Toleranța sinonimă cu prostia

Posted by Stefan Strajer On April - 9 - 2016

Toleranța sinonimă cu prostia

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 

Din 1990 pe teritoriul României se sărbătorește Ziua Națională a Ungariei la 15 martie. Ciudată coincidență între această dată și Idele lui Martie, funesta zi intrată în istorie datorită asasinării lui Iuliu Cezar. Pentru unguri memoria colectivă a reținut această dată ca început al revoluției de la 1848, care trebuia să le aducă eliberarea de habsburgi. Printr-o regretabilă coincidență, deloc întâmplătoare, parlamentul maghiar la 15 martie vota unirea Transilvaniei cu Ungaria, în totală ignorare a voinței națiunii majoritare din Transilvania. Cap al revoluției maghiare, Kossuth Laios, pe atunci și prim-ministru al guvernului revoluționar, acționează ca un înveterat tiran împotriva românilor, mai ales, dar și împotriva sașilor, a sârbilor și slovacilor. Noblețea ideilor, care au înflăcărat Europa anului 1848, a fost întinată în activitatea lui Kossuth de refuzul sălbatic al egalei îndreptățiri a celorlalte neamuri. Proclamarea abuzivă a încorporării Transilvaniei în Ungaria a declanșat demonstrația a patruzeci de mii de români la 3/15 mai 1848 pe Câmpia Libertății la Blaj, sub conducerea lui Avram Iancu, Simion Bărnuțiu și a altor fruntași ai luptei naționale. Nichifor Crainic a evocat statura măreață a neînfricatului moț, care a aruncat mănușa despotului de la Budapesta. A scris redactorul „Gândirii”: „Puterea de fascinație a lui Avram Iancu sporea înmiit la gândul că el întruchipează marea răzbunare a unui neam ținut în subteranele pline de caznă ale istoriei …”(Puncte cardinale în haos, Ed. Timpul, Iași, 1996). În Proclamația sa din 10 octombrie 1848, Kossuth, numindu-i pe români „gunoaie ingrate”, „bandiți valahi”, „hoardă mai josnică ca vita” (vezi Liviu Maior, 1848-1849. Românii și ungurii în revoluție, Ed. Enciclopedică, Buc., 1998, p. 378), le cerea nici mai mult nici mai puțin decât să renunțe la recunoașterea lor ca națiune și să revină la ordine și supunere. Demagogul cu mască de revoluționar a trecut prin foc și spadă populația românească în cursul anului 1849, îndemnând la exterminarea celor care îi stăteau în calea obsesiei lui paranoice de a reface regatul „Coroanei Sfântului Ștefan”. Să înțelegem că lipsea tocmai nestematul din coroană, principatul Transilvaniei. Ura viscerală a acestui pseudorevoluționar, venerat de unguri, se va concretiza în distrugerea a două sute treizeci de sate românești și masacrarea a patruzeci și două de mii de români, care au fost împușcați, spintecați, spânzurați. Imaginați-vă că tot acest măcel l-au făcut gărzile naționale ale lui Kossuth în numele Sfântului Ștefan. Nu era prima dată în istorie când sfinții erau luați ca protectori ai nemerniciei.

Amintirea schematică a acestor fapte odioase naște întrebarea firească asupra legitimității celebrării Zilei Nationale a Ungariei pe teritoriul României. Conotațiile ei sunt atât de îmbibate de sânge românesc nevinovat încât eu consider că noi ca nație ne facem vinovați acum, că necinstim memoria victimelor barbariei lui Kossuth, că desconsiderăm martirajul unui erou național ca Avram Iancu. „Românii au mai mult o cultură a compromisului decât a rezistenței …” observă profesorul Lucian Boia în eseul său De ce este România altfel (Humanitas, 2012). Credem că cele câteva răscoale ale iobagilor români în Evul Mediu și încleștarea tragică de la 1848, ca să ne rezumăm acum doar la acestea, îl contrazic pe profesorul grăbit să catalogheze neamul românesc ca unul aflat mereu la coada istoriei, un neam, zice domnia sa, care a bătut pasul pe loc din secolul al XIV-lea până în prezent. Cu destul cinism, comentând așa zisa ostilitate a românilor față de străini, notează că „ungurii, „asupritori” ai românilor transilvăneni, au parte de o imagine defavorabilă de durată”(op. cit, p. 37). Dl. Boia adresează problema relației româno-maghiare ca și cum n-ar ști despre Unio Trium Nationum, de uciderea a o mie o sută de români inocenți în timpul ocupației hortyste din Nordul Transilvaniei, de incidentele de la Târgu-Mureș din martie 1990, când țăranul Cofariu a fost bătut măr și lăsat pe caldarâm în fața hotelului, pe atunci, Continental. Culmea minciunii a fost aceea că fotoreporterii maghiari au disipat în toată lumea imaginea lui Cofariu inversând situația. În reportajele lor cel agresat era un maghiar care suportase barbaria românilor. Acest detaliu este semnificativ pentru reaua credință a multor maghiari, care vor să-și atragă de partea lor opinia publică prin orice mijloace, fie ele și necinstite. Dar ce contează la o casă mare ca regatul Coroanei Sfântului Ștefan! Culmea este că profesorul Lucian Boia crede că toate relele din cutia Pandorei s-au vărsat la români, văzând paiul din ochiul lor, dar nu și bârna din ochiul ungurilor. Vom analiza cu altă ocazie în detaliu istoria scrisă cu condescendență și pe alocurea cu cinism de dl. Boia. Acum vrem doar să subliniem că nu ne este rușine cu istoria noastră, care nu are în ea vreun act similar cu cel al lui Kossuth, nici o politică de deznaționalizare forțată cum este cea practicată în Ungaria, unde numărul celor care se mai declară români scade pe zi ce trece, până la inexistență. De altfel, în Europa se pare că nici un popor nu a practicat teroarea deznaționalizării în maniera ungurească. Și încă ceva, suntem mândri că nu am râvnit în istoria noastră la bunul oprit, la pământul altor popoare asupra cărora să năvălim cu gânduri diavolești.

vise-de-hunguri

Documentele istorice arată cu fermitate că obsesia acaparării Transilvaniei străbate ca un fir roșu de mai mult de un secol toate guvernările ungurești și toate partidele și asociațiile (subl. ns). Fasciștii, regaliștii conservatori și comuniștii maghiari și-au dat mâna în sprijinul obstinatei lor cauze. Marea Unire le stătea în gât atât ungurilor lui Bela Kun cât și sovieticilor lui Lenin. Bela Kun primise deplina aprobare a lui Lenin pentru atragerea populației prin fluturarea pretențiilor teritoriale privind Transilvania. Prin februarie 1919 cooperarea maghiaro-bulgaro-rusă era un fapt vizibil. Sub steagul iredentismului naționalist Bela Kun a unit foști ofițeri ai armatei regale, imperiale cu stânga radicală, formând Armata Roșie al cărei scop, așa cum i-a fost prezentat lui Lenin, era păstrarea Transilvaniei și atacarea României, considerată de Ungaria inamicul numărul unu. Ceea ce știam demult că România este înconjurată de vecini ostili este relevat pe deplin în cartea lui Larry Watts, With Friends like These (2010), tradusă în românește în 2011. De la țarul Alexandru I până la Stalin dominația asupra Basarabiei și Nordului Bucovinei sau, în cazul Ungariei, stăpânirea Transilvaniei rămân o obsesie constantă, care a însuflețit numeroase acțiuni antiromânești.

Tuturor celor care susțin că România s-a lăsat bătută de toate vânturile le opunem faptele istorice, arătând fără tăgadă o luptă încordată a conducătorilor noștri pentru păstrarea integrității teritoriale. Oficialitățile românești, și aici mă refer și la cele comuniste, au trebuit să străbată o mare încercată de furtuni, navigând mereu între Scylla și Caribda. În ce-i privește pe adversarii noștri, să specificăm că indiferent de regim politic, imperial, fascist sau comunist guvernele lor s-au raliat întotdeauna în jurul hrăpăreței politici anexioniste și revizioniste. Și pentru că suntem acuzați de obediență, pasivitate, apatie să amintim cât de energică a fost reacția trupelor române față de atacul forțelor militare ale lui Bela Kun. Cu toată coaliția lui cu răii nu i-a reușit chiar dacă a mizat pe vulnerabilitatea statului român unitar, care tocmai atunci se plămădea. În ciuda acestor vicisitudini ale momentului armata română intră la 4 august 1919 în Budapesta, Bela Kun trebuie să demisioneze și ungurii sunt salvați de instaurarea comunismului. Să le reamintim ungurilor că opinca românească a fluturat pe parlamentul lor. Așa că dle. profesor Boia a se slăbi cu acuza de supușenie a românilor. Atunci când împrejurările au cerut-o românii nu și-au cruțat viața, ci și-au dat-o, dar au acționat cu înțelepciune, nu cu isterică înflăcărare.

Ne îndoim că Ion Iliescu, ajungând la putere prin uzurparea lui Ceaușescu printr-o lovitură de stat realizată cu ajutor străin, nu avea cunoștință de conotațiile cu totul negative pentru români ale Zilei Naționale maghiare. Știa totul, dar trădător al intereselor naționale precum este, a aprobat celebrarea acestei zile nefaste pentru poporul român în patria poporului român. Și nu este vorba numai de perimetrul restrâns al acestei zile naționale, ci de întreaga istorie confruntațională prelungită până azi, întreținută de o nație mică, lovită de obsesia anexării Transilvaniei. Este vorba de activitatea defăimătoare a lui Laszlo Tokes, propulsat tocmai în parlamentul Uniunii Europene ca să ne feștească mai cu spor, este vorba de iredentismul ascuns sau pe față al UDMR-ului, este vorba de aprobarea existenței unui partid structurat pe criterii etnice, cum nu există în alte țări, este vorba de atacurile concertate ale mercenarilor condeiului, precum Lucian Boia, împotriva statului național unitar român, de organizarea iredentei maghiare în ținutul secuiesc autonomizat, de complotul cu bombă pregătit la Tg. Secuiesc de Ziua Națională a României. În ce fel de țară trăim domnilor?! Într-o țară în care toleranța românească frizează absurdul!

Dl. Boia își permite să ironizeze sintagma stat național unitar român, considerând-o revolută. Desigur, desigur sintagma deranjează pe toți cei care plănuiesc în viitor o Românie federalizată, federalizată cu Ungaria dacă se poate.   Profesorul de la Universitatea București ignoră însă timpul lung al suferinței românilor, populație majoritară, trăitoare de secole pe pământul ei, dislocată din drepturile ei firești de urmașii unor triburi imigrate din stepele mongole. Și acești români au murit cu sutele de mii în tranșeele Primului Război Mondial în speranța Unirii cu Țara. Dle. Boia, nu luați în răspăr lucrurile sfinte. „Să le aducem aminte celor care calomniază România cu atâta pasiune, observă profesorul Ion Coja, faptul rușinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta și Ungaria, nu a existat nici un combatant ungur! Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în pașalâc, au fost alungați de armatele unei puteri europene, creștine, în acea armată nu a fost nici un ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, libertatea sau demnitatea maghiară! Nici unul! (Ion Coja, Ungaria Mare nu a existat, 15 martie 2014 blog spot).

Prin ce concurs de împrejurări au ajuns cei care „vomesc cu condeiul” împotriva românilor să aibă poziții privilegiate în societatea românească din România de astăzi. De mirare nu este că se găsesc cu duiumul detractori ai românilor, ci faptul că asemenea indivizi sunt selectați de universități și edituri. Eseul De ce este România altfel apărut la Humanitas în 2012 este o mostră de rea credință, nu de râvnă pentru căutarea adevărului. Demersul șchiop al lui Lucian Boia pe deasupra istoriei românilor de la etnogeneză până în contemporaneitate se vrea o alternativă la istoria reală a românilor scrisă de cercetători riguroși. Faptul istoric este pentru dl. Boia un mit creat de imaginația românilor ca să se vindece de tot felul de complexe de care ar suferi, printre care cel de inferioritate s-ar evidenția.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto.Silvia Jinga

Școala Basarabeană

Posted by Stefan Strajer On August - 31 - 2013

Școala Basarabeană

Foto.Ion Coja

Autor: prof.univ. Ion Coja

 

Azi, 31 August, românii serbează Ziua Limbii Române. Există în acest sens o lege care a fost adoptată în Camera Deputaților din România în luna februarie anul acesta.

Mulți români nu știu însă de ce să fie la 31 august Ziua Limbii Române?

Iată de ce: Pentru că la 31 august 1989 s-a petrecut un moment istoric pentru românism, pentru românitatea noastră cea de toate zilele: sub presiunea a peste 750.000 de români adunați la Chișinău în ziua de 27 august 1989, Parlamentul de la Chișinău, așa sovietic cum era, n-a avut încotro și a decretat pe 31 august limba română ca limbă de stat și dincolo de Prut, adică pe ambele maluri ale Prutului și Nistrului. Se încununa astfel, victorioasă, rezistența românilor la deznaționalizare, după aproape două veacuri de jertfe și suferințe, dar și de izbânzi pilduitoare, care au făcut din Basarabia ținutul românesc cel mai însângerat, pus la cele mai grele încercări, nu de puține ori în cumpăna istoriei aflându-se însăși pieirea neamului românesc de pe plaiurile atât de frumoase ale Basarabiei, și atât de jinduite de alții…

De data asta n-a fost să fie cum au vrut alții, ci cum au vrutără românii!

Ziua de 31 August a fost sărbătorită ca zi a limbii noastre românești pentru prima oară în 1990, în toată Republica Moldova. Și de atunci, „anual – scrie pe Wikipedia un autor anonim, această sărbătoare este marcată cu manifestări de înalt patriotism, de regăsire a rădăcinilor, consemnată prin poezie, cîntec și joc, prin repunerea în drepturi a vechilor tradiții populare și a momentelor care le-au marcat istoria. De regulă, festivitățile sunt deschise dimineața la Chișinău de catre oficialii republicii, prin depunerea de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, precum și la busturile clasicilor literaturii române, amplasate în Gradina Publică ,,Ștefan cel Mare”. Sărbătoarea se încheie în mod obișnuit printr-un concert susținut în Piața Marii Adunări Naționale. În primii ani ai sărbătorii, fiecare 31 august aducea cu sine și dezvelirea a câte unui bust pe Aleea Clasicilor din Chișinău. Acest frumos obicei a fost întrerupt după venirea la putere a comuniștilor în 2001.”

Ecoul a ceea ce se petrece la Chișinău de fiecare 31 August a reverberat în multe suflete românești, dar mai ales în sufletele acelor români care cunosc bine ce înseamnă să nu te lepezi de graiul matern, strămoșesc, deseori cu prețul libertății sau chiar al vieții: românii care trăiesc în afara granițelor de stat ale României, românii din Ucraina, din Ungaria, din Balcani – îndeosebi cei din Grecia, Albania, Serbia, Bulgaria, precum și românii din alte țări ale lumii. Acești români, români exemplari, au „rezonat” la modelul basarabean, astfel că organizațiile culturale ale românilor din diasporă s-au alăturat fraților de peste Prut sărbătorind și ei an de an Ziua Limbii Române, făcând declarații publice explicite în acest sens, cerând adică instituirea acestei zile naționale și în Țara Mamă. Se poate spune că acești români transfrontalieri s-au unit cu românii din Basarabia, din Republica Moldova, alcătuind o comunitate aparte, comunitate la care, în februarie a.c., a aderat și …România, Parlamentul României!… Căci, nota bene!, legea adoptată în februarie 2013 este o lege pe care au impus-o acești români fără pașaport românesc, dar cu un suflet mai românesc decât al nostru, cei ce nu riscăm nimic atunci când vorbim românește! Riscăm numai să vorbim din ce în ce mai stricat limba părinților noștri… Dar asta este altă poveste… O lăsăm pentru altădată, să nu stricăm și acest ceas sărbătoresc!

570-02-ziua-lb-ro-chisinau

Punctul de plecare a fost Marea ÎntruUnire de la Chișinău, din 27 August 1989, la care s-au adunat, cu un singur și același gând, peste 750.000 de români. Adică tot al șaselea cetățean al Republicii a fost acolo prezent, cam câte unul din fiecare familie de români!… A fost ca și cum la București s-ar aduna mâine peste trei milioane de participanți, ca să ceară ce? Ce au cerut acei români grozav de români? Au cerut „grafie latină”! Acesta a fost cuvântul de ordine, al cărui înțeles s-a încărcat în Basarabia acelor zile de o sumedenie de alte idei și conotații, strâns legate unele de altele, alcătuind un veritabil program politic naționalist, cum n-a mai fost rostit altul de la Blaj, din 15 mai 1848…

ÎntruUnirea de la Chișinău din 27 august 1989 a fost transmisă în direct de Televiziunea Română de la București! Mi-aduc bine aminte cum am urmărit-o în „Țară” cu sufletul la gură, nevenindu-ne a crede ce vedeam: cât de viu și de puternic era românismul acelor frați de-ai noștri la care deseori ne gândisem până atunci cu inima strânsă de teamă că sunt în mare primejdie de a se pierde pentru oastea Neamului nostru. Da’ de unde?! Se vedea clar că sunt „mai români” decât fiecare dintre noi! Că demnitatea de român le e mai dragă ca orice!

Când, peste numai patru luni, în decembrie 1989, românii au ieșit în stradă să înfrunte moartea voinicește, „cu palmele goale”, sub privirile uimite ale întregii lumi, demonstrând o totală și rarisimă disponibilitate la orice sacrificiu, eu, personal, am simțit că acea minune de comportament se producea în continuarea adunării de la Chișinău, din 27 august 1989, care renăscuse în sufletul tuturor românilor încrederea în destinul lor de neam sortit să facă istorie, iar nu figurație pe scena lumii!

Am scris mai apoi în chip explicit că „Revoluția Română”, care într-adevăr revoluție a fost la nivelul reacției și conștiinei populare, civice, a început cu mult înainte de decembrie 1989, începuse prin demonstrația de demnitate românească făcută de frații noștri de peste Prut!

Și mai zic o dată: fără 27 august 1989 nu ar fi fost posibilă resurecția din Timișoara și București, din toată Țara, pe care eu, trăind-o în stradă, am resimțit-o mai puțin a fi un act de denegare a regimului politic, cât mai ales ca pe o amplă și atotcuprinzătoare demonstrație de demnitate națională! Oamenii au ieșit fără arme, fără ciomege, nu ca să pedepsească ori să alunge pe cineva, cât mai ales pentru a demonstra că „Dumnezeu e cu noi!”, că nu ne e teamă de moarte și suntem gata la orice ar putea să semnifice bărbăție și vîrtute, credință în Neam și Lege!

Se naște o întrebare pe care încă nu ne-am pus-o cu toată gravitatea: cum se face că Televiziunea Română, care pe vremea aceea, în vara lui 1989, era atât de închisă, ruptă de realitate și preocupată exclusiv de cultul personalității celor doi „tirani”, a transmis totuși, în direct și integral, Adunarea de la Chișinău?

Mi-aduc aminte că în mulțimea de participanți, care de care mai voios, mai frumos, mai luminos la chip, am remarcat un bătrân, în haine negre, „de duminică”, care a apărut de mai multe ori în prim planul transmisiei. M-a frapat asemănarea sa, la port, la înfățișare, cu unchii mei, mocanii dobrogeni, cum se îmbrăcau și cum arătau aceștia când veneau la oraș! Moacă de mocan!, mi-am zis. Și parcă auzindu-mă, regizorul transmisiei l-a ales pe bătrân pentru un scurt interviu. I s-a pus și întrebarea de unde e, cum se numește. Iar răspunsul a fost Ungureanu! Venise la Chișinău din Transnistria! Era așadar urmaș al ardelenilor, al mocanilor care sute de ani au tot venit iarna cu oile din Transilvania, din Mărginimea Sibiului, până în bălțile Nistrului sau în Crimeea! Așa cum făcuse această pendulare transhumantă și bunicul meu Licoi, din Rășinari!

Mulți sunt basarabenii care au printre înaintași români ardeleni. Când l-am cunoscut pe Eugen Doga l-am luat direct, dacă-și cunoaște buneii ardeleni. Da, știa și dânsul și era mândru de asta! Mândru că poartă un nume de familie adus din Ardeal pe malurile Nistrului!

Există multe similitudini între ardeleni și basarabeni, între Transilvania și Basarabia! Am observat după 1990, în mai multe ocazii, că au, unii pentru alții, mai multă înțelegere, mai mare atracție să se încreadă unul într-altul și să conlucreze cu inima deschisă! Și unii, și alții au cunoscut mai ales partea dramatică, tragică, a condiției de român! Au plătit prețul cel mai scump pentru a-și vorbi graiul părintesc!

Dacă, așa cum spune viersul popular, Tot românu-i ardelean Dus în Țară de alean, dacă deci Ardealul ne este tuturor românilor vatra, baștina primordială, apoi trebuie spus că suntem printre popoarele Europei singurul care s-a extins spre Răsărit! Răsăritul dinspre care asupra Europei s-a produs pustietoarea migrație a popoarelor Asiei atrase de luminile Romei, ale civilizației europene! Noi românii am „înotat” împotriva curentului, în răspărul istoriei! Și am extins spre Soare Răsare Europa, moștenirea Romei antice, romanitatea noastră, ducând-o până dincolo de Bug!

Dacă compari hotarele limbii latine, din vremea lui Traian, cu hotarele în care se vorbesc azi limbile romanice din Europa, constați că peste tot aceste hotare s-au restrâns, au cedat spații întinse altor limbi, „barbare”! Nordul Africii, Asia Mică, cețosul Albion, Dalmația, Moesia… Numai Dacia Traiană a câștigat spații noi pentru lătinie! Înzecindu-și moștenirea!

Spațiul în care se vorbește limba daco-română s-a extins de-a lungul istoriei mai ales spre Est. Iar acesta este meritul cel mai important al românilor de peste Prut! Au lățit spațiul limbii române, l-au extins, iar în final, iată, ne-au dăruit și Ziua Națională a Limbii Române!

E bine să reținem că de la ardeleni avem ziua de 1 Decembrie, iar de la basarabeni, de la moldovenii de peste Prut, avem ziua de 31 August, zile amândouă de afirmare națională a identității și demnității noastre etnice.

Iar dacă stăm să judecăm lucrurile cu bucuria de a descoperi către cine mai avem motive de recunoștință, este timpul să identificăm în cultura și istoria noastră un capitol pe care l-am trecut prea ușor cu vederea: Școala Basarabeană!…

Un bob zăbavă vă cer asupra acestui gând: Școala Basarabeană!… Gând care nu-mi aparține, dar când am auzit, la o recentă lansare de carte a unui autor de dincolo de Prut, pe două doamne profesoare universitare, vorbind despre Școala Basarabeană, m-am minunat de câtă dreptate puteau să aibă! Dacă vorbim de o Școală Ardeleană, cu rolul ei decisiv în istoria noastră, școală prin care cu toții ne-am românit și mai mult decât eram, apoi se poate vorbi și de o Școală Basarabeană, cu același rol istoric, de fortificant al românismului la ceas de cumpănă! De restriște și de răscruce!

Firește, în alți termeni, cu specificul ei, și mai ales cu data ei de funcționare, alta: epoca contemporană! Cunosc mulți basarabeni, dar descopăr mereu alte și alte temeiuri pentru încredințarea că rolul Basarabiei în istoria Neamului românesc aparține mai ales viitorului! Iar faptul că la Chișinău s-au adunat mulțime de norod, cum nu s-au mai adunat vreodată românii de mulți, pentru a proclama dreptul de a vorbi și scrie românește, faptul că de la acea minunată întâmplare ne-am ales cu Ziua Limbii Române, confirmă că pentru neamul românesc funcționează acum și Școala Basarabeană de suflet și cuget curat românesc!

…Las pentru altă dată un inventar, cât mai cuprinzător, al faptelor care certifică existența acestei componente a ființei noastre naționale, o componentă extrem de dinamică, de eficientă în lupta noastră, a tuturor românilor, pentru Mântuirea Neamului. Dar mai ales i-aș lăsa pe alții, mai învățați, să facă un complet inventar al faptelor prin care basarabenii au sporit temeiurile mândriei de a fi român! Basarabenii pe care îi cunosc, fără excepție, m-au făcut să trăiesc deseori acest sentiment. Din toată inima le mulțănesc acum că ne-au dăruit și această zi de sărbătoare:

La Mulți Ani, Basarabie, La Mulți Ani Frumoși, români de pretutindeni! Inima sus! Dumnezeu e cu noi, noi suntem cu Dumnezeu!

Doamne, ajută!

Buriaș, 31 august 2013

In Memorim – Gheoghe Buzatu

Posted by Stefan Strajer On May - 22 - 2013

In Memorim – Gheoghe Buzatu

Non omnis moriar!

Autor: Ion Coja

Să stăpânim durerea…

Și să mulțumim Domnului că printre noi, nevolnici și păcătoși cum suntem, a fost să se nască un Gheorghe Buzatu, căci altul nu s-ar fi găsit să facă tot ce a făcut, ce a scris, ce a vorbit de la catedră marele istoric!

O spusă cu care ne-am obișnuit, mereu repetată, susține că nimeni nu este de neînlocuit!

Buzatu-Gheorghe

Iată că vorba asta nu i se potrivește lui GHEORGHE BUZATU. Istoricului și om al Cetății care a fost Gheorghe Buzatu. Cine dintre colegii săi de generație sau mai tineri ar fi scris, gândit sau spus tot ce a spus, a scris, a documentat fără hodină marele istoric?! Și ce ne-am face noi, românii, fără tot ce a scris domnul profesor Gheorghe Buzatu?

Niciodată până în zilele noastre, de când există istorici români și istoriografie românească, nu s-a mai întâmplat cu vreunul dintre istoricii noștri să se înalțe atât de sus față de confrații săi, față de colegii săi. Nu cu un cap deasupra tuturor, ci cu întreaga sa statură, adică cu întreaga sa operă, mii și mii de români îl pun pe domnul Gheorghe Buzatu deasupra tuturor colegilor săi de generație sau mai tineri…

Este vorba de generația istoricilor români care, cu toții, au dat bir cu fugiții în fața …istoriei! Au făcut de rușine și de ocară nobila misiune a cronicarului! Mai presus de adevărul istoric și de nevoile Neamului au pus măruntele lor interese, de familie sau de individ, ambiția căpătuielii, a dobândirii de onoruri academice… Și au tăcut acești istorici când fala Neamului nostru, eroii cei mai eroi, au fost tăvăliți în noroiul minciunii, al denigrării pătimașe, al diversiunii anti-românești din care face parte și minciuna, ascunderea adevărului despre cei ce ne-au precedat… Despre cei din care ne tragem, despre părinții și părinții părinților noștri…

Dumnezeu știe cu câți talanți și-a negociat fiecare academic vînzarea sufletului!…

Noi știm bine doar atât: că dacă nu era Gheorghe Buzatu, minciuna și-ar fi făcut de cap nestingherită și și-ar fi atins bicisnica țintă!

Să stapânim durerea că pleacă dintre noi cel care era cel mai bun…

Și să ne bucurăm că Domnul Dumnezeul părinților noștri nu ne lasă singuri și fără apărare dinaintea minciunii instituționalizate, a minciunii devenită profesie onorată și răsplătită de toate academiile și guvernările!

Căci Gheorghe Buzatu, ca un adevărat Învățător, a strâns în jurul său o mână de oameni dăruiți puternic, fără șovăială, cauzei Adevărului!

Non omnis moriar!, o poate spune cu toată încredințarea Gheorghe Buzatu, cu gândul la cărțile pe care le-a scris, dar și la colegii săi mai tineri, pe care i-a păstorit până în ultima clipă a vieții sale, lăsându-le clar ce mai au de făcut pentru Țară și Adevăr!

Și să-i mulțumim încă o dată Domnului că între Adevărul istoric și Cauza Neamului nostru românesc, nu există nicio contradicție, nicio adversitate!…

Gheorghe Buzatu pleacă dintre noi împăcat că a slujit cu credință și Neamul, și Adevărul!

Iar noi, pentru același motiv, să-i mulțumim Domnului că iată, din nou, la ceas de cumpănă, se nasc în Moldova astfel de oameni, ca GHEORGHE BUZATU.

Sit tibi terra levis, magistre, în înaltul cerului, alături de eroii neamului printre care de azi înainte te numeri și tu, robul lui Dumnezeu și al Neamului românesc, profesorul nostru al tuturor, Gheorghe Buzatu.

 

21 mai 2013, București

 

                                                               Asociația Foștilor Parlamentari din România

 

 

 

 

Minți, Oiștene! Minți întruna!…

Posted by Stefan Strajer On April - 9 - 2013

Minți, Oiștene! Minți întruna!…

Foto.Ion Coja 

Autor: prof.univ. Ion Coja (Bucuresti)

Textul lui Andrei Oișteanu despre acuzația de „omor ritual” (vezi www.ioncoja.ro) cu care evreii s-au confruntat de sute de ani conține, așa cum ne-a obișnuit acest individ, o sumedenie de inexacități și falsuri. Personal, mă simt „scos din ale mele” după ce parcurg asemenea texte!… În cazul de față, ale mele însemnând reținerea de până acum de a aborda acest subiect! Din motive de rușine, jenă, oroare!… Etc!

Indiferent care este adevărul, ți se face lehamite de animalul acesta odios care se dovedește a fi omul! Mă rog, unii oameni!… Capabili (1) să practice „omorul ritual” sau (2) să inventeze această sinistră acuzație pentru a acuza pe nedrept oameni nevinovați!…

Nici azi nu știu ce să cred despre această poveste!… Poveste care, dacă este să-l iau în serios pe Teșu Solomovici, nu este chiar poveste, adică o scorneală a unor minți bolnave! Ci mințile bolnave au fost puse la lucru de cei care chiar s-au dedat la acest „procedeu” cultic, religios. Sau cum să-i spun?!…

Între Teșu Solomovici și Andrei Oișteanu distanța este enormă, ca de la mine la… la cine să zic? Andrei Cornea?… Or, Teșu al nostru – cândva alumn tomnatic și stingher la aceiași profesori ca și subsemnatul, într-un articol publicat în „Ziua” cu ani în urmă, făcea cu curaj și onestitate recenzia unei cărți, scrisă de o somitate a mozaismului, rabinul șef al Romei sau fiul acestuia, profesor universitar în teologie ebraică (parcă!), mă rog, sculă mare, importantă!, carte care, vai!, recunoștea practica omorului ritual la evrei… Cât de răspândită va fi fost, în timp și spațiu, nu am înțeles din recenzie, poate că nici cartea nu dădea aceste detalii… Dar că evreii, unii dintre ei, s-au dedat la asemenea crime, e lucru cu certitudine adevărat, susținea acel autor, iar Teșu, în recenzia sa, nu se apuca să-l combată!… Deci!

…Mă depășește subiectul! Stupoarea și oroarea sunt principala cauză. Las pe cei vizați, pe evrei, pe evreii cinstiți, ca Teșu și acel autor, al cărui nume nu l-am reținut, pe evreii cinstiți și bine informați asupra chestiunii, asupra „fenomenului evreiesc”, să găsească explicații, să propună o perspectivă din care asemenea fapte să fie înseriate cu alte orori săvârșite de ființa umană în ipostaza ei cea mai decăzută! Explicații! Așa cum încerci să explici apariția cancerului sau a schizofreniei, a Sidei sau a criminalilor în serie… Explicații, nicicum justificare!

…Las deoparte „omorul ritual” și mă îndrept spre alt subiect, mie mult mai accesibil: cei care mint pe acest subiect și pe o mulțime de alte subiecte legate de evrei, fatalmente și de români! În cazul de față, nu pentru prima oară, îl am în vedere pe Andrei Oișteanu!… În textul său există un subcapitol cu privire la „spațiul românesc”. Citez aproape integral:

”Acuzatiile de infanticid ritual în spatiul românesc sunt înregistrate relativ tarziu, dar sincron cu restul zonei est-europene: în secolele XVIII-XIX. Adesea, astfel de incriminari erau urmate de tulburari violente. În 1710, de pilda, la Targu Neamt au fost linsati 5 evrei si pusi în lanturi alti 22, pe motiv ca ar fi ucis un copil crestin: “caci le trebuie lor sange de Pasti”. Este cea mai veche atestare documentara a unui astfel de caz în arealul românesc. Vazand ca violentele asupra lor sunt gata sa ia amploare, evreii au trimis soli la Iasi, la Dimitrie Cantemir. Domnitorul a trimis la fata locului doi oameni de încredere. “Oamenii venira si cercetara si cautara bine si vazura ca fals si neadevarat e”, se consemneaza într-un document din epoca. S-a stabilit ca “evreii sa fie sloboziti”, iar calugarul care a înscenat asa-zisul omor ritual “sa fie pus în casa de nebuni în tot timpul vietii sale”. În 1726 a avut loc o inculpare similara a evreilor din targul basarabean Onitcani (Orhei). S-a spus atunci ca “bezzaconicii jidovi” (“evrei fara de lege”, cum i-a numit Ion Neculce în Letopiset) ar fi “furat în ziua Pastilor un copil [crestin], cam de cinci ani” (Cronica Ghiculestilor). “Sangele [baiatului] l-au împartit, punandu-l în butoiase, si l-au trimis marelui haham din Cracovia si hahamului din Dubasari.” Procesul înscenat celor patru evrei învinuiti a avut loc la Iasi, fiind condus cu mare zarva de însusi domnitorul Mihai Racovita, care a încercat sa-i santajeze pe evrei si “sa-i pagubeasca de bani”, scrie cronicarul. Pana la urma, inculpatii au fost achitati. “Din pricina lacomiei sale de bani”, se scrie în Cronica Ghiculestilor, lui Racovita Voda “i-a sosit mazilirea” de la Istanbul, imediat dupa încheierea farsei judiciare. Întregul eveniment a avut un puternic impact asupra societatii, astfel ca povestea a fost reluata în nu mai putin de trei cronici moldovenesti din secolul al XVIII-lea.”

Conform cutumei, iată, pe coloana alăturată punem textul a cărui veridicitate este contestată de Andrei Oișteanu în rezumatul pe care i-l face:

„Tot în acest an s-a tâmplat un lucru la Moldova, care fiind lucru de mirat n-am lipsit a nu-l scrie ca să se afle în letopiseț scris celor următori.

În ziua Paștilor, jidovii din Onițcani furat-au un copil ca de cinci ani și l-au pus într-o pivniță a lor, și acolo strângându-se toți acei jidovi, cum singuri ei au mărturisit pe urmă la divan, și au adus o albie cu apă caldă și au spălat pe copil, apoi i-au legat cu o ață mădularul și i-au cusut și șezutul cu ață, apoi l-au pus gol într-o putină și i-au stors sângele din toate vinele și l-au împuns cu sula prin tot trupul lui, și i-au scos ochii cu sula, și pielea de pe frunte încă i-au scos-o, cum s-au văzut când l-au adus pe copil cu poronca lui Mihai Vodă, și l-au îngropat la Sfântul Nicolai. Și în putina ce au stors sângele au pus puțintică apă, și dacă au omorît copilul, l-au scos și l-au lepădat la câmp cu mânele altui jidov, căruia îi didese trei ug. aur pentru osteneala lui: și învălindu-l într-o piele de oaie, l-au dus într-o căruță  de l-au lepădat la câmp. Iară sângele l-au împărțit, punându-l în balerce și l-au trimis la hahamul de Cracovia și la hahamul de Dubăsari, și o balercă au îngropat-o într-acea pivniță, zicând că este vișnap.

Iar părinții copilului având numai pe acel copil, âmblau căutându-l prin târg din sâmbata cea mare ce perise copilul, pe la toate casele, prepuind să nu fi mas la vreo casă sau să nu-l fi furat vreun turc să-l ducă la Bender, după obiceiul ce aveau. Și venind și întrebând și pe unul, și pe altul din pregiurași, și neaflându-l, își pierduse nădejdea de a-l mai găsi. Iar în lunea Paștilor venind niște oameni la târg, aflat-au copilul lepădat la câmp aproape de drum, și luându-l, l-au dus la Onițcani de l-au arătat, și văzându-l oamenii l-au cunoscut. Luând și părinții lui veste și văzându-l, au început a plânge pentru moartea lui cea nevinovată; și îndată vornicul de Onițcani, tatăl copilului, au dat veste Lupului Serdarului, carele fiind aproape, au mers de l-au văzut. Și îndată toți au presupus că este fapta jidovilor, și prinzând pe cei mai de frunte jidovi cu muierile lor i-au și închis făcând știre la domnie. Iar a doua zi începând Serdarul a-i bate și a-i întreba, mai întâi pe cel ce l-au lepădat (pe copil) la câmp și pe muierea celui cu casa unde se muncise (fusese torturat,n.n.), și pe ceilalți pe rând bătându-i, nici unul într-acea ună-dată (pentru moment, n.n.) n-au vrut să spuie: iară al doilea rând întâi cel ce au lepădat copilul au spus, zicând că această faptă au făcut-o doi din jidovi în casa Leibei jidovului: și pe urmă i-au dat lui trei ug. ca să-l lepede. Pre acești patru jidovi, i-au trimis Serdarul din poronca domnească la Iași cu mezil împreună cu muierile lor; iar dacă au venit la Iași i-au închis, și noaptea câte pe unul deosebit (pe fiecare separat, n.n.) i-au întrebat domnul: și trei dintre dînșii au spus nesiliți, iar Leiba cel cu casa tot au tăgăduit. A doua zi dimineața făcut-au divan și au chemat pre toți jidovii din Iași și turcii, și toți boierii cu mare cu mic, și i-au întrebat aieve; și la divan tot acei trei au spus toată povestea, arătând cum i-au scurs sângele, arătând și cuțitele, sulele cu care împunsese pe copil, și isprăvise acea taină a lor, cum ziceau ei, din porunca hahamului de Cracău (Cracovia). Și iarăși singuri (ei înșiși, n.n. ) au spus de ce treabă este sângele, zicând că la nașterea copiilor lor, le ung ochii copiilor cu acel sânge, și mai ung și pragurile ușilor și-l pun în azimele lor ce fac la sărbătorile Paștilor, și-l au în chip de sfințenie acel sânge. Încă dacă au văzut că acel Leiba tot tăgăduiește, au zis domnul către toți jidovii: vedeți și auziți ce mărturisesc acei ce făcuse acea faptă; iar jidovii au răspuns: cum au făcut așa să-și ia plata.

Atuncea Mihai Vodă nu i-au omorît cum li se cădea lor; ci (ca) să ieie bani de la dînșii, i-au pus la închisoare, și dede (dădu, n.n.) poruncă lui Panait vel Armașu, și au făcut un divan mare lângă școala jidovilor, și au pus pre cei trei jidovi mai sus pomeniți goi pe divan, și punând și-o albie cu apă caldă, și aducând un copil mic a(l) acelui Leiba jidovu, fiind și al lui copilu de cinci ani gol în albie, și poroncind tătâne-su să-l spele, și deacă l-au spălat, adus-au sulele și le-au dat în mâna Leibei silindu-l să înjunghie pe copilul său. Iar el nevrând să-l junghie, îl bătea cu bicele înfricoșându-l cu moarte; iar el striga pe Buluc-bașa Gheorghie de pe divan și șoptea la ureche, și Gheorghie mergea la Panaite armașul de-i spunea iarăși cu șoaptă ce zicea jidovul, care semne arăta giuruitele câte pungi de bani giuruiau jidovii; și pe semne neplinind suma pungilor, iarăși de iznoavă aduceau sulele și le dau Leibei și silindu-l cu bătaie groaznică ca să-și junghie copilul; iar el nevrând iarăși chema pe Buluc Bașa d-i șoptea la ureche, și Baș Bulucbașa, iarăși mergea de arăta Armașului. Și această șoaptă au purtat mai toată ziua; iară târgul era tot strâns la priveală; iară dacă au plinit cât cerea domnul aproape de seară, i-au scos de acolo și i-au închis ca să dee banii. Iar până a plini ei acei bani, au trecut multe zile, până au sosit și trimisul jidovilor din Iași la Țarigrad, de au dat veste lui Rafail jidovul Bazagembașii Vezirului. Și de aice s-au cunoscut că lucrul era adevărat; și ei fiind vinovați au alergat la dînsul, ca să-i ajutorească de la Poartă, și au adus firman scriind lui Mihai Vodă, poruncindu-i să sloboade pe jidovi. Și atunci i-au lăsat fără de bani, numai cât au dat lui Panait Armașul, și doftorului Caragia, și lui Iordaki vel Postelnicu, și s-au întors la casele lor. Nu s-au lăsat cu atâta jidovii, ci ziceau că le-au luat multe lucruri din casele lor, pentru care lucruri trimis-au acel Bazagenbașa pe Sara-Mehmet Aga, Vezir Agasi, cu firman și le-au scos pagubele de la Serdarul și de la alții ce arătau ei. Și această silință a lui Rafail nu era pentru altă fără de cât că nu se priimise Mihai Vodă rugăminței lui mai nainte, poftindu-l să se facă a nu vedea și să sloboade pre jidovi, ci au scris la poartă pârînd pre neamul jidovesc, ca să-i păgubească de bani. Căci cu unsprezece ani mai nainte, în zilele lui Ali Pașa Vezirului, făcuse jidovii din Țarigrad un lucru ca acesta cu un copil Turc, și vizirul a spânzurat trei jidovi, și atunci giuruise jidovii Vizirului să aibă a da 1000 de pungi de bani, când s-or mai găsi cu faptă ca aceasta în toată stăpânirea Împărăției. Acestea au sosit lui Mihai Vodă iarăși pentru lăcomie, că s-au aflat cu inima mai fierbinte spre lăcomia banilor ce au mijlocit să ieie de la jidovi, decât spre dreptate nefățarnică ce i se cădea să facă și dragoste asupra legii și a lui Dumnezeu, și pentru căci nu socotia mai nainte sfârșitul lucrului de care se apuca. Drept aceea după puțină vreme i-au sosit și lui mazilia.”

(Vezi Mihail Kogălniceanu, Letopisețe, ediția a II-a, 1872, vol.III, pag. 142-144.)

 

Cunosc acest text – cumplit text!, încă din anul I de facultate, de la cursul de literatură veche, ținut de Alexandru Piru. La seminar a fost o întreagă discuție pe seama detaliilor care fac sau nu credibilă întreaga poveste. Nu pare deloc o „farsă judiciară”, adică o înscenare, deși, literar vorbind, cronicarul – rămas anonim, dovedește un talent aparte în descrierea scenei interogatoriului, scenă demnă de un film sau serial făcut de Steven Spielberg la Hollywood, desigur, având ca subiect persecuțiile suferite de evrei de-a lungul anilor!… Al mileniilor!

Cunosc acest text de mai bine de o jumătate de secol! Nu l-am mai recitit niciodată, deși deseori m-am gândit la el! În „meciul” meu cu evreii holocaustologi – e vorba de Holocaustul din România, mie-n sută inventat!, nu m-am gândit niciodată să folosesc acest text ca argument, deși deseori se potrivea, pentru a închide gura unor preopinenți obraznici și prostănaci, precum și acest Oișteanu, care, amărîtul, și-a mai ales și un nume predestinat eșecului, gafei monumentale!…

M-au oprit o sumedenie de considerente, inclusiv obiceiul meu, obicei profund românesc, de a nu abuza de punctele slabe ale adversarului, de a nu specula vulnerabilitatea acestuia! M-a oprit, de asemenea, respectul și dragul pe care îl am pentru mulți evrei, inclusiv pentru cei la care mă știu tare dator…

Dar când adversarul nu se sfiește să facă din adevăr minciună și să readucă în discuție publică un eveniment ca acesta, pentru a-l prezenta deformat, transformând victimele în acuzați, uit atunci de toate aceste considerente și răspund obrăznicăturii cu ceea ce merită: o punere la punct publică!

Măi, Oiștene, din nou te prind cu minciuna! Textul, ca și întâmplarea pe care tu le numești „farsă judiciară”, se dovedește a fi adevăr curat atunci când mergi la dumnealui textul. Iar tu m-ai obligat să merg la text, să nu mă mulțumesc cu rezumatul tău dezinformant, și în felul acesta mă obligi să pun textul în circulație, la dispoziția celor pe care încerci să-i minți! Un text atât de jenant pentru orice evreu normal! Cât de cât simțitor…

Nu puteai să taci, prostovane?! Ce diavol anti-semit te-a împins să deschizi acest subiect și să te mai dai și bine informat asupra chestiunii?! Bine informat n-aș zice că nu ești, numai că ce știi te ajută numai ca să minți, ca să escamotezi adevărul!

Măi, băiete, cine, azi, mai avea nevoie de adevărul despre „omoruruile rituale” de odinioară?!… Iar tu ce nevoie aveai să mai și minți?! Adică eu, ne-evreu, mă sfiesc de 50 de ani să aduc în discuție acest subiect, și mai ales textul respectiv, atât de convingător!, iar tu, activist fruntaș al dezinformării pe orice subiect ai abordat până acum, te pomenești așa, de capul tău, să ridici capul și să pui în discuție o chestiune pe care, orice evreu deștept, ar lăsa-o în plata Domnului și uitată, așa cum am lăsat-o și noi, „goimii”!

Ca orice prostovan, te legi la cap fără să te doară!… E o performanță să te legi la ce nu ai!…  Tu ai reușit-o! Și nu e acum prima oară!

Nu te-a provocat nimeni! Nu cunosc să fi resuscitat cineva, în ultimii cincizeci de ani, povestea cu „omorul ritual” la evrei! Ce te-a făcut s-o repui pe tapet?! Au nu ți-ai dat seama că n-ai niciun control al comentariilor pe care le vei stârni? Iar faptul că mai și minți, nu ți-ai dat seama că va stârni și o replică precum asta, adică aducerea pe tapet a textului însuși, să judece tot omul dacă a fost sau nu „farsă judiciară”! Iar textul nu ți-ai dat seama cât este de convingător, nătărăule?!

În textul pe care nu dai doi bani sunt atâtea detalii  care îl fac întru totul convingător! Cum de nu ți-ai dat seama, fraiere, că faci astfel deservicii  serioase evreilor în general, și în mod special evreilor serioși, evreilor normali, cărora orice om ca mine se sfiește să le amintească momentele jenante din „palmaresul” național… Tu nu te sfiești să invoci asemenea momente jenante din palmaresul românesc: noi, românii, ca niște tembeli, am inventat și am înscenat farse judiciare, acuzându-i pe evrei de omoruri rituale!… Am fost noi, românii, atât de ticăloși și de tembeli?!… Ați fost!, decretează perfect tembel și nesilit de nimeni Oișteanul!…

…Și uite așa ai reușit să pui în circulație textul despre omorul ritual din vremea domniei  celei de pe urmă, a treia, a lui Mihai Vodă Racoviță… Personaj penibil, „înfierat” nu numai de cronicarul anonim, ci și de Dimitrie Vodă Cantemir în a sa Istorie Hieroglifică

Te-am invitat, cu ani în urmă, în sala Dalles, să iei cuvîntul și să-ți prezinți argumntele. Se ținea atunci o sesiune de comunicări pe tema Holocaustului din România… A existat au ba? Au fost zeci de comunicări la unison, cum că nu! Nu a existat așa ceva!

Mă aflam în prezidiu, eram organizator. Și din înaltul scenei te-am zărit printre sutele de participanți! Am anunțat publicul că sunt de față și persoane care cu siguranță au altă părere și că-i invit să ia cuvîntul!… Mucles! N-ai reacționat! Așa că după o vreme am venit la tine, Oiștene, doar ne cunoaștem bine, și te-am rugat să iei cuvîntul, ți-am zis că ar fi binevenită intervenția dumitale… Altera pars etc. Ai refuzat!… Nu te-am înțeles, dar am mers mai departe! Iar tu, măgar bătrân ce ești, după câteva zile ai scris în „22” cum că te-ai aflat în sala Dalles incognito, speriat să nu fi recunoscut și să pățești cumva vreun pogrom, două sau măcar un linșaj, atât era atmosfera de anti-semită, anti-semitule!… Secătură!…

…M-am plâns la Comunitate pentru relatarea dumitale mincinoasă, iar cineva de acolo, în glumă sau în serios, nu mi-am dat seama, mi-a explicat: altfel cum să obțină Oișteanul nostru un spor de periculozitate?! Dacă se afla că n-a fos acolo incognito, că n-a riscat nimic, că a fost invitat să ia cuvîntul și a refuzat, cum să se mai dea el mare activist și luptător neînfricat pentru cauza cea sfîntă a Sionului?!…

Oare cauza Sionului nu poate găsi luptători și apărători mai de Doamne, ajută?! Oare numai mincinoși și tolomaci ca acest Oiștean o pot reprezenta?! Cunosc zeci de evrei mai isteți și mai avizați decât mai sus numitul! Nu se poate apela și la ei? La evreii cinstiți?! Cât mai stau aceștia deoparte și-l lasă singur pe Andrei Oișteanu să se facă de belea și de toate celea?!

Așadar, îl invit încă o dată pe ipochimen! Să poftească pe acest site și să explice care sunt motivele pentru care textul de mai sus, scris de un cronicar anonim, anonim, dar contemporan cu cele relatate, este mincinos, relatează fapte nepetrecute vreodată, totul fiind așa cum a spus-o deja, o „farsă judiciară”! Eu, dacă demonstrația sa va fi convingătoare, sunt gata să-mi asum fapta nedemnă a cronicarului moldav! Și să-mi potolesc zelul și avântul meu anti… Anti proști, anti mincinoși, anti impostori, anti ticăloși! Și alți oișteni!…

Dar ce ne facem dacă individul va tăcea ca mortul în păpușoi, după cum îi este obiceiul?! Nu-i așa că ne va obliga să luăm în serios urîta și sordida întâmplare de la Onițcani? Cui îi trebuia ca această sumbră poveste să fie scoasă din colbul uitării? Cui, mă, pezevenchiule?!

Universitatea s-a scremut şi a ieşit un şoricel

Posted by Stefan Strajer On January - 14 - 2013

Pamflet: Universitatea s-a scremut şi a ieşit un şoricel

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

„Vladimir Tismăneanu este cel mai excepţional produs al spaţiului cultural românesc, şi insist, este al spaţiului cultural românesc… cel mai… poate, cel mai important produs universitar de origine românească pe care-l avem…” a spus Horia Roman Patapievici (HRP) la Târgul de Carte „Gaudeamus”, în 25 Noiembrie 2012  

Vă daţi seama că un asemenea titlu e complet aiurea, un nonsens fiindcă nu există nici o universitate care să scoată şoricei titraţi pentru simplu motiv că ei şi-ar roade diploma imediat. Totuşi, când spui scremut şi şoricel prima sinapsă mintală se face cu o zicere populară, veche şi cu tâlcuri, pe care o ştim mulţi şi o folosim în tot felul de situaţii şi sensuri subversive: un munte s-a scremut şi a fătat un şoricel, aşa zicem noi, urmaşii geto-dacilor, dar marele poet Horaţius a scris un vers pentru posteritate: Parturient montes, nascetur ridiculus mus – se vor screme munţii şi vor naşte un şoricel ridicol. Chiar şi aşa, lucrurile par fără legătură între ele, încerc, printr-o fabulaţie, să le cârpesc. Se spune că la o universitate din Bucureşti unde, după august 1944, mulţi profesori valoroşi au fost daţi afară şi înlocuiţi cu noii veniţi pe tancurile ruseşti, dintre care unii nici nu aveau diplome universitare adecvate sau deloc, au început să iasă şoricei foarte importanţi, dintre care unul a fost cel mai important. Vestea s-a dus departe, departe, până în Carpaţi unde un munte, îmi scapă numele, atât a fost de impresionat, în acelaşi timp, invidios pe universitate încât s-a scremut şi s-a scremut până a fătat un şoricel caraghios. Deci, pentru a pune lucrurile în ordine; întâi universitatea a făcut excepţia asta şi pe urmă un munte invidios a vrut sa facă şi el pe cel mai important. Mult scremet pentru nimic!!

Acum, fiindcă veni vorba de excepţii de la universitatea bucureşteană, am aflat câteva din volumul „Marele Manipulator” al profesorului universitar Ion Coja. De exemplu Ion Vitner, care l-a alungat pe George Călinescu de la catedra de literatură română, era stomatolog, Crohmălniceanu era inginer constructor iar Paul Cornea nu era nimic, dar ei conduceau literatura română. Frumos, nu am să spun că toţi erau evrei, fiindcă cunosc un schizopat cu halucinaţii vizuale care vede numai antisemiţi în jurul lui şi eu nu suport acest senseless word,  un fel de flit ce se dă la nasul românilor, de la un timp, să-i bage în spaimă, obidă şi tăcere. În plus, îmi aduc aminte de un caz de la stagiul de Psihiatrie, unde era un pacient care cum mă vedea în secţie striga: Te-am prins, eşti un marţian! Fusese miliţian dar în loc să vadă şi să prindă duşmanii clasei muncitoare începuse să vadă numai marţieni în jurul lui, care, după mintea lui veneau de la Mărţişoara. Săracul schizofren, la început m-a speriat, pe urmă am zâmbit trist: ce dureros e când cineva îşi pierde raţionamentul şi e bântuit de halucinaţii. Mai bine schimbăm subiectul şi secţia lui cu Târgul de Carte „Gaudeamus”. Lume multă, curioasă, interesată de diferite cărţi, care abundă şi acoperă toate preferinţele, gusturile.

Foto.H.R.Patapievici bantuit de fantome…

HRP vorbeşte liber despre volumul „Lumea secretă a nomenclaturii” semnată de Vladimir Tismăneanu, autor pe care îl prezintă celor de faţă drept poate cel mai important produs universitar, al universităţii bucureştene, unde a terminat Sociologia şi fiind fiul lu’ tata, nomenclaturist comunist, i-a călcat pe urme. Toţi fac la fel, considerându-se cei mai importanţi produşi universitari. HRP a vorbit aproape 25 de minute dintre care câteva minute despre VT şi tot atâtea despre carte, iar restul, minute şi minute în şir, cu aplomb de neo-politruc despre recrudescenţa antisemitismului în societatea românească, de tot auditoriul a lăsat capul în jos simţindu-se vizat şi vinovat. Şi-a susţinut intoxicarea cu exemple puerile. Unul vechi, pe care-l tot spune ca o flaşnetă: ieri în târg am fost izbit de un om care mă considera insuficient de român şi ce caut eu aici, printre oamenii de cultură români. Ce să comentezi, că Bucureştiul e un târg fără alte produse intelectuale importante, unde se târguieşte identitatea şi demnitatea naţională, că omul era liber să-l întrebe ce caută în cultura românească, după ce HRP a  scris şi semnat: Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături, sau că România are o cultură tip second hand şi Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC (e destul cât face Vladimir Tismăneanu, cel mai important produs universitar). Eu, Doamne fereşte, nu-l ating nici cu o floare, dar l-am întrebat aceleaşi lucruri, în scris, pe Băsescu Traian, care a tăcut fiindcă nu are nimic în comun cu cultura românească, doar cu flota a avut ce a avut. Alt exemplu de  recrudescenţă antisemitică a fost cazul unei profesoare universitare, care a scris într-un articol Volodea în ghilimele şi Tismăneanu fără ghilimele. Ei da, acesta este cel mai grav act de antisemitism ce mi-a fost dat să-l aud  din 1492 încoace. Insist, vorba lui HRP, din 1492 şi tam-tamul pe care l-a făcut mi s-a părut de mahalagiu din secolul trecut, din Groapa lui Oatu, nu a unui important produs universitar din târgul lui Bucur. Dar, după asta, se prea poate ca profesoara universitară, ce a intrat în mare panică, să aibă o carieră profesională subminată de acum înainte, deşi, după mine, nu Volodea trebuia pus în ghilimele ci Tismăneanu, având în vedere că pe tatăl lui, nomenclaturist comunist, l-a chemat Leonid Tisminetski  nu Tismăneanu şi după psihiatrice precepte cei ce îşi schimbă numele dovedesc că nu au avut personalitate şi nici nu câştigă vreuna.

Apoi, HRP s-a întors la el însuşi, pozând în victima antisemitismului, de m-au trecut toate lacrimile când a repetat, a nu ştiu câta oară retragerea sa de la „Evenimentul Zilei” pentru că acolo era unul, care în fiecare miercuri noaptea îl urmarea cu: mori jidane şi mă chiş în freza lui. Mulţi marţieni pe lumea asta şi necuviincioşi! Dar nu acesta e de luat  în seamă ci ceea ce debita şi susţinea el în acele articole era, de multe ori, para-raţional, nu folosesc termenul consacrat. Era atât de ridicol încât crea momente de ilaritate, de clovn la curtea regelui băsescu, pentru toţi ce îl citeau, mulţi fiind incitaţi să-l critice cu argumente pertinente, să-l zeflemisească, câteodată usturător, şi unii chiar lipindu-i epitete! Deh, gura lumii slobodă, scrie şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului semnată la ONU şi de România şi de Israel. În paranteză, din 1998, când am început să-l critic decent şi cu argumente pe HRP multe etichete şi injurii s-au abătut asupra mea de la zisele elite bucureştene – A. Pleşu, C. Stănescu, Alex Ştefănescu – ce îl idolatrizau grotesc pe HRP mai ales după ce acesta a ajuns preşedinte pe bugetul culturii româneşti de tip second hand! Acum, în sfârşit, adepţii şi idolatrii lui şi-au dat seama de adevărata personalitate a lui HRP şi el face ultima sforţare să se menţină strigând în gura mare că este victima antisemitismului. Cât despre manipularea lui cu recrudescenţa antisemitismului mă amuză cât dă în gropi şi-mi aduce aminte de Moses Rozen, care numai după 1990 a pus în faţa Templului Coral o placă pe care scria că  românii sunt responsabil de un holocaust a 400.000 de evrei. Până atunci nici o acuzare atât de directă şi gravă, şi slavă, armatei roşii eliberatoare, care ne-a adus pe Ana Pauker, Nikolski, Brucan, Walter Roman, Leonid Tismeniski, Dionisie Patapievici şi mulţi alţii de acelaşi sânge, dar nici unul dintre ei sau, de ce nu, toţi în cor nu au acuzat România de holocaust până în 1990!! După cincizeci de ani, din 1990, Moses Rozen, Jean Ancel şi Elie  Wiesel au început să scrie scenariul şi să regizeze holocaustu din România cu puţine şi şterse personaje reale dar mulţi figuranţi plătiţi. Şi aşa au ajuns contribuabilii români după 50 de ani să fie acţionari obligatorii la Holocaust Industy, cum l-a numit profesorul universitar Norman G. Finkelstein, evreu american, în cartea sa. În paranteză, în 2001 l-am rugat, în scris, pe Gabriel Liiceanu să publice la „Editura Humanitas” cartea profesorului american, să afle şi românii cât sunt de manipulaţi cu holocaustu din România. Altum silentium!! Aşa că astăzi ştafeta holocaustului din România este preluată de la Rozen, Wiesel şi Ancel de către fiii nomenclaturiştilor evrei Tismăneanu, Oişteanu, Patapievici. Succes băieţi, aveţi cale deschisă!! Intelectualitatea bucureşteană şi provincială, cu excepţia câtorva, tremură ca nu cumva HRP să-i arate cu degetul său, detector de antisemiţi!! 

Dar şi mai penibile sunt elitele bucureştene şi  provinciale de astăzi, jurnaliştii şi scriitori, ce nu au nici o reacţie vocală sau scrisă la elucubraţiile lui HRP, motivându-şi laşitatea cu aşa zisa ignoranţă de om mult superior. Aiurea, sunt poltroni în toată regula. Dar, unii dintre aceştia coboară şi mai jos pe scara demnităţii, mimând ascultarea cu interes, cu gura căscată, dând din cap aprobativ şi aplaudându-l la sfârşit. Unul dintre aceştia, Mircea Cărtărescu, a fost de faţă, şi el prezentând cartea lui Vladimir Tismăneanu. A început patetic, cum cel mai important produs universitar bucureştean îi este mai mult decât prieten, îi este un frate mai mare şi cu o scurtă evocare din 1990. Atunci, a fost paraşutat(?!) direct în miezul marelui măr, Big Apple şi fratele cel mare l-a întâmpinat la telefon cu: Ce faci, bă! Am ascultat de trei ori înregistrarea pentru că vroiam să fiu sigur de mai multe lucruri. Întâi, scriitorul de pe lista suedeză a nobililor a spus: în sensul acestei prime fraze de-o familiaritate şi căldură extraordinară s-a desfăşurat în continuare perioada cât am stat… Pentru mine nu este nici o frază, ci o propoziţie simplă de mahala, care demonstrează cât de important produs universitar bucureştean este Vladimir Tismăneanu sau Volo cum îi spune Mircea Cărtărescu,  căruia îi trage un periaj de mic lacheu, ca să nu folosesc expresia obişnuită în asemenea situaţii. Încă odată m-am mai lămurit de anvergura personalităţii cărtăresciene care în scrierile sale foloseşte Românica în loc de România şi cât de nesuferită i-a devenit această ţară, dar nu o părăseşte, cum nu o părăsesc nici cei ce urăsc românii, limba română şi statul lor unitar de aproape o sută de ani…

Mi-am comandat cartea lui Vladimir „Tismăneanu”, dar până ce o voi primi am să mă adresez universităţii bucureştene cu propunerea să înlocuiască una din statuile din faţa ei cu statuia celui mai important produs universitar pe care l-a dat iar la picioarele lui să pună două statui mai mici, de-o şchioapă, ale lui HRP şi MC.  

(Noiembrie 2012, Winnipeg – Canada)

Când ne va spune Sergiu Nicolaescu adevărul?

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2013

Când ne va spune Sergiu Nicolaescu adevărul?

 

Autor: Prof.univ. Ion Coja (Bucuresti)

 

 

„Despre morți numai adevărul” – proverb egiptean antic        

Am declarat şi în Senat, în toamna lui 1996, când s-a discutat raportul comisiei de cercetare a evenimentelor din Decembrie 1989: rostul comisiei „Sergiu Nicolaescu” nu a fost să afle adevărul despre decembrie 1989, ci să le ofere autorilor loviturii de stat posibilitatea ca prin audierea martorilor să afle ce ştie lumea despre cele întâmplate în decembrie 1989. Ce anume s-a aflat din secretele loviturii de stat! Organizatorii revoluţiei aveau nevoie să ştie ce se ştie în rândurile oamenilor din afara conspiraţiei despre partea nevăzută (şi criminală!) a revoluţiei, pentru a lua măsurile de contracarare şi contrafacere a adevărului. Măsuri care nu s-au sfiit să meargă până la asasinat, cazul senatorului Şerban Săndulescu, bunăoară, care a plătit cu viaţa încăpăţînarea sa de a nu accepta versiunea Sergiu Nicolaescu despre decembrie 1989 şi de a formula altă ipoteză, alt raport! Mai mult decât oricine, vinovaţii de măcelul din decembrie 1989 aveau nevoie stringentă de ancheta comisiei parlamentare şi de prezenţa în comisie a unor oameni de-ai lor, de-ai celor implicaţi în revoluţie ca autori şi executanţi ai scenariului, cunoscători ai secretelor care trebuiau păstrate cu orice preţ.

La început, când în fruntea comisiei a fost numit Sergiu Nicolaescu, m-am numărat şi eu printre cei care l-au contestat chiar şi ca membru al comisiei: Sergiu Nicolaescu trebuia audiat ca martor, ca actor  şi, poate, ca regizor al aşa zisei revoluţii. Nu avea ce căuta ca anchetator al unor evenimente soldate cu sute de morţi, evenimente la a căror desfăşurare participase fără să ne fie clar în ce calitate şi cu ce justificare. Cine ne garanta atunci şi cine ne garantează chiar şi azi, că Sergiu Nicolaescu nu se numără printre vinovaţii de carnagiul din decembrie 1989?! Vinovat pentru premeditarea acestui masacru sau „numai” pentru neglijenţa sau incompetenţa cu care s-a amestecat acolo „unde nu-i fierbea oala” domnului regizor!…

Prezenţei lui Sergiu Nicolaescu în comisie i se opunea un principiu de drept roman bine stabilit: Nu poate fi nimeni judecător în propria sa cauză. Mai tare decât dreptul roman s-a dovedit însă algoritmul parlamentar. Din pricina acestuia, deşi m-am oferit cu insistenţă, nu am fost acceptat în comisie…

Despre reaua credinţă a lui Sergiu Nicolaescu s-au adus nenumărate dovezi. Ultima a adus-o însuşi împricinatul, fireşte, fără să-şi dea seama. Atunci când, în urmă cu câteva săptămâni, a găsit de cuviinţă să intervină în disputa dintre Cornel Dinu şi Petre Roman, confirmând la postul B1 TV declaraţia marelui fotbalist, precum că l-a auzit pe Petre Roman dând un telefon la care a vorbit ruseşte, asta în dimineaţa zilei de 24 sau 25 decembrie, în clădirea televiziunii… Am pus atunci întrebarea, pe care o repet acum: în raportul întocmit la Senat, Sergiu Nicolaescu a consemnat această informaţie pe care el însuşi o deţinea în chip direct, nemijlocit, ca actor al revoluţiei lui Peşte? L-a chemat în faţa comisiei pe Petre Roman ca să-l întrebe cât se poate de oficial cu cine şi ce a vorbit în acea dis de dimineaţă?

Sunt convins că nu! Aşadar, de ce? De ce Sergiu Nicolaescu a ascuns acest detaliu care dă peste cap toată pledoaria lui Petre Roman, altminteri de nimeni luată în serios, cum că pe individ l-a făcut prim ministru valul de entuziasm revoluţionar al maselor, în chip spontan şi ne-programat.

 

Mai vin azi cu o întrebare nouă pentru acelaşi preşedinte al Comisiei pentru Înmormîntarea Adevărului privind evenimentele din decembrie 1989. O întrebare la care nu voi accepta ca răspunsul marelui regizor să fie aceeaşi tăcere suverană, sastisită, de om care nu dă importanţă la toate nimicurile. De data aceasta  martorii sunt mult mai mulţi: câteva zeci de muncitoare de la Apaca, croitorese, care în acele zile fierbinţi au primit sarcina de a confecţiona 3600 de steaguri tricolore, fiecare steag având o suprafaţă cam de un metru. Comanda venise din partea lui Sergiu Nicolaescu prin ministresa din acele zile. Nu Lia Ciobanu, refugiată la ambasada Ungariei prietene, ci adjuncta acesteia. Comanda fusese făcută aşadar de Sergiu Nicolaescu şi, adaugă sursa mea de informaţii, tovarăsul S.C., al cărui nume nu mă grăbesc să-l fac public, încerc să verific dacă nu cumva este vorba de altă persoană. În cazul lui Sergiu Nicolaescu nu există însă niciun dubiu că despre domnia sa este vorba. Informaţia este absolut sigură şi deja verificată de mine.

Ce anume ar fi de mirare în comanda făcută de vestitul strateg al atâtor războaie virtuale, toate desfăşurate la Buftea, atent cinematografiate, dar nici unul real, adevărat? (Se pare că această frustrare l-a determinat pe pacientul Sergiu Nicolaescu să se implice atât de activ într-o poveste reală, cu gloanţe gloanţe şi morţi morţi, însângeraţi de propriul sânge, iar nu de vopsea şi alte trucuri cinematografice… Caz clinic?)

Mirarea este că tricolorul românesc a suferit în „viziunea” lui Sergiu Nicolaescu o modificare neaşteptată: culorile nu mai erau egale! În tricolorul comandat de Sergiu Nicolaescu culoarea roşie rămânea la locul şi dimensiunea ei, dar galbenul sporea, invada pe diagonală jumătatea de jos a culorii vecine, a albastrului. Raportul dintre cele două culori fiind 1,25 la 0,75. Bizară modificare! Repetată în 3600 de exemplare!! Toate cele 3600 de steaguri au fost ridicate de la Apaca de un trimis al Armatei în numele aceluiaşi Sergiu Nicolaescu. Nu au fost folosite niciodată. Dar acesta nu este un motiv ca noi să nu ne întrebăm la ce urma să fie folosite acele steaguri însemnate într-un mod atât de neaşteptat!

M-am adresat unui om de specialitate, adică unui fost ofiţer de securitate, teoretician şi practician al diversiunii, din întâmplare fost coleg de liceu militar cu Sergiu Nicolaescu, întrebându-l care poate să fie noima unui lucru atât de ciudat. Nu i-am dat niciun nume,  ci doar precizarea momentului: decembrie 1989. Şi i-am cerut o explicaţie, un comentariu. Iată-le: De astfel de steaguri, cum nu ar mai fi avut nimeni, se puteau folosi pentru a se recunoaşte între ei numai membrii unei organizaţii conspirative, participanţi la acţiuni de stradă, de confruntare armată, unde era foarte important să nu-i confunzi pe tovarăşii de baricadă cu orice gură cască care a pus şi el mâna pe un drapel şi a ieşit în stradă să moară pentru democraţie! Cam la fel cum procedează masonii, având anumite semne discrete prin care să se recunoască între ei care sunt masoni, fără să se cunoască în persoană.

În această poveste este impresionant numărul de steaguri, care trebuie raportat la faptul că, în principiu, la acţiuni de stradă, fiecare drapel este purtat de un grup de persoane. Cu alte cuvinte, numărul steagurilor, 3600, ne dă un indiciu despre numărul tovarăşilor de stindard ai lui Sergiu Nicolaescu: zeci de mii! Zeci de mii de „revoluţionari”, aşadar! Aflaţi sub comanda lui Sergiu Nicolaescu?!… Ei urmau să facă ceva împreună în acţiuni de stradă, dar nu e uşor de spus ce! Am putea deduce că în ce aveau de gând să facă se simţeau stânjeniţi de românii care deja erau în stradă, fluturând stindardul tricolor. Le trebuia un semn distinctiv de recunoaştere, acel tricolor deformat, nu ca să defileze cu el, ci pentru ca, în eventualitatea unui conflict între români şi români, purtătorii drapelului …sergiot să se poată identifica uşor între ei ca partizani de idei şi idealuri cu Sergiu Nicolaescu, con-militoni… Manevră destul de nătângă, rocambolescă, zic eu, ca nespecialist, căci exhibarea unui asemenea semn ciudat de recunoaştere îl ajută şi pe inamic să te identifice!… Dar cine ar fi fost inamicul? That’s the question!…

Aşadar, domnule Sergiu Nicolaescu, se cuvine să ne lămuriţi despre ce este vorba în povestea cu tricolorul care merită să vă poarte numele. Iar mai apoi să apreciaţi singur cum se potriveşte povestea acestor 3600 de stindarde cu Raportul şi ancheta dumneavoastră asupra evenimentelor din decembrie 1989? Nu-i aşa că în Raport nu aţi suflat nici un cuvînt despre ce urma să se întâmple în timpul revoluţiei cu tricolorul acela, revizuit? Iar dacă aţi omis această mărturie, despre care eraţi în perfectă cunoştinţă, nu-i aşa că întreg raportul e lovit de nulitatea autorului ca martor şi judecător imparţial?!

Un sfat: să nu negaţi şi să nu trageţi de timp. Daţi răspunsul corect şi repede. Sunt prea multe persoane implicate în executarea comenzii venite de la revoluţionarul Sergiu Nicolaescu. Iar majoritatea dintre ei nu mai au niciun motiv să tacă. Cine ştie? Poate explicaţia este simplă şi fără implicaţii majore, de interes pentru istorie sau justiţie. Vă rog să oferiţi explicaţia, cu indicarea dovezilor ce pot fi convocate pentru a vă crede! Căci pe cuvînt eu nu vă mai cred!

Ion  Coja

 

Post scriptum: Acest text, în memoria computerului meu este înregistrat cu data de 17.06.2010. În jurul acelei date am postat pe site acest text și l-am dat la publicat și la „Tricolorul” și „Totuși iubirea”! L-am trimis și la câteva adrese de E mail, ale unor persoane apropiate de Sergiu Nicolaescu. Am procedat în așa fel ca să ajungă la numitul Sergiu Nicolaescu întrebările mele. Nu mă așteptam să le răspundă și chiar așa a făcut: a făcut pe mortul în păpușoi! Acum nu mai face pe mortul!… Nu mai minte, nu mai fabulează, nu mai induce în eroare pe nimeni. Păcat de unele lucruri bune pe care le-a făcut ca regizor care a știut să se orienteze. Oare ce-o să rămână din ele atunci când le va ajunge din urmă adevărul?!…

CURENTUL – DE LA PAMFIL ŞEICARU LA ŞTEFAN STRĂJERI

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2013

CURENTUL – DE LA PAMFIL ŞEICARU LA ŞTEFAN STRĂJERI  

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)          

 

Pe vremea când CURENTUL lui Pamfil Şeicaru era cotidian la Bucureşti, eu nu ştiam să citesc, abia învăţam mersul. Se spune, şi pe bună dreptate, Pamfil Şeicaru este cel mai mare ziarist patriot român, după Mihai Eminescu. Argumente sunt nenumărate, în esenţă două: viaţa şi devotamentul închinate patriei. Cât de apreciat ca patriot a fost Pamfil Şeicaru în România între cele două războaie spune şi faptul că Liviu Rebreanu l-a făcut personaj de roman,Toma Pahonţu, în romanul Gorila, iar Radu Comşa, din Întunecarea lui Cezar Petrescu, este tot Pamfil Şeicaru. Mulţi ani mai târziu, în 1977, când Ceauşescu i-a aprobat să vină în România, a spus securiştilor care-l însoţeau peste tot în vizită: „…guvernele-s trecătoare, pământul ţării e peren”

Când Ion Antonescu a realizat iminenţa cotropirii României, ce va fi urmată de prădare, de către Rusia comunistă, a pregătit apărarea intereselor naţionale împotriva cotropitorului comunist. Pe lângă Fondul Naţional de Apărare trimis în Elveţia (din care, trebuie menţionat, s-a înfruptat şi ex-rex-ul Mihai fără să facă ceva concret pentru România) a trimis şi adevăraţi patrioţi români să susţină libertatea şi independenţa României după război printre ei fiind şi Pamfil Şeicaru, ziarist absolut autonom, cavaler al Ordinului Mihai Viteazu şi patriot total.

Plecând din România, încheia primul capitol al publicaţiei  CURENTUL ce a durat 17 ani de strălucitoare carieră ziaristică. Avea 50 de ani şi era înzestrat cu o energie intelectuală superioară, un clarvăzător social de elită, ceea ce în străinătate s-a materializat în mii de articole, sute de eseuri, memorialistică, proză toate concentrate împotriva dictaturii comuniste instaurată în România de forţa brută a Moscovei. Securitatea îl avea în obiectiv, informatorii roiau în jurul lui, ştia şi îşi vedea de patriotismul său. El este cel care a publicat în diasporă (pe vremea aceea i se spunea exil) Marx despre români în 1966 şi, astăzi se ştie, Ministerul Afacerilor Externe i-a plătit 3.000 de dolari pentru cheltuieli. A intrat în legătură cu Securitatea, când a dorit să publice în România romanul Vulpea Roşcată, despre personalitatea depravată a Elenei Lupescu ce în viaţa ei a parvenit prin sex. Din acel moment Pamfil Şeicaru a rămas tot restul vieţii în legătură cu securitatea, dar nu a fost informator, el spunea tuturor deschis: „Eu nu mă uit cine poartă steagul ţării, eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr” Acesta a fost crezul lui şi a mers atât de departe încât a dorit să vină în România şi să se întâlnească cu Nicolae Ceauşescu. La 83 de ani a fost în România, era în August 1977,  vizită aranjată în secret de Securitate. Toate datele concrete au fost dezvăluite după 1989, din dosarele securităţii.

Foto. Pamfil Seicaru

În 1978 la München, începe partea a doua a publicaţiei CURENTUL ceea ce i-a revigorat forţa intelectuală şi planuri mai vechi de publicaţii. De la început, în jurul lui au fost doi oameni de sprijin. Un fost ofiţer român de contrainformaţii, Vasile C. Dumitrescu, care după 23 August nu a acceptat să se alăture ruşilor, rămânând de partea germană până la urmă şi Rene A. de Flers, tot ofiţer de informaţii din celebra divizie franceză „Charlemagne”, care de la început până la sfârşit a fost alături de Armata Germană. (Nu e nevoie să reamintim că informaţioniştii informaţionişti trebuie să rămână). Încet, încet s-a coagulat o echipă de colaboratori din exil, cum se spunea. Din nefericire în 1980, inima marelui patriot român s-a oprit, dar Vasile C. Dumitrescu a dus steagul ţării mai departe pe cheltuielile lui până în 1992, când şi inima lui s-a oprit.

Eu am citit primele numere din CURENTUL în 1982, an în care am luat contact cu Domnul Vasile C. Dumitrescu şi, de la început, m-a acceptat să colaborez, ceea ce am făcut ani de zile, absolut voluntar şi departe de München. Colaboratorii erau de toate profesiile, mai puţini ziarişti, dar toţi aveau condei şi idei, toţi eram pe baricada anticomunistă Pamfil Şeicaru. Nu se ţinea seama de apartenenţa politică, se ţinea seama de ceea ce scriai, cât de documentat, clar şi la ţintă. Trăgeam cu toţii, din toate poziţiile, cu gloanţe oarbe, în dictatura comunistă. Nouă ne era uşor, baricada noastră era în afara lagărului comunist, dar braţul lung al Securităţi ne mângâia. Pe mine mai puţin, eram mic, începător şi pierdut în zăpezile mari ale nordului canadian.  

Păstrez cât trăiesc numere din CURENTUL lui Şeicaru de la München pe care, din când în când, le răsfoiesc şi-mi amintesc de Constantin Mareş, comentatorul pe care l-am admirat pentru clarviziunea lui politico-socială pe care o prezenta direct, clar şi simplu. Eu încercam să fiu ca el. Era acolo un arhitect, semna cu un pen name, avea un spirit acid de pamfletar, tot ce scria era o reuşită. Rar apăreau articole de Nicolae Baciu pe care îl veneram, a muncit ani de zile la volumul YALTA ŞI CRUCIFICAREA  ROMÂNIEI dar când a apărut ne-a uimit cu documentaţia istorică. De la el s-a aflat prima dată cum ne-a vândut Churchill lui Stalin  pentru Grecia şi să nu infuzeze ideea de eliberare de sub colonialism în imperiul Britanic. A fost un şoc în tot exilul. În paginile Curentului, George Ciorănescu şi Nicolae Lupan aduceau informaţii despre situaţia românilor din Basarabia şi Bucovina  înglobate în URSS. Se protesta împotriva nedreptăţii. Se scria din patriotism, din contrarietate, se scria dur sau patetic, dar totul era şi dintr-o solidaritate cu cei din RSR care nu puteau nici atât. Vasile Mănuceanu era un scriitor de o sensibilitate intelectuală deosebită, îl iubea toată lumea, în comparaţie cu neuropatologul Ovidiu Vuia, cu inteligenţă şi condei Laser, ce spulbera pe mulţi, pe mine când mă legăna când mă dădea de pământ. Ion Caraion era de asemenea o prezenţă distinsă. Îi păstrez scrisorile, scria frumos, ordonat dar tremurat, îl dobora ciroza contractată în minele de plumb de la Baia Sprie din timpul detenţiei politice. La urmă a venit Titu Popescu, doctor în estetică, jurnalist şi scriitor de-adevărat. A fost de o mare fineţe şi niciodată nu m-a luat de urechi pentru toate greşelile mele, le corecta şi zicea: bine, Dumitre, scrie, scrie. În decembrie 1989 toţi s-au urcat cu steagul lui Pamfil Şeicaru desfăşurat şi înclinat în faţa revoluţionarilor din România. Pentru un moment toţi ni s-au părut revoluţionari adevăraţi, patrioţi şi democraţi.

Foto. Stefan Strajeri si Corneliu Florea

Dar, când fumul armelor teroriştilor străini s-a risipit, era clar: puterea era deja în mâna brucanilor şi ilieştilor care, cu goarne şi tobe, anunţau tranziţia, ce trebuia să treacă printr-un tunel beznă a cărei luminiţă era promisă  la capătul tunelului  fără de sfârşit şi încolăcit. Vasile C. Dumitrescu a dorit să-i îndeplinească dorinţa lui  Pamfil Şeicaru să fie aşezat la Mânastirea Sf. Ana iar CURENTUL să devină din nou un cotidian bucureştean. S-a luptat cu morile de vânt nou şi prin procese de succesiune a drepturilor asupra CURENTULUI până ce bucureştimea şi viaţa l-a înfrânt. CURENTUL a supravieţuit trecând ca o ştafetă din mâna în mână.

Eu, departe de lumea dezlănţuită, refugiat în Nordul preeriei canadiene, unde măsor timpul vieţii mele după sosirea şi plecarea păsărilor călătoare, am prins din urmă partea a treia a CURENTULUI lui Pamfil Şeicaru, adus în Nord America de Doamna Gabriela Mihalache şi continuat de Ştefan Străjeri. Domniile lor s-au dăruit cu suflet, minte, timp şi bani, în toţi aceşti ani, să continue linia lui Pamfil Şeicaru „…eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr”. Pot spune, fiind cititor de presă românească din 1980, când am plecat din România, că aici în Nord America CURENTUL a devenit cel mai căutat şi apreciat ziar românesc după ce CUVÂNTUL ROMÂNESC şi-a încetat apariţia. Este o publicaţie ce a dezbătut liber, argumentat şi profund toate problemele româneşti istorice, politice şi culturale din trecut şi prezent. Este o tribună liberă în care fiecare cititor, indiferent de opţiunile sale politice, de încărcătura culturală, istorică sau de  ideologiile pe care le îmbrăţişează, a găsit articole diferite, clare, documentate ce îi stârnesc interesul. O publicaţie a tot cuprinzătoare datorită colaboratorilor, bănuiesc voluntari, aşa cum am fost şi la CURENTUL de la München. Nu pot să nu amintesc pe cei ce au scris şi scriu această publicaţie, începând cu Aurel Sergiu Marinescu a cărui memorie Ştefan Străjeri o păstrează publicându-i în fiecare număr o pagină din scrierile sale. La fel simţea şi făcea şi Vasile C. Dumitrescu la München, publicând o pagină din Pamfil Şeicaru. Un gest de onoare ce onorează. În problemele româneşti actuale, domină cu autoritate, bazată pe clarviziune şi argument, istoricul Mircea Dogaru, profesorul Ion Coja, Ioan Ispas, Nicolae Balint, Vasile Zărnescu, scriitorul Cornel Cotuţiu şi mult regretatul Andrei Vartic a cărui ştafetă o duce mai departe, şi în coloanele CURENTULUI, Ovidiu Creangă, Nicolae Dabija, Vasile Şoimaru. Colaboratoare de prestigiu, începând cu Eva Iova ce se află în cea mai vulnerabilă situaţie, susţinând românitatea acolo unde este sistematic deznaţionalizată (Ungaria), Monica Corleanca, Maria Diana Popescu şi încheind cu scriitoarea Silvia Jinga ce susţine prezentări şi recenzii de cărţi la înalt prestigiu literar. Rubrica de spirite celebre a lui Mihai Burduja este o adevărată oază de cultură ce te luminează şi îndeamnă la meditaţie. Mulţi poeţi vin şi trec cu frunţile grele de versuri, dar strâng mâna lui Sorin Olariu, bănaţean ca mine, deci fruncea şi mă aplec în faţa Doinei Popa. (CEI pe care i-am omis, neintenţionat, nu au să mă ierte, nici nu merit).

Publicaţia este o rapsodie românească, ascultaţi-l pe Enescu şi apoi citiţi CURENTUL de Michigan, îngrijit şi călăuzit de sufletistul Ştefan Străjeri ca pe copil lui de suflet.   

                                                            ******

Nu pot să accept ideea încetării apariţiei acestei publicaţii. Nu pot şi mă mâhneşte. Pentru mine se închide un ciclu de 30 de ani de a publica la CURENTUL (1982 – 2012) – am fost voluntar pe o baricadă cu steag românesc. Cititorii vor trece de la cititul relaxat al unei publicaţii tipărită pe hârtie, la statul rigid cu capul într-un ecran şi cu degetele pe tastatură, cât despre colaboratorii devotaţi ai publicaţiei mulţi se vor risipi, ce păcat, ce echipă am fost. Nu pot să accept să nu mai am în mână publicaţia şi colecţia mea să se oprească aici, aşa cum, în urmă cu 20 de ani, s-a oprit cea de la München. Nici atunci nu am acceptat, căzuse tirania, venise libertatea şi Vasile C. Dumitrescu nu putea să continue  spiritul patriotic a lui Şeicaru la Bucureştiul lui natal. Oare a ajuns mâna lunga a cotroceniştilor, victoriştilor, parlamentariştilor până aici ? Dacă nu, înseamnă că noi, românii din Nord America nu suntem capabili să ţinem steagul, să-l vedem şi să-l apăram. Se vor bucura duşmanii noştri, văzând cum mai cade un avanpost romanesc. Din 1991 văd cum numai publicaţiile patriotice cad.  Le enumăr la cele la care am colaborat Cuvântul Românesc, Vatra Românească, Danubius, Cuvântul Legionar, Naţiunea, acum Curentul Internaţional şi mai sunt două care abia, cu sacrificii, mai rezistă …

 

(Winnipeg – Canada)

Notificare publică

Posted by Stefan Strajer On July - 27 - 2012

Notificare publică

Autor: Ion Coja

Aflu că circulă pe Internet sub semnătura mea un text derutant pentru cititori, cu privire la referendumul din 29 iulie. Un text pe care eu nu l-am scris. În măsura în care există persoane dispuse să țină seamă de părerile mele, mă simt obligat să precizez că:

 

1. Nu fac și nu am făcut nici cel mai neînsemnat gest de susținere a lui Traian Băsescu. După părerea mea, nu există niciun motiv serios ca să ezităm în ziua referendumului: DA! Băsescu trebuie demis!

 

2. Mai presus de orice alt considerent, Traian Băsescu nu avea ce să caute printre candidații la preșidenție, necum să mai fie și ales președinte al Romîniei. Dezvăluirile care se vor face după 29 iulie sper să lămurească și acest subiect: fraudele electorale comise la alegerile de primar general al Capitalei, în 2000, și la alegerile prezidențiale din 2004 și 2009!

 

3. La referendumul din 2007 Traian Băsescu s-a dovedit un ins laș, lipsit de curajul de a se confrunta cu opinia liber și corect exprimată a alegătorilor. A reușit să vicieze din start referendumul prin introducerea unei chestiuni care nu avea ce căuta pe buletinul de vot: problema reformei Parlamentului (propunerea de renunțare la sistemul bicameral și de reducere a numărului de parlamentari). Alegătorii de bună credință au luat în serios promisiunile de reformă a Parlamentului și au votat pentru menținerea lui Băsescu! Au trecut cinci ani de atunci! Nu a întreprins nimic serios Băsescu și PDL în vederea reformei promise! Propriii săi parlamentari au fost primii împotriva acestei idei! Dar ideea, ca promisiune făcută la referendumul din 2007, a reușit să deruteze electoratul și să deturneze votul oamenilor.

 

4. Suspendat a doua oară, lașul nostru președinte încearcă o manevră și mai nerușinată: PDL a modificat din timp legea referendumului și de data aceasta, spre deosebire de 2007, pentru demiterea lui Băsescu este nevoie de participarea la vot a cel puțin 50% dintre cei înscriși pe listele electorale! Prevedere absurdă, care lipsește din legislația celor mai multe state. Știind bine că lumea nu-l mai vrea, speranța lui Băsescu este că românii care nu se vor prezenta la vot vor fi contabilizați în favoarea sa!…

 

5. Există așadar acest pericol: numărul românilor absenți de la vot să fie mai mare de 50%. Din diverse motive și mai ales din lehamitea pe care ne-o stârnește circul politic, mulți dintre noi vor fi tentați să rămână acasă! În plus, câteva milioane de români, plecați din țară din pricinile cunoscute, nici nu pot să se prezinte la vot! Numai lașitatea îl poate face pe un politician să imagineze asemenea stratagemă penibilă și să profite de această situație pentru a-și salva pielea! De aceea, fiecare dintre noi, cei conștienți că demiterea lui Băsescu este o condiție sine qua non a oricărui proiect de redresare a situației din Țară, este imperios necesar să ne implicăm de la sine, benevol, într-o acțiune de la om la om de convingere, de persuadare a prietenilor, rudelor, a colegilor, să se prezinte la vot! Să le cerem, să le explicăm de ce este nevoie să ne prezentăm cu toții la vot! Atât! Iar la urnă să voteze fiecare cum îi face plăcere, să voteze chiar și în favoarea președintelui suspendat, dar să voteze! Căci absența de la vot semnifică de fapt acceptarea acestui comportament nedemn și laș al președintelui suspendat și al acoliților săi! Înseamnă complicitate indirectă la infracțiunile deja făcute și viitoare ale lui Traian Băsescu.

Avem acum ocazia să spălăm rușinea de a fi suportat opt ani de zile în fruntea noastră un asemenea specimen! Avem ocazia să dăm de pământ cu cel mai mare impostor! Nu putem pierde această ocazie!

 

6. Altă diversiune, altă încercare de a prosti electoratul este aceea de a spune că la referendum vom alege între Băsescu și Crin Antonescu, între PDL și USL!… Eu unul nu am susținut niciodată vreunul dintre partidele din USL! Pe Crin Antonescu și mai puțin! Dimpotrivă! Avem motive serioase să votăm împotriva lor! Dar vom avea ocazia să votăm împotriva lor la toamnă, în septembrie și în noiembrie! Nu mai e mult! Iar prima condiție pentru ca la toamnă să avem un alt președinte la Cotroceni, un președinte demn de această funcție, este ca președintele nedemn să fie destituit!

Sunt convins că Crin Antonescu nu va fi ales președinte la toamnă! Sunt convins, sper și mă voi strădui ca la toamnă românilor să li se ofere una sau mai multe candidaturi mult mai îndreptățite, mai valabile decât candidatura lui Crin Antonescu! Imediat după 29 iulie vom aborda deschis acest subiect și voi aduce la cunoștința publicului câteva dintre aceste candidaturi, care vor veni nu din partea clasei politice, ci din partea societății civile, a românilor voitori de bine pentru această țară! A dumneavoastră, cei care citiți aceste rânduri!

 

7. Așadar, să nu amestecăm lucrurile! Cine nu-l iubește pe Crin Antonescu sau pe Ponta să nu se simtă îndreptățit să-l sprijine pe Băsescu! Băsescu nu trebuie destituit pentru că unii i-au găsit un înlocuitor în persoana lui Crin Antonescu, ci pentru că numai prin destituire Băsescu și ai lui vor fi împiedicați să mai facă vreun rău acestui popor și numai prin destituire Băsescu și ai lui vor ajunge să răspundă pentru fărădelegile săvârșite.

Cu această destituire nu se încheie cariera politică a lui Traian Băsescu! Cariera sa trebuie să continue prin redeschiderea dosarelor penale amânate sau ascunse, prin deferirea în justiție a infractorului și prin condamnarea sa binemeritată. A lui Traian Băsesu și a celorlalți politicieni participanți la trădarea intereselor naționale, la jefuirea și distrugerea Țării. Politicieni aflați atât în PDL sau UDMR ori UNPR, cât și în USL!

Nu-i putem lua pe toți o dată la scuturat! Ci pe rând! Acum i-a venit rândul lui Traian Băsescu! Nu ne iartă nici Dumnezeu dacă irosim această ocazie! Acest referendum! Acest cartuș!

București, 20 iulie 2012

 

Prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul!…

Posted by Stefan Strajer On July - 12 - 2012

Prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul!…

 

Autor: Prof.univ. Ion Coja

     

Așadar, pe 29 iulie va fi mare sărbătoare națională: scăpăm de unul dintre cei doi președinți deopotrivă de impostori. Nu e chip să scăpăm de amândoi, din păcate!… Pe 29 iulie cu un ochi vom râde, pentru neisprăvitul care reintră în neantul nimicniciei sale, cu celălalt ochi vom plânge pentru nenorocul nostru de a rămâne pe cap cu celălalt ipochimen!

Gestul lui Crin Antonescu de a plusa potul de pe masă cu cariera sa politică, la care va renunța în caz că referendumul îl readuce pe Băsescu la Cotroceni, a fost un gest de pokerist prost, perdant, au zis cei care-l cunosc mai demult și mai bine. Mie mi-a adus aminte de vorba, tot proastă, spusă de Băsescu la adresa medicului Arafat, cel de la SMURD, când în fața întregii Țări l-a invitat golănește și cinic pe harnicul și devotatul funcționar să demisioneze! Lumea a reacționat împotriva bădărăniei prezidențiale într-un mod care onorează încă o dată opinia publică românească, și dr.Arafat a rămas în funcție! Iar cel care azi este demisionat/suspendat se numește Traian Băsescu!… Nu Arafat!

E lucru sigur așadar că mulți își vor schimba intenția de vot la referendum după ce l-au auzit pe Crin grozăvindu-se și arătându-se atât de sigur pe opțiunile electoratului că vor coincide cu ale sale! Putea să spună o asemenea vorbă izmenită între ai săi, printre admiratori, de-o fi având! Spusă în public, cu atâta infatuare încrâncenată, vorba proastă și semeață irită publicul, care se trezește astfel invitat să aleagă între cele două demisii: a președintelui suspendat și a președintelui interimar!

Va trebui ca lumea să facă un mare efort de inteligență și memorie pentru a conchide că, totuși, Traian Băsescu trebuie demis cu orice preț, oricâte prostii vor mai face adversarii săi! Și oricât de jalnică ar fi postura adversarilor săi politici! Pentru că Traian Băsescu trebuie demis, dar pe cu totul alte considerente decât cele invocate și, de fapt, inventate, scornicite de experții lui pește din USL!… Oricum, numai un prost, dar nu orice prost, numai un prost autentic, adică și fudul, putea să spună vorbele cu care Crin și-a încheiat discursul, un discurs care era cât pe ce să fie foarte bun, cu condiția să-l fi rostit altcineva!

Da! Prima greșeală a lui Crin Antonescu este că el a sărit cel mai tare la gâtul lui Băsescu. Un calcul simplu, un calcul psihologic elementar, de bun simț, l-ar fi determinat pe „vorbete” să prezideze sobru și elegant ședința camerelor reunite și atât, să-i lase pe alții să facă spume la gură, să-l facă albie de porci pe Băsescu tunând și fulgerând împotriva infractorului la legea penală, iar el, seniorial, ca un pater familias, să joace rolul perfectului arbitru!

Dar țața (tzatza) de sub ciuful lui Crin nu s-a putut abține!… Mă simt acum perfect edificat asupra pițifelnicului și mă crucesc, ca și în cazul Băsescului, cum a fost posibil ca un asemenea ins să ajungă acolo unde se află de atâția ani buni: ba deputat, ba ministru, ba primul liberal al Țării, iar acum, iată-l, primul român de pe planetă!… Ce se întâmplă cu românii ăștia?! Ce blestem se ține de capul lor, nefericiții de noi?!…

Despre Băsescu:

I. Nu are nicio vină că el ne-a anunțat și prezentat măsurile de austeritate, reducerea de salarii și pensii! Asta nu înseamnă nicidecum imixtiune în sfera executivului. Dimpotrivă, fiind vorba de o situație excepțională, a acționat cu curaj și bărbătește. Păcat doar că a spus și multe minciuni atunci, în legătură cu FMI, bunăoară, pe care azi adversarii săi le trec cu vederea! Ci el și-a ieșit din rol, substituindu-se guvernului într-un mod nepermis, atunci când, de pildă, a susținut public proiectul anti-național Roșia Montană, luându-i peste picior, efectiv golănește, pe naivii și idealiștii care ar dori să le lăsăm nepoților noștri o Țară bogată, încă stăpână pe bogățiile subsolului! „Care nepoți?!” le-a rânjit în nas cel legiuit să fie dintre noi cel mai grijuliu cu soarta nepoților, a generațiilor viitoare! Ci Băsescu i-a sfătuit pe tineri să-și caute un rost oriunde vor vedea cu ochii, numai în România, nu!

La fel, atunci când a intervenit pe cât de energic, pe atât de prostește în dezbaterea publică a Legii Sănătății, a făcut-o din motive obscure, care nu par legate de grija pentru bunăstarea comunității românești! Inclusiv în chestiuni privitoare la justiție s-a ante-pronunțat, fără să i-o ceară nimeni și fără ca funcția să-i permită, favorizând astfel abaterea de la lege a judecătorilor și procurorilor, impunând-o chiar!

II. Băsescu a cerut ca la referendum buletinele de vot să fie înseriate! O măsură excelentă pentru preîntâmpinarea jafului electoral sau măcar pentru diminuarea acestuia! Probabil că Băsescu și ai lui vor repeta această cerere în zilele următoare! Întrebarea care se pune este următoarea însă: de ce Băsescu nu a cerut sau măcar n-a dispus ca în 2009, precum și la celelalte alegeri, să se fi votat tot cu buletine înseriate?! Cu alte cuvinte: Băsescu a organizat impecabil furtul și falsul electoral, inclusiv prin buletine neînseriate, în urma căruia a ajuns mai întâi primar, mai apoi președinte. Cunoaște bine tehnicile de furt, a adus inovații personale care, probabil, în limbajul de specialitate, în argoul infractorilor politici, îi poartă numele. Știe bine că la referendum, fără nicio pârghie administrativă în mână, va fi furat! Așa cum a furat și el de fiecare dată! De data asta se teme că lui i se va fura din voturi!… Deh! Să mai fie și lupul mâncat de oaie!

Despre felul în care s-au desfășurat alegerile trucate din 2009 nu se spune însă nimic în cererea de suspendare! De ce oare? Păi dacă susții că alegerile din 2009 au fost măsluite, recunoști implicit că adevăratul câștigător a fost Mircea Geoană, iar în acest caz nu mai are sens demiterea lui Geoană din fruntea PSD pe motiv că a pierdut alegerile!… Geoană a câștigat majoritatea voturilor cetățenilor, iar Băsescu a inversat scorul la numărarea voturilor, ajutat mult și de cei care l-au sabotat pe Geoană din interiorul PSD! În frunte cu ghici ciupercă cine era șeful campaniei electorale a PSD în 2009?!…

III. În cererea de suspendare nu se spune nimic de Dosarul Flota și alte matrapazlâcuri sau infracțiuni! Desigur, acest dosar este unul dintre motivele pentru care Băsescu nu trebuia să ajungă la Cotroceni, ci la Jilava sau, în cel mai bun caz, la hotelul cu circuit închis, de cinci stele, de pe Calea Rahovei… Numai că alături de Băsescu, ar mai fi intrat și alți lideri politici, din celelalte partide!

La fel, sabotajul CFR-ului! L-a inițiat Traian Băsescu în momentul când, din dispoziția sa, a fost suspendat primul tren de călători: Craiova – Cluj-Napoca. În aceeași zi au pornit din Craiova spre Cluj și retur primele autobuze ale unei companii particulare de transport, al cărei patron este un interpus prezidențial. Dar nimeni din clasa politică nu-i poate reproșa lui Băsescu dezastrul din CFR, deoarece toți miniștrii care i-au succedat la Transporturi, de toate nuanțele jegului politic, au continuat politica criminală inaugurată de matroz, punând CFR-ul pe butuci!

Și altele, și altele!…

Vom reveni asupra individului.

Despre Crin Antonescu:

I se potrivește perfect încă o vorbă românească, românească și minunată: gura bate curul! Dacă tăcea, președinte rămânea! Dar așa, fără să-și dea seama și mai ales fără să vrea, nerodul și-a înscris numele pe buletinul de vot de la referendum, când românii, de fapt, vor avea de răspuns la întrebarea: Pe cine îl preferați președinte? Pe Traian Băsescu sau pe Crin Antonescu?… Păi cine să-l prefere pe acest „vorbete cu plete”?!…

Un neica nimeni perfect acest Crin Antonescu! Nimic nu poate ilustra mai bine halul deplorabil în care ne-a adus clasa politică nășită de FSN și Gorbaciov (recte KGB!) decât prezența acestui personaj insolit și neavenit oriunde ai da de el! Îl găsiți acum la Cotroceni. Pentru câteva zile a fost secundul comandantului Băsescu, ca președinte al Senatului. A vrut, n-a vrut, iată-l așadar în vârf de tot! Cine-i de vină?

Căci vina, oameni buni, nu este a lui! Nu, nu! De vină nu este cine cere, ci cine-i dă impostorului și obraznicului ceea ce nu i se cuvine!… De vină e cine nu i-a dat peste mână! Și două după ceafă!

(Nota bene: Să fie clar, cu vorbele din fraza de mai sus, mă refer la amândoi neisprăviții! Și nu numai! Săăăăracă Țară Românească!…)

…A spune despre cineva că este „un neica nimeni”, înseamnă că nu prea ai prea multe să-i reproșezi. Doar atât, că n-a făcut nimic altceva decât umbră pământului degeaba! O viață de om! Și atunci te întrebi: pentru care rațiune de stat să i se dea atâta atenție și răspunderi atât de mari?!… Zici neica nimeni și pui punct discuției. Cine nu e de acord, să vină cu argumente, despre isprăvile intelectuale, civice, politice, manageriale etc., ale individului. Aștept deci să aflu palmaresul cu care să se laude fiecare român când se gândește la președintele Țării, fie el și interimar.

Tot ce știu din palmaresul lui Crin Antonescu este că n-a plagiat la teza de doctorat. Nici măcar o virgulă! Ceea ce, e drept, nu e deloc puțin în zilele noastre!…

Voi reveni și asupra șutului!

Post scriptum: Invit cititorii și comentatorii de pe acest site să găsească un proverb potrivit și pentru derbedeii din UNPR. În ceea ce-i privește pe cei din UDMR, evident, nu avem cuvinte! Nu le găsim! Lipsesc din limba română! Or fi existând în maghiară! Sper să le rostească cât mai sonor compatrioții noștri maghiari. Chiar și pe acest site (www.ioncoja.ro). Sunt invitații mei.

 

       7 iulie 2012

 

O întrebare pentru numitul MUGUR ISĂRESCU

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2012

O întrebare pentru numitul MUGUR ISĂRESCU

 

Autor: Prof.univ. Ion Coja

 

În România după 1990 au apărut și primele bănci private cu capital românesc, adică bănci românești! Aflate în proprietatea și administrația unor români. A unor români mai mult sau mai puțin motivați – pe lângă altele, și de oarecari sentimente altruiste, ca să nu le spun chiar patriotice, naționaliste. Exemplul cel mai cunoscut pentru mine și mai convingător, Banca DACIA FELIX. Înființarea acestei bănci a fost legată de numele unor inimoși ardeleni, în frunte cu profesorii universitari clujeni Iustinian Petrescu, Liviu Roman, Adrian Motiu, Romulus Constantinescu, lideri deopotrivă în Uniunea VATRA ROMÂNEASCĂ și PUNR. Sediul băncii – la Cluj-Napoca. Deloc întâmplător! Menirea acestei bănci era să asigure creditarea întreprinzătorilor români, etnici români îndeosebi, pentru a ne asigura că, prin privatizarea ce urma să se declanșeze, elementul românesc din Transilvania nu va fi marginalizat sau exclus de concurența unor întreprinzători străini sau susținuți financiar din străinătate.

Acum, după 22 de ani, știm bine unde am ajuns: beneficiarii privatizării din România sunt mai ales străinii, firme sau așa zis întreprinzători străini. Iar printre beneficiarii autohtoni, etnicii români sunt o minoritate. Nu numai în Transilvania, din păcate… Iar această evoluție nefirească a lucrurilor are, cum toată lumea știe, o strânsă legătură cu înstrăinarea Băncii DACIA FELIX.

Un rol asemănător și-a asumat și Banca Internațională a Religiilor – BIR, al cărei istoric mi-e mai puțin cunoscut în tristele sale detalii. Știu însă destule ca să pun alături soarta celor două bănci românești și, în general, soarta creditului românesc. A fost deliberat sabotat și scos de pe piața financiară! Face parte acest capitol din opera de mari proporții care se cheamă distrugerea economică a României, a statului român, ca țintă finală!

Cunosc binișor ce s-a întâmplat cu DACIA FELIX și am de pus o întrebare lui MUGUR ISĂRESCU. Am o nedumerire, probabil singura care mi-a rămas în legătură cu acest subiect dureros. Prin Banca Națională a României, MUGUR ISĂRESCU a avut un rol decisiv în dispariția, de facto, a Băncii DACIA FELIX! Banca cu acest frumos nume, în care mulți români și-au pus mari nădejdi, nu a dat faliment, așa cum știe publicul larg. Ci „doar” a suferit o schimbare radicală a acționariatului, a proprietarului, care, din majoritar românesc, a devenit majoritar evreiesc. Și această schimbare s-a produs fără voia acționariatului, a acționarilor români, dar cu voia guvernatorului Mugur Isărescu, prin câteva „inginerii financiare” în care este amestecată atât Banca Națională a României, cât și Guvernul României.

Mai întâi, printre acționarii principali ai Băncii DACIA FELIX s-a infiltrat și cunoscuta firmă ARCOM, firmă de mare prestigiu, care a dus în lume faima României. Asta până în 1990. După, s-au mai schimbat lucrurile, în urma privatizării, desigur. Se pare că a fost vorba de o schemă, o stratagemă, o „inginerie financiară”: nimeni din staful și acționariatul DACIEI FELIX nu a avut ceva împotrivă ca ARCOM să devină unul dintre acționarii cei mari. Ca din întâmplare, firma ARCOM s-a angajat apoi să execute o lucrare în Israel, printr-un contract conceput, zic unii, special pentru ca firma românească să iasă în pierdere. Ceea ce s-a și întâmplat: ARCOM nu și-a putut respecta angajamentele contractate, a ajuns în proces cu beneficiarul israelit, a pierdut și, în contul datoriei contractate prin sentință judecătorească, ARCOM a „trebuit” să cedeze acțiunile sale de la DACIA FELIX firmei din Israel, pe care, chipurile, o păgubise prin neîndeplinirea angajamentelor asumate prin contract. Așa a apărut prima mare breșă în acționariatul românesc de la bancă. Prin ARCOM, o firmă din Israel, beneficiara colaborării cu ARCOM, a devenit acționar principal la DACIA FELIX.

A doua lovitură, de data aceasta fatală, a venit de la numitul MUGUR ISĂRESCU, a cărui Bancă Națională a României a dat băncii DACIA FELIX un credit, un împrumut de 100 milioane de dolari, ca sprijin firesc și de la sine înțeles că trebuie să vină la nevoie din partea băncii centrale, naționale, pentru băncile din subordine.

A urmat însă gestul criminal: MUGUR ISĂRESCU, care mai pusese până atunci în dificultate DACIA FELIX de mai multe ori, a cesionat creditul acordat băncii românești unei firme de apartament, deținută de un necunoscut, al cărui singur atu pe piața financiară era calitatea sa de evreu: Robinson, parcă, se numea individul! Cu acesta MUGUR al nostru face un contract și cedează creanța de aproximativ 100 de milioane de dolari în condiții extrem de avantajoase: pentru 22,5  milioane de dolari, diferența urmând să fie recuperată pe parcursul a câtorva ani. Asemenea condiții, atât de avantajoase, ar fi fost acceptate și de Banca DACIA FELIX. Nu mai zic că s-ar fi găsit sute de investitori români care ar fi putut semna ei acel contract, ar fi avut capacitatea financiară necesară. MUGUR ISĂRESCU nici nu s-a gândit să caute și alt mușteriu în afara misteriosului Robinson! Și să recurgă la o licitație sau ceva asemănător, la care să poată participa în primul rând DACIA FELIX.

Probabil că cei care pe MUGUR ISĂRESCU îl țin în funcție de 22 de ani – record mondial!, i-au cerut, impus sau sugerat cu cine să facă contractul de cesionare a creanței! Adică pe mâna cui să predea banca DACIA FELIX, fără să se mai consulte cu acționarii români ai băncii. S-a consultat cu Micki Șpagă, cel care la guvern s-a ocupat cu întocmirea actelor care să dea iz de legalitate unui act total nelegitim, imoral, anti-național etc. În cercuri intime, adică atunci când se îmbată mai tare, (re)numitul Șpagă se laudă că în felul acesta le-a luat evreilor un milion de dolari. Adică i-a tras în pieptu-i de aramă! Restul, de 99 milioane le-a rămas integral noilor propietari evrei. Din întâmplare evrei! Plus câteva zeci de milioane de dolari aflați în safe-ul băncii, și de care noul acționar majoritar nu avea dreptul să se atingă! I-a făcut dispăruți acel Robinson, apoi a dispărut și el după ce a vândut DACIA FELIX la altă bancă, tot din Israel, despre care toți cunoscătorii susțin că este „banca Mossadului”! Numai o bancă are Mossadul? Cam slăbuț, domnilor…

Și întrebarea mea care este?

Nu! Nu am nicio îndoială că fără MUGUR ISĂRESCU nu s-ar fi putut derula înstrăinarea frauduloasă a Băncii DACIA FELIX. Aportul său a fost capital! Din câți vor fi tras sforile acestei urîte malversații, mâna lui ISĂRESCU a fost cea mai activă, mai iute, mai …îndemânatică, a intervenit decisiv și fără recurs împotriva intereselor românești legate de existența și funcționarea Băncii DACIA FELIX! Legate de existența unui sistem bancar autentic românesc!

Și încă un Nu! Nu, n-am să-i cer lui MUGUR ISĂRESCU să facă public contractul cu firma intrepidului Robinson și nici n-o să întreb în ce măsură istețul ovrei s-a achitat de obligațiile asumate în acel contract. Se pare că deși condițiile trocului erau extrem de avantajoase pentru cetățeanul israelian, nici măcar pe acestea nu le-a respectat. Se pare că nu a plătit nici măcar cele 22,5 milioane de dolari cu care a cumpărat de la MUGUR ISĂRESCU creanța de 100 de milioane de dolari, cu un profit de 400% (patru sute la sută)! Mi-e foarte clar că dispariția băncilor românești nu este o întâmplare, un rezultat al liberei concurențe de pe piața financiară, ci este ținta urmărită cu tenacitate de entități (cercuri, instituții etc.) față de care numitul MUGUR ISĂRESCU are obligații de obediență necondiționată imposibil de ignorat. E „omul lor”, în termeni mai expliciți! …Mă rog! E alegerea lui MUGUR ISĂRESCU! De gustibus, probabil. Și în cel mai bun caz! Să fie sănătos!

Ci alta este întrebarea mea! Pentru ca această schimbare de proprietar să se producă, a fost nevoie să fie anulată, redusă la tăcere și la neputință opoziția care s-a manifestat în interiorul acționariatului de la DACIA FELIX! Oamenii aceia nu au stat ca niște momâi fataliste, ci au încercat să se opună  tentativei isăresciene. Au stârnit astfel reacții dintre cele mai dure împotriva împotrivirii lor. Bunăoară cu ajutor mafiot internațional, domnului Sever Mureșan, acționarul cel mai activ împotriva acestor manevre, i s-a înscenat o tentativă de asasinat, a fost arestat și ținut câteva luni bune la închisoare, până s-a legalizat furtul băncii. Nu-l întreb pe MUGUR ISĂRESCU dacă are vreun amestec în această conjurație! Să-l întrebe domnul Sever, dacă are chef!

Eu altceva vreau să-l întreb pe MUGUR ISĂRESCU…

Și anume: au mai fost trei persoane care, alături de domnul Sever Mureșan, s-au străduit cât au putut să împiedice înstrăinarea băncii românești. E vorba de

1.PAMFIL GORCEA, fost colonel SRI, care a vorbit primul în public despre intenția „unora” de a ataca banca, a acționat în interiorul acționariatului pentru a-i face pe acționarii de la DACIA FELIX să conștientizeze pericolele la care este expusă banca, iminența atacului financiar menit să ducă la dispariția băncii!

2. EMIL CIOFLAN, profesor la ASE, unde l-a avut student apropiat și pe MUGUR ISĂRESCU, pe lângă care a intervenit de mai multe ori după 1990, semnalându-i direcția greșită pe care a dat-o sistemului financiar și bancar din România.

3. IOAN GEORGIU, magistrat din Cluj Napoca, care, singur împotriva sistemului juridic românesc, a reușit să stăvilească, pentru un timp, demolarea băncii DACIA FELIX! Zic pentru un timp numai, adică atâta timp cât a fost în viață! Toți trei au încetat să se mai opună strategiilor lui MUGUR ISĂRESCU odată cu încetarea din viață! Iar toți trei au încetat din viață în condiții nefirești, care au stârnit îndreptățite suspiciuni și stupoare!

Întrebarea mea fiind exact aceasta: dacă în înstrăinarea Băncii DACIA FELIX numitul MUGUR ISĂRESCU a avut rolul cel mai important,  persoana sa are vreo legătură și cu dispariția fizică a celor trei români de ispravă care și-au dat viața pentru independența financiară a neamului românesc? A avut cunoștință MUGUR ISĂRESCU de planificarea și executarea celor trei asasinate? Ar fi putut să le împiedice sau, dimpotrivă, le-a aprobat cu suprema conștiință a inevitabilului, a mersului inexorabil al procesului de globalizare și înrobire a României?

Adică, MUGUR ISĂRESCU, creierul sau numai executantul strategiei de înstrăinare a Băncii DACIA FELIX, s-a implicat și în decizia de eliminare fizică, de asasinat, ale cărui victime au fost cei trei români pe care nu avem dreptul să-i uităm? A știut MUGUR al nostru că vor muri niște oameni pentru ca DACIA FELIX să-și schimbe stăpânii? Iar noii stăpâni sunt cumva și stăpânii de care ascultă MUGUR ISĂRESCU? Ei au comandat cele trei asasinate?

Nota bene: Așadar, se cuvine să reținem aceste trei nume, ale unor victime, ale unor eroi, de fapt, eroi ai războiului financiar în care România este angrenată de 22 de ani:

PAMFIL   GORCEA

EMIL CIOFLAN

IOAN GEORGIU

 

Cei trei bravi români sunt la fel de eroi ca și cei căzuți la Plevna sau Mărășești ori Oarba de Mureș! Au acționat în apărarea Neamului și a Țării! Fie-le țărâna ușoară! Dumnezeu să-i odihnească în Împărăția Sa!

(19 iunie 2012)

 

 

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors