Curentul International

 Autor: Mihaela Dordea

 

 

„O nouă seară de „Scrisoare”. Lume multă în sală, lume multă în regrupare. Era aici şi Adrian Pintea. Era…

La fiecare reprezentaţie cu Scisoarea Pierdută montată de Alexandru Tocilescu, nu doar sala de spectacol devenea neîncăpătoare, dar şi regruparea era arhiplină. Veneau prieteni, actori de la alte teatre, cântăreţi, ce să vă mai spun… o mulţime de celebrităţi, care doreau să vadă acest spectacol.

Fixasem interviul cu maestrul Ion Lucian pentru fereastra din actul patru. Era un moment în care avea mai mult timp liber, până la scena finală…

Maestrul Ion Lucian merge să se schimbe pentru tabloul final şi imediat mă invită în cabină. Se aşează la masa de machiaj şi se întoarce spre mine care am deschis deja reportofonul. Nu avem prea mult timp. Aşa că începem.

Înainte de a pune vreo întrebare, mă gândesc că de fiecare dată când am luat un interviu la cabine, actorii s-au aşezat la masa de machiaj. Să fie firescul meseriei?

Spirit, inteligenţă, umor şi delicateţe, aceasta ar fi caracterizarea în patru vorbe a marelui om de teatru, şi asta în afara uriaşului talent cu care l-a dăruit Dumnezeu.

Există atâta fineţe în acest om încât atunci când treci pe lângă domnia sa îţi vine să păşeşti cu grijă.

Îmi spunea odată Dan Puric, tot într-o seară de „Scrisoare”, arătându-l pe domnul Lucian: „Iată un actor căruia trebuie să-i mulţumim că există”.

Aş adăuga vorbelor lui Dan că trebuie să fim mândri că suntem contemporani cu un astfel de om.

 

                                           „ÎMI PUN SUFLETUL ÎN SERVICIUL RAŢIUNII”

- interviu cu actorul Ion Lucian -

 

motto:

„Când orice muritor va dobândi conştiinţa artistului, faţa lumii se va schimba”.

T. Vianu

 

Universul gândului şi al gestului de împlinire a frumosului reprezentat prin artă este greu de pătruns dacă nu cunoşti omul căruia îi aparţine. Acesta este artistul care face ca flacăra să urce pe culmi greu de biruit, prin maniera sa de a dărui şi a se dărui.

„Sfânt este ceea ce leagă multe suflete unul de altul” spunea Goethe.

Acest sentiment îl ai şi în sala de spectacol, la sunetul nesfârşitelor aplauze care consfinţesc această coeziune spirituală între actor şi spectatori.

Zaharia Trahanache din „Scrisoarea pierdută” de Caragiale, întruchipat de marele actor Ion Lucian încântă prin ţinuta sobră şi interpretarea de excepţie a artistului.

Aveţi puţintică răbdare şi trecem imediat la „cestiune”, stimabililor.

Mihaela Dordea.: Ce mai faceţi dvs., domnule Ion Lucian?

Ion Lucian: Ce să fac?! Muncesc foarte mult. Poate chiar mai mult ca la 30 de ani. Pe mai multe planuri, pentru că în ziua de azi, dacă nu se găsesc şi câţiva nebuni care să muncească, treaba… s-ar duce de râpă.

MD.: Cum aţi ajuns să urmaţi acest drum fascinant al teatrului?I.L.: Dintr-o întâmplare. Mă pregăteam pentru profesiunea de inginer care era, de altfel, şi visul tatălui meu. Datorită războiului şi condiţiilor materiale grele, tata a fost nevoit să rămână în cadrilaterul cedat, mama aici, cu o situaţie modestă – am socotit că la 16 ani este obligaţia mea să ajut familia şi să nu fiu doar o povară. Aşa că am intrat în figuraţie la Teatrul Naţional, elev încă în clasa a şaptea de liceu, cam cum ar veni acum a unsprezecea, şi după un an de molipsire cu acest superb microb al scenei, am aflat că poţi da examen la Conservator – Institutul de Teatru, chiar dacă nu ai încă bacalaureatul, cu condiţia să-l obţii până la sfârşitul anului întâi. M-am înscris la Conservator, am reuşit la examen, iar la sfârşitul anului întâi, când mi-am luat şi bacalaureatul, în mai puţin de două luni de zile s-a dat un concurs pentru ocuparea a cinci posturi de actori tineri, am reuşit şi din acel moment s-a definitivat destinul meu.

[...]

MD.: Ce vă nemulţumeşte la lumea din ziua de azi?

I.L.: Mă nemulţumeşte lipsa de înţelegere, mă nemulţumeşte violenţa, răutatea care s-au instalat în relaţiile dintre noi, spre stupefacţia mea, pentru că noi, românii, nu am fost niciodată aşa, eram un popor cunoscut pentru bunătate, generozitate, pentru sentimente umane, prieteneşti. Ţăranul român punea fructele la poartă pentru ca oricine să se înfrupte. Acum, se aşează la masă tată şi fiu, la un pahar cu vin şi se sfârşeşte cu o armă. Nu ştiu care loveşte pe care, dar se varsă sânge… cu cuţitul. Mi se pare treapta cea mai de jos la care poate ajunge o societate omenească.

(…)

MD.: Marile hotărâri le luaţi cu sufletul sau cu raţiunea?

I.L.: Îmi pun sufletul în serviciul raţiunii.

MD.: Credeţi că, dacă omul încearcă să rupă barierele finitului ca să treacă în infinit şi transinfinit, se depărtează de realitate?

I.L.: Eu aş zice că, dimpotrivă, realitatea – şi asta e o realitate urâtă, hâdă, a început să crească aşa, ca într-un fel de beci, de canal, să se ridice sufocându-ne. Pentru că realitatea e hâdă, dorinţa de evadare către nişte sfere superioare este tocmai o reacţie la ceea ce „murdăreşte” în fiecare zi.

MD.: Fiind un mare actor, aţi depăşit cu bună ştiinţă cerinţele obişnuite ale publicului ca să-l purtaţi undeva, mai sus cu o treaptă pe plan spiritual şi cultural?

I.L.: A fost profesiunea mea de credinţă. În asta am crezut, ăsta mi-e crezul. Trebuie să-l iau pe partenerul public şi să-l port prin locuri pe care, fără tangenţa culturii, nu le poate atinge. Şi am avut satisfacţii mari, mai ales în rândul copiilor de a căror educaţie prin cultură şi artă mă ocup de 40 de ani. Au fost mari bucurii dar au fost şi mari decepţii. [...] Mi-am construit personajele şi spectacolele de aşa manieră ca să aibă accesibilitate şi să fie în acelaşi timp o invitaţie spre frumos.

MD.: Sunteţi unul din actorii care se menţin şi fizic şi artistic. Care este secretul? Există oare o reţetă a tinereţii fără bătrâneţe?

I.L.: Există. Toată lumea mă întreabă, mă admiră, spunând că mă ţin bine, de parcă ar trebui să fiu o epavă. Cred că secretul este că nu am timp să îmbătrânesc.

MD.: Ce aşteptaţi de la trecerea în noul mileniu?

I.L.: Nu ştiu. Cât am trăit, am zis: Doamne, ajută-mă să trec şi eu în anul 2000. Acum îl privesc cu puţină suspiciune. Poate că festivitatea încheierii unui mileniu va trezi în noi sentimente mai bune, mai frumoase, mai generoase, mai optimiste. Cred că lumea va înţelege că nu trebuie să mai aşteptăm să ne dea cineva, ci trebuie să ne facem singuri un drum în viaţă. Tot aşteptând mila şi pomana străinilor, a celor avuţi, mi se pare o poziţie de cerşetorie, şi poate, cu 2000 ăsta, vom înţelege că noi suntem cei care îşi pot crea şi îşi pot face, trebuie să-şi facă, o stare mai bună.

MD.: Vorbind despre oameni şi omenie, în prag de an 2000, spuneţi-mi, dacă ar exista un monument al omului cu „O” mare, ce aţi scrie la baza lui?

I.L.: Ce faci tu, semen al meu?

 

Nu este uşor să pătrunzi în universul de gândire şi de spirit al unui om. Pare şi mai complicat dacă omul este actor. Doar dacă, atunci când într-un moment de „respiro”, actorul –om se simte între prieteni şi îşi pune puţin din suflet în căuşul palmelor şi-l dăruieşte sincer şi cu gânduri bune. Aşa s-a întâmplat şi acum, când, în sunetul aplauzelor de final, sufletele se leagă unul de altul şi simţim că asta e ceva sfânt, cum spunea Goethe, iar Ion Lucian, un mare actor, este liantul”

 

*

* *

 

Aplauzele s-au stins de mult. Actorii de la Naţional pleacă pe rând spre casă, sau poate la o vodcă ori la o cafea. Sunt obosiţi dar fericiţi pentru că au mai dăruit o bucăţică de suflet din preaplinul lor celor care, seară de seară, devin complicii (actori)lor fiindcă zâmbetul artiştilor este unul dintre secretele dintre ei şi spectatori.

Au şi ei bucuriile şi tristeţile lor. Mai obosesc uneori şi câteodată mor.

Plec şi eu spre staţia de autobuz copleşită de frumuseţe dar şi puţin tristă în zgomotul străzii, pierdută în lumea pe care încă nu m-am obişnuit să o consider şi a mea.

Pentru că singurul loc unde mă simt în siguranţă este teatrul.”

(Fragment din cartea „Rătăcind printre şoapte şi trandafiri galbeni”)

*

E greu să mai adun cuvintele potrivite stării de deznădejde care m-a cuprins aseară(31 martie) când vestea că maestrul Ion Lucian şi-a luat rămas bun la fel de discret şi plin de distincţie cum l-am cunoscut. Şi-a luat rămas bun de la o lume care l-a dezamăgit şi l-a întristat mult în ultimii 20 de ani. Cerul îl aştepta ca şi cei care, tot mai mulţi şi mai ales tot mai repede, -vineri ne-am luat adio de la un alt mare actor, Ştefan Radof- se adună acolo, unde îi vom întâlni când îi vom putea aplauda din nou, pe marea scenă a universului divin.

Nu pot decât, cu sufletul tot mai gol, pentru că rămânem tot mai singuri şi mai trişti, să spun printre lacrimi : Drum bun maestre!

Câtă tristeţe!

Emil Hossu, Milu, nu mai este!

 

Autor: Mihaela Dordea

 

 

Mireasa lumii, Moartea, a trecut din nou pragul şi şi-a ales un alt mire. De data asta a venit chiar la teatru, acolo unde Emil Hossu, Milu, şi-a lăsat zălog sufletul pentru nemurire.

            În urma plecării lui, pustiul nu ne  mai poate vindeca de lacrimi. Nu am avut răgaz să uităm cum se mai moare. Prea mult şi prea des ne acoperim cu vălul greu de doliu, prea mult şi prea des ne pierdem prietenii, ne pierdem valorile, ne mor actorii….

            Şi doamne cât este de greu să afli cuvintele care să poată exprima nu durerea ta, nu rămasul bun ci sufletul, omul, adâncul luminii lui preschimbat acum în lacrimă!

            Ultima oară l-am văzut pe Milu la teatru, la Nottara, la ultima lui premieră „NU VORBIŢI CU ACTORII”. Abia împlinise 70 de ani, ani care au trecut neobservaţi peste chipul lui frumos, pentru că sufletul îi era frumos!

            Avea atunci rolul unui actor şi l-a jucat , ca întotdeauna, cu aceeaşi bucurie a scenei, cu acelaşi firesc al marilor artişti care au în ei scânteia divină şi care ard seară de seară pentru teatru, pentru publicul lor.

            Nimeni nu s-ar fi gândit că doar peste o lună, Milu îşi va lăsa sufletul la Teatru. Pentu că finalul a fost acolo, la Nottara, în seară de spectacol. Spectatorii veniseră să îl vadă dar cortina a căzut înainte ca piesa să înceapă. Era tabloul final al unei vieţi dedicată teatrului. Seara aceea(25 ianuarie-n.a) a început cu sfârşitul…

            Cum era actorul Emil Hossu? Ei bine, dincolo de ceea ce vedem în luminile rampei, actorul este pe scenă într-un fel de transfer de existenţă. Lasă la cabină identitatea proprie şi odată cu costumul, preia o alta, cea a personajului căruia îi va da viaţă în seara de spectacol şi pentru care a muncit zile întregi, ore nesfârşite la repetiţii ca să poată deveni el, acel personaj. Şi să nu îşi închipuie nimeni că este uşor! Pe scenă, actorul ESTE acel personaj, suferă şi se bucură, cântă, dansează, sau tace cu profunzimi de suflet, simte şi arde…Pentru ca după aplauzele de final, după ce şi-a şters fardul şi a înlocuit costumul cu hainele „civile” să redevină el, cel de toată ziua , aşa cum doar puţini îl ştiu. Şi a doua zi, o ia de la capăt, o altă piesă, un alt personaj….O altă ardere.

            Aşa era Emil Hossu. În plină combustie. În afara scenei era OM. Un om blând şi bun şi frumos. Un om a cărui privire, pierdută uneori undeva unde nu vom afla niciodată, se însenina când te vedea şi te însenina. Un om al cărui cuvânt era calm şi sincer şi care te încânta cu ceea ce sufletul lui avea acolo în adâncuri, atunci când povestea, atunci când te întreba ce mai faci şi atunci când îţi spunea ce mai face.

Foto.Emil Hossu la Buzau

            Milu era de o discreţie demnă, de o demnitate discretă şi nobilă. Şi o iubea pe Catrinel. Da, au mai spus-o şi alţii, o spun şi eu, pentru că îi vedeam, îi simţeam, şi Milu o spunea cu bucurie.

            E greu…Tocmai s-a terminat ultima reprezentaţie. Ultimele aplauze pe aleea Artiştilor…

            E o iarnă grea, geroasă. E iarnă grea şi la noi în suflete. A mai plecat un actor, ne-a mai părăsit un prieten…Trupa aceea din cer despre care, Doamne, vorbesc atât de des, e aproape completă. Mi-e frică să mă gândesc… cine mai urmează…Acum când, iată, cerul îşi cheamă înapoi miracolele pe care ni le-a aruncat în poală pentru o clipă, pe ei, actorii…Au mai rămas atât de puţini!

            Nu mai e mult şi se face întuneric. Actorii de la Nottara au spectacol. Vor juca cu sufletele îndoliate pentru el, pentru Milu. Astăzi au înţeles că în faţa lor şi a noastră s-a jucat marele spectacol din teatrul lumii în lumea teatrului, din absurdul şi tragicul cuplu al eternului şi efemerului.

            Doamne, câtă tristeţe!

            Toate sunt la locul lor…SCENA, LUMINILE, DECORURILE…Doar el nu e! Drum bun Milu!

 Mihaela Dordea

           

           

Moartea unui regizor-ALEXANDRU TOCILESCU

                                                                      

Autor: Mihaela Dordea

 

 

După ce a poposit preţ de 65 de ani în halta de la poalele muntelui cosmic al marii cetăţi unde umbra realităţii se depăşeşte pe sine, după ce a hălăduit o vreme printre zidurile care spun poveşti în singurătatea lipită de ele ca o floare de mucegai şi unde doar ecoul aminteşte ropotul ultimelor aplauze, după ce a cules mărul de aur din pomul ultimului paradis terestru acum ocupat de impostori, regizorul Alexandru Tocilescu, Toca, a hotărât că e timpul să treacă pragul pe care l-a mai încercat de câteva ori şi într-o seară de marţi, 29 noiembrie 2011, a plecat. Într-o lume mai bună, ar spune unii. În altă dimensiune – zic eu, în locul lui din univers, pregătit de la facerea lumii.

Nici un semn nu a vestit moartea regizorului. Văzduhul nu s-a cutremurat, nici un sunet nu a tulburat liniştea pământului, doar o adiere rece fremăta printre crengile dezgolite ale copacilor şi poate că, undeva, în pustiu, o cucuvea speriată îşi cânta cântecul de jale într-o tonalitate joasă, semn că există…

Aproape de miezul nopţii, moartea şi-a deschis aripa peste el cu un pocnet sec iar lumea aceea prin care trecuse s-a reîntors în haos.

În timpul acesta, multe nume cântate pe o altă strună a universului se pregăteau să îl primească pe Toca acolo unde, de marţi, le este din nou regizor.

L-am cunoscut pe Alexandru Tocilescu în stagiunea 1998-1999, la Naţionalul bucureştean, în locul acela magic numit „regrupare”. Se juca Scrisoarea Pierdută a lui Caragiale, spectacol montat de el la Sala Mare.

Venea la fiecare reprezentaţie. Nu lipsea decât în ziua în care avea programată dializa. O făcea săptămânal, ani şi ani.

 La început, între noi a fost un fel de tatonare. Ne salutam, comentam evenimentele vremii şi vremurilor, şi cam atât. Apoi, printr-o nu ştiu ce chimie, am devenit prieteni. Toca mi se confesa. Îmi povestea despre el, despre bucuria de a fi student, motiv pentru care şi-a prelungit anii de facultate până ce a ajuns la concluzia ca e de ajuns şi s-a apucat serios de teatru. Şi a făcut minuni. Până în ultima zi a vieţii lui.

Cum era Toca? Un copil năzdrăvan într-un trup de uriaş. Ţinuta lui, extravagantă, ziceau unii, originală zic eu, ascundea un suflet de o rară sensibilitate. Era un munte de om şi un munte de emoţii.

Pe cât era de controversat, pe atât era de iubit.

Discuţiile cu el erau întotdeauna o bucurie de minte şi de spirit. O cultură vastă, din toate domeniile, o inteligenţă sclipitoare şi un umor care îl făcea adorabil, mai ales când începea seria de bancuri pe care le spunea cu un haz nebun.

Spectacolele montate de el, din care amintesc Poker, la Comedie şi Casa Zoikăi, tot acolo, Tartuffe şi Hamlet ca şi Oblomov la Bulandra,  O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu la Teatrul Mic, Faust la Opera Naţională, Comedie Roşie, Eduard al III-lea la Naţional, şi încă multe altele, sunt creaţii de un mare profesionalism, dar mai ales de o excepţională sensibilitate artistică, de profunzimi greu de bănuit la o primă lectură a textului dramatic, pe care Tocilescu le-a văzut şi le-a pus în valoare pe scenă.

Ceea ce mi se pare extraordinar în creaţia artistică a regizorului, este originalitatea care nu are nimic de-a face cu ceea ce se vede în unele spectacole care se vor cu orice preţ altfel, dar care nu spun nimic. Originalitatea lui Toca era amprenta lui, portretul lui, era el.

Am să vorbesc doar despre Scrisoarea Pierdută, pentru care a fost mult discutat şi criticat de unii, dar care a făcut săli pline trei stagiuni , seară de seară, de trei ori pe săptămână. Serile de Scrisoare erau adevărate gale la Sala Mare. Veneau colegi din teatru să vadă spectacolul, celebrităţi din toate domeniile, iar spectatorii ocupau fiecare centimetru din spaţiul sălii.

În acest spectacol Toca nu a iertat nimic din epoca modernă de după ’90. Cine şi-ar fi imaginat vreodată personajele lui nenea Iancu acaparate de tehnica modernă? Vorbind la telefoane mobile, vizionând telenovele, sau pe Tipătescu şi Caţavencu jucând o partidă de tenis ca la Rolland Gaross! Sau pe Zoe Trahanache în ţinute mini sau fără…Ori un Dandanache vampir, venind cu dricul la alegerile unde era candidat. Aceste trăsături pe care regizorul le-a materializat pe scenă în personajele lui Caragiale făceau deliciul publicului şi primeau aplauze prelungite la scenă deschisă. Între tablouri, când vreunul dintre actori ieşea şi se oprea în regrupare, Toca îi împărtăşea câte o idee nouă şi cerea ca ea să fie pusă în practică. Actorul asculta, făcea pe scenă ce a spus regizorul, mai punea şi de la el şi rezultatul era imediat : ropote de aplauze şi urale. La final, publicul solicita prezenţa lui Tocilescu pe scenă, dar el nu intra niciodată. Modest, aşa cum doar marile valori pot fi.

Premiile şi distincţiile primite pentru tot ceea ce a făcut, poate că înseamnă recunoaşterea meritelor şi creaţiei sale artistice. Dar ele nu pot acoperi volumul imens de muncă, orele nesfârşite petrecute la repetiţii cu trupul bolnav dar cu spiritul inepuizabil.

Aşa era Toca…Şi Doamne câte aş mai fi vrut să spun! Rămân spectacolele sale care se mai joacă încă şi se vor mai juca, la Comedie, la Mic, la Naţional…Rămâne amintirea unui om vertical pe care nu l-a doborât, cel puţin aparent, nici bârfa, nici oboseala, nici celebritatea.

Poate că acum, Valea Plângerii plânge moartea unui regizor, ea, valea dintre două lumi paralele care îşi pierde esenţa de poveste şi, cu atâtea morţi de artişti, începe să devină realitate…

 

 

 

                                                                                                 

 

 

CONFESIUNI IN CUVINTE ŞI IMAGINI DESPRE O LANSARE DE SUFLET

                                                                                                                      Mihaela Dordea

Întotdeauna lansarea propriei cărţi îţi creează sentimente contradictorii şi multă emoţie. Nu ştiu la alţii cum e, dar eu nu am nicio problemă emoţională până în dimineaţa evenimentului. Probabil că telefoanele, emailurile şi discuţiile cu invitaţii, premergătoare zilei celei mari, nu lasă timp pentru nelinişti. În momentul când mă trezesc, cu câteva ore înainte  îmi vine să las totul baltă şi să mă ascund undeva de unde să pot doar privi la ceea ce va fi. Aşa s-a întâmplat şi toamna trecută la Teatrul Nottara când am primit botezul. Sincer, dacă nu era Poetul(George Filip) cred că nici nu ajungeam la acea oră matinală acolo. Dar în momentul în care am păşit pe scenă, totul s-a liniştit.

La fel şi sâmbătă, 2 aprilie, când am intrat în librăria Dalles din Bucureşti, la o oră rezonabilă de data asta, panica, tracul, au dispărut ca prin minune.

 

 

„Rătăcind printre şoapte şi trandafiri galbeni”… Numele meu pe copertă, afişul care anunţă lansarea şi invitaţii… şi ea, cartea, multiplicată în vitrina librăriei ca nişte flori abia răsărite..

 

 

 

 

 

Abia am apucat să pregătesc masa cu trataţia, undeva în lateral şi ..,primul autograf  al zilei!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Invitaţii au început să ia loc pe scaunele pregătite de organizatori. Actorul Eugen Cristea cu actriţa Cristina Deleanu, soţia sa, un cuplu pe care îl ador, apoi preotul Bota, duhovnicul meu, domnul Shuster, jurnalist pensionar, venit acolo atras de afiş.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Interviul pentru Televiziunea Naţională, TVR…

 

 

 

 

 

 

 Flori de la Cristina, fiica cea mică a “clanului Ciubotaru”, proaspătă mămică…

 

 

 

 

 

 

şi :”Bun găsit dragi prieteni…”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De la Iaşi , două mesaje de suflet, minte şi cuvânt, de la oameni dragi mie, prof.Constantin Paiu, teatrolog, scriitor şi prof. Constantin Blănaru, un extraordinar observator al scrisului si scriitorului. Mesajele au fost citite de Eugen Cristea şi de prietenul şi susţinătorul meu de moral şi suflet, nepotul scriitorului Eusebiu Camilar, scriitor la rându-i, prof. Constantin Ciubotaru.

 

 

Poetul Riad Awwad

                    Poetul Sorin Arbănaş                                          Actriţa Doina Ghiţescu

                           Actrita Cristina Deleanu                                      Eleonora Arbănaş

 

 

Poetul Theodor Râpan

 

 

 

 

 

 

A fost cu noi şi actorul Gabriel Fătu….şi

Măndiţa Constantin, soţia regretatului Nicu Constantin.Şi alţii, prieteni, cunoscuţi şi necunoscuţi, care au fost interesaţi sau doar curioşi să ne vadă şi să afle despre o carte cu şi despre actori, cu şi despre teatru…

 

Aşa cum am povestit cu toţii, cei care ştim şi ânţelegem şoaptele care se aud cînd atingi zidul unui teatru…Am stat de vorbă apoi La o vodcă…. La o cafea.

              Am mai  dat autografe…

 Ne-am luat rămas bun.

                                                                                                                                                                                                                                       Când totul era aproape de final, am simţit nevoia să ating cartea, să  îi mângâi coperţile şi odată cu ele pe cei care mi-au dăruit sufletul lor , gândurile lor, bucuriile şi tristeţile lor, iar eu le-am pus acolo adăugând şi din sufletul meu pentru toţi cei de acum şi cei ce vor urma, pentru că Ion Lucian, Mircea Albulescu, Radu Beligan, Ştefan Iordache, Gheorghe Dinică, Mihai Mereuţă, George Motoi, Dan Puric, Eugen Cristea, Carmen Stănescu, Magda Catone, şi alţii ca ei trebuie să rămână, pentru eternitate, pentru că ei sunt nemuritori.

Şi vă îndemn pe voi : încercaţi să atingeţi zidurile unui teatru! Măcar o singură dată. Veţi fi uimiţi câte şoapte şi câţi trandafiri galbeni veţi descoperi! Şi mai ales, câtă iubire!

                               Cât valorează o carte? Cred că măsura valorii unei cărţi constă în mesajul pe care îl transmite. Pentru că cititorul simte dacă paginile dintre coperţi au suflet. Mesajul din  „Rătăcind printre şoapte şi trandafiri galbeni” are ecouri şi asta mă face să cred că am reuşit să transmit mai departe iubirea de teatru şi pentru actorii noştri. O mare bucurie pentru mine, astăzi, 7 aprilie, când preşedintele fondator al Academiei Dacoromâne, domnul Geo Stroe, mi-a înmânat o diplomă pentru „promovarea valorilor zamolxiene dacoromâneşti”. Dincolo de satisfacţia aprecierii muncii mele, am simţit că ea nu a fost şi nu este degeaba. Că lupta mea pentru revenirea la adevăratul tablou de valori al acestei ţări nu este doar un vis, ci ea se concretizează în fapte. Am întâlnit, în ultimul timp, mulţi oameni din zona culturală şi nu numai, ca şi oameni ce îşi fac auzite glasurile din postura de cititori şi spectatori, care chiar vor ca ceea ce e cu adevărat valoros să îşi reia locul meritat. Şi iată că asta facem, şi sunt convinsă că vom reuşi!

IRINA IORDĂCHESCU, DINCOLO DE POVESTE

Autor: Mihaela Dordea

Între ceea ce se vede şi ceea ce se petrece în gândurile noastre în momentele de aplecare asupra propriei fiinţe, contrastul pare izbitor. Viaţa este alcătuită din legi de loc şi de timp mult mai riguroase. Evenimentele nu se încadrează decât într-o strictă proporţie în intervale cronologice. E ca fotografia unor obiecte care îşi asigură un loc în spaţiu între dimensiuni deprimant de fixe. Câtă deosebire între imaginea aceloraşi evenimente atunci când ele revin în mintea noastră, toate, în profunzimea unei clipe! Contururile lor se schimbă, se amestecă cu ale altora, după legi poate nu mai capricioase, dar sigur altele, total necunoscute.

Gândindu-ne la aceste fenomene, poate ciudate, în amalgamul de trăiri şi stări interioare există întotdeauna substanţă pentru miracol. Şi vorbesc aici despre suflet; pentru că deşi cu toţii ştim ce înseamnă el rămâne mereu un profund mister, atât de inexplicabil încât îl putem considera un miracol.

            Sunt foarte tentată să vă spun o poveste. O poveste despre fiica cea mică a împăratului. Şi despre miracole. Dar nu am s-o fac. Am să vă povestesc despre o seară de toamnă, o casă de poveste, în care fiecare obiect degajă căldură, o bucurie pe care o simţi de cum păşeşti înăuntru şi care te face să te simţi aici într-un loc binecuvântat. Şi este un loc binecuvântat, pentru că, iată, liniştea şi iubirea pe care ai senzaţia că le poţi atinge sunt dovada vie că „omul sfinţeşte locul”. Pentru că aici locuieşte frumoasa soprană Irina Iordăchescu, înconjurată de iubirea mamei sale, actriţa Irina Bora şi a logodnicului ei, tenorul Cătălin Mario Vasiliu.

            Cum este Irina? Are acea suavitate combinată perfect cu spiritul brav al eroinelor de roman englezesc, serafice dar neclintite în sentimentele lor, capabile să îşi urmeze destinul împotriva oricăror oprelişti. Pentru că Irina cunoaşte bine sensul destinului ei. Destinul unei mari artiste.

            Când vorbeşte, ca şi atunci când cântă, Irina Iordăchescu este de un lirism profund şi o delicateţe de ton care emoţionează. Ceea ce m-a impresionat foarte tare, a fost sinceritatea cu care a făcut , firesc, o destăinuire de suflet.

            Irina era după un concert la Opera Naţională, unde a fost invitată să cânte cu o seară în urmă. Un eveniment important, decernarea premiilor VIP în domeniul muzical, premiu pe care îl primise şi ea anul trecut, şi care ţinut pentru prima oară la Operă s-a desfăşurat într-o atmosferă aparte, mai elegantă, mai selectă.

            O privesc şi mă întreb, şi o întreb şi pe ea:

            – Te-ai născut într-o familie de artişti. Ce latură a personalităţii tale, unice de altfel, a fost influenţată mai mult şi de cine?

            Irina Iordăchescu: Am fost foarte mult influenţată din mai multe direcţii. Fiind între surorile mele am preluat seriozitatea Cristinei şi libertatea de spirit a Ralucăi. Ştiu să fiu foarte disciplinată şi foarte severă, dar ştiu şi să mă bucur de viaţă, să dau frâu liber sentimentelor şi dorinţei de a cunoaşte , de a afla cât mai multe. Genetic, am preluat de la ambii părinţi. Mama a fost şi este o natură foarte sensibilă, foarte romantică, timidă.

-         Ai multe şi din trăsăturile ei fizice, eşti la fel de frumoasă.

I.I.- Unii spun că semăn mai mult cu tata. Dar sunt şi zile când mi se spune că semăn foarte bine doar cu unul dintre ei.

- Eşti o combinaţie fericită între cei doi.

I.I.- De la mama cred că am mai preluat, ori genetic ori prin model, o anumită naturaleţe, un anumit firesc şi o curăţenie în atitudinea faţă de celălalt. Tata (baritonul Dan Iordăchescu-n.a) este un personaj mai complicat, mai complex, mai ciudat uneori. Foarte pasional, foarte temperamental. El este un personaj şi în viaţa reală. Face parte din categoria oamenilor speciali pe care trebuie să îi înţelegi şi să şti cum să îi iei. Consider că am moştenit ce era mai bun de la ambii părinţi.

            Mă gândesc că un artist se naşte de două ori. Odată când vine natural pe lume şi a doua oară când porneşte conştient pe drumul spre glorie artistică. Lung, greu, strălucitor. Irina simte nevoia să îşi exploreze rădăcinile. Este conştientă de ele şi face, să zicem, un pelerinaj la vechile izvoare unde găseşte noi resurse pentru a merge mai departe. În numele ei se regăseşte şi numele bunicei paterne, Sevastia.

-         Porţi numele bunicei tale, Sevastia. Este un nume rar şi frumos totodată. Care este sentimentul pe care ţi-l dă acest lucru?

I.I.- Este un sentiment special, mai ales că înainte de a mă naşte, tata a avut un vis în care buna îl anunţa ca va avea o fetiţă.

În timp ce Irina povesteşte visul tatălui ei, îmi amintesc de o altă seară din vara trecută, în care Dan Iordăchescu îmi povestea acelaşi vis. Cu duioşie, îşi amintea cum, la Paris fiind cu „Dama de pică” de Ceaikovski, mama Sevastia i-a spus în vis două lucruri. Unul care l-a îngrozit şi care anunţa cutremurul din 4 martie, era în 1977, şi un al doilea care i-a adus o mare bucurie, naşterea unei cocuţe, cum se spune în Moldova, o fetiţă de care îl ruga pe Dan să aibă grijă, ea, bunica plecată de multă vreme într-un alt univers. Aşa i-a rămas numele de alint, Coca.

I.I.- Eu cred foarte tare în astfel de lucruri. Cred că şi atunci când nu mai existăm fizic, rămâne o legătură strânsă cu cei pe care i-am iubit. Sunt convinsă că toate gândurile noastre, sentimentele noastre profunde,toată iubirea pe care o purtăm cuiva, nu au cum să dispară, pentru că toate acestea sunt energie. Şi chiar dacă nu există acea comunicare normală, firească, pe care o cunoaştem şi pe care o folosim între noi, cei de aici, există o alta ştiută doar acolo sus. Şi iată că,  fie şi pentru scurt timp, ea se face. Mi-ar fi plăcut ca acest nume să fie şi numele meu de scenă, dar, din păcate, în străinătate este greu de pronunţat. De altfel am mari probleme şi cu numele de Iordăchescu. Tata nu vrea să înţeleagă, dar şi el a avut probleme de genul acesta. Mulţi îl sfătuiau să îşi schimbe numele, îi dădeau diverse soluţii. De exemplu, un impresar italian i-a propus să îşi spună Giorgio Dan. Pe afişe  apărea Jordachesco, sau alte variante. Mă gândesc să fac o schimbare în acest sens. Pe afişele de la Scala am avut scris Iordakescu, cu „k”. Am avut convorbiri lungi în străinătate ca să îi conving pe cei de acolo să scrie Iordăchescu, pentru că acesta este numele meu şi aşa trebuie să apară. Dar este foarte greu. Sunt locuri unde este chiar imposibil de pronunţat. Aş fi putut lucra cu numele de scenă Irina Sevastia, dar era la mijloc şi tata şi numele trebuia păstrat. Sigur că dacă se va face această schimbare ea va fi doar pentru străinătate, unde documentele se vor completa cu numele din buletin, iar pe afiş va apărea numele de scenă. Pentru publicul din România voi rămâne în continuare Irina Iordăchescu.

- Pentru că ai vorbit despre public, cum simţi tu relaţia, legătura cu publicul? Am văzut manifestări extraordinare de căldură la spectacolele tale. Tu îţi dai seama cât te iubeşte publicul?

I.I- Da. Câteodată nici nu trebuie să se ajungă la primul moment de aplauze care se spune că este barometrul spectacolului şi simt pulsul sălii, căldura …Este tot un schimb de energie. Cu mici excepţii, publicul nostru vine la Operă, la Ateneu, la sala de concert să se bucure de muzică. Diferenţa dintre succesul şi eşecul unui artist o face tocmai această deschidere sufletească pe care o avem şi unii şi ceilalţi, mai ales ca artist. Această dăruire totală muzicii, personajului  şi colegilor de scenă şi nu  egoului personal, ambiţiei de a demonstra vocea ta, calităţile tale, în detrimentul spectacolului. Sigur, pe scenă trebuie să îţi pui calităţile în rol, în interpretare…Să nu fim ipocriţi! Asta nu e o profesie pe care să o faci în baie. Dar trebuie menţinut un echilibru între cât o faci pentru tine şi cât pentru muzică, pentru respectul şi dragostea pentru o lucrare, pentru un rol. Sunt roluri pe care le îndrăgesc mai mult. Asta nu înseamnă nu am aceeaşi conştiinţă profesională şi dăruire şi faţă şi de celelalte. Sunt roluri care îmi aduc mai multă satisfacţie. Fie pentru caracteristicile psihologice ale personajului, fie pentru muzicalitatea partiturii…Sunt multe motive care te apropie de un rol, dar modul în care îţi faci profesia, rămâne acelaşi. Pentru ceea ce reprezintă muzica, pentru public. 

Irina Iordăchescu munceşte foarte mult, pentru că odată ajunsă în vârf, locul trebuie menţinut. Nu ştiu dacă este conştientă de valoarea ei, de faptul că nivelul la care a ajuns este foarte înalt, mai ales acum după ce a făcut Violeta din Traviata de Verdi , rol pe care îl interpretează admirabil,  că evoluţia ei continuă către mai sus. O întreb. Îmi răspunde că Traviata i-a marcat cariera. Că a fost un pas foarte important.  E fericită pentru că presa  a avut numai cuvinte frumoase.

I.I.- Este pentru prima oară de la 16 ani de când cânt conştient, pentru că de fapt, de la 6 ani cânt şi mă prostesc prin casă – aşadar este pentru prima oară când sunt foarte mândră şi fericită pentru ceea ce am făcut. Chiar dacă s-ar fi spus lucruri mai puţin frumoase, tot nu ar fi contat pentru că sunt şi rămân convinsă până la capăt că a avut loc un moment foarte important. Reacţia publicului a fost foarte emoţionantă. Mă gândeam chiar dacă să mai stau la aplauze ori nu, pentru că  nu voiam să se gândească colegii mei că e prea mult…A fost o reacţie spontană a publicului şi extraordinar de generoasă faţă de mine.

Pe Irina o întristează „graba unora de a critica”. Pentru că este artistă, ea ştie cu siguranţă că un interpret, indiferent de starea în care este în seara de spectacol, chiar dacă valoarea lui este mai mică, va lăsa ceva bun la finalul reprezentaţiei. Tristeţea ei vine de la atitudinea de observator al răului al unora dintre cei care sunt prezenţi în sălile de spectacol. „Păcat…- spune ea-aceşti oameni nu se mai pot bucura de frumos…” În ceea ce o priveşte, „puţine persoane ar putea să îmi şteargă zâmbetul de pe buze. Şi acestea sunt persoane foarte apropiate sau care chiar prezintă o garanţie că ştiu despre ce vorbesc. Pentru mine contează publicul şi ce simte el. Eu am reuşit să îmi creez un scut şi nu mai pot fi afectată şi nici destabilizată. Ştiu foarte bine ce am bun şi la ce mai am de lucrat. Pentru că dacă până şi cineva ca tatăl meu spune că şi acum zece ani a mai descoperit ceva, şi acum cinci ani şi acum un an a mai descoperit ceva  şi i-a venit o idee, a mai găsit o rezonanţă…În profesia asta mereu ai ceva de învăţat. Şi mai ales dacă ai ajuns la un anumit nivel unde trebuie să te menţii. Cine spune că nu mai are nimic de învăţat, că este un artist complet, la o vârstă mică, este chiar un mare păcat pentru el. Publicul adulmecă, simte şi sancţionează.”

Discuţia se poartă acum pe tema problemelor din cultură, din arta românească. Vorbim despre artiştii de mare valoare, generaţia de aur… Şi ea şi eu suntem acuzate de nostalgie când susţinem ideea că artiştii ar trebui sprijiniţi, aşa cum era în regimul comunist. Că o făceau pentru imaginea lor, că ştiau să îşi apere valorile, comuniştii au făcut multe pentru artişti. Erau trimişi la specializări în străinătate, la concursuri, erau trataţi cu respect. Irina  trebuie să îşi plătească fiecare deplasare. Fie că e o audiţie, fie că este un concurs sau o manifestare artistică, ea trebuie să plătească tot de la transport la ţinutele de scenă şi la pianistul care o acompaniază. Chiar de la primul contact cu organizatorii, este întrebată dacă are bani să poată participa la audiţia respectivă sau la concurs, ori la concert. Situaţia din ţară este cunoscută foarte bine. Şi ca să poţi să îţi urmezi drumul, să faci carieră artistică, este necesar să faci sacrificii şi Irina le face.

Viaţa ei personală? Da, există şi o îmbină cu cariera. Nu este niciuna piedică pentru cealaltă. Îşi doreşte un copil dar aşteaptă momentul prielnic tocmai ca să nu existe nici un motiv de îndoială. Cătălin Vasiliu, logodnicul ei o înţelege şi o susţine. Sigur că au intenţii matrimoniale, dar Irina este convinsă că iubirea, stabilitatea, fericirea alături de omul iubit nu o dau documentele care pot exista sau nu, dar sentimentele , înţelegerea, bucuria de a fi împreună sunt atuuri mult mai puternice pentru a menţine o relaţie de cuplu. Vrea şi se simte liberă în gândurile ei, în sentimentele ei şi oferă aceeaşi libertate de spirit omului de lângă ea. „ există o reciprocitate în momentul în care celălalt are nevoie de tine-spune ea-  şi tu ai nevoie de el. Să nu dispară acest sentiment. În viaţa unui artist există mult stres, zbucium, multe tulburări, ca de altfel şi în viaţa cotidiană. Dacă peste toate acestea ar mai veni şi îndoieli sentimentale,nesiguranţă, întrebări, nelinişte, ar fi prea mult. Iar un artist este foarte vulnerabil când nu are linişte. Dar cât timp există credinţa că acest om care este lângă mine, cât va fi, cât va da Dumnezeu să fie, nu mă va trăda, nu mă va minţi…”

Irina crede foarte tare în Dumnezeu şi în ceea ce există dincolo de percepţia fizică. Se gândeşte deseori la ceea ce se poate întâmpla, la ce va fi când  şi dacă un cataclism ar distruge totul din jur. Cu ce rămânem atunci? Sensibilă, raţională,  profundă în gândire…

-         Cine  eşti tu, Irina ?

I.I.- Cred că cineva v-a şoptit gândurile mele. Nu am mai spus nimănui şi totuşi îmi puneţi această întrebare acum…Sunt doar vreo două seri, când singură în liniştea nopţii mă gândeam ..care este misiunea mea aici? Pentru ce am venit?Sigur nu doar pentru muzică, pentru bucuria mea de a cânta, pentru bucuria celorlalţi de a mă asculta… Trebuie să mai fie ceva…Îmi doresc să pot înţelege. Îmi doresc să ştiu şi să înţeleg tot ceea ce mi se întâmplă, ce nu se întâmplă. Sunt convinsă că toate aceste lucruri sunt deja pregătite undeva pentru fiecare dintre noi, pentru omenirea întreagă.

Irina are o inimă mare, plină de iubire. Îmi spune că „ Am cântat cu sora mea Cristina, cu tata nu se pune problema pentru că el nu are nevoie de sprijin, dar am cântat alături de logodnicul meu, Cătălin, de sora mea şi am simţit că am nevoie de trei inimi ca să poată duce emoţia şi tracul. Simţeam că explodez de emoţie pentru ei. Emoţiile pentru mine dispăreau şi mă gândeam doar la ei.”

 Iar eu mă gândesc cât de grea şi frumoasă e starea aceasta!

            Ce îşi doreşte ea foarte tare? Să poată ajuta. „ Să am putere financiară să o pot face. Deocamdată , înafara prezenţei mele pe scenă pentru a cânta cu diverse ocazii fără pretenţii materiale tocmai ca să pot ajuta în felul acesta, nu pot să fac mai mult”

            Am mai stat o vreme cu Irina, Cătălin şi cu mama Irinei Iordăchescu în casa de poveste, unde fiecare obiect împrăştie iubire. Am stat de vorbă la o cafea şi la plecare, am luat cu mine o stare de bine şi frumos.

            Astăzi, 9 martie, Irina împlineşte 34 de ani. Mă gândesc că pentru darul de suflet pe care l-am căpătat făcând parte din povestea ei, nu îi pot oferi cadou de aniversare alături de : LA MULŢI ANI, IRINA!- decât tot un dar de suflet. Iată-l:

            „Sunt fericit că pot să spun câteva cuvinte acum, la aniversarea fiicei mele cea mică, Coca –Irina. În casa cu trei fete, cea mică, soprana, a izbucnit spre glorie. Ea respectă printr-o muncă şi sacrificiu enorme harul primit de la Tatăl ceresc prin părinţii ei. Cu alte cuvinte responsabilizează harul şi îl transformă în misiune. Printr-o inteligenţă muzicală nativă dar şi acumulată şi perfecţionată prin studiu, ea intuieşte că nu poate exista natură umană fără o conjuncţie permanentă cu cultura.

            Prin premiera ei în rolul Violetei  din Traviata de Verdi, rol care a însemnat un triumf în Opera Naţională Bucureşti, ea a readus în sala de spectacol succesele imense ale generaţiei lirice de altădată iar presa a elogiat-o spunând că o nouă legendă lirică se naşte prin Irina Iordăchescu, legată de legenda marilor suverani ai cântului de operă. Tot presa, nominalizându-mă printre ei pe mine şi pe Nicolae Herlea, mi-a dăruit o bucurie supremă.

            Un drum al căutărilor se sfârşeşte, un al drum, al marilor succese naţionale şi internaţionale a început şi se va împlini.

LA MULŢI ANI, FATA TATEI!”

 Dan Iordăchescu

           

 

 

 

 

           

Constantin Brâncuşi

 

Autor: Mihaela Dordea

„Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini” (Constantin Brâncuşi)

Mereu în căutarea absolutului, mereu pe urma înţelesurilor ascunse, artistul asudă încercând să arate lumii că dincolo de ceea ce se vede mai există ceva. Acel ceva pe care, până la urmă îl simţi, îl intuieşti. Artistul dă uneori de „esenţa lucrurilor” şi o scoate la suprafaţă. Unii o găsesc în cuvânt, alţii în sunet, unii în culoare sau lemn, ori piatră.

Artistul, creatorul, se naşte cu dorinţa de a atinge absolutul. O poartă cu el prin lume şi pleacă lăsând în urmă nemurirea sa. Rămâne însă întrebarea: oare a găsit ce a căutat? Răspunsul nu îl poate da decât cel ce înţelege sufletul artistului pus în opera sa. Suferinţa artistului, lacrima de sudoare şi sânge care se păstrează etern impregnată în creaţia sa.

Foto.Muza Adormita

Nu de mult, pentru că timpul trece iute, la Hobiţa, pe plaiuri gorjene, se năştea al cincilea copil al lui Nicolae şi al Mariei Brâncuşi. Băiatul a primit numele Constantin. Nume de împărat. Era în 19 februarie 1876. Copil sărac, îşi face ucenicia prin ateliere de boiangerie, prăvălii şi birturi. Dar în tot acest timp, copilul a creat. Sculpta in lemn, orna diferite obiecte casnice. Îmbătat, unii ar spune influenţat, de simplitatea, de frumuseţea simplă a naturii, a tradiţiilor de la ţară, Constantin Brâncuşi a fixat-o în întreaga sa operă de mai târziu. Pleacă des de acasă, este adus înapoi, dar la 12 ani îşi ia viaţa în propriile mâini plecând la Slatina. Şi chiar dacă a lucrat ca băiat de prăvălie, vânzător, între 1894 şi 1898 îşi continuă studiile şi devine bursier la secţia de sculptură în lemn. În 1897, în timpul vacanţei pleacă la Viena unde lucrează la finisare artistică într-o fabrică de mobilă şi de unde revine cu un certificat de capacitate. Făcuse deja modelajul bustului lui Gheorghe Chiţu, fondatorul şcolii. Apoi, după Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, se înscrie la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti.

Până în 1904 când pleacă la Munchen la studii, unde stă şase luni şi porneşte apoi pe jos prin Bavaria spre  Paris, este remarcat ca sculptor în ţară. Fascinat de Rodin, ajunge să lucreze ca practician în atelierul acestuia. Nu rămâne decât două luni. “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres”- (Nimic nu creşte în umbra marilor copaci) – spunea el vorbind despre plecarea sa de la celebrul sculptor francez.

Spirit independent, artistul rămâne să lucreze singur în atelierul său, vizitat rar de prieteni, pentru că Brâncuşi era un singuratic. Un uriaş singuratic. Nu vorbea mult, dar când o făcea totul se transforma. Nimic nu mai era ca înainte. Brâncuşi devenea un zeu. El era CREATORUL!

Cunoscut şi recunoscut în întreaga lume prin lucrările sale speciale, nu prin obiectul în sine ci prin stil, prin idee, prin esenţa care se simte, prin mesajul pe care îl percepe oricine vrea să înţeleagă că tot ceea ce a creat Brâncuşi are o sămânţă divină. Lucrările sale sunt o combinaţie dintre ceea ce a fost şi ceea ce vine din viitor. Lucrările lui Brâncuşi te asigură că universul poate fi atins. Că tăcerea vorbeşte, că omul poate surprinde tainele ancestrale. Şi apoi zborul, acele forme care te poartă cu gândul către acel ceva pe care artistul îl ştie, îl caută şi îi dă o formă.

Constantin Brâncuşi. Un artist uriaş, un geniu creator care a purtat frumosul pe care l-a trăit la ţară, în mijlocul naturii şi oamenilor simpli. Simplu a vrut să rămână şi el. Dar nu era. Poate că va mai trece un secol, ori două, dar sufletul mare şi greu al CREATORULUI, nu va fi simplu de descifrat. Mister şi geniu. Acesta e Brâncuşi.

AR FI ÎMPLINIT 70 DE ANI – ŞTEFAN IORDACHE, CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI

Autor: Mihaela Dordea

„3 februarie2000. Suntem pe scenă, amândoi. Nu aud ce îmi spui din cauza aplauzelor. Este aniversarea ta. Împlineşti 59 de ani. Îţi văd ochii. O strălucire nepământeană izvorăşte din ei. Din ochii aceia, care îmi pătrund în suflet, în inimă. Privirea ta este, pur şi simplu, lumină. Înconjuri cu dragoste sala,  reflectoarele, plafonul, spectatorii şi iarăşi în sus, undeva dincolo de ceea se vede… poate la Dumnezeu? Priveşti de parcă vrei să te încarci cu toată această minune care este teatrul şi să o iei cu tine! Îţi simt starea, îţi simt momentul unic, ceva ce nu se poate descrie în cuvinte…Ameţesc….Şi mâinile tale, mâinile acelea, pe mâinile mele, ţinând buchetul cu trandafiri galbeni. Florile noastre. Aş vrea să cobor la locul meu, nu ne putem desprinde mâinile.

Pe atunci, un înger mă veghea şi mă lăsa să cred că mă voi transforma în petală şi prin mlădiţele de visuri care îmi mişunau pe la tâmple mă voi putea înălţa să simt măcar odată în viaţă, dulcele nectar al iubirii desăvârşite. Timpul se scursese peste mine ca printr-o clepsidră opacă lăsându-mă ca pe un ciob dintr-un glob de cristal în calea unei veşnicii incolore. Încep să vină şi alte flori.

Cobor în aplauzele care nu încetează încă multe, multe minute până ce, spectatorii ridicaţi în semn de preţuire, mulţimea aceasta de oameni care te adoră, pleacă cu greu din sală. Vin şi eu la cabină, mai târziu. Noaptea vorbim la telefon până în zori.

*

Îmi spuneai  deseori când vorbeam despre ceea ce se întâmplă cu tine pe scenă, că viaţa este cea care te-a împins spre teatru. Nu ştiai ce din tine, dar sigur viaţa şi îi erai recunoscător. Ştiai că ai talent. Erai conştient de valoarea ta, numai că tu voiai perfecţiune. Şi asta nu din vreo ambiţie oarecare. Nu! Aşa simţeai tu. Aşa erai tu. Ori tot, ori nimic. Asta cereai şi de la viaţă. Şi pentru că ceea ce căutai tu era greu de obţinut, ai descoperit că scena este locul în care sufletul tău nu poate fi îngrădit, nu poate fi ţinut în colivie, fie ea şi de aur, cum îmi spuneai… Şi tot ceea ce nu puteai să spui în alte condiţii, spuneai acolo, în luminile rampei. Acolo era viaţa ta! Acolo erai liber! Acolo erai tu! Când începea spectacolul, părea că cerul îşi deschidea porţile şi un alai de îngeri cobora să replanteze în lume, prin tine, atomul acela pe care îl folosise Dumnezeu drept materie primă pentru actul creaţiei. Treceai din viaţă în moarte şi din moarte în viaţă cu firescul cuiva care părea a fi trăit aceste experienţe de nenumărate ori, în timp ce sufletul tău era o şoaptă a tăcerii încremenită în mers. Cuvintele se deschideau apoi, ca mugurii, mângâindu-ţi tâmplele, dornice să se încredinţeze rostirii. Trecutul şi viitorul ieşeau din starea de timp, singura stare admisă fiind prezentul. Privirea ta purta în ea esenţialitatea fericirii, a durerii, a iubirii depline, şi părea că o trimiteai de cealaltă parte a universului, unde , oricând, viaţa se poate întoarce să o ia de la capăt. Ochii tăi vorbeau, mâinile vorbeau. Cântai, dansai, sufereai, erai ironic, provocator, înger şi demon, tandru, perfid, inocent sau îndrăgostit, crud, îngăduitor, rămânând însă, întotdeauna, un nobil prinţ, care nu putea fi ascuns în acele necontenite diviziuni de identitate. Pentru că acolo era un singur suflet, al tău şi din el dăruiai tuturor un strop din sudoarea de sânge de pe fruntea Mântuitorului răstignit, cu care făceai o atât de divină pereche.” (fragment din cartea „Rătăcind printre şoapte şi trandafiri galbeni”- partea a doua - DINCOLO DE TĂCERE)

Un alt început de februarie. După unsprezece ani. Sunt din nou în sala aceea, mica bijuterie cum îi spuneam atunci… E atâta linişte… Şi frig… Urc pe scenă şi calc cu grijă, ca într-un altar de mănăstire. Şi una câte una, luminile reflectoarelor par să se aprindă ca nişte aureole din loc în loc. Aprind o ţigară şi amintirile o iau razna. „Să mori… să dormi… ori poate să visezi…” Şi cântecul acela… Şi vocea ta… Şi aplauzele… Nu ştiu cum se măsoară timpul astăzi… pare să nu fi trecut decât o clipă… Pare să fie o veşnicie de când aici, pe scena asta…

Ai fost şi vei rămâne „CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI”

IN MEMORIAM ŞTEFAN IORDACHE 3 februarie 1941-14 septembrie 2008

EMINESCU DIN LACRIMĂ

 

Autor: Mihaela Dordea

 

 

            Trebuie să fi fost o noapte. O noapte de cristal pur, prin care stelele ce îşi aranjau pliurile rochiilor de gală se răsfăţau pe un cer prea îndepărtat. O noapte rece cu sclipiri de jar. Mijloc de ianuarie, geros şi sacru, când crisalida netulburată a atomului primordial s-a transformat în lacrimă frământată de neliniştea propriei desluşiri şi a coborât printre muritori.

            Şi a fost atunci strigăt şi cânt şi cuvânt. Şi a fost atunci deschisă o poartă spre tainele ascunse ale creaţiei universale : naşterea, viaţa, iubirea şi moartea. Şi a mai fost atunci o revărsare de lumină. Şi copilul care a adus toate acestea pe pâmântul Mioriţei şi-a asumat crucea neamului său şi a purtat-o cu el de la marea cea mare până la Luceafărul răsărit din ea şi aruncat sus, de unde s-a zămislit picurul acela de iubire care a crescut ca un bulgăre de zăpadă ce se rostogoleşte şi devine avalanşă.

            Atunci oamenii au învăţat să asculte şi au aflat că  Seara pe deal, buciumul sună cu jale, că peste codru trece vremea şi uneori se pleacă cu ramurile grele la pământ de tristeţe şi de dor , că vara a trecut şi rămâne amintirea unei nunţi de poveste , tot acolo, la mijloc de codru, unde Fluturele şi gingaşa Viorică au petrecut alături de mirele Călin.

            Şi pentru că poarta era deschisă pentru puţin timp, că aşa se întâmplă minunile, cel venit să ardă pe pământ cu flacără şi lacrimă a pătimit însutit şi înmiit alături de neamul său, poporul român, în căutarea adevărului, a absolutului, cu siguranţa că el există, e acolo undeva unde nu poţi ajunge decât prin credinţă şi jertfă. Şi suferinţă. Şi umilinţă. A pătimit şi a fost răstignit asemeni Mântuitorului neînţeles alături de tâlhari şi pentru că iubea omul şi afla mereu frumosul din frumos, a mai rămas puţin să treacă pe la Teatrul Naţional unde a fost actor pentru o seară şi unde a cunoscut femeia pentru întâia oară, apoi a plecat prin lume să se desăvârşească. Şi a pus în cuvânt sufletul său, şi mintea sa, şi a propovăduit libertatea deplină a spiritului, şi dacă a văzut că «  Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,/Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină-/ Toate-s praf…Lumea-i cum este…şi ca dânsa suntem noi. » a plecat înapoi, acolo unde îi era locul pentru ca să rămână nemuritor, el ca Luceafărul, el Luceafăr.

Şi pentru că uneori ne căutăm cu plâns şi alean în suflet,  că ne este greu şi nu ştim unde ne e lumina şi avem nevoie de o adiere, de scânteia divină picurată de zei, îl găsim acolo pe el, Eminescu din lacrimă.

RĂMAS BUN, RODICA TĂPĂLAGĂ

Autor: Mihaela Dordea (Bucuresti)

Mă gândesc că mai sunt câteva zile până la Crăciun şi că anul acesta voi împodobi bradul cu încă o lacrimă. Pentru Rodica Tăpălagă. Şi că privind în albumul cu amintiri, pe ea am să o găsesc la cei care au fost. Pentru că Rodica Tăpălagă a fost una dintre marile valori care au strălucit pe scena teatrului românesc, pe ecranele cinematografelor, la televiziune. Şi mulţumesc Domnului că avem înregistrări cu această delicată fiinţă, cu un umor subtil, cu o frumuseţe caldă, adevărată.

Mai sunt câteva zile până la Crăciun şi suntem trişti pentru că rămânem tot mai goi, parcă cineva ne dezbracă de câte o haină luându-le una câte una şi lăsându-ne cu un zâmbet amar în colţul buzelor în timp ce ne întrebăm care e rostul acestei lumi, până la urmă? E firesc, da, fiecare suntem datori cu o moarte, dar parcă pre mult şi prea des…

Să povestim despre Rodica Tăpălagă…Să spunem că a fost întotdeauna o încântare, o bucurie pentru cei care am văzut-o şi am aplaudat-o…Dar mi se pare prea târziu… Oare câţi dintre noi ne-am rupt o jumătate de pagină ca să vorbim cu ea, nu despre ea, în ultimii ani?

Dar ea ne lasă amintiri frumoase, amintiri care ne duc cu gândul la tinereţe, la nişte vremuri în care artiştii erau aşezaţi undeva pe un piedestal, unde îi priveam cu admiraţie şi ne bucuram când îi puteam atinge, pentru că acolo le era locul. Acum acel loc e gol şi nu pentru că au plecat dincolo cei mai mulţi , cei mai buni, cei mai iubiţi dintre ei, ci pentru că nimeni nu se îngrijeşte să facă ordine.

Mai sunt câteva zile până la Crăciun şi aş vrea să ningă, să fie alb, să fie curat în lume, în sufletele noastre mai triste acum, pentru că trebuie să spunem: RĂMAS BUN, RODICA TĂPĂLAGĂ…

***

CV RODICA TAPALAGĂ

1959 – Absolventă a Institutului de Teatru „I. L. Caragiale” din Bucureşti

ROLURI INTERPRETATE în teatru

Teatrul Naţional Craiova

ELIZA DOOLITTLE – Pygmalion de G.B. Shaw; regia: Vlad Mugur
LIUBA SESTOVA – Tânara Garda de Fadeev; regia: Vlad Mugur
ELEVA – Steaua fără nume de M. Sebastian; regia: A. Moldovan
VALIA – Poveste din Irkutsk; regia : Radu Nicolae
ADA – Passacaglia de Titus Popovici;
FATA IN ALBASTRU – Celebrul 702 de A. Mirodan; regia: Radu Miron

1964 Teatrul Nottara, Bucureşti

COLOMBE – Colombe de J. Anouilh; regia: Sanda Manu

1961-1977 Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, Bucureşti

FIMA – Copiii Soarelui de M. Gorki; regia: Lucian Pintilie, Liviu Ciulei
ORTANSA – Proşstii sub clar de luna de T. Mazilu; regia: Lucian Pintilie
LUCY – Opera de trei parale de B. Brecht; regia: Liviu Ciulei
ADRIANA – Comedia erorilor de W. Shakespeare; regia: Lucian Giurchescu
DIDINA MAZU – D’ale carnavalului de I.L. Caragiale; regia: Lucian Pintilie
CAMELIA – Aceşti nebuni făţarnici de T. Mazilu; regia: Emil Mandric
EA – Nu sunt Turnul Eiffel de E. Oproiu; regia: Valeriu Moisescu
ELLA – Meteorul de F. Dürrenmatt; regia: Valeriu Moisescu
ZOE – O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale; regia: Liviu Ciulei
HELLEA -Melodie din Varşovia de L. Zorin; regia: Ivan Helmer
RUXANDRA – Trei Generaţii de L. Demetrius; regia: Petru Popescu
DOINA BOBOC – Sfântul Mitică Blajinu’ de Aurel Baranga) regia: A. Baranga
DOAMNA DIN PACHET – Interviu de E. Oproiu; regia: C. Buzoianu
VASILISA – Azilul de noapte de M. Gorki; regia: Liviu Ciulei

1977-1982 Teatrul Mic, Bucureşti

ELENA ANDREEVNA – Unchiul Vania de A.P. Cehov; regia: Laurentiu Azimioara
MARION – Pluralul englezesc de A. Ayckbourn; regia: Sanda Manu
JOSÉPHINE – Nebuna din Chaillot de A. Giraudoux; regia: Silviu Purcarete
CARLA – Copiii lui Kennedy; regia: Dragos Galgotiu

1981-2010 Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”
ADA - Rezervaţia de Pelicani de D.R. Popescu; regia: Valeriu Moisescu
ELMIRA – Tartuffe de Moliere; regia: Alexandru Tocilescu
M. BÉJART - Cabala Bigoţilor de A. Bulgakov; regia: Alexandru Tocilescu
ELENA ANDREEVNA - Unchiul Vania de A.P. Cehov; regia: Alexa Visarion
MISS TULCEA – Trenurile mele de T. Musatescu; regia: Petru Popescu
SOPHIE IOANIU – O dimineaţă pierdută de Gabriela Adameşteanu; regia: Cătălina Buzoianu
DADACA – Trei surori de A.P. Cehov; regia: Alexandru Darie
DOAMNA TOOTH – Totul în grădină de E. Albee; regia: Tudor Mărăscu
REGINA – Nebunia Regelui George de E. Bennett; regia: Petre Bokor

TELEVIZIUNE

MAIOR BARBARA – Maior Barbara de G.B. Shaw; regia: Radu Miron
MARGOT - Gaiţele de A. Kiritescu;
LUCILLE - Femeile Savante de Moliere;
MAMA - Nimic nou pe câmpul de luptă de Arrabal;
EA - Tren de Plăcere – adaptare dupa I.L. Caragiale; regia: Al. Ştefănescu
MARTHA - Cui i-e frică de Virginia Woolf; regia: Olimpia Arghir

FILM

ALO! AŢI GREŞIT NUMĂRUL (1957)
POLITICA CU DELICATESE de I.L. Caragiale – regia Haralambie Boros
TĂNASE SCATIU (1976) – regia: Dan Pita
VIS DE IANUARIE – regia: N. Opritescu
ÎNTRE OGLINZI PARALELE – regia: Mircea Veroiu
ARTISTA, DOLARII ŞI ARDELENII – regia Mircea Veroiu
SISTEMUL NERVOS (2004) – regia Mircea Daneliuc

PREMII

PREMIUL DE INTERPRETARE PENTRU ROLUL „LIUBA SESTOVA” – CONCURSUL NAŢIONAL AL TÂNĂRULUI ACTOR – 1960

PREMIUL DE INTERPRETARE FEMININA PENTRU ROLUL „ORTANSA” – CONCURSUL NAŢIONAL DE ARTĂ DRAMATICĂ

PREMIUL ASOCIAŢIEI CINEAŞTILOR (A.C.I.N) PENTRU ROLUL „AGLAE” DIN FILMUL „TĂNASE SCATIU”

PREMIUL UNITER PENTRU ÎNTREAGA ACTIVITATE (2001)

A FOST ODATA ADRIAN PĂUNESCU…

 

Autor: Mihaela Dordea

             V-aş spune o poveste despre un poet…Dar am sa va spun ce simt eu, acum, când iată, trebuie sa vorbesc la trecut despre încă un mare creator, despre maestrul Adrian Păunescu. Un maestru al cuvântului, al poeziei, al iubirii pentru ţara asta chinuită, pentru om….

            Simt o mare tristeţe, o mare greutate, un mare gol. Şi mă întreb cât va mai dura această nesuportare a vremii şi vremurilor în care trăim, pentru că înţeleg cu revoltă că toate sufletele acestea sensibile, chiar nu mai pot suporta durerea care creşte şi creşte în ţara asta ca ciupercile după ploaie.

            Au plecat, în ultimii ani, cei mai buni dintre noi! Moţu Pittiş, Ştefan Iordache, Gheorghe Dinică, Nicu Constantin, Ion Cojar, Tatiana Stepa şi alţii care, ca şi ei, nu au mai avut puterea să reziste….

            Îmi amintesc de uimirea şi admiraţia şi înflăcărarea care mă cuprindea citind poeziile lui Adrian Păunescu, poezii care puneau probleme grave, problemele de atunci, din anii 60-70-80 în care cuvântul trebuia să fie ascuns, să fie înlocuit…Dar el, Poetul, nu se temea şi nu tăcea! Îmi amintesc câte a făcut el pentru cultura română…Şi îmi amintesc de cenaclul Flacăra. De sufletul unic care creştea aici, de minunile care au răsărit si au rămas flori vii ca Ştefan Hruşcă, Vasile Şeicaru, Victor Socaciu, şi nu pot să nu îmi amintesc că au trecut pe aici mulţi dintre cei care astăzi l-au primit pe Poet acolo , sus, unde s-au adunat aproape toţi: Anda Călugăreanu, Moţu Pittiş, soţii Teodorovici, Vieru, Tatiana Stepa… Şi Doamne câţi sunt acolo ca să îi facă trecerea uşoară!

            Cenaclul Flacăra…După modelul acestui minunat, unic bastion al culturii, al rezistenţei în România, am înfiinţat şi eu unul şi aşa am făcut două emisiuni TV, altele la radio, într-o vreme în care tot ce era valoros era prohibit. Şi ca sa reuşesc, tot după modelul lui Adrian Păunescu, am avut inaugurarea pe 26 ianuarie…

            Apoi îmi amintesc de o altă mare tristeţe, imediat după acel simulacru de revoluţie din 89, când marele poet era huiduit şi scuipat…Şi i-am scris atunci, şi i-am alcătuit cu vorbe de suflet şi o poezie. A preluat cuvintele mele şi le-a aşezat lângă sufletul lui, versurile mele le-a citit la televiziune, unde avea o emisiune de noapte.

            Era bolnav Poetul. Bolnav de poporul român! Îl durea durerea poporului din care şi el făcea parte. Dar el avea cuvântul! Cuvintele veneau singure la el, nu el trebuia să le caute, mii şi mii de versuri s-au născut aşa. A scris mult, şi mă bucur că Dumnezeu i-a îngăduit să trăiască ceva mai mult decât Eminescu, ca să poată crea. Ca să poată fi lângă noi.

            A scris şi a vorbit pentru noi, atât cât a fost conştient, ultima oară pe patul de spital, acum câteva zile.

            Mi-e inima grea pentru cultura română, şi mi-e groază de ceea ce urmează, pentru că se pierd valorile în morminte!Şi altele nu mai avem!

            Nu ştiu dacă noi putem face ceva pentru el, doar să ne amintim cu gând bun, că a fost odată Adrian Păunescu. A fost? ESTE!