Zburătorul

Posted by Gabriela Petcu On October - 25 - 2012

DOINA POPA – Dexter , Michigan

Din nou în avion. Pasărea uriaşă aparţinȃnd companiei “DELTA”- KLM mă poartă spre ţara natală. De 14 ani, parcurg acest drum. De multe ori mă-ntreb dacă aşa mi-a fost ursit, ca în această perioadă a vietii să fac naveta (spaţială) odată pe an în Romȃnia. Serviciile companiei americano-olandeze de la bordul avioanelor de tip Boeing 747, s-au îmbunătăţit substanţial faţă de anii anteriori, cȃnd criza şi-a pus amprenta şi în acest sector. Acum, mult mai multe băuturi, mai multe şi bogate feluri de mȃncare, cafea la discreţie. Diversele programe la TV, îi ajută pe călători să-şi petreacă timpul de zbor mai uşor şi mai captivant. Personalul zȃmbitor şi atȃt de amabil e pregătit pentru orice apel al clientului . Aceleaşi ipostaze agreabile s-au etalat şi in zborul Amsterdam-Bucureşti.

La ieşirea din aeroportul “Otopeni” , o caldură de luna lui cuptor ne-a întȃmpinat cu surȃsuri de toamnă prin copacii pastelaţi în culorile ei cu nuanţe şi arome de miere.

La Predeal, Dan opreşte în dreptul unui chioşc aflat pe marginea şoselei şi cumpără pȃine de casă coaptă pe vatră. Ṣtie că-mi place şi de fiecare dată cȃnd mă aduce de la aeroport îmi îndeplineşte dorinţa şi menţine traseul anume. Uit că nu mi-e foame şi rup cu nesaţ din pȃinea caldă.

Ṣoseaua, pe întreg traseul Bucureşti-Braşov-Făgăraş este uimitor de netedă şi perfect marcată. Prin sate au apărut o mulţime de noutăţi intersecţionale, unele cu folos, altele inutil amplasate, parcă spre a încurca circulaţia şi a-l pune pe şofer in dificultate. S-au cheltuit bani mulţi, dar nu se ştie cȃţi au intrat în buzunarele celor care nu ştiu să ţină o lopată în mȃnă. În locul acestor cheltuieli fără noimă, mai bine s-ar proiecta autostrăzi, mai ales pe DN1, care străbate ţara dintr-o parte în cealaltă.

Noroc cu zilele superbe de toamnă şi neastȃmpărul revederii celor dragi, ca să nu aprofundez decepţiile provocate de atȃtea lucruri care nu s-au schimbat în cei doi ani de absenţă, ba chiar au regresat .

Centrul oraşului natal, neschimbat, cu faţadele proaspăt vopsite şi caldarȃmul din faţa Primăriei neted, îmi rezervă pe ici/colo şi apoi din ce în ce mai des, zone deteriorate, pavaje crăpate şi cariate cu gropi şi borduri sfărȃmate. Cu cȃt mă-ndepărtez de centrul municipiului, cu atȃt mai mult am certitudinea delăsării şi-n minte îmi vine povestea femeii leneşe, care face curat doar în mijlocul casei la vedere, iar după uşă, zace gunoiul. Din nou mi se replică: “Primăria nu are bani”. Normal! În faţa ochilor îmi apare parcarea primăriei plină de maşini, de la un capăt la celălalt de stradă, care mai de care mai sofisticată : “BMW”;”NISAN”;”MERCEDES”;”TOYOTA”;”AUDI”, etc. aparţinȃnd suitei din Primărie. Deci, “NO COMMENT”.

Un alt aspectşocant prin lipsa de bun simţ îl găsesc tot în centrul oraşului unde sunt amplasate din zece în zece metri cutii albastre pe care stă scris cu litere mari, de-o schioapa: “PARCARE CU PLATA”…e de înţeles că aşa e modern: cum să parchezi o maşină fără sa plăteşti? Dar sunt amplasate atȃt de des, încȃt îţi dau impresia unor maşini de cerşit bani. Daca ai ghinionul să nu funcţioneze, căci multe dintre ele sunt defecte, banii nu sunt deturnaţi , în schimb în cinci minute te poţi trezi cu o amendă groasă prin poştă. Cȃt de frumos ar arăta centrul cu nişte coşuri mari cu flori în locul acestor cutii dezagreabile care aparţin de fapt nu Primăriei, ci unui privat , care de unde/de neunde, s-a văzut proprietar pe centrul oraşului! Mda! Banii să iasă! Nu contează cum, nu-i aşa?

Cu ocazia lansării unor volume de poeme şi proză, la Fundaţia Culturală “Negru Vodă”, sosesc la Făgăraş din Becleanul de pe Someş oaspeţi de seamă: D-l profesor Cornel Cotuţiu, membru în Uniunea Scriitorilor din Romȃnia şi d-na Eliza Cotuţiu. Am astfel prilejul să poposesc în gara oraşului, altădată plină de verdeaţă şi flori, acum prăfuită şi încolţită de haite de cȃini vagabonzi, lăţoşi, murdari, cotrobăind prin gunoaie. În aşteptarea trenului ne-am fi aşezat să consumăm răcoritoare, dar unde? Nicio terasă, doar un chioşc din tablă şi în faţa lui, două mese cu scaune şchioape din plastic. Gara este cartea de vizită a oraşului. Halal carte de vizită!

Fundaţia Culturală”Negru Vodă”, condusă de inimosul profesor de istorie Florentin Olteanu, ajutat îndeaproape de soţia sa, prof. de lb. franceză Lucreţia , se evidenţiază prin varietatea activităţilor culturale şi prin organizarea de expoziţii sub semnul marelui voievod al Ţării Făgăraşului. Se strȃng aici profesori, scriitori, iubitori ai istoriei şi culturii neamului , care vin de pretutindeni, din ţară şi străinătate. D-na Maria Bălan, secretara fundaţiei mă asigură, că foarte mulţi făgăraşeni participă şi se evidenţiază în cadrul activităţilor culturale. Cu toate acestea puţini au fost aceia care au dat curs invitaţiei de lansare. Romȃnii harnici din fire, sunt antrenaţi în diverse activităţi benefice: munci agricole, recoltări de toamnă, conservarea legumelor şi fructelor pentru iarnă, politică, afaceri ( vanzare/cumpărare acţiuni Olt-Chim?). Au prea puţin timp pentru acţiuni de suflet. Sunt de accord că zacusca e mai gustoasă, murăturile mai îmbietoare şi mustul mai îmbătător … suntem înţelegători şi admitem atracţiile de fel şi fel, fără comentarii, multumind tuturor celor ce-au venit şi postului TV Făgăraş “NOVA”, care a intrat în toate casele cu programul de ştiri. Prezentarea cărţilor a fost coordonată de către prof. Viorica Pop şi prof. Ioan Funariu, aplaudaţi îndelung pentru nivelul de excepţie al moderării evenimentului . Iubitorii de lectură au fost atraşi mai ales de volumele d-lui prof. Cornel Cotuţiu care a prezentat vol.3 “La noi” si vol. de schiţe şi nuvele “După cinci minute”. A fost prezentat cu această ocazie si vol. de poeme “Zbor alb în picături de rouă” al subsemnatei.

Lăsand în urmă lansarea, am trecut dincolo de coarda Oltului, aproape secătuit de seceta îndelungată, pȃnă sub curbura încă verde a brazilor, spre izvoarele munţilor , care într-o dimineaţă şi-au aşezat căciulă subţire de zăpadă, brumărind împrejurimile, aburindu-şi poalele cu văluri de ceaţă şi încărcȃnd aerul cu prospeţimea mirosului hibernal.

Valea Sȃmbetei, atȃt de înfoiată şi zglobie şi-a subtiat talia, devenind un firicel de apă, lăsȃnd pietrele albiei descoperite şi albite de secetă. Vegetaţia prăfuită şi secătuită işi schimbă prematur culoarea verde în nuanţe tomnatice, umplȃnd potecile cu un covor foşnitor de frunze ruginii.

In ciuda arşiţei neostoite de ploi, strugurii s-au copt timpuriu şi au umplut corfele culegătorilor, apoi damigenele cu mustul lor dulce, aromat, iar gospodinele şi-au îndesat cămările cu borcane şi sticle viu colorate de vegetalele conservate pentru iarnă.

Din nou pe drumul spre aeroport cu Dan în noapte, din nou în aeroportul Otopeni, constatȃnd cu bucurie cȃt de mult s-a mărit şi modernizat. Mă despart greu, înlăcrimată, de fiul meu cu ochii verzi cu gȃndul şi speranţa revederii, dar şi cu temeri. După controlul bagajelor de mȃnă, l-am căutat cu privirea în mulţime, să-l mai văd odată, dar dispăruse. Pȃnă la intrarea în avion am intrat în cȃteva magazine mici instalate în Duty Free. M-a atras cel cu articole de artizanat. Neaşteptat, am găsit insigne cu drapelul Romȃniei şi cu sigla Bucureştiului. O cunoştinţă, colecţionară de insigne din toate ţările m-a rugat să-i aduc una din Romȃnia. Numai bine o alătur pȃnzei de drapel romȃnesc promisă unei familii de romȃni stabilită în Up Nord. Romȃnii din diaspora sunt mai dornici de” romȃnisme” decȃt cei rămaşi în ţară. E firesc! Dar nici nu pot fi înţeleşi decȃt de cei de-o seamă cu ei.

Din nou în avion zburȃnd spreţările de adopţie. Privesc în jurul meu…Suntem nişte” zburători” purtȃndu-ne dorurile oriunde ne-am afla… Fiecare cu dorurile sale. Pȃna cȃnd?!

Ridendo castigat mores

Posted by Stefan Strajer On January - 13 - 2012

Ridendo castigat mores (Râzând îndrepţi moravuri)

Cateva consideratii pe marginea recent aparutei antologii de catrene şi epigrame, De la Agonie la Ext(H)az, Editura EDO, Buc., 2012″

 

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 Corectarea năravurilor rele este ceea ce şi-au propus comedianţii din toate timpurile, autorii satirici, epigramiştii. Romanii erau atât de încredinţaţi de efectul benefic al satirei încât şi-au revendicat-o în întregime, Quintilian în Tratatul său de retorică afirmând cu mândrie:  “Satura quidem tota nostra est”. Epigrama şi catrenul satiric ochesc la ţintă cu o remarcabilă economie de mijloace în cadrul cărora calamburul, jocul de cuvinte, asociaţia frapantă de sensuri şi cuvinte ne uimesc şi ne încântă, căci farmecul epigramei stă în poanta ei. Non multa, sed multum este proverbul latin care se potriveşte epigramei. Să comunici mult înţeles cu un minim de consum verbal. În mod semnificativ, Nicolae Bunduri, unul dintre autorii antologaţi şi-a intitulat volumul publicat în anul 2000, Non multa… Nimic mai străin epigramistului decât izolarea în “turnul de fildeş”. El, autorul de epigrame este mereu în agora atent la freamătul vieţii sub multiplele ei nuanţe, gata oricând să observe un sens inedit al relaţiilor sociale, politice, general umane.

Din fericire un epigramist în plină maturitate a talentului său, Sorin Olariu se afla intre noi la Michigan, continuând să privească atent realităţile din România, interesat nu doar de promovarea propriei creaţii, ci şi a confraţilor de gen din ţara mumă. Aşa se face că a întocmit şi publicat în colaborare cu alţi iubitori ai genului o antologie de catrene şi epigrame, De la Agonie la Ext(H)az, Editura EDO, Buc., 2012. Aşa cum notează prefaţatorul volumului, George Corbu, datorită internetului şi a noilor facilităţi de comunicare grupul de autori reprezentaţi de volumul în discuţie s-au constituit într-un „cenaclu virtual”, pentru care nu mai există bariere geografice. Născuţi între 1929 (Constantin Iuraşcu Tataia) şi 1970 (Vali Slavu) autorii din antologie trăiesc majoritatea în România. Doar trei dintre ei: Valeriu Cercel, Constantin Colonescu şi Sorin Olariu s-au strămutat pe continentul Nord American.

Tranziţia românească oferă material suculent pentru muza satirică, aşa că doar urmărind acest volum poţi reconstitui chinurile românului aflat „sub vremi”. Bietul de el a sperat atât de mult de la schimbarea de regim şi s-a ales deocamdată cu atât de puţin. În primul rând, s-a bucurat românul de schimbarea orientării de la Est la Vest. Sătul de „lumina care vine de la Răsărit”, românului i-a tresarit inima de bucurie la gândul apropierii din nou de Europa Occidentală. Emoţia e prinsă de Sorin Olariu în Orientare: „Românul nostru, plin de zel,/Întoarce faţa spre Apus:/Mai bine varză de Bruxeles/Decât salată a la Russe” (p. 11). În aceeaşi termeni gastronomici Ion Petru Garda circumscrie frustrarea românilor păgubiţi ca mai întotdeauna: „Puteam să fim acum pe val,/Să fim o naţie distinsă,/Dar ne-am întins la caşcaval/Şi-am cam rămas cu mâna-ntinsă.” (Rezultatul „consumismului” la noi, p. 67). Cuvinte mari s-au spus, dar faptele probează mai degrabă stagnarea în mizerie decât mobilitatea, schimbarea, reforma, aşa cum notează Sorin Olariu cu amărăciune în Nor vulcanic: „Peste scumpa Românie/Vine norul, trece norul,/Noi rămânem pe vecie cu piticul şi cu chiorul.” (p. 10). Acelaşi pesimism al stagnării în spaţiul românesc după integrare îl împărtăşeşte şi Daniel Florin Abel în sugestiva epigramă Drumuri Europene: „Europene azi sunt toate,/Fiind actori ai marii scene;/Sunt gropile mai relevate/Şi facem doar euro …pene.” (p.155). Răbdării şi scepticismului de două mii de ani i se substituie disperarea. Nu numai că nu se mai aşteaptă salvarea de la integrarea europeană, dar tot mai frecventă e teama de scufundare în mai rău. Această stare de spirit o circumscrie caustic Petru Ioan Garda în epigrama Salvare: „De-acuma nu mai e surpriză:/Pe baza unui legământ,? Ne scoate FMI din criză/Ca să ne bage în pământ.” (p. 62). Epigramele acesteui volum sunt un seismograf foarte fin al sentimentelor populare, un comentariu cu mujloace literare veridic şi sincer al situaţiei ţării, un antidot la minciuna politicienilor. Acelaşi autor nu se sfieşte să atingă cu pana-i satirică pe parlamentarii Uniunii Europene, care mai mult „dansează” decât lucrează. Deci zice Petru Ioan Garda: „Parlamentarii Uniunii,/Nu-s nici mai harnici, nici mai culţi,/Ba sunt cu mult mai leneşi unii,/Dar dorm pe bani ceva mai mulţi.” (p. 62). Dacă majoritatea catrenelor privind relaţia noastră cu Europa sunt dominate de tristeţe şi frustrare, ne bucurăm să descoperim o geană de lumină la Laurenţiu Ghiţă care în Democraţie sterilă? ne aminteşte că în ciuda nemulţumirilor justificate ale populaţiei câştigurile democraţiei pentru spiritul uman sunt incontestabile: „Le zic la cei ce plâng în patru zâri/Cum c-am avea prea multă libertate:/Mai bine europarlamentari/Decât sovieto-unanimitate”. (p. 75). Epigramistul chiar a pus punctul pe i aş zice. „Sovieto-unanimitatea”, limbajul de lemn al dictaturii, teroarea comunistă iată realităţi crunte pe care nu trebuie să le uităm, ca să apreciem lucid unde ne aflăm şi ce am dobândit.

            Nu de la Europa trebuie noi să aşteptăm salvarea par a spune toţi autorii din acest volum, ci de la buna noastră chibzuinţă şi sudoarea frunţii. Aici intră în joc însă nişte tare naţionale pe care ascuţimea privirii epigramiştilor nu le scapă din orizontul lor de percepţie. Înainte de toate este complacerea în inactivitate a multora care aşteaptă posmegii cei muieţi. Aluzia la fabula cu greierele şi furnica îi sugerează lui Sorin Olariu în Epi-fabula Mioritică un joc de cuvinte foarte reuşit pe această temă: „Ţara noastră de-o cutreieri,/Nu-i nici mare, nu-i nici mică,/Dar conţine-atâţia greieri/Că de-a dreptul te furnică.” (p. 10). În consens, Vali Slavu citează ironic versul unui cântec suprasolicitat spre a vesteji pasivitatea condamnabilă la unii concetăţeni: „Doamne, ocroteşte-i pe români,/S-ajungă-n ţara lor stăpâni,/În belşug şi pace să trăiască,/Şi eventual să nu muncească.” (Rugăciune pentru poporul meu, p. 21). La această atitudine deloc sănătoasă faţă de muncă se mai adaugă pe ici pe colo spiritul de învârteală şi lipsa de onestitate. Plină de haz de necaz este epigrama Specific naţional de Vali Slavu care porneşte de la etnografie ca să plonjeze în moralitate: „Întâlneşti în lumea mare,/Dansuri care mai de care,/Iar la naţia română…/Învârtita pe sub mână.” (p. 27). Pe Valeriu Cercel o formă verbală îl ajută să stigmatizeze apetitul pentru hoţie: „Fără nici o tevatură/Eu v-o spun cu mult respect:/Chiar şi când românii „fură”/Este simplu şi perfect” (Concluzie gramaticală, p. 129). Ion M. Ruse jonglând cu sensurile diferite ale unei expresii idiomatice critică un nărav înrudit, cel al înşelăciunii: „Pe mulţi români îi trage sfoara,/Să-şi părăsească-n grabă ţara/Iar mulţi turişti veniţi de-afară,/Sunt traşi aici, la noi, pe sfoară.” (Paradox, p. 120). Această epigramă nu este deloc o bună reclamă pentru turismul românesc. Am simţit din această epigramă şi dezaprobarea autorului faţă de graba înstrăinării de ţară şi aici mulţi ne-am putea simţi cu musca pe căciulă. Dar, parcă răspunzându-i fără să o fi intenţionat, Valeriu Cercel, care, aşa cum am spus, trăieşte în Hamilton, Canada surprinde cauza emigrării românilor: „Spre un trai civilizat,/Şi o viaţă mai uşoară,/Drumu-i greu şi-ntortocheat/…Până când ieşim din ţară.” (De facto, p. 130). Opreliştile birocratice şi corupţia sunt atât de înrădăcinate la români încât individul oricât de energic şi de bună credinţă ar fi oboseşte şi caută zări mai favorabile împlinirii sale. Deloc măgulitoare este Constatarea lui Constantin Iuraşcu Tataia cum că „În spaţiul nostru mioritic/Prostia-i factor de progres.” (p. 116). Şi aceasta merge mână în mână cu credulitatea alegătorilor de care se miră cu subînţeles Laurenţiu Ghiţă în epigrama Politicieni şi popor: „Constat cu mintea uluită,/Ce om întreg n-ar vrea să vadă:/Nu pot ei, frate, să promită/Cât vrea acest popor să creadă” (p. 75).

Un capitol suculent al antologiei este dedicat clasei politice din România, mizeriei economice, suferinţei oamenilor în lupta aprigă pentru supravieţuire. Constantin Iuraşcu Tataia merge la esenţă atunci când încearcă să priceapă procesul politic petrecut în România, observând continuitatea comunistă sub alte măşti: „Un paradox uluitor/Şi foarte greu de priceput,/E că mizăm pe-un viitor/Croit de foştii din trecut!” (Nici viitorul nu mai e cum a fost, p. 114). Pe cât de adevărat pe atât de dureros este acest paradox. Când comuniştii au fost impuşi de baionetele sovietice în România ei au eradicat fosta clasă politică, întemniţând-o. A căzut regimul comunist în România, dar activiştii de partid au căzut şi ei în picioare ca pisica. Nici tu tortură, nici tu închisoare. Curat murdar, cum ar zice Pristanda. Tristeţea este că românii au aşteptat înnoirea vremurilor şi au sperat că după căderea comunismului să se înnoade cumva firul cu tradiţia timpurilor mai normale, despre care ne-au vorbit părinţii noştri. În realitate s-a jucat o adevărată farsă umilitoare de către Occident pentru ţările abandonate la Ialta. Fabricile României au fost vândute fără discriminare la fiare vechi, iar agricultura a fost pusă pe butuci, dându-se acces unor neica nimeni, vântură lume să cumpere pământul mănos al Băraganului. Mă întreb de ce a fost închis „Tractorul” la Braşov când era nevoie să fabrice tractoare pentru cultivarea terenului arabil acum lăsat în paragină? Măsurile impuse României de către Occident ni s-a spus că vor conduce la crearea înfloritoarei economii de piaţăa. Dar conceptul economiei de piaţă se traduce pentru România în aceea că a devenit piaţă de desfacere a surplusului de producţie occidental şi nimic mai mult. Înşelat şi minţit de atâtea ori şi din atâtea direcţii, românul s-a trezit din lumea terorii roşii în cea a junglei capitalului. Petru Ioan Garda prinde sarcastic disperarea omului într-o lume alienată în Evoluţie (După Revoluţie) (p. 60): „România azi renaşte/Ca un fel de „mondo cane”:/Amărâţii pupă moaşte,/Iar avuţii ling ciolane.” Este o caracterizare concisă, magistrală a amestecului de neputinţă din partea omului de rând şi criminalitate din partea celor cocoţaţi la putere. Acest epigramist taie în carne vie când vine vorba de ticăloşia clasei politice. Ascultaţi-l: „La noi în România din păcate/Constaţi din cercetări oricum o-ntorci,/Că nu toţi porcii au imunitate/Dar … mulţi din cei ce au sunt nişte porci.” (Gripa porcină – În România, p. 63).

Minciunile electorale s-au dezumflat demult, lăsând locul unei stări de lehamite. Speranţa s-a erodat, după cum ne mărturiseşte Vali Slavu: „Privind spre viitor, m-aş teme/Ce simt acum nici nu mai ştiu,/Să mă-ntristez  e prea devreme,/Iar să mă bucur … prea târziu.” (Incertitudine, p. 20). Minciuna stă la masă cu toţi politicienii, aşa că dezabuzarea devine o stare firească a alegătorului român: „În campanie ne minte/C-o beţie de cuvinte;/După vot e deci normală/O cumplită mahmureală.” (Dan Norea, Deşteptare, p. 138). Sfântul Caragiale este etern la noi. Absurditatea lui „să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic”, ceea ce se traduce prin: în loc să facem treabă hai să ne aflăm în treabă. Senzaţia de stagnare în rău care durează de douăzeci de ani, venind după zilele pline de nădejde ale lui decembrie 1989 pustieşte sufletul oamenilor: „De douăzeci de ani e-acelaşi bal,/Cu-aceiaşi oameni, în aceleaşi găşti,/Ce urmăresc acelaşi ideal/Şi în acelai chip, dar … cu-alte măşti…” (Ştefan Cornel Rodean, Politica la noi, p.85). Oamenii se simt jucaţi de o clică de pehlivani, observă Ştefan Cornel Rodean în epigrama Ca la jocul de cărţi (p.80):  „O mână de conducători,/Ce au în mâini a ţării soartă,/Sunt mână-n mână-adeseori,/Iar noi suntem doar … mână moartă…”. Ridicolul candidatului pus pe îmbogăţire nu pe ispravă este prins de Chitul Grigore: „Ajunşi în pragul unei crize,/Când se-adresează către ţară,/Fac una, două vocalize/Şi-apoi dau drumul la… gargară!” (Politicienii înaintea campaniei electorale, p.93). Divorţul dintre cei ce conduc şi cei conduşi este total. Scopul celor dintâi este să dea majorităţii atât cât să nu moară de foame: „Guvernanţi de ieri, de mâine,/Au o grijă permanent,/Să ne dea un pic de pâine./Circ avem. În Parlament.” (Laurenţiu Ghiţă, Circul, p.77)

            Cârmaciul suprem, Băsescu este trecut frecvent prin furcile caudine ale epigramiştilor din această antologie. Reforma mult trâmbiţată de el a devenit o iluzie, în schimb afacerea flotei a fost o realitate foarte lucrativă pentru ilustrul personaj: „N-o aflăm sub piatră lată,/Ne-am convins, pustie-i grota;/Cred că e înmormântată/Unde-i îngropată flota.” (Ion Diviza, Epitaful Reformei lui Băsescu, p. 57). La aceeaşi afacere necurată face aluzie şi Laurenţiu Ghiţă în epigrama Preşedintelui Băsescu: „Deşi din lege nu se-abate-o iotă,/Şi mânuieşte foarte bine săbiile,/Când adversarii-i amintesc de flotă,/Îl vezi că i s-au înecat corăbiile.” (p. 74). Nici un posibil inuendo cu Elena Udrea nu este trecut cu vederea: „Tot apare pe ecran/O pereche curioasă:/Dânsul este vaporean/Dânsa este vaporoasă.” (Laurenţiu Ghiţă, Băse şi Nuţi Udrea, p. 75).

Cât despre cum arată concret tranziţia la nesfârşit pentru români, despre asta aflăm din numeroase epigrame şi catrene scrise cu năduf. Frigul n-a dispărut din casele românilor: „S-a aşternut din plin zăpada/Şi frigul intră pân’la oase/Că iarna s-a ivit pe stradă…/Pesemne c-a scăpat din case”. (Nicolae Bunduri, Iarna pe uliţă, p. 46). Din nefericire suntem puşi să alegem între două rele de parcă asta ne-ar fi mereu soarta, aşa că pentru Laurenţiu Ghiţă frigul pare acceptabil în comparaţie cu frica trăită sub dictatură. Iată această tristă alternativă: „Zăcând prin case, strânşi covrig/Ne consolăm: „La o adică,/Mai bine tremurăm de frig/Decât să tremurăm de frică.” (În plină criză a gazelor, p. 72). Salariile sunt aproape invizibile ni se sugerează în pastişa după Eminescu La leafa care-a răsărit … de Laurenţiu Ghiţă: „În ziua de chenzină/Când tensiunea suie/Salariul e-o lumină,/Azi o vedem şi nu e!” (p. 78). Sunt însă în România şi salarii „nesimţite”, nesimţit de mari. Epigramistul pune punctul pe i: „Desigur, s-ar fi cuvenit/Să facem o rectificare,/Că nu salariu-i nesimţit,/Ci nesimţit e cine-l are.” (Sorin Olariu, Salarii nesimţite, p. 17). Ce bine s-ar potrivi această înfierare şi celor care şi-au dat bonusuri foarte „nesimţite” pe Wall Street. Uneori, când are loc fericitul eveniment de ridicare a salariului, acesta nu vine singur, aşa cum se confesează cu amăraciune Ştefan Cornel Rodean în Surprinzător mi s-a mărit salariul: „Dar mult mai mare-a fost mirarea/Când şeful mi-a cerut îndată,/Să-i dau o „taxă pe valoarea …adaugată”. (p.87). Salariile invizibile merg mână în mână cu explozia preţurilor. Cu un ritm ce aminteşte de Topârceanu, Nicolae Bunduri surprinde într-o asociaţie ingenioasă drama preţurilor în creştere în perimetrul unui supermarket: „S-a făcut pe loc arşice/Supermarketul semeţ/Iar un pompier îmi zice/C-ar fi explodat un preţ.” (Cauza unui incendiu, p. 40). Constantin Iuraşcu Tataia se serveşte de un citat din Testamentul arghezian ca să ţintuiască politica fiscală nemiloasă: „Mergând pe-a lui Arghezi măiestrie/(Cel ce-a transpus sordidu-n poezie)/Din bube, mucigaiuri şi noroi,/Guvernul nostru iscă biruri noi.” (Noi taxe şi impozite, p.112). În primul eşalon de victime se situează pensionarii a căror soartă este deplânsă într-un catren sfâşietor de trist: „Şi ei vor să protesteze/Pentru viaţa lor săracă,/Ar scrâşni şi din proteze,/Dar n-au bani să şi le facă”. (Constantin Iuraşcu Tataia, Protest pensionari, p. 115). Soluţia la foamea care bântuie prin spitale ar fi după Tataia tratamentul prin hipnoză „să li se pară c-au mâncat.” (Criza şi hrana prin spitale, p. 114). Haz de necaz face Chitul Grigore de indiferenţa şi pauperizarea extremă din spitale: „Când a făcut infarct bunicul/Şi la Urgenţă am sunat,/Ei au trimis, pragmatici, dricul/Fiindcă Salvarea s-a stricat.” (Austeritate, p. 93). Petru Ioan Garda ne împărtăşeşte o altă experienţă legată de funcţionarea sistemului de sănătate: „L-am dus – era riscant s-amân-/La doctor pe bunicul,/Dar l-a respins, că-i prea bătrân,/A reţinut doar plicul.” (Nu prea sunt locuri prin spitale, p. 68). Hilară este neliniştea lui badea Ilie care a ajuns şi el la spital şi nu ştie cum să dea ploconul doctorului: „E-n spital badea Ilie/Şi-i cam supărat pe viaţă,/Că la doctor el nu ştie/Cum să vâre-n plic o raţă.” (Laurenţiu Ghiţă, Dilema, p. 70). Corupţia din justiţie, învăţământ, relaţiile de muncă în companii sunt de asemenea obiectul săgeţilor satirice ale autorilor din volum.

            Un umor benign este practicat în explorarea slăbiciunilor general umane, a laturii rizibile a pasiunilor şi a tot ce am putea numi un bâlci al deşertăciunilor. Iată-l pe amorezul care a luat foc şi a intrat în încurcătură: „Voi vinde tot ce am prin casă,/Cu scopul de a face bani,/Cam am probleme cu-o mucoasa:/Brunetă, optsprezece ani.” (Sorin Olariu, Boală grea, p. 17). Îmbrăcămintea din ce în ce mai sumară a tinerelor dă bătaie de cap sexului opus: „Când mă uit în preajma mea,/O idee nu-mi dă pace:/Unii n-au ce îmbrăca…/Ele n-au ce să dezbrace!” (Nicolae Bunduri, Fetele de pe bulevard, p. 43). Alteori e luată în colimator frivolitatea feminină, comercializarea farmecelor: „Cu ardoarea tinereţii,/Fără mofturi şi obsesii,/Ea predă în şcoala vieţii/Cea mai veche din profesii.” (Ion Diviza, Profesoara, p. 55). Într-o lume alienată dragostea se vinde ca o marfă, iar cumpărătorii se aleg dintre bărbaţii în vârstă cu buzunarul plin: „S-a scăldat mereu în bani/Ca afacerist de marcă;/Azi, la şaptezeci de ani,/Vin fetiţele să-l stoarcă.” (Nicolae Bunduri, Un crai bătrân, p. 44). Intenţiile matrimoniale şi cele mai serioase se izbesc de calcule financiare care-l opăresc pe îndrăgostit: „Voiam să fie-a mea stăpână,/Dar când am mers la tatăl ei,/Mi-a spus; „nu-mi cere-a fetei mână,/Că nu-ţi dă mâna să mi-o iei!” (Petru Ioan Garda, Refuz, p. 63). Jugul căsniciei nu scapă nici el de zeflemeaua epigramiştilor şi de jocuri de cuvinte dintre cele mai savuroase. Următorul catren pare până la un punct o confesiune despre fericirea conjugală de lungă durată, dacă nu s-ar încheia cu o poantă dramatică: „Sunt sărman ca un păduche/Dar cu soaţa am trăit,/Patruzeci de ani, pe muche/… de cuţit.” (Nicolae Bunduri, Eu boemul, p. 48). Se mai întâmplă şi infidelităţi conjugale ca în epigrama Soţia fotbalistului de Ioan Toderaşcu: „Nevasta lui, prevăzătoare,/Nu duce-o viaţă plicticoasă;/Când joacă el în deplasare,/Ea are „meciuri” grele-acasă!…” (p.37). Sentimentele de dragoste se degradează în gesturi violente în viaţa unor cupluri: „Eu mâna-i sărutam – ea, calmă/Se alinta, eram doar noi -/Iar azi, cu-acelaşi dos de palmă…/Îmi dă sărutul înapoi.” (Nicolae Bunduri, Cu soţia ieri şi azi, p. 43). Variaţiunile pe tema soacrei indezirabile sunt numeroase. Unele au un umor negru. Astfel o telegramă despre moartea soacrei poate părea o veste binecuvântată: „M-au trecut subit fiorii…/”Mama soacră decedată”/Şi-au intrat colindătorii:/-O, ce veste minunată!” (Ioan Toderaşcu, Telegramă de Crăciun, p. 36).

Antologia De la agonie la ext(h)az depăşeşte în multe dintre piesele ei nivelul diletantismului, „al demonstraţiilor de banchete”, după o expresie călinesciană, orchestrând tonuri dintre cele mai diverse, de la satira muşcătoare la graţia de madrigal sau poza teatrală infatuată, făcând dovada unor talente a caror traiectorie merită urmărită.          

 Silvia Jinga

 

Privilegii minoritare în România

Posted by Stefan Strajer On November - 10 - 2011

Privilegii minoritare în România

           

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 Asistam cu o oarecare nedumerire la avansul de pretentii ale unei parti a minortitatii maghiare din Romania.  Inregistrarea recenta a celui de-al treilea partid al acestei minoritati ni se pare o manifestare de extrema nerabdare a d-lui Laszlo Tokes, care considera, probabil, ca a venit timpul favorabil al realizarii unui vis pe cat de nefundamentat istoric pe atat de steril. Partidul Popular Maghiar este al treilea in succesiunea celor create dupa 1990, respectiv UDMR si Partidul Civic Maghiar. O mare nedumerire ma incearca in fata acestei situatii. Numeroasele sunt minoritatile in SUA. Nimanui nu i-a trecut insa prin cap sa infiinteze un partid exclusiv pe baze etnice, adica sa avem un partid al spaniolilor sau unul al minoritatii afro-americane. Asta le-ar suna americanilor ca separatism si tendinta segregationista si fiti siguri ca nu le-ar admite nici in ruptul capului. Doar in Romania “democratia originala” permite minoritatii maghiare sa aiba nici mai mult nici mai putin decat trei partide. Este de-a dreptul ridicol.  Cum se poate explica existenta acestor trei partide daca nu prin faptul ca ele au de pledat pentru interese speciale, altele decat cele ale majoritatii cetatenilor. Aceste drepturi speciale se cheama insa privilegii si nu intelegem de ce guvernele de la Bucuresti considera aceasta situatie normala.

            Nu  se poate spune despre minoritatea maghiara din Romania ca a fost sau este lipsita de drepturi. Traind douazeci si cinci de ani la Tg. Mures, stiu ca inca in vremea guvernarii ceausiste Liceul Bolyai de la Tg. Mures folosea maghiara ca limba de predare a diferitelor discipline si ca doar istoria Romaniei si limba romana se predau in limba oficiala.  Iritarea cea mare provenea din faptul ca Institutul Medico-Farmaceutic din Tg. Mures nu-si desfasura activitatea in limba maghiara, ceea ce mi se pare si acum o dorinta absurda. Studentii la medicina pregatiti pe cheltuiala statului roman trebuiau sa fie medici pe tot cuprinsul tarii si nu doar in tinuturile Covasnei sau Muresului. Ca sa nu mai vorbim de fapt ca Tg. Muresul, considerat un bastion cultural al maghiarimii este inconjurat de o salba de sate romanesti.  Nemultumirea in timpul lui Nicolae Ceausescu mai era cauzata si de repartizarea studentilor de origine maghiara  dupa absolvirea IMF-ului si in alte zone ale tarii, cum ar fi Moldova, de pilda. Maghiarilor asta le suna ca o pedeapsa, cam ca o surghiunire pe cele meleaguri “barbare”.  Si in sfarsit  a fost considerata ofensiva de catre comunitatea maghiara din zona Mures angajarea la Combinatul Chimic “AzoMures” a muncitorilor  din alte parti ale tarii, fapt care a fost vazut ca o actiune sistematica de dislocare a coeziunii grupului etnic maghiar.  Acum, in plina campanie de globalizare a lumii o asemnenea plangere ni se pare de-a dreptul ridicola. O mare parte a muncitorilor angajati la combinat venea din Moldova.  Ma intreb ce fel de abuz era faptul de a li se fi dat o sansa unor oameni care migrau dintr-o zona cu mai putine resurse?  Si apoi intr-o natiune majoritar romaneasca romanii nu aveau dreptul sa se mute la Tg. Mures?  Si ceea ce mi se pare inca mai bizar este ca la putin timp dupa Revolutie la Tg. Mures a inceput sa circule indemnul adresat asa numitilor venetici pe meleagurile muresene de a le parasi si a se intoarce in locurile natale. Au fost considerati venetici cei care ca mine sau ca alti absolventi ai Universitatii din Cluj fuseseram repartizati sa muncim la Tg. Mures sau prin imprejurimi. De unde sa fi emanat acest indemn daca nu din mediile puriste ale comunitatii maghiare care dorea sa-si pastreze cu orice pret identitatea nationala, culturala; chiar cu pretul izgonirii romanilor din judetele tarii lor? Se mai intampla oare undeva in lume ca o minoritate sa abuzeze de ospitalitatea natiunii care o gazduieste asa cum se intampla in Romania?!   

Accentul pus de o parte a intelectualitatii maghiare pe imposibilitatea manifestarii identitatii culturale a fost si in timpul dictaturii cum este si astazi doar cautarea nodului in papura. De lipsa de libertate a cuvantului si a altor libertati si drepturi au suferit deopotriva romani, maghiari, germani si alte nationalitati, cum suna sloganul comunist.   Publicatiile periodice in limba maghiara existente la Tg. Mures si in celelalte orase, precum si sectia maghiara a Teatrului National si a Institutului de Teatru arata ca maghiarii au avut drepturi chiar si in timpul dictaturii comuniste si ca nici un maghiar nu a fost dezantionalizat, ba din contra, se aflau destui printre ei care nu vorbeau limba tarii.  Aici in America daca nu vorbesti limba oficiala esti liber sa mori de foame sau sa te tarasti prin servicii prost platite intreaga viata. In schimb stim din istoria lui Nicolae Iorga cat de multi romani au fost deznationalizati in tinuturile secuiesti, procesul continuand si astazi sub privirea indiferenta a administratiei de la Bucuresti. Aflam cu indignare dintr-un interviu televizat al istoricului Dinu C. Giurescu despre refuzul de a acorda fonduri de la guvern asociatiei culturale Forul Romanilor din Covasna, Harghita si Mures. Guvernele romanesti de azi si din totdeauna au manifestat o neglijenta condamnabila in relatiile lor cu romanii traitori in perimetrul altor tari decat Romania. Se stie in schimb ca in Europa guvernele de la Budapesta au ocupat si ocupa un loc de frunte, daca nu primul loc in promovarea unei politici de deznationalizare si de asimilare fortata a minoritatilor. Despre cum au dus-o romanii in Austro-Ungaria, privind grija autoritatilor pentru cultivarea identitatii etno-culturale, gasim marturisiri pretioase in publicistica lui Octavian Goga: “S-ar putea scrie intunecate tragedii, ca sa se inteleaga groaznica temnita intelectuala in care am tanjit, picurarea continua a otravurilor straine care au falsificat un patrimoniu de gandire si au produs o mentalitate hibrida cu toate consecintele ei.  Ganditi-va, in ce conditii de dezvoltare intelectuala a trait un neam intreg aici, cu patru licee, fara un singur teatru [ …], fara o scoala superioara in limba lui, fara un tablou, fara nici un impuls care sa vie din culmile de simtire ale umanitatii. Judecati aceasta Sahara lipsita nu numai de flora particulara a culturii romanesti, dar ferita de atributiile cele mai elementare ale unei civilizatii superioare …”  (art. Reabilitarea Ardealului, Tara Noastra 1923, nr. 3, p. 81-85).  In vreme ce oficialitatile romane sunt intr-o defensiva totala cele maghiare joaca tare. Nu mai departe, Premierul guvernului de la Budapesta, Viktor Orban promite a interveni in problema  reorganizarii administrative a Romaniei, cand va veni momentul, si flutura ideea unitatii nationale a maghiarilor. Si desi argumentele istorice sunt de partea noastra,  perseverenta si insistenta pe langa Curtile Europene sunt de partea lor.

Intr-un interviu din cadrul emisiunii Punctul de intalnire la televiziunea romana, istoricul Dinu C. Giurescu vede pe buna dreptate in actiunea guvernului Basescu de desfiintare a judetelor tarii istoric constituite de-a lungul a 600-700 de ani un atentat la unitatea teritoriala a tarii noastre si o criminala vointa de anulare a identitatii noastre nationale. Constantin C. Giurescu a subliniat ca judetele in Transilvania demonstreaza existenta romanilor inainte de secolul al XII-lea, adevar care trebuie cat mai repede sters pentru ca incomodeaza pe extremistii maghiari.  Va sa zica administratia romaneasca se zbate din rasputeri sa satisfaca mofturile unei minoritati zgomotoase, calcand in picioare drepturi cucerite cu sacrificiu si zbucium de poporul roman subjugat sute de ani in Transilvania. Guvernarea Basescu este ostila poporului roman. Statutul minoritatilor in pregatire ca si reforma administrativa sunt puncte culminante ale unui proces machiavelic clocit in mediile revizioniste maghiare din Transilvania in colaborare cu revizionismul maghiar  de pretutindeni, cu mult inainte de decembrie 1989.  Eforturile au fost concertate si multi si-au adus cinicul aport. Defaimarea istoriei noastre de Horia Patapievici, atacul la simbolul cel mai profund al romanismului, Mihai Eminescu, schimbarea numelui de tigan in rom in timpul dregatoriei lui Andrei Plesu, proiectul UDMR-ului de impartire a Transilvaniei pe linia trasata de arbitrajul de la Viena in 1940 etc. sunt toate demersuri convergente spre dezmembrarea statului national, unitar, suveran si indivizibil.

            Pacea de la Trianon ne-a aparut si continua sa ne apara  ca un act de justitie istorica infaptuit odata pentru totdeauna. Din punctul de vedere al natiunii romane acest tratat a fost consfintit cu sangele unui million de tarani romani cazuti in transeele Primului Razboi Mondial. Asa gandim noi romanii, dar o parte a intelectualitatii maghiare din Romania gandeste si a gandit intotdeauna altfel.  Revizuirea tratatului, dupa marturisirea unui coleg de la Filiala Academiei din Tg. Mures, este un vis, o obsesie, o datorie, daca vreti, pe care ei, maghiarii o vor urmari chiar si o mie de ani, daca este necesar. Marturisirea mi s-a parut atat de donquijotesca incat nu am putut s-o iau in serios atunci, parand mai mult o gluma.  Confruntarea de la Tg. Mures din Martie 1990 mi-a lasat insa un gust teribil de amar  pentru ca s-a petrecut la putin timp dupa noaptea din decembrie 1989 cand maghiarii au strigat impreuna cu romanii intr-un glas ca vor sa fie liberi.  Totusi, in acel martie 1990 taranul Cofariu de pe Valea Muresului a fost snopit in batai mai sa fie lasat sa moara in centrul unui oras care se pretinde civilizat. Un oras in care Ruxandra Enache batea toba insistent la Pro Europa sa ne grabim sa nu pierdem cumva trenul intrarii in Europa, de parca noi romanii am fi trait la margine de lume, de parca nu Marile Puteri ne imbrancisera la Yalta afara din Europa. Si in acea zi si noapte de pomina din martie 1990 batrani unguri au fost vazuti smulgand pari din garduri si alergand spre Piata Palatului in centrul orasului, strigand ca trebuie sa-i bata pe romani. Ceea ce insemneaza ca obsesia traieste pana in straturile de jos ale populatiei.  Si aceasta este gresit si primejdios.  Este eronat pentru ca adevarul zilnic ca oamenii doresc sa traisca pasnic  si  cel istoric ca Transilvania este pamant romanesc ar trebui sa fie privit in fata si nu masluit in demersurile unui partid extremist, precum este cel al lui Laszlo Tokes. De asemenea, teribila a fost minciuna raspandita cu viteza fulgerului de agentii maghiare de presa precum ca victima atacurilor si batailor ar fi fost un maghiar nu un roman. Cunoasteti tactica lansarii primului zvon care convinge, ca cine mai are timp in nebunia contemporana sa mai cerceteze atent adevarul faptelor?! Sa amintim de asemenea ca s-au aruncat sute de sticle incendiare in tancurile cu soldatii trimisi la locul confruntarii pentru pacificare. Cand un taran roman a fost batut mar sa  nu-mi spuneti ca tot taranii romani au aruncat cu sticle incendiare in soldati. Nu face sens. Nu am sa uit niciodata imaginea pietii din fata Primariei orasului si a Palatului Culturii pavata de sticle incendiare, marturie a unei ostilitati neimblanzite. S-a spus ca manevre securiste au dus la aceasta incaierare. Chiar daca este asa ostilitatea fatisa de zile si saptamani dintre romani si maghiari a trebuit sa fie hranita de cei ce au de profitat de pe urma incitarii nationalismului si acestia au fost si altii, nu doar securistii. Cat despre contributia lui Gelu Voican Voiculescu trimis de la centru pentru limpezirea situatiei ea a fost nula. Despre acele vremuri tulburi nu s-a scris inca nimic convingator.

            Sa nu ne intoarcem la vremurile Scolii Ardelene, ci doar la crearea Partidului Comunist din Romania si la momentul imediat postbelic. Nu romanii, ci maghiarii au dat buzna in Partidul Comunist Roman infiintat in 1921.  De ce au fost atat de pasionati de comunism unii activisti maghiari din Romania? Pentru ca primisera asigurari din partea Cominternului privind autonomia Transilvaniei.  Obsesia persista in intreaga activitae a  MADOSZ-ului  Ea continua in anumite cercuri maghiare in surdina pusa de dictatura sub forma luptei pentru identitate culturala si reapare manifest odata cu afirmarea pastorului Laszlo Tokes, unul dintre pionii rasturnarii din decembrie 1989.  Aureola de revolutionar a lui Laszlo Tokes  este falsa pentru ca pastorul nu slujeste interesele poporului in sanul caruia a mancat painea de decenii, ci lupta fervent pentru obsesia hilara a autonomiei Transilvaniei si intr-un final, de ce nu, a intoarcerii rotii istoriei. In contextul unei tendinte de secesiune a unor state europene, pastorul isi face mari sperante si s-a strecurat exact in organismul care ii asigura cadrul favorabil pentru o propaganda antiromaneasca. Ati ghicit, pastorul este mare europarlamentar. Si cum politicienii romani, multi dintre ei calca in strachini pastorul are motive sa creada in cauza vietii sale. In 16 septembrie a.c. o conferinta convocata la Tg. Mures in Sala Mare a Palatului Administrativ cu invitati din Tirolul Italian a avut ca obiectiv dezbarerea binefacerilor autonomiei. Numarul participantilor doar de douazeci si sase, dupa cum ne informeaza Nicolae Balint (Autonomia, necesitate justificata sau obsesie politica, Curentul nr. 9, 2011, p. 4) ne face sa credem ca partidul nou inregistrat al lui Laszlo Tokes inca nu are numerosi adepti. Sa speram ca o buna parte din minoritatea maghiara din Romania isi va pastra bunul simt si logica.

            Ne-am bucura daca Ambasaca Romana din Washington si Centrul Cultural de pe langa Consulatul Roman din New York ar cataliza o campanie de presa din partea istoricilor romani de combatere sine ire et studio a pretentiilor nejustificate fluturate de revizionistii maghiari in presa nord americana.

Despre educaţia copiilor în cărţile Vechiului Testament

Posted by Stefan Strajer On October - 13 - 2011

Despre educaţia copiilor în cărţile Vechiului Testament

 

Autor: Sorin Olariu (Michigan, USA)

Printre multele şi folositoarele învăţături pe care le găsim în Sfânta Scriptură este şi aceea despre familie ca nucleu al societăţii. Astfel, ni se spune încă de la început, din Cartea Genezei că familia este un aşezământ rânduit de Dumnezeu şi că datează încă de la facerea primilor oameni, creaţi în mod special şi binecuvântaţi să fie rodnici, să se înmulţească şi să umple pământul şi să-l stăpânească. Prin cuvintele: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (Facere I.28), Întemeietorul însuşi înzestrează familia cu un caracter sacru. Conştiinţa aceasta s-a păstrat de altfel şi la popoarele păgâne care socoteau viaţa familială în strânsă legătură cu divinitatea iar ocrotirea acesteia era încredinţată unei anume zeităţi.
Datorită caracterului ei de celulă socială prin excelenţă, familia a jucat în decursul timpului un rol dintre cele mai importante în istoria omenirii. Ea a fost dintotdeauna, încă de pe vremea protopărinţilor noştri Adam şi Eva, o adevărată celulă de regenerare a societăţii prin naşterea de copii dar şi prin creşterea şi educarea acestora. Tocmai de aceea Sfânta Scriptură consideră copiii drept un dar de la Dumnezeu şi o binecuvântare a familiei (Ps. CXXVI, 3) iar lipsa copiilor o pedeapsă divină (Lev. XX, 21, Isaia XLVII, 9).
Cum naşterea copiilor este o binecuvântare dumnezeiască, părinţilor le revine una dintre cele mai importante sarcini: creşterea şi educarea urmaşilor în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu şi cu idealul societăţii. De aceea în cărţile Vechiului Testament, dar mai ales în cele didactice, întâlnim îndemnuri şi sfaturi care să conducă la o viaţă de familie armonioasă sub toate aspectele ei. Acestea sunt adevărate principii care stau la temelia dezvoltării şi desăvârşirii vieţii familiale.
Cuvântul familie, prin însuşi conţinutul lui, defineşte de fapt cadrul între care se desfăşoară relaţiile între părinţi şi copii. Dacă este să vorbim întâi despre obligaţiile pe care le au părinţii faţă de copii, trebuie să începem fireşte cu cea mai importantă dintre ele, aceea de a le da o educaţie. Se ştie că orice copil are încă de la naştere un complex de predispoziţii care datorită unor influenţe mai bune sau mai puţin bune din exterior îi vor forma personalitatea. Aceste influenţe şi predispoziţii pot acţiona în viitor în favoarea dezvoltării unei personalităţi sănătoase sau în detrimentul acesteia.
Din punct de vedere religios, necesitatea educaţiei rezultă din faptul că omul nu a fost perfect la crearea lui, ci perfectibil, cu misiunea de a lucra el însuşi cu multă râvnă în scopul propriei sale perfecţionări. Necesitatea educaţiei s-a afirmat şi mai pregnant în urma căderii protopărinţilor în păcatul primordial al neascultării. Pierzându-şi în acest fel ajutorul harului, omul a simţit apoi din plin necesitatea îndreptării vieţii sale spre o altă stare, mai bună şi mai luminoasă, lucru care nu se poate face decât prin educaţie. În vederea unei cât mai rodnice activităţi în acest sens, cărţile didactice dar şi întreaga Sfântă Scriptură în general, ne oferă nenumărate exemple şi sfaturi pentru părinţi în ceea ce priveşte educaţia copiilor, încât putem spune cu certitudine că această carte este un adevărat îndreptar, un manual al artei de a-i educa şi a-i creşte pe copii. De altfel, dreptul şi îndatorirea părinţilor de a-şi educa copiii rezultă din chiar actul naşterii lor, după cum ni se spune în repetate rânduri în cartea Sirah, pentru ca în Proverbe (XXIX, 15) să se concluzioneze: “Varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care se lasă în voia apucăturilor lui, face de ruşine mamei sale.”


Faţă de Dumnezeu şi faţă de societate părinţii au o dublă datorie, constând în asigurarea tuturor condiţiilor materiale şi în îngrijirea permanentă pentru formarea şi dezvoltarea copiilor, deoarece personalitatea nu se dobândeşte doar pe cale ereditară, ci este rezultatul unei îndelungi activităţi susţinute într-un mod organizat de către educatori. Cea mai importantă îndatorire a părinţilor în educarea copiilor este cultivarea spirituală a lor, fiindcă, după cum ni se spune în Proverbe (III, 14-15), “dobândirea înţelepciunii e mai scumpă decât argintul şi preţul ei e mai mare decât al celui mai curat aur. Ea este mai preţioasă decât pietrele scumpe.” Cine nesocoteşte această datorie nu numai că îşi neglijează copiii, ci săvârşeşte o mare nedreptate faţă de societatea în care trăieşte. De aceea Sfânta Scriptură îi dezaprobă şi îi condamnă pe aceşti aşa-zişi părinţi: “Ruşine tatălui este fiul neînvăţat iar fiica spre scădere s-a născut” (Sirah, XXII, 3).
În esenţă, rolul educaţiei după cărţile didactice este următorul: plecând de la învăţătura că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, cu scopul de a ajunge la semănarea cu El, rezultă că Omul trebuie să depună un efort susţinut pentru atingerea acestui ţel, iar lucrul acesta nu se poate obţine decât prin educaţie. Cărţile didactice cuprind numeroase reguli de conduită şi recomandă părinţilor să cultive la copii virtutea dreptăţii şi ideea de pace, ca pe nişte condiţii esenţiale ale existenţei. Cultivându-le celor mici ideea de pace, automat se va dezvolta la ei şi sentimentul iubirii faţă de semeni. Tot în cadrul educaţiei moral-sociale părinţii sunt datori a sădi în sufletul copiilor şi ideea de muncă, încredinţându-i prin diferite exemple că munca este singurul mijloc pentru agonisirea celor trebuincioase existenţei dar şi pentru propăşirea şi desăvârşirea lor. Îndemnul la muncă se găseşte în cărţile didactice aproape la fiecare pas, iar starea de lenevie care duce la degradarea fiinţei umane, la deşertăciune şi desconsiderare este combătută cu tărie: „Du-te la furnică, leneşule şi vezi munca ei şi prinde minte!…” sau: „Mergi la albină şi vezi cât este de harnică şi ce lucrare iscusită desăvârşeşte..”. (Proverbe XXII, 27).
O altă latură a educaţiei moral-sociale este şi aceea de cultivare la tânara generaţie a sentimentului de dragoste şi respect faţă de colectivitate, copiii trebuind să realizeze de mici că viaţa în comun este o formă superioară de convieţuire iar aceasta nu trebuie înţeleasă ca haos, ci ca ordine, muncă în comun şi disciplină.


Virtutea cumpătării este de asemenea recomandată în cărţile didactice ale Sfântei Scripturi, mai ales prin combaterea lăcomiei care îl poate duce pe om la degradare şi la pierderea demnităţii. Totodată, copiii trebuie sfătuiţi să nu facă apel la mânie şi la răzbunare când cineva îi nemulţumeşte deoarece acestea sunt doar nişte manifestări nesănătoase care dovedesc lipsa minţii şi a educaţiei.
Dar toate aceste sfaturi pentru o bună creştere a copiilor nu valorează nimic dacă ele nu sunt însoţite şi de exemplele proprii ale părinţilor. În primul rând copilul nu trebuie să observe niciun fel de discordanţă între cuvântul şi fapta celui care îl educă, altfel spusele părinţilor nu vor avea nicio influenţă asupra sa. În al doilea rând părinţii trebuie să fie consecvenţi şi să îşi supravegheze atent şi continuu copiii pentru că „fiul slobod se face obraznic”, după cum ne spune cartea Sirah (XXX, 8).
De remarcat că în cărţile didactice nu ne sunt relevate doar datoriile părinţilor faţă de copiii, ci şi datoriile copiilor faţă de părinţi. Astfel, părinţii trebuie să se bucure de cea mai înaltă preţuire din partea copiilor tocmai pentru strădania plină de jertfă pe care ei au depus-o şi pentru marea răspundere pe care o au privind educaţia acestora. Cel mai de seamă sentiment pe care copiii trebuie să îl nutrească faţă de părinţii lor este sentimentul iubirii, sentiment care se poate exprima prin ascultare, cinstire şi ajutorare la bătrâneţe.

 În Creştinism, raportul dintre copii şi părinţi are ca temelie Vechiul Testament. După cum în cadrul Bisericii se urmăreşte curăţirea de păcate şi sfinţirea credincioşilor prin învăţătură, prin rugăciune şi prin Sfintele Taine, tot aşa şi în cadrul familiei, care este chipul Bisericii, părinţii au datoria de a-i apăra pe copiii lor de toate relele aduse de păcat, lucru ce se poate realiza numai printr-o educaţie religios-morală şi socială sănătoasă. Mântuitorul însuşi a iubit copiii şi i-a numit „moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu” (Matei XIX, 14).
Se poate spune, concluzionând, că principiile pedagogice pe care le întâlnim citind cărţile didactice ale Vechiului Testament au avut şi au în continuare o valoare deosebită în procesul de educaţie a tinerei generaţii la toate popoarele creştine. O bună dovadă a însemnătăţii acestor principii dar şi a aprecierii de care se bucură ele la creştinii ortodocşi români este citirea în Postul Mare a paremiilor care conţin texte din cărţile didactice dar şi trecerea acestor precepte moral-educative în conştiinţa milenară a poporului nostru prin intermmediul proverbelor şi zicătorilor.

O ciudata imagine a familiei

Posted by Stefan Strajer On May - 16 - 2011

O ciudata imagine a familiei

– Reflectii la romanul Castelul de sticla de Jeannette Walls –

 

Autor: Silvia Jinga (Michigan, USA)

In zilele noastre conceptul de familie este de multe ori pus la grea incercare.  Subminarea lui vine din diferite directii cum ar fi:  miscarea feminista, cea a homosexualilor sau din randul celor care nu accepta ideea de angajament intr-o relatie serioasa si de lunga durata, opunandu-i o convietuire temporara fara obligatii deosebite. Atitudinea fata de ideea de familie este influentata de un proces mai amplu de relativizare a valorilor, delcansat inca la inceputul secolului trecut. Ne intalnim la tot pasul aici in America cu acele „single moms”, care lupta eroic sa ingrijeasca si sa educe unul sau mai multi copii in absenta autoritatii paterne atat de necesare. Sau atunci cand familia exista in sensul traditional al cuvantului s-a modificat radical rolul parintilor in interiorul familiei,  in directia unei liberalizari excesive a conceptului de autoritate parentala. Am observat din primul moment cand am pus piciorul in aceasta parte a lumii ca unii parinti au dat in mintea copiilor, au uitat ca ei trebuie sa reprezinte reperul ferm al valorilor morale care trebuie inculcate si intarite mereu in constiinta odraslelor lor.  De teama de a nu stirbi cumva libera dezvoltare a personalitatii copiilor, parintii aici se lasa de fapt condusi de capriciile celor pe care ei au de fapt raspunderea si datoria de a-i modela.  Si modelarea unui copil este o misiune grea, dar admirabila de la care nici un parinte nu ar trebui sa dezerteze.

            Romanul The Glass Castle publicat de jurnalista Jeannette Walls la editura Simon & Schuster in 2005 la New York are in centrul lui aventura deconcertanta a unei familii seminomade fara sa fie deloc primitiva, ci dimpotriva sofisticata in gandire si principii.  Este chiar saga familiei autoarei, tinuta in secret pentru multi ani de Jeannette Walls si apoi dezvaluita lumii din teama de a nu fi descoperita de media new-yorkeza, in care jurnalista a avut o incredibila ascensiune. Parintii lui Jeannette, Rex Walls si Rose Mary sunt foarte interesanti ca personaje literare, dar catastrofali ca fiinte reale.  Si ei au trait cu adevarat,  aducand pe lume patru copii:  Lori, Jeannette, Brian si Maureen. Rex, fost ofiter de aviatie lucreaza sporadic ca electrician prin micile asezari din sud care mai de care mai dezolante, exceptand Phoenix-ul unde mostenesc o casa din partea bunicii dinspre mama. Peregrinarea prin localitatile cenusii se explica prin fuga sotilor Walls de creditori pe care ii numeau „bloodsuckers” si „the gestapo”.  Desi amandoi sunt inzestrati cu aptitudini care le-ar asigura un loc onorabil in societate, ei aleg viata fara reguli, total non-conformista, fara obligatii sociale si fara dureri de cap. Mama ar putea preda ca profesoara, dar prefera sa stea acasa nu ca sa supravegheze copii sau sa-i hraneasca, ci ca sa picteze sau sa dactilografieze povestile ei niciodata publicate.

Asa se intampla ca Jeannette in varsta de numai trei ani este lasata sa se descurce si sa-si gateasca singura crenvurstii, ceea ce ii cauzeaza arsuri aproape fatale, care o vor lasa cu cicatrici pe viata. Brian, fratele mai mic cade si isi sparge capul, dar parintii nu-l duc la spital, il lasa sa sangereze si gasesc in asta motiv de gluma: „Dad said, „Brian’s head is so hard, I think the floor took more damage than he did” (Tata a zis „Capul lui Brian e asa de tare ca eu cred ca podeaua s-a sticat mai mult decat capul lui” – p. 13). Eludarea realitatii este o trasatura de baza a sotilor Walls, care au un fel de a-si proteja linistea interioara pe seama ignorarii neplacerilor din jur si in special a celor cauzate copiilor lor. Parintii isi duc existenta lor paralela, tatal cheltuind ultimul banut pe adictia lui la alcool, iar mama pe canvasul si culorile necesare picturilor ei pe care nu le cumpara nimeni. Modul in care aceste personaje se invaluiesc in egocentrismul lor frizeaza de multe ori comicul absurd din romanele lui Charles Dickens.  Ei se situeaza la polul opus parintilor protectori, dimpotriva lasandu-i sa creasca precum ierburile campului sau ca puii de animale impinsi de timpuriu sa lupte singuri pentru existenta. Lasati sa se descurce pe cont propriu, cei patru frati condamnati la foame in mod constant mananc adesea ce gasesc prin cosurile de gunoi, iau pe furis din sacul de mancare al altor copii,  sau se hranesc cu poame salbatice. Din cand in cand parintii mai aduc cate ceva de mancare acasa, dar nu se sfiesc, mama de pilda, sa manance pe ascuns ciocolata, fiind prinsa asupra faptului. 

Rose Mary, mama, se ingrijea de spiritul ei, cultivandu-se mereu, conversand despre Renaissance cu sotul ei, citind  constant, dar isi neglija in mod absolut copiii si i sa parea un lucru cat se poate de firesc. Romanciera, care nu are nici un fel de resentiment fata de parintii ei, luindu-i asa cum au fost, o priveste pe mama ca fiind un fenomen: pe de-o parte avea imaturitatea unui copil de patru ani si pe de alta parte elevatia culturala a unui autentic intelectual.

            Perspectiva narativa se modifica pe parcursul cartii, schimbandu-se de la privirea naiva, entuziasmata  a copilului in prima parte la judecata critica a adolescentului care incearca sa priveasca detasat si critic experienta de viata a familiei. In anii fragezi ai copilariei peregrinarea dintr-un loc mizer in altul si mai mizer nu e inregistrata ca atare de micii Walls, pentru ca tatal este charismatic, iar mama incearca sa le distraga atentia cu felurite artificii. Uneori nu reuseste intocmai, ca atunci cand tatal arunca din fuga automobilului pe Quixote, pisica favorita a lui Jennette pe motiv ca pisicile nu iubesc calatoriile.  Fetita izbucneste in lacrimi, dar mama ca sa eludeze situatia ii indeamna pe toti sa cante. Tarziu in acea noapte tatal a oprit masina in desert si au dormit cu totii sub cerul liber. El stia intotdeauna sa ii transpuna in planul spiritual prin asociatii neprevazute, care ii impresioneaza pe copii. Somnul sub cerul liber nu promitea sa fie deloc confortabil, dar Rex Walls apeleaza la imaginatia copiilor: „The Indians didn’t have pillows, either, he explained, and look how strait they stood” (p.18  „Indienii nu au folosit perne, de asemenea, si uite cat de drept au stat.”), subliniind demnitatea bastinasilor in fata ocupantilor. Impactul asupra copiilor este extraordinar, magic, Jeannette, impartasindu-i imediat surorii ei, Lori, cat de norocosi sunt ei sa doarma sub cerul liber ca indienii. Tot asa de fascinata este Jeannette cand in noaptea de Craciun tatal o invita sa-si aleaga o stea din multimea pe care cerul o ofera tuturor muritorilor. Ea isi alege emotionata pe Venus. Neavand para chioara sa cumpere copiilor cadouri de Craciun, tatal le ofera in schimb dizertatii despre gaurile negre, quasari si diferite constelatii. De altfel ambii parinti se pricep sa-si educe copiii astfel incat ei nici sa nu doreasca vreun cadou de Craciun.  Le spulbera credinta in aceasta sarbatoare, spunandu-le ca ceilalti copii sunt spalati la creier si impinsi de parinti sa creada in mituri stupide.

Total neconventionali, sotii Walls cred in vagabondaj, in viata aproape de natura, pe care o opun complicatiilor civilizatiei.  Stralucirea stelelor, le explica tatal copiilor, e data celor care isi iau riscul sa traiasca in salbaticie, caci bogatii care se inchid in apartamentele luxoase traiesc in marile orase, unde cerul e asa de poluat incat ei nu se pot bucura de splendorile naturii. Aici este implicata o nota prezenta voalat in tot romanul, privind protestul implicit al parintilor homeless impotriva societatii bazate pe capital. Dar existenta lor sub nivelul de saracie nu ne apare in nici un caz ca fiind cauzata de oranduirea capitalista, ci de propria lor optiune pentru un extravagant rousseauism. In secolul al 18-lea filozoful Jean Jacque Rousseau a lansat indemnul: „Retourner dans la nature” ca fiind singura cale a eliminarii relelor produse de „contractul social”.  Intr-un anumit sens si sotii Walls sunt niste „rousseau-isti” prin retragerea lor continua din societate in propriul lor egocentrism. As spune ca un vag protest antimercantil, anticonsumatorist se impleteste cu o nuanta rousseau-ista. Este semnificativ dialogul din finalul romanului intre Jeannette si mama sa. Fiica, ajunsa in elita jurnalismului, foarte bine situata financiar ii spune mamei cat de confortabil traieste si mama nu ezita sa ii raspunda conform credo-ului ei de o viata intreaga:  „That’s what I’m worried about. … Look at the way you live.  You’ve sold out.  Next thing I know, you’ll become a Replublican. … Where are the values I raised you with?” (p. 269 – „De aceea sunt ingrijorata.  Uita-te cum traiesti. Te-ai vandut. Urmatorul lucru pe care o sa-l aflu este ca ai devenit Republicana.  Unde sunt valorile cu care te-am crescut?”)

            De mentionat ca sotii Walls raman fideli stilului lor non-conformist de viata, nonsalanti in fata numeroaselor privatiuni materiale carora le gasesc intotdeauna o explicatie rezonabila din punctul de vedere al filosofiei lor, in mare parte anticonsumatorista, antipragmatica. Intr-o lume al carei motor este profitul Rex Walls isi permite sa fie un Don Quijote sui-generis, visand nu la Dulcineea din Toboso, ci la „castelul lui de sticla” la al carui proiect lucra cu sarg, urmand sa fie ridicat in desert ca sa foloseasca energia solara.  Dar visul castelului de sticla se lega de un alt vis, care ca si primul, era o fata morgana. Si anume era visul descoperirii de aur datorita Prospectorului, unealta magica la care lucra impreuna cu Brian si Jeannette. Autoarea romanului il numeste pe tatal ei un mare visator.  Marele visator era insa dublat de un machiavelic consumator de alcool care nu se dadea in laturi de la nimic cand era vorba sa produca bani la jocurile de noroc si prin alte mijloace dubioase. Cand ajunge la mare ananghie pe cand locuiau in Welch (West Virginia) intr-o huruba de casa in care te ploua in pat, Rex incearca s-o foloseasca pe fiica lui adolescenta ca momeala pentru partenerii lui de gambling. Si parca asta n-ar fi destul,  fura banii din pusculita copiilor, economisiti de ei pentru a pleca definitiv la New York si a scapa de infernul  familial.

Adictia tatalui e din ce in ce mai grava, iar evaziunea mamei in lumea artelor din ce in ce mai incapatanata. Situatia devine conflictuala pe fata. Jeannette o adolescenta talentata o confrunta pe mama:  „If you want to be treated like a mother”, I said, „you should act like one”. (p.219). Ii aminteste de responsabilitatile materne pe care Rose Mary nu le-a satisfacut niciodata. Mama e rau ofuscata si cere sotului ei sa puna lucrurile la punct. Rex ia partea sotiei lui si in ciuda dragostei deosebite ce-o purta lui Jeannette o biciuieste ca sa-si aduca aminte de respectul neconditionat datorat parintilor.  Intre Rex si Rose Mary comuniunea era pe viata. In ciuda alcoolismului incurabil al sotului ei lui Rose Mary nu-i trece prin cap sa-l paraseasca pe cel care i-a fost sortit pentru totdeauna, asa cum cerea credinta ei catolica.            Ceea ce este fascinant in relatiile parinti – copii din acest roman rezida in faptul ca asistam la un tratament foarte contradictoriu a copiilor de catre parinti.  Pe de-o parte parintii se ingrijesc constant de educatia intelectuala a copiilor, le dau afectiune mereu,  iar pe de alta parte neglijeaza total cerintele concrete de adapost, hrana si imbracaminte, deci ignora necesitatile de baza ale oricarei existente umane decente, supunandu-i cu o nespusa cruzime pe proprii lor copii la umilinte sociale de nedescris. La randul lor copiii dezvolta o solidaritate remarcabila si dragoste fierbinte unul pentru altul, sentimente nascute si nutrite de imprejurarile ostile in care au crescut, de lupta atroce pentru supravietuire. In Welch ei erau cei mai saraci intr-o comunitate care nu excela decat prin saracie.  Dar ceea ce este inca mai curios, Rose Mary mostenise, dupa moartea parintilor ei, fermieri in Texas, un teren imens care valora cel putin un milion de dolari. Nici prin cap nu i-a trecut sa-l vanda ca sa-si scape familia de tortura foamei cotidiene si a mizeriilor nesfarsite. Si a motivat ca n-a facut-o pentru ca pamantul nu putea fi instrainat, ci trebuia sa ramana in familie. Deducem ca ar fi fost vorba de un atasament mistic pentru pamantul mostenit din generatie in generatie.

            Ceea ce fusese in copilarie atractia copiilor pentru desele schimbari de decor si magia istorisirilor paterne se transforma cu timpul in revolta adolescentina si dorinta de evadare.  Copiii isi parasesc parintii si iau drumul New York-ului, unde cel putin trei dintre ei se vor realiza si vor ajunge la bunastare. Educatia intelectuala primita in familie isi da roadele. Parintii ii urmeaza la New York dupa o vreme si astfel familia se reface in circumstante mult mai fericite. Copiii ajunsi acum oameni in toata firea au o viata imbelsugata, dar parintii raman neclintiti in atasamentul lor pentru aceeasi existenta plina de privatiuni, in ciuda ofertei de ajutor venite din parte lui Jeannette. Dorm in masina, uneori prin parcuri si in cele din urma in niste apartamente abandonate, insalubre. Viata paupera nu-i impiedica sa se bucure de concertele cu intrare libera din parcuri sau de cartile de la numeroasele biblioteci. Acest oameni resping cu tenacitate binefacerile confortului oferit de societatea de consum, bucurandu-se in schimb de deliciile spiritului din care si-au facut un fel de turn de fildes din unde isi permit sa priveasca oarecum condescendent la cei imbuibati.

 In chip remarcabil in ciuda oprelistilor materiale, dragostea supravietuieste in familia Walls.  Sentimentele filiale ale copiilor ajunsi adulti sunt impresionant de statornice si nepoluate de amaraciuni sau reprosuri.  In apropierea tatalui aflat pe moarte Jeannette mediteaza la viata lor, traind acut suferinta iminentei pierderi: „But despite all the hell-raising and destruction and chaos he had created in our lives, I could not imagine what my life would be like – what the world would be like without him in it. As awful as he could be, I always knew he loved me in a way no one else ever had.” (p. 279 – „In ciuda iadului si distrugerii si haosului pe care l-a creat in vietile noastre, nu-mi puteam imagina cum ar fi viata mea, cum ar fi lumea fara el in ea.  Oricat de groaznic a fost el, am stiut intotdeauna ca m-a iubit intr-un fel in care nimeni altul n-a facut-o.”) Iata deci explicatia solidaritatii familiei Walls pe deasupra tuturor vicisitudinilor:  fluidul iubirii care a circulat continuu intre toti membrii ei. 

            Si daca vrem sa cautam un talc calatoriei care se numeste viata cred ca il gasim in aceeasi conversatie dintre fiica favorita si parintele ei muribund:  „Never did build that Glass Castle”, spune fata. „No. But we had fun planning it.”, raspunde tatal. (p. 279 – „Nu am construit acel Castel de Sticla”. „Nu. Dar ne-am bucurat planuindu-l”).  Frumusetea vietii noastre este insusi drumul pasionat catre o tinta care sa ne tina sufletele intregi. 

            Nu e de mirare ca romanul autobiografic al lui Jeannette Walls a intrunit comentarii critice foarte favorabile.  Este o carte remarcabila care iti solicita la lectura intreaga participare.

Epigrame – Made in USA

Posted by Stefan Strajer On April - 13 - 2011

EPIGRAME

De curând a apărut volumul de epigrame și poezii satirice Made in USA, autor Sorin Olariu, carte din care vă prezentăm câteva mostre de umor românesc de peste ocean.

  

MASĂ ROTUNDĂ LA TV

Un gând lăuntric mă apasă

Privind discuţiile plate:

Mai poate fi rotund-o masă

Cu-atâtea capete pătrate?

EPI-FABULĂ MIORITICĂ

Ţara noastră, de-o cutreieri,
Nu-i nici mare, nu-i nici mică,
Dar conţine-atâţia greieri
Că de-a dreptul te… furnică.

NOR VULCANIC

Peste scumpa Românie
Vine norul, trece norul,
Noi rămânem pe vecie
Cu piticul şi cu chiorul.

CUNUNIA RELIGIOASĂ

Încheiată cu: Amin!

Slujba asta ne-a adus

O fecioară mai puțin

Și un răstignit în plus.

SFAT PARINTESC

De-ai să-nveţi copile carte,

Ai s-ajungi şi tu departe;

Şi-o să ai atunci de toate…

(În Canada sau în State…)

RETROCEDARE

Cu lacrimile-n ochi şuvoi

Plângeau ţăranii pe-nserate:

Le-au dat pădurea înapoi…

C-un kilometru jumătate.

EMIGRARE

Am să vă spun acum cinstit

De ce din ţară-am emigrat:

N-aveam o sursă de venit

Şi-am prins o sursă de plecat.

NAȚIONALEI DE FOTBAL

Mă uit și eu la fotbaliști
Și nu-nțeleg, să mă iertați,
Cum niște profesioniști
Sunt totuși necalificați?!

NEUROLOGUL

Pacienți cu fel de fel

De probleme neuro

Vin cu sutele la el…

De dolari sau euro.

FEMEIA

Cea chitită să te-agaţe
Fără nicio remuşcare:
Prima dată-i cazi in braţe,
Mai apoi îi cazi în gheare.

Foto.Sorin Olariu

O imagine a tranzitiei romanesti. Andrei Plesu: Obscenitatea publica

Posted by Stefan Strajer On January - 20 - 2011

O imagine a tranzitiei romanesti. Andrei Plesu:  Obscenitatea publica

 

Autor: Silvia Jinga

 

            Conceptul de tranzitie defineste perioada post-comunista din istoria Romaniei, avand ca punct de plecare anul 1990, fara a se sti inca nimic despre durata si sfarsitul acestui proces deloc confortabil. Un aforism al lui Nicolae Iorga ne spune ca atunci „cand vin apele mari gunoaiele ies la suprafata”.  Cartea lui Andrei Plesu (editia a II-a, Humanitas, 2005) prinde in portrete satirice cu iz caragialesc tocmai aceste gunoaie care misuna la toate nivelele politice si culturale in Romania tranzitiei.  Numai ca aforismul marelui istoric trebuie adaptat la situatia actuala a Romaniei:  „gunoaiele” nu sunt doar cele starnite de apele mari, ci si cele preluate de la vechiul regim in persoana fostilor activisti  care, profitand de apele tulburi,  se strecoara din nou in varful piramidei, daca se poate in scopuri dintre cele mai lucrative spre folosul propriu si deserviciul tarii.  Tonul eminamente caragialesc al cartii ni se pare extrem de adecvat la culoarea locala a politicianismului si mentalitatii generale romanesti, unele din portretele creionate vitriolant fiind cu adevarat memorabile.

Autorul analizeaza fenomenul tranzitiei ca unul care a baut pana la fund paharul durerilor noastre comuniste in care bombanela nemultumirii se amesteca grosier cu o gama larga de compromisuri, asupra carora ochiul penetrant al filozofului si gazetarului Plesu se apleaca indelung. Doua lucruri mi se par demne de subliniat de la inceput.  Mai intai faptul ca autorul nu judeca realitatea romaneasca ex catedra cu un ton detasat, „ cu acreala normativa si morga sapientiala”, ci ca un ins foarte implicat si nescutit de recunoasterea propriilor limite, citandu-l pe Emil Cioran care afirma ca „am fost cu totii turisti in infern”. Referindu-se la Christos, care a venit intr-o lume dubioasa ca sa confrunte raul si sa-l vindece, Plesu conchide: „primul pas spre demonstrarea raului este curajul de a fi prezent (subl. aut.) in cetatea lui.” (p. 14). Pariticiparea la  amestecul diform si grotesc al colaborationismului din timpul comunismului nu ne absolva de indatorirea de a privi raul de atunci si de acum cu luciditate, pentru a-l eradica. 

Al doilea aspect al pozitiei de pe care Plesu judeca societatea romaneasca este patriotismul lui, pe care trebuie sa il intelegem ca unul bazat pe o critica onesta a pacatelor si schitarea unor solutii pentru mantuire.  Infierand „nerusinarea” din politica, publicistica, moravuri, comportamentul public, propune ca ideal pe omul de bun simt, de caracter, care isi face datoria pe propria lui parcela de viata cu aceasta contribuind la binele intregii tari. Modelul propus de A. Plesu a fost descris in perioada iluminista de filozoful Voltaire in povestirea lui Candide. Cand toti romanii vor intelege sa isi lucreze „gradina” proprie precum Candide, va fi bunastare si pace. Rezolvarea pare atat de simpla si totusi e amanata de atata vreme nu doar la noi, ci in atatea alte parti ale lumii. In eseul Solutia eroului salvator  remediul practic al delasarii noastre este descris apasat si limpede. Mesianismul nu are ce cauta in lupta noastra de imbunatatire a standardului de viata in societatea romaneasca. Nu este nici o taina, ne indruma Plesu a vedea clar: „Fiindca eu cred ca nu ne vom salva niciodata cata vreme vom conta numai si numai pe aparitia unu salvator.” (p. 180) Dar ce trebuie sa facem? Raspunsul vine raspicat: „Sa construim institurii solide, sa respectam legile, oamenii si buna-cuviinta. Sa fim hiper-competenti si hiper-corecti pe lotul care ne revine, sa ne purtam cordial unii cu altii, sa nu mai racnim, sa nu mai aruncam gunoiul in strada, sa tinem curate closetele publice si sa vorbim frumos romaneste. Nu intelectualii trebuie sa salveze tara, ci toata lumea” (subl. ns., p.181).  Intre cele doua razboaie mondiale cand lumea romaneasca traia de asemenea o vreme de reasezare dupa Marea Unire, in publicistica incendiara a lui Octavian Goga gasim aceasi idee ca „adevarul ustura, dar vindeca”.  Si atunci aparusera ca ciupercile dupa ploaie o serie de politicieni „cu termometrul insufletirii in stomac”.

Eseuri, portrete in genul „fiziologiilor” lui Costache Negruzzi, analize profunde ale racilelor comuniste, pamflete usturatoare, impresii de calatorie (in Japonia de ex.), reflectii privind specificul national si cel occidental, toate se constituie intr-o imagine serioasa si carnavalesca a lumii romanesti actuale.  Astfel, cartea lui Plesu ne apare ca  un pretios document al unor fenomene trecatoare, ca un jurnal de bord al unui calator pritre oameni si lucruri nu tocmai placute vederii, de cele mai multe ori. Caci obscen vine de la latinescu caenum, care insemneaza mocirla, laturi, noroi. 

Istoria Romaniei din perioada tranzitiei a inceput printr-un urias kitsch care a fost, ne amintim, combinatia dintre revolutie si spectacolul televizat.  De atunci si pana azi, observa autorul, societatea romaneasca e chinuita de tragicomedia adevarurilor partiale, caci nu stim adevarul despre revolutie, despre mineriade, despre propriile dosare de securitate, despre serviciile secrete. Tot de atunci Romania post-comunista a fost invadata de kitsch la toate nivelele, kitsch-ul fiind „o malformatiune provocata de frecventarea inadecvata a valorilor” (p.138).  Fostii activisti si securisti au devenit brusc anticomunisti, „pisicheri descurcareti” au devenit promotori ai liberalismului si reformei, aducand cu ei o revarsare a trivialitatii si minciunii.  Spiritul revolutionar insusi a fost terfelit de catre cei care si-au revendicat pe nedrept certificatele de revolutionar in scopul dobandirii de profituri si privilegii. Vulgarizarea si comercializarea actelor eroice sunt tinta unui pamflet amar precum Unde ni sunt visatorii…,  parafraza a titlului unei poezii a lui A. Vlahuta. Tara a fost invadata de lichele in mai toate domeniile, incat numai fauna zoologica poate oferi modele pentru descrierea peisajului: „Stam bine cu taratoarele: de la serparia soioasa, sireata si servila de prin judete pana la reptilele tepene cu miros preistoric: gusteri grosolani, iguane greoaie, cameleoni.” (p. 16).  Condeiul pamfletarului continua suculent: „Avem hiene funeste si dihori care duhnesc a cloaca, scroafe urcate in copac si mistreti scapati in gradina de zarzavat. […]  O categorie aparte o reprezinta cartitele reciclate, adica vechi, dar gata sa mimeze noul discernamant democratic.” (p. 17). Asemenea jivine care administreaza avutia tarii starnesc protestul si dezgustul.  Rezultatul procesului de inversare valorica se reflecta in stergerea liniilor de demarcatie dintre oamenii cumsecade si lichele, dintre competenta si smecherie, dintre curatenie si jeg. „Dragonul absolutist”, Ceausescu s-a multiplicat intr-o puzderie de „soparle infloritoare”. 

Un loc aparte ocupa in aceasta fauna care a incercat sa se recicleze cu nerusinare dupa revolutie, mimand democratia, „bardul” de curte, Adrian Paunescu, trecut la cele vesnice nu demult. Averea lasata in urma dovedeste ca lira si banul s-au impacat de minune in biografia acestui caz flagrant de absenta a caracterului in viata unui poet. Da, el este atat inainte cat si dupa revolutie un exemplu eclatant de obscenitate publica. Vesnic nesatul de faima, de bani si putere, A. Paunescu a excelat prim omagiile lui gretoase la adresa dictarorului si a familiei lui. Extrem de sugestiv noteaza A. Plesu: „Cantitatea trona nestingherita, fie ca era vorba de ce intra pe gura, fie de ce iesea” (p. 26). El este tintuit intr-o fraza memorabila care circuscrie intregul inteles al biografiei artistice paunesciene: „Ar fi nevoie de o energie supraomeneasca pentru a schita rapid o antologie a linguselii enorme din marea opera (subl. aut.) a lui Adrian Paunescu” (p. 26).  Dupa revolutie Paunescu se face avocatul apararii securitatii comuniste, uitand subit ca aceasta institutie funesta a fost in primul rand indreptata impotriva poporului roman, aparand interesele oligarhiei politice si o ideologie falimentara precum cea comunista.  A. Plesu infige degetul in rana care ne doare cel mai tare si anume analizeaza esenta raului savarsit de securitate in demersul ei de invrajbire a romanilor cu ei insisi, incercand sa transforme o jumatate a natiunii in victima celeilalte. Iata oglinda care ne este pusa in fata ca un avertisment adresat nostalgicilor ceusismului si a regimului comunist in general: „Vecinul care isi toarna vecinul, fratele care isi toarna fratele, acestea sunt „evenimentele” caracteristice ale „muncii informative”, si nu paza la hotare, protectia „marilor” noastre descoperiri tehnologice, sau dejucarea intrigilor capitaliste impotriva romanilor. Cei care se faceau vinovati de „atentat la siguranta nationala” se numeau Iuliu Maniu, Gheorghe Bratianu, Lucretiu Patrascanu, Mircea Vulcanescu si altii ca ei. […} Eficienta cu care organele de securitate au actionat, vreme de 40 de ani, impotriva elitelor acestei tari constituie, neindoielnic, una din cele mai mari infractiuni politice ale istoriei noastre”.(p. 24) Sunt cuvinte cutremuratoare din ceea ce am numi doar inceputul unui rechizitoriu al crimelor comuniste comise impotriva poporului roman, crime care isi asteapta inca istoricii atenti care sa le dezvaluie in toata marsavia lor.

La polul opus lui Adrian Paunescu se situeaza Paul Goma, unul dintre putinii dizidenti reali in Romania comunista. In eseul Exigenta adevarului  Plesu da Cezarului ce-i al Cezarului, marturisindu-si admiratia neconditionata pentru curajul lui Paul Goma de a rosti adevarul total intr-un moment in care multe constiinte intelectuale au tacut sau au preferat asa numita „rezistenta prin cultura”, concept asupra caruia vom reveni. Cum s-ar spune, Paul Goma spala rusinea intregii natii, daca asa ceva este posibil.  Alaturi de Paul Goma cu acelasi respect pentru gestul autentic sunt evocati muncitorii de la Brasov implicati in revolta din 1987.  Ei contrasteaza prin decenta si bun simt cu toata fauna satirizata in numeroase eseuri. Numai ca in larma produsa de „capodoperele de poceala” din lumea lui Bebe Ivanovici, „ a chelnerilor ajunsi secretari de stat si a plutonierilor ajunsi magnati ai sportului”, lumea lui Vadim, Vanghelie etc. vocile oamenilor de caracter nu se mai aud. Nu are cine sa-i auda, coplesitor fiind numarul de „taratoare, vite, gusteri”.

Numele lui Paul Goma ne obliga sa staruim in continuare asupra unei analize serioase a rolului intelectualitatii romane in perioada comunista si post-comunista intreprinsa in eseul cu totul remarcabil, Pacatele si inocenta intelectualilor (pp. 95-110).  Convingerea de la care porneste autorul este fidelitatea fata de adevar oricat de incomod ar fi el. Referinta Christica este mereu prezenta. In absenta curajului de a ne confrunta cu „realitatea toxinei” vom ramane prizonierii „mitologiei” ei. Sentinta asupra istoriei intelectualitatii romanesti dupa al doilea razboi mondial data de A. Plesu este severa. O considera istoria unui esec si demonstreaza argumentat cum a ajuns la aceasta concluzie. Intre anii 1940 si 1950 elita intelectualitatii romanesti a fost incarcerata si in mare parte exterminata. Eroarea acestei generatii de minti stralucite a fost speranta desarta in salvarea venita din Occident. „Vin americanii” este leitmotivul care exprima aceasta iluzie falsa. Multi au murit in puscarii ca prizonieri ai acestei aprecieri eronate a momentului istoric. Americanii nu numai ca nu au venit, dar ne-au tradat la Ialta cu buna stiinta.

Dupa 1964 si odata cu golirea puscariilor intelectualitatea a crezut in mod eronat intr-o normalizare a lucrurilor, intr-un comunism care se umanizeaza, neintelegand ca era doar o manevra a lui Ceausescu de a-si consolida pozitia dictatoriala. Inselandu-se si de data asta, multi intelectuali au intrat in partid, participand la congresul al IX-lea. Personal mi-l amintesc pe Nicolae Breban intervievat dupa una din sedintele congresului pe care il aplauda. Tezele din iulie 1971, dupa vizita lu N. Ceuasescu in China au turnat apa rece pe iluziile intelectualilor de colaborare cu partidul comunist. In loc sa trezeasca o reactie de rezistenta reala la dictatura din partea intelectualilor, aceasta strangere de surub a produs o atitudine defetista, perdanta, prudenta. Nu se poate face nimic altceva decat sa se sustina o „rezistenta prin cultura”, adica o subversiune ascunsa, care evita confruntarea adversarului, optand pentru atitudinea de a nu risca nimic.  Si astfel intelectualitatea romana se situeaza, ne place sau nu, in urma celei maghiare, cehe sau poloneze. 

In Romania post-comunista intelectualitatea traieste „o stare difuza de culpabilitate”, aflandu-se in plina criza de cautare a identitatii. A fost in joc mereu un contratimp de adecvare: „dupa ce s-au resemnat prea devreme sub comunism, intelectualii s-au angajat, in conditiile post-comunismului, prea tarziu”. (p. 105). Eseul Pacatele si inocenta intelectualilor este unul dintre cele mai adanci analize pe care le-am citit pe aceasta tema.  Dupa cum eseul Dedicatia ca gen literar este o disectie trista a compromisului intelectual in timpul dictaturii. Nu „profesionistii compromisului”, gen Aurel Baranga, Mihail Davidoglu, Ion Brad, Traian Iancu retin atentia lui Andrei Plesu, ci intelectualii de valoare care ca istoricul Constantin Giurescu,  dupa ani grei de puscarie comunista,  consimte sa-si plece capul si condeiul si sa intre in acelasi cor encomiastic. La numele lui se adauga multe altele, ca Mircea Malita, Paul Cornea, Mitropolitul Nicolae Mladin, Valeriu Anania etc., etc.  Autorul simte o acuta suferinta pentru compromisul acestor inteligente de anvergura, considerandu-l „spectacolul sumbru al unor constiinte nefericite”. Presiunea implacabila a raului dictaturii comuniste  s-a exercitat subliminal, facand ca victima sa consimta la tortura ca in atrocele experiment de la Pitesti.

De la concretul imediat Andrei Plesu se inalta mereu la consideratia filosofica, privirea mai de sus a faptului cotidian, tentat mereu de explorarea multiplelor lui fatete.  Conceptul de tranzitie mentionat chiar in Nota introductiva poate insemna, metafizic vorbind, zice autorul, „o inteleapta asumare a relativitatii lumii”, dar persistarea in starea de tranzitie a unui popor poate semana, de multe ori, a improvizatie, „a deriziune si inconsistenta”.

Critica in primul rand, Obscenitatea publica este o carte onesta, proband buna credinta a autorului si speranta acelui ridendo castigat mores.

Mihai Eminescu între cunoaştere şi religie

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2011

Mihai Eminescu între cunoaştere şi religie

 

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan)

           S-au încercat pâna acum câteva răspunsuri privind credinţa  marelui artist- gânditor. Şi el este o fiinţă fundamental divizatǎ, ca oricare om. Dualismul acesta, întreţine în marile personalitǎţi  creatoare o polaritate, o tensiune greu suportabilă.

           Goethe spune prin intermediul unuia din personajele sale celebrele cuvinte: “Douǎ suflete locuiesc în pieptul meu”. Menţionează  că unul vrea sǎ se despartǎ de celǎlalt. Acelaşi lucru îl încearcǎ pe poetul nostru. Eminescu a fost un cǎutǎtor absolut în viaţǎ, gândire  şi creaţie.

           Copilǎria, aceea petrecută într-o familie pioasǎ, i-a fost marcată de cele douǎ mătuşi, surori ale mamei sale, cǎlugăriţe la Schitul Agafon, iar primele învǎţături, le dobândeşte de la preotul  satului, care l-a iniţiat în buchiile scrierilor bisericii ortodoxe.

           Tinereţea lui Eminescu este marcată de necontenite căutări, cercetări. încearcǎ o stranie, dar foarte originalǎ sintezǎ între  categoriile de timp şi spaţiu. Un aspect filozofic îmbinat cu cel  religios întâlnim în nuvela “Sarmanul Dionis”. Timpul şi spaţiul sunt expresia intuiţiei fiecǎruia, sunt numai în sufletul nostru – trecutul şi viitorul se aflǎ în noi   “ca pǎdurea într-un sâmbure de ghindǎ” ne spune poetul.

           În poemul “Melancolie”( 1876), este consemnatǎ îndepǎrtarea credinţei ca o moarte a sufletului. Iatǎ deci, cǎ mǎrturisirea  credinţei e evidentǎ. Viaţa fǎrǎ credinţǎ e sfâşietoare. În rǎstimpul  acestor frǎmântǎri, îi rǎsunau în auzul interior, frânturi din  amintirile copilǎriei şi adolescenţei: Sǎrbǎtorile Crǎciunului  rechemau ca nişte clopoţei de argint “Colinde, Colinde”(1878):

           “De dragul Mariei

            Şi-a Mântuitorului,

            Luceşte pe ceruri

            O Stea, Cǎlǎtorului.”

          Paştele, îi inspirǎ poetului o poemǎ gravǎ, culminând cu cântarea româneasca tradiţionalǎ “Hristos a înviat”,  poema “Învierea”   (1878).

          Reţinem o frazǎ de început din articolul “Paştele”:  “Sa  mânecǎm dis-de-dimineaţǎ şi în loc de mir, cântare sǎ aducem  stǎpânului şi sǎ vedem pe Hristos, soarele dreptǎţii, viaţa tuturor,  rǎsǎrind”.

          Sufletul sǎu copleşit de suferinţǎ, se înalţǎ mai ales spre  ocrotitoarea noastrǎ şi douǎ rugǎciuni sunt închinate Sfintei Fecioare:

          “Privirea ta de milǎ, caldǎ, plinǎ,

           Înduratoare, asupra mea coboarǎ,

           Strǎin de toti, pierdut in suferinţa

           Adâncǎ a nimicniciei mele,

           Eu nu mai cred nimic şi n-am tǎrie.

           Dǎ-mi tinereea mea  redǎ-mi credinţa

           Şi reapari din cerul tǎu de stele,

           Ca sǎ te ador de-acum pe veci, Marie”.

         Iatǎ cu câtǎ dragoste şi evlavie se îndreaptǎ cel ajuns la capǎtul cunoaşterii şi deznǎdejdii, spre Maica Domnului:

         “ Înalţa-ne, ne mântuie Sfântǎ”- în “Rugǎciunea”:

           “Crǎiasǎ alegându-te

            Îngenunchiem rugându-te

            Din valuri ce ne bântuie.

            Privirea-ţi adoratǎ

            Asupra mea coboarǎ

            O! Maicǎ Preacuratǎ

            Şi pururea Fecioarǎ!

            Noi, cei din mila Sfântului,

            Umbrǎ facem pǎmântului

            Rugǎmu-ne-ndurǎrilor,

            Luceafǎrului Mǎrilor,

            Ascult-a noastre plângeri,

            Reginǎ peste îngeri.

            Din neguri te aratǎ

            Luminǎ, dulce, clarǎ,

            O Maicǎ Preacuratǎ şi pururea Fecioarǎ Maria!

        O mǎrturisire mult mai târzie, din 1886, din perioada ultimǎ a bolii, vine sǎ confirme întoarcerea definitivǎ la credinţa  izbǎvitoare.

        Încurajat de Creangǎ, sǎ încerce un tratament, la un spital de pe lângǎ Mǎnǎstirea Neamţ, Eminescu acceptǎ. Tratamentul n-a fost eficient, dar aura locului sacru, l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de linişte binefǎcǎtoare pentru sufletul sǎu. Cǎci aşa cum a consemnat un  duhovnic al Mǎnǎstirii pe un ceaslov, poetul a cerut sǎ fie spovedit şi împǎrtǎşit (era ziua de 8 noi. ziua Sf. Împ. Mihail si Gavril, ziua lui Mihai). Şi dupǎ ce a primit Sf. Împǎrtǎşanie, a sǎrutat mâna  preotului şi  a spus: “Pǎrinte, sǎ mǎ îngroape la Ţǎrmul Mǎrii, lângǎ o Mǎnǎstire de maici şi sǎ ascult în fiecare searǎ, cum cântǎ lumina  linǎ”.

Un proces în derulare (VIII)

Posted by Stefan Strajer On January - 12 - 2011

Un proces în derulare (VIII)

 

Autor: Preot Vasile Susan

Iubiţi fraţi Preoţi Români Ortodocşi,

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul Cel Ce Se Botează în Iordan de la Ioan,

Români cu suflet curat de pretutindeni dornici de a cunoaște adevărul despre DICTATORI BISERICEȘTI,

Ca semn de respect față de adevărul despre ABUZURILE, DEFICIENŢELE = ANOMALIILE, MANEVRELE DE CULISE = ASCUNSE ale PREA PUȚIN ORTODOCȘILOR EPISCOPI din Biserica Ortodoxă Americană = OCA, precum și cele ale DICTATORULUI ARHIEPISCOP NE-ROMÂN, NE-ORTODOX, NE-CINSTIT, NE-CREȘTIN de la ROEA, vin în întâmpinarea dumneavoastră cu intenția de a spune ADEVĂRUL în legatură cu ÎNCĂLCAREA / VIOLAREA / ABUZUL / BATJOCORIREA Regulamentului de la ROEA din 1994.

Regulamentul de la ROEA, împreună cu Statutul ROEA, fac parte din așa numita publicație de la REOA intitulată: “Episcopia Română din America, STATUTUL ȘI REGULAMENTUL după care sunt organizate și funcționează Episcopia Română din America, auxiliarele și parohiile de sub jurisdicția ei. 1994. Revizuit și votat în ședința Legislativă a Congresului Episcopiei, ținută în ziua de 2 Iulie, 1994, la Catedrala Sf. Gheorghe din Sourhfield, Michigan.” Respectiva broșură este de culoare albastru deschis la copertă și se află la orice preot sau oficiu parohial de la Parohiile și Misiunile de la ROEA, precum și la membrii laici care aparțin de ROEA.

În același timp doresc a primi replica din partea celor despre care scriu la Revista Curentul Internațional. Lipsa replicilor de până acum spune CINE SUNT CEI DESPRE CARE SCRIU. ADEVĂRUL supără pe cei ce nu spun adevărul și nu doresc să se facă adevărul cunoscut membrilor de la OCA și ROEA.

Nu este ușor de scris despre ABUZURILE, DEFICIENȚELE = ANOMALIILE, MANEVRELE DE CULISE ALE  EPISCOPILOR /  IERARHILOR de la OCA și ROEA, dacă nu ești în același timp “O VICTIMĂ” a unor “ASTFEL DE NELEGIUȚI ȘI FALȘI SLUJITORI AI LUI DUMNEZEU.” Ca preot, nu am crezut niciodată că voi duce o luptă nu ușoară cu diavolul, mascat și întruchipat de “LUPII ÎMBRĂCAȚI ÎN PIEI DE OAIE ȘI VEȘMINTE ARHIEREȘTI” precum arată faptele ultimlor 30 de ani ale “NU PREA ORTODOCȘILOR EPISCOPI de la OCA și ROEA.” Cine nu crede ce scriu eu, să citească la www.ocanews.org ce s-a scris în ultimii 6 ani despre OCA.

“NEAMUL DE DIAVOLI” care a CORUPT O IERARHIE BISERICEASCĂ precum cea de la OCA, din care face parte și Arhiepiscopul de la ROEA … VA DUCE LA PIEIRE, FALIMENT MORAL și FINANCIAR, atât OCA precum și ROEA; va aduce RUȘINE ȘI OPROBIUL ÎNTREGII LUMI ORTODOXE dacă factorii responsabili PRECUM PREOȚII, DIACONII și MEMBRII acestor ORGANIZAȚII RELIGIOASE nu vor trece la acțiuni CONCRETE, DIRECTE și LEGALE avînd ca scop final ÎNDEPĂRTAREA TUTUROR EPISCOPILOR / IERARHILOR care au păcătuit înaintea lui Dumnezeu, a Bisericii Ortodoxe în general, a membrilor de la OCA și de la ROEA în special. Eu am tras semnalul de alarmă, am spus adevărul, lipsa faptelor voastre vă va condamna.

Pentru aceea în acest an 2011, doresc a scoate în evidență INFIDELITATEA / ÎNCĂLCAREA / VIOLAREA / ABUZUL prevederilor și procedurilor de la Regulamentul de la ROEA de către Episcopii de la OCA și ROEA. Acestea de mai sus vor fi puse în direct legătură cu faptul că eu, Pr Vasile Susan, am fost “O VICTIMĂ” a unor “ NELEGIUȚI ȘI FALȘI SLUJITORI AI LUI DUMNEZEU = EPISCOPII DE LA OCA / ROEA; dat afară pe nedrept; contractual de muncă avut cu Parohia Sf Maria din Chicago IL a fost anulat; am fost excomunicat și concediat contrar tuturor prevederilor Canoanelor Bisericii Ortodoxe, contrar prevederilor Constituției și Regulamentului de la ROEA, contrar prevederilor Statutelor de la OCA … DIN CAUZA abuzului de putere a Arhiepiscopului ROEA. Acest Arhiepiscop de la ROEA care face parte din Sinodul Episcopilor de la OCA, FAVORIZEAZĂ CLERICII HOMOSEXUALI de la OCA / ROEA și pedepsește pe nedrept PREOȚI NEVINOVAȚI  / NEJUDECAȚI de la ROEA, care în ultimă instanță apelează la Trinunalele Civile pentru a cere să li se facă dreptate.

În cele ce urmează voi face PREZENTĂRI / REFERINȚE la Prevederi și Proceduri din Regulamentul de la ROEA, care au fost ÎNCÂLCATE / VIOLATE / ABUZATE / BATJOCORITE de către Arhiepiscopul DICTATOR, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE-CREȘTIN, NE-ORTODOX, de la ROEA, după cum urmează:

A — Regulamentul ROEA: … 27 articole au fost încălcate / violate / abuzate de Arhiepiscopul ROEA:                                                           

Articol I, Secțiunea 1, Pagina 5 … Episcopul:

 

Episcopia este condusă de Episcop, care va avea îndatoririle și prerogativele ce îi sunt acordate de către sfintele canoane ale Bisericii Creștine Ortodoxe. El va supraveghea activitățile religioase ale clerului, ale mirenilor, ale parohiilor, ale misiunilor, ale organizațiilor auxiliare precum și ale oricăror alte instituții religioase de sub jurisdicția Episcopiei. El va avea dreptul de veto spre a interzice și anula orice acțiuni, rezoluții sau decizii contrare Sfintelor Canoane, învățăturilor și tradițiilor Bisericii Creștine Ortodoxe.

 

NOTĂ: Explicare, interpretare, sinteză a articolului de mai sus în legătură cu ADEVĂRUL ce trebuie cunoscut.

Arhiepiscopul de la ROEA este conducătorul “DE JURE” = DE DREPT al ROEA. El nu conduce DE UNUL SINGUR, ci potrivit prevederilor și procedurilor STATUTULUI / REGULAMENTULUI ROEA. Numai AȘA CUM SE PREVEDE la STATUTUL / REGULAMENTUL ROEA (potrivit Congresului ROEA care aprobă NORMELE” care oferă putere limitată, nu absolută Episcopului sau Arhiepiscopului), trebuie condusă ROEA.

 

Actualul  Arhiepiscop (fost episcop) de la ROEA, a fost ales, așa cum a fost ales (SIC?), de delegații la Congresul  ROEA, legați la ochi, mai bine de 30 de ani în urmă, fără a avea respect față de Credința Creștină Ortodoxă, Tradițiile și Învățăturile Bisericii Ortodoxe în general și ale BOR în special. Alegerea aceea oarbă a avut urmări negative, ascunse multe 30 de ani, iar acum sunt scoase la iveală, pentru că nu se mai poate accepta minciuna, șantajul, batjocura,abuzul de putere, manevrele de culise, precum și violarea, încălcarea, abuzurile Bibliei, ale Canoanelor, Tradițiilor și Învățăturilor Bisericii Ortodoxe, Statutului și Regulamentului ROEA 1994, din partea Arhiepiscopului DICTATOR ABUZIV, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE- CREȘTIN, NE-ORTODOX, de la ROEA.

 

Arhiepiscopul de la ROEA nu poate exercita autoritatea canonică potrivit prevederilor Canoanelor Bisericii Creștine Ortodoxe atît timp cât nu respectă prevederilor Canoanelor Bisericii Creștine Ortodoxe. Obligația sau îndatorirea de a exercita autoritatea canonică asupra tuturor părților componente ale Episcopiei, este ombilical legată de MĂRTURISIREA DE LOIALITATE DE CREDINȚĂ” pe care candidatul la Episcopat trebuie să o pronunțe și apoi să o semneze în seara premergătoare consacrării / sfințirii sale întru Episcop.

 

Se poate dovedi cu exactitate că toți episcopii de la OCA și ROEA au arătat INFIDELITATE, ÎNCĂLCARE, DESCONSIDERARE, BATJOCORIRE  față de “MĂRTURISIREA DE LOIALITATE DE CREDINȚĂ” și respectul ce trebuie arătat “CELEI DE-A 3-a DECLARAȚII” CE SE PRONUNȚĂ LA CHEMAREA SLUJIRII CA EPISCOP. Acestea au fost prezentate în precedentul material publicat pe luna Decembeir 2010.

Referitor la îndatoririle și prerogativele ce îi sunt acordate Arhiepiscopului de la ROEA de către Sfintele Canoane ale Bisericii Creștine Ortodoxe, trebuie avut în vedere toate cele scrise la aliniatele precedente, și anume că, se poate dovedi cu exactitate că toți episcopii de la OCA și ROEA au arătat INFIDELITATE, ÎNCĂLCARE, DESCONSIDERARE, BATJOCORIRE  față aceste îndatoriri și prerogative canonice în ultimii 30 de ani.

 

Dacă Arhiepiscopul de la ROEA nu ar fi fost un Arhiepiscopului DICTATOR, ABUZIV, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE- CREȘTIN, NE-ORTODOX, nu ar fi avut actualul Proces de la Tribunalul din Chicago, ar fi fost mai multă liniște în parohiile și misiunile de la ROEA, mai multă dragoste între Românii Ortodocși din America și Canada, iar ROEA ar fi fost “O ADEVĂRATĂ BISERICĂ și O VATRĂ CU ADEVĂRAT ROMÂNEASCĂ PENTRU TOȚI ROMÂNII de pe acest continent.” Indiferența Românească lasă de dorit în ROEA și în America acestor vremuri.

Eu, Pr Vasile Susan, ca unul care am fost parte din ROEA din Septembrie 1992, până la 1 Martie 2004, și care am fost pus și în poziții de răspundere, am văzut multe lucruri ne la locul lor, multe manevre ale Arhiepicsopului de la ROEA, și am înțeles STILUL DE CONDUCERE AL ACESTUI SATRAP, ARHIEPISCOP DICTATOR, ABUZIV, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE- CREȘTIN, NE-ORTODOX, NE-CREȘTIN. Potrivit notelor mele personale și a altor preoți,  publicațiilor oficiale de la ROEA, precum SOLIA, CALENDARUL SOLIA ALMANAH, RAPOARTELE LA CONGRESELE ROEA, ARFORA, AROY, FRĂȚIA ORTODOXĂ, stilul de conducere al Arhiepiscopului de la ROEA a fost și este SIMILAR = IDENTIC, cu cel al fostului DICTATOR ROMÂN, Nicolae Ceaușescu.

 

Citirea atentă și studierea publicațiilor de la ROEA enumerate mai sus, scot în evidență ADEVĂRUL cu privire la o “ROTAȚIE DE CADRE” … preoți și mireni, care au făcut și fac parte din Consiliul Episcopesc de la ROEA, Președinți de la ARFORA, AROY, FRĂȚIA ORTODOXĂ, ÎN ULTIMII 30 DE ANI DE DICTATORIE ai Arhiepiscopului de la ROEA. NUMAI la Comitetul Central al Partidului Comunist Român se mai putea vedea o asemenea ”ROTAȚIE DE CADRE,” potrivit arhivelor P.C.R. Pentru “UN CIOLAN MAI CĂRNOS” preotul de la ROEA sau Președintele Consiliului Parohial a trădat orice și pe oricine, inclusiv ADEVĂRUL despre Hristos.

 

Din materialele publicate la www.pokrov.org se poate vedea mai bine ADEVĂRUL referitor la persoane și subiecte de la ROEA din ultimii 30 de ani. Cine are curaj și documente ca să confrunte cele scrise de mine mai sus în legătură cu cele publicate de www.pokrov.org să facă acest lucru. Eu îl apreciez și apoi voi uza de dreptul la replică. Înainte fraților …!?! … nu înapoi … nu la război, … ci la REDRESAREA Vetrei / ROEA.   

 

Iată, frați Români Ortodocși de la ROEA cum ați fost “TRAȘI ÎN ȚEAPĂ” … de un DICTATOR NE- BISERICESC  de la ROEA, fără să vă dați seama, pentru vreme de mai bine de 30 de ani. Unde este cinstea și omenia Romanească?Cine are curaj și documente ca să confrunte cele scrise de mine mai sus să facă acest lucru. Eu îl apreciez și apoi voi uza de dreptul la replică. Înainte … nu înapoi la război, ci la REDRESAREA Vetrei / ROEA.   

 

Toate activitățile religioase ale clerului, ale mirenilor, ale parohiilor, ale misiunilor, ale organizațiilor auxiliare precum și ale oricăror alte instituții religioase de sub jurisdicția Episcopiei ROEA, au fost VIGILENT SUPRAVEGHEATE de către Arhiepiscopul de la ROEA vreme de peste 30 de ani. În fiecare Parohie sau Misiune de la ROEA erau așa numiți “AGENȚI AI Arhiepiscopului de la ROEA” care INFORMAU IN SCRIS, ORI TELEFONIC, CONFIDENȚIAL SAU OFICIAL, despre tot ce se petrece în fiecare Parohie sau Misiune, la nivel de Consiliu Parohial, ARFORA, AROY, inclusiv în ce privește familia preotului, etc.

 

Eu mi-am cunoscut agenții de la Parohiile ROEA unde am activat, precum și din parohiile din Protopopiatul din care am făcut parte. În fiecare an la Congresul Episcopiei, sau la participarea la Congresele ARFORA, AROY, vedeam aceleași “FEȚE NECINSTITE” la datorie slugarnică față de Arhiepiscopul Dictator de la ROEA. Dumnezeu a început chemarea la judecată. Eu personal am refuzat “SĂ FIU SLUGARNIC, LINGĂU, TURNĂTOR, sau să slujesc DICTATORUL ABUZIV, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE- CREȘTIN, NE-ORTODOX, de la ROEA. Cine are curaj și documente ca să confrunte cele scrise de mine mai sus, să facă acest lucru. Eu îl apreciez și apoi voi uza de dreptul la replică. Înainte fraților, nu înapoi … nu la război, ci la REDRESAREA Vetrei / ROEA.   

Personal cred că Arhiepiscopul de la ROEA suferă de “BOALA CULTULUI PERSONALITĂȚII DE CÎND A FOST ALES EPISCOP” … probabil suferă și de alte boli trupești despre care poate fi întrebat. El suferă de “DE O ORBIRE CRASĂ, O MIOPIE TIPICĂ UNUI DICTATOR” care nu vrea să vadă ce-i spune, sau ce îi transmite însuși Regulamentul de la ROEA prin aceste cuvinte … “va avea dreptul de veto spre a interzice și anula orice acțiuni, rezoluții sau decizii contrare Sfintelor Canoane, învățăturilor și tradițiilor Bisericii Creștine Ortodoxe.” Este slab de minte, ori este fals, ori șmecher,ori șiret, ori viclean … ca domnul întunerecului …?!?

Acest citat arătat mai sus este cu privire directă la ORBIREA CRASĂ și MIOPIA DICTATORIALĂ a Arhiepiscopului de la ROEA, care REFUZĂ să-și vadă cu ochi proprii GREȘELILE ultimlor 30 de ani de CONDUCERE DICTATORIALĂ, DESPOTICĂ a așa numitei ROEA. Arhiepiscopul de la ROEA deliberat și iresponsabil REFUZĂ să citească adevărul cu privire la EL ÎNSUȘI și GREȘELE LUI din Regulamentul ROEA, ori www.pokrov.org.

El trebuie să înțeleagă faptul că a sosit momentul, și acum este ceasul ca să – și EXERCITE (la 11:55 P.M.)“dreptul de veto spre a interzice și anula orice acțiuni, rezoluții sau decizii contrare Sfintelor Canoane, învățăturilor și tradițiilor Bisericii Creștine Ortodoxe” … DIN ULTIMII 30 de ani care au avut efecte negative asupra preoților, mirenilor, organizațiilor ARFORA, AROY, FRĂȚIEI ORTODOXE, CONGRESUL și CONSILIUL EPISCOPESC de la ROEA. Este cumva greu de înțeles că Arhiepiscopul de la ROEA fiind DICTATORUL ABUZIV, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE-CREȘTIN, NE-ORTODOX, slujind nu “Domnului Luminii” … este întunecat la minte de “domnul întunerecului” … și deliberat refuză să-și ÎNDREPTE GREȘELILE ultimilor 30 de ani …?!?

Numai Arhiepiscopul de la ROEA fiind DICTATORUL ABUZIV, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE-CREȘTIN, NE-ORTODOX, care se crede pe sine mai presus de “Sfintelor Canoane, învățăturilor și tradițiilor Bisericii Creștine Ortodoxe” … în mod personal se orbește, se abuză pe sine, precum și îndatoririle și prerogativele ce îi sunt acordate de către Sfintele Canoane ale Bisericii Creștine Ortodoxe. El REFUZĂ DELIBERAT să citească / înțeleagă faptul că … El va avea dreptul de veto spre a interzice și anula orice acțiuni, rezoluții sau decizii contrare Sfintelor Canoane, învățăturilor și tradițiilor Bisericii Creștine Ortodoxe … SĂVÎRȚITE CHIAR DE EL ÎNSUȘI. Tipul lui de alienare nu este acceptabil în nici o Biserică, dar se pare că este acceptat și tolerat în ROEA de 30 de ani.

Avînd în vedere cele enumerate la Articol I, Secțiunea 1, Pagina 5, și pe care le pun în legătură cu anumite răspunsuri la cele publicate de mine pe Internet, mai cu seamă la www.pokrov.org, îmi vine în minte acele întrebări și răspunsuri de la un prelat Romano Catolic ce a citit cele publicate pe Internet, și m-a contactat.

Iată ce a putut gîndi și apoi a putut pune în scris acel prelat Romano – Catolic în legătură directă cu FĂRĂDELEGILE Episcopilor de la OCA și ROEA la adresa PREOȚIEI MELE LUCRĂTOARE:

 

a — Pr Susan, unde va fi locul și timpul cînd episcopii de la OCA și ROEA se vor “POCĂI sau se vor PURIFICA” … pentru toate PĂCATELE, GREȘELILE ȘI ABATERILE de la normativele Biblice și Canonice pe care în mod conștient, de bună voie și necreștinește le-au abuzat și încălcat …?

 

b — Pr Susan, vor merge episcopii de la OCA și ROEA ce se vor “POCĂI sau se vor PURIFICA” … la vreo MĂRTURISIRE, la vreun duhovnic iscusit ca să-și mărturisească păcatele și fărădelegile pe care le-au săvîrșit …?  

 

c – Pr Susan, vor avea în vedere cumva episcopii de la OCA și ROEA ce se vor “POCĂI sau se vor PURIFICA” … “locul și timpul PURGATORIULUI … (în care Biserica Ortodoxă nu crede)”… a fi vreun loc de ispășire pentru păcate și fărădelegi pe care le-au săvîrșit … și unde focul curățitor nu este așa de intens ca cel din IAD …?

 

d – Pr Susan, vor recurge episcopii de la OCA și ROEA ce se vor “POCĂI sau se vor PURIFICA” la oarecare “INDULGENȚE(în care Biserica Ortodoxă nu crede)”… pentru a plăti cu bani de la companiile de asigurare ale OCA sau ROEA pentru păcatele și fărădelegile pe care le-au săvîrșit …?

 

Am găsit de cuviință ca să răspund în scris, nu pe Internet, la acele întrebări ale acelui prelat Romano – Catolic destul de provocativ, deoarece m-am gîndit la cele de la WikiLeaks … și am scris confidențial în felul acesta:

 

e – La timpul prezent nu sunt sigur unde va fi locul și timpul cînd episcopii de la OCA și ROEA se vor “POCĂI sau se vor PURIFICA” … pentru toate PĂCATELE, GREȘELILE ȘI ABATERILE de la normativele Biblice și Canonice pe care în mod conștient, de bună voie și necreștinește le-au abuzat și încălcat …!

 

f – La timpul prezent nu sunt sigur dacă episcopii de la OCA și ROEA ce se vor “POCĂI sau se vor PURIFICA” … vor merge la vreo MĂRTURISIRE, la vreun duhovnic iscusit ca să-și mărturisească păcatele și fărădelegile pe care le-au săvîrșit … și nu știu dacă Pr. Roman Braga îi va primi cumva, deoarece el știe “ADEVĂRUL” despre multe manevre de la OCA și ROEA precum arată materialele postate pe Internet la www.pokrov.org …!

g – La timpul prezent nu sunt sigur dacă episcopii de la OCA și ROEA ce se vor “POCĂI sau se vor PURIFICA” vor avea în vedere cumva “locul și timpul PURGATORIULUI … (în care Biserica Ortodoxă nu crede)”… a fi vreun loc de ispășire pentru păcate și fărădelegi pe care le-au săvîrșit … și unde focul curățitor nu este așa de intens ca cel din IAD …! Nu cred că episcopii de la OCA și ROEA au nevoie numai de O PERPELEALĂ PURGATORICEASCĂ … și de ardere superficială …! Cred în cuvintele de la Luca 6, 38, “căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura.” Dreptul Judecător, Domnul Iisus Hristos va face DREPTATE și le va acorda episcopilor de la OCA și ROEA un loc pe măsura faptelor OFENSATOARE ADUSE la adresa PREOȚIEI MELE LUCRĂTOARE …! Cred că Decizia de la Tribunalul din Chicago de pe 3 Decembrie 2010 i-a ars mai tare decît focul PURGATORIULUI.

 

h – La timpul prezent nu sunt sigur dacă episcopii de la OCA și ROEA ce se vor “POCĂI sau se vor PURIFICA” vor recurge la oarecare “INDULGENȚE(în care Biserica Ortodoxă nu crede)”… pentru a plăti cu bani de la companiile de asigurare OCA sau ROEA pentru păcatele și fărădelegile pe care le-au săvîrșit … deoarece aceasta ar insemna ca să ducă la faliment OCA, ROEA precum și companiile de asigurare ce plătesc pagubele episcopilor de la OCA și ROEA …! Dreptul Judecător, Domnul Iisus Hristos va face DREPTATE și le va acorda episcopilor de la OCA și ROEA un loc pe măsura faptelor OFENSATOARE ADUSE la adresa PREOȚIEI MELE LUCRĂTOARE … fără a pretinde bani de la companiile de asigurare de la OCA și ROEA. În lumea cealaltă nu se fac înțelegeri … a la … OCA și ROEA … K.K. sau R.S.K, iar ÎN VEȘNICIEbanii nu au nici o valoare, doar faptele fiecăruia …!

Personal consider că ar fi timpul ca episcopii de la OCA și ROEA să reflecteze asupra acestor prevederi de la Regulamentul ROEA, Articol I, Secțiunea 1, Pagina 5 … Episcopul … “Episcopia este condusă de Episcop, care va avea îndatoririle și prerogativele ce îi sunt acordate de către sfintele canoane ale Bisericii Creștine Ortodoxe. El va supraveghea activitățile religioase ale clerului, ale mirenilor, ale parohiilor, ale misiunilor, ale organizațiilor auxiliare precum și ale oricăror alte instituții religioase de sub jurisdicția Episcopiei. El va avea dreptul de veto spre a interzice și anula orice acțiuni, rezoluții sau decizii contrare Sfintelor Canoane, învățăturilor și tradițiilor Bisericii Creștine Ortodoxe” … să nu mai mintă la Tribunalele Americane prin avocații plătiți cu sute de mii de dolari, ca bani neraportați la Congresele de la ROEA sau AAC, să învețe o lecție NOUĂ și să știe că MINCIUNA ARE PICIORUȘE SCURTE.”

 

Articol I, Secțiunea 2, Litera l, Pagina 6 … Episcopul disciplinează clericii și mirenii:

 

Să ia măsuri disciplinare împotriva clerului și mirenilor în toate cazurile care nu necesită acțiunea tribunalului Episcopiei.

 

NOTĂ: Explicare, interpretare, sinteză a articolului de mai sus în legătură cu ADEVĂRUL ce trebuie cunoscut.

Arhiepiscopul de la ROEA este conducătorul “DE JURE” = DE DREPT al ROEA. El nu conduce DE UNUL SINGUR, ci potrivit prevederilor și procedurilor STATUTULUI / REGULAMENTULUI ROEA. Numai AȘA CUM SE PREVEDE la STATUTUL / REGULAMENTUL ROEA (potrivit Congresului ROEA care aprobă NORMELE” care oferă putere limitată, nu absolută Episcopului sau Arhiepiscopului), trebuie condusă ROEA.

 

Prevederile de la Articol I, Secțiunea 2, Litera l, Pagina 6 … Episcopul disciplinează clericii și mireniisunt clare și precise, și au în vedere pe Episcop / Arhiepiscop, precum și cele transmise de Articol I, Secțiunea 1, Pagina 5, menționate și explicate mai sus.

 

Trebuie să se știe de la bun început că NUMAI un ARHIEPISCOP ca cel de la ROEA care este un DICTATOR ABUZIV, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE-CREȘTIN, NE-ORTODOX, FĂRĂ EDUCAȚIE LA ȘCOALĂ DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, CARE UZEAZĂ METODE ROMANO – CATOLICE … își dovedește prostia și abuzul față de prevederile enunțate mai sus și care spun precis că Episcopul / Arhiepiscopul … Să ia măsuri disciplinare împotriva clerului și mirenilor în toate cazurile care nu necesită acțiunea tribunalului Episcopiei … adică în cazuri de simple neînțelegeri care nu au în vedere chestiuni dogmatice, canonice, liturgice, sau cele cum ar fi cele legate de CODUL DE CONDUITĂ MORALĂ. Eu nu am fost nici acuzat, nici judecat, doar CONDAMNAT.

 

În mod cu totul abuziv Arhiepiscopul de la ROEA a demonstrat RANCHIUNEA față de mine, de cînd am vorbit deschis despre ACOPERIREA CLERICILOR HOMOSEXUALI DE LA OCA și ROEA, prin distorsionarea și intenționata INTERPRETARE FALSĂ și CU TOTUL DICTATORIALĂ, a prevederilor anunțate mai sus. Pe lîngă lipsa de EDUCAȚIE TEOLOGICĂ ORTODOXĂ, Arhiepiscopul DICTATOR ABUZIV, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE-CREȘTIN, NE-ORTODOX, FĂRĂ EDUCAȚIE LA ȘCOALĂ DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, a demonstrat prin acțiunea sa de EXPULZARE sau EXCOMUNICARE a mea din ROEA, o LIPSĂ de integritate morală, slabă pregătire teologică, canonică, lipsă de respect față de un preot Român, și lipsă de echilibru în gândire.

 

Atunci cînd o persoană își pierde rațiunea lucrurilor pe care le face, nu este stăpîn pe gîndire, este suferind în așa fel încît nu mai poate controla faptele și nu are în vedere urmările faptelor lui, o asemenea persoană trebuie luată sub observație, trebuie considetaă pericol social, ocolită, și trimisă la “control” pentru evaluare și tratament.

 

Acțiunile Arhiespicopului de la ROEA în cazul meu de EXPULZARE sau EXCOMUNICARE din ROEA demonstrează tuturor, inclusiv Judecătorilor de la Tribunalul de la Chicago că a depășit limitele sau parametrii prevederilor și procedurilor STATUTULUI și REGULAMENTULUI după care sunt organizate și funcționează Episcopia Română din America, auxiliarele și parohiile de sub jurisdicția ei, editat / publicat în 1994. 

 

Acest mod RIDICOL de a abuza prevederile de la Articol I, Secțiunea 2, Litera l, Pagina 6, a constituit un lucru bun pentru mine, căci Tribunalul din Chicago, a văzut din materialele prezentate de către ACUZARE și APĂRARE, modul abuziv, neconform cu STATUTUL ȘI REGULAMENTUL după care sunt organizate și funcționează Episcopia Romană din America, auxiliarele și parohiile de sub jurisdicția ei, editat / publicat 1994, al Arhiepiscopului de la ROEA,  și de 5 ori a DAT HOTĂRÂRE împotriva Arhiepiscopului de la ROEA.

 

Arhiepiscopul de la ROEA și-a săpat singur groapa și tot în același timp și-a pus și funia după gît, prin toate abuzurile pe care le-a făcut împotriva preoției mele, a familiei mele. Dumnezeu nu doarme, ci va judeca.

Este un păcat STRIGĂTOR LA CER, dar în același timp și un păcat STRICĂTOR LA CER, ca o organizație de proporția, vechimea și realizările la ROEA să aibă la conducere un Arhiepiscop care este un DICTATOR ABUZIV, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE-CREȘTIN, NE-ORTODOX, FĂRĂ EDUCAȚIE LA ȘCOALĂ DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, și care a arătat  INFIDELITATE, ÎNCĂLCARE, DESCONSIDERARE  față de “MĂRTURISIREA DE LOIALITATE DE CREDINȚĂ” și respectul ce trebuie arătat “CELEI DE-A 3-a DECLARAȚII” CE SE PRONUNȚĂ LA CHEMAREA SLUJIRII CA EPISCOP, Statutelor de la OCA, precum și STATUTULUI ȘI REGULAMENTULUI după care sunt organizate și funcționează Episcopia Romană din America, auxiliarele și parohiile de sub jurisdicția ei, editat / publicat 1994. 

 

În legătură cu abuzurile Arhiepiscopului de la ROEA cu privire la prevederile de la Articol I, Secțiunea 2, Litera l, Pagina 6 … care prevăd ca episcopul / Arhiepiscopul … “Să ia măsuri disciplinare împotriva clerului și mirenilor în toate cazurile care nu necesită acțiunea tribunalului Episcopiei” … vă rog frumos dragi cititori ai acestor rînduri, ca să telefonați la ROEA la numărul de telefon … (517) 522 – 4800 … și să-l întrebați pe Arhiepiscopul DICTATOR ABUZIV, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE-CREȘTIN NE-ORTODOX, FĂRĂ EDUCAȚIE LA ȘCOALĂ DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, … dacă preotul de la ROEA condamnat la închisoare, și aflat la pușcărie în Statul unde el a petrecut vacanța de Crăciun la sora sa din anul 2010,  intră în categoria celor despre care face referință Articol I, Secțiunea 2, Litera l, Pagina 6 și mai poate fi disciplinat, … și ce a făcut el ca Arhiepiscop față de un preot de la ROEA, care fiind BEȚIV, a fost arestat pentru DUI și pus în pășcărie pînă în 2014…?!?

 

Mai puteți să-l întrebați pe pe Arhiepiscopul DICTATOR ABUZIV, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE-CREȘTIN NE-ORTODOX, FĂRĂ EDUCAȚIE LA ȘCOALĂ DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, dacă ceea ce scrie / prevede Canonul 42 al Sf Apostoli … Episcopul ori presbiterul, ori diaconul, petrecând cu zaruri și cu beții, ori să înceteze, ori să se caterisească … este adevărat sau fals …?!?… și dacă a vizitat la pușcărie pe preotul încarcerat pînă în 2014!

Ce a făcut Arhiepiscopul DICTATOR ABUZIV, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE-CREȘTIN, NE-ORTODOX, FĂRĂ EDUCAȚIE LA ȘCOALĂ DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, cu preoții bețivi, sau desfrînați, sau homosexuali de la OCA și ROEA …?!?    I-a acoperit, i-a protejat și i-a ferit de la caterisire … pentru care motive … ?!?

Oare un asemenea Arhiespiscop trebuie Românilor din America și Canada, care să-i facă de rușine și să aibă așa numitul “DOUBLE STANDARD” … metode preferențiale bazate pe principii TOTAL NECREȘTINE și dubioase …?

Se pot găsi mai multe informații pe această temă a preotului BEȚIV de la ROEA, și aflat la pușcărie … la următoarea adresă … www.pokrov.org … Open Letter from Father Vasile Susan, Date Published: 8/13/2010 ori direct la http://pokrov.org/display.asp?ds=Article&id=1377 … EXHIBIT 18. Mulțumesc! Lectură bună!

 

Poziția mea vis a vis de Episcopii de la OCA / ROEA este ilustrată de Psalmul de mai jos:

Psalmul 5

Graiurile mele ascultă-le, Doamne! Înţelege strigarea mea!

Ia aminte la glasul rugăciunii mele, Împăratul meu şi Dumnezeul meu, căci către Tine, mă voi ruga, Doamne!  

Dimineaţa vei auzi glasul meu; dimineaţa voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea.

Că Tu eşti Dumnezeu, Care nu voieşti fărădelegea, nici nu va locui lângă Tine cel ce vicleneşte.

Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi. Urât-ai pe toţi cei ce lucrează fără de lege.

Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna; pe ucigaş şi pe viclean îl urăşte Domnul.

Iar eu, întru mulţimea milei Tale, voi intra în casa Ta, închina-mă-voi spre sfânt locaşul Tău, întru frica Ta.

Doamne, povăţuieşte-mă întru dreptatea Ta din pricina duşmanilor mei! Îndreptează înaintea mea calea Ta.

Că nu este în gura lor adevăr, inima lor este deşartă; groapă deschisă grumazul lor, cu limbile lor viclenesc.

Judecă-i pe ei, Dumnezeule; să cadă din sfaturile lor; după mulţimea nelegiuirilor lor, alungă-i pe ei, că Te-au amărât, Doamne,

Și să se veselească toţi cei ce nădăjduiesc întru Tine; în veac se vor bucura şi le vei fi lor sălaş şi se vor lăuda cu Tine toţi cei ce iubesc numele Tău.

Că Tu vei binecuvânta pe cel drept, Doamne, căci cu arma bunei voiri ne-ai încununat pe noi.

Să nu uităm adevărul din proverbul latin în legătură cu cele de mai sus “Multa Sed Multum” – Multe dar Bune!

 

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!

13 Ianuarie 2011.

 

P.C. Preot Vasile Susan

5413 N. Nottingham Ave. Chicago, IL. 60656

Phone: 773-220-9503; E-mail:vasilesusan@hotmail.com

1 Decembrie 2010 – Ziua Naţională a României la Detroit

Posted by Stefan Strajer On December - 6 - 2010

1 Decembrie 2010 – Ziua Naţională a României la Detroit

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan) 

27 noiembrie 2010 pe pâmânt  american – Societatea Româno-Americană “Avram Iancu” din Michigan, a organizat ca în fiecare an întâlnirea de suflet a românilor cu ocazia Zilei Naţionale a României, la Biserica “Pogorârea Sfântului Duh” din  Warren, Michigan.

Sub semnul acestei zile de o importanţa majoră pentru românii de pretutindeni, colectivul de organizare condus de tânăra şi inimoasa profesoară Mirela Costa, preşedinta Societăţii “Avram Iancu” a stabilit un program artistic diversificat din folclorul nostru românesc. Printre cei prezenţi la eveniment recunoaştem pe membrii Societăţii “Avram Iancu”, domnul Ştefan Strajeri, directorul ziarului “Curentul Internaţional” publicaţia românilor din America şi de pretutindeni, reprezentanţi ai episcopiilor ortodoxe române din America, ai cultelor penticostale si baptiste, solişti de muzică popularǎ şi tânǎra formaţie de dansuri populare “Dor Românesc”.

Programul închinat Marii Uniri a fost prezentat de d-na Mirela Costa şi a fost deschis cu imnurile celor douǎ ţǎri: România şi SUA, dupa care preoţii Ioan Mihuţ şi Ştefan Vlad de la Biserica “Pogorârea Sfântului Duh” din Warren, Mi, preotul Sabin Pop de la Catedrala “Sfântul Gheorghe” din Southfield şi pastorul Simi Timbuc de la Biserica  penticostalǎ “Bethezda” au rostit impreunǎ cu invitaţii rugǎciunea “Tatǎl Nostru”, rugǎciune simbol a credinţei comune.

Seria de prelegeri a fost deschisǎ de d-na profesoara Doina Popa, care a vorbit despre actul Marii Uniri si importanţa Marii Adunǎri Naţionale Constituante de la 1 dec.1918

de la Alba Iulia, simbol al afirmǎrii poporului român de a-şi hotǎri singur soarta, nu de a schimba un jug cu altul, ci de asigurare a condiţiilor prielnice de dezvoltare a întregii ţǎri.

În continuare, d-na Doina Popa a amintit auditoriului, semnificatia zilei de 27 decembrie zi în care, acum 125 de ani s-a nǎscut marele nostru scriitor Liviu Rebreanu, creatorul romanului românesc modern, a cǎrui operǎ poartǎ amprenta a doua secole zbuciumate.

In continuarea prelegerilor au luat cuvântul preotul Sabin Pop şi d-l Constantin Grigorean care au subliniat în cuvinte înǎlţǎtoare marele act al Unirii de la 1918, dupǎ care s-a continuat cu prezentarea volumului de poezii si epigrame “Made in U.S.A.” aparţinând poetului  epigramist Sorin Olariu, profesor, inginer, redactor cultural al publicaţiei “Curentul Internaţional” din Michigan.

Despre autor si poemele sale apocrife a vorbit d-na prof. Doina Popa,  dupa care autorul insuşi a prezentat noul volum. Programul de prelegeri a fost presǎrat cu cantece patriotice si colinzi traditionale romanesti susţinute de soliştii: Mariana Iatagan, Bogdan Filimon, Dorel Fort, Nelu Albu. In continuarea programului aceeasi solisti au insufletit atmosfera cu cantece de joc si voie buna, atmosfera intretinuta si de  tânǎra formaţie de jocuri populare “Dor Românesc”, nou infiintata, condusa de instructoarea Simona Daraban. Au urmat mâncarea tradiţionala româneasca din care nu au lipsit colacul şi gustoasele sarmale, dansul şi jocul în horǎ şi perechi într-o atmosferǎ de veselie şi bucuria întâlnirii între romanii de pe întregul cuprins al ţǎrii mame adunaţi pe pǎmânt american. Întâlnirea de la Warren a stat sub semnul unei mari iubiri de ţarǎ şi de neam, în atmosferǎ plutind parcǎ citatul titanului romanului românesc modern Liviu Rebreanu: “Iubirea trǎieşte veşnic, fǎrǎ început şi fǎrǎ sfârşit… Prin iubire cunoşti pe Dumnezeu şi te înalţi la ceruri”

Doina Popa

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors