Care croați, măi, ministrule?!

Posted by Stefan Strajer On December - 15 - 2010

Care croați, măi, ministrule?!

Autor: Ion Coja (Bucuresti) 

Ciudat și vădit incompetent ministru mai avem și noi, la Educație și Învățămînt!… Din câți miniștri am avut după 1990, cu acest individ nu m-am putut simți coleg nici măcar cinci secunde… L-am urmărit pe la emisiunile TV unde a tot apărut vorbindu-ne cu o încredere năucă în binefacerile unei legi care va rezolva, zice persoana, toate, dar chiar toate problemele din învățămîntul românesc… Acest mod triumfalist de a prezenta un proiect de lege nu este nici optimism juvenil și nici lipsă de experiență. Ci are un nume mai simplu: prostie!

Deunăzi însă, acest individ s-a dovedit a fi capabil să mintă și să poarte cu vorba o țară întreagă pentru a ascunde substratul murdar, chiar ticălos al legii, de care s-a dovedit astfel că este perfect conștient. Îl credeam mai degrabă zălud, dar m-am înșelat. Individul, așa zălud cum este, știe însă că ce face este o mârșăvie! Știe! Nu e prost! Alta este definiția sa!

Deunăzi, adică la ultima sa apariție la emisiunea Nașul, când moderatorul Radu Moraru l-a întrebat pe ins cam așa: nu cumva prevederile noii legi cu privire la învățămîntul pentru minoritarii etnici din România va face ca mulți dintre acești tineri să termine studiile fără să cunoască limba română, limba țării în care au de trăit o viață?

O întrebare bună, mi-am zis! Esențială! Căci, conform noii legi, toate materiile urmează să fie studiate de acești copii în limba lor maternă. Numai limba română, ca materie de studiu, se va studia în limba română, în limba de stat, națională! Cu numai trei-patru ore de limba română pe săptămână este evident că școala încetează astfel a mai oferi tinerilor minoritari șansa unei bune pregătiri pentru viața în societatea românească. Căci, să nu cunoști limba țării în care trăiești, este un handicap insurmontabil, pentru orice tînăr! Pentru orice cetățean!

Precizare: în nicio țară din lume nu funcționează o regulă cât de cât asemănătoare celei pe care o instituie noua lege: fiecare copil minoritar se instruiește, până la licența universitară, numai în limba maternă!!…

Orice om cu ceva minte în capul său, oricât de puțin i-ar conveni că s-a născut în România, va avea grijă pentru copilul său să deprindă corect și pe deplin limba română, fiind limba oficială a Țării. Asta cu o condiție: dacă acel părinte ia în calcul varianta unui viitor în România pentru progenitura sa. Dacă însă exclude cu totul această opțiune, atunci nu va fi deranjat de legea pe care o promovează actualul ministru…

Ne îndoim însă că există astfel de părinți în România în număr atât de mare încât să determine prevederi legislative destinate lor! Știu bine că majoritatea minoritarilor din România iau în calcul, cu maximă seriozitate, ca fiind cea mai realistă, mai accesibilă, varianta unui destin legat de statul român! De poporul și statul român, așa plin de păcate cum e! Nu este deloc sigur că alte popoare ar fi cu mult mai bune, mai breze!

De aceea am așteptat cu cel mai mare interes răspunsul ministerial la întrebarea atât de corectă, de lămuritoare a dlui Radu Moraru. Din păcate dl Moraru se pricepe să pună întrebări, dar nu se pricepe să primească cum trebuie și răspunsul!… I se întâmplă foarte des, de mai multe ori în fiecare emisiune!… Probabil că vine de acasă cu întrebările și nu are altă grijă decât să apuce să pună cât mai multe întrebări, fără să mai fie atent și la răspunsuri. Căci cum și ce să înțeleg din faptul că a acceptat răspunsul inept și doar pe jumătate rostit al intervievatului, grăbit fiind dl Nașu să treacă la următoarea întrebare, adică neatent sau nepăsător la faptul că, de fapt, nu i s-a răspuns la cea mai importantă întrebare a emisiunii… Cumva are dl Moraru pe cineva care îi face temele, adică îi face lista de întrebări, iar dînsul nu distinge între întrebările importante și cele mai puțin interesante?!… Întrebarea la care ministrul nimănui a ocolit să răspundă, merita să fie dezbătută ea singură toată emisiunea!

Așadar, ce a răspuns numitul Funeriu când i s-a reproșat că dacă minoritarii vor avea parte de un învățămînt total în limba lor maternă, cum preconizează noua lege, acei copii riscă să termine liceul și facultatea fără să cunoască limba oficială a Țării? 

Răspunsul împricinatulul a sunat cam așa: Dimpotrivă, am stat de vorbă cu reprezentanți ai acestor minorități, de pildă cu croații… sunt toți mulțumiți…

Poate că nu am citat întocmai, dar referirea la croații din România este sigură!… Dacă îl iei în serios pe pezevenghi, ar însemna că elevii croați din România, câteva zeci, poate nici măcar o sută de copii croați în toată țara, sunt foarte bucuroși că, conform noii legi, urmează să aibă la toate clasele și la toate materiile manuale în limba croată și profesori care să le predea în această limbă!… Sunt foarte mulțumiți și croații din România, ne asigură insul.

Păi la croații din România se referea întrebarea cea atât de inteligentă a deșteptului de Radu Moraru? La italienii și grecii ori bulgarii din România apare pericolul să nu învețe românește?!… Ei sunt problema noastră?… Pentru croați s-a făcut o lege atât de anti-românească, măi, ministrule?! De unde atâta nerușinare să te prefaci că nu știi despre ce maghiari este vorba?!

ION  COJA

    Post scriptum. La aceeași emisiune, ministrul pezevenghi s-a lăudat că mai multe universități s-au oferit să-l facă profesor. Întrebarea pe care Radu Moraru nu a pus-o: care sunt acele universități și la ce catedră, pe ce specialitate ar fi devenit profesor universitar acest personaj despre care îmi vine să cred că nu a ținut în mâna sa vreodată un catalog… Mă înșel?

La 1 Decembrie

Posted by Stefan Strajer On December - 10 - 2010

La 1 Decembrie

 

Autor: Prof.univ.dr.Ion Coja (Bucuresti)     

Printre puținele lucruri bune petrecute după decembrie 1989, se numără și instituirea zilei de 1 Decembrie ca zi națională a Statului român și a Neamului românesc. Nu se putea o alegere mai bună! Cinstim astfel un amplu proces istoric a cărui încheiere și desăvârșire a început la 27 martie 1918 la Chișinău, când românii de peste Prut au decis Unirea cu Țara, în ciuda dificultăților și primejdiilor deosebite pe care le presupunea acest act politic de sfidare a colosului imperial de la Răsărit. A fost un gest de mare curaj, pe care nu l-a putut repeta niciunul dintre popoarele aflate în vasta închisoare a popoarelor numită Rusia.

       A urmat în toamna aceluiași an, la 28 noiembrie, decizia bucovinenilor de a se desprinde din jugul altui mare imperiu, care a marcat dureros istoria noastră din cealaltă direcție, a Apusului. Iar peste câteva zile, în prima zi din iarna acelui an fantastic 1918, la Alba Iulia, s-a produs momentul astral: încheierea glorioasă a unui vast proces istoric, ale cărui începuturi se pierd în negura timpului, procesul prin care Dacia legendară se refăcea în hotarele ei străvechi.

         După aproape 2000 de ani, locuitorii dintotdeauna ai ținuturilor carpato-danubiene se regăseau din nou în interiorul aceluiași stat. Granițele politice se puneau astfel în acord cu granițele etnice! Aceasta este dreptatea care ni s-a făcut la 1 Decembrie 1918!

         Sunt multe gândurile care trec prin mintea românului la o zi atât de însemnată ca aceasta… Cine ar putea să le depene pe toate?! Așadar, încercând o vagă organizare a ideilor, numai câteva, următoarele:

         Mai întâi, constatarea tristă că situația politică de azi diferă mult, prea mult de cea de la 1 Decembrie 1918. Hotarele de azi nu mai coincid cu hotarele de atunci, ale României Mari! Considerăm că refacerea acelor hotare trebuie să fie parte din programul oricărui partid politic, din orice program de guvernare! Dacă pe plan politic lucrul acesta este ceva mai complicat și depinde acum de prea mulți factori externi, pe plan spiritual, cultural și economic refacerea României Mari, ba chiar a unei Românii și mai mari, este cu putință. Ne mai trebuie numai puțină voință! Voință de-aia, politică, adică la nivelul guvernanților, al clasei politice!

         În al doilea rând, să ne aducem aminte că la Adunarea Națională de la Alba Iulia  au participat mii de români veniți din ținuturi care, ulterior, la Trianon, prin decizia ezitantă a Marilor Puteri, au rămas în afara hotarelor noi ale României! Ne referim astfel la românii care trăiesc azi, ca minoritari, în țările din jurul nostru, dincolo de Nistru, în Bucovina, pe valea Tisei sau în sudul Dunării! Sunt câteva milioane de români extranei! Am făcut prea puțin pentru acești români după 1918. Urgența numărul unu, după părerea noastră, este ca guvernul român, pe toate căile posibile, să ceară de la autoritățile statelor vecine, dar și de la cele internaționale, ca românii care trăiesc ca minoritari în alte țări să aibă aceleași drepturi pe care le au în România minoritățile naționale! Ce poate fi mai firesc, mai corect?!

       Mă gândesc bunăoară la românii din Ungaria! Din sate curat românești de la Vest de Tisa, până pe malurile Balatonului răspândiți. La 1918 erau aproape patru sute de mii. Când România a intrat în război alături de Antanta, a fost acceptată condiția pusă de români: la sfîrșitul războiului, hotarul de Vest al României să fie pe Tisa… Azi, statisticile ungurești consemnează abia vreo treizeci de mii de români în Ungaria. În realitate sunt mult mai mulți. Majoritatea greco-catolicilor din Ungaria sunt români, iar greco-catolicii din Ungaria sunt aproape 500.000. Nu prea au cum să existe etnici unguri de religie greco-catolici. Sunt români bieții oameni, dar se feresc să recunoască asta de teama șovinismului maghiar, atât de stupid și de aspru cu cei ce nu vor să se facă maghiari…

      În primele zile ale așa zisei revoluții din Decembrie 1989, când toată planeta asista cu încântare la revoluția copiilor din România, românii din Ungaria au prins curaj și au început să ridice fruntea cu mândrie, afirmându-și românitatea! Au fost nevoiți să facă pasul înapoi când emanații revoluției au început să-și arate adevărata culoare a pulovărelor… Depinde mult de felul cum merg lucrurile în Țară pentru ca conștiința românească să nu piară la românii de peste graniță! Ca și la cei din Țară, îndefinitiv!…

        În sfârșit, un gând pentru românii pe care soarta i-a dus și mai departe de fruntarii, românii risipiți de la Vladivostok până în Portugalia sau Irlanda, în cele două Americi, în Australia. Numărul lor s-a mărit considerabil după 1990, ca rezultat tragic al unor guvernări iresponsabile, criminale. Personal înclin să cred că în România de azi se duce o politică de trădare națională, care urmărește, printre altele, și depopularea Țării, crearea unui vid demografic care să atragă sau să justifice o masivă imigrație din Israel, a peste un milion de evrei. Sunt semne tot mai clare că nu este vorba de o nălucire a mea și a colegilor mei, care am semnalat acest pericol încă cu 10 ani în urmă. Una dintre dovezi este că guvernanții noștri, care au acceptat să slujească acestui plan de înrobire a României, a românilor, nu fac nimic pentru a-i readuce în Țară pe românii risipiți în toate zările. Dimpotrivă, în frunte cu președintele Țării, încurajează sau provoacă exodul românilor tineri spre alte țări.

      Clasa politică de care avem parte nu le poartă de grijă în niciun fel românilor români! Scornesc fel de fel de legi și privilegii pentru minoritari, de s-a ajuns să fii mai câștigat ca român în propria ta Țară dacă te declari țigan, maghiar, croat sau evreu… Ai astfel acces la avantaje interzise românilor neaoși! Legile Țării, în frunte cu Constituția, nici nu pomenesc de români, că există în această Țară o majoritate românească, prin ale cărei sacrificii, prin a cărei clarviziune s-a constituit statul român. Românii nu sunt subiect de drept în Țara lor!

      Nu știm cât va mai dura această abdicare a partidelor politice de la imperativul promovării și respectării intereselor naționale. Pe acest subiect, credem însă că este de datoria noastră, a societății civile românești, să intervenim, prin mijloacele specifice organizațiilor non guvernamentale, specifice intervenției individuale, pentru a forța clasa politică să-și înțeleagă misiunea, dar și pentru a transmite românilor de pretutindeni, din Țară și din străinătatea cea grea, un mesaj de susținere și încurajare, iar la cuvintele de îmbărbătare să adăugăm acțiuni și activități propriu zise, prin care să capete conținut dens, substanțial, grija noastră față de soarta românilor extranei, transfrontalieri.

         Câteva cuvinte în legătură cu un fenomen întristător al zilelor noastre: reacția de adversitate pe care o stârnesc preocupările legate de salvarea și consolidarea românismului, a românității noastre. Avem adversari de tot felul: în interiorul clasei noastre politice, printre așa zișii formatori sau lideri de opinie, printre liderii unor minorități etnice din România și, lucrul cel mai grav, suntem priviți cu ostilitate chiar și de autoritățile statelor vecine, unde trăiesc români de-ai noștri. Români care sunt supuși unui proces brutal sau subtil, dar permanent, de descurajare și marginalizare în calitatea lor de etnici români, proces propriu zis de deznaționalizare. Acest proces nedemn, descalificant pentru cei care îl susțin, este deosebit de complex, se desfășoară pe toate planurile posibile: economic, social, profesional, cultural… Aș sublinia componenta cea mai perfidă a acestui proces: manipularea psihică, atacul la resorturile sufletești ale românismului! Încercarea de a face să dispară din conștiința noastră mândria de a fi român, de a te ști român, urmaș al părinților tăi și al unor străbuni de toată isprava, mari făuritori de valori materiale și spirituale.        

          Am discutat mult acest subiect cu oameni care îl pricep în toată amploarea sa regretabilă, nefericită. Asistăm în zilele noastre la o încercare perfidă de a impune la nivel național un defetism total față de viitorul nostru, ba chiar și față de trecutul nostru, prin răstălmăcirea sau falsificarea istoriei. De pretutindeni și ceas de ceas, prin mass media, prin Internet, auzi vorbe sau ți se oferă texte savant elaborate despre defectele noastre ca români, despre nimicnicia noastră românească. Oameni care și-au trăit degeaba viața, fără să producă nicio valoare, muște care se visează albine melifere, își descoperă vocația de critici și acuzatori ai neamului românesc, chemând la judecată poporul român, pe cei mai de seamă români, în frunte cu Mihai Eminescu, cu Ștefan sau Horia, aruncând asupra a tot ce este românesc umbra îndoielii, a derizoriului, a inconsistenței, a surogatului. A lipsei de autenticitate și de legitimitate!

         Am purtat pe acest subiect îndelungi discuții și consultări cu adevărați oameni de carte, oameni care duc pe umerii lor o autentică operă, o veritabilă carieră profesională, oameni cu o viață socială, de familie, normală, exemplară chiar. Români capabili să sesizeze motivațiile ascunse, oculte, ale acestor campanii de denigrare a românescului din lumea noastră. Din aceste discuții s-au desprins câteva concluzii pe care le consider capabile să orienteze eforturile noastre viitoare:

         Prima și cea mai importantă: suntem agresați pe diverse planuri, iar față de această agresiune cea mai bună strategie nu este cea defensivă, prin care să răspundem punct cu punct unor acuzații sau critici nefondate, deseori aberante. Ci este timpul să contra-atacăm promovând cu insistență valorile și aspectele care ilustrează capacitatea românilor de a excela, de a fi subiecte ale istoriei, fie la nivel regional, fie la un nivel european sau mondial!

         Un exemplu: suntem în permanență atacați – cum bine se știe, cu o tenacitate unică, de nostalgicii Ungariei Mari, care scornesc pe seama noastră fel și fel de basne, precum Simion Dascălul, cronicarul mincinos de odinioară. În mod deosebit pe mulți maghiari îi deranjează că ne sărbătorim istoria și ființa națională la 1 Decembrie! Le vine greu să ne vadă că sărbătorim România Mare, Unirea Transilvaniei cu Țara! Și scornesc fel și fel de motivații false, penibile, în neputința lor de a accepta evidența adevărului, a soluției date de istorie! Răspunsul nostru cel mai potrivit la toată mascarada propagandei lor anti-românești este să le punem oglinda în față, spre a vedea cu ochii lor câte parale fac! Văd paiul din ochiul nostru, dar nu văd bârna care le deformează complet percepția propriei realități. Trebuie ajutați frații noștri maghiari să-și vadă lungul nasului! Să le aducem aminte cu insistență, până le intră bine în computer, că Ungaria Mare după care oftează ei zi și noapte nu a existat! Repet: Ungaria Mare nu a existat! Este scornită de mințile înfierbîntate care confundă realitatea cu visurile deșarte de mărire! Ungaria așa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o găselniță birocratică, a unui funcționar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi și aranjamnte de culise. Ungaria așa zis Mare nu a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de români!

          Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie. Unde este jertfa ungurească la 1867?! Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac și jumătate de ocupație turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece? Să le aducem aminte celor care ne calomniază cu atâta pasiune, faptul rușinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta și din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur! Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în pașalîc, au fost alungați de armatele unei puteri europene, creștine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară! Nici unul! La fel cum, în cele aproape două secole de ocupație turcească, păgână, nu s-a înregistrat niciun moment de rezistență, de opoziție ungurească la ocupația musulmană.

        Nota bene: principatul medieval ungar, creație a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor românești, între care includ și Transilvania. Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu și Transilvania, care continuă să existe! De ce nu dispare și principatul Transilvania  odată cu Ungaria, la 1527? Simplu de ce: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria și Transilvania erau lucruri diferite, entități complet separate, care nu puteau fi gândite împreună! Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeași situație cu Moldova și Țara Românescă, fiind toate trei părtașe în mod firesc la aceeași istorie, la același model de organizare politică.

        Insistența cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparația între cel calomniat și calomniator! Foarte ușor și la îndemâna oricui este să constate că oportunismul și lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari decât la cei care ne-au condus și reprezentat pe noi! S-o spunem pe șleau și pe înțelesul omului de rând: momentele în care să-ți fie rușine de tine că ești maghiar sunt mult mai numeroase și mai jenante decât cele care i-ar îndreptăți cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros… Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgență trebuie adunate de istoricii specialiști și puse pe tapet, căci numai așa vom închide gura celor care și-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc!

         Ținem totuși să punem o întrebare pentru bravii noștri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie: Câți sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, și câți sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români? Câți sunt românii al căror nume a fost maghiarizat și se fălesc azi cu ei toți maghiarii, și câți sunt maghiarii cu nume românizat?… Să mi se ierte simplicitatea, aproape penibilă, a demersului pe care îl propun! Dar nu avem încotro și trebuie să ne coborîm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanți și insistenți cu orice ocazie! Să vorbim așadar pe înțelesul minții lor, împuținată de ură și năluciri deșarte!

      Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice și să tranșăm odată și pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligați să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor. Pentru cei ce vor face această operațiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să verifice situația din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari matematicieni Farkas și Janos Bolyai. Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureș! Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui și pentru familie să-și susțină ipoteza, adevărul!… Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!

        Același exercițiu nu ar strica să-l facem și cu ceilalți vecini, întrebându-ne câți ucrainieni, ruși, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, și câți români i-au fericit pe vecinii noștri și ar binemerita nu numai un cuvînt de recunoștință din partea acestora!… Dar ar merita ca în toate aceste țări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt românește și se consideră români! Oare cât vom mai tolera persecutarea și marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic demascând nerușinarea guvernanților vecini, a guvernanților noștri, complet surzi la suferința românilor din țările vecine?!

        Și mai pun o întrebare, tot pentru vecinii noștri unguri, pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile: la Trianon, în 1920, s-a decis crearea statului Ungaria. Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. După 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria țară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat național! Comunitatea internațională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!… Care e logica acestor resentimente? Cum puteți deplânge la nesfârșit dispariția granițelor care aparțineau altora, habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridiculul situației?!

          Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea și administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. După Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Și știți dumneavoastră, frați maghiari, care a fost prima inițiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gând de auto-guvernare maghiară, suverană și independentă pentru prima oară după 400 de ani? Nu știți, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din Ungaria! Au decis să trimită și au și trimis la București o delegație, de trei conți maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand și lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867!… Nici mai mult, nici mai puțin!

        Așadar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranța cea mare a politicienilor maghiari!… Lipsiți de exercițiul guvernării, al libertății, fruntașilor unguri le-a fost teamă de riscurile și provocările la care te supune suveranitatea. S-au simțit singuri și neajutorați, neasistați! Nu știau încotro s-o apuce! Cam la fel cum au reacționat țiganii noștri când au fost eliberați din așa zisa robie: s-au trezit și ei dintr-odată neasistați, și s-au întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat și să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa!…

        Unde era disprețul politicienilor maghiari față de tot ce este românesc atunci când au venit la București cu căciula în mână cerșindu-ne întovărășirea?! Unde era dorul de libertate și neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari?!…

        Ceva asemănător s-a întâmplat și cu vecinii de la Sud, după Războiul de Independență purtat de armata româno-rusă. În urma acelui război, a înfrângerii Turciei, pe harta Europei a apărut un stat nou: Bulgaria. România, românii adică, de-a lungul istoriei au făcut mult pentru a-i ajuta pe patrioții bulgari să țină aprinsă flacăra identității etnice bulgărești. Poate de aceea, dar și din alte motive, fruntașii bulgari au venit la București, în delegație la regele Carol, cerând ca Bulgaria să se alipească la statul român, să devină parte componentă a regatului… Cine știe dacă nu era mai bine ca Ion C. Brătianu să nu se fi opus acestei idei?! În orice caz, dacă Bucureștiul ar fi acceptat să devină capitală a Țării și pentru bulgari, pentru locuitorii de la Sud de Dunăre, poate că alta ar fi fost soarta românilor din Bulgaria! Așa însă, într-o Bulgarie pentru a cărei apariție din neant au murit mii de români la ’77, minoritarii români au avut de îndurat un regim de deznaționalizare care continuă și azi, sub oblăduirea Comunității Europene… Aceeași situație și în Grecia, în Serbia, în Albania, în Ucraina… Aceeași politică mizeabilă de descurajare și aneantizare a românismului, a populației cea mai veche din această parte a Europei….

        Prin ce impuneau românii în fața vecinilor maghiari și bulgari? Prin faptul evident că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi și mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de ani, era statul român. Nici în toată Europa nu găsești multe popoare care s-au învrednicit de o asemena performanță politică! Semn de cumințenie și de înțelepciune atât la nivelul domnilor, cât și la nivelul omului de rând de la talpa Țării!… Nu întâmplător românii se numără și printre cele numai câteva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul jus valachicum

        …Da, oameni buni, așa s-au petrecut lucrurile după Trianon!  A fost un moment jenant pentru bieții unguri, iar noi, românii, ca niște veritabili domni, ca niște adevărați boieri, ca niște buni vecini, ca niște oameni oameni, ca niște români ce suntem, ne-am abținut să-l popularizăm, să-l mediatizăm și să-l comentăm! Să facem caz, ori, ferit-a Sfîntul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noștri! Și poate că așa ar trebui să procedăm și în continuare! Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale Celuilalt!

        Din păcate, abnegația ungurească sistematică, instituționalizată, de a lovi și calomnia tot ce este românesc, ne obligă să părăsim îndătinata noastră atitudine de a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului. Bunătatea noastră însă și bunul nostru simț sunt considerate de aceștia slăbiciune, prostie chiar! E timpul ca această impertinență bozgoră să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără rușine să fie obrăzniciți și puși cu nasul la perete, să nu și-l mai ridice așa de sus fără niciun temei! Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simț care să-i tragă de mânecă pe conaționalii lor mai zănateci – sau nu îndrăznesc!, să ne ocupăm noi, românii, de această trebușoară! Și s-o facem de data asta temeinic, cu sistemă! 

         …Avem nevoie, așadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel și fel de minciuni, ne calomniază și ne sabotează cu orice ocazie! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul și nu mai putem întârzia cu punerea în funcțiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!

         Și adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri! Numai detractorii noștri au motive să se teamă de adevăr! Ceea ce înseamnă că îl avem de partea noastră și pe bunul Dumnezeu, care este, în fapt, alt nume al adevărului. Numai că trebuie să avem grijă mare: Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă și în traistă!… Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, și a vegheat Sfîntul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat. Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie și de dăruire apostolică a cărturarilor noștri, și datorită jerfei românești din acei ani teribili ai Marelui Război. 1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!…

       E 1 Decembrie! Tuturor românilor așadar, pentru fiecare român în parte și pentru întreg Neamul nostru cel românesc, inima și fruntea sus! Avem de ce! La Mulți Ani Frumoși!

 (Buriaș, 28 noiembrie 2010)

Cine l-a făcut pe Băsescu președinte?

Posted by Stefan Strajer On September - 26 - 2010

Cine l-a făcut pe Băsescu președinte?

 

Autor: Ion Coja

 Acum, când anii de preșidenție ai lui Băsescu se dovedesc a fi nu numai ani pierduți, ci și anii cei mai păguboși din istoria noastră, întrebarea care bântuie dureros prin mintea noastră este cum de a ajuns un asemenea individ să conducă o țară! Să ne conducă pe noi, românii, care nu suntem chiar ultimii proști de pe planeta asta!… Pentru acest accident deopotrivă rușinos și catastrofal, aud felurite explicații, începând cu defecțiunile sistemului așa zis democratic și terminând ezoteric prin invocarea ghinionului nostru românesc, atât de activ în ultima sută de ani!

           Stupoarea cea mai mare o stârnește faptul că înainte de a fi ales președinte de țară, individul avea cel mai greu dosar penal la tribunal, pentru mari și bine cunoscute prejudicii aduse economiei naționale, în principal pentru dispariția flotei, la care s-ar adăuga dezastrul din CFR, început tot sub oblăduirea sa. Și multe altele! Ce i-a împiedicat pe magistrați să-și facă datoria față de noi, păgubiții, și față de infractor? În principal a contat protecția acordată de așa zișii săi adversari, deoarece dosarul flota ar fi tras în adâncurile temniței și pe câțiva parlamentari și lideri sau sponsori ai PSD, în frunte cu cel chiar poreclit Șpagă! Nici nu știu exact cum îl cheamă, Miki sau Niki, dar Șpagă în orice caz! Așa îl știe toată lumea bună din jungla numită clasa politică din România. Într-o lume de șpăgari să-ți iasă porecla de Șpagă, asta spune multe… Deci, dacă Băsescu a ajuns președinte, iar nu după gratii, o contribuție importantă a fost adusă de complicitatea sa cu inși de aceeași teapă din tot arcul guvernamental! Cu PSD în frunte!

           Trec peste alte explicații, inclusiv peste cea mai inteligentă, formulată de tînărul Victor Ponta: au furat mai mult decât noi! Formulă absolut memorabilă, care mi-a atras prima oară atenția asupra persoanei. Promite, mi-am zis…

          Pe acest subiect știam multe despre inventivitatea fostului marinar, vestit în toată flota românească pentru abilitatea de a corupe vameșii din portul Constanța, Anvers etc. A știut să fure și la alegerile pentru primărie, a făcut-o și în 2004, dar mai ales în 2009. Adică a știut să corupă!…

          În legătură cu PSD aș mai avea de subliniat ceva, un aspect pe care presa noastră, inclusiv cea anti-Băsescu, s-a făcut că nu-l vede: mi s-a părut tare suspectă în 2009 ieșirea PSD de la guvernare cu două luni înainte de alegerile din noiembrie 2009. Au cedat astfel ministerul de interne, l-au făcut plocon adversarilor, iar apoi au jucat comedia protestelor publice față de furturile de la urnă săvârșite cu implicarea ministerului de interne… Mircea Geoană s-a lăsat prostit – nici nu era prea greu de prostit, prostit de colegii săi de partid, și a rupt coabitarea cu PDL într-un guvern care asigura PSD-ului ministerul de Interne, minister care deține cheia urnelor! Cum să mai câștigi în aceste condiții?! Cine a decis ieșirea PSD din primul guvern Boc? A fost ori prost făcut grămadă, ori vîndut Băsescului! Adică cumpărat!…

        Devenea astfel evidentă dorința unor lideri PSD ca Mircea Geoană să piardă alegerile cu orice preț, chiar și cu prețul a încă 5 ani de destrăbălare și dezbrăcinare la Cotroceni și în toată țara! Dezastrul economic se zărea cu ochiul liber, dar nici asta nu conta pentru strategii PSD! Conta doar îndepărtarea lui Geoană din fruntea PSD, nicidecum că urmau astfel alți cinci ani de preșidenție deșucheată! Căci întreb: dacă PSD a avut dovezi că Băsescu și gașca au furat la alegerile din 2009, cum au mai avut obraz să-l trateze pe șeful lor ca pe un învins?!… În fața lui Dumnezeu și a alegătorilor români, Mircea Geoană a câștigat alegerile din 2009, dar le-a pierdut prin neglijența sau trădarea colegilor din PSD, unii dintre ei extrem de activi în favoarea Băsescului. Dețin probe!…

       Nemernicul de Adrian Severin, coleg de cabinet cu Băsescu în guvernul de trădare națională care s-a vândut Ucrainei, a sărit primul la gâtul lui Geoană, candidatul învins de Băsescu prin uz de fals, stabilind el, trădătorul de Țară Adrian Severin, că Mircea Geoană, îuvins în competiția electorală, nu mai poate să rămână președinte al PSD!

      PSD a știut cel mai bine că Băsescu se pregătește să fure din nou la alegeri, a știut și costul: peste un miliard de euro pregătiți de Băsescu pentru coruperea celor ce primeau prin lege pâinea și cuțitul alegerilor. Bani dirijați la secțiile de votare, la Biroul Electoral Central, la Curtea Constituțională etc. PSD ar fi putut concepe o strategie care să împiedice acest furt, sau măcar să-l limiteze, astfel încât, în final, cu tot cu voturile furate Băsescu să nu atingă pragul de 50%… Dar PSD nu a făcut nimic din ce trebuia! Astfel că noi, cei supărați până la Dumnezeu că ne-am pricopsit din nou cu Băsescu, nu pe Băsescu trebuie să-l înjurăm. Ce vină are Băsescu că este cum este, că mai mult nu-l duce mintea, că nu l-a învățat nimeni cum se ține cuțitul și furculița, măcar când ai oaspeți la masă! Că-i pute gura sau picioarele! Etc., etc. Nu-i el de vină! Vinovați (1) suntem noi care l-am votat, chiar dacă voturile curate nu depășeau 50%, vinovați (2) sunt cei care, prin obstrucționarea legii, i-au permis infractorului să candideze, vinovați (3) sunt cei care nu l-au împiedicat să fure voturi și, în final, să câștige prin fraudă alegerile! Adică cine? PSD în primul rând! Căci – să nu uităm: pe vremea când justiția asculta de comanda PSD, dosarul Flota a naufragiat prin subsolurile prăfuite ale dosarelor puse la conservat…

       Nu mai vorbesc de (4) vinovăția istorică a liberalilor, cea din 2004, când știau bine pe cine susțin la preșidenție, dar mirajul guvernării era precumpănitor față de distrugerea Țării. Ducă-se toată România, cu români cu tot, dacă e să piară cu noi la guvernare!, și-au zis urmașii Brătienilor. Din fericire însă, Tăriceanu s-a ținut tare și nu i-a făcut jocul Băsescului. Abia cu Boc prim ministru s-a dezlănțuit fiara din Băsescu, monstrul marin!      

       ….Firește, spun lucruri cunoscute. Le repet ca să nu ne amăgim cu iluzia că PSD & PNL ar fi alternativa salvatoare la actuala guvernare. Nu! Dacă am ajuns unde suntem, „meritul” este deopotrivă al tuturor guvernanților care s-au succedat ori s-au înlocuit unii pe alții, prin rotație democratică, la furăciuni și abuzuri. Firește, nici asta nu este o noutate pentru românii cu cap pe umeri!…

       Însă mă bag și eu în vorbă în măsura în care bag de seamă că s-a vorbit prea puțin sau chiar deloc de vinovăția numitului Crin Antonescu pentru situația penibilă și disperată în care ne aflăm: Băsescu președinte al României!… Pentru a doua oară!…

       Căci corect este să ne întrebăm și de ce nu a câștigat Mircea Geoană alegerile! De ce? Din mai multe motive, iar principalul motiv, cred eu, poartă numele de Crin… Ins mediocru, fără nicio performanță profesională sau de alt soi, ajuns prin nerozia colegilor de partid președinte la PNL, lui Crin Antonescu nu i s-a părut nimic nefiresc dacă va candida din partea liberalilor români! Candidat, vezi Doamne!, al Brătienilor, la funcția de președinte al României!… A luat în calcul, foarte serios, ideea că i s-ar potrivi să fie președintele României! Nici mai mult, nici mai puțin!…

       E drept, de când a ajuns președinte unul ca Băsescu, nu cred că mai există individ în România care să nu poată spune „dar de ce n-aș fi și eu președintele României, căci aș fi unul mai bun decât actualul?!” Așa s-o fi socotit și nesocotitul de Crin! Și iată-l pe Crin Antonescu candidat! Degeaba au parafat liberalii o înțelegere cu PSD, iar Crin Antonescu cu Mircea Geoană, să facă front comun împotriva Băsescului! Înaintea primului tur, împotriva tuturor sondajelor și a evidențelor,  lui Crin i s-a năzărit că ar putea ajunge el în turul doi, în locul lui Mircea Geoană, și în final președinte, în locul lui Băsescu. Drept care fantoșa liberală nu a avut altă grijă în campania electorală, inclusiv în confruntarea finală a celor trei principali candidați, decât aceea de a-l ataca mișelește pe …Mircea Geoană! Și s-a priceput unde să lovească! Și s-a priceput să fie și convingător pentru naivi! Nota bene: Atunci, în primul tur, ținta atacurilor lui Crin nu a fost Băsescu, ci Mircea Geoană, colegul de alianță! Atunci, în primul tur, a pierdut Mircea Geoană avansul confortabil pe care îl putea avea față de Băsescu în turul doi! L-a pierdut pe mâna – mai bine spus pe gura cea slobodă și imatură a Crinului. Altminteri, cu sprijinul real al liberalilor, Mircea Geoană putea câștiga chiar din primul tur! Mai exact spus, atacat ca lumea și de Crin Antonescu, Băsescu putea să piardă din primul tur!

        Dinaintea turului doi, anunțul ipochimenului Crin Antonescu că-și îndeamnă susținătorii să-l voteze de-acum pe Mircea Geoană, adică pe cel pe care până deunăzi îl făcuse albie de porci, a avut efect invers, căci a sunat ca un afront pentru cei care îl votaseră pe liberalul lui pește. Cei mai mulți, anti-Băsescu convinși, scârbiți de piruetele lui Crin, au renunțat să se mai prezinte la vot. Dacă ar fi avut de ales, în primul tur, între Băsescu și Geoană, ei l-ar fi votat pe Geoană fără nicio ezitare. Amestecul Crinului în ecuația electorală le-a tulburat însă percepția corectă a realității. Sătui de politicianismul ieftin al preferatului lor, din lehamite, acei alegători anti-Băsescu au ieșit din joc. Exact ce-și dorea Băsescu!… Așa zisul electorat al lui Crin Antonescu, prin reținerea de la vot în turul al doilea, a înclinat balanța spre Băsescu, făcându-l pe acesta să se apropie de 50% și să-i fie mai ușor să fure cât îi mai trebuia. Este marele serviciu pe care i l-a făcut Crin Antonescu lui Băsescu!…

        Să fie clar: vina este și a lui Crin Antonescu dacă îl avem din nou președinte pe Traian Băsescu! E timpul să ne dăm seama! Dacă putem numi o persoană cea mai vinovată de prezența lui Băsescu la Cotroceni pentru al doilea mandat, acea persoană este Crin Antonescu!

 

                                                                                                Ion  Coja      

Buriaș, august 2010

Post scriptum: Sondajele îl dau pe Crin Antonescu cu cele mai mari procente de reușită dacă alegeri prezidențiale s-ar ține mâine!… Adică sărim din lac în puț, oameni buni?!…

Sau, ca să fiu mai pe înțelesul optimiștilor care susțin că mai rău nu se poate, le zic: se poate, fraților! Recordul lui Băsescu de ineficiență, iresponsabilitate și imoralitate nu este absolut. Poate fi depășit! Crin Antonescu dă semne bune.

În orice caz și pentru orice eventualitate, inclusiv aceea a suspendării lui Băsescu, societatea românească trebuie să tragă concluziile logice și să organizeze procesul electoral de așa manieră încât să nu ne mai trezim în ziua alegerilor că nu avem pe cine vota, și să ne crucim după aceea de președintele cu care ne-a pedepsit Dumnezeu! Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în urnă!…

Când ne va spune Sergiu Nicolaescu adevărul?

Posted by Stefan Strajer On June - 19 - 2010

Când ne va spune Sergiu Nicolaescu adevărul?

 

Autor: Ion Coja

 Am declarat şi în Senat, în toamna lui 1992, când s-a discutat raportul comisiei de cercetare a evenimentelor din Decembrie 1989: rostul comisiei „Sergiu Nicolaescu” nu a fost să afle adevărul despre decembrie 1989, ci să le ofere autorilor loviturii de stat posibilitatea ca prin audierea martorilor să afle ce ştie lumea despre cele întâmplate în decembrie 1989. Ce anume s-a aflat din secretele loviturii de stat! Organizatorii revoluţiei aveau nevoie să ştie ce se ştie în rândurile oamenilor din afara conspiraţiei despre partea nevăzută (şi criminală!) a revoluţiei, pentru a lua măsurile de contracarare şi contrafacere a adevărului. Măsuri care nu s-au sfiit să meargă până la asasinat, cazul senatorului Şerban Săndulescu, bunăoară, care a plătit cu viaţa încăpăţînarea sa de a nu accepta versiunea Sergiu Nicolaescu despre decembrie 1989 şi de a formula altă ipoteză, alt raport! Mai mult decât oricine, vinovaţii de măcelul din decembrie 1989 aveau nevoie stringentă de ancheta comisiei parlamentare şi de prezenţa în comisie a unor oameni de-ai lor, de-ai celor implicaţi în revoluţie ca autori şi executanţi ai scenariului, cunoscători ai secretelor care trebuiau păstrate cu orice preţ.

        La început, când în fruntea comisiei a fost numit Sergiu Nicolaescu, m-am numărat şi eu printre cei care l-au contestat chiar şi ca membru al comisiei: Sergiu Nicolaescu trebuia audiat ca martor, ca actor  şi, poate, ca regizor al aşa zisei revoluţii. Nu avea ce căuta ca anchetator al unor evenimente soldate cu sute de morţi, evenimente la a căror desfăşurare participase fără să ne fie clar în ce calitate şi cu ce justificare. Cine ne garanta atunci şi cine ne garantează chiar şi azi, că Sergiu Nicolaescu nu se numără printre vinovaţii de carnagiul din decembrie 1989?! Vinovat pentru premeditarea acestui masacru sau „numai” pentru neglijenţa sau incompetenţa cu care s-a amestecat acolo „unde nu-i fierbea oala” domnului regizor!…

         Prezenţei lui Sergiu Nicolaescu în comisie i se opunea un principiu de drept roman bine stabilit: Nu poate fi nimeni judecător în propria sa cauză. Mai tare decât dreptul roman s-a dovedit însă algoritmul parlamentar. Din pricina acestuia, deşi m-am oferit cu insistenţă, nu am fost acceptat în comisie…

         Despre reaua credinţă a lui Sergiu Nicolaescu s-au adus nenumărate dovezi. Ultima a adus-o însuşi împricinatul, fireşte, fără să-şi dea seama. Atunci când, în urmă cu câteva săptămâni, a găsit de cuviinţă să intervină în disputa dintre Cornel Dinu şi Petre Roman, confirmând la postul B1 TV declaraţia marelui fotbalist, precum că l-a auzit pe Petre Roman dând un telefon la care a vorbit ruseşte, asta în dimineaţa zilei de 24 sau 25 decembrie, în clădirea televiziunii… Am pus atunci întrebarea, pe care o repet acum: în raportul întocmit la Senat, Sergiu Nicolaescu a consemnat această informaţie pe care el însuşi o deţinea în chip direct, nemijlocit, ca actant al revoluţiei lui Peşte? L-a chemat în faţa comisiei pe Petre Roman ca să-l întrebe cât se poate de oficial cu cine şi ce a vorbit în acea dis de dimineaţă?

         Sunt convins că nu! Aşadar, de ce? De ce Sergiu Nicolaescu a ascuns acest detaliu care dă peste cap toată pledoaria lui Petre Roman, altminteri de nimeni luată în serios, cum că pe individ l-a făcut prim ministru valul de entuziasm revoluţionar al maselor, în chip spontan şi ne-programat.

         Mai vin azi cu o întrebare nouă pentru acelaşi preşedinte al Comisiei pentru Înmormîntarea Adevărului privind evenimentele din decembrie 1989. O întrebare la care nu voi accepta ca răspunsul marelui regizor să fie aceeaşi tăcere suverană, sastisită, de om care nu dă importanţă la toate nimicurile. De data aceasta  martorii sunt mult mai mulţi: câteva zeci de muncitoare de la Apaca, croitorese, care în acele zile fierbinţi au primit sarcina de a confecţiona 3600 de steaguri tricolore, fiecare steag având o suprafaţă cam de un metru. Comanda venise din partea lui Sergiu Nicolaescu prin ministresa din acele zile. Nu Lia Ciobanu, refugiată la ambasada Ungariei prietene, ci adjuncta acesteia. Comanda fusese făcută aşadar de Sergiu Nicolaescu şi, adaugă sursa mea de informaţii, tovarăsul S.C., al cărui nume nu mă grăbesc să-l fac public, încerc să verific dacă nu cumva este vorba de altă persoană. În cazul lui Sergiu Nicolaescu nu există însă niciun dubiu că despre domnia sa este vorba. Informaţia este absolut sigură şi deja verificată de mine.

        Ce anume ar fi de mirare în comanda făcută de vestitul strateg al atâtor războaie virtuale, toate desfăşurate la Buftea, atent cinematografiate, dar nici unul real, adevărat? (Se pare că această frustrare l-a determinat pe pacientul S.N. să se implice atât de activ într-o poveste reală, cu gloanţe gloanţe şi morţi morţi, însângeraţi de propriul sânge, iar nu de vopsea şi alte trucuri cinematografice… Caz clinic?)

        Mirarea este că tricolorul românesc a suferit în „viziunea” lui Sergiu Nicolaescu o modificare neaşteptată: culorile nu mai erau egale! În tricolorul comandat de Sergiu Nicolaescu culoarea roşie rămânea la locul şi dimensiunea ei, dar galbenul sporea, invada pe diagonală jumătatea de jos a culorii vecine, a albastrului. Raportul dintre cele două culori fiind 1,25 la 0,75. Bizară modificare! Repetată în 3600 de exemplare!! Toate cele 3600 de steaguri au fost ridicate de la Apaca de un trimis al Armatei în numele aceluiaşi Sergiu Nicolaescu. Nu au fost folosite niciodată. Dar acesta nu este un motiv ca noi să nu ne întrebăm la ce urma să fie folosite acele steaguri însemnate într-un mod atât de neaşteptat!

         M-am adresat unui om de specialitate, adică unui fost ofiţer de securitate, teoretician şi practician al diversiunii, din întâmplare fost coleg de liceu militar cu Sergiu Nicolaescu, întrebându-l care poate să fie noima unui lucru atât de ciudat. Nu i-am dat niciun nume,  ci doar precizarea momentului: decembrie 1989. Şi i-am cerut o explicaţie, un comentariu. Iată-le: De astfel de steaguri, cum nu ar mai fi avut nimeni, se puteau folosi pentru a se recunoaşte între ei numai membrii unei organizaţii conspirative, participanţi la acţiuni de stradă, de confruntare armată, unde era foarte important să nu-i confunzi pe tovarăşii de baricadă cu orice gură cască care a pus şi el mâna pe un drapel şi a ieşit în stradă să moară pentru democraţie! Cam la fel cum procedează masonii, având anumite semne discrete prin care să se recunoască între ei care sunt masoni, fără să se cunoască în persoană.

        În această poveste este impresionant numărul de steaguri, care trebuie raportat la faptul că, în principiu, la acţiuni de stradă, fiecare drapel este purtat de un grup de persoane. Cu alte cuvinte, numărul steagurilor, 3600, ne dă un indiciu despre numărul tovarăşilor de stindard ai lui Sergiu Nicolaescu: zeci de mii! Zeci de mii de „revoluţionari”, aşadar! Aflaţi sub comanda lui Sergiu Nicolaescu?!… Ei urmau să facă ceva împreună în acţiuni de stradă, dar nu e uşor de spus ce! Am putea deduce că în ce aveau de gând să facă se simţeau stânjeniţi de românii care deja erau în stradă, fluturând stindardul tricolor. Le trebuia un semn distinctiv de recunoaştere, acel tricolor deformat, nu ca să defileze cu el, ci pentru ca, în eventualitatea unui conflict între români şi români, purtătorii drapelului …sergiot să se poată identifica uşor între ei ca partizani de idei şi idealuri cu Sergiu Nicolaescu, con-militoni… Manevră destul de nătângă, rocambolescă, zic eu, ca nespecialist, căci exhibarea unui asemenea semn ciudat de recunoaştere îl ajută şi pe inamic să te identifice!… Dar cine ar fi fost inamicul? That the question!…

       Aşadar, domnule Sergiu Nicolaescu, se cuvine să ne lămuriţi despre ce este vorba în povestea cu tricolorul care merită să vă poarte numele. Iar mai apoi să apreciaţi singur cum se potriveşte povestea acestor 3600 de stindarde cu Raportul şi ancheta dumneavoastră asupra evenimentelor din decembrie 1989? Nu-i aşa că în Raport nu aţi suflat nici un cuvînt despre ce urma să se întâmple în timpul revoluţiei cu tricolorul acela, revizuit? Iar dacă aţi omis această mărturie, despre care eraţi în perfectă cunoştinţă, nu-i aşa că întreg raportul e lovit de nulitatea autorului ca martor şi judecător imparţial?!

P.S. Un sfat: să nu negaţi şi să nu trageţi de timp. Daţi răspunsul corect şi repede. Sunt prea multe persoane implicate în executarea comenzii venite de la revoluţinarul Sergiu Nicolaescu. Iar majoritatea dintre ei nu mai au niciun motiv să tacă. Cine ştie? Poate explicaţia este simplă şi fără implicaţii majore, de interes pentru istorie sau justiţie. Vă rog să oferiţi explicaţia, cu indicarea dovezilor ce pot fi convocate pentru a vă crede! Căci pe cuvînt eu nu vă mai cred!

Nici 400.000 de evrei şi nici 500.000 de români!

Posted by Stefan Strajer On March - 26 - 2010

Nici 400.000 de evrei şi nici 500.000 de români!

Autor: Ion Coja

Mi-aduc aminte bine de strania constatare pe care am făcut-o în decembrie 1989, când a fost oficial infirmată informaţia că la Timişoara Ceauşescu ucisese 60.000 de persoane. Asta după ce preţ de vreo săptămână trăiserăm cu convingerea că Ceauşescu îşi merita cu prisosinţă soarta, oricare ar fi fost ea, căci 60.000 de morţi nu-s de colo!… Anume, am văzut persoane care renunţau cu greu la această idee, nu le venea să creadă că morţii aceia nu existau, se obişnuiseră cu ei, în sistemul lor de gândire cei 60.000 de români asasinaţi de Ceauşescu aveau de-acum un loc bine precizat şi se înşurubase perfect în mintea lor ideea masacrului de care, la urma urmelor, ştiam cu toţii că Ceauşescu fusese sau ar fi fost capabil! În mod evident acei bravi concetăţeni ar fi vrut ca lucrurile să rămână aşa, se potriveau mai bine cu …adevărul, cu ce ştiam fiecare despre „monstrul de Nicolae Ceauşescu“. Gândul de a reduce la vreo 60, adică de a micşora de o mie de ori numărul acelor victime, era pentru ei dezamăgitor, frustrant! Eu însumi a trebuit să fac un efort ca să mă dumiresc, adică ca să mă pot bucura că morţii aceia nu erau morţi, chiar dacă în felul acesta vinovăţia „fiarei“ nu mai era aşa de mare! Se pare însă că nu aceasta, a mea, era reacţia firească, reacţia naturală a fiinţei umane. Ci potrivit firii noastre – rămâne de văzut de ce!, este să ne însuşim mai uşor o viziune catastrofică asupra evenimentelor, să-i dăm crezare cu multă uşurinţă şi s-o acredităm mai departe, la rândul nostru, colportând-o cu nesaţ.

La câteva luni de zile, poate un an, am avut ocazia să vorbesc unei săli pline de militari pensionari despre răscoala de la 1907 şi semnificaţia ei, raportată la noile realităţi post-decembriste. Am adus câteva elemente noi, pe care istoriografia proletară le făcuse uitate, cum ar fi ameniţarea din partea Rusiei că, dacă răscoala mai continuă şi nu este înăbuşită de guvernul român, armata ţaristă va interveni şi va face ea ordine în România, pentru ca nu cumva dezordinea de la noi să fie contagioasă şi să se propage peste graniţa de la Răsărit… Raţionament care, le-am atras atenţia, a funcţionat şi în decembrie 1989, în cadrul unei variante „de lucru“ a marilor puteri care, din fericire, nu a mai fost aplicată.

Asistenţa, alcătuită din ofiţeri superiori, a receptat cu interes această informaţie, care schimba oarecum viziunea asupra evenimentelor. Am mai adăugat unele considerente asupra moşierimii româneşti, asupra Partidului Conservator, asupra Brătienilor, pentru a conchide că aveam o clasă politică animată de sentimente patriotice autentice. Le-a plăcut mult acelor respectabili oşteni să afle că legislaţia emanată de la această clasă politică prevedea protecţia proprietăţii funciare faţă de posibilii „investitori străini“ care ar fi vrut să cumpere pământ, să dobândească terenuri agricole în proprietate privată. Constatam cu satisfacţie că toate aceste realităţi, ascunse după 1944 de manualele de istorie, reveneau firesc în circuitul mental al publicului de care aveam parte. Toate au decurs liniştit şi mulţumitor pentru toată lumea până în clipa când am încercat să rectific numărul morţilor, al celor 11.000 de ţărani ucişi de „burghezo-moşierime“, aducându-le informaţia, vestea că morţii de la 1907, bucuraţi-vă oameni buni!, nu au fost 11.000 (unsprezece mii), ci numai vreo trei sute (300)! La rostirea acestei cifre, s-a dus pe apa Sâmbetei toată prietenia şi simpatia dintre sală şi conferenţiar. Au început să se audă şuşoteli, mârâieli indignate, voci care se întrebau în gura mare cine l-a mai adus şi „pe ăsta aici?“, tropăituri şi chiar fluierături… Cu chiu şi vai am putut continua, încercând să intru în dialog cu sala pentru a le explica de ce ar trebui să ne bucurăm dacă se iveşte ipoteza că morţii de la 1907 au fost mult mai puţini! Bine, nu credeţi, dar vă rog să reţineţi ideea şi, cine poate, s-o verifice! Să mai aşteptăm puţin, vor fi republicate nişte cărţi care au stat ani de zile la indexul cenzurii, a lui Radu Rosetti, bunăoară ş.a.m.d.

Dar nu am reuşit! Căci, am constatat cu stupoare, problema nu era că nu le venea să creadă! Ci pur şi simplu nu le convenea! Îi deranja într-un mod nedefinit, dar îi deranja să scoată din „computerul“ de pe umeri numărul 11.000 şi să-l înlocuiască cu 300. Diferenţa era prea mare şi producea iminente reaşezări, adică perturbări, ale ideilor şi ale sistemului de valori cu care operaseră până atunci încă din anii pionieratului comunist, cel cu cravata roşie la gât. Zdruncinam o structură ideatică întemeiată pe numărul 11.000, o întreagă gândire, având ca pârghie, ca axă valorică, ideea că 11.000 de ţărani români au fost victime ale luptei de clasă! Reper inextricabil al ororii lor faţă de lumea apusă odată pentru totdeauna la 23 august 1944. Îşi merita soarta! Argument: în primul rând cei 11.000 de ţărani!… Pe temeiul lor unora li se păruse corect ce se întâmpla în acei ani cu reprezentanţii burghezo-moşierimii adunaţi cu arcanul, care la Canal, care la Bicaz sau la Aiud ori Gherla.

Las pe sociologi şi mai ales pe socio-psihologi să lămurească acest comportament, în sine, raţional vorbind, atât de aberant. L-am întâlnit mai apoi la evreii care m-au privit ca pe un hulitor şi blasfemiator atunci când au început să apară dovezile că la Abator, în ianuarie 1941, nu a fost nimic care să rimeze cât de cât cu ideea de asasinat sau pogrom! Iar eu, bucurându-mă că românii nu au fost capabili de asemenea orori, m-am apucat să răspândesc şi să popularizez, inclusiv printre evrei, demonstraţia făcută de dr. Radu Iftimovici, coleg de laborator al lui Nicolae Cajal, cu privire la inexistenţa vestitelor cadavre de evrei atârnate în şi mai vestitele cârlige de la Abatorul din Bucureşti. Spre mirarea mea, majoritatea evreilor au reacţionat cu indignare! Cum de îndrăzneam eu să le tulbur liniştea şi confortul creieraşilor obişnuiţi din fragedă pruncie cu ideea că pe evreii din România îi paşte oricând primejdia de a li se atârna de gât inscripţia „carne cusher“?!

…Iar mai apoi am pus în discuţie numărul 400.000, al evreilor ucişi de români şi în România, demonstrând că, punându-i deoparte pe cei o sută şi ceva de mii de evrei din Ardealul ocupat de unguri, pentru ceilalţi vreo 270.000 avem motive foarte serioase, temeinice, ca să ne îndoim de realitatea carnagiului. Eu consider că am demonstrat destul de convingător că numărul evreilor morţi în Transnistria din vina românilor este mult mai mic, nu sute de mii, nici zeci de mii şi nici măcar mii de evrei, ci „abia“ câteva sute. Şi m-am bucurat că există dovezile invocate de mine, dovezi preluate de altfel de la autori evrei dintre cei mai serioşi! Drept care am crezut că evreii vor primi cu plăcere şi bucurie vestea că românii, printre care ei trăiesc de atâţia ani, nu sunt totuşi în stare să se dedea la acte de genocid, la crime atât de absurde, de neomeneşti!

Dar de unde?! S-au supărat pe mine mai toţi evreii cu care am avut ocazia să discut! Se supărau şi atât! Nu catadicseau să-mi răspundă cu vreo explicaţie, cu vreun argument! Îmi întorceau spatele sufocaţi de indignare şi atât! Ceea ce negam eu li se părea că era de domeniul evidenţei, o axiomă ce nu mai necesita vreo demonstraţie! Ba unul dintre ei, mai ovrei decât toţi, mi-a declarat că holocaustul din Transnistria este la fel de adevărat ca şi formula cercului! Că ţinea de bunul simţ să nu contrazici această teză şi devenea jignitor pentru tot neamul evreiesc să le dai vestea cea bună că românii nu s-au purtat totuşi atât de bestial! Pentru cine veste bună? Pentru evrei? În niciun caz!

Mi-am dat seama că basna cu Transnistria, repetată la infinit, devenise în România o componentă a spiritualităţii ebraice, un reper sufletesc la care se raportaseră compatrioţii noştri evrei zeci de ani şi devenea de-a dreptul un gest de violenţă psihică să le pretinzi renunţarea la „ideea transnistreană“, veritabilă marotă definitorie a evreităţii carpato-danubiene.

Când s-a comemorat prima oară în România ziua holocaustului, în ziarul „România Liberă“ a apărut un scurt articol semnat de fostul deţinut politic Boldur Lăţescu, articol croit pe ideea că se exagerează cu numărul evreilor „holocaustizaţi“, că acest număr este mult mai mic şi nu justifică proclamarea unui genocid la care românii i-ar fi supus pe evrei. După care autorul făcea o comparaţie neaşteptată cu situaţia deţinuţilor politici din România, spunând că aceştia au avut parte de un regim de detenţie mult mai dur decât cel îndurat de evrei în vremea lui Antonescu, că de acest regim  au avut parte mult mai mulţi români, aproape un milion, că acest regim comunist de exterminare a durat şi el mult mai mult, practic 20 de ani, şi cu toate acestea numărul victimelor, al românilor morţi în anchetele securităţii sau în anii de detenţie nu este mai mare de… de…

Şi dădea Boldur Lăţescu un număr de victime şocant de mic pentru mine. Nu vreau să-l repet, poate că numărul acela nu este corect şi nu aş vrea să particip la răspândirea unui neadevăr. Dar am încercat după aceea să verific cifra înaintată de „România liberă“ şi pot spune că mai degrabă ea s-a confirmat: neverosimil de mică. Dar, stupoare: discutând cu câţiva foşti deţinuţi politici această chestiune, bunăoară cu regretatul Aurel Şeitan, am constatat aceeaşi atitudine ca şi la evreii noştri: nu puteau accepta o rectificare severă a numărului celor 500.000 (cincisute de mii) de români ucişi de comunişti! Li se părea din partea mea o blasfemie să dau curs acelei informaţii.

Nota bene: Corect, după mine, este să nu reducem represaliile bolşevice la numărul morţilor, ci să facem în primul rând inventarul vieţilor distruse şi irosite. Al anilor de tinereţe pierduţi sau chiar batjocoriţi. După 10 sau 15 ori 20 de ani, în unele cazuri chiar 24 de ani!, supravieţuitorii nu se poate spune că au mai avut parte de ceea ce se numeşte viaţă, darul cel mai de preţ al dumnezeirii! Evident, nu se compară 10 sau 15 ani la Aiud cu cei doi ani de deportare – mai corect spus strămutare, în Transnistria, când evreul bănuit sau dovedit a avea simpatii pro-sovietice era pus să locuiască împreună cu toată familia într-o locuinţă părăsită sau pe care o împărţea cu familia vreunui localnic! Nici urmă de lanţuri sau de regim carceral în Transnistria! Familia de evrei avea dreptul şi posibilitatea să primească vizite din ţară, să găzduiască cu săptămânile rudele şi prietenii rămaşi „în libertate“ şi veniţi să vadă – unii din pură curiozitate, cum se trăieşte în sinistra Transnistrie. Nu exagerăm prea mult dacă spunem că în anii aceia s-a făcut şi turism în Transnistria, al rudelor celor deportaţi, rude pe care nimeni nu le împiedica să ia trenul sau maşina şi să treacă Nistrul, încărcaţi de cadouri pentru persoanele deportate. De precizat că printre cei deportaţi se aflau şi români get-beget, dar mai comunişti, săracii. Căci criteriul deportării nu a fost evreitatea, ci statutul de persoană suspectă a avea simpatii comuniste, suspectă de a fi săvârşit acte de trădare faţă de statul român!

Oricum, pe cei duşi de Antonescu în Transnistria nimeni nu-i păzea să nu părăsească locuinţa sau localitatea, din care mulţi evrei chiar au şi fugit întorcându-se la Bucureşti, iar alţii trecând linia frontului la ruşi, cazul tatălui lui Norman Manea, marele scriitor. Repet: nimeni nu i-a păzit pe evrei în Transnistria ca să nu „evadeze“. Dacă a existat o pază, aceea s-a ocupat de protecţia evreilor, pe care localnicii ucrainieni îi cam vânau, considerându-i în genere pe evrei, pe toţi evreii, vinovaţi de suferinţele lor din anii ’30, ani groaznici de înfometare a ţăranilor ucrainieni, decimaţi literalmente de foametea provocată cu bunăştiinţă de guvernarea bolşevică, majoritar evreiască, cum bine se ştie!…
În concluzie: cele două cifre, 400.000 de evrei ucişi de  românii lui Antonescu şi, respectiv, 500.000 de români ucişi de „regimul iudeo-bolşevic“ de la Bucureşti în perioada 1944-1964, sunt false. Sunt, din fericire, false! Avem toate datele pentru a le corecta şi a le apropia de adevăr. Institutul pentru Cercetarea Totalitarismului, condus de dl profesor Radu Ciuceanu, a publicat o serie de lucrări din care se poate deja deduce numărul aproximativ corect al victimelor regimului comunist care şi-au dat viaţa dincolo de zidurile temniţei. (Vezi şi precizarea de mai sus, pentru a înţelege corect ideea de „victimă“ şi de „suferinţă“. Nu se reduce totul la pierderea fizică a vieţii!)

Datoria de a stabili cifra corectă revine numai şi numai deţinuţilor politici. Mutatis mutandis, am putea spune că evreilor le revine obligaţia de onoare de a stabili ei cifra cât de cât corectă a victimelor regimului Mareşalului Ion Antonescu, victime, în fond, ale românilor. Oricum, între oameni cât de cât serioşi nu se mai poate vorbi nici de sute de mii şi nici de zeci de mii de victime, de morţi. Dacă ne ajută bunul Dumnezeu s-ar putea ca cifrele să mai scadă chiar, sub ordinul miilor! Ceea ce pe oamenii normali, evrei sau români, ar fi să-i bucure şi să-i încurajeze, să le dea speranţa şi confirmarea că fiinţa umană nu s-a ticăloşit de tot!

Dr. EPIFANIE E. COZĂRESCU s-a stins din viata

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2010

Dr. EPIFANIE E. COZĂRESCU s-a stins din viata

Cernăuți 24 ianuarie 1904 – Roman 4 martie 2010

 

Autor: Ion Coja

S-a stins din viața exemplară pe care a dus-o dr EPIFANIE  E.  COZĂRESCU. Născut la Cernăuți la 24 ianuarie 1914, EPIFANIE E. COZĂRESCU lasă în urma sa numai faceri de bine, pentru toți cei care l-au cunoscut ca medic și ca om. Cu ceva ani în urmă am primit de la dînsul o carte deosebit de interesantă, intitulată Paramedicalia, deosebit de importantă pentru istoria medicinii românești, dar și pentru cunoașterea și înțelegerea unor evenimente la care medicul  EPIFANIE E. COZĂRESCU a luat parte nemijlocit, ca persoană implicată sau numai ca martor. Martor de o onestitate aflată deasupra oricărei îndoieli. În plus, inteligența, cultura și sagacitatea sa, dau mărturiilor sale valoare de document incontestabil. M-am bucurat când am găsit în Paramedicalia mai multe pagini dedicate rememorării tragicului pogrom de la Iași, din iunie 1941, când au murit asasinați 9000 de evrei.

I-am scris autorului și l-am rugat să revină asupra subiectului cu precizări mai explicite. Mi-a trimis astfel două texte pe care le public acum din nou, ca semn de recunoștință personală și publică pentru o viață dedicată adevărului, vieții și demnității umane. Dumnezeu să-l odihnească pe cel căruia i s-a potrivit atât de bine numele sub care s-a încreștinat:  EPIFANIE… Sit tibi terra levis, EPIFANIE COZĂRESCU!

*

Adevărul despre Pogromul de la Iași, iunie 1941

așa cum l-a cunoscut dr. Epifanie E. Cozărescu

Prima mărturie:

Mult Stimate Domnule profesor Ion Coja,

          Încântat şi onorat de faptul că aţi binevoit a citi volumul meu de proză scurtă intitulat „Paramedicalia” – ceea ce vrea să însemne  „însemnări  din timpul vieţii mele ca medic”. Cu alte cuvinte, sunt evocate momente  din viaţa mea de medic,  „trăite  şi nu „născocite”…

            Printre acestea şi problemele evreilor din Moldova – unde am convieţuit şi eu cu dânşii. Deci nu pe temă principală, ci colaterală, întrucât eu aveam alte preocupări. Totuşi voi încerca să lămuresc  niţel şi problema lor. O fac oarecum obligat  întrucât  oprobiul ce ni se aruncă în sarcină, în realitate este străin de ceea ce s-ar putea numi „holocaust”, cumva  amărându-ne sufletul, fiind depărtat de adevăr.

            Dacă la noi în Moldova evreii au suferit în vremea aceea anumite vexaţiuni, în majoritatea lor acestea nu au fost provocate de noi, de populaţia românescă, ci de trupele  SS (fasciste) germane, aflate atunci pe teritoriul nostru! Este purul adevăr pe care îl susţin cu convingere.

             Pe atunci, în toamna anului 1940, aşa cum am arătat în unele capitole din Paramedicalia mea,  eu nefiind  aderent atunci  la ideile pro sau anti-fasciste din ţara noastră, (Totul Pentru Ţară, Legiunea Arhanghelului Mihail, LANC, cuziştii), n-am participat la realizarea idealurilor lor. După cum se observă din capitolele mele din carte: “Dureroasa părăsire a Cernăuţilor – 1940” – pg. 3 -8, “Munca şi viaţa în spitalul „Caritatea” (prolog la holocaustul nazist şi al trenului morţii) – pg. 17 – 24, „ Viorica Agarici – mit şi adevăr  în problema „Trenului morţii”  pg. 25 – 29,  „Tristele peripeţii ale retragerii noastre din Moldova – 1944”  – pg. 30-38, atât am văzut  şi  sintetizat şi nimic altceva, oricum din cele relatate cu curaj şi responsabilitate, reies gravele probleme şi excese sângeroase petrecute la Iaşi în iunie 1941 la începutul războiului. Dar acestea nu au fost generate de autorităţile noastre, ci de trupele SS germane. Despre cei 9000 de evrei omorâţi  atunci la Iaşi, despre semnalizările cu becuri roşii din podul caselor, pentru a dirija  bombardamentele  aviaţiei sovietice asupra Iaşului, după cum au fost localizate şi elucidate de localnicii români, am scris cât amputut eu de clar clar în capitolul respectiv.

            Iar când autorităţile noastre au fost obligate de comandamentul german  al Iaşului, din cei 500 de arestaţi de ei şi aduşi la poliţie pentru ca autorităţile române să trieze şi să descopere posibilii făptaşi  în legătură cu dirijarea bombardamentelor sovietice,  au fost aleşi 100 de elemente cunoscute ca a fi  „comunişti notorii”. Aceştia au fost ridicaţi dintre cei 500 şi  trimişi la închisoarea militară românească de la Copou din Iaşi, unde au fost ţinuţi până la terminarea războiului, când au fost eliberaţi! Ce s-a întâmplat cu cei 400 de evrei rămaşi? Au fost eliberaţi a doua zi dimineaţă, plecând pe la casele lor. Așa s-au petrecut lucrurile la Iași, câtă vreme românii au avut controlul asupra desfășurării evenimentelor.

             Atunci germanii făcând „Einen kurzen protzes”, au adunat alte sute de localnici evrei, i-au adus în curtea Chesturii de Poliţie, i-au cercetat şi mitraliat pe toţi. A doua zi, trecând eu pe acolo cu o maşină a spitalului nostru, am observat şuvoiul gros de sânge scurs pe sub poarta poliţiei pe caldarâm. Alţii au fost arestaţi şi împuşcaţi chiar în casele lor, de unde, în următoarea dimineaţă erau ridicaţi de căruţele primăriei  şi transportaţi la cimitirul israelit. În completare, a se vedea cele scrise în  volumul Paramedicalia.

              Referitor la populaţia de etnie evreiească din Basarabia, după revenirea românilor în 1941 şi începerea războiului,  persoanele  care şi-au bătut joc de autorităţile şi armata română[1] care fuseseră obligate în 1940, conform odiosului Pact Ribbentrop-Molotov, să părăsească Basarabia şi Bucovina de Nord,   au fost deportaţi în Transnistria. Nu au fost închişi în lagăre, ci încartiruiţi în casele din zonă.

Când  s-a întors frontul româno – german în 1944 şi trupele germane începuseră a lichida elemente evreieşti întâlnite în retragere,  autorităţile române le-au permis evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord să se întorcă imediat la casele lor  pentru a-i proteja de  primejdia de a fi lichidaţi de trupele germane.

            În Roman, din 12.000 de evrei în 1941, au fost deportaţi în Transnistria numai 2  evrei, activişti comunişti,  cărora li s-a permis să se întoarcă acasă în 1944. Iar  dintre evreii din Ardealul de  Nord şi Maramureşul românesc, dintre cei care au scăpat de deportarea  hortistă fugind în teritoriul românesc, peste  noua frontieră a României, nu au suferit în nici nu fel de ostracizări din partea autorităţilor, ci au emigrat  în Israel ( făcând parte din lotul de 400000  de evrei  români emigraţi legal în Israel  – între anii 1942 – 1943).

            Mai trebuie menţionat faptul că în perioada  când ţara era condusă de Mareşalul Ion Antonescu, nemţii au trimis un tren cu 15 vagoane  pentru a ridica evrei din Bucureşti spre a fi lichidaţi la Auschvitz. Acest tren s-a întors gol în Germania, nici măcar un singur evreu din România nu a fost trimis în lagărele germane. Şi atunci unde este holocaustul românesc ?!

18 noiembrie 2008

Dr. Epifanie Cozărescu, fost medic, veteran de război, rănit şi evadat din prizonierat sovietic, fost  expropiat şi deportat cu domiciliu forţat de la Săveni – Botoşani la Roman        în perioada 1949 – 1951.

*

A doua mărturie:

(Completare la cronica filmului „Calatoria lui Gruber”)

Dau publicității mărturia domnului dr Epifanie Cozărescu, pe care o raportez la filmul dlui Radu Gabrea despre „pogromul de la Iași”, film făcut după mărturia mincinoasă a lui Curzio Malaparte, la care s-au adăugat minciunile filmului, film din care rezultă că nemții nu ar fi avut nicio legătură cu pogromul, că soldații români, nesimțitori la tragedia semenilor lor, ar fi păzit vagoanele cu evreii muribunzi, refuzând să le dea o cană de apă, o gură de aer!

MULT STIMATE DOMNULE PROFESOR ION COJA,

 În primul rând va urăm sănătate deplină şi succes în preţioasa Dumneavoastră operă de istorie ce o scoateţi la lumină.

In ce priveşte Mărturiile mele aduse pro şi contra acuzaţiilor de antisemitism şi holocaust românesc revin asupra celor declarate:

Alianţa făcută de generalul, ulterior, Mareşal Ion Antonescu cu Germania s-a referit numai la recuperarea teritoriilor rupte din trupul ţării, prin odiosul Pact Ribbentrop – Molotov, în anii 1939/40, în nici un caz pentru a sprijini şi a transmite din Germania în România holocaustul antievreiesc de atunci.

După recuperarea teritoriilor pierdute şi apărarea lor prin alianţă strict militară cu armata germană, li s-a aprobat trupelor române care pătrunseseră în Basarabia şi nordul Bucovinei, să să deporteze în Transnistria numai locuitorii evrei, care îşi bătuseră joc de armata română aflată în retragere în anul precedent după pactul Ribbetrop – Molotov; nici un fel de altă răzbunare!

În ceea ce priveşte uciderile de evrei comise în 1941 la Iaşi, unde lucram eu atunci într-un spital militarizat, deci am fost martor auditiv şi ocular, în total s-au înregistrat 9000 de decese, din cei 45 000 de cetăţeni evrei ai Iaşului din acea vreme, toate produse de trupele SS germane, care susţineau că se luptă cu populaţia evreiască filosovietică, care au ajutat aviaţia sovietică să repereze punctele de atac din Iaşi în timpul nopţilor, când oraşul era în camuflaj.

 După cum am arătat în capitolul din cartea mea Paramedicalia, câteva mii de evrei au fost îmbarcate în două trenuri spre a fi transportaţi în alte centre din ţară, mai puţin periclitate. Trenul nr. 1 şi-a debarcat toţi deţinuţii în cel mai apropiat oraş de Iaşi, la Podul Iloaie. Trenul nr. 2 care trebuia să transporte evrei în lagărul de concentrare de la Călăraşi – Ialomiţa, având a parcurge o distanţă mare într-o perioadă îndelungată, când linia ferată era supra aglomerată cu trenuri militare, care grăbeau spre front, fiind obligat să staţioneze prin gările aflate pe parcurs în special la Podul Iluaie şi Târgu Frumos şi alte gări mai mici pe parcurs, mulţi deţinuţi evrei înghesuiţi în vagoanele oblonite au murit acolo asfixiaţi, fiind debarcaţi prin gările întâlnite, ultima din acestea fiind Romanul. Până la Roman au murit cca. 413 evrei şi la Călăraşi au ajuns nevătămaţi 776 de deţinuţi, toţi eliberaţi, după cum se ştie în 1944. Ultima asfixiere a lor s-a produs pe cale înainte de a ajunge la Roman. Aici ,aşa cum am arătat în articolul meu intitulat „Trenul morţii la Roman” ( a se vedea Paramedicalia, pg 25 – 29), supliciul evreilor înghesuiţi în vagoane a luat sfârşit datorită, intervenţiei preşedintei de Cruce Roşie din Roman, Doamna Viorica Agarici sprijinită în acţiunea ei filantropică de prefectului judeţului Roman, colonelul Ştefan Ionescu, cei doi medici de serviciu în gară: dr. Veronica Fălcoianu, soţia directorului Spitalului Roman şi med. Cpt. dr. Radu Popovici, şef al secţiei Chirurgie a Spitalului Militar din Roman, plus personal de asistenţă sanitară şi socială civil şi militar, toţi aceştia nereuşind să deschidă vagoanele supra aglomerate intrate în gara Roman, au apelat la sprijinul Reginiei Mamă Elena a regelui Mihai I, aflată atunci în vizită la spitalele militare de răniţi din Roman, care, la rândul ei, a cerut ajutorul Mareşalului Ion Antonescu, aflat în trenul „Patria”, de unde comanda trupele române de pe front. Abia acesta, cerând aprobarea comandantului german al acestei linii a frontului, a dat ordin să se dea voie să se vină în ajutorul evreilor din tren, care cereau apă, aer şi lumină. Ca urmare trenul a fost oprit şi li s-a acordat asistenţa necesară, după cum am expus pe larg în capitolul „Mit şi adevăr în problema trenul morţii”, publicat în volumul Paramedicalia, trimis Dumneavoastră.

În privinţa celor 400 000 de evreilor din România emigraţi în Israel între 1941 – 1943 toate informaţiile deţinându-le din presa vremii, nu am nimic de adăugat. Vă rog cercetaţi acolo.

Sunt de acord a fi publicate toate informaţiile redate de mine, deoarece sunt conforme cu cele aflate atunci.

Al Dumneavoastră cu toată stima, Dr. Epifanie Cozărescu – veteran din al doilea război mondial, 2 ianuarie 2009

A consemnat: Prof.univ.Ion Coja

 

Foto. Cernauti – Piata Unirii


[1]  A se vedea şi  cartea  generalului  locotenent în rezervă , Ion Şuţa România la cumpăna istoriei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991

Emil Cioran si Holocaustul – Completare

Posted by Stefan Strajer On January - 22 - 2010

Emil Cioran si Holocaustul – Completare

 

 Autor: Ion Coja

Ma simt dator să răspund câtorva obiecții și observații critice făcute de cititorii Curentului International, care m-au onorat cu comentariile dumnealor pe marginea articolului meu despre Emil Cioran. Pe rând:

1. In perioada interbelică cuvîntul jidan nu era injurios. El a devenit ofensator prin anii ’60, la concurență cu neologismul evreu, care are un sens neutru. Eu am folosit ultima oară cuvîntul jidan în armată. Aveam colegi de pluton un armean, și toți îi ziceau Armene, un turc, și-i ziceam Turcule, și un evreu, Hary Coman, bun prieten, care, când i-am spus Jidane, m-a făcut atent că nu-i place. De atunci n-am mai folosit cuvîntul jidan și i-am sfătuit și pe alții să facă la fel. În momentul de față există tendința de a se impune în limba română diferența pe care o fac unii, numindu-i jidani pe evreii de calitate morală proastă, și evrei pe ceilalți. Bunăoară Ellie Wiesel ar fi jidan, iar Einstein este evreu.

2. Autorii citați de dl Manfred Maderer au scris despre Transnistria fără să calce prin România și la distanță de zeci de ani de la „holocaust”. Eu prefer ca sursă de informații autorii evrei care au trăit in Transnistria în anii respectivi și au scris despre Transnistria imediat după ce au plecat de acolo. Mă refer la Filderman, la Siegfried Jagerdorf, la Leone Blum… Hannah Arendt, ca și Raul Hilberg, scrie din citite, din cărțile altora, iar când mergi la aceste cărți vezi că nici ele nu se bazează pe surse directe, pe martori. Nici unul dintre liderii evrei din acea perioadă nu a depus mărturie în favoarea tezei Holocaustului. Iar teza holocaustului din România a fost lansată abia după 1990… Cât privește Cartea Neagră a lui Matatias Carp, se știe că a scris-o mai mult nemernicul de Ilya Ehrenburg, iar aberațiile din această carte au fost deja semnalate. Nu e de luat în serios! Cât privește Jurnalul lui Mihail Sebastian, nimeni nu ne explică de ce a fost publicat după 50 de ani de așteptare la Tel Aviv… Nicio pagină din Jurnal nu susține producerea unui Holocaust în Transnistria. În plus, s-a demonstrat că editorii Jurnalului au umblat la text… Valoare nulă ca document.

3. Nu urmăresc să fiu original, ci adecvat la fapte. Dacă aș vrea să fiu original, vă asigur că pot demonstra oricând că în Holocaustul din România și-au pierdut viața peste 1.500 000 (un milion și jumătate) de evrei!… Am și făcut-o, într-un text mai puțin cunoscut. Voi reveni curând cu acest calcul! Deci nu 6 milioane, ci cel puțin 7(șapte) milioane de evrei au fost unciși. Iar dacă îi pui la socoteală și pe evreii uciși de sovietici, pe care istoricii evrei evită să-i contabilizeze, ajungi la 8 milioane de evrei asasinați după încheierea pactului Hitler-Stalin din 1938… Cel puțin 8 milioane, bătuți pe muche!

4. Dl Maderer crede că dacă se demonstrează existența antisemitismului în România este de la sine înțeles că se demonstrează și realitatea Holocaustului. După informațiile mele antisemitism există și azi, iar Holocaustul de azi nu-i privește pe evrei, ci pe alții… La fel, legislația antievreiască nu înseamnă Holocaust!

5. Dlui Apostol Pavel. Eu nu semnez cu pseudonime, ci cu numele meu din actele de identitate. Vă sfătuiesc să faceți la fel. În plus, nu dau sentințe, ci dau informații și propun interpretarea acestora, unele deducții logice etc. De exemplu, din informația că niciun lider evreu din anii aceia nu a afirmat producerea unui genocid, ce concuzie se poate trage? Că a fost Holocaust?

6. Spuneți că adevărul iese la lumină ca urmare a recunoașterii lui de către cei implicați… Sunteți o fire naivă și generoasă. Sunt minciuni care durează de secole, de milenii…

7. Pentru dl Mihai: Emil Cioran este o mare personalitate a secolului al 20-lea. Nu aveți voie să vorbiți despre el lăudându-vă că o faceți din ce ați auzit despre el, nu din ce ați citit! O asemenea suficiență vă descalifică!… Cât privește  povestea lui Traian Popovici, cum puteți crede că a salvat 20 000 de evrei fără ca autoritățile să știe?! Stați de vorbă cu dr Matasa, din America , vă poate lămuri mai bine decât mine, tatăl dumisale a fost procuror militar în acei ani!

8. Dlui Stoian. Sunteți într-o gravă confuzie: crima este crimă, iar genocidul este genocid! Crime se petrec zilnic! Din fericire nu și genocide… Cât privește Odessa în 1941, acolo s-au petrecut represalii pe care legile războiului le îngăduie. Crimele făcute în spatele frontului împotriva trupelor ocupante sunt de o mare lașitate! Asemenea crime au fost aspru pedepsite și de anglo-americani, de Aliați adică. În plus, au fost 11.000 de evrei uciși la Odessa cam tot așa cum au fost uciși 11.000 de țărani români la 1907. Și în 1941, și la 1907, numărul victimelor a fost de câteva sute „numai”. Nu 11.000. Slavă Domnului!

9. S-ar putea ca în America să mai trăiască fiicele unui mare evreu: Siegfried Jagendorf, autorul unor memorii despre Transnistria. Încercați să le dați de urmă și cereți-le informații despre părințiilor, cum au dus-o în Transnistria. Nu vă mai luați după filmele de la Hollywood, cu germani care ascultă Bach după ce au dat drumul la crematorii să duduie toată ziua…

10. Pentru toată lumea o întrebare: Ce părere aveți despre minciuna cu transformarea a 900.000 de evrei în săpun, minciună lansată de celebrul Simon Wiesenthall în 1946? Cum a fost cu putință ca o omenire întreagă să fie insultată într-un mod atât de abject?! Cine poartă răspunderea pentru această postură atât de degradantă în care a fost pusă condiția umană?! Nimeni nu spune nici măcar „Pardon” pentru această ticăloșie fără pereche?!

                                         Cu stimă,  Ion  Coja

În apărarea Mioriței

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2010

În apărarea Mioriței

 

Autor: Ion Coja

     Rândurile de faţă sunt scrise dintr-un impuls polemic, stârnit de numărul tot mai mare al referinţelor stupide sau de-a dreptul tembele care apar în presa românească şi pe la autori mai căzniţi, având ca ţintă comportamentul „mioritic” al ciobănaşului sau alte aspecte ale celebrului text. Paharul răbdării şi al toleranţei mele faţă de imbecilitate ca debilitate mentală s-a fost umplut când am auzit de Nicolae Manolescu, de însuşi Nicolae Manolescu, că ar fi scris undeva sau a afirmat cândva, că Mioriţa ar trebui inclusă în opera poetică a lui Vasile Alecsandri… Chip, Doamne, că Alecsandri ar fi „stilizat-o” într-atât încât nu mai aparţine folclorului, sufletului etnic românesc etc., ci a devenit o creaţie – o capodoperă, ce-i drept, a unui autor anumit, numitul Vasile Alecsandri!…

     Manolescu îmi aduce astfel aminte de acel truditor ingenuu la Căile Ferate care a ieşit la pensie după o viaţă întreagă petrecută pe lângă vagoane, ale căror roţi le-a ciocănit cu o conştiinciozitate ireproşabilă zi de zi, pe ploaie, pe ninsoare sau pe arșiță, vreme de câteva decenii. La pensie ieşind acel Nae Manolescu, tot staful CFR-ului s-a adunat în păr să-l sărbătorească în mod exemplar pentru ceilalţi salariaţi. „Spune-mi, nene Nicky, i-a zis însuşi ministrul de resort, acum când ieşi la pensie după o carieră, repet, aşa de ireproşabilă și de exemplară, cu ce-ţi putem fi de folos? Ai vreo dorinţă mai deosebită pe care noi am putea să ţi-o împlinim? Hai, zi, nu te sfii!” La care ceferistul Manolescu a îndrăznit să fie ca niciodată de sincer şi descătuşat de prejudecăţi: „Da, domnule ministru, acum, că plec din triaj pentru totdeauna, n-aş vrea să mor înainte de a afla la ce folosea ca eu să trec pe la toate vagoanele şi să tot dau cu ciocanul în roţile alea, săracele de ele?!”…

         Cam aşa şi cu Nicolae Manolescu al nostru: iese la pensie, dă colţul mâine-poimâine şi nu a aflat, căci nu l-a căutat, răspunsul la o întrebare pe care şi-o pune orice tînăr cât de cât preocupat de fenomenul literar românesc: cât din Mioriţa „lui Alecsandri” este text autentic şi cât i se datorează romanticului boier? Eu unul m-am ales încă din liceu cu această întrebare incomodă, dar tot în anii de liceu am aflat răspunsul, simplu, mergând la alte variante ale Mioriţei şi constatând, cu nesfârşită încântare, că există variante ale Mioriţei – varianta Tocilescu, Densusianu şi altele, uitate acum de mine, cel puţin la fel de reuşite ca text literar… Ca literatură! Ca literaritate! Se pare că Nicolae Manolescu nu s-a ostenit să meargă „la text”, la textul celorlalte variante, și a trăit toată viaţa sa atât de total dedicată literelor româneşti cu convingerea ieftină că Mioriţa nu există de fapt… Nu există ca text folcloric, ca reper etnic sufletesc, ca „mit fondator”!…

      Păi handicap mai deformator de suflet de literat român mi-e greu să imaginez…

       Asemenea concluzie, cum că Miorița aparține literaturii culte, concluzie cu care contrariezi chiar pe toată lumea, nu poate să apară decât din lipsa de aderență organică la fenomenul numit destul de impropriu literatură populară. Adică din lipsa lecturii, în cazul unui literat din a doua jumătate a secolului al 20-lea. Contactul cu folclorul este, la noi, cei școliți după 1945, aproape exclusiv livresc. Ține însă de o erudiție minimă obligatorie pentru un istoric literar să frecventeze antologiile și studiile de folclor (literar și nu numai). Se vede clar că Manolescu nu a trecut prin această experiență, că nu a trăit șocul inițiatic (sic!) pe care orice literat, orice filolog român îl resimte la contactul consistent, adică edificator, cu folcloristica românească, implicit cu folclorul românesc. Dacă în alte culturi și literaturi, mai ales occidentale, folclorul nu este propriu zis un capitol de istorie a literaturii (culturii) respective, în spațiul românesc nu poți să faci istorie, a culturii și literaturii naționale, fără să pornești de la cea populară și la ea să te întorci mereu, ciclic, pentru a te verifica și întrema(sic!).

        O evaluare a literaturii noastre culte din această perspectivă ne impune o concluzie deopotrivă incomodă și reconfortantă: avem mari datorii față de folclorul românesc, față de imaginarul și mentalul românesc, pe care scriitorii români nu l-au scos la lumina cuvîntului tipărit decât fragmentar, cu mari lacune și deseori în chip formal, de ochii lumii… Folclor pe care suntem tare departe de a-l fi epuizat… Folclor care ne așteaptă pentru creații mai inspirate, mai sincere decât cele deja existente! Mai autentice.

        La fel din istorie, istoria națională, mari capitole sau momente de maximă concentrare existențială și emoțională lipsesc din inventarul surselor de inspirație deja valorizate literar. În tradiția imperială a Eneidei, nu e cazul să ne sfiim a menține și chiar a spori sentimentul datoriei pe care, ca literați, ca artiști, literații și artiștii îl au față de istoria națională, față de sufletul etnic românesc. Marile subiecte ale literaturii și artei inspirate din istorie sunt încă nescrise, neîncepute, neidentificate ca atare… Compromisă în anii stupizi ai realismului socialist, ideea de „a fi suflet din suflerul neamului meu” a avut până acum, de-a lungul istoriei noastre culturale, productivitatea literară și culturală totuși cea mai ridicată. Fără consecințele literare și culturale pe care le-a determinat trăirea acestui imbold, trei sferturi din literatura și cultura noastră ar lipsi de la apelul de seară… Această idee nici pe departe nu și-a trăit traiul, chiar dacă unii s-au priceput să-i mănânce mălaiul, ca jalnici profitori ai ideii naționale… De douăzeci de ani ideea națională este pe față atacată și discreditată, atât cât reușesc s-o facă condeiele năimite în acest jalnic scop. Nu puține! Și cu susținere „logistică” oficială. Bașca cea externă!

        …Dar, slavă Domnului, nu mor caii când vor potăile!…

        Bizara teză a lui Nicolae Manolescu privitoare la Miorița își are logica ei de îndată ce este poziționată în contextul largului front anti-naționalist și anti-românesc deschis după 22 decembrie 1989…

                                                                *

       Nu departe de Nicolae Manolescu „se postează” de la sine neisprăviții care găsesc cu cale să se pronunțe superiori și lucizi asupra propriei lor condiții de român pentru a o repudia, cu indignare, ca pe un trist produs al spiritului mioritic. Da, zic aceștia, Miorița este un text fundamental pentru conștiința etnică românească, numai că rezultatul răspândirii la scară națională a acestui text a fost lamentabil: generalizarea printre români a resemnării lașe, lipsite de vlagă în fața provocărilor cu care istoria încearcă fiecare popor. Românii, mai ales cei de azi, au avut neșansa să moștenească „din părinți” acest text deformator și pervertitor de suflete… Poporul român, cu sute de ani în urmă, a inventat și adoptat soluția mioritică, cea mai lipsită de bărbăție, lipsită de „șira spinării”, cum s-a pronunțat de curând un trubadur pârît, devenit pedagog național. Cândva, orice lăutar știa să cânte Miorița și deseori li se cerea s-o facă… Azi, un lăutar burduhănos și unsuros, preferă Miorița la proțap… De când n-ai mai citit-o, amărîtule?!

       Dar trebuie să-i mulțumesc histrionului pentru nerușinare, abia așa paharul lehamitei mele, iată-l, deversează în sfârșit… Făcându-mă să le propun, celor capabili să mai priceapă ceva,

O  INTERPRETARE  CUMINTE  LA  MIORIȚA

 

 

       Pornesc de la un dat unanim acceptat de specialiști: Mioriţa a fost la origine un colind…

       Mi-aduc bine aminte mirarea cu care, student fiind, am luat cunoştinţă de acest detaliu „biografic” al baladei, la cursul lui Mihai Pop, bătrînul. La vremea mea am fost colindător înfocat. Ani la rând am mers în seara de 23 decembrie cu Bună, bună seara la Moş Ajun, a doua zi cu Bună, bună dimineaţa la Moş Ajun, în seara de Crăciun cu Florile dalbe, de Crăciun cu Steaua, cu Pluguşorul în ultima zi a anului, iar în prima zi de An Nou, cu Aratul şi semănatul. Textele colindelor le luasem de la copiii mai mari şi nu vedeam nicio posibilitate ca vreun colind să semene cu Mioriţa… Abia apoi am aflat şi am priceput că în satul tradiţional colindele erau altele, atât ca funcţie, cât şi ca text. Mai întâi că nu se mergea pe la toate casele cu acelaşi text. De cele mai multe ori colindul însemna un text pregătit ad hoc, adică într-un scop anumit, acela, imaginat anume pentru fiecare casă unde se făcea uratul, un text „personalizat”, care dezvolta un detaliu legat de „istoria” familiei respective. Dacă gazda era pătimaş vânător, i se zicea colinda Cerbului, alta decât colinda pentru o gazdă împătimit pescar. Şi aşa mai departe…

      Altă informaţie: colindătorii se organizau în cete cu multă vreme înaintea zilelor de colindat şi pregăteau un repertoriu anumit, cam la fel cum fac elevii de azi când pregătesc din timp o serbare şcolară. Desigur, era o participare colectivă, dar cu talent literar creator nu puteau fi toţi. Puteau să aibă gust literar ca să recunoască valoarea unui text, ceea ce este altceva. Dar de regulă, într-un astfel de grup, unul sau cel mult doi sunt „mai” autori decât ceilalţi, creatori propriu ziși. Detaliu esențial: colindatul nu era practicat numai de copii, dimpotrivă, cetele de flăcăi erau cele mai active, mai legate de rigorile și obiceiurile colindatului.

      Cu ani în urmă, la o sesiune ştiinţifică, am ascultat o comunicare despre o colindă culeasă pe la 1900, de Constantin Brăiloiu, colindă imaginată special pentru o gazdă care fusese implicată într-un accident de cale ferată ce făcuse multă vâlvă la vremea respectivă. …Cred că atunci s-a declanşat în mintea mea procesul asociativ, de idei şi fapte, al cărui rezultat sunt însemnările de faţă. Aşadar, am înţeles eu, colinda putea să fie legată şi de o întâmplare anumită din viaţa familiei colindate, de un „accident”! Evident, colinda inspirată de accidentul CFR nu putea supravieţui, nu se putea impune conștiinței colective, căci puţine sunt familiile astfel lovite, aşa cum puţine sunt şi accidentele feroviare, din fericire. În schimb, moartea năpraznică a unui păcurar, a unui oier, era în vechime un „accident” care ocolea puţine comunităţi rurale.    

         Câteva cuvinte despre ciobănie, despre oieritul tradițional. Este greşită imaginea, oarecum curentă, a „ciobănaşului cu trei sute de oi”, care trece prin marginea satului spre a umple de dor inima fetelor. Ciobanii de odinioară străbăteau cu oile sute de kilometri, până departe de casă, deseori trezind ostilitate printre localnici. Drumul lor era plin de felurite „provocări”, la care nu era ușor să le faci față. Străbunicul meu Licoi, din Răşinari, ducea turma la iernat în bălţile Nistrului, alţi țuțuieni iernau în Crimeia, iar sate de mocani plecaţi cu oile şi care au fost prinşi de Revoluţia rusească departe de casă, nemaiputând să se întoarcă, se găsesc mai multe, dincolo de Bug şi până la poalele munţilor Caucaz… Oieritul era primejdios în mai multe feluri și pretindea bărbați adevărați, tari de „vîrtute”…

      La români ciobănia poate fi comparată cu marinăria la englezi. Prin marinari, prin corăbieri s-a lăţit teritoriul limbii engleze, dusă astfel până la capătul Pământului. Limba română, la rândul ei, a cucerit teritorii noi mai ales prin ciobanii întemeietori de sate în proximitatea teritoriul româno-fon, dincolo de Nistru sau de Tisa, ocupând şi românizând teritorii nelocuite, pustii la acea vreme. Turmele plecau la iernat grupându-se, ca nişte flote ale uscatului, căci o turmă răzleaţă se oferea unor primejdii mult prea mari. Drept care ciobanii erau bine militarizaţi, înarmaţi şi pregătiţi să facă faţă atacurilor unor răufăcători. De regulă ciobanii se întovărășeau la drum, asociindu-se pe bază de încredere, încrederea cea atât de omenească, de indispensabilă societății umane. În aceste condiţii, satul de munte, mocănesc, de unde se pleca în transhumanţă, nu era deloc ocolit de vestea neagră a omorului, a crimei nelegiuite căreia să-i fi căzut victimă un fecior din sat, probabil mai neştiutor de răutăţile lumii. Iar când omorul ce producea în interiorul „asocierii”, în disprețul încrederii, crima atingea culmea nelegiuirii!

       Nu mi-e greu să mi-l imaginez pe acel flăcău fără de noroc care să le fi fost prieten din copilărie celor din ceata de colindători, camarad aşadar. Cu ce colind se puteau înfățișa foştii tovarăşi de jocuri şi isprăvi tinereşti la casa bătrânei mame, cea cu brâul de lână?… Colindătorii nu puteau ocoli „subiectul”, rostind un colind „neutru”. Tot satul o căina şi sângera alături de sufleţelul bietei mame pentru nenorocirea abătută asupra ei. Făcându-i un colind pe acest „subiect”, subiectul nu putea fi ocolit sau schimbat, fecioraşul nu putea fi înviat şi adus acasă ori pus să se lupte, biruitor și pilduitor, cu tâlharii! Mortul de la groapă nu se mai întoarce… Moartea nu dă nimic din ce apucă să ia! Şi atunci cum să fie prezentate lucrurile?! În ce fel ca în felul acela să mângâie cât de cât sufletul maicii bătrâne?

       Imbecilii de azi se revoltă: de ce mândreţea aceea de voinic nu s-a apărat?! De ce s-a împăcat cu soarta lui, atât de nedreaptă, pe care alţii i-au hotărît-o?!…

       Bieţi infantili, care nu pricep că în momentul când „textul” a fost „scris”, eroul era mort, mort nu în imaginaţia autorului, ci în realitatea cea mai dureroasă, a faptelor. Venind la uşa mamei, ceata de colidători nu avea ce căuta acolo decât dacă aducea o formulă salvatoare, sufleteşte vorbind. Salvatoare pentru mamă!

       De regulă, la asemenea năpraznă – vezi cazul recent și atât de asemănător al handbalistului Marian Cozma, cei mai mulţi care vin să mângâie prin prezenţa lor suferinţa familiei, a părinţilor, a mamei îndeosebi, nu găsesc cuvinte potrivite. Unii chiar o declară explicit: „nu avem cuvinte…” Ceata de colindători trebuie să se fi frământat tare mult atunci când s-a decis s-o colinde şi pe bătrână. Bănuiesc că nici nu se putea să nu meargă cu uratul la mama prietenului dispărut. Dar cu ce cuvinte, cu ce text s-o colinzi când toată lumea, pretutindeni şi dintotdeauna, în asemenea împrejurări, nu găseşte cuvinte potrivite?!…

       E foarte probabil că mulţi au trăit acest sentiment, al neputinţei de a face ceva, ceva care să se potrivească pentru a micșora suferinţa maximă, a mamei care a pierdut un copil, odorul ei… Nu poate fi durere mai mare! Şi e de bănuit că nu totdeauna şi nici la fiecare caz de omor, ci numai o dată, o singură dată cineva a găsit formula potrivită, textul cu care să aibă curajul să se prezinte în seara de Ajun la uşa casei îndoliate. Căci aceasta a fost funcţia primordială a Mioriţei: să aline suferinţa mamei… Să-i ofere bietei femei o interpretare a morţii fiului drag care să-i modifice percepţia catastrofei. Nu relatarea faptelor este ţinta textului, ci efectul mângâietor asupra bătrânei, asupra familiei care, din tinda casei, ascultă jelania colindei: Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai…

       Repet: punctul de plecare a fost un fapt real. Petrecut de nenumărate ori în lumea românească. Odată făptuită crima, nenorocirea devenea un dat imposibil de ocolit. Nimic nu se mai putea face. Aparent, nimic! Dacă totuși ceva-ceva tot se mai putea face, acel ceva nu era pentru victimă, ci numai pentru cei rămaşi în viaţă ca să sufere tot restul zilelor lor… Numai pentru suferinţa lor se mai putea face sau încerca ceva. Ceva care să-i ajute să „vadă” altfel cele petrecute. Aceasta era şansa colindătorilor şi totodată datoria lor, ca artiști: să găsească formula, textul mângâietor cu care să ajungă la sufletul bietei mame, ogoindu-l…

      A vedea în Mioriţa un text imaginat de colindătorii care merg la mama ciobănaşului ca să o „panseze”, cred că este o perspectivă utilă mai ales pentru cei care se grăbesc să proclame precaritatea unui aşa zis comportament „mioritic”. Acest comportament nu este cel real, al ciobănașului, despre care nici nu se știe cum a murit în fapt. Căci nu are importanță ce anume și cum s-au petrecut lucrurile în planul real, al faptelor. În acest plan nimic nu mai poate fi schimbat! Dacă se mai poate schimba ceva e numai în planul ficțiunii, al imaginarului. Tentația de a-l salva pe ciobănaș se poate împlini  numai în planul ficţiunii, al unei ficţiuni cât mai convingător  prezentată, care s-o ajute pe bătrâna maică să-şi mai ducă zilele lăsate de la Dumnezeu, zile pe care nu se mai simţea în stare să le suporte. Îi va fi fost oare măicuței de mocănaș mai uşor după ce vor fi trecut pe la fereastra ei colindătorii şi vor fi desfăşurat dinaintea uimirii sale tabloul fantast al nunţii cosmice, al nunții mioritice?… E greu de spus! Dar cu siguranță le-a fost mai ușor după aceea colindătorilor înșiși, participanți și ei la jalea lăsată în urmă de dispariția camaradului… Asupra acestora ar trebui cineva să insiste mai mult. Adică asupra autorului!…

       Desigur, a fost „o clipă astrală” aceea în care a fost imaginată colinda măicuţei lovite de cea mai nedreptă dintre nenorocirile ce se pot abate asupra unui om. Cine va fi fost acel colindător „de geniu”?!… Nu vom ști niciodată. O singură certitudine: nu a fost Vasile Alecsandri, domnule Manolescu… Dar încă mai semnificativ este „succesul la public” al acestei colinde, al formulei prin care moartea s-a transfigurat şi a căpătat alt chip, devenind astfel mai uşor de îndurat. Ba chiar dându-ţi sentimentul ciudat şi neaşteptat că transformă crima într-un eşec al asasinilor. Căci ei au gândit să-l dea morţii pe fecior, şi iată, moartea lui nu mai este moarte! Moarte mizeră şi urîtă, netrebnică ca înşişi făptaşii ei. Ci este cu totul altceva! Un spectacol cosmic, al întregii firi, care îl salvează pe fecior din mizeria asasinatului laş, proiectându-l transfigurat în peisajul cosmic, celest, şi atribuindu-i o postură mântuitoare, la care râvneşte orice mamă: să-şi vadă feciorul mire! I se oferă mamei această bucurie, fictivă, dar potenţată miraculos și mângâietor de viziunea binecuvîntatului „autor” al colindei. Recuperându-l astfel pe cel ucis pentru partea frumoasă, nobilă a existenţei, a fiinţei umane.

       Aidoma morţii, care nu dă nimic înapoi, funcţionează când şi când şi „teroarea istoriei”. Sunt momente în istorie când Istoria te striveşte, nu-ţi dă nicio şansă de a-ţi alege destinul, nu ai cum să i te pui de-a curmezişul ori s-o ocoleşti, să te dai la o parte!… Seamănă moartea ciobănaşului, odată petrecută, cu unele momente din istoria Neamului, zice Mircea Eliade, momente în care biet românul nu avea cum să se împotrivească cataclismului, la fel cum nici ciobănașul nu a putut evita trădarea, sperjurul infam al tovarășilor săi. Un asemenea cataclism, zice Mircea Eliade, a fost şi instaurarea în România după 1944 a unui regim atât de ne-românesc şi anti-românesc. Victimele imediate ale acestui regim, ne asigură Eliade, au fost românii nevoiţi să ia calea pribegiei, a exilului. Drama lor a cunoscut-o bine Eliade. Drama neputinţei de a interveni în rostogolirea grea, surdă şi implacabilă a Istoriei asupra Neamului tău. Neputinţa de a o opri sau de a devia Istoria din şleaul ce şi-l făcuse prin inima fiinţei româneşti.

     Zice Eliade: „Mesajul cel mai profund al baladei îl constituie voinţa păstorului de a schimba sensul destinului său, de a preface nefericirea lui într-un moment al liturghiei cosmice, transfigurându-şi moartea în „nuntă mistică”, chemând pe lângă el soarele şi luna şi proiectându-se printre stele, ape şi munţi. (…) El a impus deci un sens absurdului însuşi, răspunzând printr-o feerie nupţială nefericirii şi morţii.” 

       Cu alte cuvinte, românii din exil, incapabili să riposteze fățiș, ba chiar aflați unii, acolo, în Occidentul liber, sub interdicția de a acționa politic împotriva ocupantului bolșevic din Țară, au găsit, au știut acei români mioritici ce să facă pentru a da un sens superior, recuperator de idealuri, suferinței de a trăi departe de orizontul natal… Însăși opera lui Mircea Eliade, meșterită cu conștiința netă de a răspunde prin ea absurdei istorii moderne, face parte din răspunsul mioritic dat de exilul românesc. Dat de Enescu, Brâncuși, Cioran, Ionescu, Vintilă Horia, Uscătescu și atâți alții, inclusiv feciorii mioritici care s-au înrolat la sacrificiu ca să fie parașutați în Țară, pentru a-i sprijini pe și mai mioriticii partizani din munți…

       Eliade ne amintește, în celebrul său studiu (vezi volumul De la Zamolxis la Gingis-Han), faptul că aceeaşi transfigurare o găsim şi în textul unor bocete, când este plânsă moartea unui fecior nenuntit. Ce a fost la început, colinda sau bocetul? Răspunsul este de-o importanţă secundară. Succesiunea în timp nu putem fi siguri că este cea sugerată de Eliade, căci circulaţia extraordinară pe care a avut-o Mioriţa în toate ţinuturile şi mediile româneşti ar explica orice iradiere dinspre textul baladei în textul altor „manifestări” folclorice. Nu cumva textul Mioriţei este sursa unor viziuni prin care bocetele încearcă și ele să facă mai uşor de suportat despărţirea de cel drag? Oricum, ideea că Miorița este și un soi de bocet vine să dea o și mai mare complexitate acestui text. Rostul său este însă oricum acelaşi: absurdul, absurditatea morţii la omul tînăr, poate căpăta un sens, iar acel sens este mângâietor pentru cei apropiaţi sufleteşte de feciorul pierdut… Adică ţinta colindei, ca şi a bocetului, sunt rudele cele mai apropiate ale mortului, în mod specific maica cea bătrână, a căror inimă trebuie mângâiată…

      Textul eseului despre Mioriţa a fost publicat de Eliade în 1962. Scris cu câțiva ani mai înainte de data publicării, era prea devreme pentru ca Mircea Eliade să se fi gândit la un alt, anume, moment românesc de sublimă „prefacere a nefericirii într-un moment al liturghiei cosmice”. Instaurarea în România după 1944 a unui regim atât de ne-românesc şi de anti-românesc a fost o fatalitate tragică, impusă românilor cu o forță care depășea capacitatea lor de opoziție. Nu resemnarea „mioritică” a dus la instaurarea comunismului în România și în jumătate din Europa, ci cârdășia Est-Vest a marilor puteri nelegiuite. Ba, pe plaiurile mioritice, adică în adâncul codrilor și pe crestele munților, românii au avut reacția cea mai bărbătească din toată Europa comunistă, căci numai românii, mereu mioritici, au organizat singura rezistență anticomunistă armată, fățișă, haiducească. Eroică și deseori martirică! Singura din tot lagărul comunist, chiar dacă perfect inutilă, pragmatic vorbind…

         Paranteză: unde ne sunt trubadurii care să consemneze, cu inspirație, chiar și în ritm de rock sau folk, acest moment sublim de afirmare a sufletului românesc?! De ce nu răzbate, în mizerabile textele textierilor ce se imaginează trubaduri moderni, de ce nu răzbate fiorul eroic, elanul august al fraților Arnăuțoiu, al Elisabetei Rizea, al lui Gavrilă Ogoranu, al partizanilor din munți, pe care securitatea bolșevică i-a hăituit și ucis, dar de îngropat în mormîntul uitării îi îngropăm noi, cei de azi, noi îi îngropăm!…

       Tragedia produsă în anii 50, ai deceniului cu pricina, se traduce mai ales prin numărul imens de vieți distruse, stâlcite, călcate în picioare, batjocorite de justiția comunistă, de sistemul penitenciar cominternist, care a imaginat în România cel mai cumplit concept de tortură din tot lagărul comunist! Nu resemnarea mioritică a umplut temnițele comuniste din România, domnilor!… Ci dimpotrivă, neputința românului, neputință mioritică, de a se supune absurdului, de a accepta fața inumană, chipul drăcesc al noului regim! Din această neputință a resemnării s-au iscat feluritele acte de rezistență la regimul criminal cominternist! O statistică a acelor ani pune imediat în evidență că românii români, majoritari în Țară, erau minoritari în rândurile partidului comunist opresor, în schimb tare puțini minoritari din România au participat la popularea temnițelor din RPR cu anti-comuniști! În comparație cu românii, puțini etnici minoritari au ajuns să se înfrunte cu fiara, cu regimul de exterminare din închisori!…

       Anticomuniști cu arma în mână, dispuși în orice clipă să se sacrifice pentru libertate și demnitate, au fost numai românii români! Niciun minoritar etnic sau religios printre partizanii anticomuniști din munții României! În Făgăraș sau în pădurea Babadagului, în Maramureș sau în munții Banatului, în Apuseni sau Vrancea, au suferit și au jerfit numai urmașii ciobănașului mioritic, care ortodox, care greco-catolic… Și atât! Alții nu au mai fost! Picior de ungur sau de sas, de evreu sau de țigan! De reformat sau adventist!, care să fi urcat pe cărările de munte ale suferinței și jertfei… Ale demnității eroice!… Faptul că fiecare dintre acei partizani din munți, martiri și eroi deopotrivă, știau ca pe Tatăl nostru colinda baladei Miorița nu i-a făcut să lepede arma din mână! …Ci – iar, dimpotrivă!

       Așadar, zeci de mii de români au înfundat Piteștiul și Gherla, Aiudul și Canalul… Sute de mii de ani de suferință absurdă, mai absurdă ca moartea!… Torționarii neamului românesc i-au sortit exterminării lente, prin suferințe fizice cumplite și prin degradare morală, pe cei mai buni fii ai Neamului, pe cei mai „verticali”! Un regim penitenciar conceput pentru a batjocori omul, pentru a-l secătui sufletește înainte de a-l termina fizic!… Ținta predilectă: credința strămoșească a românului în Domnul nostru Iisus Hristos!

       Numai că a existat un răspuns – pe care l-aș numi omenesc înainte de a-l numi românesc, un răspuns totalmente mioritic la comportamentul bestial al ocupantului cominternist: în spațiul concentraționar românesc, adică în temnițele comuniste, românii siliți de teroarea istoriei să-și petreacă cu lanțuri la picioare anii cei mai frumoși ai tinereții, au găsit motive să aducă pentru această șansă și onoare mulțumire și cuvinte de glorie Mântuitorului Iisus Hristos, tovarășul lor de suferință, antemergătorul lor!… Nicăieri în spațiul încăput sub cizma bolșevică, cominternistă, a ateismului agresiv, militant, nu s-a mai produs un fenomen de amploarea și profunzimea trăirii religioase din temnițele comunismului ateu,  din care s-a prefirat până la noi, cu valoare de document fără pereche, poezia detenției, scrisă în temnițele din Republica Populară Română…

      E un fel de a spune „scrisă”, căci regimul bolșevic nu le-a admis academicienilor, savanților și poeților încarcerați accesul la hârtie și creion. Toată poezia detenției – capitol eminamente românesc în rezistența anti-comunistă planetară, a trăit și a supraviețuit numai pe căile oralității, motiv în plus să apropiem această poezie, această literatură fantastă, această reacție eminamente românească să o legăm de magnifica Mioriță, ziditoare de suflet etnic, cu ale sale o mie și una de variante culese pe întreg spațiul românesc!

      Cuvintele lui Mircea Eliade despre Miorița, cât de bine se potrivesc pentru camarazii din Țară ai lui Mircea Eliade! Încarcerați cu maximă duritate, unii exterminați, cu toții supuși unui regim de dezumanizare, deținuții noștri politici au avut harul și voința de a schimba destinul impus de Istorie, de a preface suferința lor și a Neamului într-un act liturgic, de sfințire a omului, în felul acesta transfigurându-și moartea și însăși starea nedemnă de robie a întregului Neam într-un moment istoric de grație… Comportamentul în temniță al camarazilor și camaradelor lui Nae Cojocaru sau Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu ori Petre Țuțea sau Aspasia Petrescu Oțel, a dat un sens absurdului însuși. Iar acest sens a însemnat în fond dejucarea proiectului demențial și diabolic al celor care, ca instrumente oarbe ale absurdului însuși, au conceput sistemul politic și penitenciar din România… Românii, deținuții politici din România, au introdus un sens mântuitor, un logos în haosul și arbitrarul acelei lumi concepută în dispreț și ură față de om, față de Cel Ce ne-a împrumutat chipul Său. Au știut să transfigureze infernul concentraționar într-un spațiu binecuvîntat de Dumnezeu! Într-o gură de rai…

       L-am întrebat pe părintele Radu Leonte din Sibiu, arestat în seara nunții sale, în iarna lui 1941, și întors la soția sa abia în septembrie 1964, l-am întrebat cu teamă, cu sfială, cum e, părinte Leonte, să stai în temniță 24 de ani?…

      Și mi-a răspuns cam așa: „Dragul meu, primii patru-cinci ani sunt mai grei, căci abia după aceea pricepi care este câștigul că te afli acolo…”

      De ce oare, când am primit acest răspuns, mi s-a părut unul mioritic?!… Mioritic în totului tot… Resimțindu-l ca pe dovada de eșec al teroarei cominterniste!

                                                  *

      Așadar, ciobănașul mioritic când află că i se dorește moartea, că uciderea sa este deja plănuită, nu pune mâna pe par, nici măcar nu fuge, nu dispare „englezește” de la fața locului. Ci rămâne locului, și-și acceptă soarta „românește”, zic imbecilii. Fie cum zic ei!… De data asta însă s-ar putea să aibă dreptate!

          Comportamentul mioritic, al ciobănașului, este, da, tipic românesc! Numai că este cazul să se știe și să se înțeleagă că în acest mod tipic românesc nu se comportă numai ciobănașul nostru arhetipal. Dacă este să numim mioritic sau tipic românesc acest comportament, atunci trebuie să se știe că la fel de mioritic, de „românește”, reacționează Însuși Iisus Hristos când află ce i-a pregătit Iuda și sponsorii Iudei. Căci în loc să se depărteze de primejdie, să părăsească grădina pierzaniei în graba cea mai mare, El Își adună mai aproape învățăceii și le ține predica cea mai înălțătoare, învățătura cea mai adâncă, lauda cea mai aprinsă adusă Domnului, vieții adevărate! Sfidând moartea și forțele întunericului, ale răului și ale minciunii! Exact ca în Miorița, oameni buni!…

      Tot după tipicul mioritic, românesc – nu eu i-am zis așa!, se defășoară alt moment de răscruce din istoria lumii, perfect comparabil, cel al morții lui Socrate. El, omul cel mai ințelept, cel mai priceput în a descifra tainele minții omenești și ale lumii în care trăim, a fost condamnat la moarte de concitadinii săi, prin acuzațiile aduse de niște neica nimeni… Detaliu important: a fost condamnat în modul cel mai democratic cu putință: prin vot, prin scrutin, prin referendum… Ca și Iisus, de altfel!

       …A avut Socrate  nenumărate ocazii să se sustragă pedepsei capitale și n-a făcut-o. În ajunul morții, de acord cu temnicerii, prietenii i-au aranjat o evadare. A refuzat din nou Socrate, iar ca să-și consoleze amicii de plecarea sa din această lume, le-a ținut „predica” sa cea mai emoționantă, mai tulburătoare. El, Socrate, care peste câteva clipe urma să bea cucută din cupa izbăvitoare, și-a încurajat prietenii vorbindu-le până la ultima suflare a sa despre nemurirea sufletului… Consemnată de Platon în vestitul dialog Phaidon.

       E greu de precizat și de stabilit o ierahie a celor trei texte, care din ele este mai important pentru românii de noi! Miorița, Evanghelia sau Phaidon? Ceea ce putem preciza, în termenii propuși de nedemnii noștri preopinenți – nedemni nedemnii, dar teribil de băgăcioși cât mai în față!, este că atât Iisus, cât și Socrate, adică atât omul cel mai curat din câți au existat, cât și omul cel mai înțelept, puși în fața morții, au avut un comportament, da, mioritic! Un comportament tipic românesc!… Nu s-au temut de moarte, au preamărit norocul de a viețui pe această lume totuși trecătoare, înșelătoare, în drum spre certitudinile de Apoi…

       Iar dacă am pomenit de comportamentul românesc al românilor confruntați cu „teroarea istoriei”, în postura de deținuți politici în temnițele cominterniste, nu putem să nu ne aducem aminte că mulți dintre acei deținuți diafani erau tineri din Frățiile de Cruce, adică chiar la vârsta ciobănașului mioritic. Nu fusese departe de această vârstă nici Căpitanul, în 1938, când, avertizat asupra intențiilor criminale ale regelui sperjur, este sfătuit să plece pentru o vreme din Țară. Care dintre noi, oamenii obișnuiți, nu regretăm că acest sfat nu a fost urmat de Căpitan?! Regretăm și nu înțelegem de ce Corneliu Zelea Codreanu nu a reacționat instinctiv, ci s-a purtat aidoma ciobănașului matricial, aidoma lui Socrate și Iisus: nu a întors spatele morții, evitând-o, depărtându-se de ea, ci s-a lăsat în voia altui instinct, superior, instinctului pe care îl naște în tine conștientizarea sinceră, profundă, autentică a valorii vieții, a valorilor sufletești legate de condiția divină a ființei umane… A ta, cititorule!

        Comportamentul mioritic – sau cristic (sic!), cum vrem să-i spunem, al Căpitanului în fața morții e întregit de felul cum, alături de ceilalți 13 camarazi, și-a trăit ultimele clipe, horcăind pe gâtlejul sugrumat cuvinte de laudă Domnului, Slavei divine, cerești!

        …Fiecare dintre noi, dinaintea unui text, a unui gest public sau privat, încercăm să ne punem în postura personajului și aprobăm sau repudiem purtarea insului, ne identificăm sau nu cu fapta sa. Reacția ciobănașului, chiar așa cum a fost ea imaginată de ceata de colindători, este o reacție posibilă, totuși. Dovadă, cum am arătat, faptul că regăsim această reacție, acest comportament și la alții… E drept, nu la fitecine. Ci la „alde” Iisus și Socrate, printre alții, nu mulți! De aceea nu e de mirare că unii dintre noi nu înțeleg, nu-și pot asuma comportamentul ciobănașului sau al lui Socrate… Nu înțeleg, dar cei mai mulți, printre care și subsemnatul, simt că le scapă înțelegerea acelor fapte și trăiesc, cu onestitate, sentimentul limitării înțelegerii… Nimic nu este mai reconfortant decât bunul simț al celor săraci cu duhul, deficitari la capitolul înțelegerii acestei lumi. Mai devreme sau mai târziu, la un nivel sau altul, fiecare însă atingem un asemenea prag al înțelegerii și ne împăcăm cu fatalitatea: nu suntem programați de Marele Softist să pricepem chiar totul!… Unii mai mult, alții mai puțin, dar niciunul totul!…

         Ce te faci însă cu obrăznicătura care face din propria sa limitare cheia înțelegerii acestei lumi, etichetând drept lipsă de consistență, de autenticitate, toate cele la care nu are acces prin capacitatea sa, fatal mărginită, de a se pune în pielea altuia, de a-l înțelege pe Celălalt?! Nu mă văd capabil de comportamentul lui Socrate sau al ciobănașului mioritic în fața morții, dar când iau cunoștință de acest model îmi dau seama că, dacă aș fi avut puțin mai mult noroc la naștere, mi-ar fi plăcut să mă fi înzestrat Dumnezeu cu un caracter atât de puternic… Nu mă reped, în apărare prostească de sine, să declar că tot ceea ce eu nu înțeleg sau nu sunt în stare să fac nu are valoare, este gest sau comportament penibil, caraghios, descalificant… Cum fac toți neisprăviții care, de câțiva ani post-decembriști încoace, vor să facă pedagogie națională cu noi, oferindu-ne modelul neîmplinirii lor înfumurate! Dacă, dintre aceștia, mai e careva recuperabil, îl sfătuiesc, inclusiv pe Nicolae Manolescu, să mai citească o dată, dacă deja a făcut-o vreodată, Apologia, adică Apărarea lui Socrate și textele legate de moartea sa, inclusiv dialogul Phaidon, să mai citească o dată și Evangheliile, despre cum a fost „arestat” Iisus, inclusiv Rugăciunea pentru unitatea om-Dumnezeu, iar după aceea să citească sau, în cel mai bun caz, să recitească Miorița, eventual în vreo două-trei variante ale acesteia, pentru un dosar complet al cauzei… Altfel nu văd cum ar reintra în normalitate. În normalitatea ființei umane în ipostaza ei românească!…

           Iar tuturor celor de față cititori le aduc la cunoștință că în hrubele cominterniste ale obsedantului deceniu, Miorița a fost atât de prezentă în mintea românașilor noștri, mioritici până la Dumnezeu!, încât unul dintre ocnași, nu de capul său, ci mereu cercetându-și camarazii de extaz penitenciar, făcând deci din acel text un soi de operă colectivă, anonimă, s-a încumetat să imagineze continuarea baladei!

         Da, există o continuare a Mioriței! Nu romanul Baltagul, care este și el așa ceva, dar în alt fel, ci un text poetic, în metru popular, să semene cât mai mult cu textul primordial, „al lui Alecsandri”. S-a încumetat cineva să se măsoare cu Miorița!… Cred că numai spațiul binecuvîntat al temniței, al suferinței nedrepte, putea cuiva să-i dea curajul de a scrie „continuarea” Mioriței, dar și inspirația, de natură cert divină, de a produce un text care să facă față comparației cu oricare dintre cele o mie de variante ale Mioriței… Iar acel ocnaș nu a făcut-o ca să schimbe cu vreo iotă destinul și comportamentul mioritic al ciobănașului, ci pentru a răspunde la o întrebare, extrem de justificată: cum le-a fost asasinilor după? Cum de i-a mai răbdat pământul?…

        Întrebarea aceasta și-a pus-o Radu Gyr și a scris drept răspuns Balada unui plai de munte.

            Ce s-a întâmplat cu asasinii ciobănașului nostru mioritic?, se întreabă așadar Radu Gyr și dă la această întrebare un răspuns, adică un text, o baladă, care îl situează cert printre marii poeți ai lumii. Iată primele catrene:

            „Pe-o sprânceană de lumină,

             Lâng-o lacrimă de rai,

             Verde culme carpatină

             Rotunjește dulce plai.

Iar în plaiul stânei goale,

Lângă strunga fără oi,

Crăngi cu umeri frânți de jale

Se cutremură din foi.

              Fluier vechi nu mai îndrugă

              nu mai latră câini pândari.

              Singuri  munții duc în glugă

              Carpatine neguri mari.

Nu mai zburdă-n târlă iezii,

Nici plăpânzii miei priori.

Doar pe cearcănul amiezii

Urcă ulii rotitori.

               Ulii suie, frunza sună,

                iar în iarbă-ntins amar

                ba e somn, ba rugăciune,

                tînăr leș de pecurar.

A rămas dormind pe-o rână,

în culcuș de voievod,

pe-un crâmpei de rai cu stână

unde brazii plâng prohod.”

           Și așa mai departe… Una din capodoperele limbii române… Ale spiritului mioritic.

          Nu voi destăinui soarta celor doi tovarăși cu suflet de Iudă… Cititorii acestor rânduri să meargă la text! Mâna pe carte!…

          …Important este că s-a găsit un spirit mioritic, Radu Gyr, care să-și pună întrebarea, la care a imaginat un răspuns pe puterea minții sale. Iar și mai important este că în acest același spațiu mioritic, când vestea că a fost ucis Mielul Domnului a cutremurat tăriile lumii în care ei se știau trăitori, poporului ăstuia de români mioritici fiindu-i cu neputință să înțeleagă asemenea faptă, ei, românii de odinioară, arhei, și-au pus într-un târziu întrebarea: oare ce s-a întâmplat cu ucigașii Mântuitorului, cu ucigașii Celui Care S-a oferit suferinței ca să ne mântuiască pe noi de păcate? Cu ce cumplită pedeapsă, pe măsura crimei făptuite, justiția divină i-a pedepsit pe criminalii cei mai fără de suflet din istoria Universului?…

          Da, românii și-au pus această întrebare la care au imaginat și un răspuns, un răspuns mai mioritic decât toate Miorițele lor. Un răspuns pe care nechemații preopinenți nu au nici o șansă să-l imagineze ori să-l înțeleagă…

          Închipuindu-se magistrați, judecători în dosarul uciderii lui Iisus Hristos, românii, mioritici în tot ce fac, au mai făcut una cu care să scandalizeze componenta năucă, lucidă și pragmatică, a planetei: în imaginarul românesc folcloric, pedeapsa cu care au fost condamnați ucigașii cei mai nenorociți a fost ca ei să nu mai moară niciodată. Să trăiască veșnic! Și punct!…

          Aceasta a fost pedeapsa dată de Dumnezeu! De Dumnezeul românilor, dacă nu cumva blasfemiez vorbind astfel!…

          Logica strânsă a acestui răspuns: numai așa, trăind la nesfârșit, și asistând la „marșul glorios al lui Iisus pe pământ” (apud Țuțea), li se vădea acelor nefericiți eșecul crimei lor!… Dimenisunile netrebniciei lor…

          Mai departe, interpretarea „sentinței” e la înde…mintea fiecăruia, cum îl taie capul pe fiecare…

          După al meu: pedepsiți să nu mai moară niciodată? Pedepsiți cu viață veșnică?… Așadar, viața ca pedeapsă!… O idee des întâlnită la românii mioritici. La maică-mea, bunăoară! Sau la dl Arghirescu, gazda mea din studenție, de pe str. Lt.Paul Ionescu 15.  Fusese la Caracal coleg de clasă cu Paul Ionescu, erou al primului Război Mondial… Avea acum 95-96 de ani, iar când eu îi uram să atingă suta, nu-mi mulțumea, dând din cap compătimitor: ce-o fi fiind în capul acestui băiet?!… Dimineața, când era destul de liniște ca să-l aud, prindeam rugăciunea sa, cu vorbe ciudate, adresate direct Domnului, Doamne, cu ce ți-am greșit de mă lași să trăiesc atâta? De ce nu mă iei, Doamne?!… Pentru care grele păcate, Doamne, mai trăiesc?… Răsunau cunoscut în mintea mea aceste vorbe… Atât cât reușisem eu să mă conectez până atunci la mentalul comunitar românesc. Românesc pentru că mioritic. Și invers!…

          Când viața este o pedeapsă, o probă de încercare, menită să te pregătească pentru altă viață, abia aceea adevărată, pui alt preț pe viață și pe toate cele din preajmă-ți, atât de amăgitoare!…

          În septembrie 1989 mă aflam la Santiago de Compostella, la un congres de romanistică. M-am împrietenit oareșicât cu un romanist suedez, i-a plăcut comunicarea mea și mi-a cerut detalii. Am ajuns destul de repede și la politică. Nota bene, era toamna lui 1989!… La un moment dat mi-a pus întrebarea incomodă pentru un român naționalist: de ce românii nu dau niciun semn că ar fi capabili să se răscoale împotriva sistemului comunist? De ce acceptă mai departe dictatura ceaușistă!… Adică, se subînțelegea, din lașitate și oportunism se comportă românii atât de jalnic, de jenant!…

          M-am pomenit, aproape instinctiv, fără să judec prea mult răspunsul, susținând altă explicație: forma cea mai comună și mai naturală (sic!) de lașitate este teama de moarte. Românii sunt un popor care în istoria lor nu au „excelat” prin teama de moarte. Dimpotrivă, au înfruntat-o cu destulă dăruire, alții îi zic seninătate… Și suedezul cel hiperborean s-a arătat cunoscător: religia dacilor, Miorița, Brâncoveanu, la care eu am adăugat rezistența anticomunistă din munți, pe cât de eroică, pe atât de „ineficientă”, despre care informatul meu coleg nu știa nimic, nimic…

         Iar eu am continuat: gestul de a te ridica împotriva unui sistem, a unui regim, a unei persoane, este un gest care îți pune în pericol viața. Dar pe lângă pericolul de a-ți pierde viața în confruntarea pe care o declanșezi, mai apare și pericolul ca tu să iei viața cuiva, a adversarului. Confruntarea te poate aduce în postura nedorită nicicum de a ucide… Pentru român, nimic nu poate fi mai cumplit decât să se vadă cu mâinile înroșite de sângele omuciderii… Mai bine rabdă nedreptatea decât s-o înece în sânge! Românul știe că pentru opresor există o plată inevitabilă și îl lasă, mai de grabă, „în plata Domnului”…

          Eram eu însumi mirat de cele ce spuneam și vag mi s-a făcut rușine pentru ușurința cu care am scornit, pe loc, aceste scuze. Credeam în ele? Nu știu. Ce știu este că atunci le-am gândit, aceste explicații, pentru prima oară. Mai ales ideea că românii nu se dau la o parte de la sacrificiul propriei vieți, dar ezită atunci când s-ar putea să fie aduși în situația de a lua ei viața cuiva, oricât i-ar fi acela de adversar!…

         …Câteva luni mai târziu, în decembrie același an 1989, aveam să constat cu uimire și îndurerat că avusesem tare multă dreptate… Mii de tineri mioritici au ieșit în fața tancurilor, în fața nevăzuților teroriști, nu ca să ucidă pedepsitor sau răzbunător – căci nu aveau pe cine, cât mai ales ca să-și arate, lumii întregi, deplina disponibilitate la supremul sacrificiu! Dovedindu-și astfel credința că Dumnezeu este cu noi, cu mioriticii de noi!…

          Noi, românii, nu, nu suntem un popor de eroi sau de martiri! Nici nu există un asemenea popor…  Iar a fi ori a reacționa în spiritul baladei Miorița nu înseamnă a fi erou sau martir. Ci e vorba de o atitudine, de o trăire profundă a propriei condiții umane mult mai complexă, mai subtilă, mai greu de descifrat, despre care vom vorbi poate cu alt prilej. Atîta doar aș adăuga: a reacționa „în legitimă apărare”, instinctual, la violență răspunzând prin violență, înseamnă să te situezi pe linia de conduită a atentatorilor, a criminalilor. Ceea ce este perfect normal, justificat și …recomandabil în viața de toate zilele. Uneori însă, când atitudinea ta angajează o miză mult superioară destinului individual – cazul lui Socrate și Iisus, a avea reacția „potrivită”, cea așteptată, înseamnă a accepta degradarea mizei, a semnificațiilor legate de persoana-ți. Înseamnă să aparții aceleiași lumi cu cei care îți vor moartea. Este și cazul Căpitanului, care, dacă s-ar fi pus la adăpost din calea urgiei carliste, ar fi compromis propriul mesaj, al său și al Mișcării. Ciobănașul nu purta un mesaj anume, pe care să putem spune că l-a salvat prin comportamentul său cristic, mioritic. Dar camarazii săi colindători, cu o intuiție sufletească teribilă pentru niște simpli țărani, punându-l pe ciobănaș să ia această atitudine, conferă morții sale un mesaj, un răsunet care acoperă vaietul de jale matern, devenind mister inițiatic la nivelul conștiinței unui popor întreg! Căci, a nu se uita, balada Miorița, din toate creațiile folclorice românește, are cea mai bună răspândire, cele peste o mie de variante acoperind dens întreg arealul românesc.    

        Un detaliu cum nu se poate mai mișcător: Prima oară, dacă nu mă înșel, Miorița a fost culeasă într-un sat ardelenesc, de români secuizați, de ceangăi. Un text în limba maghiară, așadar. Bieții oameni nu mai vorbeau românește, uitaseră și religia părinților, trecând, de voie, de nevoie la alta… Dar nu se lepădaseră de „mesajul” mioritic, salvându-l chiar și așa, degradat prin traducere, ca pe bunul lor sufletesc ultim și de cel mai mare preț…

         În încheiere, aș zice că genul proxim și ceva mai explicit al acestui „comportament mioritic” este sentimentul, și el atât de românesc, numit a-ți fi rușine de rușinea celuilalt… Nu știu dacă există și în alte limbi, ca expresie curentă. Acest sentiment mă încearcă destul de des. Este un sentiment și un comportament la care eu unul am acces. Căci celălalt, comportamentul propriu zis mioritic, nu este accesibil chiar la tot românul! Ci numai celor dintre noi puțini și aleși… Binecuvîntați de Dumnezeu! Când printre noi se ivește unul, să ne bucurăm de norocul neamului nostru de-a-l odrăsli mai departe pe ciobănașul carpatin…

        Dar să ne rugăm la Bunul Dumnezeu să ne pună cât mai rar în situația de a scoate la lumină, din adâncul ființei noastre etnice, ce a mai rămas din mioritismul nostru ancestral… Mai pune-i, Doamne, și pe alții la încercare!

7 ianuarie 2010

                                              Ion  Coja

 

Post scriptum: Decembrie 1989 și tot ce a urmat, adică situația în care ne aflăm de 20 de ani, nu cumva este un alt moment în care Istoria dă în noi, românii, cu tot ce apucă și ne pune din nou în cumpănă cu pieirea?! „Românul nu piere!”, ne asigură un vechi adagiu danubiano-ponto-carpatin… Nici vorba asta nu există la alte popoare. Adică vorba „maghiarul nu piere!”, sau rusul ori neamțul sau bulgarul… Dovadă că destinul nostru istoric ne-a pus mereu la încercare. Ne pune, iată, din nou! Numai că de data aceasta strategia neprietenilor care ne vor capul și țara pare a fi mai bine pusă la punct. Nu au neglijat niciun detaliu!…

Deformarea și denaturarea mesajului care ne vine din adâncul veacurilor, pentru a ne lipsi de acest mesaj, face parte din această strategie. O strategie care mizează nu numai pe cozile de topor, ci și pe imbecilii cu certificat de naștere românesc… Nu ne-ai lipsit, Doamne, de ei nici în Parlament, nici în Guvern, nici în Universități sau Tribunale, la Televiziuni și tot felul de redacții, peste tot dăm de ei…

 

 

 

O problemă de teologie

(aferentă la Miorița)

         Întâmpinare: Dacă există Dumnezeu, un Dumnezeu al dreptății și al legiuitei răsplăți, cum este posibil ca asasinii copiilor din decembrie 1989 să nu fie puși să răspundă în fața justiției, să rămână nepedepsiți?! Ba mai mult, să fie lăsați să se cațere în fruntea noastră și de acolo să ne sfideze?!… De ce îi rabzi, Doamne Dumnezeule?!

         Răspuns (primit de la Dumneazeu) : Eu intervin și vădesc crima sau pedepsesc cu mâna Mea numai atunci când oamenii singuri nu sunt capabili să afle cine a fost făptuitorul. Ați văzut-o pe Vitoria Lipan, cum nu și-a aflat odihna până ce blestemul sângelui vărsat nevinovat nu i-a atins pe neoamenii aceia! Eu nu am mai avut ce căuta acolo! A făcut Vitorița toată treaba, Mie nu Mi-a rămas decât să-i mulțănesc frumos.

         Recunosc, e mâna Mea pedepsitoare în Balada lui Radu Gyr, pe care a scris-o șoptindu-i-o Eu la ureche în jilava celulă… Justiția divină intervine atunci când cea omenească nu poate face nimic! Cum să-i mai găsească bătrâna mamă pe ne-vrednicii aceia? N-avea cum și n-avea cine!… Și atunci am intervenit Eu, mai pedepsitor decât toată justiția voastră! Citește-l pe Radu Gyr! L-ai citit! Ai văzut cât am fost de neîndurător!… Nefericiții asasini! Ar fi preferat de zeci de ori să fie de voi pedepsiți, nu de Mine…

         Dar de ce îmi cereți să intervin în „dosarul Revoluției din Decembrie”? Nu vă înțeleg! Au nu știți cine a tras în acei feciorași care mi-au fost dragi cum nu se poate mai mult?! Îi știți foarte bine pe criminali! Ați pus afișe cu fotografia lor pe toate gardurile, pe toți stâlpii, și i-ați votat de atunci întruna să vă conducă, să vă mâie pe căile pierzaniei și i-ați mai și aplaudat! …Dacă voi, părinții și frații celor uciși știți bine cine sunt asasinii, atunci problema Mea, a justiției divine, nu mai sunt ucigașii din decembrie, ci voi, voi sunteți problema Mea, voi, nepăsătorii și nesimțitorii de după, care vă împăcați cu zăbala ce v-au pus-o omorîtorii odraslelor voastre! Sânge din sângele vostru a curs și nu vă doare, nu vă pasă de copilul ucis și nici de Mine, cât Mă doare pe Mine sângele nevinovat care cere blestem asupra criminalilor, dar și mai mare blestem asupra celor care nu fac nimic pentru a-l pedepsi pe ucigaș, pe cel care a tulburat prin fărădelegea sa ordinea Universului!

         La voi mă gândesc: ce pedeapsă vi se cuvine? O pedeapsă mult mai aspră decât a criminalilor pe care, dacă voi îi lăsați nepedepsiți, nu înseamnă că i-ați lăsat în plata mea, eu să-i pedepsesc! I-aș fi pedepsit, dacă aș fi văzut că singuri nu vă descurcați să aflați cine sunt! Dar pentru că îi știți prea bine cine sunt, eu nu mă mai amestec. Dumnezeu îți  dă, dar nu îți bagă în traistă! Nu? Parcă așa se spune…

         Vă plângeți că de ani de zile vă merge din rău în mai rău?! Că vă pleacă copiii de acasă spre alte zări, străine, de unde nu se mai întorc?! Vă plângeți că vă ajung bătrâneți neputincioase, uricioase? Umpleți bisericile cu rugăciuni către Mine de iertare a păcatelor, dar vă merge tot mai rău?!… Degeaba toate mătănile și colivele voastre! Nu de la Mine vă vine pedeapsa! Ci vă ajunge blestemul copiilor voștri! Blestemul acelor îngerași este peste puterile mele să vă apăr de el!… Aproape că le sunt recunoscător, căci nu mai e nevoie și de pedeapsa mea!… V-ați pedepsit singuri! Și nu e decât începutul… 

9 ianuarie 2010

                                                          Ion  Coja

Noi cu cine votam?

Posted by Stefan Strajer On December - 2 - 2009

Noi cu cine votăm?

ion_coja

Autor: Ion Coja

Noi cu cine votăm, domnule profesor ION COJA? Că nu prea avem cu cine?! E dramatic, e ca un blestem, ca la fiecare tur al doilea al alegerilor prezidențiale să ne trezim că nici unul dintre candidați nu ne merită votul, că trebuie să alegem din două rele răul cel mai mic! Ce ne puteți spune? Totdeauna este loc pentru mai rău! Și de data asta este mai rău ca oricând, dar nu atât pentru calitatea candidaților, cât mai ales pentru calitatea campaniei electorale! De zece zile se discută numai și numai despre palma aceea, despre filmulețul de câteva secunde, a fost sau nu trucat? Alte probleme România nu mai are?!… Firește, era de pomenit și acel incident, dar nu ca să faci din el placa turnantă a întregii campanii electorale! Nu mi se pare normal și serios ca de acel dos de palmă să depindă viitorul României! Pe cine faceți vinovat de această manipulare? Cred că este o manipulare involuntară, iar vinovat este Traian Băsescu. Mi se pare deasupra tuturor evidențelor că acel incident s-a petrecut și a fost filmat „pe bune”! Dar Traian Băsescu și-a dovedit cu această ocazie mediocritatea, prostia chiar. Căci mai înainte de a minți spunând că filmul este trucat, el trebuia să-și dea seama că povestea aceea, adică adevărul, poate fi întors în favoarea sa. Ar fi avut numai de câștigat dacă spunea cinstit „da, domnule Răzvan Dumitrescu, scena este reală, din păcate. Nu m-am putut abține și i-am dat acelui băiat o mică corecție, nu un pumn, ci un dos de palmă, nu ca să-l doară, ci ca să priceapă că nu este în regulă purtarea sa! Puștiul a fost obraznic și sâcâitor toată seara și nu m-am putut abține când l-am văzut că o jignește pe acea biată femeie, o mamă disperată, a unui copil cu handicap! Care voia să-mi înmâneze un memoriu, să-mi spună suferința ei și nu putea de acel copil obraznic! Trebuia să am o reacție, nu a fost poate cea mai potrivită, dar eu nu suport să văd obrăznicia și golănia, mai ales față de o femeie. Chiar și din partea unui puști! Nu cred că i-a stricat copilului acea corecție!” …Ce ar fi urmat? O discuție despre educație, despre valoarea educativă a pedepsei corporale, unii pro, alții contra, ne aduceam aminte vechiul adagiu latin „qui bene amat bene castigat”, adică „cine iubește bine pedepsește (bate) bine”, lumea ar fi aflat că azi în Occident sunt voci autorizate care cer tot mai insistent revenirea la pedepsele fizice, care susțin că renunțarea la ele nu a dat rezultatele scontate, că tineretul este azi tot mai neascultător și mai deșucheat în purtări din pricina acestei exagerate îngăduințe etc., etc. Cel puțin trei sferturi dintre români i-ar fi dat dreptate lui Băsescu! Iar declarațiile copilului ar fi confirmat poziția lui Băsescu, căci, ați observat, copilul ține la Băsescu, este un copil care a fost marcat pozitiv de corecția primită la Ploiești. Mi-e teamă pentru băiat să nu fie marcat negativ de bâlciul în care a fost târît de mizerabilii care, în frunte cu fostul meu student Paul Agarici, l-au acuzat pe copil că minte! Copilul este singurul care nu minte în toată povestea asta! Pare un copil de toată isprava! De ce Băsescu a ratat această ocazie de a întoarce în favoarea sa o situație la prima vedere atât de nefavorabilă? Băsescu nu este prost! Ba iată că a fost prost de data asta! Dar nu de la prostie i se trage, ci de la năravul minciunii! Minte de atâta vreme și până acum i-a mers atât de bine mințind! Așa că a apelat încă o dată la minciună, fără să-și dea seama că de data asta adevărul îi era mai de folos, era de partea lui! Domnule coleg, minciuna este semn de inteligență la copii. La oameni maturi minciuna este o dovadă de prostie, de lipsă de imaginație! Cine e șmecher cu adevărat, adică știe să iasă în câștig per total, nu minte niciodată! Suprema șmecherie în viață este să spui adevărul!… Așa că să nu-mi mai spuneți mie că Băsescu este „un șmecher de Constanța, uns cu toate alifiile”, cum îi aud pe unii zicând cu admirație! Altminteri, indiferent ce a făcut Băsescu, prea mult nu trebuie să-l criticăm pe Băsescu. El nu are nicio vină că a ajuns președinte și că nu i se potrivește deloc! Alții sunt vinovați că a ajuns în România președinte un ins ca Traian Băsescu… Eu cred că este onorabilă pentru oricine ins aspirația de a ajunge în fruntea Țării. Nu poate fi pentru cineva dezonorant că a ajuns președinte, ci pentru Țară este dezonorant să ajungă președinte unul sau altul. Problema noastră reală este cum a fost cu putință ca unul ca Băsescu să ajungă președintele României?… Și care este răspunsul? Răspunsul nu este ușor de dat. Deocamdată important este să ne punem această întrebare. Dar întrebarea asta ne-o putem pune și cu privire la alții dintre cei care au mai fost președinți în România noastră. Căci nu mi-e rușine nici cu Emil Constantinescu!… Firește, din alte pricini! Iliescu? Deviem discuția prea mult. Deocamdată, sub presiunea timpului, nu avem de discutat decât „punctual”, cum zic toți nerozii. Punct ochit, punct lovit! Pe cine nu votăm? E clar acum pe cine nu votăm. Dar de votat, votăm pe cineva? Avem pe cine? Geoană nu are prea mulți simpatizanți, care să-l susțină pătimaș, până-n pânzele albe! Nu este un om care să suscite pasiuni și aderență entuziastă! Nu pare a fi deloc omul providențial, cel atâta de așteptat. Pare a fi omul ideilor altora! Etc., etc. Numai că toate astea nu sunt neapărat un defect! Băsescu s-a declarat președinte jucător, alții i-au zis „luptător”, iar Băsescu al nostru n-a fost nimic… Geoană ce fel de președinte va fi?… Cred că șansa de succes a lui Geoană va fi aceea de a întruchipa întocmai sensul legii și al Constituției, potrivit cărora președintele este, mai înainte de orice, un funcționar public. Președintele funcționar, deci. Care se simte bine la birou, iar nu la miting, pe scenă sau dansând din buric! Este mult, este puțin? Cred că este suficient! Ne putem declara mulțumiți și cu atât, după ce un mâncător de nori ca Băsescu a capotat atât de lamentabil… Nu este puțin dacă Geoană va reuși să fie ceea ce promite a fi capabil să fie: un funcționar al Statului – cu mânecuțe, eventual, nu i-ar sta deloc rău!, un funcționar care își face treaba corect, fără să ne uimească, să ne surprindă, nici în bine, nici în rău! Surpriza va fi să constatăm că nici nu avem nevoie de mai mult! Ce părere aveți de criticii săi? De obiecțiile care i se aduc? Am auzit niște tineri vorbindu-l de rău, cum că este comunist, omul lui Iliescu, al lui Vanghele… Că este de stânga!… Mai comunist decât Băsescu nu este! Iar Băsescu este de dreapta cum sunt eu udemerist! Asta ați mai spus-o, despre Sorin Oprescu, că este independent cum sunteți dumneavoastră udemerist! Atunci reluăm: Băsescu este de dreapta cam tot atâta cât a fost Oprescu de independent! Vadim zice că Băsescu ar fi și puțin evreu, după tată. Asta are vreo importanță? Nu. N-are nicio importanță. Poate să fie și patagonez! Importanță are însă faptul că ascunde sau nu acest detaliu. Abia așa, dacă ascunde ce este, devine important ce și de ce ascunde! Dar se pare că asta este regula la noi, să nu știm ce au fost părinții președinților noștri. Mergeți pe site-ul fiecăruia și veți constata că nici unul, în biografia oficială, nu spune cine i-au fost părinții. E deja jenant! Penibil! Electoratul are dreptul să știe tot ce se poate ști despre un candidat la funcții politice înalte! Despre părinții lui Geoană ce știți? Sunt români sau, tot așa, minoritari? Absolut nimic nu știu. O cunosc însă pe soacra domnului Geoană, un fel de doamna Chiajna, profesoară universitară, din familia Barba, o familie de aromâni luptători pentru cauza armânească, mari patrioți! L-am cunoscut bine pe Vasile Barba, fratele cel mare, un om cu totul deosebit. Păcat că a murit, ar fi fost un bun sfetnic pentru Geoană. Dar mai sunt și ceilalți frați Barba, inclusiv cel venit din SUA, unde a fost mare sculă în structurile cele mai înalte ale puterii. Cred că „unchiul din America” a avut un anumit rol în ascensiunea politică a lui Mircea Geoană. Nu m-aș mira să aflu că drumul făcut de Geoană la Moscova va fi fost ideea unchiului Sam. Atacându-l pe Geoană pe acest subiect, al drumului făcut la Moscova, Băsescu a făcut o mare eroare, adică s-a dovedit încă o dată că poate fi la fel de bine considerat un prostănac! Nu știe să piardă și nici să concureze cinstit! Personal, cu care dintre cei doi ați comunicat mai bine? Cu nici unul. Nu am stat de vorbă cu nici unul. Lui Băsescu i-am trimis câteva mesaje, dar n-a răspuns la nici unul. Aveți un mesaj pentru dl Geoană? Da. Să nu facă multe concesii lui Crin Antonescu. Să se mai gândească în legătură cu cota unică de impozitare. Nu este o idee la care să renunțe așa ușor, de dragul Crinului… Iar înainte de a-l nominaliza pe Iohannis, să-i ceară acestuia să răspundă în public la acuzațiile pe care i le-a adus „justițiarul” Marius Marinescu, sibian de nădejde, de-a lungul anilor. Acuzații extrem de grave. Iar pentru dl Băsescu? Dl Băsescu să încerce să se comporte ca un constănțean veritabil, adică să se gândească cum să facă să nu-și piardă odată cu tronul și demnitatea. Că-i mai scumpă decât toate!… Nu are de unde s-o ia înapoi! Ca să reiau un criteriu propus de dumneavoastră în discuția anterioară, dacă ar fi să mergeți până la Baia Mare în tren, în același compartiment, cu cine ați prefera să fiți, cu Băsescu sau cu Geoană? Până la Baia Mare? Da’ de ce nu până la Vladivostok?! Fie! Până la Vladivostok! Cu cine ați prefera să mergeți în același compartiment, vreo două săptămâni? Cu Elena Udrea! E damă bine!… Evident, fără Caragiale nu se poate!… Vă mulțumesc. A consemnat Nikita Vancea

Interviu cu domnul prof.univ.Ion Coja

Foto.Ion Coja

Autor: Marius Marinescu

„Punctul meu de plecare este încrederea în români, în energiile nationale”

Discurs împotriva vorbelor nesabuite ale unor Andrei Plesu, Teodor Baconski etc.

Domnule profesor, v-am trimis pe internet articolul Persistenta, publicat de dl Teodor Baconski în revista „22”. L-ati citit, probabil. Ce parere aveti?
Textul circula si pe Internet, cu titlul dat de internauti Un portret corect al românilor, sau asa ceva. Da, este un text bine scris, bine articulat, dl Baconski stie sa fie si convingator, si fermecator. Tocmai de aceea devine periculos pentru societate atunci când sustine idei false, caci face multe victime, sunt multi cei ce si le însusesc.
Care sunt aceste idei false?
Este vorba de o atitudine, în primul rând. Dl Baconski ne pune în fata oglinda ca sa vedem cât suntem de urîti, de hidosi, românii de noi! Or, oglinda sa nu prea este neteda, drept care deformeaza imaginea noastra. Îmi vine greu sa cred ca dl Baconski nu-si da seama ca ne judeca strâmb. Iar daca într-adevar nu-si da seama, m-as bucura. Ar însemna ca este recuperabil. Ceea ce nu este cazul lui Andrei Plesu, si el autor al unor texte impecabil scrise, sub raport stilistic, literar, dar chitite si ele în aceeasi directie: denigrarea componentei românesti a lumii în care traim. Putem vorbi despre amândoi acesti fini intelectuali din elita intelighentiei românesti?
E mai mult decât speram! Mai ales ca sunt tare multi cei care în mass media româneasca se pronunta foarte des si foarte critic la adresa istoriei, a comportamentului, a weltanscauungului românesc, daca pot spune asa. Mereu apar „dovezile” ca suntem ba un popor fara istorie, ba un popor fara viitor! Pot fi luate în serios aceste critici?
Le iei în serios numai daca rezista la un examen critic! În textul dlui Baconski, m-am poticnit aproape la fiecare fraza în afirmatii lipsite de acoperire, aruncate fara nicio justificare, ca si când ar fi lucruri mult prea bine dovedite. Înca de la început aflam ca noi, românii, „persistam în propriul stat, slab statalizat”, fraza care suna aproape ca un repros ca înca n-am disparut de pe fata pamântului! Iar despre statul român ca ar fi „slab statalizat”, ce vrea sa ne spuna dl Baconski? Încerc sa-i dau dreptate, dar nu gasesc ca argumente decât vorbele usuratece spuse la adresa statului în general, dupa 1990, paravan pentru spolierea statului român de ceea ce noi stiam ca este „averea poporului”. Asa zisii liberali – raspânditi prin toate partidele, s-au întrecut în a deplânge neputinta statului de a gestiona si de a gospodari, de a „manageria”, argument pentru a i se lua tot ce avea statul în posesie sau administrare: imobile, fabrici, ogoare, obiecte de patrimoniu etc. Tot jaful postdecembrist s-a facut sub aceasta acoperire… Dar poate ca dl Baconski are în vedere istoria când spune ca suntem un stat „slab statalizat”. Din aceasta perspectiva este la îndemâna oricui care cunoaste putina istorie sa-l traga de mâneca pe autor: noi, românii, avem o statalitate proprie dintre cele mai vechi din Europa. O statalitate neîntrerupta, care dureaza din secolul al 14-lea. La câte popoare din Europa si din vecinatatea noastra o mai întâlnim?
La unguri?
De la Mohaci, 1526 parca, statul maghiar a disparut, si a mai aparut dupa 1919, la Trianon. Dar sa nu insistam prea mult si sa ajungem la subiect, adica la afirmatiile care m-au suparat cel mai tare. Anume comentariul facut de autor în legatura cu „faimoasa teroare a istoriei”. Citez: „Generatia lui Eliade, care a consacrat aceasta nefericita expresie, poarta vina de a fi propus, astfel, cea mai perfida schema de autosabotare. Nu exista vreo scuza mai lasa pentru neîmplinirile unui popor decât aceasta stupida „teroare a istoriei”. Ea rasfata toate viciile, ambaleaza indulgent toate esecurile, cauta, iresponsabil, sa justifice retroactiv toate nemerniciile.” Repet, este bine scris întreg articolul, asa cum se vede si din citatul propus. Bine scris, dar nu la obiect. Conceptul amintit a fost propus de Mircea Eliade pe la 1960, 60 si ceva, într-un comentariu la Miorita, si în niciun caz nu a fost „consacrat de generatia lui Mircea Eliade”. Adica de legionari! Daca l-a consacrat cineva, asta a facut-o Miron Costin!…
Asadar pe legionari îi acuza de a fi inventat „cea mai perfida schema de autosabotare, cea mai lasa scuza”!
As face o paranteza: cine se autosaboteaza numai perfid nu este!… Aici s-a cam lasat dl Baconski furat de propria sa retorica si a uitat de logica! …Cât priveste consacrarea sintagmei amintite, aceasta s-a produs târziu, dupa anii ’70. Dar pentru ca dl Baconski a introdus în argumentatia sa Miscarea legionara, as vrea sa ne oprim putin la aceasta si sa raportam la Miscarea legionara chiar întreaga pledoarie a dlui T.B. Domnul Baconski o acuza de lasitate si perfidie, acuzatie rasfrânta asupra tuturor românilor în fapt. Nu m-ar deranja aceasta identificare, legionar=român. Ma onoreaza si pe mine, ca român. Numai ca referinta la legionari, daca-i corect facuta, este de natura sa-l contrazica total pe dl Baconski, ba chiar este capabila, daca dl Baconski este „cinstit sufleteste”, sa-l vindece de tot scepticismul sau cu privire la valoarea si consistenta românescului din lume.
V-as ruga sa fiti mai explicit.
Pai, domnule Marinescu, într-o discutie cât de cât serioasa pe acest subiect, subiectul fiind „ce fel de oameni sunt românii? Cu ce merite si cu ce esecuri îi înregistreaza istoria?”, referinta la legionari este obligatorie. Obligatorie si mântuitoare, daca e facuta corect. Miscarea legionara este una din marile ispravi ale Neamului românesc. Sunt voci autorizate care considera ca Miscarea legionara este cea mai grozava înfaptuire a poporului român! În orice caz, ea poate fi numita „a poporului român”, caci a fost creatia unor tineri români, la care a aderat practic întreg tineretul României, aproape ca nu a existat familie de români care sa nu fi avut pe cineva în Miscare. Da, a fost neîntrerupt calomniata în modul cel mai sistematic, cu tenacitate si mare desfasurare de forte, dar un individ ca Teodor Baconski a avut toate posibilitatile de a afla adevarul despre legionari. Numindu-i pe legionari „generatia lui Micea Eliade”, foarte multi autori recurg la aceasta stratagema ca sa poata vorbi mai liber si ca sa omagieze aceasta generatie fantastica, de mari oameni, dintre care cei mai multi au fost de dreapta sau chiar legionari declarati ori macar cu simpatii legionare. Iata însa ca despre „generatia lui Mircea Eliade” dl Baconski se pronunta cu o asprime nemaiîntâlnita în publicistica româneasca: perfidie, lasitate, prostie. Deci, românilor care, ca si dl Baconski, sunt cuprinsi de sentimentul ca apartin unui popor care nu a facut mare brânza în istoria sa, le recomand sa se informeze corect asupra legionarilor. Le recomand sa înceapa prin a citi cartea Pentru legionari a lui Corneliu Zelea Codreanu. Este tamaduitoare pentru morbul disperarii si al lamentarii în grup.
Iar eu le recomand cartea Legionarii nostri, a domnului Ion Coja.
N-am nimic împotriva, nu-i rea, dar mai sunt câteva mult mai bune.
Ati spus ca voci autorizate afirma ca Miscarea Legionara este cea mai grozava isprava a românilor. Numiti o asemenea „voce”.
As cita o voce autorizata si neasteptata, vocea lui Joseph Goebbels, ministrul nazist. Stiu ca unii vor crede ca le fac un deserviciu legionarilor daca voi sustine ca Goebbels i-a pretuit. Acestora le amintesc de Hitler, care nu i-a iubit deloc pe legionari, de la Hitler a obtinut Carol, în 1938, acordul decisiv pentru asasinarea Capitanului… Goebbels, la Paris, de fata cu ziaristii straini acreditati în capitala Frantei ocupate, a declarat ca „Garda de fier este lucrul cel mai important care s-a petrecut în secolul nostru”. Am mai publicat o data aceasta declaratie si sursa ei. Nu insist asupra acestei chestiuni. Problema mea nu este Goebbels, ci dl Baconski, si Plesu si altii ca ei, care nu cunosc adevarul despre legionari, sau nu vor sa-l recunoasca, ignorând astfel capitolul, dupa unii cel mai glorios, din istoria noastra. Ceea ce nu-i împiedica pe acesti domni atât de exigenti sa ne faca inventarul facutelor si, mai ales, al nefacutelor din istoria noastra. Raportarea la Miscarea legionara este însa obligatorie pentru cei care cauta cu lumînarea defectele si pacatelor românilor. Vor fi contrazisi de prestatia legionarilor, atât de eroica.
Andrei Plesu cu ce greseste?
O clipa numai, as vrea sa propun un principiu: în secolul trecut, al 20-lea, românii au avut câteva momente importante, prin care au participat la istoria planetei. Pe lânga legionari…
Dar legionarii ce au cu istoria planetei?! Chiar dumneavoastra ati spus, de mai multe ori, ca legionarismul este un fenomen românesc, care s-a declansat si desfasurat fara niciun amestec din afara, nici macar unul german, nazist.
Fenomenul legionar începe sa fie tot mai cunoscut pe planeta noastra, în ciuda embargoului mediatic total. Acest interes este azi în crestere. Am întâlnit tineri rusi sau polonezi ori spanioli, irlandezi, care stiau foarte multe despre legionari, despre Capitan, si se straduiau sa-si însuseasca corect viziunea legionara asupra lumii politice. Si postulez: intelectualul român, publicist si ideolog, care nu a fost capabil sa-si faca o parere exacta, corecta, despre legionari, care are lacune grave de informatie în ceea ce priveste lumea legionara, nu are voie sa exprime un punct de vedere defetist cu privire la români. Este acesta un principiu, l-as numi al cumsecadeniei: poti sa lauzi pe cineva chiar si daca nu-l cunosti prea bine! Dar când te apuci sa critici pe cineva, trebuie sa te asiguri ca stii totul despre acel ins, mai ales daca este vorba de un grup uman, de un popor!
Or, este evident ca dlui Baconski îi lipseste una dintre cele doua sau trei informatii capitale pentru cine se apuca sa ne judece pe noi, românii, ce ne poate capul! Daca nu s-a învrednicit sa afle ce este de aflat despre acesti bravi români, despre „românii cei mai români”, adica despre legionari, individul decade din dreptul de a ne judeca cu asprime, de a ne condamna ca pe niste repetenti ai istoriei. Când nu esti informat asupra subiectului pus chiar de tine în discutie este foarte grav. Mai bine taceai!
Care ar fi celelalte doua „informatii capitale” despre români?
Una priveste contenciosul româno-evreiesc, acuzatia de holocaust, de genocid, de pogrom, cu care suntem gratulati de unii evrei. Repet, unii evrei, nu toti. Pentru mine, românul care nu s-a interesat în mod special despre ne-vinovatia românilor în aceasta materie si nu a cercetat acest subiect, ci si-a însusit fara sa clipeasca „dilematic” teza lui Wiesel si a altor haimanale de evrei si români, teza care sustine ca suntem un popor de criminali, acel român, oricât ar fi el de scolit, de academic, decade din dreptul de a rosti judecati de valoare asupra poporului român! Asemenea judecati nu se pot formula fara a lua în seama faptul ca românii, pusi la încercare de istorie sau de Dumnezeu, supusi testului de omenie alaturi de celelalte popoare din Europa, au dovedit un comportament mai mult decât onorabil, oferindu-le evreilor napastuiti un sprijin pe care alte popoare nu au fost în stare sa-l arate si sa-l ofere evreilor. Or, acest adevar multora nu le convine azi, asa ca au scornit basna cu holocaustul, cum ca a fost holocaust în România, ba chiar „holocaustul a început în România”. Eu nu le cer intelectualilor români sa protesteze fata de aceasta minciuna netrebnica, dar îi pretind românului care se crede îndreptatit sa-si judece parintii cu asprime, chipurile cu luciditate, îi cer acelui românas sa se pronunte mai întâi asupra acestui subiect: a fost sau nu holocaust în România? Sau purtat sau nu românii într-un mod care ar fi fost normal sa le atraga recunostinta evreilor? Repet, eu nu pretind de la dl Baconski sa intervina în problema holocaustului. Îi înteleg pe toti cei care se abtin si tac: au familie, au o cariera în fata, au cine stie ce pacate pentru care se simt vulnerabili sau santajabili etc. Dar daca, nesilit de nimeni, te încumeti sa abordezi subiectul gingas al unei evaluari totale, generale, a prestatiei istorice de care s-au învrednicit românii de pretutindeni si dintotdeauna, emitând astfel judecati critice aspre si categorice, deloc dubitative, pe un ton sententios, ca si când tu ai fi pedagogul neamului, eu nu te iau în serios decât daca ai trecut „proba Holocaustului” si nu te-ai ferit sa spui adevarul. Daca te-ai aratat gata sa suferi pentru adevar!
Despre ce suferinta poate fi vorba?
Sa zicem suferinta de a nu fi publicat, de a nu ti se oferi un microfon sau câtiva centimetri patrati de „sticla”. De alte suferinte nu mai vorbesc…
A treia informatie?
Cred ca sunt mai multe, dar daca e sa ne rezumam la trei, as adauga corecta receptare a epocii comuniste, 1944-1989. A invoca acesti ani pentru a deduce numai defecte si abandonuri românesti, dezertari si tradari etc., mi se pare neserios. Penibil. Nu e cazul dlui Baconski, vorbesc acum în general, cu gândul la alti „ochi neînduratori” care scruteaza fenomenul românesc tinând batista la nas cât mai ostentativ. Cine nu sufla o vorba despre partizanii din munti, despre ardoarea unor minoritari de a sustine partidul comunist si prezenta Armatei Rosii în România, cine nu întelege marea opera savârsita în acei ani de Biserica Ortodoxa Româna, cine nu recunoaste performantele economice atinse în anii „dictaturii de dezvoltare”, cine nu este capabil sa separe epoca în care românii erau minoritari printre comunisti de epoca în care partidul comunist „se românizeaza la vârf” si cine nu vede deosebirea ca de la cer la pamânt între cele doua epoci, acela sa se abtina sa faca judecati publice asupra chestiunii.
Ajungem iar la Ceausescu?
Numai atâta spun: cei care l-au condamnat la moarte pe Ceausescu, care propriu zis l-au asasinat, nu au facut-o în numele nostru si cu asentimentul nostru, ca sa ne razbune pe noi, ca sa pedepseasca greselile si pacatele lui Ceausescu, ci ca sa-l pedepseasca pentru tot ce a facut în folosul neamului si al Tarii. Dovada: felul cum acei indivizi au guvernat dupa aceea, felul cum au distrus Tara. Cine nu pricepe ca am fost intoxicati cu informatii si aprecieri incorecte asupra a ceea ce se întâmpla în România „lui Ceausescu”, acela nu stie pe ce lume traieste. Daca lucrurile ar fi evoluat dupa 1990 asa cum am sperat noi, atunci da, se adeverea ca Ceausescu ne-a fost dusmanul cel mai mare. Dezastrul însa pe care îl înregistram azi, dovedeste ca nemernicilor le-a fost frica de Ceausescu, cu Ceausescu în viata nu le-ar fi fost usor sa instaureze politica de subminare a tot ce este românesc si în primul rând a intereselor noastre nationale cele mai firesti. L-au ucis pe Ceausescu pentru ca le-ar fi fost dusmanul cel mai informat asupra intentiilor lor criminale. Trebuie sa aplicam regula les amis de mes amis sont mes amis, cu varianta dusmanii dusmanilor mei îmi sunt prieteni!
Adica?
Adica cei care ne guverneaza de douazeci de ani sunt în mod evident niste dusmani ai neamului românesc, ai românilor, ai nostri. În decembrie 1989, ei s-au dovedit dusmanii de moarte ai lui Ceausescu. Deci, daca ne sunt dusmani si noua, si lui Ceausescu, noi nu mai putem vedea în Ceausescu un dusman! Logic?
Cum apreciati afirmatia dlui Baconski, cum ca „cantitatea de teroare istorica este matematic egala pentru toate grupurile umane constituite sau nu în stat”?
Este tipic comunista în esenta ei, caci proclama un soi de egalitate între popoare!… Asadar nu a existat nici teroarea tarista, nici cea sovietica pentru popoarele din Rusia, dintre care multe au disparut în ultimii 200 de ani. Pun acest termen cu gândul la Basarabia. Au suferit egal românii din Rusia si rusii din Rusia?… Au suferit spaniolii la fel de mult ca popoarele amerindiene, la fel germanii si evreii, evreii si palestinienii… Ce sa mai zic de englezi?! Nimeni nu crede „ca numai ai lui au suferit”, dar pun o întrebare dlui Baconski si altora ca dînsul…
„…oligofreni sau ignoranti”, am citat din articolul dlui Baconski.
Pun întrebarea: oare chiar pretutindeni, la toate „grupurile umane” poti înregistra un masacru similar celui de care au avut parte legionarii? Carol omoara peste 300 de legionari, decapitând Miscarea de cei mai importanti lideri, vine apoi a doua decapitare, efectuata de Ion Antonescu, victimele fiind de data aceasta si mai numeroase, apoi vine razbunarea cominternista pentru refuzul legionarilor de a colabora la bolsevizarea Romîniei, cu alte sute de morti, cu zeci de mii de încarcerari. Unde în Europa secolului 20 s-a mai petrecut asemenea macel?! În China comunista, însusi regele, tradator de tara caci oferise pe tava japonezilor Manciuria, va fi condamnat la numai 10 ani de temnita! Un adevarat mizilic, fata de dezmatul din tribunalele bolsevice ale anilor ’50, unde practic nici o condamnare nu a fost sub 10 ani, chiar si a unor minori detot nevinovati… Cunoaste multe tari dl Baconski unde într-o singura noapte au fost arestati 10.000 de studenti, de tineri nationalisti? Am dreptul sa ma întreb si de ce numai în România caderea comunismului a facut mii de victime? Ma întreb si tare as fi curios sa aflu raspunsul dlui Baconski.
Iar dl Plesu, Andrei Plesu, ce ar fi de spus despre dînsul?
Domnul Plesu al dumitale – eu nu-i pot spune domn!, are o întreaga opera pe acest subiect: precaritatea a cam tot ce este românesc. Scrisa aceasta opera cu si mai mult talent, cu virtuti literare si stilistice deosebite. Dar nici lui Andrei Plesu, pentru aceleasi motive, nu-i pot recunoaste dreptul de a aborda acest subiect, caci acesta este un subiect pe care atunci când îl tratezi, volens nolens te erijezi în postura de justitiar, de judecator moral al poporului tau. Aceasta postura, de instanta morala nationala, nu i se potriveste oricui. O accepti la persoane care au facut lucruri deosebite pentru neamul lor, care au suferit, care si-au pus pielea la bataie pentru „grupul uman” din care fac parte. Avea acest drept bunaoara Petre Tutea, care facuse ani grei de temnita pentru ca vorbea slobod despre drepturile poporului sau, împotriva celor care încalcau aceste drepturi. Si deseori nea Petrache rostea vorbe aspre despre neamul românesc, dar imediat lua aminte ca nu se cade sa faca asa ceva si retracta cu umilinta, caindu-se.
În cazul lui Plesu însa sunt si mai multe motivele care îi impun sa stea decent în banca sa si sa încerce sa treaca cât mai neobservat. Instinctul de aparare ar trebui sa-i impuna acest comportament. Dar se pare ca insolenta si vedetismul îl fac sa uite de orice precautie. Nu sunt eu singurul care, când pronunta sau aude numele lui Andrei Plesu, nu poate sa nu se gândeasca la acel ministru al culturii care a abrogat în ianuarie 1990 legea patrimoniului cultural, ceea ce a declansat hemoragia de valori artistice inestimabile care au disparut din institutiile publice si au luat calea strainatatii, cele mai multe. Asadar un Andrei Plesu mai mult decât infractor, caci s-a facut astfel complice la toate furturile din patrimoniul national. Un hot oarecare fura si el un tablou, doua, câteva carti rare. Andrei Plesu poate fi considerat ca a fost si este în continuare complice la toate actele de jaf din muzee, din colectii etc., deja consumate sau viitoare. Nota bene, acea lege a patrimoniului abrogata de Plesu nu era o lege comunista, ci traducea întocmai legea franceza a patrimoniului. Acuzat pentru aceasta masura absolut nemernica, nici pâna azi acest individ subtire, cu maniere elegante si plin de umor, nu a catadicsit sa dea o explicatie pentru gestul sau de tradare a unui interes national foarte important, elementar… Mai are curajul Andrei Plesu sa bata obrazul cuiva?! Uite, domne, ca are. Are curajul sa ne tina lectii de morala sau de eleganta comportamentala. Nu mai zic si de celelalte pacate, de dinainte de 1990 sau tot de dupa 1990, nu-i fac eu inventarul complet, mi-e destul sa stiu ca dezastrul facut în materie de patrimoniu artistic national i se datoreaza aproape exclusiv numitului Andrei Plesu.
Circula pe Internet un text al dlui Plesu, despe un brancardier…
L-am citit, este grozav. Pezevenchiul stie sa scrie, i-a dat Dumnezeu multe daruri, dar nu a fost în stare sa-si dobândeasca el singur acel dar ales pe care nu-l ai din nastere, ci ti-l edifici singur, luptând si confruntându-te cu tine însuti ceas de ceas: caracterul. Obrazul… Nema!
Principiul pe care l-ati formulat se aplica si la oamenii mai de rând? Ma gândesc ca deseori aud, fel si fel de oameni, unii mai de soi, altii mai de duzina, zicând cu un total dispret „Asa-i la noi, la români” sau „treaba româneasca!”…
În general noi, românii, suntem mai auto-critici. Vezi multimea de bancuri cu trei personaje, un rus, un american si un român, sa zicem, în care românul iese mai de ocara, mai…
Dar numai aparent, la o interpretare mai atenta este pe invers. Oricum, românul stie sa faca haz de el însusi!
Pai asta este o mare calitate! Numai oamenii foarte destepti sunt capabili de auto-ironie! Deseori, la Andrei Plesu este mai degraba auto-ironie, recunosc.
În concluzie?
Postulez asadar: exista cele trei momente de istorie româneasca recenta, momente de excelenta româneasca, dar pe care niste netrebnici vor sa le înregistreze ca momente de rusine nationala: Legionarii, Salvarea evreilor si Rezistenta la bolsevizarea Tarii. Noi, ca români, avem de ce sa fim mândri si pentru ca dintre români s-a nascut Miscarea legionara, si pentru felul cum ne-am purtat cu evreii, ba chiar si pentru felul cum am trecut prin perioada de dictatura comunista. Intelectualul sau individul care a acceptat minciunile din raporul Wiesel si din raportul Tismaneanu, se descalifica în fata instantelor morale. El nu mai are dreptul sa judece poporul român, sa-l acuze de una sau de alta, atâta vreme cât s-a aratat incapabil sa apere adevarul despre poporul român, adevar ultragiat grav în cele doua documente! Partidul Anti-Românesc instalat la guvernare în 22 decembrie 1989, prin serviciile sale de propaganda prezinta deformat pâna la calomnie cele trei reusite românesti. O buna parte dintre intelectualii nostri considerati de elita au pus botul si, pentru diverse avantaje si stipendii, colaboreaza la aceasta diversiune, nu comit niciun gest de revolta sau protest ori dezicere fata de minciuna institutionalzata, fata de politica anti-românesca a guvernantilor, a cercurilor internationale interesate de compromiterea sau ocultarea momentelor de excelenta româneasca (cele amintite mai sus sau altele). Nici pe Plesu, nici pe Baconski, nici pe multi altii nu-i aud dezavuând comisia Wiesel sau raportul Tismaneanu, ori intervenind în apararea lui Mircea Eliade cu precizarea: „Da, Mircea Eliade a fost si a ramas legionar! Dar asta nu îl dezonoreaza de fel, ci dimpotriva! Caci faptul de a fi fost legionar ridica si creste valoarea operei si personalitatii lui Mircea Eliade!”
Nu ma intereseaza ce obtin acesti fini intelectuali prin acest comportament jalnic, rusinos pentru un crestin, pentru un barbat, pentru un om cu carte etc. Fiecare ins are dreptul sa se compromita si sa se prostitueze dupa voia inimii sale! Dar un astfel de ratacit, de plaisirist, de fripturist, oportunist etc., trebuie sa stie, sa aiba minimum de bun simt si sa priceapa ca daca nu este capabil sa faca nici cel mai mic sacrificiu în apararea „grupului uman” din care face parte – în cazul de fata poporul român, îsi pierde dreptul de a da lectii de conduita sau de a critica prestatia grupului respectiv, cu aerul ca el se afla deasupra pacatelor si greselilor identificate la nivelul acelui grup – în cazul de fata Neamul românesc!
Sunt multi intelectuali români care se tin departe de cele trei subiecte „fierbinti” si atât de primejdioase. Îsi vad însa cu onestitate de subiectele în care exceleaza si se fac astfel utili, si au bunul simt de a nu se apuca sa-i certe si sa-i judece pe români ca grup uman. Le strâng mâna cu prietenie. Sunt oameni care îsi cunosc limitele, îsi vad lungul nasului…
În plus, domnule Marinescu, noi, România, suntem de aproape 20 de ani o tara ocupata. Cei care ne-au ocupat au fost atât de dibaci, au fost asa de mari scamatori, încât publicul românesc nici nu si-a dat seama. Constatam doar efectele: saracia care s-a instalat, nesiguranta tot mai mare, minciuna tot mai acaparatoare la toate nivelurile societatii, inechitatile stridente. Sunt tot mai multi cei care înteleg sau stiu ca Tara se afla în aceasta situatie extrema, extrem de periculoasa, cu o economie pusa la pamânt si cu o datorie externa de 120 miliarde de euro! Un Baconski sau Plesu stiu mai bine decât mine ca suntem într-o situatie disperata. Or, în aceasta situatie nu ai voie sa vii mereu cu acelasi mesaj defetist, descurajant pentru toti românii, semanând sau strecurând în sufletele românilor neîncredere în ei însisi, lehamitea de tot si de tine însuti mai ales. Nu este acum momentul sa arati cât esti tu de destept! Dispare individul ca reper, cauza este generala, caci corabia se scufunda daca nu punem mâna cu totii sa tragem la vâsle sau sa scoatem apa din cala corabiei… Este atât de nepotrivit acest balet al cuvintelor când lumea are nevoie, de la desteptii natiei, de cuvinte clare care sa le dezvaluie prapastia în care am fost adusi! Si mai ales sa ne arate directia salvatoare, s-o identifice si s-o indice! Prestatia acestor flacai rascopti în ifose si fite, a acestor Savonarola de doi bani perechea, devine aproape comica, de n-ar fi atât de tragic contextul general, national.
Dumneavoastra va considerati îndreptatit sa faceti examenul critic si lucid al poporului român?
Oricine are dreptul sa faca acest examen, dar problema este ca, în situatia în care ne aflam, un asemenea examen trebuie sa faca parte dintr-o viziune asupra viitorului, a drumului de urmat ca sa ne salvam. Eu am facut acest examen, îl fac si-l ras-fac de ani de zile, si m-am ales din acest exercitiu cu o mare încredere în potentialul românesc, în energiile neamului nostru. Se înseala cei care cred ca vom capota. Românii au capacitatea de a transforma loviturile soartei în sanse de redresare si reînnoire. Eu de aici pornesc, de la credinta în acest potential românesc. Acest potential, în care includ si zestrea noastra genetica, poate fi pus la lucru numai de noi însine!
Altfel nu as mai candida!
A consemnat Marius Marinescu

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors