Ilie Bratu – un porc cu aripi de înger

 

Autor: Acad. Nicolae Dabija (Chisinau, Basarabia)

 

1. Un personaj grotesc

Sadoveanu are o spusă: „Au ieşit în vremea din urmă mulţi proşti în ţară. Trăiau şi înainte, dar tăceau. Acum vorbesc şi-au devenit agresivi.” Ea e foarte actuală azi, când a apărut internetul: fiecare individ îşi poate face un blog, un site, un profil pe o rețea de socializare, în care să-şi toarne toate dejecțiile.

Un oarecare Ilie Bratu, dorind să iasă din anonimat, plasează pe un blog un interviu de câteva hectare pe care şi-l ia sieşi – el întreabă şi el îşi răspunde, plin de admiraţie îşi ridică sieşi osanale neruşinate: „Ce mare om sunteţi! Sunteţi un mare român! Cel mai mare pe care l-a dat vreodată istoria! Aveţi un duh patriotic foarte puternic! Ce memorie aveţi! Mare curaj! Sunteţi acel lider al naţiunii!” etc., semnându-l cu numele clandestin de Valentina Găluşcă. Dar aşa ziaristă nu există în Republica Moldova. Cel puţin n-am auzit deocamdată de ea, chiar dacă doamna pensionară îşi spune, încântată şi ea de sine, „noi, adevăraţii patrioţi.”

Interviul de pe blogul lui Ilie Bratu e plasat la o rubrică intitulată nici mai mult nici mai puţin „Basarabia – personalităţi legendare”.

Iată cum au ajuns să se facă „legendele”! Din dejecţii.

Aşa-zisul „interviu” e plin cu minciuni, cu laude deșănțate la adresa sa, cu invective, cu denigrări la adresa tuturor oamenilor cu merite în Mişcarea de Eliberare Naţională.

 

2. un demagog făţarnic!

 

Interviul e prilejuit de faptul că preşedintele N. Timofti i-a decorat pe toţi cei 227 de deputaţi care au semnat Declaraţia de Independenţă la 27 august 1991. Unul dintre ei e I. Bratu.

Nu cred de loc că acesta ar fi un motiv de laudă. Şi iată de ce.

Se vorbeşte de primul rapt la Basarabiei din 1812 şi de cel de-al doilea rapt din 1940. Dar se tace despre al treilea rapt, cel din 27 august 1991, când a fost creat un stat „moldovenesc” pe o aşchie de pământ românesc.

Ce fel de „unionist”, care nu suferă existenţa RM, e Ilie Bratu, care una zice şi alta fumează: a semnat în 1991 declaraţia de creare a republicii-fantomă Moldova, apoi în 2011 şi-a reconfirmat semnătura sa de „statalist”, ca în 2013 să ia Ordinul Republicii, de rând cu Krâlov, Pocatilova, Mâsliţcaia, Moţpan, Solonari, Angheli şi alţi părinţi ai „ţărişoricuţei” de pe Bâc – duşmanii cei mai înrăiţi ai neamului românesc. Nu a fost doar el decorat, pentru merite unioniste, ordinul li s-a dat tuturor celora care au semnat diversiunea. Şi atunci cum rămâne cu declarația sa din 2008, reprodusă şi în interviu: „Celor care-i zic R. Moldova  Ţară să li se sece limba în gură!”?! Una e blestemul şi alta e cheremul! (Ordinul Republicii îi aduce un adaos lunar de 500 de lei la pensie.)

De ce n-a cerut la 27 august 1991 de la tribuna Parlamentului Unirea cu Ţara, dacă crede azi că atunci a fost posibilă Unirea?! Demagog făţarnic!

De ce n-a restituit Ordinul Republicii, aşa cum au procedat în 2003 Mihai Cimpoi, Ion Hadârcă, Vladimir Beşleagă şi subsemnatul?!

E clar de ce: acest individ nu a fost niciodată unionist, ci doar un diversionist. A ţipat fraze unioniste, numai ca să distrugă mişcarea unionistă.

S-a războit doar cu unioniștii, şi nu cu „stataliştii”, moldoveneștii, rusofilii, interfrontiştii declarând ca şi I. Roşca altădată, când ataca delaolaltă toţi unioniştii, că „trebuie distruşi ai noştri ca să se sperie duşmanii!”

 

3. Un diversionist

 

După 1994 numitul Ilie Bratu a dispărut din Basarabia. S-a aflat în această perioadă de timp la Galaţi (când în Basarabia era nevoie de fiecare luptător, a fost, de fapt, eschivare laşă), unde s-a ocupat cu fel de fel de afaceri dubioase. Când au început să-i meargă prost afacerile, şi-a amintit brusc că e patriot. Şi a decis să facă bani prin intermediul politicii. A apărut în 2005 la Chişinău cu nişte declaraţii zgomotoase că-şi face un partid care va uni Republica Moldova cu România. L-am salutat: eu îi susţin pe toţi cei care împărtăşesc idealul pentru care am muncit toată viaţa.

A fost prezent şi la adunarea de constituire a Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova, care a avut loc în toamna lui 2005: uşile noastre sunt deschise pentru toţi.

N-au fost de acord cu cele peste 300 de personalități prezente (Gr. Vieru, acad. M. Cimpoi, acad. A. Moşanu, I. Ungureanu, I. Costaş, acad. Gheorghe Ghidirim, A. Vartic, acad. A. Ciobanu, V. Saharneanu, protoiereul I. Ciuntu, protoiereul P. Buburuz ş.a.), votând contra constituirii FDRM, doar doi dintre cei prezenţi, I. Bratu şi O. Brega (ultimul a afirmat la o emisiune TV de la 9 februarie 2013: „Eu îi susţin pe toţi cei care sunt contra”), care au părăsit sala Uniunii Scriitorilor, declarând că „pleacă să facă Unirea!”

Din acea clipă, în loc să se ocupe de construcția partidului, pe care a promis că-l face, în loc să-şi adune membri, să colecteze semnături, n-a făcut până azi decât să calomnieze, să discrediteze, să înjure Forul Democrat la Românilor din Republica Moldova şi pe liderii ei, care în scurt timp a devenit cea mai importantă Mişcare românească, la ea aderând peste 150 de organizaţii nonguvernamentale, uniuni de creaţie, asociaţii culturale cu aproape 250 000 de membri.

La 31 decembrie 2007 am depus Cererea de Aderare a RM la Uniunea Europeană din partea societăţii civile, cu peste 220 000 de semnături. (Convenisem pe atunci cu Bratu să adunăm împreună semnăturile, el însă a colectat mai puţin de o sută de semnături, dar nici pe acelea nu le-a anexat la cele depuse la Bruxelles.)

Am încurajat concetățenii noştri să scrie cereri de redobândire a cetăţeniei româneşti, la 1 decembrie 2007 numărul acestora ajunsese la 1 milion de cereri.

Varianta de Unire cu Ţara propusă de For e una simplă: prin România – în UE.

Pentru asta urmează să fie întrunite două condiţii:

Asumarea naţionalităţii române de către toţii basarabenii;

Restituirea cetăţeniei române tuturor basarabenilor.

Doar aşa va putea fi aplicat şi în cazul nostru scenariul unirii celor două Germanii.

La întâlnirile pe care le-a avut conducerea Forului cu T. Băsescu şi M. Ghimpu în septembrie 2010 am propus crearea pe lângă cei doi preşedinţi a unei Comisii de Lichidare a Consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov cu un plan concret de activitate, din care au fost îndeplinite doar două amendamente: 1) scoaterea sârmei ghimpate de pe Prut, 2) ședințe comune ale Guvernelor celor două state româneşti (a avut loc doar una la Iaşi).

Iar lichidarea Consecinţelor înseamnă Unirea noastră.

În ultimii 8 ani Forul a organizat manifestări la fiecare 1 decembrie, 24 ianuarie, 27 martie şi 31 august, cu mii de participanţi.

Fără nici un bănuţ din partea României: niciunul dintre proiectele noastre n-a fost susţinut măcar parţial de Departamentul Românilor de Pretutindeni (fostul ministru-secretar de stat M. Gheorghiu ne-a anunţat că nu vrea să certe România cu Voronin din cauza noastră) sau a Institutului Cultural Român.

Toate acţiunile noastre (inclusiv cea făcută la 13 mai 2012, consacrată celor 200 de ani de la Raptul Basarabiei, organizată împreună cu Consiliul Unirii, cu peste 15 000 de participanți) le-am realizat din cotizaţiile membrilor noştri.

Am avut sute de întâlniri în localităţile Basarabiei, am editat mai multe broşuri necesare ca De ce limba noastră e română?! (autor – N. Dabija), De ce moldovenii sunt români? (autor – A. Moraru), pe care l-am difuzat cu miile prin sate. Pe timpul lui Voronin, mi s-au deschis 7 dosare penale „pentru subminare a statalităţii”, am fost arestat la 27 martie 2007, ca preşedinte al FDRM, pentru că împreună cu circa o mie de membri ai Forului am depus, „fără autorizaţie şi cerere prealabilă” flori la monumentul lui Ştefan cel Mare.

(În Jurnalul său Paul Goma din 28 martie 2007, marele basarabean, candidat la Premiul Nobel pentru literatură pentru 2013, notează că l-a rugat atunci telefonic pe Iurie Roşca, viceprim-ministru al Guvernului şi preşedinte al PPCD să fiu scos din arestul de la secţia Buiucani a Ministerului de Interne: „ L-am întrebat de ce a fost arestat Dabija. Roşca a luat foc, l-a făcut pe Dabija în toate felurile, dar mai ales „spion al Moscovei” – şi, tot româneşte: nu a negat arestarea lui Dabija, ci m-a întrebat: de unde ştiu? Simţind că asta îl durea, i-am spus: peste câteva ore merg la o întrunire cu studenţii, masteranzii, doctoranzii basarabeni de la Paris, unde va fi aniversată unirea din 1918 şi acolo vor fi anunţate arestările (şi ale fraţilor Brega) – la Dabija ilustrată cu imaginea convocării. De aici a început prietenul meu Roşca a… tăcea.

… Am presupus: Voroninoviştii aflaseră că ştirea arestării Dabija se răspândise în Occident şi îl însărcinaseră pe el, pe Roșca să continue rolul de Iuda: să-i telefo­neze la Paris prietenului său Goma […] şi să afle ce anume se știe – dar să nege că s-ar fi întâmplat una ca asta! După ce i-am repetat că avem imaginile convocării, cu data, stampila, semnătura emitentului… Roşca – prietenul meu de acum patru ani – a abandonat negațiile…  Voronin şi Roşca, iaca au înnebunit, fiindcă simt că le vine sfârşitul. Tare îmi place să lupt cu aceste lepre.”)

Ce-a făcut Bratu între timp?

Nu-i înjura pe comuniști, pe Voronin, Moscova, conducătorii Transnistriei, ci Forul şi pe Dabija. Iar cu el – pe Gr. Vieru, I. Ungureanu, A. Moşanu, V. Matei, I. Costaş, M. Cimpoi şi pe toţi ceilalți. („Patriotul,  cum a observat un forumist de la Vocea Basarabiei, nu critică puterea, ci doar pe cei care luptă cu puterea.”)

Asta l-a făcut să-şi piardă şi puţinii adepţi, în jur de 10-20, care au fost o vreme cu el.

De eşecul lui, în loc să pună vina pe caracterul lui parşiv, învinuieşte Forul, conducerea acestuia, poporul „tâmpit”, România care nu-i plăteşte „patriotismul”.

În loc să se deplaseze prin localități, unde noi mergem săptămânal, el pândeşte vreo adunare de 2-3 oameni ca să tragă câteva pârţuri politice şi să facă putoare.

Foto. Ilie Bratu 

4. cum se compromite o idee?!

 

Unicul lucru pe care l-a făcut Bratu a fost o mică de tot „Mare Adunare Naţională”, unde a participat doar o mână de oameni. Ea a avut loc la 2 noiembrie 2006.

Au vorbit aproape toţi cei prezenţi.

De cât infantilism e în capul acestui „politician” vorbeşte Declaraţia Adunării Republicane a Cetăţenilor, cum i-a zis el adunării, din care cităm:

„Hotărâm:

Cerem cu toată fermitatea președintelui Vladimir Voronin şi Parlamentului de la Chişinău să demareze neîntârziat negocieri cu autorităţile de la Bucureşti astfel, ca în termen de o lună (!) să realizeze (Re)Unirea Republicii Moldova cu Patria-Mamă România.

A convoca o nouă Adunare Republicană a Cetăţenilor la 03 decembrie 2006, pentru a sărbători Victoria.

29 octombrie 2006”

De aici se vede şi cu ochiul liber că I. Bratu a urmărit alt scop: acela ca România să fie atrasă într-o provocare posibilă, care ar fi amânat integrarea ei în Uniunea Europeană, ce urma să aibă loc peste două luni, la 1 ianuarie 2007.

Pentru că dânsul nici nu i-a prezentat Declaraţia Adunării sale, cum ar fi fost firesc,  şi lui V. Voronin, ca respectivul să fi știut în ce primejdie mare se afla în apogeul puterii sale: aceea de a rămâne fără stat.

Presa, pe care Bratu o anunţase în ajun că va aduna un milion (!) de participanți, dar a strâns o mână de curioşi şi o alta de caraghioşi, a scris (Tudor Darie în săptămânalul Asta Da!) că oameni ca Ilie Bratu „nu pot provoca decât dezgust pentru o Idee înălţătoare!”

Acesta e de fapt şi scopul lui ascuns: să compromită definitiv o Idee sfântă! Cum mi-a spus şi acad. A. Moşanu, ex-preşedinte al Primului parlament (1990-1994), care-i cunoştea exhibiţiile: „Dacă vreţi să terfeliţi o idee, daţi-o pe mâna lui Bratu.”

 

5. provocator de cursă lungă

 

Securitatea de pe vremuri avea provocatori plătiţi. Cred că-i are şi azi.

La manifestările tinerilor din 7 aprilie 2009 Voronin ducea lipsă de un argument că acestea ar fi puse la cale România. În Piaţa Marii Adunări Naționale, la un sfârşit de miting, apare Bratu.

Acesta i-a smuls porta-vocea din mâna lui Valeriu Matei (el era preşedinte, iar subsemnatul – vice-preşedinte al Consiliului Salvării Naţionale, aleşi şi votaţi de cei peste 30 000 de participanţi), ca să rostească o singură frază:

„Nouă nu ne trebuie Parlament, noi îl avem a Bucureşti, nouă nu ne trebuie Guvern, noi îl avem la București, nouă nu trebuie Preşedinte, noi îl avem la Bucureşti.”

A spus ce-a spus şi a dispărut.

Această declaraţie „a tinerilor din Piaţă” i-a servit drept pretext lui Voronin ca a doua zi, la 8 aprilie 2009, să-i expulzeze din Republica Moldova pe ambasadorul României dl Filip Theodorescu, pe consilierul pentru cultură dl Vasile Nanea şi încă pe alţi doi angajaţi  (4 din cei 9 funcţionari) ai Ambasadei României la Chişinău şi să introducă de urgenţă regim de vize pentru cetăţenii României.

Tot la 8 aprilie V. Voronin a afirmat: „Ei (protestatarii – n.n.) au spus că parlamentul şi Guvernul lor e la Bucureşti”, fără să-l numească pe autorul frazei şi identificând toate acţiunile tinerilor cu afirmaţia lui Bratu.

Toate posturile de televiziune ruseşti şi europene au transmis fraza instigatoare, toată presa a comentat-o, ca să-i pună în cârcă României acţiunile de devastare a Președinției  şi a Parlamentului de la Chişinău.

La şedinţa Guvernului de la 10 aprilie, Z. Greceanâi, fost prim-ministru a spus că trebuie introduse vize pentru cetăţenii români, pentru că tineretul a devastat clădirile Parlamentului şi a Președinției din motiv că „ei le au la Bucureşti”, iar dacă nu vor pleca din Piaţă, ea va da ordin să se tragă în protestatari.

La manifestările din 7 aprilie au fost arestaţi peste 1000 de tineri, au fost deschise sute de dosare, dar lui Bratu nu i s-a deschis, deşi toată lumea știa cine e autorul frazei celebre. Ea a e citată, fără a fi nominalizat autorul, în ziarele „Comunistul” din 10.04. 2009, 17.04. 2009, 24.04. 2009, 15.05. 2009, 22.05. 2009, 16.06. 2009  etc., în „Komsomolskaia pravda” din 22.04. 2009, în „Nezavisimaia Moldova” din 15.04. 2009, 18.04. 2009, 24.04.2009 ș.a.m.d.

Nimeni nu menţionează numele belicosului cuvântător, se spune doar, citez: „молодёжь скандировала” („tinerii scandau”), fraza acestui moşneag rostită când sediile parlamentului şi preşedinţiei arseseră de mult şi montată în emisiuni televizate, puse în rapoarte mai înainte de a lua acestea foc, fiind atribuită protestatarilor, ea servind argument pentru arestări, bătăi, crime.

Provocatorul trebuie să răspundă cel puţin moral pentru cei, arestaţi, anchetaţi, maltrataţi, omorâţi. (Valeriu Boboc şi încă trei tineri).

Iar numele lui e Ilie Bratu.

Acest Münchhausen basarabean spune minciuni de îngheaţă apele.

El afirmă: „La 23 martie 2008 am organizat un mare miting dedicat aniversării a 90-a de la Unirea Barabilei cu patria-mamă. ” La 23 martie 2008, în zi de vineri, la Chişinău n-a avut loc niciun miting.

Mai zice: „Oamenii noştri, în special tineri, au participat masiv la evenimentele din 7 aprilie  2009.”

Minciuni! Alţii au organizat manifestarea, unde i-s oamenii? Al nu are tineri, nici bătrâni. Că afară de Valentina Găluşcă (dacă o fi existând!) Bratu n-a mai rămas cu nimeni.

Care membru al MURM a afişat harta lui pe Preşedinţie? Că numele acelor tineri se cunosc, au fost anchetaţi, bătuţi, excluşi de la facultăţi, decoraţi de Ghimpu.

Îşi atribuie lucruri care nu-i aparţin.

Minciuni gogonate sunt şi poveştile lui cu milioanele (în mai mulţi ani de zile seară de seară a făcut sute) de fotografii „cu întreaga Operă Politică a lui Mihai Eminescu” (întreaga Operă Politică a marelui Eminescu a fost editată la Bucureşti abia după 1989) pe care, chipurile, el le difuza studenţilor in Chișinău: „Stăteam nopţi întregi închiși în cameră — şi făceam sute de fotografii pe banii noştri… Era prin anii 1977-1978… Studenţii care intrau în posesia seturilor de fotografii cu întreaga Operă Politică a lui Mihai Eminescu aveau o revelaţie…” Tot atunci Bratu se duce la KGB să le explice lucrătorilor de acolo că „noi suntem români.” Aiureli!

În 1977 curajosul patriot scrie Prezidiului Sovietului Suprem ca aceştia să includă în Constituţia URSS că noi suntem români şi limba ni-i română: „le spuneam răspicat că noi suntem români şi că nu există „popor moldovenesc” şi „limbă moldovenească.”

Pentru fraze mult mai nevinovate ca acestea Gh. Ghimpu, A. Usatiuc-Bulgăre, A. Şoltoianu şi V. Graur fuseseră condamnaţi cam pe atunci la ani grei de închisoare.

Noi, A. Silvestru, I. Vicol, V. Romanciuc şi subsemnatul, fuseserăm excluşi din facultate „pentru naţionalism”, numai pentru că ne făceam conspectele cu grafie latină.

Bratu îşi inventează biografie. Hârtia, vorba ceea, suferă orice. Şi ca el sunt o droaie, mari în vorbe şi mici în fapte..

De ce până la 1989, când era nevoie de patriotismul lui întârziat de azi, nu se auzise de el?

 

6. un aventurier

 

La mitingul consacrat Unirii Basarabiei cu România, iniţiat de Forul Democrat al Românilor din Moldova la 26 martie 2006 în Piaţa Marii Adunări Naţionale, la un moment dat a luat cuvântul şi Ilie Bratu. Acesta a afirmat că trebuie să punem mâna pe arme, dând glas mai multor enormităţi.

Scopul provocării lui a fost ca Ministerul Justiţiei să interzică activitatea Forului Democrat al Românilor, calificând-o drept asociaţie extremistă.

Doamna ministru Victoria Iftodi, printr-o scrisoare din 21.04.2006, mă preîntâmpină că, din cauza cuvântării lui Bratu, va fi nevoită să scoată FDRM în afara legii.

 

 

7. Un Ostap Bender!

Din interviu reiese că Bratu are o obsesie ceva mai mare decât cea a Unirii – cea a banilor.

Pentru Unire, zice el, trebuie „bani, să asigure finanţarea”, „să găsească surse de finanţare”, „şi-mi fac iluzii că statul Român mă va sprijini…”, „n-avem bani”, „avem conturi în bancă, sperăm să obţinem ceva finanţe de la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, am fost primul care depusesem proiectul de finanţare la începutul lui 2010…”, „Cheltuisem toţi banii proprii ca să fac Mişcarea Unionistă, am intrat şi în datorii… am vândut ce aveam, am achitat o parte, dar nici acum n-am scăpat de datorii… România ajută pe cine nu trebuie… Roşca este acum foarte bogat. A primit mulţi bani, dar a lucrat cu bani românești împotriva intereselor României.”

Iată, dă el de înţeles visător interlocutoarei, dacă i s-ar da lui măcar în jumătate din banii câți i s-au dat lui Roşca, ar lucra numaidecât „pentru interesele României!”, or, patriotismul lui are nevoie de bani, de mulţi bani!

De la 2006 încoace a tot cerşit bani prin toată România. Cerea cu împrumut câte 10 000 de euro de la diverse organizaţii, cu condiţia că le va restitui după ce face Unirea.

Dialogul lui începea cu întrebarea: „Doriţi Unirea Basarabie cu România?!” Şi, după ce i se răspundea afirmativ, continua cu constatarea: „Pentru asta avem nevoie de bani.”

Dacă era refuzat, reproşul era pretutindeni acelaşi: „Nu doriţi Unire, ruşine să vă fie! Vă credeam patrioţi” Aşa mi-au relatat rectorii de la universităţile din Bacău şi Suceava. A expediat sute de scrisori pe la diverse organizaţii din România cu următorul conţinut: „Noi vom uni Basarabia cu România. Pentru reuşita iniţiativei noastre avem nevoie de sprijinul financiar al tuturor (!) românilor.” După ce trece în revistă conturile sale pentru lei româneștii, dolari, euro şi lei moldovenești, Bratu lăcrima liric: „Dacă şi inima Dvs. vibrează alături de noi, vă puteţi aduce contribuţia la realizarea idealului comun de Reîntregire a Ţării transferând o anumită sumă de bani…” etc.

Unii i-au transferat: care român adevărat nu doreşte revenirea Basarabiei la Ţară? Alţii l-au priceput dintr-odată cine e.

Acest personaj sinistru n-a făcut pentru Unire decât să ceară bani pentru Unire.

8. amic cu duşmanii României

E foarte ciudată prietenia „unionistului” Bratu cu antiromânul Mihai Conţiu de la Moldova Suverană  (a se vedea fotografia alăturată, unde aceştia, bine-dispuşi, urzesc noi tărăşenii contra promotorilor Ideii româneşti din Basarabia), mercenarul lui Voronin, care declară că România e un stat artificial şi trebuie să dispară de pe hărţile lumii. Au scris împreună mai multe articole şi le-au semnat cu pseudonim comun.

Nu cred în patriotismul celora care sunt prieteni la cataramă cu duşmanii neamului românesc. Cum zice şi un proverb: „Spune-mi cine-ţi sunt prietenii şi am să-ţi spun cine eşti.”

Am fost nevoit să acţionez acest „duet” antiromânesc în judecată. La 20 decembrie 2007 pentru calomniile acestora judecătoria Centru din Chişinău (judecător N. Mazur) obligă cotidianul Moldova Suverană SRL (M. Conţiu) şi pe Ilie Bratu „să publice dezminţiri referitoare la calomniile şi afirmaţiile mincinoase la adresa lui N. Dabija”, tandemul „patriotic” fiind impus să-mi plătească despăgubiri morale: M. Conţiu – 3000 de lei şi I. Bratu – 1000 de lei.

Instanţa de judecată a dovedit încă o dată că I. Bratu e patriot, doar că – un mare patriot al minciunii.

9. schemele trădării

Se ştie că I. Roşca şi-a făcut drum spre vârful puterii în Frontul Popular cu bârfe, calomnii, insinuări. Insinuările lui preferate erau: Cutare e securist, Cutare e Omul Moscovei ş.a.m.d.

A umplut cu pâre la adresa unioniștilor Bucureştiul. Calculul lui era simplu: toţi banii din România pentru Mişcarea de Eliberare Națională din Basarabia  – fie direcţionaţi spre el, unica persoană în care Ţara urmează să aibă încredere. Aşa a ajuns proprietar al Tipografiei Prag-3, pentru care statul român a plătit 3 milioane de dolari şi care azi tipăreşte doar publicaţii ruseşti. În 1994, când agrarienii şi socialiştii veniţi la putere refuzaseră să tipărească la unica tipografie din republică, cea a Guvernului, săptămânalul Literatura şi Arta (doar această publicaţie națională apărea pe atunci), un grup de intelectuali – Gr. Vieru, M. Cimpoi, L. lari, D. Matcovschi şi subsemnatul – am cerut audienţă la preşedintele României I. Iliescu, căruia i-am solicitat ajutor. El a promis o tipografie pentru Basarabia. Dar ea, cu concursul lui Ioan Talpeş, şeful Serviciilor Secrete Externe, a ajuns la Roşca.

Am scris într-un articol că în perioada 1994-2010 I. Roşca şi structurile sale, din care făcea parte şi Mitropolia Basarabiei, au primit din partea Departamentului Românilor de Pretutindeni suma de 38 de milioane de euro. Cu ei el urma să ne unească cu Ţara. Dar n-a mai făcut-o. Sau pentru că nu i-au ajuns dorinţe sau pentru că nu i-au mai rămas bani. Acum acelaşi lucru vrea să-l facă I. Bratu, doar că acesta e un individ mult mai periculos ca Roşca, pentru că e mai primitiv. El se foloseşte de aceleaşi scheme roşchiste, elaborate împreună.

Pe cine bălăcărește Bratu în interviu? Tocmai pe cei care fac ceva pentru Ideea Unionistă – Vitalia Pavlicencu, Valeriu Matei, Alexandru Moşanu, Mihai Cimpoi, Dorin Chirtoacă, Anatol Petrencu, Gheorghe Viţă, Mihai Ghimpu, Constantin Lazăr, Vasile Nedelciuc – sunt doar câteva dintre personalităţile nominalizate de el în răutăciosul şi infatuatul săi interviu.

Toţi sunt antiunionişti, vânduţi, securişti.

Începând cu 1990, Roşca a făcut diverse „liste de securiști” în care includea intelectualii de frunte. Ultima, aşa-zise „lista Şandrovschi”, conţine numele a aproape 300 de unionişti. Că e un fals au dovedit-o două ziariste de la Timpul, care în 1991, atunci când s-a destrămat URSS, aveau una – 4 şi alta – 5 ani. Pentru insinuările sale, deşi n-am deloc timp să umblu prin instanţe, l-am acţionat pe numitul I. Roşca şi ziarul Flux în judecată. Roşca era pe atunci viceprim-ministru al Guvernului, responsabil de structurile de forţă, inclusiv de securitate. Şi a putut obţine de la SIS orice document solicitat. Ştiu că a căutat, dar n-a găsit niciunul care să vorbească despre o eventuală colaborare a mea cu securitatea, pentru că nu există.

I. Roşca a pierdut procesul, fiind obligat de instanţă să-mi plătească despăgubiri morale de 100 000 lei (Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 18 aprilie 2012).

Sunt deocamdată unicul cetăţean al Republicii Moldova care am dovedit în instanţă că n-am colaborat cu securitatea, acum îl aştept şi pe I. Bratu s-o facă. Ca să ne convingă, aşa cum se spune, că pârele semnate cu numele conspirativ „Decebal” nu-i aparţin.

10. Un impostor

Azi Ilie Bratu îi scrie numele lui iurie roşca cu litere mici („nu mi se ridică mâna să i-l scriu altfel”, zice el în interviu), dar altădată i-l scria altfel: IURIE ROŞCA, cu toate literele mari, linguşindu-se scârbos pe lângă el, fiindu-i complice şi coautor la toate tărăşeniile şi acţiunile acestuia de lichidare a Mişcării de Eliberare Naţională.

Au lucrat mână în mână, Roșca folosindu-l ca pe un prezervativ pentru toate intrigile şi diversiunile sale. Pe atunci lozinca lui Bratu era: „Patria mea este Iurie Roşca.”

La început Roşca a făcut tot posibilul ca Bratu să ajungă membru al Sfatului Frontului Popular.

Scopul lui era unul: să preia puterea în F.P. cu ajutorul unor indivizi fără scrupule, lipsiţi de Dumnezeu, agresivi, măcinaţi de răutăţi ca Ilie Bratu.

Marile pierderi pe plan naţional se datorează acestor doi indivizi: Iurie Roşca şi Ilie Bratu.

Parlamentul din 1990 ar fi putut vota Unirea cu Ţara, din Fracțiunea Democraţilor făceau parte mai mult de 150 de deputaţi, exact atâţia de câţi era nevoie, pentru ca votul să fie valabil. (La Moscova, noi deputaţii în Sovietul Suprem al URSS, pregătisem terenul pentru ieşirea celor trei ţări baltice şi a Basarabiei din URSS: recunoaşterea Pactului Ribbentrop-Molotov nul din punct de vedere juridic, care însemna revenirea la graniţele din 1939, dinainte de el.)

Dar şi-a vârât Michiduță codiţa.

La început, Iurie Roşca, deşi nu era deputat, ne acosta pe culoarele parlamentului şi încerca să ne convingă că românii din Occident (care?! nu ne-a mai spus,) cer ca Frontul Popular să aibă o fracţiune proprie şi că ar trebui să „divorţăm” de agrarieni.

Îi spuneam: e mai bine aşa, pentru că îi folosim pe preşedinţii de colhoz (viitorii „agrarieni” din Parlament) pentru a vota legile noastre.

Apoi I. Bratu, care călca permanent în străchini şi care nu s-a reţinut ca deputat decât prin mugetele sale din sală, el neieşind aproape niciodată la microfonul de la tribună, le-a strigat într-o zi, ofensându-i: „Şaşlâcarilor!!!” („Consumatorilor de frigărui!!!”).

Aceste injurii au însemnat plecarea agrarienilor din fracţiunea noastră, care fusese cea mai mare din Parlament. Ulterior i-au preluat comuniştii şi interfrontiştii, iar pentru noi pierderea a fost enormă.

Toate diversiunile lui Roşca le realiza în Parlament Bratu. Legea despre cetăţenie, cu acordoarea cetăţeniei tuturor ruşilor, ucrainenilor care au invadat Basarabia după 1944 e opera lor. (Votată la Conferinţa F.P. din 3 martie 1991, la care a vorbit şi Bratu) şi altele.

Aceștia doi va trebui să răspundă în faţa istoriei pentru asta.

Ca şi pentru faptul că au distrus Frontul Popular.

Se ştie că F.P. a fost creat de scriitori. În august 1988 la Chişinău sosise de la Moscova trimisul special al KGB-ului maiorul Alexandr Şevciuc, care într-o scrisoare secretă trimisă lui S. Grossu, prim-secretar al partidului comunist al RSS Moldoveneşti (4-вo, nr. 2309, 15-08.1988, Fondul 51, inv.73, D.210, fila 5-6 din arhiva Organizațiilor Social-politice ale republicii Moldova) îi recomandă să-i scoată pe Gr. Vieru, L. Lari, D. Matcovschi, I. Hadârcă şi N. Dabija din conducerea Frontului Popular, din motiv că nu-i putea controla şi să-i introducă pe alţii în care KGB-ul avea încredere.

Aşa apare la Congresul II al FPM în Sfatul FP I. Bratu, un şef de zvenou agricol din colhozul satului Cojuşna raionul Străşeni.

Odată cu cooptarea lui Bratu Sfatul Frontului devine un organ de luptă contra „la ai săi”.

La Congresul III al FP care a avut loc la 16 februarie 1992 la Teatrul de Operă şi Balet mă aflam în sală ca delegat.

Dar ceilalţi fondatori ai FP – Gr. Vieru, L. lari, D. Matcovschi – stăteau la balcoane, în loja presei. Sala a cerut să li se dea mandate de deputaţi.

Cel mai tare protesta I. Bratu: „Scriitorii să scrie!” avea dânsul grijă de destinul literaturii.

Când delegaţii m-au propus pentru conducerea FP, a sărit de lângă Roşca, ca (cacofonia aici este necesară) să mă întrebe dacă am plătit cotizaţiile (nimeni nu plătea pe atunci cotizaţii), dacă am carnet de membru al FP (n-avea nimeni pe atunci carnet de membru).

I. Hadârcă a spus atunci: carnetul lui Dabija sunt cărţile sale şi săptămânalul Literatura şi Arta, care a creat Frontul Popular.

De-a lungul acelui congres Bratu ieşea întruna la microfon, spunea o neghiobie şi se aşeza lângă Roşca, care-i sufla mereu ce să zică şi când să salte de pe scaun.

La iniţiativa celor doi din conducerea FP sunt excluşi toţi cei care l-au creat: chiar la Congresul II din 30 iunie -1 iulie 1990 e dat afară din FP deţinutul politic Gheorghe Ghimpu, apoi – alt deţinut politic – Alexandru Usatiuc-Bulgăre ş.a.

La 28 iulie 1991 I. Roşca şi cu I. Bratu îi exclud din FP pe Nicolae Costin, primarul Chișinăului (al cărui nume îl invocă I. Bratu în interviul său ca adept), pe Vasile Nedelciuc, unul din autorii Declaraţiei de Independenţă, pe jurnalistul Nicolae Negru „pentru activitate în defavoarea Frontului Popular.”

La 15 noiembrie 1992 la inițiativa lor FPCD emite o hotărâre specială „Cu privire la comportamentul unor membri ai Sfatului”: toţi cei care cereau „convocarea unui congres extraordinar al FPCD”, de salvare a formaţiunii, au fost daţi afară din FPCD.

La 1 mai 1993 sunt excluşi din Sfatul Frontului Popular: Alexandru Moşanu, Ion Hadârcă, Mihai Ghimpu, Vasile Nedelciuc (a doua oară), Valeriu Matei, Vasile Şoimaru, Nicolae Dabija, în lipsa acestora şi în lipsa cvorumului prevăzut de Statut.

Tot la 1 mai 1993 e suspendat din funcţia de preşedinte al Sfatului FPCD Mircea Druc, motivându-se că acesta, fiind cetăţean român, „şi-a pierdut cetățenia Republicii Moldova” şi deci nu poate conduce o organizaţie din R. Moldova. Dar motivul era altul: semnătura pentru conturile de bani ale F. P.

Odată cu noi au plecat din FPCD şi organizaţiile non-guvernamentale pe care le conduceam, subsemnatul fiind la acea oră preşedinte la două asociații importante -  Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă, Cultură şi Artă, care întrunea intelectualitatea științifică şi culturală din republică, şi Limba noastră cea română, cu peste o sută de mii de membri din toată republica.

Toate acţiunile de până atunci ale FPCD le făcusem împreună.

Dintr-o formaţiune populară, peste noapte, FPCD-ul a devenit o sectă, în care cei mari s-au pomenit a fi I. Roşca şi I. Bratu.

Dar, pentru că orice fiară care se vrea ea mai mare în crâng, în curând şi-au înfipt şi ei ghearele unul în beregata altuia: prea semănau înde ei, ca să nu se sfâșie reciproc.

După ce a ajuns cu concursul „ţăcănitului” Bratu în fruntea FP (ca să-l submineze şi să-l distrugă din interior), Roşca i-a tras un picior în fund, anunţând pentru un post de radio că acesta nu şi-a încheiat tratamentul la spitalul pentru alienaţi mintali din Costiujeni (acolo se tratase I. Bratu în 1984, cum recunoaşte în interviul său), unde îi şi este locul.

11. Un hoŢ de timp şi nu numai

Ilie Bratu este un hoţ de timp, de timpul altora.

Având timp berechet – el nu lucrează nicăieri („Dacă lucrezi, nu-ţi ajunge timp să faci bani”, zice el), declarându-se un fel de „revoluţionar profesionist”, el a decis să se îmbogăţească ceva mai simplu: a acţionat în judecată diversă lume: Forul Democrat la Românilor, săptămânalul Literatura şi Arta, persoane din conducerea Forului, pe toţi care nu sunt de acord cu bolboroselile sale patriotarde.

Pentru fraza: „Ilie Bratu nu rostește lozinci, el le ţipă” (Din articolul Un provocator: Ilie Bratu) a cerut în instanţă de la subsemnat despăgubiri drept reparaţii morale 5 000 000 (cinci milioane) de lei şi de la publicaţia Literatura şi Arta  – alte 5 000 000 (cinci milioane).

De la publicistul Ion Fiodorov, pentru întrebarea retorică „Ceea ce face Ilie Bratu nu e o terfelire a ideii sfinte de Unire cu Patria-mamă?”, a cerut 1000 000 (un milion) de lei.

De la scriitorul Mihai Morăraş, pentru constatarea „Una din condiţiile lui Bratu a fost ca Consiliul Director al Forului să adopte o decizie de aderare necondiţionată la Mişcare Unionistă inexistentă a domniei sale” – a vrut 1 000 000 (un milion)  de lei.

De la profesorul Valeriu Dulgheru, şef de catedră la UTM, care se întreba într-un articol „De când oficiosul Moldova Suverană a devenit porta-voce a „unioniştilor” gen Bratu (nu vă pune în gardă acest lucru, domnilor?)”, a cerut „despăgubiri” de 500 000 (cinci sute de mii) de lei.

- Ce veţi face cu atâţia bani, domnule Bratu? l-a întrebat judecătoarea.

- Unirea, a răspuns el, lăcomia lui urmărind de fapt o cauză nobilă.

Procesul s-a întins trei ani de zile.

În şedinţele de judecată s-a dovedit însă că tocmai el este cel care ofensează, calomniază, spune minciuni, denigrează.

Îmi pare rău de avocaţii săi: Vlad Moga, Gheorghe Stratan şi Victor Panţâru, care-i asistau neputincioşi tâmpeniile. Dar îmi pare rău şi de cei care-i plătesc avocaţii.

La 24 octombrie 2008 judecătoria Buiucani (judecător – Natalia Simciuc) hotărăște:

„Se respinge acţiunea iniţiată de I. Bratu ca neîntemeiată;

Se încasează de la Bratu Ilie în beneficiul lui Nicolae Dabija prejudiciu moral în sumă de 1000 (o mie) lei;

Se încasează în mod solidar de la Bratu Ilie cheltuielile de judecată.”

Ilie Bratu a început să urle în sala de judecată: el care se aştepta să încaseze dintr-o lovitură 15 milioane de lei, tocmai el fusese pedepsit.

Procesele lui Ilie Bratu contra FDRM şi conducerii acestuia, învinuită cu „nu face Unirea cu România” continuă.

12. Un escroc

Interviul lui povesteşte despre „eforturile” lui „milenare” de a uni toate partidele din Basarabia. Ele – cu cine?! Că el n-a avut în spatele său nicio formaţiune. Instituia negocieri absurde, dictate de necesitatea unirii forţelor democratice. Dar el nu poate deschide gura fără să ofenseze, fără ca prostia să o ia razna înaintea rațiunii. Concluzia tuturor celor cu care a discutat e una: a purta tratative cu el înseamnă timp pierdut. Iar viaţa e scurtă.

Acest personaj obscur, nu e cunoscut decât ca un scandalagiu, ca un escroc, ca un delapidator (aflând prin 1993-94 – de unde?! – că am un dozimetru de verificare a radiaţiei, mi l-a cerut cu împrumut şi nu mi l-a mai restituit, sub motiv că i s-a furat, tocmai când eram ameninţat şi aveam cea mai mare nevoie de el).

A vrut să-şi facă un partid, dar n-a putut aduna decât câteva semnături pentru înregistrare.

A scris nişte scrisori aiurite, lui M. Cimpoi şi altor preşedinţi de uniuni de creaţie, cu propunerea să lichideze Uniunea Scriitorilor şi să treacă într-o fantomatică Mişcare Unionistă, sub conducerea lui (care n-a existat niciodată decât în imaginaţia sa).

Primitivismul lui combinat cu răutatea a creat o repulsie faţă de însuşi Idealul Unirii.

Iar misiunea lui e una: să compromită odată şi pentru totdeauna Ideea Unionistă.

Cine ar mai putea crede în aceasta, dacă ar încăleca-o – precum altădată Roşca – şi nu le-ar mai permite şi altora să se apropie de ea?

El vrea să dea de înţeles în fantezistul său interviu că dacă nu erau şi alţi unionişti în Basarabia, făcea de mult Unirea!  Ca să o realizeze, Bratu crede că n-are nevoie de nimeni. Decât de sine. Că nu antiunioniştii îl împiedică s-o facă, ci unioniştii! Că dacă România îi va da bani, el va uni chiar „mâine” Basarabia cu Ţara!

Eu unul mă îndoiesc.

Un om care e plămădit din multă dragoste de sine şi –  multă ură pentru toţi ceilalţi nu poate decât să-l supere pe Cel de Sus şi să nu mai dorească nici El Unirea, atâta timp cât de ea sunt preocupaţi şi indivizi ca I. Bratu.

 

Nicolae DABIJA,

Preşedinte al Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova,

Preşedinte al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă, Cultură şi Artă din Republica Moldova.

Membru de Onoare al Academiei Române,

Membru-corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.

 

 

P.S. M-am aflat timp de o viaţă pe baricadele românismului.

De-a lungul vieţii am fot atacat pentru asta de fel de fel de derbedei, inclusiv cu atentate la adresa vieţii mele: până la 1991 eram în vizorul Interfrontului şi a agenţilor Kremlinului, după aceea m-a luat în primire Roşca cu căţelandrii săi, apoi oamenii lui Voronin (numai Mihai Conţiu a scris în ultimii ani 300 (!)de articole denigratoare la adresa mea), iar mai încoace – şi „unionişti” gen Bratu.

Denigratorii mei au dorit şi doresc un singur lucru: să las mâinile în jos şi să abandonez porţiunea de tranşee pe care o apăr (în Literatura şi Arta, care a declanşat Mişcarea de Eliberare Naţională, având în 1989 un tiraj de 260 000 de exemplare, am scris de la 1986 încoace peste 5000 de articole de educaţie naţională, iar generaţia pentru care am alcătuit după 1990 împreună cu Aurelian Silvestru cele 4 manuale de istorie, pe care le-a întitulat „Daciada”, îşi zice azi cu mândrie Generaţia Daciadei.)

Dar când văd în jur atâtea lepre care se autointitulează acum şi „unioniste” – dușmani ai românismului îmbrăcaţi în haine naţionale româneşti, care rostesc Tatăl Nostru înainte de a lovi cu barda în Dumnezeu – îmi zic de multe ori: acest popor dacă a putut naşte asemenea secături ca I. Bratu, ca I. Roşca, nu-şi merită libertatea.

Mă miră doar naivitatea unor oameni de bine: e suficient ca cineva, poate fi şi derbedeu dovedit, să vă zică: „Eu vă unesc cu România”, pentru ca să-l credeţi, fără să-l mai întrebaţi cine e, ce-a făcut concret pentru Cauză, dacă are dreptul moral să-şi bată joc de nişte oameni care chiar au făcut câte ceva, şi-i postaţi halucinaţiile pe site, pe blog, i le comentaţi, fără să le mai citiţi, i le difuzaţi, încurajându-i schizofreniile.

L-aţi crezut odată pe Roşca, deşi vă preîntâmpinasem încă în 1994 că nu e „de-al nostru”, şi unde aţi ajuns? În brațele lui Voronin şi ale Moscovei.

Dacă îl mai credeţi o dată, va fi şi mai trist. Iar el se cheamă Ilie Bratu, un porc care şi-a prins nişte aripi de carton şi afirmă ce acestea sunt de înger.

Păzea!

N.D.

 

 

Un generos periplu literar prin comunitătile românilor din America

 

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan)

 

Este Mihai Eminescu poetul național al românilor? Cu această ȋntrebare ȋși ȋncepe d-na prof. dr. Anca Sȋrghie de la Universitatea “Alma Mater” din Sibiu una dintre prelegerile  oferite romȃnilor stabiliţi ȋn America şi Canada. După popasul făcut la Cenaclul Românesc din Denver, Colorado, și după ce a lansat la New York ultimele două cărți editate în țară și a ținut o comunicare la Simpozionul Internațional Mihai Eminescu la Institutul Cultural Român, a urmat să răspundă invitației de a vorbi românilor din Windsor, Canada. Licenţiată a Facultăţii de Filologie din Cluj-Napoca, Anca Sȋrghie ne oferă modelul dascălului consecvent, devotat ȋnvățămȃntului, tradiţiilor strămoşeşti şi culturii noastre naţionale. O ȋntȃlnim de-a lungul anilor, de la terminarea facultătii şi pȃnă ȋn prezent, neobosită pe tărȃm educaţional şi literar, ȋn activităţi multiple ca profesor, conferenţiar, scriitor, membru ȋn Uniunea Scriitorilor din România, în UNITER, Asociația pentru istoria presei românești, ASTRA  şi ȋn Asociaţia de Literatură Comparată din Romȃnia, cȃştigătoare a premiului “Radu Stanca” al revistei “Euphorion” şi premiul “Biblios” la Festivalul Internaţional  “Lucian Blaga” de la Lancrăm-Sebeş-Alba Iulia. A fost intronizată Cavaler  în Franța pentru merite culturale în anul 2000, ca după alți 7 ani să primească de la Președenția României Ordinul Serviciul  Credincios. Este autoare a peste 400 de articole apărute în publicaţii din ţară şi  în străinătate, precum și a numeroase volume, desigur peste 25.

O ȋntȃmpinăm cu căldură ori de cȃte ori străbate mări şi ţări, aducȃnd ȋn mijlocul romȃnilor din America şi Canada suflul cald al literaturii romȃne de-a lungul istoriei, ȋnsoţită fiind mereu de cărti nou lansate, de proiecţii şi prelegeri  interesante. 

Anul acesta d-na Anca Sȋrghie ne rezervă surpriza de a fi prezentă pe data de 3 februarie la Windsor- Canada, invitată a Societăţii Culturale romȃno-canadiene “Graiul Romȃnesc” şi a membrilor Catedralei Ortodoxe Sfȃntul Gheorghe, care a găzduit evenimentul în primitoarea ei sala social.

Prelegerea d-nei Anca Sȋrghie a fost deschisă cu ȋntrebarea de mai sus, pusă  cu scopul introducerii  ȋn sfera luminoasă a poeziei romȃneşti ȋn care imaginea poetului nostru naţional este simbol şi model viu, nicidecum “exponentul cel mai valoros al Muzeului Literaturii  Romȃne”(M.Spiridon). Este subliniat faptul că poetul aparţine nu numai ţării care trece prin anotimpurile capricioase ale postmodernismului, ci tuturor romȃnilor din lume indiferent pe ce meridian vieţuiesc.

Foto. Prof.univ. Anca Sirghie si Doina Popa

El şi nu un altul dintre creatorii talentaţi ai neamului nostru este poetul naţional al romȃnilor, căci de un secol şi jumătate toate generaţiile tinere intră ȋn viaţă rostindu-i versurile. Ne sunt prezentate ecouri ale creaţiei eminesciene transmise de pe ȋntreg globul pămȃntesc, fie prin internet, fie prin Academia Recordurilor Mondiale, care a declarat  “Luceafărul” cel mai lung poem de dragoste din lume, reacţii spirituale ale acestui “summum” romȃnesc, geniul absolut al literaturii neamului, “often regarded as the famous and influential Romanian poet” (sursa Google).

D-na profesor ȋndeamnă părinţii, profesorii de literatură și bibliotecarii documentarişti  din școli să atragă tȃnăra generaţie spre cunoaşterea creaţiei eminesciene, care continuă să rămȃnă “Everestul cuvȃntului romȃnesc” cum cu evlavie a fost declarat de admiratorii care i-au pătruns sensurile tainice şi pline de ȋnţelesuri. “Mai mult decȃt oricȃnd,-a conchis dânsa-  ȋn tulburele peisaj al prezentului, tinerii cititori au nevoie de modele, de pilda conştiintei lui curate şi drepte. Este nevoie de un etalon al valorii estetice, cum niciun alt creator roman de poezie nu ne-a lăsat. Eminescu dăinuie peste timp şi esenţa lui pură veghează devenirea noastră ca o coloană de lumină”.

S-a continuat cu lansarea volumelor editate de d-na Anca Sȋrghie şi Marian Diaconu “Fratele fiului risipitor”de Aurel Cioran şi “Dăltuiri” de Radu Stanca. A fost consemnată contribuţia pe care cele două volume o aduc la cunoaşterea unor personalităţi transilvănene, cum sunt Radu Stanca  din creaţia căruia, ȋn volumul “Dăltuiri,”sunt scoase la lumină pagini uitate din publicistica celor trei decenii antume şi Aurel Cioran, care a ȋnţeles să ȋnfrunte toate obstacolele păstrȃndu-şi crezul pȃnă la moarte.În fapt, “Fratele fiului risipitor”este cartea celor doi intelectuali din Raşinarii Sibiului, Emil şi Aurel Cioran, ale căror destine convergente  nu i-au ȋmpiedicat să păstreze cu sfinţenie sentimentul originilor. Legat de prezentarea cărţilor a vorbit profesoara Doina Popa din Dexter, Mi, introducȃnd auditoriul ȋn viaţa şi bogata activitate profesională şi literară a poetului, dramaturgului,  publicistului sibian Radu Stanca, subliniind capacitatea poetului de a cultiva trinomul baladesc ce nu este un pretext istoric, ci un lied scenic, poetul ȋnchipuindu-se un “cneaz valah la porţile Sibiului”. Marele cȃştig al poeziei romȃneşti datorat lui Radu Stanca constă ȋn extinderea sferei baladescului de la o scară naţională la una planetară.  Doina Popa a lecturat apoi versuri din poemele “Corydon”, “Ars Doloris” și “Argonautică”.

D-na Emilia Matei a rostit cuvinte alese despre  cartea “Fratele fiului risipitor” , despre Emil si Aurel Cioran, iar d-l Beni Pelger, preşedintele societăţii “Graiul Romȃnesc”, a ȋncheiat acţiunea vorbind despre cele două cărţi prezentate, mulţumind tuturor celor ce şi-au adus aportul la acest eveniment cultural de suflet: familia preotului George Săndulescu, Monica Mihălceanu, Carmen Ognean, iar din partea societăţii, Nicoleta Burlea ȋnsoţită de ceilalţi membri.

O agapă binevenită a fost oferită de colectivul doamnelor  bisericii, iar participanţii și- au  ȋmpărtăşit  impresii și promisiuni de a se reȋntȃlni mai des la astfel de acţiuni de suflet sub semnul marilor personalităţi ale literaturii romȃne.

 

           

Românii cer şi obţin cetăţenia Ungariei!

Autor: Dr. Gheorghe Funar

Complotul internaţional împotriva Poporului Român şi a României continuă cu noi episoade. Unul dintre ele se desfăşoară în ultimii doi-trei ani, într-un ritm din ce în ce mai accelerat. Este vorba de acordarea dublei cetăţenii, respectiv a celei ungare, pentru românii din România. Se ştie că Parlamentul, Guvernul şi preşedintele României au acceptat să se aplice pe teritoriul ţării noastre o lege votată în Parlamentul de la Budapesta vizând acordarea cetăţeniei ungare pentru anumiţi cetăţeni români. Autorităţile din conducerea Slovaciei au decis că sunt expulzaţi din această ţară cetăţenii care cer şi obţin cetăţenia Ungariei.

În România, aplicarea legii ungare se face cu ajutorul Ambasadei Ungariei de la Bucureşti, a consulatelor ungureşti şi a U.D.M.R. În primele luni de aplicare a legii ungare pe teritoriul românesc, mai multe sute de mii de cetăţeni români de etnie ungară s-au grăbit să-şi depună actele necesare pentru obţinerea cetăţeniei ungare. Apoi, au învăţat Constituţia şi imnul Ungariei, istoria şi geografia acestei ţări. Într-un interval de 6-12 luni de la depunerea actelor, solicitanţii au fost invitaţi în Ungaria pentru a depune, în ungureşte, jurământul de credinţă faţă de Ungaria. Aşa au procedat şi liderii U.D.M.R. aflaţi în Parlamentul şi Guvernul României, în Parlamentul European, în instituţiile centrale de stat, în administraţia publică etc. Cu toţii au jurat credinţă statului ungar, cu mâna pe drapelul Ungariei şi pe steagul Ungariei Mari, a cărui stemă include şi Ardealul, Sfânt Pământ Românesc, moştenit de români de la strămoşii lor geto-daci, de la Poporul Primordial care a trăit în Dacia Mare.

În ultimii doi ani s-a tot amânat, sub diverse pretexte, primirea României în spaţiul Schengen. S-a mediatizat, mai ales, opoziţia Olandei, fără a se face referire la puternicul lobby unguresc din această ţară şi din structurile Uniunii Europene. Ungaria a fost şi este prima ţară interesată de blocarea intrării României în spaţiul Schengen! La începutul acestui an, vicepremierul ungar Zolt Semjen a declarat că simplificarea procedurilor de acordare a cetăţeniei pentru „maghiarii din diaspora este un ţel al nostru de politică naţională“. În declaraţii, Ungaria are o poziţie diplomatică, dar în fapt acţionează diabolic! De ce? Pentru că Ungaria urmăreşte să sporească artificial şi substanţial numărul cetăţenilor acestei ţări prin acordarea dublei cetăţenii, mai ales pentru românii din Ardeal.

Se ştie că, de la 1 Decembrie 1918 şi până în prezent, Ungaria şi organizaţiile etnicilor unguri din România nu au recunoscut Marea Unire de la Alba Iulia şi Statul Naţional Unitar Român. Încă de la începutul anului 1919, conducătorii Ungariei, în frunte cu evreul ungur Bella Kun, s-au înţeles cu conducătorii evrei ai Rusiei Sovietice şi au pregătit intervenţia armată în România, pentru cucerirea Ardealului şi anexarea acestuia la Ungaria. Atunci, Armata Română a înfrânt trupele ungureşti şi a cucerit Budapesta, capitala Ungariei. La 4 august 1919, pe Parlamentul de la Budapesta au fost puse opincile româneşti de către bravii ostaşi români. După mai multe luni, Armata Română s-a retras din Ungaria (la presiunile Angliei şi ale S.U.A. – n.red.), urmând ca graniţa de vest a României să fie până la Tisa, aşa cum a fost pe timpul Daciei Mari şi aşa cum a precizat-o Marele Patriot şi Istoric MIHAI EMINESCU, în poezia „Doina“. Însă, prin Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, România a pierdut o parte însemnată din teritoriul naţional. Cu toate acestea, Ungaria şi etnicii unguri din România protestează împotriva Tratatului de la Trianon, cer revizuirea lui şi anexarea Ardealului. Toţi conducătorii Ungariei de după anul 1918 şi cei ai organizaţiilor etnicilor unguri din România au jurat că vor acţiona, pe toate căile şi prin toate mijloacele, pentru dezmembrarea teritorială a României şi anexarea Ardealului. Niciodată, autorităţile statului ungar nu au recunoscut atrocităţile săvârşite de unguri împotriva românilor, nu au cerut iertare Poporului Român şi nici nu s-au angajat să plătească despăgubiri. Nici regii alogeni ai României, nici conducătorii regimului comunist şi nici alogenii din conducerea ţării noastre, de după decembrie 1989, nu au cerut Ungariei să recunoască atrocităţile săvârşite împotriva a peste 50.000 de români şi evrei.

Începând din vara anului 2012, autorităţile din conducerea Ungariei acordă cu multă uşurinţă şi într-un timp foarte scurt cetăţenia ungară pentru românii care nu cunosc limba ungară, dar care pot dovedi că strămoşii lor au trăit în localităţi care au făcut parte, între anii 1867-1918, din Imperiul Austro-ungar sau din Ungaria Mare, în intervalul 30 august 1940-25 octombrie 1944.

Pentru a creşte artificial numărul ungurilor din Ardeal, spre 3-4 milioane, Guvernul Ungariei a trecut masiv la acordarea cetăţeniei ungare pentru un număr uriaş de români, renunţând practic la condiţionările iniţiale. Românii care cer să obţină cetăţenia ungară nu trebuie să cunoască limba ungară, nici Constituţia şi imnul Ungariei, nici istoria şi geografia acestei ţări. Singura lor obligaţie este să-şi depună dosarul la sediile U.D.M.R. ori în Ungaria sau la reprezentanţele sale diplomatice din România. În circa două săptămâni sunt anunţaţi solicitanţii români ca să se deplaseze în Ungaria, peste cel mult o lună de zile, pentru a depune jurământul şi a obţine cetăţenia ungară, inclusiv paşaportul. La data anunţată sunt organizate ceremonii, în multe localităţi mari şi mici din Ungaria, unde, în săli festive şi la grămadă, românii pun mâna pe drapelul Ungariei şi pe steagul Ungariei Mari, ascultă înregistrarea cu imnul Ungariei şi jurământul de credinţă, iar apoi semnează actele pentru obţinerea cetăţeniei ungare. După cupa de şampanie, românii deveniţi membri ai naţiunii ungare sunt duşi la spectacole. Unii dintre ei, în semn de mulţumire, au cumpărat şi au oferit buchete de flori oficialităţilor statului ungar. Zilnic, sute sau chiar mii de români din localităţi din Ardeal, din Bucureşti şi din alte judeţe ale României se deplasează în Ungaria şi obţin cetăţenia acestei ţări. Este incredibil, dar adevărat! Urmaşii celor peste 40.000 de români din Ardeal ucişi de barbarii şi teroriştii unguri în timpul Revoluţiei Române de la 1848-1849, precum şi urmaşii miilor de români ucişi de bestiile ungureşti în vremea ocupaţiei horthyste (30 august 1940-25 octombrie 1944), cer în aceşti ani şi obţin cu multă uşurinţă cetăţenia ungară. S-a ajuns, practic, la un fenomen de masă! Până şi elevii şi studenţii etnici unguri din România au fost instruiţi de U.D.M.R. şi caută să-i convingă pe colegii lor români ca să ceară cât mai mulţi, inclusiv părinţii şi rudele lor, obţinerea cetăţeniei Ungariei. De ce au recurs şi acţionează românii pentru obţinerea dublei cetăţenii, respectiv cea a Ungariei? La foarte mulţi dintre români le-a fost refuzată viza de intrare în S.U.A. pentru a putea face vizite la copii, nepoţi sau prieteni. Marea lor majoritate caută să obţină dubla cetăţenie româno-ungară pentru a se deplasa fără restricţii în S.U.A., Canada şi Australia. Alţii, cei săraci şi foarte săraci, cred în promisiunile de ajutoare materiale şi financiare din partea Ungariei. Cei mai mulţi dintre români ştiu că din moment ce au obţinut cetăţenia Ungariei au dreptul să fie angajaţi imediat în toate ţările membre ale Uniunii Europene, fără niciun fel de condiţionări.

Principalii vinovaţi de umilinţa, sărăcia şi disperarea în care au fost aduşi românii sunt cei care s-au aflat la conducerea României post-decembriste, aceia care s-au aliat cu U.D.M.R., cei care nu au acţionat în Interesul Poporului Român, inclusiv pentru intrarea simultană a ţării noastre şi a Ungariei în N.A.T.O., Uniunea Europeană şi spaţiul Schengen. Cu toate că Ungaria şi-a retras trupele din Irak şi Afganistan, S.U.A. au eliminat vizele pentru unguri. Poporul Român cheltuieşte în zadar sume uriaşe în războiul din Afganistan, iar drept mulţumire S.U.A. menţin vizele pentru cetăţenii români.

De ce duce Ungaria această politică atât de pragmatică şi parşivă? Pentru a justifica în faţa marilor puteri şi a organismelor Uniunii Europene apropiata cerere de autodeterminare a ungurilor din Ardeal, al căror număr  fictiv speră să treacă, în anii 2013-2014, de 50 la sută din totalul populaţiei. Liderii U.S.L. şi P.D.L sunt la curent cu acţiunile concertate ale Ungariei şi U.D.M.R. vizând acordarea facilă a cetăţeniei ungare pentru români, cu scopul clar al anexării Ardealului. De aceea, Guvernul Ponta II caută să împartă teritorial România, în paralel cu demersurile şi acţiunile anti-româneşti ale Ungariei!

Această politică de stat a Ungariei şi ceea ce se petrece în România, mai ales în ultimele şase luni, se pare că a scăpat Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.) şi Serviciului de Informaţii Externe (S.I.E.), iar Parlamentul şi preşedintele României păstrează o tăcere vinovată. Se pare că premierul Victor Viorel Ponta încă nu a aflat toate detaliile de la consilierul personal Gyorgy Frunda (omul de încredere al Budapestei la Palatul Victoria) despre această acţiune extrem de periculoasă a Ungariei îndreptată împotriva României. Ca atare, la conferinţa de presă pe tema: „Starea Naţiunii“, premierul Ponta a omis acest subiect, al dobândirii cetăţeniei ungare de către sute de mii de români get-beget. Din păcate, nici presa românească nu a aflat despre politica de stat a Ungariei, desfăşurată în complicitate cu autorităţile Statului Român, cu scopul dezmembrării teritoriale a României şi umilirii Poporului Român.

Pentru a nu se dezbate în Parlament şi în mass media această acţiune diabolică a Ungariei şi U.D.M.R. împotriva integrităţii teritoriale a României, Guvernul Ponta II a pus la re-re-încălzit ciorba stricată a vilelor R.A.-P.P.S., moştenită de la guvernele precedente, uitând deliberat privilegiile şi cheltuielile uriaşe făcute de alogenii aflaţi în Palatul Elisabeta.

Deşteptaţi-vă  şi uniţi-vă, români!

(Cluj-Napoca, 17 ianuarie 2013)

 

„Suntem flămânzi de România”

 

Autor: Cornel Cotutiu (Bistrita Nasaud)

 

Afirmația aceasta nu încetează să mă tulbure. Îi aparține unei doamne românce din Herța (Ucraina). Îi înțeleg of-ul, odată ce autoritățile ucrainiene ale locului ne-au interzis să donăm cărți românești liceului din localitate. Furios, am luat un braț de cărți din geamantanul meu și i le-am pus în brațe unei profesoare de limba română, care tocmai își  reușise un doctorat în literatura română.

E cazul, nu-i așa ? să încep să deslușesc cititorului date, fapte asupra celor șapte zile pe care 50 de români le-am săvârșit într-un periplu cultural pe traseul Iași-Cernăuți-Herța- Edineț-Camenița, Hotin- Soroca-Suceava (așadar, un drum prin trei țări, România, Ucraina, Republica Moldova), spații românești dar în care se trăiește diferit.

ASTRA – adică Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român are în acest an vârsta de 151 de ani. Raportat la acest reper temporal, Despărțământul „Mihail Kogălniceanu” Iași, cu cei 18 ani de la înființare, este, aparent, un bebeluș. Dar super precoce, constat eu, după ce i-am cunoscut la fața locului, apoi în deplasările timp de o săptămână pe itinerarul mai sus amintit. Doamna profesoară Areta Moșu, președintă a Astrei Iași,  și, deopotrivă, vicepreședintă a Asociației Astra (cu reședința la Sibiu)e îndreptățită să creadă și să afirme că Despărțământul Iași „este acum unul dintre cele mai active și mai importante despărțăminte ale Astrei, fapt demonstrat nu doar de gama variată de manifestări și activități, ci și de aprecierile unanime pe care le-a primit din partea a numeroase personalități din țară și din afara României”.

Nu mai departe decât recentul Simpozion Internațional (itinerant) „Românii din afara granițelor țării”, ediția a XIV-a (!),  proiectul fiind cofinanțat de Consiliul Județean Iași.

Întâlnirile – precedate de o splendidă alocuțiune a Domnului academician Alexandru Zub – s-au desfășurat pe trei secțiuni: Istorie, cultură și civilizație românească, Limbă și literatură română, Religie și spiritualitate. La Iași au fost amfitrioni Academia Română, Filiala Iași (aula, biblioteca). Intervenții au avut cercetători, scriitori, ziariști din Iași, Cluj-Napoca, Sibiu, Cahul, București, Chișinău, Suceava, Vaslui. Din județul Bistrița-Năsăud au conferențiat Teodor Tanco (Monor): „Ion Creangă și crengeștii – contribuții la unitatea românilor”, Ioan Seni (Năsăud), pe tema „Legături istorice prin Tabăra de cultură și civilizație românească „Acasă la noi”, Pavel Berengea (Năsăud):  „La granița dintre imperii – ținutul Năsăudului în secolele XVIII-XIX, Cornel Cotuțiu (Beclean): „La noi” și „acasă” în ipostază bivalentă”.

Eram bucuros de participarea la acest simpozion itinerant, întâi de toate pentru că în „geografia mea interioară” rămăsese o singură zonă din jurul hotarelor României necunoscută „pe viu”: Cernăuți, Herța, Edineț, care compun un vechi spațiu românesc.

A trebuit însă să constat (uneori cu stupoare) un contrast între comportamentul autorităților ucrainiene și primirea binevoitoare, caldă a românilor de aici (asta chit că dolofanul consul român la Cernăuți, ne-a vorbit – într-un „splendid” limbaj de lemn, pigmentat cu dezacorduri gramaticale – despre minunata conviețuire între români și ucrainieni).

Un prim moment de iritare, la vamă: Cei de-ai noștri, prezenți în autocar, și care o mai trecuseră în alte rânduri, ne șușoteau fie să tăcem, fie să comunicăm în șoaptă; să fim zâmbăreți ori sobri, să nu intre la cine știe ce bănuieli grănicerii ucrainieni; să nu râdem, să rămânem înțepeniți pe fotoliile noastre, căci, altfel ( trebuia să se înțeleagă), ostilitatea păstrată în latență de către aceștia, i-ar putea determina să nu „ne sloboadă” în țara lor (mi s-a spus că, în anii trecuți, de două ori vehicolul a trebuit să se întoarcă la Iași, renunțându-se la manifestările culturale pregătite).

A doua zi, umblând pe străzile Cernăuțiului, aveam impresia că ar trebui să pășesc în vârful picioarelor și cu un leucoplast pe gură. Orașul (numit cândva „Mica Vienă”) are o plăcută arhitectură baroc-israeliană (cândva aici trăia o numeroasă populație evreiască), dar pe mine mă interesa să aud vorbă românească. N-am auzit decât o singură dată, într-o piațetă, pe durata a două zile, o rostire în românește.

Într-un articol publicat în „Libertatea Cuvântului” (ziar social-politic și de cultură din regiunea Cernăuți) o colaboratoare a acestuia remarca astfel: „Fiecare loc din Cernăuți este un monument de istorie atins de Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, frații Hurmuzaki, personalități ce au trăit și activat aici în perioada austriacă”. (Numai că acum aceste spații românești au devenit un fel de obiecte de vitrină pentru turiști.)

Apoi, continuă condeiera: „Românii sunt tot mai puțini. Orașului de suflet al „românului absolut”, Mihai Eminescu, i s-a schimbat peisajul demografic… Reclamele, panourile și numele de străzi sunt în limba ucrainieană. Mergi pe stradă și auzi cum toți vorbesc în limba ucrainieană. (…) Treptat se șterge orice urmă de românism.. Un destin tragic, o istorie scrisă de alții, o oglindă pentru soarta vitregă a românilor din nordul Bucovinei.”

Aceasta obidă, conținută în citatul de mai sus, se îmbină „armonios” cu detalii. Iată unul: Organizatoarea Simpozionului internațional „Românii din afara granițelor țării” obține din partea Universității Cernăuți aprobarea ca să se poată conferenția pe această temă în aula instituției. La plecarea din Iași, i se comunică de la Cernăuți că pentru acest simpozion porțile sunt închise, dar că vom putea ține manifestarea științifico-artistică în alt loc, în sala cutare. Pe drum fiind, suntem informați cum că sala nu e disponibilă, deoarece… s-a defectat instalația de curent electric. Deci…

„Bunăvoința” ucraineană (despre care vorbea durduliul și anagramatul consul român) aveam s-o simțim ulterior când, la Herța ni s-a interzis să donăm carte romănească pentru liceul românesc din localitate. Deci…

La Cernăuți, îndată ce am coborât din autocar, ne-am strâns cu respect și admirație în jurul imensei statui a lui Taras Șevcenko (1814-1861), poet și pictor ucraniean, revoluționar, luptător democrat, rapsod național și făuritor de limbă poetică, exprimând în lirica sa, de inspirație romantică, aspirația către libertate, dragostea de patrie. Din partea Despărțământului ieșean i s-a așezat pe trepte o coroană de flori.

 

Soluția finală pentru locul de desfășurare a lucrărilor Simpozionului a fost „Palatul Național al Românilor”, după cum glăsuiește o placă bilingvă de pe zidul unei clădiri aflată în chiar centrul orașului și de la balconul căreia, în fața unei populații românești entuziaste a fost rostită Declarația de unire a ținutului bucovinean cu Regatul României (15/28 nov. 1918).

Apropo de palat: În ultima vreme, el se reduce la  o sală de conferințe, cât o sală de așteptare dintr-o gară modestă, o odaie și… o toaletă. Totuși, la stradă sunt înfipte în zid două steaguri românești și un basorelief în marmură neagră dedicat lui Ciprian Porumbescu. E ceva, nu?

Inimosul domn Iurie Levcic, președintele Centrului Bucovinean de Artă pentru conservarea și promovarea culturii tradiționale românești Cernăuți, m-a invitat să fac o vizită sediului acestei instituții, situată la demisolul unei clădiri vechi. Trei încăperi, pentru a depozita costume tradiționale, pentru repetiții  corale, cântece solo și o bibliotecă. Străduința lor este frumoasă, emoționantă, după cum am văzut evoluând pe miniscena sălii de la „Palat” ansamblul lor vocal „Perla”.

După ce m-am preumblat de unul singur pe strada Mihai Eminescu, am putut considera ziua împlinită lângă mormântul cărturarului ardelean Aron Pumnul (1818-1866) eminentul dascăl atât de profund fixat în biografia spirituală a Inegalabilului Poet.

*           

Dacă n-ar fi fost iritarea provocată de interdicția (neașteptată) de a dona carte românească Liceului „Gh. Asachi”, aș fi putut considera că, în sfârșit, am trăit o zi a plenitudinii de suflet și spirit printre românii „de dincolo”.

Am plecat spre Herța dis-de-dimineață, ca să putem participa la Biserica Sf.Spiridon din Herța, pentru slujba de pomenire a lui Gheorghe Asachi, oficiată de părintele Nectarie Bălan, dar secondat de cei trei preoți din România, care făceau parte din grupul nostru. Peste două zile, pe 12 noiembrie se încheiau 143 de ani de la stingerea din viață a eminentului scriitor, gazetar, om politic Gheorghe Asachi, născut aici (1788), pe acest pământ românesc, dar răpit de Stalin și făcut plocon altei țări.

Ne-am dus la bustul din aramă al cărturarului ca să depunem flori. Iar apoi, la liceul care-i poartă numele s-a conferențiat pe seama lui (Elena Apetri – Herța, Gh. Badea – Iași).

Înainte de masa de prânz, am fost oaspeții Școlii de Muzică, unde elevii ei au susținut un moment artistic, impresionant prin calitatea interpretării unor piese muzicale și instrumentale (prof. Irina Achiri fiind coordonatorul programului).

În drum spre Edineț, ne-am oprit la Cetatea Hotinului. E situată pe malul abrupt al Nistrului, pe o colină naturală, aflată într-o mică depresiune înconjurată de o culme de dealuri.

Construcția actualei fortărețe a început în 1325, suferind succesive îmbunătățiri, adăugiri, distrugeri, reconstrucții. A fost declarată de statul ucrainean una din cele șapte minuni ale Ucrainei (E ca și cum ți s-a pus pe piept o broșă care nu-ți aparține și pretinzi că este a ta. Mde! istoria violată…).

Ea este o cetate moldovenească, dar, de-a lungul veacurilor, au lăcomit la ea (prin asedii, jaf, incendii, tratative, fărădelegi, abuzuri, crime) polonezi, lituanieni, ruși, ucrainieni, turci, austrieci. Pentru mine, de  numele ei se leagă Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu, Dimitrie Cantemir, Nicolae Iorga.

După un popas la Cetatea Camenița, înecată de pământ, seara târziu, ne cazăm la Edineț.

Mărturisesc că la Edineț (deja fiind în Republica Moldova) am trăit  o dulce și netulburată stare de frățietate. Nu degeaba am fost întâmpinați, după obicei tradițional, cu pâine și sare, printre amfitrioni numărându-se și dl. Constantin Cojocari, primarul orașului Edineț.

La Liceul „Mihai Eminescu” au avut loc vernisajul Expoziției participanților la recentul festivalul internațional de creație de la Panciova, lansări editoriale, un firesc și așteptat program artistic al elevilor.

Oarecum inedit a fost momentul inaugurării Cercului Astra de la Liceul „Mihai Eminescu”. Cunosc binișor (prin documente și reviste) destinul Astrei în perioada interbelică; știu, prin urmare, că se înființaseră atunci în Basarabia câteva despărțăminte ale Astrei. Ce m-a încântat și aici, dar mai ales la Iași, este faptul că spiritul transilvan în cultură nu a avut și nu are frontiere.

Edineț e o localitate atestată (într-un act din 1431) de pe vremea lui Alexandru cel Bun, situată la 200 de km de Chișinău. Actualmente are o populație de peste 25.ooo de locuitori; la începutul secolului al XX-lea trăiau aici majoritar români, dar și familii de evrei, lipoveni, ruși , polonezi și nemți. Un aspect neașteptat este că grădina publică poartă numele de Alecsandri. La o așa populație, impresionează rețeaua de învățământ a orașului: 5 instituții școlare, 3 școli gimnaziale, 4 licee. La zestrea culturală a Edinețului să mai adăugăm 2 biblioteci publice și faima ansamblului folcloric „Ciocârlia”.

La Cetatea Soroca a fost un fel de vizită de curtoazie. Cum o cercetasem pe îndelete în urmă cu câțiva ani, mi-am plecat privirea peste balustrada din apropiere, spre apele Nistrului, dar și spre țărmul celălalt, care tot românesc este, însă nu în spațiul statal al Basarabiei de azi. Dar aveam și un gând orgolios: Ce întinsă a putut fi Moldova pe vremea lui Petru Rareș, margini marcate de două cetăți ale sale: Soroca (pe Nistru) și Cetatea Ciceului (comuna Reteag, jud.Bistrița-Năsăud), pe Someș.

După-amiază, am luat-o spre România, intrând în patrie prin vama Costești-Stânca. În gara Sucevei – Burdujeni – am sosit cu 10 minute după plecarea trenului nostru spre Transilvania. Așa că, trebuind să rămânem peste noapte la hotel, trebuind apoi să revenim dimineața la gară cu taxiul, trebuind să ne luăm bilete de drum, ne-am scuturat, fără zgârcenie, toate buzunarele, ca să facem față.

În tren eram burdușiți de impresii și sentimente proaspete, dar și de oboseală. Ne-am înviorat însă, când a apărut o copioasă butelcă de vin roșu, de Năsăud.

Un sentiment special l-am avut și îl avem și acum pentru doamna președintă a Astrei Iași, prof. Areta Moșu. Cu finețe, delicatețe, răbdare, pricepere, abnegație, ne-a purtat (secondată de scriitorul Cornel Filip), pe un itinerar superb întru cunoașterea unor spații românești aflătoare în trei  țări. „Românismul” (este cuvântul preferat de Eminescu) nu are granițe. Am simțit și de data aceasta că „la noi” și „acasă” au valoare bivalentă: „aici” și ”acolo” deopotrivă.

 

 

CURENTUL – DE LA PAMFIL ŞEICARU LA ŞTEFAN STRĂJERI  

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)          

 

Pe vremea când CURENTUL lui Pamfil Şeicaru era cotidian la Bucureşti, eu nu ştiam să citesc, abia învăţam mersul. Se spune, şi pe bună dreptate, Pamfil Şeicaru este cel mai mare ziarist patriot român, după Mihai Eminescu. Argumente sunt nenumărate, în esenţă două: viaţa şi devotamentul închinate patriei. Cât de apreciat ca patriot a fost Pamfil Şeicaru în România între cele două războaie spune şi faptul că Liviu Rebreanu l-a făcut personaj de roman,Toma Pahonţu, în romanul Gorila, iar Radu Comşa, din Întunecarea lui Cezar Petrescu, este tot Pamfil Şeicaru. Mulţi ani mai târziu, în 1977, când Ceauşescu i-a aprobat să vină în România, a spus securiştilor care-l însoţeau peste tot în vizită: „…guvernele-s trecătoare, pământul ţării e peren”

Când Ion Antonescu a realizat iminenţa cotropirii României, ce va fi urmată de prădare, de către Rusia comunistă, a pregătit apărarea intereselor naţionale împotriva cotropitorului comunist. Pe lângă Fondul Naţional de Apărare trimis în Elveţia (din care, trebuie menţionat, s-a înfruptat şi ex-rex-ul Mihai fără să facă ceva concret pentru România) a trimis şi adevăraţi patrioţi români să susţină libertatea şi independenţa României după război printre ei fiind şi Pamfil Şeicaru, ziarist absolut autonom, cavaler al Ordinului Mihai Viteazu şi patriot total.

Plecând din România, încheia primul capitol al publicaţiei  CURENTUL ce a durat 17 ani de strălucitoare carieră ziaristică. Avea 50 de ani şi era înzestrat cu o energie intelectuală superioară, un clarvăzător social de elită, ceea ce în străinătate s-a materializat în mii de articole, sute de eseuri, memorialistică, proză toate concentrate împotriva dictaturii comuniste instaurată în România de forţa brută a Moscovei. Securitatea îl avea în obiectiv, informatorii roiau în jurul lui, ştia şi îşi vedea de patriotismul său. El este cel care a publicat în diasporă (pe vremea aceea i se spunea exil) Marx despre români în 1966 şi, astăzi se ştie, Ministerul Afacerilor Externe i-a plătit 3.000 de dolari pentru cheltuieli. A intrat în legătură cu Securitatea, când a dorit să publice în România romanul Vulpea Roşcată, despre personalitatea depravată a Elenei Lupescu ce în viaţa ei a parvenit prin sex. Din acel moment Pamfil Şeicaru a rămas tot restul vieţii în legătură cu securitatea, dar nu a fost informator, el spunea tuturor deschis: „Eu nu mă uit cine poartă steagul ţării, eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr” Acesta a fost crezul lui şi a mers atât de departe încât a dorit să vină în România şi să se întâlnească cu Nicolae Ceauşescu. La 83 de ani a fost în România, era în August 1977,  vizită aranjată în secret de Securitate. Toate datele concrete au fost dezvăluite după 1989, din dosarele securităţii.

Foto. Pamfil Seicaru

În 1978 la München, începe partea a doua a publicaţiei CURENTUL ceea ce i-a revigorat forţa intelectuală şi planuri mai vechi de publicaţii. De la început, în jurul lui au fost doi oameni de sprijin. Un fost ofiţer român de contrainformaţii, Vasile C. Dumitrescu, care după 23 August nu a acceptat să se alăture ruşilor, rămânând de partea germană până la urmă şi Rene A. de Flers, tot ofiţer de informaţii din celebra divizie franceză „Charlemagne”, care de la început până la sfârşit a fost alături de Armata Germană. (Nu e nevoie să reamintim că informaţioniştii informaţionişti trebuie să rămână). Încet, încet s-a coagulat o echipă de colaboratori din exil, cum se spunea. Din nefericire în 1980, inima marelui patriot român s-a oprit, dar Vasile C. Dumitrescu a dus steagul ţării mai departe pe cheltuielile lui până în 1992, când şi inima lui s-a oprit.

Eu am citit primele numere din CURENTUL în 1982, an în care am luat contact cu Domnul Vasile C. Dumitrescu şi, de la început, m-a acceptat să colaborez, ceea ce am făcut ani de zile, absolut voluntar şi departe de München. Colaboratorii erau de toate profesiile, mai puţini ziarişti, dar toţi aveau condei şi idei, toţi eram pe baricada anticomunistă Pamfil Şeicaru. Nu se ţinea seama de apartenenţa politică, se ţinea seama de ceea ce scriai, cât de documentat, clar şi la ţintă. Trăgeam cu toţii, din toate poziţiile, cu gloanţe oarbe, în dictatura comunistă. Nouă ne era uşor, baricada noastră era în afara lagărului comunist, dar braţul lung al Securităţi ne mângâia. Pe mine mai puţin, eram mic, începător şi pierdut în zăpezile mari ale nordului canadian.  

Păstrez cât trăiesc numere din CURENTUL lui Şeicaru de la München pe care, din când în când, le răsfoiesc şi-mi amintesc de Constantin Mareş, comentatorul pe care l-am admirat pentru clarviziunea lui politico-socială pe care o prezenta direct, clar şi simplu. Eu încercam să fiu ca el. Era acolo un arhitect, semna cu un pen name, avea un spirit acid de pamfletar, tot ce scria era o reuşită. Rar apăreau articole de Nicolae Baciu pe care îl veneram, a muncit ani de zile la volumul YALTA ŞI CRUCIFICAREA  ROMÂNIEI dar când a apărut ne-a uimit cu documentaţia istorică. De la el s-a aflat prima dată cum ne-a vândut Churchill lui Stalin  pentru Grecia şi să nu infuzeze ideea de eliberare de sub colonialism în imperiul Britanic. A fost un şoc în tot exilul. În paginile Curentului, George Ciorănescu şi Nicolae Lupan aduceau informaţii despre situaţia românilor din Basarabia şi Bucovina  înglobate în URSS. Se protesta împotriva nedreptăţii. Se scria din patriotism, din contrarietate, se scria dur sau patetic, dar totul era şi dintr-o solidaritate cu cei din RSR care nu puteau nici atât. Vasile Mănuceanu era un scriitor de o sensibilitate intelectuală deosebită, îl iubea toată lumea, în comparaţie cu neuropatologul Ovidiu Vuia, cu inteligenţă şi condei Laser, ce spulbera pe mulţi, pe mine când mă legăna când mă dădea de pământ. Ion Caraion era de asemenea o prezenţă distinsă. Îi păstrez scrisorile, scria frumos, ordonat dar tremurat, îl dobora ciroza contractată în minele de plumb de la Baia Sprie din timpul detenţiei politice. La urmă a venit Titu Popescu, doctor în estetică, jurnalist şi scriitor de-adevărat. A fost de o mare fineţe şi niciodată nu m-a luat de urechi pentru toate greşelile mele, le corecta şi zicea: bine, Dumitre, scrie, scrie. În decembrie 1989 toţi s-au urcat cu steagul lui Pamfil Şeicaru desfăşurat şi înclinat în faţa revoluţionarilor din România. Pentru un moment toţi ni s-au părut revoluţionari adevăraţi, patrioţi şi democraţi.

Foto. Stefan Strajeri si Corneliu Florea

Dar, când fumul armelor teroriştilor străini s-a risipit, era clar: puterea era deja în mâna brucanilor şi ilieştilor care, cu goarne şi tobe, anunţau tranziţia, ce trebuia să treacă printr-un tunel beznă a cărei luminiţă era promisă  la capătul tunelului  fără de sfârşit şi încolăcit. Vasile C. Dumitrescu a dorit să-i îndeplinească dorinţa lui  Pamfil Şeicaru să fie aşezat la Mânastirea Sf. Ana iar CURENTUL să devină din nou un cotidian bucureştean. S-a luptat cu morile de vânt nou şi prin procese de succesiune a drepturilor asupra CURENTULUI până ce bucureştimea şi viaţa l-a înfrânt. CURENTUL a supravieţuit trecând ca o ştafetă din mâna în mână.

Eu, departe de lumea dezlănţuită, refugiat în Nordul preeriei canadiene, unde măsor timpul vieţii mele după sosirea şi plecarea păsărilor călătoare, am prins din urmă partea a treia a CURENTULUI lui Pamfil Şeicaru, adus în Nord America de Doamna Gabriela Mihalache şi continuat de Ştefan Străjeri. Domniile lor s-au dăruit cu suflet, minte, timp şi bani, în toţi aceşti ani, să continue linia lui Pamfil Şeicaru „…eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr”. Pot spune, fiind cititor de presă românească din 1980, când am plecat din România, că aici în Nord America CURENTUL a devenit cel mai căutat şi apreciat ziar românesc după ce CUVÂNTUL ROMÂNESC şi-a încetat apariţia. Este o publicaţie ce a dezbătut liber, argumentat şi profund toate problemele româneşti istorice, politice şi culturale din trecut şi prezent. Este o tribună liberă în care fiecare cititor, indiferent de opţiunile sale politice, de încărcătura culturală, istorică sau de  ideologiile pe care le îmbrăţişează, a găsit articole diferite, clare, documentate ce îi stârnesc interesul. O publicaţie a tot cuprinzătoare datorită colaboratorilor, bănuiesc voluntari, aşa cum am fost şi la CURENTUL de la München. Nu pot să nu amintesc pe cei ce au scris şi scriu această publicaţie, începând cu Aurel Sergiu Marinescu a cărui memorie Ştefan Străjeri o păstrează publicându-i în fiecare număr o pagină din scrierile sale. La fel simţea şi făcea şi Vasile C. Dumitrescu la München, publicând o pagină din Pamfil Şeicaru. Un gest de onoare ce onorează. În problemele româneşti actuale, domină cu autoritate, bazată pe clarviziune şi argument, istoricul Mircea Dogaru, profesorul Ion Coja, Ioan Ispas, Nicolae Balint, Vasile Zărnescu, scriitorul Cornel Cotuţiu şi mult regretatul Andrei Vartic a cărui ştafetă o duce mai departe, şi în coloanele CURENTULUI, Ovidiu Creangă, Nicolae Dabija, Vasile Şoimaru. Colaboratoare de prestigiu, începând cu Eva Iova ce se află în cea mai vulnerabilă situaţie, susţinând românitatea acolo unde este sistematic deznaţionalizată (Ungaria), Monica Corleanca, Maria Diana Popescu şi încheind cu scriitoarea Silvia Jinga ce susţine prezentări şi recenzii de cărţi la înalt prestigiu literar. Rubrica de spirite celebre a lui Mihai Burduja este o adevărată oază de cultură ce te luminează şi îndeamnă la meditaţie. Mulţi poeţi vin şi trec cu frunţile grele de versuri, dar strâng mâna lui Sorin Olariu, bănaţean ca mine, deci fruncea şi mă aplec în faţa Doinei Popa. (CEI pe care i-am omis, neintenţionat, nu au să mă ierte, nici nu merit).

Publicaţia este o rapsodie românească, ascultaţi-l pe Enescu şi apoi citiţi CURENTUL de Michigan, îngrijit şi călăuzit de sufletistul Ştefan Străjeri ca pe copil lui de suflet.   

                                                            ******

Nu pot să accept ideea încetării apariţiei acestei publicaţii. Nu pot şi mă mâhneşte. Pentru mine se închide un ciclu de 30 de ani de a publica la CURENTUL (1982 – 2012) – am fost voluntar pe o baricadă cu steag românesc. Cititorii vor trece de la cititul relaxat al unei publicaţii tipărită pe hârtie, la statul rigid cu capul într-un ecran şi cu degetele pe tastatură, cât despre colaboratorii devotaţi ai publicaţiei mulţi se vor risipi, ce păcat, ce echipă am fost. Nu pot să accept să nu mai am în mână publicaţia şi colecţia mea să se oprească aici, aşa cum, în urmă cu 20 de ani, s-a oprit cea de la München. Nici atunci nu am acceptat, căzuse tirania, venise libertatea şi Vasile C. Dumitrescu nu putea să continue  spiritul patriotic a lui Şeicaru la Bucureştiul lui natal. Oare a ajuns mâna lunga a cotroceniştilor, victoriştilor, parlamentariştilor până aici ? Dacă nu, înseamnă că noi, românii din Nord America nu suntem capabili să ţinem steagul, să-l vedem şi să-l apăram. Se vor bucura duşmanii noştri, văzând cum mai cade un avanpost romanesc. Din 1991 văd cum numai publicaţiile patriotice cad.  Le enumăr la cele la care am colaborat Cuvântul Românesc, Vatra Românească, Danubius, Cuvântul Legionar, Naţiunea, acum Curentul Internaţional şi mai sunt două care abia, cu sacrificii, mai rezistă …

 

(Winnipeg – Canada)

Etnonaţionalism versus Globalizare

           

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 

Mihai Eminescu reflecta în romanul Geniu pustiu asupra umanităţii, proiectând imaginea ei ideală în metafora prismei de cristal ale cărei feţe sclipesc luminate din felurite unghiuri. Aşa şi omenirea în variatele ei ipostaze naţionale participă, în viziunea geniului nostru naţional, la simfonia unei străluciri universale. Microcosmosul fiecărei naţiuni ar trebui să-şi găsească locul şi rostul în macrocosmosul creat de multiplele ţări şi ţărişoare ale planetei, ascultând la nevoile proprii, dar şi la regulile de bună convieţuire ale întregii lumi. La nivelul logicii totul pare simplu, dar sub tăvălugul istoriei Europei şi a celorlalte continente strălucirea prismei de cristal eminesciene se întunecă, lăsând loc confruntărilor belicoase, nesfârşitelor tragedii.

Poate de aceea după căderea Cortinei de Fier şi încetarea războiului rece a început să-şi facă tot mai mult loc utopia globalizării. Ea a fost născocită de elitele intelectuale din America şi din restul lumii, care au considerat că etnonaţionalismul s-a dovedit a fi un factor generator de războaie şi că e timpul la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI ca omenirea, acum în posesia atâtor miracole tehnice, să oprească măcelurile. Poate fi globalizarea panaceul durerilor de până acum ale umaniţii şi stăvilarul atitudinilor compulsive care au produs într-un singur secol două războaie mondiale atât de nimicitoare? La această întrebare îşi propune să răspundă Patrick J. Buchanan în cartea sa Suicide of a Superpower. Will America Survive to 2025? publicată la St. Martin Press, New York, 2011. 

Am regăsit în această carte neliniştile mele cauzate de transformările prin care trece România în tensionatele ei eforturi de a intra în Uniunea Europeană şi de răsplătirea acestor sforţări prin ruinare economică, îndatorare, dezlănţuirea orgiei corupţiei, batjocorirea valorilor culturale consacrate în favoarea manelizării, umilirea întregului popor. Toate acestea s-au produs printr-un fel de înţelegere tacită între indiferenţii din Uniunea Europeană şi cozile de topor din sânul naţiei noastre, de care nu ducem lipsă. Mi s-a părut a exista un paralelism între fenomenele anormale care au loc în România şi absurditatea unor situaţii care se petrec in America sub ochii nostri, pastrand desigur paralela în limitele proporţiilor reale, ale diferenţelor dintre o supraputere şi o ţară europeană de proporţii medii.

            Patrick Buchanan se întreabă la începutul cărţii dacă America este acum o ţară care se descompune: „Is America coming apart? This book’s answer is yes” (Se dezintegrează America? Răspunsul acestei cărţi este da. p.2). La momentu actual America pare o ţară în derivă, care are tot mai mult aspectul de societate decadentă, de naţiune în declin. Titlul cărţii imită cu intenţie pe cel al eseului scriitorului disident sovietic, Andrei Amalrik (1938-1980), Va supravieţui Uniunea Sovietică până în 1984? publicat în 1970. Eseistul profeţeşte dispariţia Uniunii Sovietice datorită conflictelor economice, etnice şi a unui presupus război cu China, care n-a avut loc. Sovietologii occidentali n-au dat importanţă prevestirii lui Amalrik care s-a dovedit a fi foarte aproape de realitatea faptelor. Observaţiile pe care Amalrik îşi bazează predicţia privind ruptura dintre regim şi restul societăţii, izolarea între diferitele sectoare ale societăţii, izolarea întregii ţări în cadrul restului lumii le putem aplica în mare măsură contextului american. Dar o constatare a eseistului rus, în mod special, mi se pare strălucită şi aplicabilă Americii: „… Orice stat forţat să-şi devoteze atât de mult din energiile sale controlului fizic şi psihologic al milioanelor dintre proprii lui supuşi nu poate supravieţui indefinit.” (Wikipedia). Să ne gândim la cheltuiala de dolari investiţi în aparate sofisticate şi indivizi specializaţi numai în aeroporturile americane pentru detectarea teroriştilor, suspectarea celulelor teroriste pe teritoriul american şi în afara lui etc.

Buchanan descoperă şi alte similarităţi între America şi fosta URSS:  America s-a întins peste limitele admise, „has reached imperial overstreched” (s-a extins imperial – p.1). Poartă un război fără sfârşit şi fără rezultate în Afganistan, este un conglomerat de rase, triburi, culturi, limbi. 

Concluzia autorului în acest sens cade greu: America nu mai e o naţiune, căci în definiţia naţiunii intră o obârşie comună, cultură şi limbă comune, comunitate de credinţă, de tradiţii, de istorie. Cu un ton amar notează: „The European and Christian core of our country is shrinking” (esenţa europeană şi creştină a ţării noastre se reduce – p.2). Au devenit teme comune ale unor dezbateri, lucrări „sfârşitul dominaţiei albe în America” sau „declinul Americii creştine”. Hua Tsu, profesor de engleză la un colegiu polemizează cu Buchanan, considerându-l anxios din cauza slăbirii dominaţiei albe. Hua Tsu, după opinia mea, ignoră faptul că alegerea lui Barak Obama ca preşedinte s-a datorat nu doar elctoratului de culoare, ci tuturor grupurilor indiferent de culoare, deci inclusiv segmentului alb care nu au mai vrut să gireze politica fostului Preşedinte Bush Jr.

            Comprehensiva analiză extrem de argumentată a lui Buchanan demonstrează de ce mozaicul de etnicităţi şi culturi în interior, multiculturalismul şi expansiunea Americii în exterior pot duce la dispariţia însuşi a statului într-un sfârşit din cauza unei slăbiri extreme. Nu este vorba de isteria unui istoric, ci de faptele din jurul nostru care probează afirmaţiile sale. În 1892 Curtea Supremă a definit America: „This is a Christian nation” (aceasta este o naţiune creştină – p. 47), or în discursul inaugural al Preşedintelui Obama a fost negată pentru prima dată dominanta creştină a naţiunii americane, creştinismul fiind considerat o religie între altele. A fost ales pentru rugăciune pastorul Rich Warren de la mega-church-ul din Lake Forest, California, reprezentând alianţa bizară dintre consumatorism şi religie. Reflectând asupra poziţiei profesorului Hua Tsu cred că trebuie să reamintim că fondatorii acestei ţări au fost colonişti din insulele britanice, creştini protestanţi şi nu alţii. Că ei au luptat cu vicisitudinile istorice, cu capriciile meteorologice, dezvirginând teritorii necunoscute, cu ajutorul muncii sclavilor negri. Stăpânii de sclavi din Lumea Nouă nu s-au purtat nici mai bine nici mai rău decât nobilii din Europa, ai căror urmaşi însă nu îşi cer scuze nimănui şi nici nu plătesc uriaşe sume pentru reparaţii morale. Desfiinţarea sclaviei în Europa a fost legiferată mult mai devreme deoarece acolo au fost parcurse etapele istorice ale orânduirii feudale într-o cronologie normală. America a ars etapele istorice ca orice societate nou fondată. Dar aceasta este o cu totul altă problemă.

            Demersul riguros al lui P. Buchanan stăruieşte aupra aspectelor care conferă Americii aspectul de societate în declin: 

• Scăderea economică fără precedent, 30% începând din perioada lui Bush Jr. Cincizeci de mii de întreprinderi au fost închise, sectorul manufacturier drastic retezat, cea mai mare parte a produselor fiind importată din China. Independenţa economică a Americii e de domeniul trecutului. „The United States has been consuming more than has been producing.” (Statele Unite consumă mai mult decât produc – p. 12). În primul deceniu al secolului acestuia industria electronică a pierdut 42% din joburi, industria textilă – 63%, industria echipamentului pentru comunicaţii – 48%. Şi in timp ce americanii îşi pierdeau slujbele s-au emis zece milioane de green carduri invitându-i pe străini să concureze cu cetăţenii americani pentru rămăşiţele de joburi. „China now holds the mortgage on America.” (China ipotechează acum America – p. 16).
• Devalorizarea dolarului care comparat cu puterea de cumpărare din 1913 şi-a pierdut azi 98-99%. Federal Reserve (Trezoreria Federală) căreia i-a fost încredinţată grija faţă de moneda ţării îi jefuieşte pe americani de patru generaţii în elanul de a sluji interesele politicienilor corupţi. 
• Incredibila creştere a datoriei externe care poate duce la mijlocul acestui deceniu la colaps financiar. Autorul se referă sarcastic la „the debt bomb” (bomba datoriei) care ne-a explodat în faţă în septembrie 2008.
• Statul, care este demult un welfare instrument, este incapabil să apere graniţele de imigraţia ilegală şi să termine războaiele oneroase pe care le-a lansat de două decenii încoace, cheltuind iresponsabil avuţia naţională. Consumă acum o pătrime din economie. Am ajuns „a food stamp nation”, notează cu sarcasm autorul.
• Sectorul guvernamental al joburilor care nu produc nimic decât birocraţie s-a extins în dauna celui privat şi direct productiv. Nu-l putem contrazice pe Buchanan când zice: „We have moved decisively from a nation of makers to a nation of takers.” (Am trecut decisiv de la o naţiune de producători la una care doar ia – p. 16).

Economişti, finanţişti, academicieni din mâinile cărora nu a ieşit niciodată nimic au lansat după 1960 utopia lui „free trade” şi a globalizării, întorcând spatele naţionalismului economic. Ne amintim de World Trade Conference la Seattle în 1999 în timpul preşedenţiei lui Bill Clinton şi de protestele uriaşe ale lucrătorilor din diferite sectoare de activitate care au prev`zut dezastrul care va urma. Dar în zadar, nici administraţia Clinton, nici cele următoare  nu i-au luat în seamă pe cei care i-au ales. Şi aici vreau să subliniez din nou divorţul vinovat dintre elite şi mase la care s-a referit eseistul sovietic, Almarik. Pat Buchanan nu se sfieşte să îi arate pe vinovaţi: Bill Clinton, Bush Jr., Obama, Federal Reserve, „titanii” de pe Wall Street. Numai campaniile electorale ne fac să credem că fiecare administraţie va aduce ceva fenomenal de nou şi bun. În realitate sunt toţi ejusdaem farinae.

Reputatul romancier Ernest Hemingway a descris cu forţă şi concizie ce însemnează starea de criză a unei naţiuni: „The first panacea for a mismanaged nation is inflation of the currency; the second is war. Both bring a temporary prosperity; both bring a permanent ruin. But both are the refuge of political and economic opportunists.” (Primul simptom al unei naţiuni prost administrate este inflaţia monedei; al doilea este războiul. Ambele aduc o temporară prosperitate; ambele aduc o ruină permaentă. Dar ambele sunt refugiul oportuniştilor politici şi economici – apud Buchanan, op. cit., p. 39). Nici o naţiune nu s-a putut ridica la rangul de putere mondială, bazându-se înainte de toate pe „free trade” sau plasând consumul înaintea producţiei. Ideologia utopică a lui free trade şi a globalismului a împins America la deficitul comercial actual în relaţia cu China, netezind drumul spre declinul naţional.

Caracterul utopic al conceptului de globalism economic derivă pentru Buchanan din faptul că, după o perioadă scurtă a încurajării lui după 1990 prin crearea Uniunii Europene şi a pledoariei pentru free trade la conferinţa de la Seattle, mişcările naţionale secesioniste în bătrâna Europa, în Asia, în Africa nu au întârziat să se manifeste viguros şi violent nu de puţine ori. Popoarele au răspuns în total contrast cu utopia globalistă a elitelor de putere. Buchanan aduce o mulţime de exemple de resurecţie a naţionalismului etnic de pe tot mapamondul. Amintim doar câteva din zone mai apropiate nouă: Slovacia s-a rupt de Cehia, Jugoslavia s-a fărămiţat în fostele provincii-state create după 1918, Kosovo însuşi, leagăn al culturii sârbeşti a fost dezlipit de statul sârb datorită majorităţii lui albaneze numai după şaptezeci şi opt de zile de bombardament american continuu. Împărţirea Federaţiei Jugoslave, care s-a făcut în chinuri, arată cât de puternic este încă sentimentul naţional într-o Europă în care acest sentiment a fost una dintre cauzele decisive a două războaie mondiale. Fosta Uniune Sovietică s-a împărţit în numeroasele republici pe care le subjugase cu forţa armelor. În Spania bascii continuă să lupte pentru separatism, în Italia Liga Nordică a lui Umberto Bossi manifestă tendinţe secesioniste, Catalonia vrea să se separe şi ea de restul Spaniei, Flandra doreşte ruperea de Walonia în Belgia, maghiarii din România vor autonomie etc. Deci este o adevărată contagiune de etnonaţionalism în Europa. Dacă în Europa cu excepţia Jugoslaviei segregaţiile pe motive etnice s-au făcut paşnic, acelaşi fenomen ia aspecte violente, în Asia sau Africa. India are numeroase conflicte etnice sângeroase şi se va situa, din nefericire, probabil pe primul loc în acest sens în secolul acesta. Dezintegrarea Uniunii Sovietice şi a Jugoslaviei demonstrează cu claritate că în absenţa unui regim dictatorial statele multirasiale, multietnice şi multilingvistice nu supravieţuiesc, ci se dezbină pe liniile demarcaţiilor etno-lingvistic-culturale.

În Europa naţionalismul se manifestă nu doar în forme secesioniste, ci şi în campaniile electorale care au devenit din ce în ce mai marcate de ostilitate faţă de elementele alogene şi în special faţă de „tsunami–ul” islamic şi de rezerve serioase faţă de fenomenul imigraţionist. Partidul Popular în Elveţia a câştigat 58% pentru că a propus alegătorilor scoaterea în ilegalitate a construcţiei de minarete şi a purtării de burka în vestimentaţia femeilor musulmane. Nick Griffin de la Partidul Naţional Britanic vrea să „take back Britain” şi să se acorde stimulente financiare emigranţilor de culoare numai ca să-i convingă să se întoarcă în ţările de origine. Geert Wilders conducător al Partidului Libertăţii în Olanda luptă pentru mai multă securitate, mai puţine crime, mai puţin Islam şi reducerea în general a imigraţiei. Prim Ministrul britanic, David Cameron a caracterizat statul multiculturalist un total eşec. Angela Merkel, premierul german a declarat că o Germanie multiculturală unde turci, arabi şi nemţi să trăiască laolaltă este un experiment total nefericit. Aşadar, vedem deci că europenii au început să respingă multiculturalismul şi emigraţia. Ei doresc să rămână în cadrul statelor lor naţionale bine definite pornind de la convingerea că ce-i prea mult nu-i sănătos, deci prea multă emigraţie strică alura naţională.

Privită din perspectiva etnică America nici ea nu arată cu mult diferit, notează Buchanan, chiar dacă aici legislaţia încearcă să prevină încleştările sângeroase. Întorcându-ne în istorie, la 1790, arată autorul, America a fost deschisă emigraţiei albilor din Europa: „free white persons” „of moral character”. Până în 1920 valurile imigraţioniste au fost compuse în mare parte din europeni creştini. În 1965 a fost votată o nouă lege a imigrării care şi-a propus să păstreze caracterul european al acestei ţări. Edward Kennedy, implicat în elaborarea legii a dat asigurări că „will not inundate America with immigrants from any other country or area, or the most populated and deprived nations of Africa and Asia (nu va inunda America cu emigranţi din nici o altă ţară sau arie, (alta decât Europa în principal, nota ns.) or din cele mai populate şi lipsite naţiuni din Africa sau Asia – p. 235). În realitate s-a întâmplat tocmai invers. S-au deschis porţile în special pentru populaţia de culoare din Africa, America Latină şi pentru asiatici. De decenii sondajele de opinie arată că americanii doresc restrângerea masivă a emigraţiei şi expulzarea emigranţilor ilegali. Administraţiile au fost total nereceptive la opinia majorităţii americanilor.  Şi astfel, conchide Buchanan, printr-o imigrare masivă pentru care nimeni n-a votat s-a provocat „balkanizarea Americii”, înţelegând prin aceasta, amestecul nemaiîntâlnit în nici o naţiune de etnii, rase, limbi şi culturi. Motto-ul naţional la 1776 a fost e pluribus unum, adică prin diversitate la unitate. Balkanizarea Americii însă a schimbat faţa acestei ţări încât azi mai degrabă putem vorbi, constată ironic autorul, de un bellum omnium contra omnes adică de un război al tuturor contra tuturor. Utopia elitelor americane a creat o naţiune care n-a existat niciodată prin amestecul nemaiîntâlnit de rase, etnii şi culturi. O naţiune este „a living thing”, o structură organică, pe când creaţia elitelor americane contrazice această structură. Această lucrare a elitelor a fost numită de Clyes Ryn în 1991 „noul iacobinism” prin referire la experimentul iluminiştilor în Revoluţia Franceză care a sfârşit prin ororile pe care le cunoaştem.

            Dacă de o unitate în sensul tradiţional al naţiunii americane nu mai putem vorbi, ce s-a creat în locul ei? Buchanan crede că America devine tot mai divizată în grupuri şi enclave etnice, deci este o naţiune de grupuri, dintre care cel mai numeros este cel hispanic. Deja liederi ai acestui grup de aici sau din Mexic se agită pentru o unitate naţională mexicană de-o parte şi de alta a graniţei dintre Mexic şi America. Hispanicii sunt îndemnaţi să gândească Mexico first şi să dovedească în primul rând loialitate faţă de ţara de origine. Conceptului american de „melting pot” i se substituie cel de loialitate pentru ţara de origine. În faţa multiculturalismului „our melting pot cracked”, notează Buchanan. În 1998, Mario Obledo, co-fondator al lui Mexican-American Legal Defense and Education Fund a declarat la o staţie de radio că în viitor California va fi un stat hispanic şi cui nu-i place să plece. Dacă albilor nu le place „they should go back to Europe”. (p. 145). În jurul anului 2050 hispanicii vor număra 130 de milioane. California acum este un stat în criză fiscală acută, cu şcoli care eşuează, cu imigraţie ilegală scăpată de sub control, cu probleme majore de trafic. Los Angeles a devenit un teatru de luptă al gangurilor al căror membri înfundă puşcăriile, unde hispanicii se înfruntă cu afro-americanii. Dacă vrem să ne imaginăm cum va arăta America viitorului, zice Buchanan, trebuie să luăm aminte la ceea ce se întâmplă în California care se transformă din ce în ce mai mult într-o lume a treia.

Se bucură americanii de diversitate? De ce atunci atât de mulţi americani manifestă separatism şi segregaţionism. „Thousands of insular tribes” (mii de triburi insulare), aceasta este America zilelor noastre. America a început să-şi piardă sensul unei naţiuni organic unitare. Ceea ce se întâmplă în Europa şi în întreaga lume sau ceea ce se întâmplă în America ne arată că etnonaţionalismul continuă să fie o forţă care patronează asocierea indivizilor, o forţă inerentă naturii umane, un sentiment natural. Etnonaţionalismul se ridică din nou. Numai un nebun îi poate nega existenţa. Chiar dacă nu e pe placul unor sociologi el există şi se manifestă din plin. Etnonaţionalismul a produs state prospere, dar a şi distrus imperii, a generat războaie, pogromuri, tragedii. „But this creator of empires and nations is a force infinitely more powerful than globalism, for it engages the heart. Men will die for it.” (Acest creator de imperii şi naţiuni este o forţă infinit mai puternică decât globalismul, pentru că angajează inima. Oamenii vor muri pentru el. – p. 328). Nimeni nu va dori să lupte şi să moară pentru  abstracţiuni ca globalismul sau noua ordine mondială. În schimb vedem că în lumea islamică sunt atât de mulţi care îşi dau viaţa numai ca să fie lăsaţi în pace să trăiască în legea lor. O demonstrează războaiele din Irak şi Afganistan. Este utopic să crezi că poţi implanta în aceste zone ale lumii valorile vest europene. De unde şi reacţia teroristă. Buchanan se pronunţă răspicat asupra cauzelor terorismului:  „They were over here because we are over there. They came to kill us in our country because we will not get out of their countries. Terrorism is the weapon of the weak who wish to be rid of foreign domination.” (Ei au fost aici pentru că noi suntem acolo. Au venit să ne omoare în propria noastră ţară pentru că noi nu ieşim din ţările lor. Terorismul este arma celui slab care doreşte să scape de dominaţia străină.-p. 384).

            Singura soluţie realistă i se pare autorului retragerea forţelor militare americane din ţările arabe, abandonarea utopiei globalizării în favoarea concentrării asupra problemelor care se înmulţesc în această ţară: „America needs to look beyond the ideas and institutions of globalist ideology and start looking out again, as we should have done, two decades ago, for own county and our own people first. (America trebuie să privească dincolo de ideile şi instituţiile ideologiei globaliste şi să înceapă să se îngrijească din nou, aşa cum ar fi trebuit să facem acum două decenii, de propria noastră ţară şi propriul nostru popor înainte de toate. – p. 98).     

Mai am un singur dor
În liniștea serii
Să mă lăsați să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.

(Mihai Eminescu – 1883, decembrie)

 

La Cercul Militar din Constanţa, a avut loc prima întâlnire de lucru a Cenaclului literar “Mihail Sadoveanu” pe anul 2012. Cum era şi firesc, întâlnirea a fost dedicată împlinirii celor 162 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu. Pe lângă principalele repere din creaţia literară a marelui voievod al poeziei româneşti, au fost prezentate membrilor cenaclului şi invitaţilor, câteva opinii privind viaţa şi opera poetului, semnate de mari personalităţi: Titu Maiorescu, George Călinescu, Mircea Eliade, Nicolae Iorga, I.L. Caragiale, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Nicolae Breban. Au recitat din opera poetului naţional: Cristina Postolache, Anisia Popa şi Aurel Lazaroiu. Au prezentat opinii personale dedicate momentului: Ghiuner Acmola, Ana Ruse, Dan Juganaru, George Mihalcea, Alexandra Botosanu, Aspasia Podar-Spirt, Alecsandru Balan. Au cântat pe versurile poetului, folkiştii: Nelu Sacarlat şi Laurenţiu Marinescu. A fost o seară frumoasă! Cum vor mai fi!

                                                                        A consemnat: Preşedintele Cenaclului, Aurel Lazaroiu

 

Trebuiau sã poarte un nume

Marin Sorescu

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barbă nepieptanată de crai.
Şi nişte ape ca nişte copaci curgatori
În care luna îsi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,
Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani şi plugari,
Cărora le placea sã spună
Seara în jurul focului poezii -
“Mioriţa” şi “Luceafarul” şi “Scrisoarea a III-a”.

Dar fiindcaă auzeau mereu
Latrînd la stîna lor cîinii,
Plecau sã se bată cu tătarii
Şi cu avarii si cu hunii şi cu lesii
Şi cu turcii.

În timpul care le ramînea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bîrsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adînci
Şi un tînar care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagană fãrã vînt ?

Acest tînar cu ochi mari,
Cît istoria noastră,
Trecea bătut de gînduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numarînd plopii luminii, ai dreptaţii,
ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fãrã soţ.

Au mai existat şi nisşte tei,
Şi cei doi îndragostiţi
Care ştiau sã le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
                                                                                  Care tot colindau pe deasupra lor
                                                                                  Ca lungi şi mişcătoare sesuri.

                                                                                  Şi pentru că toate acestea
                                                                                  Trebuiau sã poarte un nume,
                                                                                  Un singur nume,
                                                                                  Li s-a spus
                                                                                  Eminescu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

         La fiecare început de an, odată  intraţi în luna ianuarie, gândul ni se îndreaptă spre

 cel, ce  la 15 ianuarie 1850 a văzut lumina zilei şi care va deveni unul dintre puţinii

scriitori moderni europeni, cel care reprezintă în esenţă spritualitatea românească – Mihai

Eminescu – poetul de geniu, atât de  aproape de noi prin poezie, proză, publicistică, prin

        harta călătoriilor şi a vieţii sale.

                Poeziile lui Eminescu, împreună cu teatrul lui Caragiale şi povestirile lui Creangă

        au intrat în circuitul larg al valorilor culturii universale.

                Poezia eminesciană se defineşte ca o expresie specifică a modului de creaţie tipic

        ultimului mare scriitor romantic european, contemporan al tuturor timpurilor, care ne

        surprinde neîncetat cu talentul de excepţie, bunul gust, prin tonalităţi ale versurilor

        deschise, în culori îmbietoare.

                Eminescu este un povestitor fantastic, căruia i se impune, nu observarea realităţii,

       ci recompunerea ei vizionară, plină de semnificaţii adânci.

                “Nimeni înaintea lui Eminescu si nimeni după el, nu a reuşit acea pictură fantastică

        a realităţii care aminteşte de arta unui William Blake.”- afirma Tudor Vianu.

                 Mihai Eminescu este cea mai profundă şi simţitoare voce poetică din literatura

       română, care a deschis itinerariul poeziei româneşti spre universalitate.

                Viaţa lui a fost o suprapunere de cicluri, alimentate de visuri şi crize, datorate

       impactului cu realitatea. Iată cum promovează Titu Maiorescu imaginea poetului:

       ” Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este aşa o

       covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată

       nu-i scăpa, încât lumea lui era lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la

       îndemână.”

               Viaţa sa a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite si extravertite.

               Caragiale îşi aminteşte despre el în felul acesta:”Vesel şi trist, comunicativ şi ursuz,  

       blând şi aspru, uneori nepăsător, alteori iritabil – ciudată amestecătură – fericită pentru        artist, nefericită pentru om.”

                Creaţia eminesciană, aparţinând unui romantism relativ întârziat, dar cunoscut ca fiind

      “High Romanticism” a parcurs mai multe etape, recuperând temele tradiţionale ale

       romantismului european – gustul pentru trecut, pasiunea pentru istoria naţională, nostalgia

       regresivă pentru copilărie, melancolia, întoarcerea în natură.

                Atât în plan poetic, cât şi în proză, Eminescu a fost influenţat de marii creatori

       romantici germani: Novalis, Goethe, Lenau, fiind interesat în acelaşi timp de filozofia

       indiană, impresionat de teoria metempsihozei sau a reîncarnării, cunoştea culturi şi religii

      din Zoroastrism, Budhism, Catolicism, Ortodoxism.

                Creaţia populară a constituit un izvor important al poeticii sale, scriind multe poeme în

      metrica poeziei populare. A cules căntece de petrecere sau basme cărorale-a adăugat

      simboluri onirice sau fantastice.

                Pentru acest înalt conţinut filozofic al său şi al operei sale, Constantin Noica l-a  

      denumit pe Mihai Eminescu, pe drept cuvânt ” Omul deplin al culturii române”.

                Mihai Eminescu este şi va rămâne de-a pururi simbolul românilor de pretutindeni,

      “Luceafăr” purtat pe toate meridianele lumii.

 

Am luat teiul

şi l-am purtat peste ocean

în cutele inimii

Mă aşez

la picioarele

statuii tale

cu flori albe

pe braţe obosite

Profilul tău de sfânt

ne-alină dorul

Versurile tale curate

ne picură rouă cristalină

în ochii uscaţi

de lacrimile despărţirii.

 

          DOINA POPA – 11 ianuarie-2012

 

Rodica Elena Lupu
din volumul INTRE ANOTIMPURI, 2011

Mi-e tare dor acum de toate
Şi de bădia Eminescu
De la care azi ştiu versul.
Mi-e dor de cum mă ascundeam
Într-o căpiţă sau în lan
De grâu, cu boabe aurii
Cu cartea lui la căpătâi
Privind inaltul cerului
Albastru de seninul lui.

Mi-e tare dor acum de Putna,
Cu pietrele aspre de râu,
Călcate sub paşii apăsaţi,
Pe care parcă-i aud azi.
Mi-e dor de Teiul din Copou,
De gazda lui, casa Pogor,
De Creangă bun amicul lui,
De bojdeuca Ţicăului,
De unde ar fi văzut El
Gândindu-se cu alean
Aceea minune “Sara de Deal”.

• L-am căutat pe Eminescu
  Pe străzile întortocheate
  Ale Vienei sau de la Berlin,
  Să-i aflu urmele prin toate,
  Pe lungi, istovitoare drumuri,
  În biblioteca Humbold
  Pe uliţele Bucureştiului,
  La Blaj acolo-n mica Romă
  În inima Ardealului.
• Am rătăcit pe Canal Grande,
  Doar, doar îi voi auzi răsul
  Mereu alături de acel Chibici,
  Ce-l însoţea-n Veneţia
  Pentru că erau buni amici.
  Şi tare-mi este dor de ţărmul
  De Marea Neagră, loc iubit,
  De locul unde Oscar Han
  Chipul în bronz i-a dăruit,
  De Ateneu unde Angelic,
  Asa cum l-a văzut Anghel
  Luceafărul este la fel.
• Şi de colţul eternităţii
  Mi-e dor, din cimitirul Belu,
  Unde m-am recules să ştii
  La capătâiul lui, al celui
  Mai OM dintre toţi oamenii.
• Prin vămile veşnice acum,
  Poetul nostru nepereche
  Mă îmbărbătează mai mult
  Decât ieri şi îl am aproape
  În fiecare zi şi noapte.

 

(15 Ianuarie – ziua de naștere a poeziei românești de rang universal)

 

Pătruns de milenara îndârjire

proptită-n doine și balade

pe vechi hrisoave voievodale,

ce în istorii adumbresc

după un tipic creștinesc

a semilunii strălucire,

la vremi eroice visează

însinguratul mioritic trup

înfiorat cândva

de-a buciumului arcuire

și de-a cavalului șoptire,

dar făr’ a ști ce-i bucuria

înveșnicirii sufletești,

până ce țara nu născu

Eminul nostru-n chip de Crist,

pe crucea românismului suit

de preadivina lui chemare

spre-nalturi hyperionare

ca sumă lirică de voievozi.

 

 

            Sighetul Marmației,                                                                   George PETROVAI

                 3 ian. 2011