Din însemnările unui (alt fel) de imigrant

Posted by Stefan Strajer On October - 25 - 2014

Din însemnările unui (alt fel de) imigrant

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Cineva spunea cândva că destinului nu-i place să facă retuşuri. Aserţiunea cu valoare de maximă am putut-o deseori verifica de-a lungul anilor, gândindu-mă în urmă, acum mai conştient ca oricând că am trecut de jumătatea firului pe care mi l-a tors ursitoarea.
Convins că nimic nu este absolut întâmplător pe lumea asta, îmi amintesc astăzi cu nostalgie şi înţelegere un moment din tinereţea mea fragedă care putea să-mi schimbe radical drumul prin această viaţă efemeră.
Bunicii mei din partea mamei au aparţinut generaţiei de români „Mia şi drumul” de la începutul secolului trecut, emigrând în America. Asemenea multor ardeleni, după mai bine de zece ani, s-au întors în România unde după puţin timp s-a născut mama mea, cea mai mare dintre cei trei copii pe care i-au avut. Nu o dată m-am întrebat ce parcurs ar fi avut viaţa mea dacă mama mea s-ar fi născut în America…

Dorin NadrauFoto. Dorin Nadrau

Dar iată o întâmplare petrecută după mulţi ani de la repatrierea bunicilor ce îmi induce un motiv justificat de a mă convinge tot mai mult că, structural cel puţin, totuşi, America mă atrăgea în mod inconştient şi involuntar. Mătuşa mea din partea mamei, sora bunicii, care s-a născut şi trăia în America, într-una din vizitele pe care le făcea la interval de doi-trei ani în România pentru a-şi vedea rudele de sânge, a fost cea care a iniţiat şi declanşat un proces psihic ce m-a surprins profund şi m-a pus la grea încercare datorită urmărilor majore pe care le implica. Într-o seară, după un moment de vădită chibzuială, mătuşa mi-a propus să mă ducă definitv în America, ţara ei natală, fiind foarte documentată în demersurile pe care trebuia să le facă, concluzionând că ea mă poate cumpăra „cum cumperi un animal la târg…”. O admiram mult în acei ani pe cea care voia să-mi schimbe viaţa: energică, mare familistă, stăpânită de o făţişă veneraţie pentru neamul românesc, credincioasă (era fondatoare a unei biserici româneşti în America). Ea mă îndrăgea nespus de mult, cu toate că avea trei copii puţin mai vârstnici decât mine. Eu, care pe atunci eram proaspăt inginer, abia licenţiat după cei cinci ani de facultate petrecuţi în Bucureşti, aveam părinţii în putere şi o mulţime de prieteni şi nu puteam concepe să purced la un astfel de drum. Propunerea, care la început, având în vedere avantajele prezentate, mi s-a părut extraordinară, mi-a lăsat un gust amar şi mi-a produs o reală dezamăgire. Cu mare strângere de inimă, poate chiar cu regret, am refuzat-o sfios, dar convingător pe mătuşa mea.
În decursul anilor, verişori necunoscuţi până atunci de mine, născuţi pe pământ american, s-au perindat prin România cu dorinţa de a-şi cunoaşte rădăcinile. Nu m-au impresionat niciodată nici maşinile performante închiriate din Europa occidentală cu care se deplasau în ţară, nici hainele lor şi nici modul deosebit în care se comportau.
După căderea comunismului, în România aveam, cel puţin, libertate. Libertatea de a călători, de a comunica, de a studia şi cunoaşte realmente adevărata istorie şi civilizaţie. Am avut prilejul să călătoresc în multe ţări din Europa, cele mai importante contacte fiind pentru mine cele cu Germania şi Franţa. Am putut lua pulsul Europei nu doar de pe poziţia unui simplu turist, ci şi vizitând imigranţi români în Europa. Am întâlnit pe aceeaşi paralelă oameni fericiţi şi împliniţi, dar şi imigranţi care nu-şi vor găsi locul nicăieri, niciunde, niciodată.
În general, oamenii îşi părăsesc ţara din motive politice, economice, sociale. În condiţiile actuale, datorită globalizării, uşurinţei de comunicare şi deplasare, au apărut şi alte categorii de emigranţi, cum ar fi cea a celor care vor să urce pe o altă treaptă, superioară, de civilizaţie. În fine, mai există şi categoria celor care (cred că acum sunt un sentimental…) îşi găsesc liniştea şi fericirea în altă parte, adică a celor pentru care „acasă” înseamnă locul unde ţi-e inima…
Despre America ştiam multe şi pot să afirm cu tărie că niciodată nu am fost influenţat în opiniile mele despre această ţară de mulţi dintre cei care după ce ajung în State devin musafiri de profesie în România şi care cum au apucat să treacă Oceanul se uită la români de sus şi îi socotesc, în sinea lor, drept proşti. Cunoşteam despre America şi părerile unora care duceau la concluzia că reprezintă o cultură unde doar cel tare supravieţuieşte şi unde lamentările şi slăbiciunile sunt privite cu dispreţ. Naţiune de învingători, nu de visători. De asemenea, că aici piaţa dictează şi totul se realizează prin iniţiativă privată, nimeni neriscând un cent dacă nu se întrevede un profit.
Profesiile mele (inginer şi avocat), dintre cele pentru care la ora actuală în ţară tinerii care păşesc pe porţile facultăţilor fac cele mai lungi cozi, mi-au permis să cunosc şi alte aspecte despre America, lucruri cu adevărat minunate, nemaipomenite. Astăzi pot să afirm că America este mult mai mult decât mi-am putut eu închipui…
Paradoxal totuşi este faptul că până acum aproape patru ani nici în cele mai ciudate vise nu mi-aş fi închipuit că voi ajunge în America. Tot paradoxal este că atunci, în 2010, destinul meu a decis să facă retuşuri…, povestea vieţii mele devenind foarte simplă şi uşor de relatat: în mai puţin de o lună am primit viza de SUA, în ciuda unor posibile impedimente, având în vedere că eram singur şi cu o situaţie materială superioară mediei, peste aproape două luni m-am (re)căsătorit, iar în următoarele trei luni mi s-a eliberat autorizaţia de muncă şi Green Card-ul.
Eu nu am părăsit România nici din raţiuni politice şi nici economico-sociale. Plecarea mea a fost, pur şi simplu, o alegere. Este incontestabil că nu am fost obligat să iau calea exilului. De fapt, trebuie spus că eu mă situez alături de cei care consideră, pe bună dreptate, că termenul a devenit caduc în lumea globală în care trăim şi că la un anumit nivel suntem cu toţii călători pe acest pământ, în această viaţă.
Pentru cineva care se gândeşte că practic am luat viaţa de la capăt, vreau să spun că secretul ţine de personalitatea mea. Firea mea de ardelean m-a obligat toată viaţa mea să nu mă dau bătut… Pe „Titanic” au fost 13 transilvăneni: unul a supravieţuit. Îmi persista în minte scena din film cu orchestra care, pe puntea vasului, a cântat până în ultima clipă, pierind cu toţii, înghiţiţi de apele Atlanticului, „Mai aproape de Tine, Doamne!”…
Integrarea în sistemul american înseamnă în primul rând promovarea redefinirii identităţii, necesităţii vitale de a exista şi funcţiona într-o alta lume, adică într-o nouă cultură şi într-un nou context. Pot să spun acum că de la început am fost fascinat de americani, de atitudinea „I can” şi spiritul pozitiv. Sunt entuziasmat că aici lucrurile au sens, că există reguli bine gândite care se aplică şi chiar funcţionează. Îmi place şi că societatea americană te învaţă să nu închizi uşa… În sfârşit, nu regret nici o clipă că, vorba unui bun prieten, „am dat porcul pe curcan că-i mai corect politic şi nici n-are colesterol”.
Desigur, îmi lipseşte România natală, nu cea abtractă sau conceptuală. Ca român, astăzi gândul mă duce la ceea ce scria Caragiale în 1899, înca o indubitabilă proba a actualităţii lui Nenea Iancu: „Când ar fi să dau vreo povaţă unui tânăr român, iată pe care i-aş da-o: Tinere, să-ţi fie patria scumpă ca şi mama ta! S-o iubeşti şi s-o respecteţi din adâncul sufletului tău! De dragostea şi de respectul tău pentru ea să nu faci vreodată reclamă sau paradă. Ba, ai dreptul să urăşti, să loveşti, să sfărâmi pe acei fraţi ai tăi ticăloşi, cari, în loc s-o iubească şi s-o respecteze ca pe o mamă cuminte, onestă şi severă, o curtează, o măgulesc şi o exaltează ca pe o bătrână cochetă, nebună bună de tocat!”.
Dar, despre patriotism şi America, într-o altă serie de însemnări…
(4 Octombrie 2014, Grand Rapids, Michigan)

Cartea eveniment a românilor de la Marile Lacuri

Posted by Stefan Strajer On October - 4 - 2014

Cartea eveniment a românilor de la Marile Lacuri

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan)

Frumoase zile de vară indiană s-au aşternut peste întinsul ţinut al statului Michigan. Preajma îşi schimbă straiele în cromatică de vis, de la nuanţele mierii până la cele sângerii. Vegetaţia ne întâmpină cu frunze foşnitoare sub paşii ce se îndreaptă spre un alt sfârşit de an. Este 27 septembrie, un final luminos şi călduros al lunii ce ne oferă, ca o deschidere spre serbări şi acţiuni, o activitate culturală de excepţie, amintindu-ne de zicerea noastră românească: „Toamna se numără bobocii”.
Cele două drapele, român şi american, flutură în adierea vântului de toamnă, chemându-ne sub cupola Bisericii Ortodoxe „Sfânta Treime” din Troy, Michigan care, în colaborare cu Agora Club International Detroit Ladies şi American Romanian Cultural Center, a organizat o memorabilă zi, lansarea cărţii eveniment, monografia Românii Americani de la Marile Lacuri, aparţinând economistului publicist Ştefan Străjeri. Cartea a văzut lumina tiparului la Editura Anamarol din Bucureşti şi s-a bucurat de încă două lansări, la Pojorâta pe plaiurile natale ale autorului şi în Bucureşti la Biblioteca Metropolitană. Volumul este un studiu detailat al celor aproximativ 100 de ani pe care românii emigraţi în Michigan îi parcurg prin curbele sinuoase ale istoriei Americii, contribuind valoros la ridicarea nivelului economic, social, cultural, politic al statului.

September 2014 210.Poza.art Doina Popa

Economistul Ştefan Străjeri îşi primeşte oaspeţii la intrarea în sala festivă a Bisericii cu faţa zâmbitoare, dar vizibil emoţionat. Treptat, sala devine aproape neîncăpătoare. Reclama bogată a simpozionului, care după opinia mea constituie evenimentul cultural al anului pe pamânt american, îşi spune cuvântul. Pentru organizarea acţunii s-a implicat un număr impresionant de români. Inserez doar câteva nume ale celor care au contribuit organizatoric şi administrativ: inginerul Călin Cutean, Andreea Bordeianu, Doina Chertic, dr. Anca Năstasă, Ella Meluta, familia Puiu, familia Fermaş, Adrian Motoc şi mulţi alţii.
Cuvântul de deschidere al simpozionului a aparţinut lui Călin Barbulovici, preotul frumoasei şi primitoarei biserici, gazdă a numeroase acţiuni culturale şi de obşte, exprimând în numele întregii comunităţi, bucuria prilejuită de apariţia cărţii, rod al efortului depus de Ştefan Străjeri de a realiza o monografie inedită şi de o valoare istorică inestimabilă. Doamna Andreea Bordeianu a prezentat o introducere sufletistă a acţiunii, a subliniat aportul celor implicaţi în organizare, invitând apoi la cuvânt pe doamna Silvia Jinga care a pregătit un material vast şi foarte bine conceput al studiului monografic.
Silvia Jinga, doctor în filologie, scriitoare şi colaboratoare a ziarului Curentul Internaţional a relevat abordarea de către autorul tratatului a fenomenului imigraţionist românesc sub aspectele lui economice, culturale, spirituale de la început şi până în prezent pe teritoriul statului american Michigan. S-a subliniat pasiunea cercetării de care este cuprins autorul pentru a corela dinamica demografică cu dezvoltarea diferitelor ramuri economice ale statului, începând cu exploatarea primitivă a bogăţiilor până la explozia industriei automobilistice.
S-au punctat cele cinci perioade imigraţioniste ale românilor în Lumea Nouă, cuprinse în tratatul autorului, precum şi condiţiile imigrării contemporane, trecând în revistă momentele importante ale diverselor forme de expresie culturală, politică a românilor. Silvia Jinga a scos în evidenţă atitudinea anticomunistă şi calitatea de seismograf a publicaţiilor româneşti din America, demascând caracterul imperialist al Uniunii Sovietice care a confiscat abuziv teritoriile româneşti.
În continuare, profesoara Doina Popa l-a prezentat în partea de început a prelegerii pe economistul publicist Ştefan Străjeri, performanţele profesionale şi culturale atinse în Romania şi America, prestigiul de care se bucură în rândul românilor din diaspora şi din ţara natală, efortul depus pentru realizarea studiului, o muncă de Sisif, de zile şi nopţi de cercetare şi documentare. Este prezentat aportul românilor la succesele economice ale statului Michigan, drumul greu parcurs pentru a atinge realizări materiale decente şi foarte bune. Doina Popa aminteşte rolul important acordat de către autor instituţiilor religioase, efortul depus de a menţine aspiraţiile românilor, evidenţiind adevărata poziţie a parohiilor ortodoxe din America care nu a fost doar religioasă, ci şi culturală, pentru că ele au devenit centre focale ale aspiraţiei culturale şi naţionale.
Despre importanţa monografiei si aportul domnului Ştefan Străjeri la menţinerea spiritului national în rândul românilor din America şi nu numai au vorbit pe rând inginerul Călin Cutean şi poetul/epigramist Sorin Olariu, iar preşedinta clubului Agora, Doina Chertic a adus mulţmiri membrilor implicaţi în organizarea simpozionului. Seria prelegerilor a fost încheiată de către autorul impresionantei monografii cu cuvinte alese de mulţumire adresate tuturor celor ce i-au stat alături.
Gustările, micii, fructele alese, langoşii tradiţionali, stropite cu bere şi vin tămâios de casă, au încălzit atmosfera bogată în conversaţii, schimb de impresii şi adrese, fotografii, petrecute pe fondul muzical oferit cu generozitate şi căldură sufletească de talentata interpretă de muzică uşoară, Diana Pantea.
Am plecat în noapte spre casă cu sentimente de recunoştinţă pentru toţi Românii Americani de la Marile Lacuri, care au avut curajul să înfrunte necunoscutele căi ale vieţii din diaspora, dar şi pentru cei care, cu drag faţă de neamul românesc, ne reprezintă prin spaţiu şi timp pe oriunde s-ar afla.

O remarcabilă seară culturală

Posted by Stefan Strajer On October - 1 - 2014

O remarcabilă seară culturală

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

Monografia Românii Americani de la Marile Lacuri, autor, Ştefan Străjeri a prilejuit comunităţii noastre un simpozion de neuitat care a mers la inimă unei asistenţe numeroase, dornică să primească o carte cu autograf în seara zilei de 27 septembrie în sala socială a Bisericii „Sfânta Treime” din Troy. A fost impresionantă manifestarea de solidaritate a publicului cu un act de cultură perceput la adevărata lui dimensiune şi importanţă nu doar pentru autor, ci pentru întreaga suflare românească. De ramarcat prezenţa numeroasă la o astfel de manifestare: peste 200 de participanţi.
Colaborarea dintre Agora Club Internaţional – Detroit Ladies, Biserica „Sfânta Treime” şi American Romanian Cultural Center a demonstrat încă o dată că unirea face putere. Acesta este un adevăr comun, dar trebuie subliniat ori de câte ori avem prilejul pentru că naţia noastră, o ştim cu toţii, este înclinată spre dezbinare, fărâmiţarea eforturilor, ajungându-se uneori până la conflicte între fraţi din cauza unor interese de grup, orgolii supradimensionate, lipsă de viziune. De data aceasta însă, doamnele de la Agora, preotul Călin Barbulovici, enoriaşi voluntari de la biserica pe care o păstoreşte, Călin Cutean, preşedintele Centrului Cultural Româno-American, colaboratori de la publicaţia Curentul Internaţional, familia autorului au concurat pentru a face o faptă de ispravă. Nu este puţin lucru lansarea unei cărţi, dimpotrivă reprezintă un ideal demn de toată mândria unei comunităţi.
În deschiderea simpozionului părintele Călin Barbulovici şi-a exprimat bucuria de a găzdui un eveniment cultural cu multiple semnificaţii, subliniind valoarea monografiei pentru cunoaşterea unui secol de prezenţă a românilor în statul Michigan, truda şi sacrificiul lui Ştefan Străjeri timp de un deceniu pentru a realiza cercetarea, precum şi faptul că întreaga comunitate se împărtăşeşte din izbânda autorului.

Poza articol Silvia Jinga

                                                             Foto. De la stanga la dreapta: Doina Popa, Silvia Jinga, Stefan Strajeri, Doina Chertic, Andreea Bordeianu si pr. Calin Barbolovici.
În acelaşi consens Silvia Jinga, doctor în filologie, autoare de cărţi şi colaboratoare la Curentul Internaţional a schiţat liniile de forţă ale monografiei care se vrea exaustivă, însumând un tenace efort de cercetare arhivistică, bibliografică, de selectare şi sistematizare în cele şase capitole ale acestei cărţi voluminoase. Ştefan Străjeri a urmărit cu spirit de discernământ istoria valurilor imigraţioniste ale românilor în corelaţie cu dinamica generală a fenomenului imigraţionist, încadrându-l în vasta panoramă a evenimentelor istorice pe parcursul unui secol. Silvia Jinga a subliniat că din demersul lui Ştefan Străjeri se desprinde ideea esenţială a capacităţii românilor pe pâmânt american de a crea instituţii proprii viabile, implicate nu doar în rezolvarea unor aspecte practice de viaţă, ci şi în înfăptuirile istorice de anvergură ale României. Societăţile fraternale, culturale, presa, bisericile, emisiunile de radio au fost un seismograf atent al aspiraţiilor concretizate în Marea Unire de la 1918, aspiraţii pe care le-au făcut cunoscute pe continentul american, au luptat împotriva samavolniciilor comuniste, au denunţat deportările de români în Siberia în timpul stalinismului, au combătut totalitarismul, ajutând nu doar verbal, ci şi financiar ţara de baştină. Păstrându-şi specificul lor etnografic, românii americani din statul Michigan s-au dovedit, în majoritatea lor, de-a lungul unui secol nişte cetăţeni vrednici, cu respect pentru patria de adopţie şi cu ataşament viu pentru România, ale cărei dureri nu le-au uitat niciodată.
Cu implicare afectivă Doina Popa, autoare ea însăşi a două volume de versuri, activistă culturală constantă în Canada şi în SUA/Michigan, colaboratoare la revista mai sus amintită a circumscris activitatea lui Ştefan Străjeri ca editor al Curentului Internaţional (2005-2012), publicaţia continuând on line. Autoarea comentariului a relevat grija editorului pentru calitatea materialelor publicate, diversitatea lor, ancorarea lor profundă în luptele de opinii din România de azi, din Republica Moldova, caracterul patriotic al articolelor. D-na Popa a insistat de asemenea asupra celor câtorva distincţii pe care le-a primit Ştefan Străjeri ca semn al recunoaşterii şi aprecierii activităţii sale. Ea a arătat că lansarea de carte de la Troy a fost precedată de alte două lansări în România, la Biblioteca Metropolitană de la Bucureşti, unde cartea a fost elogios prezentată de Prof. Univ. Dr. Anca Sîrghie în prezenţa talentatei editoare, Rodica Elena Lupu, precum şi în comuna natală a autorului, Pojorâta, înconjurat de dragostea părinţilor, a foştilor profesori, sătenilor, prietenilor şi a unor colaboratori ai Curentului. Ambele lansări din România au fost televizate la TVR Internaţional. Doina Popa a apreciat tenacitatea muncii încununate de apariţia acestei cărţi, care va fi una de referinţă pentru toţi câţi se vor apleca asupra fenomenului imigraţionist românesc din statul Michigan.
Sorin Olariu, poet, autor de cărţi, membru al Uniunii Epigramiştilor din România a rostit câteva cuvinte de suflet despre Românii Americani de la Marile Lacuri, mărturisind despre încordarea lui Ştefan Străjeri în lupta de supunere a imensului material documentar şi structurare în această carte. Dl. Olariu a ţinut să cinstească evenimentul cu o savuroasă epigramă.
Dl. Călin Cutean a rostit cuvinte însufleţitoare despre carte şi despre eveniment.
În succintul său discurs autorul a mulţumit asistenţei pentru prezenţă şi organizatorilor pentru elanul şi generozitatea lor în punerea la punct a întregii acţiuni. Apoi a semnat autografe pentru mulţimea doritorilor care s-au aliniat să cumpere cartea.
Datorăm foarte mult organizatorilor pentru reuşita calitativă a seratei. Este un debut al Clubului Agora în organizarea unei acţiuni specific culturale şi, judecând după reuşită, noi dorim implicarea pe mai departe a grupului de doamne în acest sens. Preşedinta organizaţiei, Doina Chertic a prezentat succint profilul caritabil al activităţii grupului, care s-a concentrat până acum pe ajutorarea materială a unor categorii defavorizate din România, copiii orfani, în primul rând. Ea a introdus pe fiecare membră a clubului pentru a face cunoştinţă cu asistenţa. Numele lor sunt: Stela Borcea (nu a fost prezentă), Andreea Bordeianu, Doina Chertic, Dana Diliţă (nu a fost prezentă), Cecilia Dobaşu, Corina Hatzis, Monica Leitner, Mirela Luchian, Ella Meluţă, dr. Anca Nastasa, Luminiţa Pop.
Sub îndrumarea plină de entuziasm a administraţiei Bisericii „Sfânta Treime” şi a d-nei Andreea Bordeianu sala a fost frumos decorată de Ella Meluţa, spaţiul bine divizat pentru speach-uri şi pentru dans, a fost întocmit un program al serii inspirat, oaspeţii au fost întâmpinaţi călduros. Toate doamnele de la Agora merită muţumirile noastre pentru pregătirea mulţimii gustărilor cu aspect atrăgător şi pentru toate detaliile puse de ele la punct cu un minunat devotament pentru lucrul bine făcut.
Se cuvine o menţiune specială pentru solista de muzică uşoară şi populară Diana Pantea, care a voluntariat să dea serii un plus de frumuseţe cu vocea ei deosebită.
Dl. Călin Cutean împreună cu d-na Andreea Bordeianu, iniţiatoarea acţiunii, au avut un rol deosebit în mobilizarea publicului, trimiţând numeroase e-mailuri cu aprecieri la adresa cărţii, ceea ce a captat atenţia oamenilor. Tuturor celor menţionaţi li s-au alăturat familia Puiu, familia Fermaş şi Adrian Motoc, voluntari de la Biserica „Sfânta Treime” care au contribuit, fiecare în felul lui, la buna desfăşurare a acestei acţiunii.
Tuturor le mulţumim pentru râvna şi dedicaţia lor, slujind unui ţel nobil, care a prilejuit o mare bucurie, schimburi de impresii, revederi de prieteni, pe scurt a creat o ambianţă emoţională pozitivă de apropiere umană.

O searã ca o colindã

Posted by Stefan Strajer On January - 13 - 2013

O searã ca o colindã

 

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan)

 

Seara  Sfȃntă de Ajun al Crăciunului ne prinde pe freeway sub o ninsoare pornită parcă din senin,  ȋncetinind traficul condensat deodată şi  ȋmpiedicȃnd  circulaţia vehiculelor pe zăpada depusă cu repeziciune. Am ajuns ȋn Canton cu greutate şi cu temeri, mai ales că pe marginea drumurilor şi şanturi se-mpotmoleau maşini după maşini. Prima zăpadă ȋn Michigan a ȋnceput să cadă ȋn seara de Ajun. Gazda noastră ne-a oferit o seară agreabilă, pusă la cale anume să nu simţim  absenţa celor dragi din familiile noastre care ne lipsesc fiecăruia după caz, căci da, aşa e: mare-i bucuria cȃnd ȋmpodobeşti un brad de Crăciun, dar mai mare-i atunci cand eşti ȋnconjurat de familie, de  prieteni. Ne adunăm care/cum prin străinătatea unde ne-am aşezat, să ne simţim ca o familie deşi gȃndurile noastre zboară spre cei dragi rămaşi departe. La ȋntoarcere ȋmi doream să treacă timpul mai repede şi să mă aflu ȋn sala catedralei „Sf. Gheorghe” din Windsor, Canada, unde solistul nostru ȋndrăgit de muzică folk Ştefan Hruşcă urma să ne colinde ȋn seara de 25 dec. 2012. Un eveniment inedit şi aşteptat cu nerăbdare de către romȃnii stabiliţi ȋn această parte de Ontario şi nu numai, căci la concert au sosit şi mulţi dintre cei stabiliţi dincolo de rȃul Detroit, ȋn statul Michigan.

Sala era plină ȋnainte de ȋnceperea concertului, plus balconul, ȋncȃt aveai impresia că nu sunt suficiente locuri, dar fiecare invitat ȋşi avea locul asigurat,  organizatorii avȃnd grijă ca totul să se desfăşoare ȋn bune condiţii.  Preotul George Săndulescu şi soţii Carmen şi Ovidiu Ognean au pus suflet şi energie ȋn iniţierea şi organizarea acestui spectacol de mare ţinută artistică. Au fost ajutaţi  de d-na Lucia Coşeri, care s-a dovedit o gazdă săritoare si inimoasă, iar d-l Petre Trifan şi d-na Corina Şuta au avut ȋn grija lor asigurarea biletelor. L-am surprins pe marele nostru interpret, ȋnainte de intrarea ȋn sală. Deşi obişnuit cu scena, mi-a părut uşor emoţionat. Un nou loc, un alt oraş, un public necunoscut dar drag, romȃnii – mulţi chiar de pe meleagurile sale natale. Ȋmbrăcat cu cămaşa lungă, albă, cu nasturi mici pȃna la mijloc, ȋncreţită uşor pe umeri, cu pantaloni de culoare ȋnchisă pe piciorul fin, Ştefan al nostru (căci da, este al nostru), al tuturor romȃnilor şi-a făcut intrarea cu părul său auriu pe spate şi ochii azurii, uşor oblici, un mesager trimis să ne colinde şi să ne umple inimile cu bucuria vocii sale inconfundabile. Aplauze prelungite s-au făcut auzite pȃnă cȃnd şi-a acordat chitara şi cu vocea sa plină, caldă, cu accent maramureşean, de pe valea Izei, din Ieudul său natal, ne-a salutat cu vorbe line şi pline de iubire introducȃndu-ne ȋn lumea colindelor sale nemuritoare.

                   „’La mijlocul cerului

                      Este-un pom al raiului

                      La poalele-i poleitu

                      La mijloc ȋi ţumbrăvitu

                      Şi la vȃrf ȋntrauritu

                      Da acolo cine şede

                      Şedeu două rȃndunele

                      Ȋmpletindu-şi luminele

                      Lumini calde ca de ceară

                      Să se vadă peste ţară

                      MÂNDRÃ-I SARA DE CRÃCIUN!”

Suita de colinde s-a desfăşurat ȋn două părţi, ȋn pauza dintre ele solistul acordȃnd autografe, ȋntreţinȃndu-se cu spectatorii, pozȃnd cu fiecare dintre cei ce şi-au dorit o amintire peste timp şi spaţiu. Totul cu atȃta modestie si cum  ȋmi spunea Dana din cȃnd ȋn cȃnd,” cu atȃta omenie”. Dar ceea ce mi-a atins ȋn plus simţirea a fost că după fiecare colind, după fiecare ropot de aplauze, Ştefan  Hruşcă mulţumea publicului cu un cald „mulţam fain!”

Acest „mulţam fain” venea prin vocea-i minunată de pe firul interminabil al tradiţiilor strămoşeşti şi din bunul simţ al oamenilor cu adȃnci rădăcini ȋn istoria neamului nostru romȃnesc.

Ȋmpreuna cu solistul au cȃntat toţi invitaţii, colinde care au intrat ȋn casa lor an de an ȋn preajma sărbătorilor de iarnă: „O ce veste minunată”; „Sculaţi, sculaţi boieri mari”: „Colo jos Doamne mai jos”;”Vȃnător de-a lui Crăciun”;”Am venit, gazdă Mihai”;”Florile dalbe”         şi-atȃtea altele dragi nouă. 

A fost acompaniat la percuţie de Mario Florescu, la orgă de Leonard, iar la keyboards de fiul său Ṣtefănel.

Ȋnsotit de soţia sa Geanina, fiul Ṣtefănel ( 21 ani) şi fiica Andra ( 11 ani) , Ṣtefan Hruşcă ne-a prezentat astfel şi familia sa frumoasă, care i se află alături şi la concertele pe care le susţine pretutindeni.

Deşi stabilit de foarte multă vreme ȋn Canada, Ṣtefan Hruşcă, revine adeseori pe plaiurile natale cu concerte, ȋn preajma sărbătorilor de iarnă şi nu numai ȋn Romȃnia dar şi ȋn multe ţări unde s-au stabilit romȃni. Lira sa ȋi duce cȃntul din Romȃnia pȃnă-n Canada, America, Italia Spania, Germania… Peste tot unde trăiesc romȃni cu dragul de „acasă”, căci Romȃnia este pretutindeni unde trăiesc romȃni.

Urările venite prin colindele sale le-a primit la rȃndu-i din partea romȃnilor din Windsor, care au plecat spre casele lor cu inimile pline de o seară de Crăciun specială… Afară a ȋnceput să ningă liniştit… aşa se ȋntamplă de fiecare dată pe unde Ştefan Hruşcă ȋşi acordează lira.

 

              „ Liru-i lin şi iară lin

                 Bate vȋntu’ cȃt-ȋi lin

                 Frunză verde de mălin”

 

              „ Şi colinda nu-i mai multă

                 Şi colinda nu-i mai multă

                 Să trăia cine-o ascultă…”

 

                Şi la Anu’om vini

                Numai daca ni-ţi primi”

                    … promite Ştefan al nostru cu zȃmbetul său frumos ȋn coltul buzelor.   

 

                                

CURENTUL – DE LA PAMFIL ŞEICARU LA ŞTEFAN STRĂJERI

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2013

CURENTUL – DE LA PAMFIL ŞEICARU LA ŞTEFAN STRĂJERI  

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)          

 

Pe vremea când CURENTUL lui Pamfil Şeicaru era cotidian la Bucureşti, eu nu ştiam să citesc, abia învăţam mersul. Se spune, şi pe bună dreptate, Pamfil Şeicaru este cel mai mare ziarist patriot român, după Mihai Eminescu. Argumente sunt nenumărate, în esenţă două: viaţa şi devotamentul închinate patriei. Cât de apreciat ca patriot a fost Pamfil Şeicaru în România între cele două războaie spune şi faptul că Liviu Rebreanu l-a făcut personaj de roman,Toma Pahonţu, în romanul Gorila, iar Radu Comşa, din Întunecarea lui Cezar Petrescu, este tot Pamfil Şeicaru. Mulţi ani mai târziu, în 1977, când Ceauşescu i-a aprobat să vină în România, a spus securiştilor care-l însoţeau peste tot în vizită: „…guvernele-s trecătoare, pământul ţării e peren”

Când Ion Antonescu a realizat iminenţa cotropirii României, ce va fi urmată de prădare, de către Rusia comunistă, a pregătit apărarea intereselor naţionale împotriva cotropitorului comunist. Pe lângă Fondul Naţional de Apărare trimis în Elveţia (din care, trebuie menţionat, s-a înfruptat şi ex-rex-ul Mihai fără să facă ceva concret pentru România) a trimis şi adevăraţi patrioţi români să susţină libertatea şi independenţa României după război printre ei fiind şi Pamfil Şeicaru, ziarist absolut autonom, cavaler al Ordinului Mihai Viteazu şi patriot total.

Plecând din România, încheia primul capitol al publicaţiei  CURENTUL ce a durat 17 ani de strălucitoare carieră ziaristică. Avea 50 de ani şi era înzestrat cu o energie intelectuală superioară, un clarvăzător social de elită, ceea ce în străinătate s-a materializat în mii de articole, sute de eseuri, memorialistică, proză toate concentrate împotriva dictaturii comuniste instaurată în România de forţa brută a Moscovei. Securitatea îl avea în obiectiv, informatorii roiau în jurul lui, ştia şi îşi vedea de patriotismul său. El este cel care a publicat în diasporă (pe vremea aceea i se spunea exil) Marx despre români în 1966 şi, astăzi se ştie, Ministerul Afacerilor Externe i-a plătit 3.000 de dolari pentru cheltuieli. A intrat în legătură cu Securitatea, când a dorit să publice în România romanul Vulpea Roşcată, despre personalitatea depravată a Elenei Lupescu ce în viaţa ei a parvenit prin sex. Din acel moment Pamfil Şeicaru a rămas tot restul vieţii în legătură cu securitatea, dar nu a fost informator, el spunea tuturor deschis: „Eu nu mă uit cine poartă steagul ţării, eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr” Acesta a fost crezul lui şi a mers atât de departe încât a dorit să vină în România şi să se întâlnească cu Nicolae Ceauşescu. La 83 de ani a fost în România, era în August 1977,  vizită aranjată în secret de Securitate. Toate datele concrete au fost dezvăluite după 1989, din dosarele securităţii.

Foto. Pamfil Seicaru

În 1978 la München, începe partea a doua a publicaţiei CURENTUL ceea ce i-a revigorat forţa intelectuală şi planuri mai vechi de publicaţii. De la început, în jurul lui au fost doi oameni de sprijin. Un fost ofiţer român de contrainformaţii, Vasile C. Dumitrescu, care după 23 August nu a acceptat să se alăture ruşilor, rămânând de partea germană până la urmă şi Rene A. de Flers, tot ofiţer de informaţii din celebra divizie franceză „Charlemagne”, care de la început până la sfârşit a fost alături de Armata Germană. (Nu e nevoie să reamintim că informaţioniştii informaţionişti trebuie să rămână). Încet, încet s-a coagulat o echipă de colaboratori din exil, cum se spunea. Din nefericire în 1980, inima marelui patriot român s-a oprit, dar Vasile C. Dumitrescu a dus steagul ţării mai departe pe cheltuielile lui până în 1992, când şi inima lui s-a oprit.

Eu am citit primele numere din CURENTUL în 1982, an în care am luat contact cu Domnul Vasile C. Dumitrescu şi, de la început, m-a acceptat să colaborez, ceea ce am făcut ani de zile, absolut voluntar şi departe de München. Colaboratorii erau de toate profesiile, mai puţini ziarişti, dar toţi aveau condei şi idei, toţi eram pe baricada anticomunistă Pamfil Şeicaru. Nu se ţinea seama de apartenenţa politică, se ţinea seama de ceea ce scriai, cât de documentat, clar şi la ţintă. Trăgeam cu toţii, din toate poziţiile, cu gloanţe oarbe, în dictatura comunistă. Nouă ne era uşor, baricada noastră era în afara lagărului comunist, dar braţul lung al Securităţi ne mângâia. Pe mine mai puţin, eram mic, începător şi pierdut în zăpezile mari ale nordului canadian.  

Păstrez cât trăiesc numere din CURENTUL lui Şeicaru de la München pe care, din când în când, le răsfoiesc şi-mi amintesc de Constantin Mareş, comentatorul pe care l-am admirat pentru clarviziunea lui politico-socială pe care o prezenta direct, clar şi simplu. Eu încercam să fiu ca el. Era acolo un arhitect, semna cu un pen name, avea un spirit acid de pamfletar, tot ce scria era o reuşită. Rar apăreau articole de Nicolae Baciu pe care îl veneram, a muncit ani de zile la volumul YALTA ŞI CRUCIFICAREA  ROMÂNIEI dar când a apărut ne-a uimit cu documentaţia istorică. De la el s-a aflat prima dată cum ne-a vândut Churchill lui Stalin  pentru Grecia şi să nu infuzeze ideea de eliberare de sub colonialism în imperiul Britanic. A fost un şoc în tot exilul. În paginile Curentului, George Ciorănescu şi Nicolae Lupan aduceau informaţii despre situaţia românilor din Basarabia şi Bucovina  înglobate în URSS. Se protesta împotriva nedreptăţii. Se scria din patriotism, din contrarietate, se scria dur sau patetic, dar totul era şi dintr-o solidaritate cu cei din RSR care nu puteau nici atât. Vasile Mănuceanu era un scriitor de o sensibilitate intelectuală deosebită, îl iubea toată lumea, în comparaţie cu neuropatologul Ovidiu Vuia, cu inteligenţă şi condei Laser, ce spulbera pe mulţi, pe mine când mă legăna când mă dădea de pământ. Ion Caraion era de asemenea o prezenţă distinsă. Îi păstrez scrisorile, scria frumos, ordonat dar tremurat, îl dobora ciroza contractată în minele de plumb de la Baia Sprie din timpul detenţiei politice. La urmă a venit Titu Popescu, doctor în estetică, jurnalist şi scriitor de-adevărat. A fost de o mare fineţe şi niciodată nu m-a luat de urechi pentru toate greşelile mele, le corecta şi zicea: bine, Dumitre, scrie, scrie. În decembrie 1989 toţi s-au urcat cu steagul lui Pamfil Şeicaru desfăşurat şi înclinat în faţa revoluţionarilor din România. Pentru un moment toţi ni s-au părut revoluţionari adevăraţi, patrioţi şi democraţi.

Foto. Stefan Strajeri si Corneliu Florea

Dar, când fumul armelor teroriştilor străini s-a risipit, era clar: puterea era deja în mâna brucanilor şi ilieştilor care, cu goarne şi tobe, anunţau tranziţia, ce trebuia să treacă printr-un tunel beznă a cărei luminiţă era promisă  la capătul tunelului  fără de sfârşit şi încolăcit. Vasile C. Dumitrescu a dorit să-i îndeplinească dorinţa lui  Pamfil Şeicaru să fie aşezat la Mânastirea Sf. Ana iar CURENTUL să devină din nou un cotidian bucureştean. S-a luptat cu morile de vânt nou şi prin procese de succesiune a drepturilor asupra CURENTULUI până ce bucureştimea şi viaţa l-a înfrânt. CURENTUL a supravieţuit trecând ca o ştafetă din mâna în mână.

Eu, departe de lumea dezlănţuită, refugiat în Nordul preeriei canadiene, unde măsor timpul vieţii mele după sosirea şi plecarea păsărilor călătoare, am prins din urmă partea a treia a CURENTULUI lui Pamfil Şeicaru, adus în Nord America de Doamna Gabriela Mihalache şi continuat de Ştefan Străjeri. Domniile lor s-au dăruit cu suflet, minte, timp şi bani, în toţi aceşti ani, să continue linia lui Pamfil Şeicaru „…eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr”. Pot spune, fiind cititor de presă românească din 1980, când am plecat din România, că aici în Nord America CURENTUL a devenit cel mai căutat şi apreciat ziar românesc după ce CUVÂNTUL ROMÂNESC şi-a încetat apariţia. Este o publicaţie ce a dezbătut liber, argumentat şi profund toate problemele româneşti istorice, politice şi culturale din trecut şi prezent. Este o tribună liberă în care fiecare cititor, indiferent de opţiunile sale politice, de încărcătura culturală, istorică sau de  ideologiile pe care le îmbrăţişează, a găsit articole diferite, clare, documentate ce îi stârnesc interesul. O publicaţie a tot cuprinzătoare datorită colaboratorilor, bănuiesc voluntari, aşa cum am fost şi la CURENTUL de la München. Nu pot să nu amintesc pe cei ce au scris şi scriu această publicaţie, începând cu Aurel Sergiu Marinescu a cărui memorie Ştefan Străjeri o păstrează publicându-i în fiecare număr o pagină din scrierile sale. La fel simţea şi făcea şi Vasile C. Dumitrescu la München, publicând o pagină din Pamfil Şeicaru. Un gest de onoare ce onorează. În problemele româneşti actuale, domină cu autoritate, bazată pe clarviziune şi argument, istoricul Mircea Dogaru, profesorul Ion Coja, Ioan Ispas, Nicolae Balint, Vasile Zărnescu, scriitorul Cornel Cotuţiu şi mult regretatul Andrei Vartic a cărui ştafetă o duce mai departe, şi în coloanele CURENTULUI, Ovidiu Creangă, Nicolae Dabija, Vasile Şoimaru. Colaboratoare de prestigiu, începând cu Eva Iova ce se află în cea mai vulnerabilă situaţie, susţinând românitatea acolo unde este sistematic deznaţionalizată (Ungaria), Monica Corleanca, Maria Diana Popescu şi încheind cu scriitoarea Silvia Jinga ce susţine prezentări şi recenzii de cărţi la înalt prestigiu literar. Rubrica de spirite celebre a lui Mihai Burduja este o adevărată oază de cultură ce te luminează şi îndeamnă la meditaţie. Mulţi poeţi vin şi trec cu frunţile grele de versuri, dar strâng mâna lui Sorin Olariu, bănaţean ca mine, deci fruncea şi mă aplec în faţa Doinei Popa. (CEI pe care i-am omis, neintenţionat, nu au să mă ierte, nici nu merit).

Publicaţia este o rapsodie românească, ascultaţi-l pe Enescu şi apoi citiţi CURENTUL de Michigan, îngrijit şi călăuzit de sufletistul Ştefan Străjeri ca pe copil lui de suflet.   

                                                            ******

Nu pot să accept ideea încetării apariţiei acestei publicaţii. Nu pot şi mă mâhneşte. Pentru mine se închide un ciclu de 30 de ani de a publica la CURENTUL (1982 – 2012) – am fost voluntar pe o baricadă cu steag românesc. Cititorii vor trece de la cititul relaxat al unei publicaţii tipărită pe hârtie, la statul rigid cu capul într-un ecran şi cu degetele pe tastatură, cât despre colaboratorii devotaţi ai publicaţiei mulţi se vor risipi, ce păcat, ce echipă am fost. Nu pot să accept să nu mai am în mână publicaţia şi colecţia mea să se oprească aici, aşa cum, în urmă cu 20 de ani, s-a oprit cea de la München. Nici atunci nu am acceptat, căzuse tirania, venise libertatea şi Vasile C. Dumitrescu nu putea să continue  spiritul patriotic a lui Şeicaru la Bucureştiul lui natal. Oare a ajuns mâna lunga a cotroceniştilor, victoriştilor, parlamentariştilor până aici ? Dacă nu, înseamnă că noi, românii din Nord America nu suntem capabili să ţinem steagul, să-l vedem şi să-l apăram. Se vor bucura duşmanii noştri, văzând cum mai cade un avanpost romanesc. Din 1991 văd cum numai publicaţiile patriotice cad.  Le enumăr la cele la care am colaborat Cuvântul Românesc, Vatra Românească, Danubius, Cuvântul Legionar, Naţiunea, acum Curentul Internaţional şi mai sunt două care abia, cu sacrificii, mai rezistă …

 

(Winnipeg – Canada)

Unirea – sacra noastră sărbătoare

Posted by Stefan Strajer On December - 9 - 2012

Unirea – sacra noastră sărbătoare 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Pretutindeni în lume, unde soarta i-a împrăştiat pe români, Ziua Naţională a Întregirii Naţionale îi adună în sărbătoare, precum a fost atunci, în urmă cu aproape o sută de ani la Alba Iulia, adunarea voinţei, împlinirii şi bucuriei unirii, a întregirii în spaţiul nostru istoric şi naţional. 

Foto. Doua generatii, o singura credinta nationala (Stefan Strajeri si Corneliu Florea)

În repetate rânduri Ştefan Străjeri, redactorul-şef al publicaţiei Curentul Internaţional din Michigan, m-a invitat să sărbătorim împreună cu familia sa, cu  colaboratorii şi cititorii publicaţiei Ziua Naţionala. Anul acesta am răspuns invitaţiei şi am zburat trei mii de kilometri pentru a mă afla în mijlocul comunităţii româneşti din această parte a Statelor Unite. Am fost oaspetele Familiei Silvia şi Nicu Jinga ce m-au tratat cu bine cunoscuta ospitalitate ardelenească. La Ştefan Străjeri, casă frumoasă şi primitoare am avut parte de ospitalitatea bucovineană şi am fost impresionat cum a găzduit întreaga formaţiune folclorică „Plaiurile Pojorâtei” venită expres la această sărbătoare tocmai din Bucovina, din Pojorâta natală a lui Ştefan Străjeri. Acesta nu este un amănunt oarecare ci este expresia unei uniri de neam, de suflet şi dragoste, în calea cărora mările şi ţările, oceanele şi continentele nu sunt un obstacol. Fiind împreună în aceast încăpător cămin bucovinean am avut din primul moment sentimentul de mare familie, de neam, purtându-ne unii faţă de alţii cu grijă, consideraţie şi dragoste creştinească. Simţeam aceeaşi trăire psihică pe care o am întotdeauna în bisericile lui Ştefan cel Mare din Bucovina, ce aici era îmbogăţită de consătenii lui Ştefan Străjeri, atât de tineri şi frumoşi, îmbrăcaţi în minunate costume populare specifice Ţării de Sus pregătiţi de spectacolul sărbătorii.

Foto. Bravo voua, sunteti la inaltime

Sărbătoarea Zilei Naţionale, ÎNTÂI DECEMBRIE, a avut loc în sala mare a Bisericii Ortodoxe „Pogorârea Sfântului Duh” din Warren, Mihigan, unde am fost uimit de participarea a peste 450 de români veniţi de la zeci de kilometri, din alte state şi chiar din Canada. Nu am mai văzut atâţia români la un loc de când trăiesc în străinătate. M-am simţit foarte bine şi am fost bucuros să stau de vorbă cu bănăţeni din Banatul sârbesc, de unde au venit bunicii mei după Unirea cea mare şi firească, să mă întâlnesc cu maramureşeni de pe Valea Izei, unde, an după an, fac un pelerinaj la bisericile cele vechi din lemn sau întâlnirea cu Preotul Mihuţ, de la noi din Năsaud, o personalitate puternică, bravă, înţeleaptă, ce a ridicat patru biserici ca român şi preot, cu care avem atâtea şi atâtea cunoştinţe comune.

Foto. Cu cei ce vin de departe dar intotdeauna aproape

Atmosfera românească a fost plăcută iar programul pregătit de Societatea Culturală Româno – Americană „Avram Iancu” a fost bogat, diversificat de mare ţinută artistică. Aşa cum se cuvine la această sărbătoare de neam, preoţii au rostit marea rugăciune închinată Tatălui Nostru, au adus cuvinte de merit celor ce au săvârşit Marea Unire şi au pomenit pe cei ce s-au jertfit pentru ea. A urmat o scurtă şi însufleţită prelegere a poetei Doina Popa despre Unirea Neamului şi mesajul naţional înflăcărat al Primarului Ioan Bogdan Codreanu din Pojorâta citit de una din componentele Ansamblului „Plaiurile Pojorâtei”. Apoi a început un bogat program folcloric la care şi-au dat concurs solişti vocali în frunte cu Ionela Prodan, Florin Boita, Bogdan Filimon, Diana Pantea. Instrumentişti şi dansatori locali sau veniţi de departe, toţi cu o dăruire şi talent. Aplauze meritate, puternice şi îndelungate. Meniul tradiţional românesc abundent la care, fiecare, după preferinţe şi putere, şi adăugat la băutura asortată.   

Foto. Bucovineni in Hora Unirii la Detroit  

Buna dispoziţie a continuat multe ore cu chef de vorbă, jocuri populare şi dansuri, cânt. Am fost la o masă împreună cu Doamna Gabriela Mihalache fondatoarea publicaţiei Curentul Internaţional în urmă cu 13 ani, publicaţie ce a continuat linia naţională a lui Pamfil Şeicaru, necesară românilor din străinătate, cu Doamna Silvia Jinga performantă jurnalistă şi comentatoare a publicaţiei şi soţul dânsei o fire artistică, cu buna mea prietenă, sensibila poetă Doina Popa şi originalul poet şi epigramist bănăţean Sorin Olariu. Ultimii doi vechi cunoştinţe de la Câmpul Românesc (Hamilton, Canada) şi camarazi plăcuţi de acţiune şi şuete pe toate registrele lor. Familia Luminiţa şi Ştefan Străjeri, făcând parte din echipa organizatorică, au avut o seară încărcată de treburi, cu toate acestea, se mai aşezau pe scaune cu noi la masă să-şi tragă sufletul, să ne zâmbească şi să schimbăm impresii. La toate mesele din jur domina armonia şi bucuria.

Impresiile mele sunt foarte bune şi frumoase, au meritat zborurile făcute, am să mai fac.

A doua zi, după tumultoasa sărbătoare, am avut parte, atât la Familia Jinga cât şi la Familia Străjeri, de conversaţii liniştite despre viitorul publicaţiei, la care eu colaborez de zece ani din vremea Doamnei Gabriela Mihalache, pe care o respect pentru fineţea personalităţii şi cu care m-am înţeles la fel de bine precum cu marele sufletist Ştefan Străjeri.

Despărţirea nu e uşoară, de acea ne îmbrăţişam şi ne dorim o proximă ocazie.

(5 Decembrie 2012, Winnipeg – Canada) 

 

Foto. Suntem la aceeasi inaltime romaneasca

 

 

 

 

Mesajul primarului ing. Ioan Bogdan Codreanu din Pojorâta, adresata românilor americani cu ocazia sarbatorii de 1 Decembrie la Detroit

Mesajul a fost citit in fata unei audiente de peste 450 de romani-americani, participanti la Marea Sarbatoare a Unirii, la Biserica „Pogorarea Sfantului Duh”, din Warren, Michigan, de catre Diana Cozmaciuc, membru al Ansamblului Folcloric „Plaiurile Pojoratei” participant la aceasta manifestare.

 

„Dragi români,

 

Din ţinutul fermecător al Bucovinei, dintr-o străveche aşezare românească, încărcată de istorie – POJORÂTA – judeţul Suceava, vă aducem cel mai sincer şi călduros salut – fraţi români.

Frumuseţea peisajului pojorâtean se îmbină atât de armonios cu frumuseţea morală şi spirituală a locuitorilor acestui ţinut legendar cu dragoste de neam şi ţară, cu păstrarea şi transmiterea datinilor şi obiceiurilor specifice zonei noastre.

Acestea sunt concretizate în hărnicia gospodarilor, a omeniei, a ospitalităţii deosebite cu care-şi întâmpină oaspeţii.

Foto.Primar ing.Ioan Bogdan Codreanu

Ceea ce ne uneşte, depăşind depărtarea geografică, este nobleţea sufletului românesc, a dragostei şi iubirii neamului nostru cum  îndemna Andrei Bârseanu: „De veacuri fără număr/ La sânu-mi vă hrănesc/ Nicicând nu daţi uitării/ Pământul strămoşesc”, care se probează astăzi şi aici prin iubire, preţuire, purtare, cuvânt şi faptă.

Aducem cele mai alese mulţumiri domnilor Ştefan Străjeri şi Garofaş Milici pentru efortul deosebit făcut ca aceşti tineri să se întâlnească cu dumneavoastră fraţi români pe care destinul v-a adus pe aceste meleaguri, ba mai mult să sărbătorim cea mai importantă sărbătoare a neamului românesc – 1 Decembrie ziua naţională a României.

Ei vă vor prezenta o parte din zestrea cea mai de preţ a neamului nostru – tradiţii şi obiceiuri oglindite în frumuseţea melodioasă, deosebit de sensibilă a limbii române, a dansului şi portului popular ce amintesc de măreţia dacilor liberi – strămoşii noştri.

Foto.Diana Cozmaciuc citind mesajul primarului ing.Ioan Bogdan Codreanu, alaturi de membrii Ansamblului Folcloric “Plaiurile Pojoratei”

Va rămâne în istoria satului nostru, faptul că dumneavoastră domnule economist Ştefan Străjeri, alături de distinsa dumneavoastră soţie, precum şi a altor buni români aţi sărbătorit un deceniu de la apariţia publicaţiei lunare „Curentul Internaţional” în satul în care v-aţi născut.

A această sărbătoare au poposit personalităţi distincte ale neamului nostru din ţară şi de peste hotare. Ne-aţi onorat atunci şi astăzi invitând la etroit, un grup de tineri pojorâteni, pentru a prezenta o parte din comoara folclorului nostru.

Vă dorim din toată inima multă sănătate, realizări deosebite în plan profesional şi-n familie, bunul Dumnezeu să vă ocrotească, slujind de departe, cu dragoste neamul şi ara – România.

Închei parafrazându-l pe scriitorul Alexandru Vlahuţă: „Într-o ţară aşa de frumoasă c-un trecut aşa de glorios, în mijlocul unui popor atât de detept, cum să nu-ţi ridici fruntea, ca falnicii strămoşi de odinioară, mândru că poţi spune: „Sunt Român”!

La mulţi ani!”

 

Pojorâta                                                                                  Primar,

1 Decembrie 2012                  Ing. Ioan-Bogdan CODREANU

Foto.Secventa de la aniversarea a 10 ani de la prima aparitie a “Curentului International”, octombrie 2009, Pojorata, Bucovina, Romania.

 

 

Zburătorul

Posted by Gabriela Petcu On October - 25 - 2012

DOINA POPA – Dexter , Michigan

Din nou în avion. Pasărea uriaşă aparţinȃnd companiei “DELTA”- KLM mă poartă spre ţara natală. De 14 ani, parcurg acest drum. De multe ori mă-ntreb dacă aşa mi-a fost ursit, ca în această perioadă a vietii să fac naveta (spaţială) odată pe an în Romȃnia. Serviciile companiei americano-olandeze de la bordul avioanelor de tip Boeing 747, s-au îmbunătăţit substanţial faţă de anii anteriori, cȃnd criza şi-a pus amprenta şi în acest sector. Acum, mult mai multe băuturi, mai multe şi bogate feluri de mȃncare, cafea la discreţie. Diversele programe la TV, îi ajută pe călători să-şi petreacă timpul de zbor mai uşor şi mai captivant. Personalul zȃmbitor şi atȃt de amabil e pregătit pentru orice apel al clientului . Aceleaşi ipostaze agreabile s-au etalat şi in zborul Amsterdam-Bucureşti.

La ieşirea din aeroportul “Otopeni” , o caldură de luna lui cuptor ne-a întȃmpinat cu surȃsuri de toamnă prin copacii pastelaţi în culorile ei cu nuanţe şi arome de miere.

La Predeal, Dan opreşte în dreptul unui chioşc aflat pe marginea şoselei şi cumpără pȃine de casă coaptă pe vatră. Ṣtie că-mi place şi de fiecare dată cȃnd mă aduce de la aeroport îmi îndeplineşte dorinţa şi menţine traseul anume. Uit că nu mi-e foame şi rup cu nesaţ din pȃinea caldă.

Ṣoseaua, pe întreg traseul Bucureşti-Braşov-Făgăraş este uimitor de netedă şi perfect marcată. Prin sate au apărut o mulţime de noutăţi intersecţionale, unele cu folos, altele inutil amplasate, parcă spre a încurca circulaţia şi a-l pune pe şofer in dificultate. S-au cheltuit bani mulţi, dar nu se ştie cȃţi au intrat în buzunarele celor care nu ştiu să ţină o lopată în mȃnă. În locul acestor cheltuieli fără noimă, mai bine s-ar proiecta autostrăzi, mai ales pe DN1, care străbate ţara dintr-o parte în cealaltă.

Noroc cu zilele superbe de toamnă şi neastȃmpărul revederii celor dragi, ca să nu aprofundez decepţiile provocate de atȃtea lucruri care nu s-au schimbat în cei doi ani de absenţă, ba chiar au regresat .

Centrul oraşului natal, neschimbat, cu faţadele proaspăt vopsite şi caldarȃmul din faţa Primăriei neted, îmi rezervă pe ici/colo şi apoi din ce în ce mai des, zone deteriorate, pavaje crăpate şi cariate cu gropi şi borduri sfărȃmate. Cu cȃt mă-ndepărtez de centrul municipiului, cu atȃt mai mult am certitudinea delăsării şi-n minte îmi vine povestea femeii leneşe, care face curat doar în mijlocul casei la vedere, iar după uşă, zace gunoiul. Din nou mi se replică: “Primăria nu are bani”. Normal! În faţa ochilor îmi apare parcarea primăriei plină de maşini, de la un capăt la celălalt de stradă, care mai de care mai sofisticată : “BMW”;”NISAN”;”MERCEDES”;”TOYOTA”;”AUDI”, etc. aparţinȃnd suitei din Primărie. Deci, “NO COMMENT”.

Un alt aspectşocant prin lipsa de bun simţ îl găsesc tot în centrul oraşului unde sunt amplasate din zece în zece metri cutii albastre pe care stă scris cu litere mari, de-o schioapa: “PARCARE CU PLATA”…e de înţeles că aşa e modern: cum să parchezi o maşină fără sa plăteşti? Dar sunt amplasate atȃt de des, încȃt îţi dau impresia unor maşini de cerşit bani. Daca ai ghinionul să nu funcţioneze, căci multe dintre ele sunt defecte, banii nu sunt deturnaţi , în schimb în cinci minute te poţi trezi cu o amendă groasă prin poştă. Cȃt de frumos ar arăta centrul cu nişte coşuri mari cu flori în locul acestor cutii dezagreabile care aparţin de fapt nu Primăriei, ci unui privat , care de unde/de neunde, s-a văzut proprietar pe centrul oraşului! Mda! Banii să iasă! Nu contează cum, nu-i aşa?

Cu ocazia lansării unor volume de poeme şi proză, la Fundaţia Culturală “Negru Vodă”, sosesc la Făgăraş din Becleanul de pe Someş oaspeţi de seamă: D-l profesor Cornel Cotuţiu, membru în Uniunea Scriitorilor din Romȃnia şi d-na Eliza Cotuţiu. Am astfel prilejul să poposesc în gara oraşului, altădată plină de verdeaţă şi flori, acum prăfuită şi încolţită de haite de cȃini vagabonzi, lăţoşi, murdari, cotrobăind prin gunoaie. În aşteptarea trenului ne-am fi aşezat să consumăm răcoritoare, dar unde? Nicio terasă, doar un chioşc din tablă şi în faţa lui, două mese cu scaune şchioape din plastic. Gara este cartea de vizită a oraşului. Halal carte de vizită!

Fundaţia Culturală”Negru Vodă”, condusă de inimosul profesor de istorie Florentin Olteanu, ajutat îndeaproape de soţia sa, prof. de lb. franceză Lucreţia , se evidenţiază prin varietatea activităţilor culturale şi prin organizarea de expoziţii sub semnul marelui voievod al Ţării Făgăraşului. Se strȃng aici profesori, scriitori, iubitori ai istoriei şi culturii neamului , care vin de pretutindeni, din ţară şi străinătate. D-na Maria Bălan, secretara fundaţiei mă asigură, că foarte mulţi făgăraşeni participă şi se evidenţiază în cadrul activităţilor culturale. Cu toate acestea puţini au fost aceia care au dat curs invitaţiei de lansare. Romȃnii harnici din fire, sunt antrenaţi în diverse activităţi benefice: munci agricole, recoltări de toamnă, conservarea legumelor şi fructelor pentru iarnă, politică, afaceri ( vanzare/cumpărare acţiuni Olt-Chim?). Au prea puţin timp pentru acţiuni de suflet. Sunt de accord că zacusca e mai gustoasă, murăturile mai îmbietoare şi mustul mai îmbătător … suntem înţelegători şi admitem atracţiile de fel şi fel, fără comentarii, multumind tuturor celor ce-au venit şi postului TV Făgăraş “NOVA”, care a intrat în toate casele cu programul de ştiri. Prezentarea cărţilor a fost coordonată de către prof. Viorica Pop şi prof. Ioan Funariu, aplaudaţi îndelung pentru nivelul de excepţie al moderării evenimentului . Iubitorii de lectură au fost atraşi mai ales de volumele d-lui prof. Cornel Cotuţiu care a prezentat vol.3 “La noi” si vol. de schiţe şi nuvele “După cinci minute”. A fost prezentat cu această ocazie si vol. de poeme “Zbor alb în picături de rouă” al subsemnatei.

Lăsand în urmă lansarea, am trecut dincolo de coarda Oltului, aproape secătuit de seceta îndelungată, pȃnă sub curbura încă verde a brazilor, spre izvoarele munţilor , care într-o dimineaţă şi-au aşezat căciulă subţire de zăpadă, brumărind împrejurimile, aburindu-şi poalele cu văluri de ceaţă şi încărcȃnd aerul cu prospeţimea mirosului hibernal.

Valea Sȃmbetei, atȃt de înfoiată şi zglobie şi-a subtiat talia, devenind un firicel de apă, lăsȃnd pietrele albiei descoperite şi albite de secetă. Vegetaţia prăfuită şi secătuită işi schimbă prematur culoarea verde în nuanţe tomnatice, umplȃnd potecile cu un covor foşnitor de frunze ruginii.

In ciuda arşiţei neostoite de ploi, strugurii s-au copt timpuriu şi au umplut corfele culegătorilor, apoi damigenele cu mustul lor dulce, aromat, iar gospodinele şi-au îndesat cămările cu borcane şi sticle viu colorate de vegetalele conservate pentru iarnă.

Din nou pe drumul spre aeroport cu Dan în noapte, din nou în aeroportul Otopeni, constatȃnd cu bucurie cȃt de mult s-a mărit şi modernizat. Mă despart greu, înlăcrimată, de fiul meu cu ochii verzi cu gȃndul şi speranţa revederii, dar şi cu temeri. După controlul bagajelor de mȃnă, l-am căutat cu privirea în mulţime, să-l mai văd odată, dar dispăruse. Pȃnă la intrarea în avion am intrat în cȃteva magazine mici instalate în Duty Free. M-a atras cel cu articole de artizanat. Neaşteptat, am găsit insigne cu drapelul Romȃniei şi cu sigla Bucureştiului. O cunoştinţă, colecţionară de insigne din toate ţările m-a rugat să-i aduc una din Romȃnia. Numai bine o alătur pȃnzei de drapel romȃnesc promisă unei familii de romȃni stabilită în Up Nord. Romȃnii din diaspora sunt mai dornici de” romȃnisme” decȃt cei rămaşi în ţară. E firesc! Dar nici nu pot fi înţeleşi decȃt de cei de-o seamă cu ei.

Din nou în avion zburȃnd spreţările de adopţie. Privesc în jurul meu…Suntem nişte” zburători” purtȃndu-ne dorurile oriunde ne-am afla… Fiecare cu dorurile sale. Pȃna cȃnd?!

Ridendo castigat mores

Posted by Stefan Strajer On January - 13 - 2012

Ridendo castigat mores (Râzând îndrepţi moravuri)

Cateva consideratii pe marginea recent aparutei antologii de catrene şi epigrame, De la Agonie la Ext(H)az, Editura EDO, Buc., 2012″

 

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 Corectarea năravurilor rele este ceea ce şi-au propus comedianţii din toate timpurile, autorii satirici, epigramiştii. Romanii erau atât de încredinţaţi de efectul benefic al satirei încât şi-au revendicat-o în întregime, Quintilian în Tratatul său de retorică afirmând cu mândrie:  “Satura quidem tota nostra est”. Epigrama şi catrenul satiric ochesc la ţintă cu o remarcabilă economie de mijloace în cadrul cărora calamburul, jocul de cuvinte, asociaţia frapantă de sensuri şi cuvinte ne uimesc şi ne încântă, căci farmecul epigramei stă în poanta ei. Non multa, sed multum este proverbul latin care se potriveşte epigramei. Să comunici mult înţeles cu un minim de consum verbal. În mod semnificativ, Nicolae Bunduri, unul dintre autorii antologaţi şi-a intitulat volumul publicat în anul 2000, Non multa… Nimic mai străin epigramistului decât izolarea în “turnul de fildeş”. El, autorul de epigrame este mereu în agora atent la freamătul vieţii sub multiplele ei nuanţe, gata oricând să observe un sens inedit al relaţiilor sociale, politice, general umane.

Din fericire un epigramist în plină maturitate a talentului său, Sorin Olariu se afla intre noi la Michigan, continuând să privească atent realităţile din România, interesat nu doar de promovarea propriei creaţii, ci şi a confraţilor de gen din ţara mumă. Aşa se face că a întocmit şi publicat în colaborare cu alţi iubitori ai genului o antologie de catrene şi epigrame, De la Agonie la Ext(H)az, Editura EDO, Buc., 2012. Aşa cum notează prefaţatorul volumului, George Corbu, datorită internetului şi a noilor facilităţi de comunicare grupul de autori reprezentaţi de volumul în discuţie s-au constituit într-un „cenaclu virtual”, pentru care nu mai există bariere geografice. Născuţi între 1929 (Constantin Iuraşcu Tataia) şi 1970 (Vali Slavu) autorii din antologie trăiesc majoritatea în România. Doar trei dintre ei: Valeriu Cercel, Constantin Colonescu şi Sorin Olariu s-au strămutat pe continentul Nord American.

Tranziţia românească oferă material suculent pentru muza satirică, aşa că doar urmărind acest volum poţi reconstitui chinurile românului aflat „sub vremi”. Bietul de el a sperat atât de mult de la schimbarea de regim şi s-a ales deocamdată cu atât de puţin. În primul rând, s-a bucurat românul de schimbarea orientării de la Est la Vest. Sătul de „lumina care vine de la Răsărit”, românului i-a tresarit inima de bucurie la gândul apropierii din nou de Europa Occidentală. Emoţia e prinsă de Sorin Olariu în Orientare: „Românul nostru, plin de zel,/Întoarce faţa spre Apus:/Mai bine varză de Bruxeles/Decât salată a la Russe” (p. 11). În aceeaşi termeni gastronomici Ion Petru Garda circumscrie frustrarea românilor păgubiţi ca mai întotdeauna: „Puteam să fim acum pe val,/Să fim o naţie distinsă,/Dar ne-am întins la caşcaval/Şi-am cam rămas cu mâna-ntinsă.” (Rezultatul „consumismului” la noi, p. 67). Cuvinte mari s-au spus, dar faptele probează mai degrabă stagnarea în mizerie decât mobilitatea, schimbarea, reforma, aşa cum notează Sorin Olariu cu amărăciune în Nor vulcanic: „Peste scumpa Românie/Vine norul, trece norul,/Noi rămânem pe vecie cu piticul şi cu chiorul.” (p. 10). Acelaşi pesimism al stagnării în spaţiul românesc după integrare îl împărtăşeşte şi Daniel Florin Abel în sugestiva epigramă Drumuri Europene: „Europene azi sunt toate,/Fiind actori ai marii scene;/Sunt gropile mai relevate/Şi facem doar euro …pene.” (p.155). Răbdării şi scepticismului de două mii de ani i se substituie disperarea. Nu numai că nu se mai aşteaptă salvarea de la integrarea europeană, dar tot mai frecventă e teama de scufundare în mai rău. Această stare de spirit o circumscrie caustic Petru Ioan Garda în epigrama Salvare: „De-acuma nu mai e surpriză:/Pe baza unui legământ,? Ne scoate FMI din criză/Ca să ne bage în pământ.” (p. 62). Epigramele acesteui volum sunt un seismograf foarte fin al sentimentelor populare, un comentariu cu mujloace literare veridic şi sincer al situaţiei ţării, un antidot la minciuna politicienilor. Acelaşi autor nu se sfieşte să atingă cu pana-i satirică pe parlamentarii Uniunii Europene, care mai mult „dansează” decât lucrează. Deci zice Petru Ioan Garda: „Parlamentarii Uniunii,/Nu-s nici mai harnici, nici mai culţi,/Ba sunt cu mult mai leneşi unii,/Dar dorm pe bani ceva mai mulţi.” (p. 62). Dacă majoritatea catrenelor privind relaţia noastră cu Europa sunt dominate de tristeţe şi frustrare, ne bucurăm să descoperim o geană de lumină la Laurenţiu Ghiţă care în Democraţie sterilă? ne aminteşte că în ciuda nemulţumirilor justificate ale populaţiei câştigurile democraţiei pentru spiritul uman sunt incontestabile: „Le zic la cei ce plâng în patru zâri/Cum c-am avea prea multă libertate:/Mai bine europarlamentari/Decât sovieto-unanimitate”. (p. 75). Epigramistul chiar a pus punctul pe i aş zice. „Sovieto-unanimitatea”, limbajul de lemn al dictaturii, teroarea comunistă iată realităţi crunte pe care nu trebuie să le uităm, ca să apreciem lucid unde ne aflăm şi ce am dobândit.

            Nu de la Europa trebuie noi să aşteptăm salvarea par a spune toţi autorii din acest volum, ci de la buna noastră chibzuinţă şi sudoarea frunţii. Aici intră în joc însă nişte tare naţionale pe care ascuţimea privirii epigramiştilor nu le scapă din orizontul lor de percepţie. Înainte de toate este complacerea în inactivitate a multora care aşteaptă posmegii cei muieţi. Aluzia la fabula cu greierele şi furnica îi sugerează lui Sorin Olariu în Epi-fabula Mioritică un joc de cuvinte foarte reuşit pe această temă: „Ţara noastră de-o cutreieri,/Nu-i nici mare, nu-i nici mică,/Dar conţine-atâţia greieri/Că de-a dreptul te furnică.” (p. 10). În consens, Vali Slavu citează ironic versul unui cântec suprasolicitat spre a vesteji pasivitatea condamnabilă la unii concetăţeni: „Doamne, ocroteşte-i pe români,/S-ajungă-n ţara lor stăpâni,/În belşug şi pace să trăiască,/Şi eventual să nu muncească.” (Rugăciune pentru poporul meu, p. 21). La această atitudine deloc sănătoasă faţă de muncă se mai adaugă pe ici pe colo spiritul de învârteală şi lipsa de onestitate. Plină de haz de necaz este epigrama Specific naţional de Vali Slavu care porneşte de la etnografie ca să plonjeze în moralitate: „Întâlneşti în lumea mare,/Dansuri care mai de care,/Iar la naţia română…/Învârtita pe sub mână.” (p. 27). Pe Valeriu Cercel o formă verbală îl ajută să stigmatizeze apetitul pentru hoţie: „Fără nici o tevatură/Eu v-o spun cu mult respect:/Chiar şi când românii „fură”/Este simplu şi perfect” (Concluzie gramaticală, p. 129). Ion M. Ruse jonglând cu sensurile diferite ale unei expresii idiomatice critică un nărav înrudit, cel al înşelăciunii: „Pe mulţi români îi trage sfoara,/Să-şi părăsească-n grabă ţara/Iar mulţi turişti veniţi de-afară,/Sunt traşi aici, la noi, pe sfoară.” (Paradox, p. 120). Această epigramă nu este deloc o bună reclamă pentru turismul românesc. Am simţit din această epigramă şi dezaprobarea autorului faţă de graba înstrăinării de ţară şi aici mulţi ne-am putea simţi cu musca pe căciulă. Dar, parcă răspunzându-i fără să o fi intenţionat, Valeriu Cercel, care, aşa cum am spus, trăieşte în Hamilton, Canada surprinde cauza emigrării românilor: „Spre un trai civilizat,/Şi o viaţă mai uşoară,/Drumu-i greu şi-ntortocheat/…Până când ieşim din ţară.” (De facto, p. 130). Opreliştile birocratice şi corupţia sunt atât de înrădăcinate la români încât individul oricât de energic şi de bună credinţă ar fi oboseşte şi caută zări mai favorabile împlinirii sale. Deloc măgulitoare este Constatarea lui Constantin Iuraşcu Tataia cum că „În spaţiul nostru mioritic/Prostia-i factor de progres.” (p. 116). Şi aceasta merge mână în mână cu credulitatea alegătorilor de care se miră cu subînţeles Laurenţiu Ghiţă în epigrama Politicieni şi popor: „Constat cu mintea uluită,/Ce om întreg n-ar vrea să vadă:/Nu pot ei, frate, să promită/Cât vrea acest popor să creadă” (p. 75).

Un capitol suculent al antologiei este dedicat clasei politice din România, mizeriei economice, suferinţei oamenilor în lupta aprigă pentru supravieţuire. Constantin Iuraşcu Tataia merge la esenţă atunci când încearcă să priceapă procesul politic petrecut în România, observând continuitatea comunistă sub alte măşti: „Un paradox uluitor/Şi foarte greu de priceput,/E că mizăm pe-un viitor/Croit de foştii din trecut!” (Nici viitorul nu mai e cum a fost, p. 114). Pe cât de adevărat pe atât de dureros este acest paradox. Când comuniştii au fost impuşi de baionetele sovietice în România ei au eradicat fosta clasă politică, întemniţând-o. A căzut regimul comunist în România, dar activiştii de partid au căzut şi ei în picioare ca pisica. Nici tu tortură, nici tu închisoare. Curat murdar, cum ar zice Pristanda. Tristeţea este că românii au aşteptat înnoirea vremurilor şi au sperat că după căderea comunismului să se înnoade cumva firul cu tradiţia timpurilor mai normale, despre care ne-au vorbit părinţii noştri. În realitate s-a jucat o adevărată farsă umilitoare de către Occident pentru ţările abandonate la Ialta. Fabricile României au fost vândute fără discriminare la fiare vechi, iar agricultura a fost pusă pe butuci, dându-se acces unor neica nimeni, vântură lume să cumpere pământul mănos al Băraganului. Mă întreb de ce a fost închis „Tractorul” la Braşov când era nevoie să fabrice tractoare pentru cultivarea terenului arabil acum lăsat în paragină? Măsurile impuse României de către Occident ni s-a spus că vor conduce la crearea înfloritoarei economii de piaţăa. Dar conceptul economiei de piaţă se traduce pentru România în aceea că a devenit piaţă de desfacere a surplusului de producţie occidental şi nimic mai mult. Înşelat şi minţit de atâtea ori şi din atâtea direcţii, românul s-a trezit din lumea terorii roşii în cea a junglei capitalului. Petru Ioan Garda prinde sarcastic disperarea omului într-o lume alienată în Evoluţie (După Revoluţie) (p. 60): „România azi renaşte/Ca un fel de „mondo cane”:/Amărâţii pupă moaşte,/Iar avuţii ling ciolane.” Este o caracterizare concisă, magistrală a amestecului de neputinţă din partea omului de rând şi criminalitate din partea celor cocoţaţi la putere. Acest epigramist taie în carne vie când vine vorba de ticăloşia clasei politice. Ascultaţi-l: „La noi în România din păcate/Constaţi din cercetări oricum o-ntorci,/Că nu toţi porcii au imunitate/Dar … mulţi din cei ce au sunt nişte porci.” (Gripa porcină – În România, p. 63).

Minciunile electorale s-au dezumflat demult, lăsând locul unei stări de lehamite. Speranţa s-a erodat, după cum ne mărturiseşte Vali Slavu: „Privind spre viitor, m-aş teme/Ce simt acum nici nu mai ştiu,/Să mă-ntristez  e prea devreme,/Iar să mă bucur … prea târziu.” (Incertitudine, p. 20). Minciuna stă la masă cu toţi politicienii, aşa că dezabuzarea devine o stare firească a alegătorului român: „În campanie ne minte/C-o beţie de cuvinte;/După vot e deci normală/O cumplită mahmureală.” (Dan Norea, Deşteptare, p. 138). Sfântul Caragiale este etern la noi. Absurditatea lui „să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic”, ceea ce se traduce prin: în loc să facem treabă hai să ne aflăm în treabă. Senzaţia de stagnare în rău care durează de douăzeci de ani, venind după zilele pline de nădejde ale lui decembrie 1989 pustieşte sufletul oamenilor: „De douăzeci de ani e-acelaşi bal,/Cu-aceiaşi oameni, în aceleaşi găşti,/Ce urmăresc acelaşi ideal/Şi în acelai chip, dar … cu-alte măşti…” (Ştefan Cornel Rodean, Politica la noi, p.85). Oamenii se simt jucaţi de o clică de pehlivani, observă Ştefan Cornel Rodean în epigrama Ca la jocul de cărţi (p.80):  „O mână de conducători,/Ce au în mâini a ţării soartă,/Sunt mână-n mână-adeseori,/Iar noi suntem doar … mână moartă…”. Ridicolul candidatului pus pe îmbogăţire nu pe ispravă este prins de Chitul Grigore: „Ajunşi în pragul unei crize,/Când se-adresează către ţară,/Fac una, două vocalize/Şi-apoi dau drumul la… gargară!” (Politicienii înaintea campaniei electorale, p.93). Divorţul dintre cei ce conduc şi cei conduşi este total. Scopul celor dintâi este să dea majorităţii atât cât să nu moară de foame: „Guvernanţi de ieri, de mâine,/Au o grijă permanent,/Să ne dea un pic de pâine./Circ avem. În Parlament.” (Laurenţiu Ghiţă, Circul, p.77)

            Cârmaciul suprem, Băsescu este trecut frecvent prin furcile caudine ale epigramiştilor din această antologie. Reforma mult trâmbiţată de el a devenit o iluzie, în schimb afacerea flotei a fost o realitate foarte lucrativă pentru ilustrul personaj: „N-o aflăm sub piatră lată,/Ne-am convins, pustie-i grota;/Cred că e înmormântată/Unde-i îngropată flota.” (Ion Diviza, Epitaful Reformei lui Băsescu, p. 57). La aceeaşi afacere necurată face aluzie şi Laurenţiu Ghiţă în epigrama Preşedintelui Băsescu: „Deşi din lege nu se-abate-o iotă,/Şi mânuieşte foarte bine săbiile,/Când adversarii-i amintesc de flotă,/Îl vezi că i s-au înecat corăbiile.” (p. 74). Nici un posibil inuendo cu Elena Udrea nu este trecut cu vederea: „Tot apare pe ecran/O pereche curioasă:/Dânsul este vaporean/Dânsa este vaporoasă.” (Laurenţiu Ghiţă, Băse şi Nuţi Udrea, p. 75).

Cât despre cum arată concret tranziţia la nesfârşit pentru români, despre asta aflăm din numeroase epigrame şi catrene scrise cu năduf. Frigul n-a dispărut din casele românilor: „S-a aşternut din plin zăpada/Şi frigul intră pân’la oase/Că iarna s-a ivit pe stradă…/Pesemne c-a scăpat din case”. (Nicolae Bunduri, Iarna pe uliţă, p. 46). Din nefericire suntem puşi să alegem între două rele de parcă asta ne-ar fi mereu soarta, aşa că pentru Laurenţiu Ghiţă frigul pare acceptabil în comparaţie cu frica trăită sub dictatură. Iată această tristă alternativă: „Zăcând prin case, strânşi covrig/Ne consolăm: „La o adică,/Mai bine tremurăm de frig/Decât să tremurăm de frică.” (În plină criză a gazelor, p. 72). Salariile sunt aproape invizibile ni se sugerează în pastişa după Eminescu La leafa care-a răsărit … de Laurenţiu Ghiţă: „În ziua de chenzină/Când tensiunea suie/Salariul e-o lumină,/Azi o vedem şi nu e!” (p. 78). Sunt însă în România şi salarii „nesimţite”, nesimţit de mari. Epigramistul pune punctul pe i: „Desigur, s-ar fi cuvenit/Să facem o rectificare,/Că nu salariu-i nesimţit,/Ci nesimţit e cine-l are.” (Sorin Olariu, Salarii nesimţite, p. 17). Ce bine s-ar potrivi această înfierare şi celor care şi-au dat bonusuri foarte „nesimţite” pe Wall Street. Uneori, când are loc fericitul eveniment de ridicare a salariului, acesta nu vine singur, aşa cum se confesează cu amăraciune Ştefan Cornel Rodean în Surprinzător mi s-a mărit salariul: „Dar mult mai mare-a fost mirarea/Când şeful mi-a cerut îndată,/Să-i dau o „taxă pe valoarea …adaugată”. (p.87). Salariile invizibile merg mână în mână cu explozia preţurilor. Cu un ritm ce aminteşte de Topârceanu, Nicolae Bunduri surprinde într-o asociaţie ingenioasă drama preţurilor în creştere în perimetrul unui supermarket: „S-a făcut pe loc arşice/Supermarketul semeţ/Iar un pompier îmi zice/C-ar fi explodat un preţ.” (Cauza unui incendiu, p. 40). Constantin Iuraşcu Tataia se serveşte de un citat din Testamentul arghezian ca să ţintuiască politica fiscală nemiloasă: „Mergând pe-a lui Arghezi măiestrie/(Cel ce-a transpus sordidu-n poezie)/Din bube, mucigaiuri şi noroi,/Guvernul nostru iscă biruri noi.” (Noi taxe şi impozite, p.112). În primul eşalon de victime se situează pensionarii a căror soartă este deplânsă într-un catren sfâşietor de trist: „Şi ei vor să protesteze/Pentru viaţa lor săracă,/Ar scrâşni şi din proteze,/Dar n-au bani să şi le facă”. (Constantin Iuraşcu Tataia, Protest pensionari, p. 115). Soluţia la foamea care bântuie prin spitale ar fi după Tataia tratamentul prin hipnoză „să li se pară c-au mâncat.” (Criza şi hrana prin spitale, p. 114). Haz de necaz face Chitul Grigore de indiferenţa şi pauperizarea extremă din spitale: „Când a făcut infarct bunicul/Şi la Urgenţă am sunat,/Ei au trimis, pragmatici, dricul/Fiindcă Salvarea s-a stricat.” (Austeritate, p. 93). Petru Ioan Garda ne împărtăşeşte o altă experienţă legată de funcţionarea sistemului de sănătate: „L-am dus – era riscant s-amân-/La doctor pe bunicul,/Dar l-a respins, că-i prea bătrân,/A reţinut doar plicul.” (Nu prea sunt locuri prin spitale, p. 68). Hilară este neliniştea lui badea Ilie care a ajuns şi el la spital şi nu ştie cum să dea ploconul doctorului: „E-n spital badea Ilie/Şi-i cam supărat pe viaţă,/Că la doctor el nu ştie/Cum să vâre-n plic o raţă.” (Laurenţiu Ghiţă, Dilema, p. 70). Corupţia din justiţie, învăţământ, relaţiile de muncă în companii sunt de asemenea obiectul săgeţilor satirice ale autorilor din volum.

            Un umor benign este practicat în explorarea slăbiciunilor general umane, a laturii rizibile a pasiunilor şi a tot ce am putea numi un bâlci al deşertăciunilor. Iată-l pe amorezul care a luat foc şi a intrat în încurcătură: „Voi vinde tot ce am prin casă,/Cu scopul de a face bani,/Cam am probleme cu-o mucoasa:/Brunetă, optsprezece ani.” (Sorin Olariu, Boală grea, p. 17). Îmbrăcămintea din ce în ce mai sumară a tinerelor dă bătaie de cap sexului opus: „Când mă uit în preajma mea,/O idee nu-mi dă pace:/Unii n-au ce îmbrăca…/Ele n-au ce să dezbrace!” (Nicolae Bunduri, Fetele de pe bulevard, p. 43). Alteori e luată în colimator frivolitatea feminină, comercializarea farmecelor: „Cu ardoarea tinereţii,/Fără mofturi şi obsesii,/Ea predă în şcoala vieţii/Cea mai veche din profesii.” (Ion Diviza, Profesoara, p. 55). Într-o lume alienată dragostea se vinde ca o marfă, iar cumpărătorii se aleg dintre bărbaţii în vârstă cu buzunarul plin: „S-a scăldat mereu în bani/Ca afacerist de marcă;/Azi, la şaptezeci de ani,/Vin fetiţele să-l stoarcă.” (Nicolae Bunduri, Un crai bătrân, p. 44). Intenţiile matrimoniale şi cele mai serioase se izbesc de calcule financiare care-l opăresc pe îndrăgostit: „Voiam să fie-a mea stăpână,/Dar când am mers la tatăl ei,/Mi-a spus; „nu-mi cere-a fetei mână,/Că nu-ţi dă mâna să mi-o iei!” (Petru Ioan Garda, Refuz, p. 63). Jugul căsniciei nu scapă nici el de zeflemeaua epigramiştilor şi de jocuri de cuvinte dintre cele mai savuroase. Următorul catren pare până la un punct o confesiune despre fericirea conjugală de lungă durată, dacă nu s-ar încheia cu o poantă dramatică: „Sunt sărman ca un păduche/Dar cu soaţa am trăit,/Patruzeci de ani, pe muche/… de cuţit.” (Nicolae Bunduri, Eu boemul, p. 48). Se mai întâmplă şi infidelităţi conjugale ca în epigrama Soţia fotbalistului de Ioan Toderaşcu: „Nevasta lui, prevăzătoare,/Nu duce-o viaţă plicticoasă;/Când joacă el în deplasare,/Ea are „meciuri” grele-acasă!…” (p.37). Sentimentele de dragoste se degradează în gesturi violente în viaţa unor cupluri: „Eu mâna-i sărutam – ea, calmă/Se alinta, eram doar noi -/Iar azi, cu-acelaşi dos de palmă…/Îmi dă sărutul înapoi.” (Nicolae Bunduri, Cu soţia ieri şi azi, p. 43). Variaţiunile pe tema soacrei indezirabile sunt numeroase. Unele au un umor negru. Astfel o telegramă despre moartea soacrei poate părea o veste binecuvântată: „M-au trecut subit fiorii…/”Mama soacră decedată”/Şi-au intrat colindătorii:/-O, ce veste minunată!” (Ioan Toderaşcu, Telegramă de Crăciun, p. 36).

Antologia De la agonie la ext(h)az depăşeşte în multe dintre piesele ei nivelul diletantismului, „al demonstraţiilor de banchete”, după o expresie călinesciană, orchestrând tonuri dintre cele mai diverse, de la satira muşcătoare la graţia de madrigal sau poza teatrală infatuată, făcând dovada unor talente a caror traiectorie merită urmărită.          

 Silvia Jinga

 

Privilegii minoritare în România

Posted by Stefan Strajer On November - 10 - 2011

Privilegii minoritare în România

           

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 Asistam cu o oarecare nedumerire la avansul de pretentii ale unei parti a minortitatii maghiare din Romania.  Inregistrarea recenta a celui de-al treilea partid al acestei minoritati ni se pare o manifestare de extrema nerabdare a d-lui Laszlo Tokes, care considera, probabil, ca a venit timpul favorabil al realizarii unui vis pe cat de nefundamentat istoric pe atat de steril. Partidul Popular Maghiar este al treilea in succesiunea celor create dupa 1990, respectiv UDMR si Partidul Civic Maghiar. O mare nedumerire ma incearca in fata acestei situatii. Numeroasele sunt minoritatile in SUA. Nimanui nu i-a trecut insa prin cap sa infiinteze un partid exclusiv pe baze etnice, adica sa avem un partid al spaniolilor sau unul al minoritatii afro-americane. Asta le-ar suna americanilor ca separatism si tendinta segregationista si fiti siguri ca nu le-ar admite nici in ruptul capului. Doar in Romania “democratia originala” permite minoritatii maghiare sa aiba nici mai mult nici mai putin decat trei partide. Este de-a dreptul ridicol.  Cum se poate explica existenta acestor trei partide daca nu prin faptul ca ele au de pledat pentru interese speciale, altele decat cele ale majoritatii cetatenilor. Aceste drepturi speciale se cheama insa privilegii si nu intelegem de ce guvernele de la Bucuresti considera aceasta situatie normala.

            Nu  se poate spune despre minoritatea maghiara din Romania ca a fost sau este lipsita de drepturi. Traind douazeci si cinci de ani la Tg. Mures, stiu ca inca in vremea guvernarii ceausiste Liceul Bolyai de la Tg. Mures folosea maghiara ca limba de predare a diferitelor discipline si ca doar istoria Romaniei si limba romana se predau in limba oficiala.  Iritarea cea mare provenea din faptul ca Institutul Medico-Farmaceutic din Tg. Mures nu-si desfasura activitatea in limba maghiara, ceea ce mi se pare si acum o dorinta absurda. Studentii la medicina pregatiti pe cheltuiala statului roman trebuiau sa fie medici pe tot cuprinsul tarii si nu doar in tinuturile Covasnei sau Muresului. Ca sa nu mai vorbim de fapt ca Tg. Muresul, considerat un bastion cultural al maghiarimii este inconjurat de o salba de sate romanesti.  Nemultumirea in timpul lui Nicolae Ceausescu mai era cauzata si de repartizarea studentilor de origine maghiara  dupa absolvirea IMF-ului si in alte zone ale tarii, cum ar fi Moldova, de pilda. Maghiarilor asta le suna ca o pedeapsa, cam ca o surghiunire pe cele meleaguri “barbare”.  Si in sfarsit  a fost considerata ofensiva de catre comunitatea maghiara din zona Mures angajarea la Combinatul Chimic “AzoMures” a muncitorilor  din alte parti ale tarii, fapt care a fost vazut ca o actiune sistematica de dislocare a coeziunii grupului etnic maghiar.  Acum, in plina campanie de globalizare a lumii o asemnenea plangere ni se pare de-a dreptul ridicola. O mare parte a muncitorilor angajati la combinat venea din Moldova.  Ma intreb ce fel de abuz era faptul de a li se fi dat o sansa unor oameni care migrau dintr-o zona cu mai putine resurse?  Si apoi intr-o natiune majoritar romaneasca romanii nu aveau dreptul sa se mute la Tg. Mures?  Si ceea ce mi se pare inca mai bizar este ca la putin timp dupa Revolutie la Tg. Mures a inceput sa circule indemnul adresat asa numitilor venetici pe meleagurile muresene de a le parasi si a se intoarce in locurile natale. Au fost considerati venetici cei care ca mine sau ca alti absolventi ai Universitatii din Cluj fuseseram repartizati sa muncim la Tg. Mures sau prin imprejurimi. De unde sa fi emanat acest indemn daca nu din mediile puriste ale comunitatii maghiare care dorea sa-si pastreze cu orice pret identitatea nationala, culturala; chiar cu pretul izgonirii romanilor din judetele tarii lor? Se mai intampla oare undeva in lume ca o minoritate sa abuzeze de ospitalitatea natiunii care o gazduieste asa cum se intampla in Romania?!   

Accentul pus de o parte a intelectualitatii maghiare pe imposibilitatea manifestarii identitatii culturale a fost si in timpul dictaturii cum este si astazi doar cautarea nodului in papura. De lipsa de libertate a cuvantului si a altor libertati si drepturi au suferit deopotriva romani, maghiari, germani si alte nationalitati, cum suna sloganul comunist.   Publicatiile periodice in limba maghiara existente la Tg. Mures si in celelalte orase, precum si sectia maghiara a Teatrului National si a Institutului de Teatru arata ca maghiarii au avut drepturi chiar si in timpul dictaturii comuniste si ca nici un maghiar nu a fost dezantionalizat, ba din contra, se aflau destui printre ei care nu vorbeau limba tarii.  Aici in America daca nu vorbesti limba oficiala esti liber sa mori de foame sau sa te tarasti prin servicii prost platite intreaga viata. In schimb stim din istoria lui Nicolae Iorga cat de multi romani au fost deznationalizati in tinuturile secuiesti, procesul continuand si astazi sub privirea indiferenta a administratiei de la Bucuresti. Aflam cu indignare dintr-un interviu televizat al istoricului Dinu C. Giurescu despre refuzul de a acorda fonduri de la guvern asociatiei culturale Forul Romanilor din Covasna, Harghita si Mures. Guvernele romanesti de azi si din totdeauna au manifestat o neglijenta condamnabila in relatiile lor cu romanii traitori in perimetrul altor tari decat Romania. Se stie in schimb ca in Europa guvernele de la Budapesta au ocupat si ocupa un loc de frunte, daca nu primul loc in promovarea unei politici de deznationalizare si de asimilare fortata a minoritatilor. Despre cum au dus-o romanii in Austro-Ungaria, privind grija autoritatilor pentru cultivarea identitatii etno-culturale, gasim marturisiri pretioase in publicistica lui Octavian Goga: “S-ar putea scrie intunecate tragedii, ca sa se inteleaga groaznica temnita intelectuala in care am tanjit, picurarea continua a otravurilor straine care au falsificat un patrimoniu de gandire si au produs o mentalitate hibrida cu toate consecintele ei.  Ganditi-va, in ce conditii de dezvoltare intelectuala a trait un neam intreg aici, cu patru licee, fara un singur teatru [ …], fara o scoala superioara in limba lui, fara un tablou, fara nici un impuls care sa vie din culmile de simtire ale umanitatii. Judecati aceasta Sahara lipsita nu numai de flora particulara a culturii romanesti, dar ferita de atributiile cele mai elementare ale unei civilizatii superioare …”  (art. Reabilitarea Ardealului, Tara Noastra 1923, nr. 3, p. 81-85).  In vreme ce oficialitatile romane sunt intr-o defensiva totala cele maghiare joaca tare. Nu mai departe, Premierul guvernului de la Budapesta, Viktor Orban promite a interveni in problema  reorganizarii administrative a Romaniei, cand va veni momentul, si flutura ideea unitatii nationale a maghiarilor. Si desi argumentele istorice sunt de partea noastra,  perseverenta si insistenta pe langa Curtile Europene sunt de partea lor.

Intr-un interviu din cadrul emisiunii Punctul de intalnire la televiziunea romana, istoricul Dinu C. Giurescu vede pe buna dreptate in actiunea guvernului Basescu de desfiintare a judetelor tarii istoric constituite de-a lungul a 600-700 de ani un atentat la unitatea teritoriala a tarii noastre si o criminala vointa de anulare a identitatii noastre nationale. Constantin C. Giurescu a subliniat ca judetele in Transilvania demonstreaza existenta romanilor inainte de secolul al XII-lea, adevar care trebuie cat mai repede sters pentru ca incomodeaza pe extremistii maghiari.  Va sa zica administratia romaneasca se zbate din rasputeri sa satisfaca mofturile unei minoritati zgomotoase, calcand in picioare drepturi cucerite cu sacrificiu si zbucium de poporul roman subjugat sute de ani in Transilvania. Guvernarea Basescu este ostila poporului roman. Statutul minoritatilor in pregatire ca si reforma administrativa sunt puncte culminante ale unui proces machiavelic clocit in mediile revizioniste maghiare din Transilvania in colaborare cu revizionismul maghiar  de pretutindeni, cu mult inainte de decembrie 1989.  Eforturile au fost concertate si multi si-au adus cinicul aport. Defaimarea istoriei noastre de Horia Patapievici, atacul la simbolul cel mai profund al romanismului, Mihai Eminescu, schimbarea numelui de tigan in rom in timpul dregatoriei lui Andrei Plesu, proiectul UDMR-ului de impartire a Transilvaniei pe linia trasata de arbitrajul de la Viena in 1940 etc. sunt toate demersuri convergente spre dezmembrarea statului national, unitar, suveran si indivizibil.

            Pacea de la Trianon ne-a aparut si continua sa ne apara  ca un act de justitie istorica infaptuit odata pentru totdeauna. Din punctul de vedere al natiunii romane acest tratat a fost consfintit cu sangele unui million de tarani romani cazuti in transeele Primului Razboi Mondial. Asa gandim noi romanii, dar o parte a intelectualitatii maghiare din Romania gandeste si a gandit intotdeauna altfel.  Revizuirea tratatului, dupa marturisirea unui coleg de la Filiala Academiei din Tg. Mures, este un vis, o obsesie, o datorie, daca vreti, pe care ei, maghiarii o vor urmari chiar si o mie de ani, daca este necesar. Marturisirea mi s-a parut atat de donquijotesca incat nu am putut s-o iau in serios atunci, parand mai mult o gluma.  Confruntarea de la Tg. Mures din Martie 1990 mi-a lasat insa un gust teribil de amar  pentru ca s-a petrecut la putin timp dupa noaptea din decembrie 1989 cand maghiarii au strigat impreuna cu romanii intr-un glas ca vor sa fie liberi.  Totusi, in acel martie 1990 taranul Cofariu de pe Valea Muresului a fost snopit in batai mai sa fie lasat sa moara in centrul unui oras care se pretinde civilizat. Un oras in care Ruxandra Enache batea toba insistent la Pro Europa sa ne grabim sa nu pierdem cumva trenul intrarii in Europa, de parca noi romanii am fi trait la margine de lume, de parca nu Marile Puteri ne imbrancisera la Yalta afara din Europa. Si in acea zi si noapte de pomina din martie 1990 batrani unguri au fost vazuti smulgand pari din garduri si alergand spre Piata Palatului in centrul orasului, strigand ca trebuie sa-i bata pe romani. Ceea ce insemneaza ca obsesia traieste pana in straturile de jos ale populatiei.  Si aceasta este gresit si primejdios.  Este eronat pentru ca adevarul zilnic ca oamenii doresc sa traisca pasnic  si  cel istoric ca Transilvania este pamant romanesc ar trebui sa fie privit in fata si nu masluit in demersurile unui partid extremist, precum este cel al lui Laszlo Tokes. De asemenea, teribila a fost minciuna raspandita cu viteza fulgerului de agentii maghiare de presa precum ca victima atacurilor si batailor ar fi fost un maghiar nu un roman. Cunoasteti tactica lansarii primului zvon care convinge, ca cine mai are timp in nebunia contemporana sa mai cerceteze atent adevarul faptelor?! Sa amintim de asemenea ca s-au aruncat sute de sticle incendiare in tancurile cu soldatii trimisi la locul confruntarii pentru pacificare. Cand un taran roman a fost batut mar sa  nu-mi spuneti ca tot taranii romani au aruncat cu sticle incendiare in soldati. Nu face sens. Nu am sa uit niciodata imaginea pietii din fata Primariei orasului si a Palatului Culturii pavata de sticle incendiare, marturie a unei ostilitati neimblanzite. S-a spus ca manevre securiste au dus la aceasta incaierare. Chiar daca este asa ostilitatea fatisa de zile si saptamani dintre romani si maghiari a trebuit sa fie hranita de cei ce au de profitat de pe urma incitarii nationalismului si acestia au fost si altii, nu doar securistii. Cat despre contributia lui Gelu Voican Voiculescu trimis de la centru pentru limpezirea situatiei ea a fost nula. Despre acele vremuri tulburi nu s-a scris inca nimic convingator.

            Sa nu ne intoarcem la vremurile Scolii Ardelene, ci doar la crearea Partidului Comunist din Romania si la momentul imediat postbelic. Nu romanii, ci maghiarii au dat buzna in Partidul Comunist Roman infiintat in 1921.  De ce au fost atat de pasionati de comunism unii activisti maghiari din Romania? Pentru ca primisera asigurari din partea Cominternului privind autonomia Transilvaniei.  Obsesia persista in intreaga activitae a  MADOSZ-ului  Ea continua in anumite cercuri maghiare in surdina pusa de dictatura sub forma luptei pentru identitate culturala si reapare manifest odata cu afirmarea pastorului Laszlo Tokes, unul dintre pionii rasturnarii din decembrie 1989.  Aureola de revolutionar a lui Laszlo Tokes  este falsa pentru ca pastorul nu slujeste interesele poporului in sanul caruia a mancat painea de decenii, ci lupta fervent pentru obsesia hilara a autonomiei Transilvaniei si intr-un final, de ce nu, a intoarcerii rotii istoriei. In contextul unei tendinte de secesiune a unor state europene, pastorul isi face mari sperante si s-a strecurat exact in organismul care ii asigura cadrul favorabil pentru o propaganda antiromaneasca. Ati ghicit, pastorul este mare europarlamentar. Si cum politicienii romani, multi dintre ei calca in strachini pastorul are motive sa creada in cauza vietii sale. In 16 septembrie a.c. o conferinta convocata la Tg. Mures in Sala Mare a Palatului Administrativ cu invitati din Tirolul Italian a avut ca obiectiv dezbarerea binefacerilor autonomiei. Numarul participantilor doar de douazeci si sase, dupa cum ne informeaza Nicolae Balint (Autonomia, necesitate justificata sau obsesie politica, Curentul nr. 9, 2011, p. 4) ne face sa credem ca partidul nou inregistrat al lui Laszlo Tokes inca nu are numerosi adepti. Sa speram ca o buna parte din minoritatea maghiara din Romania isi va pastra bunul simt si logica.

            Ne-am bucura daca Ambasaca Romana din Washington si Centrul Cultural de pe langa Consulatul Roman din New York ar cataliza o campanie de presa din partea istoricilor romani de combatere sine ire et studio a pretentiilor nejustificate fluturate de revizionistii maghiari in presa nord americana.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors