Arc peste timp – Silvia Jinga

Posted by Stefan Strajer On January - 17 - 2017

Arc peste timp – Silvia Jinga

Autor: Doina Popa (West Bloomfield, Michigan, SUA)

 

Volumul „Arc peste timp” este rodul muncii neostenite al doamnei Silvia Jinga, profesoară și scriitoare de seamă din comunitatea de romȃni de la Marile Lacuri.

Cartea este semnată cu pseudonimul literar Silvia Urdea semn de   preţuire aleasă, ce o poartă numelui de familie al părinţilor. Silvia Jinga, un suflet romȃnesc cȃt lumea de mare, este licenţiatặ a Facultặţii de Filologie Babeș-Bolyai din Cluj Napoca. Va profesa la Institutul Pedagogic din Tȃrgul Mureș, unde studiau viitorii profesori de limba și literatura romȃnă, într-o zonă în care se romȃniza Mureșul. Pe data de 17 august 1990 Silvia a aterizat pe aeroportul Kennedy din New York împreună cu soţul și fiul, urmȃnd ca fiica să vină după terminarea facultăţii. Ȋmpreună au început lupta pentru supravieţuire.

Ȋn anul 1995 se stabilesc în statul Michigan unde soţul va fi angajat ca designer în industria auto. Ȋn anul 2006 primesc cetăţenia. Experienţa acestor ani americani va fi descrisă în noua carte la care lucrează „Fragmente din Babylon”.

Volumul „Arc peste timp”, este al treilea, venind după „Octavian Goga – pagini publicistice” – o ediţie îngrijită de Silvia Jinga, publicată la Editura Dacia – Cluj, 1981 și „Anton Holban sau Interogaţia ca destin” – Editura Minerva, 1983, aceasta fiind teza de doctorat.

Cartea a apărut la Editura Anamarol din București în anul 2014. Coperta semnată de Rodica Elena Lupu (ca și tehnoredactarea) reprezintă așa cum titlul cărţii ne-o spune, un ceas imens, roată a timpului, alături de coloana infinitului, spaţiul. Scriind despre oameni, locuri, întȃmplări care au impresionat-o, despre cărţi și evenimente, căutȃnd să afle înţelesurile ascunse ale lumii în care trăim, Silvia Jinga ne mărturisește: „Am purtat mereu în suflet în acești din urmă 23 de ani, un sentiment constant de grijă faţă de cele întȃmplate în patria mumă. Din această grijă s-au născut reflecţiile și însemnările mele”.

Arc peste timp

Ȋnscrie pe coperta-spate a cărţii, un vers tradus de strălucitul nostru Eminescu: „Cerul deasupră-ţi schimbi, nu sufletul marea trecȃnd-o” ales cu grijă pentre cei plecaţi de-acasă, care și-au schimbat locul de trai dar nu și sufletul.

Pe parcursul celor cinci capitole ale cărţii: Evocări, Semne ale vremii I și II, Ȋnsemnari critice și Varia, autoarea ne introduce în universul fascinant al limbii noastre materne prin care ne transmite impresiile despre evenimentele din ţara natală, despre oameni, locuri și întȃmplari, dezvăluind în prefaţa cărţii că „a trăit” un proces de trezire, de spulberare a oricăror mituri cu care romȃnii s-au autoînșelat după cel de-al doilea război mondial, fiind vorba despre acel mit care i-a oprit să vadă că Romȃnia fusese aruncată în gulagul sovietic pentru o jumătate de veac. Ca o constatare pur realistă, autoarea îl evocă pe Mircea Eliade „Noi romȃnii, nu avem niciun motiv să idolatrizăm istoria. Printre neamurile fără noroc ne numărăm în frunte.”

Din grija faţă de cele întȃmplate în ţara natală, s-au născut reflecţiile strȃnse în prezentul volum. Găsim consemnări publicate și revizuite din anii: 1991, 2000, 2001, 2002, 2003, 2010, 2011, 2012 în reviste ca: „Foaie”, editată la New York de Romeo Stane; „Micromagazin” – New York; „Curentul Internaţional” – Sterling Hights, Michigan, „Almanahul Curentul Internaţional”; „Confluenţe literare”; „Lumea romȃnească”- Grand Rapits, Michigan; „Lumea liberă”- New York și multe altele.

Ȋn „Et in Arcadia ego” autoarea ne mărturisește: „Din cȃnd în cȃnd simt nevoia irepresibilă de a mă reîntoarce în Romȃnia ca să prind puteri precum mitologicul Anteu cȃnd atinge pămȃntul. Petecul acela de lume unde am văzut lumina zilei este o Terra Ferma, un punct stabil de referinţă, care mă ajută să fac lumină acolo unde totul îmi pare confuz, să reduc la proporţii firești fapte supradimensionate, într-un cuvȃnt, să mă așez în albia normalului”.

Silvia Jinga ne trimite în ţinutul natal, Ţara Făgărașului, invocȃnd cȃteva personalităţi ale culturii noastre, care au așezat la loc de frunte pecetea ce o poartă arcul munţilor Făgăraș: Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga, George Călinescu, Geo Bogza, Aron Cotruș, poetul care a portretizat în versuri inegalabile frumuseţea ţăranului făgărașan.

Evocările Silviei Jinga sunt clișee de epocă ale personalităţilor mutate peste Ocean, cum este cea a lui Octavian Nedeleu, care a lăsat în urma sa caiete de versificări, note memorialistice, istorice, geografice, arheologice și care a revenit la vatra strămoșească în preajma celui de-al doilea război mondial. Autoarea subliniază simplitatea acestui autodidact ce-l avea viu pe Dumnezeu în sufletul său „cȃnd îţi vine a plȃnge, cȃntă” sună unul din proverbele culese de Octavian Nedeleu.

Ȋn „Scurt dialog cu Octavian Goga”, autoarea trasează o axă existenţială de la bogaţii lumii la „sărăcia” de acasă, la „tovarășii” de drum ai lui Goga, trăind bucuria unei convorbiri esenţiale, găsind răspuns la multe întrebări și neliniști.

O temă favorită, a conservatorilor albi din America de nord, de a analiza posibila dispariţie a identităţii culturii europene occidentale care a fundamentat la începuturi cultura americană, este subliniată de scriitoare în capitolul „Europenismul nostalgic și posibilul lui declin”. De la Dimitrie Cantemir și pȃnă la Pat Buchanan, este trasată linia semnelor declinului culturii europene în faţa presiunii globalizării capitaliste.

Apărătoare a culturii europene Diana West, este prezentată cu cartea sa „The death of the grown-up” (Moartea adultului), o carte fascinantă, un eseu documentat, scris cu implicare dureroasă în dramele unei lumi extrem de complexe.

Cu ochi critic, exersat, autoarea ne prezinta cartea „Mișcarea feministă în America și consecinţele ei” de Suzanne Venker si Phyllis   Schlafly, o polemică argumentată și documentată despre ideile feminismului, o carte care ne transmite că nu putem trăi la întȃmplare, al cărei mesaj răzbate peste zarva culturii pop.

O altă cronică este cea a cărţii lui Edward Kennedy – „The Kennedy’s – Măreţia unei familii”, un jurnal scris cu inima autorului.

Pe „Semnele vremii” este plasat „Dan Puric, actor și eseist” care se aude distinct în hărmălaia confuză a discursului intelectual din Romȃnia actuală.

Pasionată de toate aspectele vieţii, Silvia Jinga intră în culisele nomenclaturii din Romȃnia, încercȃnd să dezvăluie aspecte dintr-o lume monolitică a cărei Cortină de fier se ridică în interiorul naţiunii între marea masă a populaţiei și structura politicului. Ȋn capitolul „Ȋnsemnări critice” sunt prezentaţi scriitori remarcabili: B. Pandelea, un autodidact distinct; Petre Popescu cu romanul „Supleantul”; Alan Elsner cu romanul „Idilă și revoluţie”; Ileana Vulpescu cu romanul „Arta compromisului”, un fel de istorie ieroglifică, „Ultimul bal la Șarpele roșu” de Dinu Săraru, romanul democraţiei originale, o poveste captivantă, o cronică de moravuri, un pamflet, dar și un poem al balcanismului.

Scriitorii din comunitatea romȃneasca din America nu lipsesc din cuprinsul acestei frumoase cărţi: Sorin Olariu cu „Poemele apocrife” în „Măștile poetului”; scriitorul Corneliu Florea cu „Peregrinări” în „Patosul memorialistului”; „Mihai Gheorghiu, poet al reveriei”, Doina Popa în „Lirismul suferinţei cenzurate”, Octavian Maior în „Exilul poetului” și alţii.

Capitolul „Varia” cuprinde impresii în urma diferitelor evenimente: „Constantin Brȃncuşi la 135 de ani de la naștere”; „Expoziţia sculptorului Mihai Caranica la Consulatul Romȃn din New York”; „Mihai Eminescu la Detroit”; „In memoriam Romeo Stana”; „O vorbă de mulţumire Străjerului din Bucovina, Ștefan Străjeri”.

Profesoara/scriitoarea Silvia Jinga, după cum ea însăși ne mărturisește, a adus cu sine pe acest continent lumea de acasă pe care o compară cu tot ce a întȃlnit în cale de-a lungul anilor și în faţa abundenţei, gȃndul o trimite la pămȃnturile mănoase și bogate, la romȃnii inteligenţi din ţara mamă, neomiţȃnd totuși să ne amintească sentimentul de jale perpetuat , precum lamentoul din poezia „La noi” de Octavian Goga.

Această neputinţă trebuie învinsă pentru a ne lua pe umeri istoria cu o bărbătească energie. Este ceea ce ne demonstrează Silvia Jinga/Urdea cu talent și inteligenţă, punȃndu-și condeiul în slujba poporului din care cu mȃndrie și responsabilitate face parte.

doina-popa

Foto autoare recenzie: Doina Popa

Pelerinaj la Biserica „Mihai Eminescu”

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2017

Pelerinaj la Biserica „Mihai Eminescu”

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Da, în România, există o biserică căreia i se spune Biserica „Mihai Eminescu”, este o biserică unică, prin originalitatea și simbolistica picturii interioare, dintre toate   bisericile ortodoxe românești, unică printre bisericile creștine ale lumii prin aureolelor negre ale îngerilor și sfinților pictați în această biserică.

Biserica „Mihai Eminescu” se află la Ipotești, lângă casa părintească a lui Mihai Eminescu, unde poetul nostru național a copilărit. Biserică la care toți românii cu simțire și împlinire națională fac pelerinaje repetate, fiindcă simt o stare spirituală deosebită dată de lumina cerească, lumina Creatorului, ce se împletește cu lumina marelui nostru poet, unde spiritualitatea divină se unește cu spiritualitatea genială a lui Mihai Eminescu pe care fiecare dintre cei veniți o simte și trăiește puternic.

Am fost la Memorialul Ipotești – Centrul național de studii „Mihai Eminescu” împreună cu Latina – îi spun așa pentru că este profesoară de Limbă Latină – care pe drum, fiindu-mi companioană, mi-a vorbit tot timpul cu multă însuflețire, despre Mihai Eminescu, știa totul despre viața, opera și premeditata lui moarte, știa și mi-a recitat în latină, strofe după strofe, din Luceafărul. La Ipotești, am trăit o stare deosebită, o mare bucurie, simțindu-ne mai aproape de Mihai Eminescu ca niciodată până acum, iar Latina într-o stare de euforie m-a uimit și emoționat spunându-mi: „Acum, aici nu simt umbra lui Mihai Eminescu, ci îi simt Lumina Lui”. Adevărat.

1.Eminescu--Biserica--noua-2

Înainte de-a se naște Mihai Eminescu, tatăl său căminarul Gheorghe Eminovici, adică un înalt perceptor în administrația moldovenească, a cumpărat pe 4.000 de galbeni, monede valoroase de aur, o moșie la Ipotești, pe care a ridicat o casă nouă, mare și înaltă, pe vechea fundație a unui fost conac boieresc. În jurul casei s-au înșirat toate acareturile unei gospodării prospere. Au săpat o fântâna și Raluca Iurașcu, mama lui Mihai Eminescu, din dota ei primită la căsătorie a cumpărat cu 250 de galbeni o biserică din lemn pe care au așezat-o pe culmea largii curți boierești. Gheorghe Eminovici a adus un preot pe care-l plătea pentru serviciile lui duhovnicești. Nu a fost un locaș de rugăciune numai al Familiei Eminovici ci și a sătenilor din Ipotești, ceea ce era o comportare adânc creștinească: Dacă în fața lui Dumnezeu suntem deopotrivă, așa trebuie să fim și noi între noi pe pământ.

Aici, la Ipotești, Familia Eminovici a trăit treizeci de ani, copiii s-au școlit și s-au răsfirat, Raluca s-a ostenit până a murit, Gheorghe Eminovici îmbătrânind a făcut greșeli și a trebuit să vândă moșia, pe care a cumpărat-o unul, Papadopol. Casa a rămas goală, doar în spatele bisericii de lemn au mai rămas patru morminte: al Ralucăi și al lui Gheorghe Eminovici, și ale doi dintre copiii lor, Nicolae și Iorgu. Liniștea s-a așezat și a transformat Casa Eminovicilor în paragină. Și paragina în ruina casei, în timp ce bălăriile și tufișurile au acoperit mormintele părinților și fraților lui Mihai Eminescu. În deceniul trei, al secolului XX, proprietarii moșiei, ce își făcuseră o altă casă mare, moldovenească în aceeași curte, au hotărât să demoleze casa Eminovicilor până în temelii. Și așa au făcut, ceea ce a ridicat un val de indignare și proteste în România Întregită, declanșat de studențimea botoșăneană. În această situație proprietara moșiei, Maria D. Papadopol, printr-un act scris a donat locul Casei Eminovici administrației botoșănene cu condiția expresă ca pe același loc să fie ridicată o casă identică, ce să devină muzeu Mihai Eminescu. Au ridicat o casa asemănătoare, la repezeală și ieftină, ce a devenit primul muzeu. Pentru că nu a respectat documentele originale, la cererea eminescologilor casa a fost demolată în 1979 – an al epocii de aur – și reconstruită în cele mai amănunțite detalii ale autenticității, devenind Casa memorială Mihai Eminescu, aievea decorată și mobilată cu piese originale specifice secolului XIX-lea moldovenesc. Vizitând-o fiecare are o reacție și stare personală. E simplă, spațioasă și are o lumină aparte, lumină eminesciană cum o simte, percepe Latina, care privește îndelungat totul, întreabă și întreabă, atinge și fotografiază pentru că ”am să-mi fac un album special”.

În același deceniu, mai exact în 1928, inegalabilul nostru om de istorie și cultură românească al secolului XX, Nicolae Iorga, împreună cu scriitorul Cezar Petrescu au hotărât să ridice o nouă biserică, din piatră și cărămidă, prin subscripție publică, în locul vechii biserici de lemn ce dădea semne marcate de bătrânețe. Până la urmă, au considerat-o ca pe o prețioasă relicvă istorică, au renovat-o temeinic iar lângă ea au construit biserica nouă din piatră și cărămidă, în stil ștefanian, stil moldovenesc bisericesc, o continuare, prelucrată, a ctitoriilor lui Ștefan cel Mare. Pe lângă subscripțiile în bani, oamenii satelor din jur au cărat piatra bisericii cu carele lor cu boi. Biserica a fost sfințită în 15 Iunie 1939, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Biserica a primit hramul Sfinții Voivozi, dar este cunoscută și prețuită drept Biserica „Mihai Eminescu”.

Nicolae Iorga a angajat și pictorul noii biserici, pe Petru Remus Troteanu, căruia i-a cerut ca aureolele sfinților să fie pictate în negru în semn de doliu etern după Mihai Eminescu. Au fost discuții contradictorii, furtunoase ce s-au izbit de intransigența marelui cărturar și până la urma toți au acceptat ideea aceasta de doliu original, îndrăzneață până la cer a marelui nostru patriot cărturar. Astfel, pentru prima dată, în biserica creștină din întreaga lume au apărut aure în doliu. Nicolae Iorga a îndrăznit și a mers atât de departe, cu simțirea și pietatea sa față de Mihai Eminescu, încât și-a depășit toți contemporanii. Păcat ca prea puțini români merg, cu faptele, pe urmele lui. Azi, după Decembrie 1989, cultura românească se află în epoca de aur a epigonilor, pe mâna a peste douăzeci de miniștri efemeri ai culturii, ce au lăsat în urma lor doar praful de pe tobă, cu excepția unui veterinar ungur, care a făcut totul pentru cultura lor, măcelărind după bunul lui plac, investițiile în cultura românească.

8_f0fa84_4a01031a8b

Și a urmat marea nenorocire a României, cea mai cruntă năvălire barbară din istoria țării noastre, năvălirea sovietică din 1944, căreia nu i-a scăpat nici Ipoteștiul, nici Biserica Mihai Eminescu. O bandă de militari sovietici, îndrumați de binevoitori, au intrat în biserică, au vandalizat-o, după care au început să tragă cu armele în sfinți, în candela deasupra ușii împărătești a altarului și portretul regelui Carol al Doilea, care, după părerea multora, cărora mă aliniez, nu-și avea locul sub același acoperiș sfânt cu Mihai Eminescu. Apoi ușa bisericii a fost închisă pentru mult timp pentru a nu se afla despre încă o vandalizare de-a „eliberatorilor”.

Târziu, am aflat despre Biserica „Mihai Eminescu” din surse periferice, pentru că sursele centrale, cu o puternică mass-medie, sunt la dispoziția lui Patapievici care „l-a băgat în debara pe Mihai Eminescu” susținând că numai așa putem intra în UE. Andrei Pleșu care l-a pus în dileme pe Mihai Eminescu, iar Liiceanu și a alți epigoni de teapa primilor doi îl desconsideră până la denigrare pe poetul nostru național. Aflând acestea și citind altele, am dorit să merg la Ipotești, să văd Biserica Mihai Eminescu în care sfinții au aureole negre în semn de doliu etern poetului nostru național. În paranteză, subliniez că toți românii, care nu au de ce să le fie rușine că sunt români, ar trebui să facă un pelerinaj la această biserică, să vadă și să mediteze, să aprindă o luminare. Nu poți să te simți român cu adevărat dacă nu ai făcut un pelerinaj, măcar odată în viață, la Biserica Mihai Eminescu.

Biserica e zveltă, în stil ștefanian, din piatră cu brâuri de cărămidă roșie și are sub cornișă o friză, cum spun arhitecții, acelei bande circulare pe care se încrustează diferite simboluri sau heraldice. Aici, friză este decorată cu stemele județului Botoșani, a Moldovei și a României Întregite. Ușa bisericii era deschisă și am avut șansa ca paracliserul bisericii, pălimarul cum se spune în partea locului, să fie în biserică și plin de bunăvoință și cunoștințe să ne spună multe despre biserică și pictura ei. Aparent, pictura este una obișnuită, bisericească ortodoxă cu excepția aureolelor negre ale sfinților, ce contrastează puternic cu tot ce am văzut până acum. Izbește, șochează, dar îndată ce afli explicația rămâi impresionat și accepți, considerând ideea lui Nicolae Iorga foarte inspirată depășind în intensitate emotivă toate necrologurile la un loc. Trebuie văzute de toată românimea. Iar urmele gloanțelor rusești în picturile din mănăstire, e bine că au fost lăsate să se vadă și să se știe, că pe aici au trecut năvălitori comuniști în secolul XX, care ne-au jefuit, asuprit și ne-au distrus firea noastă românească.

Ne-am spus gândurile în fața altarului lui Dumnezeu și am aprins luminări.

(Septembrie 2016, Casa cu Flori – Bistrița. Publicat în Jurnal Liber – Iarna 2016 – nr. 60, Winnipeg, Canada… pentru răspândire și cunoaștere)

FLOREA

Foto. Corneliu Florea

Lumina vine de unde strălucesc „arginții”

Posted by Stefan Strajer On May - 12 - 2016

Lumina vine de unde strălucesc „arginții”

 

Autor: Cornel Cotuțiu

 

E o parafrază după titlul unui text scris de Mihail Sadoveanu, în 1945, după întoarcerea sa dintr-o călătorie măreață a scriitorului în URSS: „Lumina vine de la Răsărit”. Străbătând teritorii sovietice ruinate de abia încheiatul război mondial, romancierul român era invitat să se minuneze de câtă strălucire emană în jurul său, încât la întoarcere în România să pledeze pentru nevoia unei alte societăți, nu burgheze, ci proletare, socialiste. După felul în care s-a comportat în anii ulteriori, cei care i-ai cunoscut năravurile, poftele, au socotit că Sadoveanu nu a dat tonul doar așa, la niște zâmbete ale Kremlinului.

Despre postura sa de om și scriitor postbelic, am fulgurat o tabletă, acum însă vreau s-o iau mai pe îndelete, dat fiind că în 2016, spre sfârșitul lui, se încheie 55 de ani de la moartea lui M. Sadoveanu. Cei care am lăcrimat atunci, juvenil, nu putem să nu ne amintim de acest fapt calendaristic, dar îmi   displace ideea de a mă alătura celor care îl aniversează, îl comemorează. Ce articol înduioșător am înfipt la gazeta de perete a liceului! „S-a stins din viață Ceahlăul literaturii române!” Greșeam, nevinovat. Nu murea scriitorul, ci omul. Or, eu la omul Mihail Sadoveanu   vreau să mă refer, la cel din ultimii săi 20 de ani de viață.

Apropiata lui „împlinire” îmi stârnește un evantai de sinonime pentru „a muri”: „a se stinge din viață”, „a trece în lumea umbrelor”, „a se ridica la ceruri”, „a-și da obștescul sfârșit”. Consider că e de ales, în cazul lui, două expresii: una pentru scriitorul Sadoveanu, alta pentru omul Sadoveanu; zic așa, pentru că, începând cu 1940 s-a produs o discrepanță neașteptată – până la a fi jenantă, penibilă – între cele două ipostaze ale acestui nume.

Organizațiile extremiste de dreapta i-au ars în public cărți, nu pentru că a scris o literatură neangajată în problemele fierbinți ale anilor aceia, ci fiindcă, mason fiind, a făcut jocul semit al Masoneriei, preluând, printre altele, conducerea a două publicații subvenționate de aceasta – „Adevărul” și „Dimineața”. Iar în anii tragici ai războiului   s-a retras în munte, purtându-și kilogramele adipoase prin pădurile din jurul cabanei sale (una dintre ele, săracul…); fără să ia atitudine publică față de ororile care sfâșiau lumea. Nu, el scria amintiri din copilărie, din tinerețe, fantaza pe seama unor legende asiatice, rescria proze din junețe, pescuia, drumețea.

Nu dă nici un semn privitor la „Dictatul de la Viena” (1940), de contestare publică, în schimb, în 1946, după anularea acestuia, scornește articolul Ardealul de Nord, în care mulțumește sovieticilor pentru „reprimirea” din partea lor a acestui teritoriu românesc (Câtă nerușinare! Ce ofensă adusă memoriei jertfei celor zeci de mii de ostași români care au eliberat „ultima brazdă” a pământului nostru!). Nu ia nici o atitudine privitor la carnagiul războiului, la soarta Basarabiei, a Bucovinei.

Fiica Profira Sadoveanu   nota (1944) în jurnalul ei: „…tata nu poate înghiți pe bolșevici.” Dar, după intrarea lor în țară, avea să semneze adeziuni, cu trup și suflet, la actele de bolșevizare a țării. După prima vizită în Țara Sovietelor a lui Mihail Sadoveanu, un penibil trompetist în vogă – Mihai Gafița – , remarca: „însuflețirea, uimirea și entuziasmul” cu care s-a întors de acolo, „înțelegând că mult dorita soluție a problemei țărănești e socialismul.” (Mă îndoiesc că Mihail Sadoveanu ar fi fost atât de decrepit, de sensibilizat, încât citind astfel de ditirambi să nu se fi amuzat în sinea sa cinică de lichelismul unui confrate.)

În 1949 reprezintă România la Conferința Mondială a Partizanilor Păcii de la… Moscova.

Atitudinea lui publică, strident procomunistă (simulată, desigur), a început din 1947, când, insistent curtat, adulat de proaspeții guvernanți români (?) postbelici, pentru postura sa de mare scriitor, a acceptat intrarea lui în partidul comunist. Da, dar fusese un târg: Mult mai târziu s-a aflat că boierul Sadoveanu a cerut pentru aceasta să i se dea plocon un conac și o moșie de la Ciorogârla.

El, care în 1933 scria despre „adâncimea suferinții trecutului”, „rezistența neamului”, „sfânta moștenire a generațiilor perimate”, el, Mihail Sadoveanu rămâne câțiva ani indiferent la începerea cumplitului proces de colectivizare a țărănimii. Însă, tovarășe Sadoveanu… se poate? Și este „ajutat”. Acceptă să primească un manuscris al unui începător anonim, pe care maestrul prozei românești îl stilizează (pentru a i se recunoaște maniera lui prozastică) și așa vede „lumina” tiparului faimosul (vorba vine) roman Mitrea Cocor; o maculatură despre intrarea entuziastă a unui sat într-o formă colectivă de lucrare a pământului, aceasta, firește, după model sovietic. Cartea avea să primească din partea… Moscovei, în 1950, distincția Medalia de aur a păcii.

În 1952 devine membru în Consiliul Mondial al Păcii. În 1961 i se conferă Premiul Internațional Lenin (pentru merite deosebite – ? – în lupta pentru pace).

”Ce legătură mai poate exista între acest scriitor ghiftuit și surd și poporul înfometat și înșelat din care s-a ridicat?” – se întreba mai adineauri un istoric literar. În întrebarea sa ar fi trebuit să mai adauge adjectivele „laș” și „cameleonic”. Marian Popa (căci la el mă refeream), apreciază succint: „omul e dornic de bani și duce o viață de senior feudal: e vânător și pescar, schimbă casele, vilele și cabanele de vânătoare, ca și hainele, își bate fetele cu biciul, în stil slav, își escrochează contemporanii.”

La moartea sa, guvernanții, scriitorimea politrucă i-au organizat funeralii naționale, iar condeiele de marcă nu și-au zgârcit cerneala în elogii postume. Tudor Arghezi, un alt uriaș penibil lingău postbelic (din păcate),   pur și simplu îl considera „un al treilea Mihai”, așadar, alături de Mihai Viteazul și Mihai Eminescu. Vorba cronicarului. „…să sparie gândul!”

E potrivit să transcriu încheierea aceluiași Marian Popa:

„Chiar dacă scriitorul nu mai prezintă interes pentru marele public și mai ales pentru tineret, chiar dacă el concentrează ura și alergia majorității elevilor din țară, critica manevrată de masoni, sovietici și naționaliști va găsi destule pretexte pentru a-l menține în camera de reanimare a conștiinței cotidiene, dar în primul rând opera antebelică. Abia prin acea parte a operei care ar fi făcut din Sadoveanu un scriitor uriaș, dacă ar fi trăit cu o sutăcincizeci de ani mai înainte.”

COTUTIU

Foto autor: Cornel Cotutiu

Sărbătoarea Floriilor la Cenaclul Românesc Literar „Mircea Eliade” din Denver, Colorado

 

Autor: Dana Anadan

 

Puţini sunt cei care ştiu că în „oraşul la altitudinea de o milă” care este Denver, capitala Statului american Colorado, comunitatea românească, în plină creştere, pulsează cultural prin activitatea Cenaclului literar „Mircea Eliade”, susţinut de R.A.F.A. din localitate şi de Liga Culturală din Sibiu. Îniţiativa a aparţinut acum 5 ani profesorilor Simona Sîrghie şi Sebastian Doreanu, care organizează periodic în sala socială a Bisericii „Sf. Dimitrie cel Nou” din Denver reuniuni culturale pe teme incitante. Păstrând intimitatea unei structuri de cenaclu, participanţii nu sunt numeroşi, dar foarte motivaţi să asigure reuniunilor un autentic caracter interactiv, drept care textele literare pregătite din timp, unele pentru recitare, altele pentru lectură, creează o stare emoţională, ce ne poate aminti de lecţiile şcolilor din ţară, când clasicii literaturii noastre erau la mare cinste şi capodoperele lor memorate fără rezerve. Dacă ne-am referi numai la acest an, teme ca Ziua naţională a poeziei. Mihai Eminescu, poet naţional sau universal şi Basarabia la răscruce de vânturi au trezit interesul iubitorilor de cultură din zonă.

Sărbătoarea Floriilor în 24 aprilie 2016 a fost marcată în comunitatea conaţionalilor noştri din Denver printr-o nouă reuniune a Cenaclului literar românesc „Mircea Eliade”, având ca invitată pe scriitoarea Anca Sîrghie, care a sosit cu braţele pline de noutăţi de la Sibiu, unde continuă şi după pensionare activitatea didactică la Universitatea „Alma Mater”. Astfel, cartea-document Lucian Blaga şi ultima lui muză din 2015, care fusese lansată la Cenaclul din Denver acum un an, imediat după publicare, tocmai a fost desemnată pentru Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Au urmat Radu Stanca. Profil spiritual (720 p.), apărută în 2015 la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă din Bucureşti, ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Anca Sîrghie, cu o prefaţă de acad. Eugen Simion, şi Radu Stanca. Evocări şi interpretări în evantai (462 p.), Editura Technomedia, Sibiu, 2016, unde invitata cenaclului este semnatara Cuvântului înainte intitulat În Sibiul lui Radu Stanca la 95 ani de nemurire, este realizatoarea majorităţii inteviurilor, semnatara capitolului Interpretări, a unor Reportaje şi îngrijitoarea volumului.

În cuvântul conferenţiarei s-a semnalat faptul că au apărut la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu numerele 15 şi 16 ale publicaţiei „Lumina slovei scrise”, în care alături de autori consacraţi sunt încurajaţi să scrie şi studenţii cu rezultate deosebite în cercetarea ştiinţifică. Iată o iniţiativă unică în peisajul universitar românesc, de care profesoara Sîrghie, ca redactor coordonator, este foarte mulţumită.

P1100316

Foto. Prof. Sebastian Doreanu lansează cartea „Radu Stanca – Evocări şi interpretări în evantai” de Anca Sîrghie

Într-un an când pe toate meridianele românismului este comemorat Constantin Brâncuşi, cadoul special pe care invitata l-a adus din ţară este un DVD cu înregistrarea emisiunii radiofonice realizate de Mihai Lungeanu cu titlul Infinitul Brâncuşi, rolul principal fiind interpretat de actorul Ştefan Iordache, moment artistic care marcase finalul carierei lui strălucite. S-a făcut propunerea ca într-o viitoare reuniune de cenaclu a acestui an comemorativ, tema să fie Revoluţia creată în sculptura contemporană de Constantin Brâncuşi.

Deschizând reuniunea cu o prezentare a noilor apariţii, profesorul Sebastian Doreanu, ca director al cenaclului, a semnalat prima ediţie în limba engleză a cărţii Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, sub titlul Novel of a short-sighted adolescent, Istros Books, London, United Kingdom, 2016. Cartea aceasta a avut un destin aparte, căci textul românesc al romanului a rămas inedit timp de 6 decenii, ca în 1990 la Editura Minerva să apară prima lui ediţie, prefaţată de Mircea Handoca şi prezentată la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti. Un moment emoţionant a fost cel al prezentării unor cărţi scrise de copii, respectiv Povestea celor trei căţeluşi,- The Story of the 3 Puppies-o carte bilingvă de Alyssa Sîrghie şi alta creată pentru cei mai mici cititori, intitulată The hugging trees, de Laura Poole,   ilustrată de Ileana Barbu.

A urmat lansarea de carte recent publicată de Anca Sîrghie, intitulată Radu Stanca. Evocări şi interpretări în evantai. Ca preambul, profesorul Sebastian Doreanu a precizat că scriitoarea Anca Sîrghie şi-a dedicat o bună parte a activităţii de cercetare în domeniul istoriei literare lui Radu Stanca, începând cu studiul monografic, teză de doctorat, din care un fragment a devenit volumul Radu Stanca şi obsesia Thaliei, Ipostazele omului de teatru în 1996, urmată de îngrijirea în colaborare cu Marin Diaconu şi prefaţarea volumului Dăltuiri din 2012 şi a celorlalte două cărţi mai recente, deja semnalate, care se constituie drept un reper bibliografic important în exegeza scriitorului. Cuvântul „evantai”, a observat Sebastian Doreanu,   are multiple semnificaţii, dacă îl raportăm la viaţa teatrului sau sugerând o anumită structurare a celor două capitole, cel mai amplu, al Evocărilor, şi Interpretările, unde sunt însumate ultimele abordări ale autoarei, prezentă la sesiuni şi simpozioane ştiinţifice cu mereu alte investigaţii făcute în universul creat de scriitorul regizor. După opinia prezentatorului, noua apariţie de la Editura Technomedia din Sibiu este o carte tulburătoare, datorită mărturiilor făcute de actori, regizori, prieteni sibieni, unii dintre ei nonagenari, cărora Anca Sîrghie le-a oferit ultima şansă de a relata întâmplări din viaţa teatrului sibian şi a regizorului care a dat strălucire spectacolului scenic. Amintirile soţiei Dorina Stanca şi cele ale fratelui Octavian, care a fost ca medic lângă Radu în clipa morţii, sunt fără îndoială cele mai interesante, chiar cutremurătoare. Aşadar, o paletă de o mare diversitate de prisme din care este privit Radu Stanca, o carte valoroasă pentru exegeza scriitorului şi pentru cititorii pasionaţi de frumos.

Tema propusă pentru conferinţa anunţată pe afişul reuniunii este Poezia Transilvaniei de la George Coşbuc la Ioan Alexandru. Universitara de la Sibiu a punctat cele mai rodnice, sub raport creator, momente din viaţa lui George Coşbuc, privit nu numai ca “poet al ţărănimii” şi monograf al satului transilvănean, evocat liric în poeziile   sale, de la Noapte de vară, Numai una, Mama, Iarna pe uliţă, la O scrisoare de la Muselin Selo, Moartea lui Fulger etc., ci şi ca un traducător   al unor capodopere de literatură universală în limba română, precum Odiseea şi Eneida, şi un cunoscător al cărţilor înţelepciunii indiene în limba sanscrită. Stilizând experienţe avute la Năsăud şi la Gura Râului din vecinătatea Sibiului, geneza poemului Nunta Zamfirei, care l-a impus pe G.Coşbuc în conştiinţa contemporaneităţii literare, ilustrează modul cum poetul a   valorificat tradiţia sempiternă a românilor.

În continuare, au fost evocaţi sensibilul Şt.O. Iosif, Octavian Goga, poetul Unirii, Lucian Blaga cu evoluţia de la Poemele luminii la Nebănuitele trepte şi ciclurile postbelice, Aron Cotruş cu versul său aspru şi dârz. Oprit asupra colegului primilor ei ani de facultate la Cluj, poetul Ioan Alexandru, comentariul conferenţiarei a scos la lumină fapte de istorie literară necunoscute, privind modul cum talentul a răzbit în lupta cu sărăcia materială,cu rigorile studiului universitar, astfel ca puiul de ţăran din Ţopa Mică a Clujului să devină un spirit naţional, manifestat patriotic în ciclurile lui de „Imne”, şi chiar universal, prin interesul pentru filozofia heidegerriană, pentru arta bizantină, pentru limba şi străveche civilizaţie ebraică, pentru literatura biblică din care a tradus impecabil poemul Cântarea cântărilor, prefaţat de Zoe Dumitrescu Buşulenga. Ioan Alexandru practica un gen de oratorie efervescentă, amintindu-l pe marele profesor Nae Ionescu prin temele creştine dezvoltate.Petre Ţuţea sintetiza esenţa acestei alăturări când afirma că ”Doi laici au vorbit religios universitar: Nae Ionescu şi Ioan Alexandru”. Terminându-şi conferinţa, Anca Sîrghie a primit felicitările unor participanţi la cenaclu. Între ei, doamna Ioana Ilieş, invitată pentru a doua oară la o reuniune a acestui cenaclu, a mărturisit: “Eu am savurat grozav modul pasionat în care i-aţi evocat pe poeţii noştri şi vieţile lor. Într-adevăr aveţi un dar de a aduce la viaţa şi personalităţile oamenilor de geniu şi evenimentele lor. Vă mulţumesc tare mult pentru această oportunitate.” Decizia dânsei de a deveni o membră activă a Cenaclului “ Mircea Eliade” din Denver ne-a apărut tuturor semnificativă.

Din partea Cenaclului literar românesc “Mircea Eliade“, scriitoarei Anca Sîrghie i s-a oferit o Diplomă de Excelenţă “pentru activitatea neobosită de promovare a valorilor româneşti în Lumea Nouă (S.U.A. şi Canada) şi pentru înalta ţinută academică a lucrărilor publicate de-a lungul vremii.“ Mulţumind directorilor Cenaclului pentru acest semn de recunoaştere a contribuţiei sale la cercetarea de istorie literară, distinsa doamnă a mărturisit că este cu totul încântată de activitatea culturală care se desfăşoară la Denver în comunitatea conaţionalilor noştri şi că ea socoteşte Cenaclul “Mircea Eliade” o inimă ce pulsează româneşte aici, în capitala statului Colorado, pe care o apropie în felul acesta de ţară.

P1100319

Foto. Scriitoarea Anca Sîrghie primeşte Diploma de excelenţă a Cenaclului „Mircea Eliade” din Denver

Momentul cel mai efervescent al evenimentului a fost recitalul interactiv susţinut de câţiva membri ai cenaclului. Un grup coral a cântat versurile poeziei La oglindă de G.Coşbuc. Monica Doreanu a ales Nunta Zamfirei, Eugen Stan a citit cu emoţie Noi vrem pământ, Mariana Hortensia Croitoru a ales poezia Nebuna de G. Coşbuc. Georgeta Popa a citit Cântăreţilor de la oraş şi Plugarul, Simona Sîrghie Bătrânii de Oct. Goga, Sebastian Doreanu a citit Horia de Aron Cotruş, Alexandru Montano-Îzvorul, iar pr. Ioan Bogdan- Lumină lină, ambele de Ioan Alexandru.

Ca o înălţare în sacralitate, s-a ascultat în final melodia compusă şi interpretată de Tudor Gheorghe la poezia lui Ioan Alexandru Lumină lină, tocmai recitată, căci sub veghea crucii şi a flăcării de lumânare, care tronau pe ecran, altarul de biserică din fundal dobândea pentru toţi participanţii la acest eveniment literar noi dimensiuni. Am plecat de la Cenaclul literar românesc “Mircea Eliade” cu convingerea că sărbătorirea Floriilor   îşi găsise la Denver expresia culturală cea mai adevărată, chiar cea mai înălţătoare pentru iubitorii de frumos din comunitatea conaţionalilor noştri.

Eminescu – identitate literarǎ universalǎ cu rǎdǎcini spirituale româneşti

Autor: Galina Martea

 

Luând în consideraţie cuvintele lui Tudor Arghezi “Fiind foarte român, Eminescu este universal”, aş spune, “că universalitatea eminesciană şi universalitatea operei lui Eminescu este o realitate vie, plină de valori, ce are la bază spiritul românesc original”. Universalitatea eminesciană, fiind cu rădăcini româneşti, este lumea cuprinsului prin care poetul a reuşit să descrie cu multă pasiune şi inteligenţă procesele afective, intelectuale, morale şi voliționale ale omului. Respectiv, prin forma universală a trăirilor spirituale, Eminescu atinge realitatea care desemnează tot ceea ce există efectiv prin categoria filozofică a timpului. Eminescu, fiind spirit din spiritul românesc, prin inteligenţa şi ideile sale, a promovat cultura neamului românesc, astfel, devenind parte componentă a culturii universale. Deci, opera eminesciană corelată cu cultura universală şi vice-versa formează un întreg care este definit prin identitatea universală. Prin urmare, putem confirma încă o data, de mii şi mii de ori, că Eminescu este identitatea universală cu opera eminesciană universală, iar identitatea românească este inima prin care bate spiritul românesc al unui poet de mare valoare universală. În acest context, marele scriitor român, critic şi istoric literar, Vladimir Streinu menţiona, că opera lui Eminescu este “actul de identitate universală al neamului nostru”. Cuvinte preţioase!

mihai-eminescu-romanul-absolut

Prin personalitatea omului şi a poetului Eminescu s-a întemeiat un model de creaţie literară – poezia originală, care a îmbogăţit literatura română şi cea universală la cele mai înalte valori. Valori, care vor fi mereu autentice atât pentru poezia şi literatura clasică, cât şi pentru poezia şi literatura contemporană. Astfel, personalitatea poetului Eminescu face parte din personalitatea omului Eminescu, ca identitate individuală şi socială. Omul-poetul este aceeaşi identitate şi personalitate. Totul se corelează prin definiţia personalităţii şi a identităţii, ca formă şi valoare în existenţa umană. De aceea, este firesc să corelăm personalitatea Eminescu cu identitatea poetului Eminescu. Prin personalitatea şi identitatea sa, Eminescu este un simbol prin care poporului român i s-a atribuit cea mai frumoasă imagine în literatura universală. Domnia Sa va rămâne veşnic un rege al poeziei şi un simbol al creaţiei autentice atât în literatura română, cât şi în literatura universală. Iar pentru generaţia contemporană, Eminescu trebuie să fie acelaşi simbol ce reprezintă integritatea şi bogăţia spirituală a naţiunii române. Astfel, Eminescu trebuie comemorat la nesfârşit ca pe cea mai distinsă şi integră personalitate literară a poporului român, iar opera eminesciană urmează a fi citită şi studiată de toate generaţiile în creştere. Eminescu este şi va fi pentru totdeauna opera literară cu un rol aparte în literatura română şi universală, pentru naţiunea română, popor care ştie să determine corect valoarea spirituală a unui poet.

Pentru poporul român de pretutindeni ziua de 15 ianuarie este o zi prin care se sărbatoreşte aniversarea marelui poet Eminescu, ca expresie a culturii naţionale româneşti, fiind o mândrie naţională pentru identitatea eminesciană şi pentru identitatea universală a operei eminesciene. Această zi pentru poporul român este o zi nu numai de sărbătoare, dar şi o zi a meditaţiei despre problemele actuale cu care se confruntă naţiunea, poporul român din Basarabia şi toţi românii de pretutindeni; despre factorii ce ţin de reîntregirea poporului român care mai continuă să existe ca o unică naţiune, dar separată în două state; despre faptul cum trebuie să fie construită identitatea neamului axată pe valori autentice morale şi spirituale. Aceasta este o zi de adâncă cugetare centrată pe valori identitare şi conştiinţă naţională, procese atât de importante în dezvoltarea omului şi a societăţii. Valori identitare, care sunt punctul de referinţă în cultura oricărei naţiuni.

G. Martea, foto 45,jpg

(Galina MARTEA, dr., savant, scriitoare)

 

 

 

„Seara unui regal” la biblioteca Astra din Sibiu

Posted by Stefan Strajer On December - 22 - 2015

„Seara unui regal” la biblioteca Astra din Sibiu

Autor: Alexandra Drăguț

Patru cărţi deosebite au fost lansate rând pe rând, marţi seara, respectiv în 27 octombrie 2015, la Biblioteca ASTRA din Sibiu, în prezenţa unor distinşi autori din ţară şi din străinătate şi a cititorilor sibieni, care timp de trei ore au savurat cu încântare întregul program. Evenimentul găzduit de Biblioteca ASTRA a fost organizat de Universitatea „Lucian Blaga” în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România și cu Consiliul Judeţean Sibiu, reprezentat la serată prin persoana consilierului Radu Nechit.

Titlurile celor patru cărţi sunt: Lucian Blaga şi ultima lui muză, de Anca Sîrghie, Ze­vedei Barbu, Metafizică şi umanism, ediţie îngrijită de Marin Diaconu, sosit la acest eveniment din Bucureşti, Zevedei Barbu, psiholog, sociolog şi filosof, român şi englez de Daniela Maci din Oradea şi Michael Finkenthal, venit de la Universitatea din Maryland Columbia, S.U.A., şi Radu Stanca, profil spiritual, de Marin Diaconu şi Anca Sîrghie. În cadrul lansării, actorii Lerida Buchholzer, Gabriela Neagu, Dana Lăzărescu   şi Mihai Coman de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu   au susţinut un recital din lirica poeţilor Lucian Blaga şi Radu Stan­ca şi au citit din eseurile lui Zevedei Barbu.

Un prim moment   al seratei a fost susţinut de   Maria Muguraş Petrescu, publicista lansând volumul Lucian Blaga şi ultima lui muză, o carte-document   în care autoarea, Anca Sîrghie, prezintă în primele două părţi interviul pe care l-a realizat cu o cvasinecunoscută “doamnă a literaturii ro­mâne”, Elena Daniello, iar într-o a treia parte intră în dialog imaginar chiar cu Lucian Blaga. „Sunt fericită-va afirma Anca Sîrghie- că exact în dreptul meu s-a deschis sufletul unei asemenea femei delicate, care tăinuise iubirea aceasta mulţi ani, vrând să nu deranjeze pe nimeni. Am avut față de prietena mea Elena Daniello o datorie morală, pe care acum și astfel mi-o împlinesc. A­ceastă carte este rodul unei experienţe scriitoricești inedite- a precizat autoarea-. Este probabil a 30-a carte la care am lucrat, dar niciodată nu s-a întâmplat ca mai întâi ea să aibă forma unui film documentar, (desigur că mă refer la cel intitulat Amintiri despre Lucian Blaga, cuprinzând dialogul meu cu Elena Daniello înregistrat în 1998 la Cluj-Napoca), şi numai apoi să devină text pe hârtie.”

Cu atât mai neobișnuit – va observa Maria Muguraş Petrescu – este faptul că abia ieșită de sub tipar, cartea a ajuns la românii din California, unde în aprilie 2015 ea a fost lansată de istoricul Gh. Naghi la Casa Română, ca în Denver, capitala statului Colorado, ea să fie prezentată de profesorul Sebastian Doreanu la Cenaclul “Mircea Eliade”. În lunile ce au urmat cartea a fost comentată direct şi radiofonic în comunitățile românilor din Michigan și la cei din statul Ohio, unde la Cenaclul “Cafeneaua de cultură” din Cleveland, autoarea a răspuns invitației scriitorilor comunității locale de trei ori, la mici intervale. În aceste întâlniri cu românii americani, Anca Sîrghie le-a vorbit despre Mihai Eminescu, Lucian Blaga și despre Radu Stanca, oferindu-le “adevărate lecții de literatură română”, așa cum va mărturisi cu emoție doctorița Doina Antonescu, sosită împreună cu mama dânsei, Maria Cristea, tocmai din statul Pennsylvania, ca să asculte la Cleveland conferința universitarei de la Sibiu. Interesul stârnit   în Statele Americii de noua cartea a Ancăi Sîrghie a explicat și invitațiile primite din partea unor români din Canada, ţară unde dânsa a conferențiat și a lansat cartea Lucian Blaga şi ultima lui muză la Societatea “Graiul românesc” din Windsor și la Câmpul Românesc de la Hamilton, în cadrul celei de a 45-a ediții a Săptămânii Internaționale a Culturii Române.

 

IMG_0775

Foto. Actorii Mihai Coman, Lerida Buchholzer (în picioare), Dana Lăzărescu şi organizatoarea evenimentului, Anca Sîrghie

Maria Muguraş Petrescu a continuat prezentarea, propunându-şi să răspundă la întrebarea: „În ce constă importanța acestei cărți?” Elena Daniello, ultima muză care l-a inspirat pe Lucian Blaga, s-a apropiat de poet în cel mai aspru deceniu al vieţii şi activităţii lui creatoare. De asemenea, şi soţul doctoriței, Leon Daniello, era un prieten bun al poetului, un sfătuitor în anii când Blaga   traducea poemul Faust al lui Goethe. Elena și Lucian au devenit prieteni de taină după ce Blaga fusese dat afară din Academia Română și din Universitatea de la Cluj, nemaiputând să publice nimic din ceea ce scria în țara ocupată de comuniști. Ca mulți dintre intelectualii români ai “obsedantului deceniu” (1950-1960), în fiecare noapte ei se temeau că vor fi ares­taţi. O umilință mai mare nu poate exista pentru un creator autentic decât cea trăită de bibliotecarul indezirabil Lucian Blaga, obligat să-și dea propriile volume la moara de hârtie. De aceea, el se simţea “mort ca poet”, iar “Elen”, cum era ea numită de cei apropiați, este ființa inteligentă, cultivată și sensibilă care i-a retrezit optimismul necesar creaţiei. Datorită ei, poetul Lucian Blaga a avut șansa unei renașteri sufletești și creatoare pe care poetul o definește astfel:” Aceasta este nu bătrânețea, ci adolescența triumfătoare, păstrată prin voia destinului în mine, timp de decenii pentru clipa singurei întâlniri cu iubirea.“ Dacă Mihai Eminescu definea dragostea ca pe un “farmec sfânt”, Lucian Blaga se referea la Elen în poezia Portret, glorificând, așa cum formula poetul   “sfânta ta planetă“, pentru descrierea căreia “culori eu n-am în graiul lumii,/ și nici uleiuri pe paletă”. Poetul a reînceput să scrie versuri de dragoste ca în prima tinereţe, cuprinse în ciclul Vară de noiembrie, și a încheiat opera filosofică prin care a constituit un sistem de gândire propriu. Locul Elenei este, după cum confirmă versurile blagiene, între marile femei adorate din literatura universală, precum Francesca da Rimini din capodopera lui Dante Alighieri și Margareta poemului scris de Goethe. Lucian și Elena   au trăit o iubire adevărată, dar dramatică, ce îmbogăţeşte istoria literaturii române contemporane, fapt evidențiat strălucit prin dialogul consemnat de Anca Sîrghie în noua ei carte. Tocmai de aceea, noua apariție editorială este în primul rând un valoros document de istorie literară. Maria Muguraș Petrescu a realizat o cuprinzătoare şi aplicată recenzie de carte, care urmează să fie prezentată în reviste de cultură din țară și din străinătate. Versurile recitalului susţinut de actorii sibieni au augmentat imaginea „doamnei”, care merită un loc special între femeile literaturii române.

IMG_0788

Foto. Decanul Dumitru Batâr vorbind despre Zevedei Barbu. Dde la stânga: Lerida Buchholzer, Dana Lăzărescu, Anca Sîrghie

Al doilea moment al seratei a adus în atenţia publicului prezent o lucrare solidă de 720 de pagini, intitulată Radu Stanca, profil spiritual, prelungind cercetarea realizată în 2012 sub titlul Dăltuiri de aceiași doi îngrijitori de ediție, Marin Diaconu şi Anca Sîrghie. Este o carte-document ce va rămâne în istoria literaturii, completând strălucit exegeza stanciană. Lucrarea cuprinde, după cum a consemnat Marin Diaconu, o sec­venţă de reală valoare, Repere biobibliografice și spirituale. 1920-2014, un capitol Ra­du Stanca, despre el însuşi, urmat de Valorizări critice cu opiniile celor mai importanți critici literari care au cercetat pe autorul transilvănean. Noua exegeză   mai cuprinde un capitol de Evocări, alte texte inedite ale scriitorului şi cele 50 de pagini cu ilus­traţii edificatoare. “Este o carte-document de mare valoare pentru istoria literară, pentru că în ea se reconsti­tuie biografia scriitorului cu multe amănunte pe care nu le-am avut până acum în vedere. Pe lângă bibliografii minuțioase, devenite un instrument excelent de lucru pentru viitorii monografi și eseiști- a spus Anca Sîrghie- eu ţin foarte mult la capitolul Evocărilor, dinspre finalul cărții. Am surprins în el persoane care l-au cunoscut pe scriitor şi le-am creat dorinţa de a face mărturisiri despre Radu Stanca. Între ei sunt actori nonagenari, prieteni sibieni, colegi de-ai scriitorului regizor, cât și oa­meni din alte părţi ale lumii. Chiar în Canada am descoperit pe poeta Veronica Lerner, care ne-a oferit câteva amin­tiri despre familia Stanca. Pentru că în urma unei documentări de înaltă valoare, oferim prin lucrarea de față repere indispensabile editorilor care sperăm că vor realiza cât de curând mult aşteptatele Opere complete de Radu Stanca, fără falsă modestie apreciez că avem în față o carte care va rămâne în istoria literaturii”.Despre valoarea cărții Radu Stanca. Profil spiritual a vorbit şi istoric literar Mircea Braga, care a avut mai multe tangențe cu personalitatea și cu opera dramaturgică a scriitorului.

P1090733

Foto. Publicista Maria Muguraş Petrescu lansează cartea “Lucian Blaga şi ultima lui muză”. De la stânga.: Mihai Coman, Lerida Buchholzer, Dana Lăzărescu, Anca Sîrghie, Radu Nechit, Michael Finkenthal, Marin Diaconu

La fel de interesante sunt cele două cărți dedicate psihologului și filosofului Zevedei Barbu, universitarul clujean care prigonit fiind politic, după cum a relatat Marin Diaconu, creionându-i biografia, va părăsi țara și va continua să scrie, activând în Anglia și apoi în Brazilia, unde a și murit în anul 2000 . Tocmai pentru că destinul l-a rupt de țară, opera lui Zevedei Barbu a fost uitată decenii de-a rândul, astfel că inițiativa lui Michael Finkenthal, sosit anume în cadrul proiectului său recuperator la fastul eveniment cultural sibian consemnat aici, are drept țintă scoaterea la lumină a unei asemenea personalități reprezentative a culturii naționale și a diasporei române din Brazilia. Ţin să-l felicit pe profesorul univ. Michael Finkenthal de la Universitatea din Maryland Columbia, S.U. A. pentru proiectul său şi pe colegii dumnealui din ţară care îl susţin cu pasiune profesională.

Despre cele două cărți ce evidențiază personalitatea lui Zevedei Barbu a vorbit și decanul Dumitru Batâr, care în dimineața aceleiași zile a invitat pe profesorii Michael Finkenthal și Marin Diaconu la un dialog cu studenții specialității Sociologie de la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu. Afișul acelui moment academic a avut și o formulare edificatoare, anume Întoarcerea Profesorului Zevedei Barbu la Universitatea din Sibiu, formulare explicată prin faptul că în anii celui de-al Doilea Război Mondial tânărul de o sclipitoare inteligenţă Zevedei Barbu fusese asistentul lui Lucian Blaga la Sibiu.

P1090735

Foto. Criticul literar Mircea Braga depănând amintiri despre Radu Stanca. Din stânga: Mihai Coman, Gabriela Neagu, Lerida Buchholzer, Dana Lăzărescu, Anca Sîrghie

Proiectul lansării de două ori duble de la Sibiu a continuat la Cluj-Napoca, la Deva și Bistrița, la Timișoara și București. Pretutindeni publicul țintă în proiectul profesorului Michael Finkenthal şi în lansarea noilor cărţi despre Lucian Blaga şi Radu Stanca au fost în primul rând studenții și masteranzii, tinerii cititori, adică cei ce pot folosi șansa de a-și forma un model de muncă închinată științei sau artelor, urmând totodată să ducă mai departe cercetarea generațiilor mature de   ieri și de astăzi.

Zvârcolirile eşalonului doi. Votaţi cu Klaus Johannis!

Posted by Stefan Strajer On November - 8 - 2014

Zvârcolirile eşalonului doi
Votaţi cu Klaus Johannis!
Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, USA)

Cei care au omorât o mie o sută patru tineri şi au rănit peste trei mii de oameni în timpul loviturii lor de stat şi a Revoluţiei noastre, a celor care am dorit eradicarea comunismului, nu intenţionează nici în alegerile de acum să lase din ghearele lor sărmana ţară, jefuită fără milă şi cruţare. Manipulările se înteţesc, minciunile se revarsă în efluvii de zoale, destinate să murdărească singurul candidat viabil la funcţia de preşedinte al României, pe Klaus Johannis. Am fost impresionată să constat că majoritatea celor care s-au prezentat la vot în diaspora au fost tinerii, acordând votul lor lui Johannis şi, prin aceasta, exprimându-şi încă o dată cu disperare opţiunea lor pentru intrarea ţării noastre pe făgaşul onestităţii, al muncii eficiente, al unei Europe civilizate. Am fost revoltată să constat că la Madrid, Paris, Roma multor tineri li s-a închis uşa în nas, fiind astfel împiedicaţi să-şi exercite un drept constituţional de către guvernarea Ponta şi acoliţii ei.
Se înţelege că profitocraţia postcomunistă nici nu vrea să audă de opţiunea tinerilor şi se face că a uitat de strigătul acelor martiri de la revoluţie: „Vom muri, dar vom fi liberi”. În numele acestui strigăt tragic, suntem datori să înfăptuim de data aceasta, prin votul nostru, schimbarea de sens a drumului pe care merge societatea românească. Alegându-l pe Klaus Johannis, avem garanţia că dăm o şansă dezvoltării unei democraţii autentice în România, bazată pe corectitudine, hărnicie, respectarea legilor, productivitate, pe scurt vom da o şansă normalizării vieţii sociale într-o ţară bântuită de un sfert de secol de jaf la drumul mare, ilegalitate, capitalism mafiot, vulgarizarea la maximum a relaţiilor dintre membrii societăţii. Continuând pe acest drum al jumătăţilor de măsură, al îmbogăţirii rapide prin furt a unei minorităţi în detrimentul majorităţii, vom ajunge a altera însăşi esenţa fiinţei naţionale. Întreaga societate românească este dominată de un fel de boală, de un fel de marasm, de unde cetăţeanul de rând nu ştie cum se poate ieşi. Politrucii, care ne-au condus până acum, ştiu bine cum s-ar putea depăşi starea toxică în care au aruncat un neam întreg, dar lipsiţi fiind de patriotism şi conştiinţă civică, se complac în imoralitatea lor, fiind biruiţi de o patologică lăcomie a acumulării. Să ne amintim că, imediat după Revoluţie, filozoful Gabriel Liiceanu cerea activiştilor şi securiştilor să se retragă pentru o vreme (cel puţin cinci ani) din viaţa publică, să facă posibilă ridicarea din rândul naţiunii a indivizilor care ar reprezenta conştiinţa noastră mai bună. Dar, vorba lui Ion Iliescu, n-au pregătit ei plăcintele ca să le ofere altora. Şi aşa, FSN-ul şi-a început monstruoasa-i carieră prin colosala minciună că nu se va prezenta la alegeri. În realitate s-a prezentat, atribuindu-şi cea mai mare parte a puterii, după ştiutele tactici kaghebiste. Din mantaua lui Ion Iliescu au ieşit apoi toţi cei pe care verbul incendiar al lui Mihai Eminescu i-a incriminat ca pe „nişte răi şi nişte fameni”.
Acelaşi filozof adresează o scrisoare deschisă acum lui Victor Ponta, rugându-l să lase în pace neamul românesc, să nu încerce să-l mai „fericească” după reţetele celei mai crase jecmăneli şi a celor mai neruşinate abuzuri, de care a dat deja dovadă în timpul prestaţiei sale ca prim-ministru. Acest impresionant apel la conştiinţă ar fi mişcat pe oricine, pe oricine din afara clanului ultracorupt care a confiscat puterea în chip nelegiuit în România. Prim-ministrul ar fi fost normal să demisioneze chiar din momentul dezvăluirii plagiatului din lucrarea sa de doctorat, după care au urmat alte şi alte matrapazlâcuri. El nu are urechi de auzit. El este soldatul îndărătnic, care vrea să rămână la post. Este rândul lui acum să apere capitalismul de cumetrie, după expresia chiar a „bunicuţei”. Scrisoarea filosofului G. Liiceanu ar fi putut avea ecou numai în conştiinţa celor care au mai păstrat o brumă de bun simţ, ceea ce nu e valabil în cazul de faţă. Lupta electorală pentru Victor Ponta şi ciracii lui este sinomină în aceste zile, dinaintea celui de-al doilea tur de scrutin cu escaladarea minciunilor şi calomniilor.
Ultimul resort pe care îl supralicitează este naţionalismul. Il acuză pe Klaus Johannis că vrea să rupă Transilvania de România. Cu laconismul omului pus pe muncă rodnică şi fapte, Johannis a dezminţit ferm aceste aberaţii. Şi, atenţie, Mitropolia Clujului, Maramureşului şi Sălajului, se pare, că a sfătuit preoţii din nordul Transilvaniei să voteze un „creştin, ortodox şi român”. Patriarhia a dezminţit ştirea, care, după opinia mea, este congruentă cu toată propaganda pseudonaţionalistă din actuala campanie a lui Victor Ponta.
Nicolae Grosu şi Ionel Danciuc, autorii excelentei cărţi de analiză sociologică a României (România sub invazia mârlăniei, Editura Ecou Transilvan, 2014) observă cu tristeţe că populaţia românească, fiind imatură, alege indivizi imaturi, unii fiind chiar infractori „ceea ce provoacă perpetuarea din generaţie în generaţie a imaturităţii, imaturitate infestată caricatural-infracţional, şi deci permanentizarea stării de infantilism parşiv, adică a manifestărilor de veselie tâmpă, anarhie trândavă, nesimţire agresivă şi smerenie hoţească” (p. 276). N-aş fi putut să descriu mai bine starea de lucruri pe care alegerea lui Victor Ponta o va legitima la noi în ţară, spre nefericirea societăţii în ansamblul ei.
Dimpotrivă, ce ne propune Klaus Johannis, ales de atâtea ori primar al Sibiului pentru vrednicia lui, vrednicie recunoscută şi de străinătate, pentru că nu e puţin lucru să fii menţionat în New York Times pentru prestaţia ta meritorie, deci ce ne propune este etica „lucrului bine făcut” în primul rând. Păi, dacă vom continua să muncim de mântuială, conform zicalei consacrată în comunism „noi ne facem că lucrăm, ei se fac că ne plătesc”, nu vom ajunge niciodată să ne emancipăm din primitivism şi mizerie. Titu Maiorescu n-a fost sas, dar a subliniat ca un păcat naţional aplecarea noastră spre formele fără fond, ceea ce este cam acelaşi lucru. În loc să creăm instituţii puternice, bazate pe muncă onestă, legalitate, loialitate faţă de principii, noi creăm instituţii caricaturale, care au făcut obiectul satirei caragialeşti. Să ne bucurăm că unul dintre noi vrea să-şi ia pe umerii lui o asemenea uriaşă responsabilitate de urnire din teribilul impas al societăţii româneşti, pentru că va fi o luptă de Sisif atât pentru renaşterea economiei din cenuşa cauzată de profitariat, cât şi cu mentalităţile anacronice ale multor români. Eficienţă, utilitate şi performanţă, iată despre ce ne-a vorbit Johannis, care a demonstrat în primul rând că ştie să fie un bun profesionist în specialitatea lui de fizică nucleară. El nu face parte din categoria demagogilor limbuţi cărora le place să ţină mapa, în timp ce alţii dau cu sapa. E plin podul de hoţi cu mapa şi pentru că asta se vede şi în straturile sociale de jos, nici cei cu sapa nu mai vor s-o învârtă, s-au săturat de promisiuni goale.
Nicolae Grosu şi Ionel Danciuc, în cartea amintită, compun o imagine necruţătoare a democraţiei promovate de eşalonul doi, caracterizată de „raţionalitate aberantă, naţionalism cosmopolit, umanism banditesc, afacerism demolator, lux mizerabil, şi manierism mârlănesc, din monstruozitatea acestor exemplare neputând rezulta decât o proiecţie întocmită pe democraţie de dezmăţ, cu politicieni imuni faţă de orice fărădelege şi legi dedicate chiar şi unei singure persoane şi respectiv, pe economie de jaf, cu prăduirea proprietăţii de stat, a bugetului, a fondurilor europene sau prin salarii de câteva ori mai mari decât cel al preşedintelui SUA”(p. 288). Ceea ce ei în mişelia lor nu realizează este că „urcându-se prin jaf pe catargul corabiei ţării, ei de fapt i-au spart şi îi sparg cu înverşunare carena, provocându-i, cât mai grabnic, scufundarea cu ei cu tot” (p. 288).
Cu tot acest taifun al distrugerii îşi propune Johannis Klaus să lupte pentru a face posibilă prin trudă şi adevărat patriotism o Românie prosperă. Clica lui V. Ponta şi toţi cei înjugaţi la ea să înceteze a-l acuza pe Johannis de trădare naţională. El s-a pronunţat cât se poate de limpede în acest sens: „Nu doar că nu-mi doresc ruperea unor părţi din România, eu îmi doresc o Românie puternică”. Cine are urechi de auzit să audă.
Dacă vrem să începem să respirăm „aerul demnităţii naţionale şi să ne eliberăm de blestemul etnogenetic de a fi cei mai înverşunaţi duşmani ai neamului nostru”, să îl alegem pe Klaus Johannis, care ni s-a prezentat ca un om de esenţă tare, ca un om liber, nedispus la compromisuri dezonorante. Nu mă pot abţine să nu-l citez pe prietenul meu, Călin Cutean, care a formulat concis şi expresiv această stare de libertate a lui Johannis. La urma urmei, zice Călin, omul acesta n-are nimic de pierdut: „El îşi poate pune palma-n dos şi pleacă şi mâine în Deutschland şi, … şi se scapă şi de Poante şi de Fente de Dorobanţi”.
Acesta este adevărul adevărat! Johannis nu are nimic de pierdut, dar Ponta cu toată clica lui au totul de pierdut, averi şi privilegii şi au de câştigat, unii dintre ei, locuri mai în faţă la pârnaie.

17.Silvia Jinga. Foto

Foto. Silvia Jinga

(Waterford, 7 noiembrie 2014)

EMINESCUL NOSTRU

Posted by Gabriela Petcu On January - 15 - 2014

EMINESCU-&-STROIA-wbGheorghe A. STROIA

 

Eminescul nostru bun,

Chip al crengii de alun,

Cer născut doar din mătase,

Flori de gânduri luminoase,

Tei cu-aromă de iubire,

Ochi adânci plini de uimire,

Și Luceafăr, și comoară,

Ce înfruntă într-o doară

Timpul nemilos și rece,

Luna nopții ce petrece.

 

Eminescul nostru blând,

De la Tatăl – Lin Cuvânt –

Tălmăcit în înțelesuri

Și purtat de vânt pe șesuri,

Cânt de Lie-Cocârlie

Cu podoabă arămie,

Frunza codrului cea verde,

Toamnă care se petrece

Peste lume, peste Rai,

Cânt duios, ales, de nai.

 

Eminescul nostru har

Din al cerului nectar,

Viață dusă-n suferință,

Dor trăit în umilință,

Și podoabă și corvoadă

Ce doar timpul o înnoadă,

Strat de flori peste poiene,

Pas de cerb printre hiene,

Stea ce scânteie ades,

Glasul lumii cel ales.

 

Eminescul nostru Domn,

Dulce fie al tău somn –

Darul nostru spre trezire

Din a limbii amorțire,

Darul tău spre luminare,

Sufletul spre închinare,

Ce-Ți cuvântă-n nemurire,

Lacrimă de Preasfințire

Și pe-altarul poeziei

Vinul Euharistiei.

 

Eminescul nostru Sfânt –

Domn ales peste Cuvânt,

Iartă-ne că n-am iubit

Floarea florii din absint,

Iartă-ne că n-am știut

Să cântăm cu glasul mut,

Iartă-ne că și acum

Te mai răstignim în drum

Și nu știm a ne ruga

Pentru Nemurirea Ta!

——————————

Gheorghe A. STROIA

De Ziua Măritului nostru EMINESCU

15 ianuarie 2014

 

 

 

O STEA ÎN ZARE (LUI EMINESCU)

Posted by Gabriela Petcu On January - 15 - 2014

EMINESCU-STROIA-GN-wbGeorge Nicolae STROIA (clasa a VII-a)

 

Au înmugurit

salcâmii,

îmbăiaţi

în aerul cald

al revenirii,

împletit

cu parfum de veste.

 

A zămislit

cuvintele,

îndulcind

limba noastră –

amară povară –

transformând-o

în dar

oferit

în schimbul

nemuririi.

 

A şoptit

poveşti în codru,

căci

numai el

îl asculta,

până când,

spre finaluri,

a visat

iubirea sa.

 

A-nţeles

durerea mării

şi-a-ncercat

să o aline,

spre fereastra

dinspre soare

a rămas

o stea în zare.

 

A recreat

simţirea,

doar privind-o

cu alţi ochi,

a rescris

iubirea

picurată

în flori de tei.

Doar el,

Eminescu,

şi-a trăit viaţa

prin veşnica

unire,

cu al oamenilor

Har.

——————————–

George Nicolae STROIA

clasa a VII-a

Liceul Teoretic ”Emil Botta” Adjud

foto: George Nicolae Stroia – schiţă ”O stea”

NOUA CONJUGARE A VERBULUI „A FI” LA TIMPUL PREZENT AL ANTIVALORII

Posted by Gabriela Petcu On January - 15 - 2014

EMINESCU MANELE SI DOLARI-wbMagdalena ALBU

 

 

„(…) a măsura trecutul cu banul e un sacrilegiu faţă de istoria naţională.” (Mihai  Eminescu)

 

 

„Eu sunt, tu eşti, el este, noi suntem, voi sunteţi, ei sunt”… Nu, nu, am greşit fundamental, întrucât conjugarea auxiliarului „a fi” şi-a modificat între timp structura. Acum se spune corect „eu am, tu ai, el are, noi avem, voi aveţi, ei au”. E un transfer de ordin semantic, după cum lesne se poate constata, iar asta se întâmplă tocmai din motivaţia şubredă a postmodernităţii de a propune un sistem de semnificaţii actual completamente schimbat în raport cu cel anterior construit. Torentul de agresivitate feroce manifestată împotriva veritabilelor valori născute până acum în spaţiul cultural mundan ocupă în momentul de faţă un loc de prim rang. De aceea nici nu ar mai putea constitui o prea mare mirare pentru nimeni dacă muzica lui Johan Sebastian Bach sau inegalabila creaţíe literar-ziaristică eminesciană ar fi înlocuite definitiv cu răgetul inferior al instinctualizării decadente, plecând în analiza curentă de la faptul că axiologia timpului porno-istoric ocult, pe care îl parcurgem cu atâta încrâncenare şi nesiguranţă, îşi clădeşte cu insistenţă temelia (dintr-o, bineînţeles, uriaşă eroare interpretativă a esenţialităţii sâmburelui creaţionist, dar şi din necesitatea insalubră din punct de vedere moral a conceperii unui nou experiment global cu grave consecinţe pe plan gnoseologic şi, deopotrivă, cultural, adăugăm noi, în numele aşa-zisului progres colectiv obişnuit) pe solul semanticii puternic restrictive a verbului “a avea”. Scoborârea contemporaneităţii începutului de secol XXI de pe culmile fascinantelor acorduri muzicale preclasice în mrejele întunecatului vârtej al epocii aceste – o veritabilă „mlaştină a materiei”, dacă ne amintim de mărturisirea distinsului critic literar Zoe Dumitrescu-Buşulenga – a devenit un proces desfăşurabil în mod controlat printre turbulenţele unei vremi pavoazate cu nenumărate accente morbide, care îşi masacrează, una după alta, ghidajele reale şi credinţa.

 

În atare context vădit anti- şi nonvaloric, multiplele profunzimi caracterizante pentru umanitate ale domeniului de definiţie specific auxiliarului „a fi” sunt şterse cu brutalitate acum din patrimoniul de gândire al marii opere de gândire a acestei lumi. „Am văzut un spital modern. Am fost izbit de tehnicile extraordinare. Din întâmplare, am observat printr-o uşă deschisă două femei întinse, aproape epuizate, neputând să-şi ţină ochii deschişi. Nicio persoană alături de ele să le spună un cuvânt…” (Dumitru Stăniloae) Iată că penibilul teatru societar al haosului comandat, precum şi „filozofia” de prost gust a consumismului regresiv asociată cu structura hedonică distructivă a prezentului nu au fost capabile a propune drept soluţie ontologică viabilă pentru omenire decât o formă intenţionat agresivă de materialitate, aceasta pe care o trăim la nivel global astăzi, cu rolul prim de a alunga din sfera Universului divin Creaţia însăşi cu Creatorul ei cu tot, spiritul devenind cu repeziciune în asemenea parametri „gândiristici” o componentă deloc necesară a pseudoreformistului deconstructivism ateu.

 

La 25 ianuarie 1881, Mihai Eminescu, reperul fix pentru românitate în constelaţia vastă a culturii mondiale, scria următoarele: „A veni în lumea aceasta, unde gloria unuia era gloria comunei întregi, proprietatea era a neamului cu istoria şi cu tradiţiile lui, nu a individului, şi a pune măsura egalităţii moderne, măsura prezentului, în care temeiul inegalităţii nu este nici inteligenţa, nici vitejia, nici caracterul, ci banul, banul cosmopolit pe oricare cale ar fi el câştigat, a măsura trecutul cu banul e un sacrilegiu faţă de istoria naţională.” Ei bine, la 133 de ani de la redactarea rândurilor de mai sus, se vede cu ochiul şi cugetul libere că lucrurile nu au evoluat deloc în sens pozitiv. Ba, dimpotrivă, putem grăi, fiindcă tirania “banului cosmopolit” (obţinut prin toate mijloacele machiavelice posibile în contemporaneitate) a ajuns să modifice completamente încărcătura filozofică reală a verbului “a fi” şi să o poziţioneze pe un traiect atipic, permiţând, astfel, un transfer semantic abnorm şi extrem de periculos către un alt element gramatical comun, verbul “a avea”. Este aici un semn evident al trecerii Fiinţei umane într-un nou palier existenţial, ce va cunoaşte cu totul şi cu totul alte limite stricte de integrare (limite marcate de către corifeii unidirecţionali postmoderni, prin manipulare mediatico-publicitară continuu modelată, taman în tiparul de comportament şi de gândire, ciopârţit sistematic, al maselor de Homo communicans ai momentului actual), dar şi un câmp distinct de parametri caracterizanţi pentru întregul ansamblu socio-cultural cu anterioritate creat de omenirea în genere.

 

De colo până colo, lumea de azi este obligată să renunţe cu bruscheţe la vasta panoplie de semnificaţii construite de-a lungul şi de-a latul vremilor trecute deja spre a se scufunda, împinsă virtual de la spate, în prăpastia unui şir infinit de sunete dizarmonice ţâşnite la comandă din geometria sui-generis a vechiului krummhorn, instrumentul de interpretare a cântului popular renascentist, din muzicalitatea căruia se alcătuieşte la ordin în clipa de faţă un soi de adagio macabru patologizant. Mai trist e faptul că, sub faldurile lui, se ascunde cu laşitate unul dintre marile sacrilegii ideologice ale evului abia început, anume chipul „Fecioarei roşii” pictat în conştiinţă şi pe ziduri în locul Celei Sfinte… O dimensiune trivială şi violentă, se înţelege, a contemporaneităţii aceste bazate pe greu cuantificabila maree de hulă adresată din rărunchi Dumnezeului Increat, dar şi pe tipologia plină de eroare a fragmentarului, fixată de postmodernitate ca reper absolut al vremii în detrimentul celui aparţinător unităţii compexe a corpului social.

 

Structura atipică a momentului deconstructivist prezent implică o realitate lugubră, ce nu se lasă cucerită de nicio structură benefică în stare a-i tulbura somnul greu al propriei neputinţe. Poate şi pentru că ea, sfera îndelung disecatei noastre Realii (în genere, mistificate), a renunţat, în nemărginita-i ipocrizie făţişă, atât la principii, cât şi la complexul edificiu de semnificaţii antecesoare, peste noapte transformate într-un “balast” non-substanţial şi lipsit totalmente de valoare intrinsecă, o uriaşă piatră de moară, până la urmă, atârnând de firavul său gât asculptural. Postmodernitatea în sine nu este deloc interesată să ţină cont de vreuna dintre multiplele direcţii semantice ale adevărului, binelui şi frumosului învederate de milenii în structura mentalului lumesc. Şi asta pentru că a devenit destul de simplu şi de convenabil ca aceasta să îşi golească de sensuri propria-i interioritate, în loc să se lase desăvârşită de ele, şi să îşi întindă cu neruşinare, ca o menadă în extaz urlând continuu a moarte (singurul răcnet, de altfel, al realităţii orgiastice contemporane), mădularele trupului despuiat, ca şi cum noua paradigmă a societăţii de azi (ce se scaldă cu plăcere pe toate părţile sale în irespirabilul mâl ideatic construit de către Walter Benjamin, anume acela că “Alinierea realităţii la mase şi a maselor la realitate este un proces de amploare uriaşă, atât pentru gândire, cât şi pentru intuiţie.”) are drept scop fundamental reprezentarea sa identitară sub forma “artei” perverse a desfrâului dominant, dar şi sub aceea a esteticii inversate a chipului natural al Creaţiei divine.

 

În cadrul acestui sumar comentariu personal, trebuie adusă neapărat o completare firească asupra problematicii puse aici în discuţie, ce face trimitere la faptul că teritoriul semasiologic cu limite periculoase şi scopuri bine stabilite al definirii realităţii postmoderne prezintă o suprasarcină sufocantă, să o numim, la corpusul căreia se lucrează în galop şi fără discernământ şi care îşi extinde, de asemenea, domeniul propriu explicativ atât în sfera aspectului semiotic, cât şi în aceea a perimetrului imagologic, de regulă, ambele contrafăcute cu sârg. Nu avem de-a face absolut deloc aici cu un tip de redută organică greu desluşibilă gândirii umane în general, aşa cum se doreşte ea a fi înfăţişată cu orice preţ comunităţii, ci întâlnim, în toată dimensiunea acesteia cu facies pur pornografic, o maşinărie stricată cu partitură unică de a măcina în gol timpul măsurabil al Omului lăuntric, agregat care nu îşi va opri mersul distructiv decât în momentul de graţie când Creatorul lumii îi va întrerupe pentru eternitate  rotaţia-i ciclică şi aparent haotizantă…

 

Proiecţia destinului Persoanei în viitorul apropiat, atâta vreme cât verbul “a avea” îl îndepărtează cu ostentaţie pe auxiliarul „a fi” de pe orbita circuitului său filozofic obişnuit, apare aidoma unui cadru filmic dur ce-ţi spintecă sufletul ca o lamă tăioasă de cuţit. Desluşind cu puterea propriei minţi arhitectura unui asemenea spaţiu spiritual indiscutabil “reformat” pe axa lui rece dinspre -∞, este cât se poate de vizibil, fără niciun fel de discretă urmă dubitativă, cum întreg edificiul socio-cultural cu îndelungă minuţie înălţat de omenire în vreme se năruie azi, bucată cu bucată, în favoarea unui set prezent de norme cu funcţie bine precizată, însă total opozite din punct de vedere ideologic celor ce le-au premers. Cu verbul strivit definitiv în picioare, Omul lui Dumnezeu nu va mai putea fi de acum înainte exploratorul nebănuitelor sensuri adânci ale existenţei, deoarece filozofia însăşi va deveni în curând acel vehicol din plan secund la care vor avea acces numai autointitulaţii “iniţiaţi” atei ai momentului, poarta sa incitantă rămânând una definitiv zăvorâtă “vulgului”, o masă de oameni aruncaţi cu nemilă de tip experimental, la comanda raţiunilor primejdioase ale răului, în indigenţă, analfabetism şi, implicit, incultură. Cu alte cuvinte, statutul Omului lăuntric va fi unul de sclav (cu desăvârşire privat de dreptul lui firesc la replică în faţa noii orânduiri impuse brutal prin varii mijloace azi omenirii), de fapt, un număr cu identitate virtuală obligat a-şi vinde “voluntar” de această dată trupul (pe ritmuri de excitantă şi demolatoare, totdeodată, manea anti-Eminescu, anti-Bach) exact ca pe o însângerată ofrandă păgână adusă noului zeu planetar androgin… De aici şi până la dictatura totală asupra umanităţii în ansamblu nu mai rămâne decât un unic pas de o irelevanţă de-a dreptul înfiorătoare.

 

Exacerbarea fără temei a valorii status-ului social al Persoanei şi influenţa nefastă a verbului „a avea” asupra destinului întregii omeniri contemporane în defavoarea sensului complex al auxiliarului „a fi” prezintă o însemnătate evidentă în viaţa fiecăruia dintre noi, tocmai fiindcă aceasta afectează enorm în adâncime relaţiile interumane, deteriorându-le substanţial, o consecinţă, dacă vreţi, a repoziţionării tuturor reperelor axiologice comunitare capabilă să ucidă cu violenţă toate culoarele de forţă ale organismului socio-cultural existent privit în întreaga sa complexitate structurală. Compozitorul german Ludwig van Beethoven, un reformator al spaţiului muzicii clasice a lumii, reprezintă unul dintre exemplele edificatoare în acest sens din cuprinsul istoriei noastre recente, pe care însă, dacă l-am cataloga după originile lui parentale lipsite în mod vădit de cea mai fină urmă de filon aristocratic „distinctiv”, sigur nu ar fi putut ocupa niciodată locul unde este fixat acum de posteritate. Iar şirul exemplelor poate continua nestingherit.

Un trup de Om îngheţat, stând chircit anevoie sub dangătul ultim al deznădejdii… Acesta este tabloul chilug al urâţeniei deconstructiviste atee impuse umanităţii cu uriaşă agresivitate publicitar-mediatică azi, o anti-realitate fabricată în laboratoarele virtuale ale actualei epoci a întunericului, ce alungă fără dar şi poate Omul lăuntric din sine însuşi, strivindu-i cu o forţă nebănuită acestuia principiile imanente şi esenţa. Transcenderea limitelor proprii ale Persoanei nu va mai fi posibilă de acum înainte decât prin pătrunderea în profunzime a solidului fundament duhovnicesc pe care îl oferă din plin credinţa, fiindcă „Aspiraţia sufletului după realizarea desăvârşirii sale, asta este toată istoria omului.”, după cum scria Părintele Arsenie Boca, şi nimic altceva.

 

„Credeţi că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johan Sebastian Bach?“, se întreba nu cu mult timp în urmă eminoscologul Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Dacă răspunsul oferit acestei fireşti interogaţii existenţiale va fi organic identificat cu destinaţia Fiinţei umane către atotcuprinzătorul infinit divin, atunci cu certitudine că omenirea va descoperi într-o bună zi circumstanţa favorabilă de a aşeza în coordonate absolute, exhaustiv, fără vreo urmă de eroare interpretativă definiţia plurivalentă a problematicului verb „a fi” – cheia şi lăcata, de fapt, a spaţiului teluric concret, dar şi a celui de dincolo de bornele topografice efemere ale lumii de aici. Destinaţia „plus infinit” va trebui să rămână de acum înainte singura cale coincidentă cu Lumina a întregului ocean de suflete pustiite conjunctural (în numele unei dezordini morale intens mediatizate acum) spre a-şi putea înţelege rostul existenţial şi credinţa. Numai la capătul unui asemenea drum spiritual Omul va înceta, în sfârşit, să mai fie catalogat în raport cu status-ul său social de moment şi cu numărul falşilor arginţi cosmopoliţi din pungă, tocmai pentru că viermelui fidel al putreziciunii nu i se poate cumpăra în niciun fel serviciile individuale şi bunăvoinţa.

 

Unii nu găsesc o viaţă sensul auxiliarului “a fi”. Alţii, în schimb, adaugă zilnic o nouă conotaţie personală semanticii stricte a verbului „a avea”, căruia au ajuns să i se închine cu servilism, aidoma unui zeu păgân, cu toată fiinţa lor stearpă şi golită de duh. Mulţimea de obiecte care înconjoară acum Creaţia divină nu poate fi încadrată decât în acel tipar inform al iluziilor perfecte, însăilate cu minuţiozitate în spaţiul public contemporan de către hominizii care au lăsat deoparte acum reperele pozitive ale propriei lor istorii milenare. Piedestaluri valorice dărâmate unul după altul cu mare iuţeală, înţelesuri voit denaturate ale cuvintelor limbii, nimic nu a scăpat cu viaţă din raza ghilotinei asasinilor noţiunii greu definibile de Om, măşti fioroase cu trăsături categoric antiumane ale atât de tulburatului timp actual. Aşa cum scriam în paragraful anterior, o singură forţă mai poate aşeza Fiinţa lui Dumnezeu pe treapta sa de lumină binemeritată: credinţa – unicul antidot de a anula noua conjugare a verbului „a fi” la timpul prezent al antivalorii şi de a reveni, astfel, din catacombele existenţei sumbre la marea operă literară eminesciană şi la muzica lui Johan Sebastian Bach.

 

Magdalena ALBU

7 ianuarie 2014

Soborul Sf. Ioan Botezătorul

 

 

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors