EȘECUL MULTICULTURALISMULUI GERMAN

Posted by Stefan Strajer On November - 13 - 2010

EȘECUL MULTICULTURALISMULUI GERMAN

Autor: Nicholas Buda (New York)

Într-o Europă multinațională, multipartită și multiculturală, procesul  eșuat, recunoscut, al Germaniei de a se armoniza multicultural, este o lecție din experiența căreia trebuie să învățăm  pentru a nu repeta greșelile trecutului. Nu cu mult timp în urmă, cancelarul german Angela Merkel declara public acest lucru, cu ocazia întâlnirii de la Postdam, cu liderii din aripa conservatoare tânără a Uniunii Democrate Creștine. Prestigiosul ziar Allgemeine Zeitung, în pagina de știri din data de 16 octombrie, titra o parte din declarația cancelarului german astfel: „Sie stellte sich hinter die Kritik von CSU-Chef Horst Seehofer an der multikulturellen Gesellschaft: Dieser Ansatz sei absolut gescheitert! Man müsse Migranten nicht nur fördern, sondern auch fordern!”. („Ea a stat stat în spatele criticii lui Horst Seehofer, șeful CSU, adresată societății multiculturale: această abordare a eșuat complet! Cineva trebuie nu numai să-i încurajeze pe emigranți, dar de asemenea să și pretindă”!). Fără îndoială că această nereușită se datorează, așa cum menționa și președintele-ministru al Bavariei, Horst Seehofer, conceptului politic german: doar o cultură dominantă germană, nu una multiculturală! Aceste declarații făcute, la cel mai înalt nivel, de către leaderii politici germani aflați în fruntea guvernului federal, sunt pe cât de directe pe atât de șocante, fiind elaborate fără menajamente, sau – aș zice eu, fără delicatețea politică obișnuită – stârnind o avalanșă de reacții contradictorii.

Într-un efort de disperare, care devine din ce în ce mai vizibil, Germania renunță la politica de favorizare a etniilor conlocuitoare, de pe teritoriul său federal, aplicând în schimb conceptul dominant al culturii germane – tactică neactivată, oficial, până acum, bineștiindu-se moștenirea germană, a politicii rasiale, de după cel de al Doilea Răboi Mondial, care a costat milioane de vieți omenești -. Irascibilitatea socială a cetățenilor germani, nemulțumiți de modul în care imigranții devin din ce în ce mai numeroși și pe lista caselor de ajutor social, a ajuns la limita de sus. Cancelarul german nu a făcut decât să proclame public acest lucru, încercând o alianță ad extremis cu masele de votanți.

De unde vine această sensibilitate majoră a Germaniei? Este întrebarea la care a căutat să răspundă și analistul politic George Friedman, de la revista politică „Stratfor Global Intelligence”. În viziunea acestuia, problemele care stau la baza eșecului multiculturalismului german, își au rădăcinile în condițiile de viață extrem de grele, pe care le-au întâmpinat cetățenii germani, imediat după terminarea războiului. Societatea postbelică germană s-a trezit, dintr-odată, lipsită de forța de muncă, cel puțin din două motive: o conjunctură socială multiplă, cauzată de moartea a unui număr extrem de mare de germani și apariția lagărelor sovietice cu prizonieri de război. Al doilea motiv poate fi găsit în miracolul renașterii economice al Germaniei industriale din anii ’50. Motivele explicate de analistul politic par foarte pertinente, dacă luăm în considerare strategia socio-economică a Germaniei, din anii ’50 și următorii: forța de muncă necesară vastului proces de reabilitare economică fiind compensată prin admiterea etnicilor germani, veniți din țările blocul comunist al Europei de est și de sud-est. Odată cu creșterea cerinței pentru forța de muncă necalificată a pieței interne, Germania și-a extins tratativele de recrutare a muncitorilor și în țări ca Italia (1955), Grecia (1960), Turcia (1961) și Iugoslavia (1968). Efectul imediat al acestei strategii s-a resimțit în creșterea substanțială a profitului economic și implicit al nivelului de trai, preconizându-se un viitor prosper națiunii germane și un drum ascedent, spre o supremație economică europeană. Efectul secundar, cauzat de influxul masiv de muncitori temporari, nu s-a simțit la început. A gravitat pe o traiectorie oscilatorie incertă, fără a crea probleme atât pe plan socio-cultural cât și politico-administrativ. S-a crezut la început că acești muncitori necalificați, vor fi prezenți doar temporar și, odată cu încetarea contractului de muncă, se vor întoarce în țările lor de origine – lucru perfect demonstrat de muncitorii spanioli, portughezi și italieni. Cu toate acestea, foarte mulți muncitori din Europa de est și mai ales din Turcia, nu am mai părăsit Germania, continuând să beneficieze de statutul de „Gastarbeiter” (muncitor vizitator).

Primele semne ale unei suprasaturații a forței de muncă s-au făcut simțite odată cu scăderea economică din anul 1966, accentuându-se în recesiunea economică de după șocul petrolului din anul 1973. Clătinată de aceste perturbări interne, Germania s-a văzut în fața unor mase largi de muncitori necalificați, cărora nu mai avea să le ofere locuri de muncă. Nemulțumirile și protestele sociale ale imigranților s-au intensificat odată cu intrarea în vigoare a legii „Anwerbestopp” (oprirea recrutării forței de muncă), din anul 1973. Dacă la exodul muncitorilor spanioli, italieni și portughezi – atrași de avântul miracolului economic din țările lor -, societatea germană a asistat fără să se implice, odată cu trezirea la realitate, în fața unui număr impresionant de etnici turci musulmani, s-au făcut simțite și primele luări de poziție. Astfel, visul de supremație economică germană a dat naștere unor coșmaruri sociale de mari proporții, Germania neavând altă soluție decât să se confrunte, în mod direct, cu acestea.

Moștenitori ai sângelui prusac, germanii nu au dorit și nu doresc – în marea lor majoritate –  ca imigranții să devină o parte din țara lor, de aceea au aplicat, tacit, o politică de izolare a acestora. Obligat însă de conjunctura istorică a anilor 80, când numărul turcilor musulmani a atins cote alarmante, (astăzi sunt estimate cca 3,5 milioane de etnici turci în Germania), guvernul federal a propus soluția instaurării multiculturalismului sau „Multikulti”. Neagreat la început, multiculturalismul era de fapt un concept nou, liberal, care conferea imigranților un troc: păstrați cultura voastră DAR jurați loialitate statului german! Istoria a demonstrat că soluția nu a fost viabilă… doarece a murit încă de la naștere. Da, imigranții turci și-au păstrat limba, cultura, obiceiurile și religia, dar nu s-au încadrat în portretistica socială germană, formându-și landurile lor, adevărate conglomerate sociale separate de restul societății germane, un fel de teritoriu turc în teritoriul german. S-a ajuns astfel ca un număr impresionant de imigranți turci să nu vorbească limba germană și – prin definiție – să nu împărtășească valorile culturale germane și europene.

Inteligența conceptului de multiculturalism, gândită de guvernul de la Bonn atunci, se baza pe  faptul că respectând diverstitatea imigranților, se va putea cumpăra loialitatea acestora. Scenariul nu a fost urmat așa cum fusese plănuit: pe de o parte, cetățenii germani nu numai că nu au dorit, dar nici nu au știut cum să asimileze cultural, lingvistic și religios, iar pe de altă parte, etnicii turci au profitat de lejeritatea oferită, preferând secluziunea.

Declarațile cancelarului german devin astfel îndreptățite, dar cu asumarea unui eșec național, căruia îi suntem, cu toții, martori. Angela Merkel, fie că își asumă o responsabilitate politică enormă – fără precedent în istoria modernă a Germaniei – fie că aplică regulile unui joc politic inteligent, devine o nouă „Doamnă de fier” a Europei. În continuarea declarației sale, cancelarul mai spunea: „ne simțim legați de imaginea creștină a umanității, care ne definește. Cei care nu acceptă aceasta, sunt într-un loc greșit aici.” În situația politică europeană actuală, este, dacă nu imposibil, cel puțin foarte improbabil, ca Germania să își reconsidere poziția oficială cu privire la multiculturalism, în același timp cu validarea principiului de națiune germană!  Odată ce principiul națiunii există, tot așa există și ideea de interes național. Odată ce intresul național există și primează, Germania există, în contextul Uniunii Europene, numai prin ceea ce Goethe a numit „afinitate electivă” (în nuvela „Die Wahlverwandtschaft”, Tübingen, 1809). Ceea ce în mijlocul Războiului Rece a fost o certitudine, devine acum o opțiune. Iar dacă Europa devine o opțiune pentru Germania, atunci  nu numai că Germania a reintrat în istorie, dar luând în considerare și că este leaderul puterilor economice europene, istoria Europei începe încă odată, din nou.

Campionatul mondial de fotbal – Africa de Sud – 2010

Posted by Stefan Strajer On June - 12 - 2010

Campionatul mondial de fotbal – Africa de Sud- 2010

 Autor: Viorel Baetu (Germania)

Prima zi (11 iunie 2010)

După o lună, una din cele 32 de echipe care au ajuns aici  va ridica spre cerul Africii Cupa Jules Rimet

 

Deschiderea, a fost o erupție de culoare, dans, veselie și muzică în versiune africană. Foarte frumos și impresionant.

Apoi vorbește Josef Blatter președintele FIFA, vorbește președintele Republicii Africa de Sud și Campionatul Mondial 2010 este declarat oficial deschis.

Africa 1 – 11 Iunie – (Grupa A)

Stadionul Soccer City, Johannesburg  / ora 1600

Africa de sud (galben –verde) – Mexico (negru)

Carlos Alberto Parreira contra Javier Aguirre

Arbitru anului 2008 din Asia, uzbecul Rawschan Irmatow fluieră, mingea începe să se învârtă şi de acum totul e oficial.

Mexicanii pun stăpânire pe minge și în primele 15 minute nu o mai dau galben-verzilor.

Minutul 2: Un șut de la distanță, portarul Khune (AS) o bâlbâie și Dos Santos (M) nu nimerește poarta.

Partea stângă a galben –verzilor este ca și inexistentă, mexicanii fac ce vor, cum vor și când vor.

Au ocazii peste ocazii,  pe care le ratează cu non șalanță.

După primele 15 minute posesia mingii e de 80% pentru negri ceea ce ne spune totul.

În minutul 17 prima acțiune reușită a Bafana-Bafana (Africa de Sud), o combinație care amintește de fotbal și care se încheie printr-o lovitură liberă, pe care Steven Pienaar (SA) o trimite peste poartă.

În continuare mexicanii domină și nu nimeresc poarta, iar jucătorii Bafana-Bafana parcă încep să-și aducă aminte de ce sunt pe teren.

Minutul 23: Mphele (SA.) cu o pasă în fața porții, aduce prima ocazie de gol pentru Bafana-Bafana.

Dar totul revine apoi la normal:

Minutul 28: Marques (M), peste poartă

Minutul 32: Franco (M), o execuție tehnică de nota 10, dar portarul Khune (AS) se opune.

Minutul 34: Dos Santos (M) șutează puțin pe lângă poartă.

Apoi cade golul prin Vela (M), dar arbitrul de tușe arată, pe drept, ofsaid. Portarul, îmbrăcat în roșu al Africii de Sud, plutea undeva în careul de 16 metri.

Din minutul 40, începe Bafana-Bafana să arate că Parreira nu a lucrat degeaba cu ei, iar apărarea mexicană nu este cea mai sigură. Mphela (AS) în min 43 și 44 ratează din poziții foarte bune iar în min 45  Kagisho Dikgacoi (AS) trimite cu capul pe lângă bară.

Repriza se termină cu un 0:0 în favoarea Sud Africanilor.

Repriza a doua, este cu totul altă mâncare de pește.

Perreira a schimbat Fundașul de pe stânga și a trimis o altă echipă pe teren. Sunt aceeași jucători, numai că acum joacă fotbal și pe deasupra arată că știu cum se umblă cu obiectul muncii, balonul rotund.

Meciul e echilibrat, iar mexicanii care și-au luat-o în cap după primele 45 de minute, fac greșeli.

Minutul 55: O combinație la mijlocul terenului, un pas în adâncime, un șut cu stângul de nota 10 al lui Tshabalala (AS) și portarul Perez scoate mingea din plasă.

E 1:0 pentru Africa de Sud.

Mexicanii își revin greu din șoc.

Minutul 65: Din nou o bară, pentru Africa de Sud.

Timpul zboară, mingea de asemenea, de ici, colo.

E mai tot timpul în picioarele „negrilor”, dar nu iese nimic efectiv sau demn de semnalat.

Bafana Bafana se apără concentrat și bine.

Dar aşa e fotbalul, când crezi mai puţin..

Minutul 78: Lovitură liberă Dos Santos (M), mingea ajunge la Marquez (M) care de la 9 de metri o plasează în colţul din dreapta sus al porţii lui Kuhne (AS) şi deci…

E 1:1.

În minutul 89, Mphela (SA) are victoria în picior, dar mingea lovește bara.

Şi asta a fost.

Africa de Sud face 1:1 în meciul de deschidere cu  Mexico.

 

PS: Instrumentul de tortură se numește Vuvuzella și transformă stadionul  într-o încăpere închisă în care s-a dat drumul la un roi de albine ucigașe.

Este greu de suportat și zgomotul ăsta cu diverse intensități durează toate cele 90 de minute cât se joacă!!!

Asigurările plătesc timpanele care sunt afectate, asta spune tot.

Bun venit în Africa de Sud!

Stadionul Green Point  Cape Town / ora 2030

Uruguay (albastru–negru) – Franța (alb)

Două foste campioane mondiale între ele.

Japonezul Nishimura Yuichi fluieră începutul celui de al doilea meci din această seară. Lumea rămâne la televizor, doar joacă echipa  lui Asterix și Obelix, unde lupta între fracțiunea Ribery și antrenorul Domenech e în plină desfășurare, contra echipei care în 1950 prin golul lui Ghiga din minutul 79 a adus fotbalul brazilian la marginea disperării.

Mingea zboară de colo colo, ba e la albi, ba e la albastru–negru.

Meciul e echilibrat.

Minutul 6: Ribery (F) centrează de pe linia de fund, dar Gouvu (F) ratează preluarea, la 2 m în fața porții.

Francezii încearcă să facă jocul iar Uruguayul joacă pe contra atac și îl caută permanent pe Forlan (U)

Minutul 16: Diego Forlan (U) șutează puternic de la 16m. Portarul Lloris (F) parează.

Minutul 18: Lovitură liberă Gourcuff (F) în colțul stâng al porții lui Muslera (U). Acesta scoate cu greu.

Meciul se joacă fără faulturi dar și fără ocazii mari în fața porții.

Cele două echipe se neutralizează perfect.

Spre sfârșitul reprizei,mai e o jumătate de ocazie pentru albi și asta a fost repriza întăi

Repriza a doua.

Nimic nou sub soare.

Uruguayul se apără bine, au preluat „betonul” de la italieni.

Francezii se străduiesc, încearcă, dar nu iese nimic grozav.

Minutul 63: Lovitură liberă Forlan (U) de la 21m în brațele lui Lloris (F)

Intră Thierry Henry la francezi.

Minutul 73: Aruncare de la margine, mingea ajunge la Suarez (U), dela el la Forlan (U) care o preia dintr-o bucată, foarte puțin pe lângă bară.

Intră și Malouda de la faimoasa Chelsea la francezi.

Francezii se străduiesc în continuare.

Uruguayul se apără.

Minutul 82: Lodeiro (U) faultează puțin peste limita sportivă și vede roșu.

Deci Franța 11, Uruguay 10.

Acum e acum.

Francezii se aruncă în atac și în curând numai sunt decât 3 minute de prelungiri.

Se „bate mingea” fără folos în continuare, până când japonezul se uită la ceas şi fluieră lung.

Meciul se termină cu un 0:0 care este plictisitor ca și cele 90 de minute.

Noroc cu Vuvuzella!

Clasament:

Group A                
South Africa 1 0 1 0 1 1 0 1
Mexico 1 0 1 0 1 1 0 1
Uruguay 1 0 1 0 0 0 0 1
France 1 0 1 0 0 0 0 1

 

Concluzii:

Africa de Sud ca și Mexicul și-au păstrat șansele pentru a trece de grupe, dar de convins nu a convins nici una.

Franța și Uruguayul după jocul de azi nu sunt candidate la titlu, de nici o culoare.

Un portret mai puțin cunoscut al lui Mihai Viteazul

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2010

Un portret mai puțin cunoscut al lui Mihai Viteazul, într-o cronică săsească din Transilvania secolului  XVII

 

Autor: Nicholas Buda

Istoria oferă, în general, un teren al cercetării continue care poate uneori să șocheze dramatic și să surprindă emoțional, alteori să facă revelări uimitoare, aducând la lumina prezentului fapte, documente, mărturii arheologice și nume de oameni, care la un moment dat au schimbat, mai mult sau mai puțin, cursul acesteia. Un astfel de exemplu l-am găsit ilustrat în istoria săsească din Transilvania – păstrată în mare parte la Arhivele Statului din Brașov-, istorie scrisă din abundență de peste trei sute de cronicari, printre care s-a aflat și pastorul Daniel Wolff.

De ce m-am oprit asupra acestuia în mod special? Pentru că Daniel Wolff este autorul mai multor opere cronografice, printre care se găsește și cartea „Dacia Năpăstuită”, care cuprinde o bună parte a istoriei Transilvaniei și tangențial cea a principatelor extracarpatice, din a doua jumătate a sec. al XVII-lea și începutul sec. al XVIII-lea. „Dacia năpăstuită”, prima sa lucrare istoriografică, scrisă în anul 1685, așa după cum apare menționat în paginile manuscrisului se află astăzi, de asemenea, în Arhivele Statului de la Brașov.

Istoria acestui cronicar sas este pe cât de interesantă, pe atât de misterioasă și necesită un studiu de aprofundare aparte, care din fericire a fost început de către istoricul Adolf Armbruster (n.1941). Acesta, într-unul dintre studiile sale intitulat „Dacoromano-Saxonica” de la începutul anilor 1980, preia o parte din datele și evenimentele istorice din cronica descriptivă a lui Wolff, pe care le analizează, le interpretează și le transpune  într-un modul de congruență aplicabil istoriei Transilvaniei.

Întors de la studiile pe care le urmase la universitatea Wittenberg, din Germania, Daniel Wolff este numit pastor. În noua sa calitate de îndrumător spiritual, acesta s-a dedicat însă unei activități pastorale care s-a întins dincolo de limitele micii sale parohii din localitatea Nadeș. Atestat documentar în anul 1301, acest sat este situat în partea sud-estică a judeţului  Mureş, în subunitatea Podişului Târnavelor numită Dealurile Târnavei Mici, la numai 19 km depărtare de un centru regional foarte important, cetatea Sighișoarei.

Dotat cu un acut simț al valorilor istorice, conștient atât de bogăția multi-culturală și spirituală a Transilvaniei (cunoscută și sub numele de „Siebenbürgen” – „Șapte cetăți”: Kronstadt, Schäßburg, Mediasch, Hermannstadt, Mühlbach, Bistritz și Klausenburg), cât și de realitățile istorice pe care le-a găsit la întoarcerea sa acasă, pastorul Daniel Wolff a scris, pe lângă „Dacia năpăstuită” și o serie de comentarii istorice deosebit de virulente (acestea se adreseau în special răsculaților curuți conduși de Francisc Rákoczy între anii 1704-1711), pe care le-a adunat apoi în impresionanta lucrare „Hydra Transsylvanica”.

Reîntorcându-ne la precizările istoricului Adolf Armbruster, deducem că motivul principal al scrierii cronicii „Dacia năpăstuită” a fost sentimentul de identificare națională a pastorului Wolff, cu ceea ce el numea patria în care s-a născut. Acest lucru este confirmat de către autorul cronicii în prefața acesteia, după care face și o afirmație, care surprinde plăcut, când afirmă continuitatea poporului român și latinitatea sa. Unul dintre argumentele principale invocate a fost limba.

Nu insist asupra părților componente ale cronicii, pentru că motivația acestui articol vine doar în partea a patra a scrierii lui Wolff, capitol cunoscut sub numele de „Despre principii din Transilvania în ordinea cronologică a succesiunii lor”. Analiza istorică a acestui capitol făcută de către Adolf Armbruster reliefează descrieri ale unor portrete aparținând principilor transilvăneni (Ștefan Báthory, Cristophor Báthory, Sigismund Báthory, al guvernatorului imperial George Basta, Ștefan Bocskay, Sigismund Rákoczy și Gabriel Báthory) și aduce pe masa istoricilor contemporani, spre uimirea tuturor, un portret necunoscut (!) până atunci al lui Mihai Voievod Viteazul (1558 -1601). Portetele sunt redate sub formă rotundă, tip medalion, având numele fiecărui principe scris în interior. Fără îndoială că autorul s-a folosit de sursele care circulau în Transilvania în acea vreme, picturi, stampe sau monezi, pentru a reproduce cât mai exact ilustrația acestora.

Portretul cel mai cunoscut al lui Mihai Viteazul este cel realizat de către pictorul flamand Egidius Sadeler, în timpul unei șederi a Voievodului la Praga, în anul 1601. Autorul gravurii a menționat pe marginea portretului „aetatis XLIII” adică „în etate de 43” sau „în al 43-lea an al vieții”.

În cronica săsească scrisă de pastorul Daniel Wolff, portretul Domnitorului este redat într-o notă realistă, având în componeța acestuia toate elementele de identificare cu alte portrete ale sale, îndeosebi cu cel de la Praga: fața aspră, severă, de războinic, acoperită de barba dacică, ochii de vultur, căciula mare ornată cu trei pene – o distincție ierarhică împrumutată din sistemul ierarhic otoman: echivalentul unei Pașă cu trei tuiuri – la care principele român avea dreptul. De asemenea în partea stângă a portretului, se poate citi inscripția numelui domnitorului: „MICH. WAYVODA”, adică „MIHAI VOIEVOD”. Peste umeri, domnitorul poartă o mantie încheiată la gât cu butoni, după modelul austriac.  Ulterior descoperirii, analiștii istorici au vehiculat ideea potrivit căreia pastorul Daniel Wolff s-ar fi inspirat dintr-un portret contemporan domnitorului, care apoi s-a pierdut. Meritul cronicarului este deci remarcabil, dacă luăm în considerare importanța covârșitoare a lui Mihai Viteazul pentru istoria noastră națională, cu atât mai mult cu cât aceste informații vin din partea unui etnic sas, care fără să facă vreo deosebire majoră între statul său etnic și  caracterul național al cronicii sale, redă admirația sa față de personalitatea și faptele istorice ale bravului domnitor român.

 Nicholas Buda (New York)

Monarhia Romana – Inceput frumos, final rusinos (1)

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2010

Istorie Regala
Inceput frumos, final rusinos. Monarhia romåna


 In „Carol und Mme Lupescu”, Joachim von Kürenberg, incearca in realitate, sub un titlu frivol, sa faca opera istorica, evocånd momentele principale din viata politica a Romåniei sub dinastia de Hohenzollern.
 Venirea pe tronul Romåniei a printului Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, dupa ce fratele sau mai in vårsta Leopold si contele de Flandra refuzasera oferta din Bucuresti, a fost fara indoiala un act de curaj. Austro-Ungaria era categoric ostila instaurarii unei dinastii germane la gurile Dunarii. Rusia si Turcia nu erau mai favorabile, si chiar regele Wilhelm I al Prusiei considera nedemn pentru un Hohenzollern sa devina vasalul sultanului.
 Dar mai ales dupa sosirea in tara, noul domnitor s-a vazut pus in fata unor probleme insolvabile.
 Pretutindeni domneau stari de lucruri jalnice: saracie, mizerie, primitivism si epidemii. Patura conducatoare levantina, de atunci, nu era cu mult mai vrednica decåt cea pe care au cunoscut-o generatiile urmatoare påna azi, 2007. Coruptia si abuzurile subminau embrionarul aparat de stat.
 Fara a fi exceptionale calitatile printului Carol, erau insa cele mai potrivite pentru indreptarea relelor gasite. Metodic, tenace, cu un deosebit simt al datoriei si un instinct sigur in recunoasterea realitatilor vietii de stat, fostul elev al Academiei Militare de la Potsdam era predestinat pentru o opera administrativa sanatoasa. Nu a reusit insa sa stabileasca contactul sufletesc necesar cu colaboratorii sai si masa poporului. Desi insufletit de dorinta de a-si servi tara, a ramas påna la sfårsit fidel amintirii patriei de origine.
 E greu de spus, in ce masura acest atasament pentru Germania a influentat asupra rezultatelor politicii externe. Un stat mic si vasal Turciei, nu cåntarea mult in planurile marilor puteri. Oricum, in actiunea de eliberare a peninsulei balcanice, principatul romån a avut un avans fata de popoarele sud-slave, care insa nu s-a soldat cu succese proportionale importantei, de atunci, al elementului romånesc in Balcani.
 Bismark a elogiat in memoriile sale intelepciunea politica a domnitorului Carol, cu care s-a intålnit de mai multe ori la Bad Ems. La Congresul de la Berlin (1878) insa, cancelarul Bismark a tinut sa multumeasca pretentiile rusesti, acceptånd cedarea sudului Basarabiei, in schimbul unei compensatii mult prea insuficiente in Balcani. In politica de mentinere a prieteniei germano-ruse, drepturile cuvenite tånarului stat romån au servit numai ca obiect de tårguiala.
 In preajma primului razboi mondial, dualismul loialitatii Regelui Carol I s-a vazut pus intr-un conflict dramatic cu aspiratiile poporului romån, care nu puteau fi realizate decåt alaturi de puterile Antantei. Singura iesire nu o vedea decåt in mentinerea unei stricte neutralitati. Contelui Csernin i-a dat asigurari ca „atåt timp cåt voi trai, armata romåna nu va lupta contra Austro-Ungariei”. Dar, in zadar a incercat sa-si apere punctul de vedere in Consiliul de Coroana de la 3 august 1914. Tache Ionescu s-a ridicat si a declarat: „Nu vad nici o dificultate sa facem razboiul alaturi de Franta si fara Majestatea Sa Regele!”. Doua luni dupa aceasta scena, Carol I era mort. Nepotul sau Ferdinand a devenit Regele Romåniei.
 Problema de constiinta care a omoråt ultimele clipe ale Regelui Carol I, apasa si asupra inceputului domniei lui Ferdinand I. Convingerea lui era ca trebuie sa tina regatul impotriva tuturor presiunilor, in afara de conflict. „Neutralitate?” il infrunta Regina Maria. „In mijlocul unui astfel de razboi, neutralitatea inseamna demoralizarea poporului nostru!”. Ezitarea il expune atacurilor voalate ale presei din capitala care il compara cu Cunactor Fabius Maximus. Cånd insa plenipotentiarul german ii aminteste ca nu trebuie sa uite ca e un Hohenzollern, ii raspunde cu demnitate: „N-am uitat acest lucru, dar nici ceea ce am invatat ca german – sa fiu loial. Am jurat credinta poporului meu si nu ma gåndesc sa-mi calc juramåntul!”
 Trimisului Frantei, Robert de Fleures, i-a marturisit: „De la inceputul domniei mele mi-am pus problema de constiinta: Am datoria sa tiu seama de originea si de familia mea? Nu! Numai Romånia importa!”
 Intre Ionel Bratianu, ultimul reprezentant de marca al dinastiei guvernamentale liberale si Regina Maria, personalitatea stearsa a Regelui se afirma anevoie. Autorul trece ingaduitor peste extravagantele, aventurile amoroase si setea nestinsa de viata a Reginei Maria. Pentru inalta societate a capitalei pe care Kiderlen-Wächter o descrie ca necunoscånd nici un fel de bariere morale, libertatile suverane nu apar socante.
 Interventiile Reginei in luarea hotarårilor politice decisive nu sunt intotdeauna fericite. Un lucru nu se poate contesta nepoatei Reginei Victoria a Angliei: pasiunea cu care si-a insusit revendicarile nationale majore.
 Dupa inceperea Conferintei de Pace pleaca la Paris pentru a pleda in persoana cauza Romåniei. Clemenceau se arata inaccesibil la inceput: „Multumesc pentru onoare, Majestate, dar nu pot suferi pe primul Dvs. ministru!” si i-a enumerat cererile teritoariale ale Romåniei: Transilvania, Banatul, Crisana si Maramures, Bucovina si Basarabia.
 Lui Loyd George ii spune pe un ton care nu suporta contrazicere: „Romånia e recunoscatoare armatelor aliate. Prin victoria lor, de care nu m-am indoit niciodata, s-a asigurat triumful justitiei care impune unirea tuturor Romånilor!”.
 Pacea de la Buftea (1918) si aversiunea care se acumulase impotriva Romåniei, in urma atitudinii violente a lui Ionel Bratianu, au zadarnicit satisfacerea revendicarilor nationale, asa cum au fost fixate in acordul secret din 1916. Totusi, noua Romånie si-a dublat suprafata si populatia. Pentru consolidarea unitatii astfel realizate, raspunderi grele se impuneau deopotriva guvernelor si dinastiei. Viitorul dinastiei era insa intunecat de evolutia nenorocita a caracterului printului mostenitor – Carol (viitorul rege Carol II)– destrabalat, fara simtul onoarei si total inconstient de misiunea pe care trebuie sa o indeplineasca un monarh. De la fuga de pe front ca sa sfårseasca cu aventura grotesca de la Odessa, påna la final, dupa ce adusee tara pe marginea prapastiei, Joachim Kürenberg ii urmareste pas cu pas viata presarata cu crime, desfrånare si lovituri politice si financiare, de gangster. O bogata documentatie romåna si straina, plus conversatii personale cu mai toti membrii fostei familii regale si personalitati bine initiate in scandalurile de la palat, da la iveala multe fapte cunoscute si tot atåtea pe care cenzura le-a acoperit cu grija. Singura scuza pentru faradelegile nemaipomenite este explicatia pe care i-a dat-o doctorul Mamulea, generalului Averescu: „Ca medic il consider un tip patologic. Nu uitati ca in vinele printului mostenitor curg cinci feluri de sånge cu tendinte ereditare in contradictie una cu alta”.
 In loc sa fie bagat in casa de nebuni, naivitatea si oportunismul politicienilor romåni i-au pregatit, dupa ce renuntase de patru ori la tron, cei zece ani de orgie sångeroasa si afaceri oneroase”.


 Coruptia si abuzurile inaugurate de domnia cuplului Carol II – Magda Lupescu (Wolf), a adus pe primul plan al rezistentei contra tiraniei, organizatia nationalista Garda de Fier. Påna atunci Miscarea Legionara se manifestase politic prin o sustinuta atitudine anticomunista, dublata pe antisemitism in primul rånd „pentru ca mai toti conducatorii comunisti erau evrei. Dar „spre deosebire de antisemitismul national-socialismului german, nu era motivat rasial ci cultural-national si religios”.

Foto.Carol I
 Intre national-socialism si legionarism, autorul nu descopera nicio identitate, nicio asemanare. Garda de Fier s-a nascut inaintea national-socialismului si cu totul din alte cauze. Mai mult, totalitarismul care a fost deseori reprosat Miscarii Legionare e numai consacrarea principiului de autoritate, absent in viata politica romåneasca. „Pentru cine analizeaza temeinic directivele fixate de Corneliu Codreanu, rezulta ca Miscarea nu e totalitara, ci autoritara, nu e agresiv-nationalista ci conservativ-nationala, nu extremista de dreapta ci social reformatoare. In timp ce national-socialismul s-a sprijinit in Germania, pe mica burghezie, femei si soldati, dar si pe aventurieri, – asa zisele naturi de mercenari – in spatele lui Codreanu stateau studentii, taranimea si generatia tånara a clerului si teologii”. Prigonirile si procesele impotriva Miscarii se termina toate cu intarirea ei. Atentatele puse la cale de oamenii de casa ai Elenei Lupescu sunt denuntate in timp. Incercarile Regelui de a capta tineretul in organizatia Straja Tarii esueaza, din cauza ca „ideile proaspete si naturale ale lui Codreanu gaseau mai mult rasunet in inima lui, decåt tiradele desarte ale regelui”.

Foto.Corneliu Zelea Codreanu
 Dupa victoria Garzii de Fier in alegerile din 1937, singura salvare pe care banda din fruntea tarii o mai vede, e instaurarea dictaturii absolute si savårsirea crimei din noaptea Sfåntului Andrei (uciderea lui C.Codreanu si a unui numar de legionari fruntasi, n.n.), cu participarea activa sau aprobarea tacita a intregii clase de politicieni. „Oamenii nostri politici” a spus odata C.Codreanu, „sunt fideli numai cåta vreme nu le ceri o dovada de credinta”.
 Lasånd in urma numai nenorociri, Regele asasin e fortat, doi ani mai tårziu (1940) sa plece din tara pentru a carui inflorire se straduisera cinstitii sai inaintasi, Corol I si Ferdinand I. E a cincea renuntare la tron pe care Carol II a semnat-o.
 La 30 decembrie 1947, fiul sau Mihai, ultimul rege din dinastia de Hohenzollern abdica la cererea comunistilor, semnånd urmatoarea declaratie (contra filodorma): Mihai I Prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala Rege al Romåniei.
La toti de fata si viitor sanatate.
In viata Statului romån s-au produs in ultimii ani adånci prefaceri politice, economice si sociale, cari au creiat noi raporturi intre principalii factori ai vietii de Stat.
Aceste raporturi nu mai corespund astazi conditiilor stabilite de Pactul fundamental – Constitutia Tarii – ele cerånd o grabnica si fundamentala schimbare.
In fata acestei situatiuni, in deplina intelegere cu factorii de raspundere ai Tarii, constient si de raspunderea ce-mi revine, consider ca institutia monarhica nu mai corespunde actualelor conditiuni ale vietii noastre de Stat, ea reprezentånd o piedica serioasa in calea dezvoltarii Romåniei. In consecinta, pe deplin constient de importanta actului ce fac in interesul poporului romån, ABDIC pentru mine si pentru urmasii mei de la Tron, renuntånd pentru mine si pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al Romåniei.
Las poporului romån libertatea de a-si alege noua forma de Stat.
Dat la Bucuresti, astazi 30 Decembrie 1947. ss Mihai.
 Autorul e german si de origine nobiliara. Simpatia pe care o marturiseste mereu pentru casa de Hohenzollern izvoraste deci dintr-un dublu sentiment de solidaritate nationala si de casta. Ajungånd la sfårsitul pasionatei sale expuneri, simtul de obiectivitate il obliga insa sa constate ca bilantul domniei Hihenzollern-ilor in Romånia nu s-a soldat cu rezultate impunatoare. De ce s-a terminat era initiata de Carol II in imprejurari atåt de umilitoare? „Poate a fost de la inceput fals ca Romånii si-au adus domnitorul lor din Sigmaringen. Ar fi fost mai bine poate, daca boierii s-ar fi inteles intre ei si lasånd la o parte gelozia si discordia, ar fi ales un print din mijlocul lor” (pentru conformitate Aurel.S.Marinescu).
 Cåteva observatii.
 Insasi Declaratia de abdicare de pe tron a regelui Carol II este un model de viclenie, minciuna, demagogie, planuri ascunse. Iat-o:
Romåni, vremuri de adånca tulburare si ingrijorare trec peste scumpa mea Tara. De acum 10 ani, cånd am luat locul de adånca raspundere de a fi cårmuitorul Patriei mele, fara preget, fara odihna si cu cea mai desavårsita dragoste, m-am straduit de a face tot ce constiinta imi poruncea pentru binele Romåniei.
Azi, zile de vitregie nespusa indurereaza Tara, care se gaseste in fata unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pamånt in care am fost nascut si crescut, sa le indur, trecånd astazi fiului meu, ce stiu cåt de mult il iubiti, grele sarcini ale domniei.
Fara aceasta jertfa pentru salvarea Patriei, inalt cea mai calda rugaciune ca ea sa-i fie cåt mai folositoare. Lasånd poporului meu pe scumpul meu fiu, rog pe toti romånii sa-l inconjoare cu cea mai calda si desavårsita credinta si dragoste, ca sa-si poata gasi in ele reazemul de care are atåta nevoie greaua-i raspundere ce de azi apasa asupra umerilor sai fragezi.
Tara mea sa fie pazita de Dumnezeul parintilor nostri, care sa-i harazeasca cu cåt mai falnic viitor. Traiasca Romånia!
6 septembrie 1940. (ss) Carol.
 Cu alte cuvinte, fiul sau scump, viitorul Rege Mihai domnea temporar, printr-o „delegatie”, ceea ce se confirma prin faptul ca in tot timpul exilului sau, fostul rege Carol, a lucrat neobosit spre a reveni pe tronul Romåniei, atåt de banos. El a cheltuit multi bani subventionånd un preot ortodox excroc din SUA, Glicherie Moraru care a infiintat o organizatie procarlista „Comitetul National al Romåniei Libere” si a editat si un ziar; a subventionat un fost diplomat falit si admirator al sau din SUA, Citta Davila care si el e creat o organizatie pro-Carol „Free Romania”. S-a intålnit cu unii cu care a avut in tara diferite „combinatii”: Leon Fischer, Radu Irimescu s.a. Dar si cu multi diplomati sovietici. Si-a oferit „ajutorul” Angliei si Statelot Unite in lupta de eliberare a Romåniei, care nu numai ca l-au refuzat dar nici nu l-au acceptat sa se stabileasca pe teritoriile lor. A avut in Mexic numeroase contacte cu ambasadorul sovietic din Mexic, C.Umanski, cu scopul unei eventuale intoarceri pe Tronul Romåniei cu ajutorul Moscovei, adica a URSS-ului cel mai mare dusman al tarii romånesti, asa cum s-a dovedit din 1918 la zi. Cåt de departe au mers promisiunile sovietice si aranjamentele lui Carol se va cunoaste numai cånd arhivele sovietice vor fi facute publice.
 In orice caz, diplomatia sovietica a avut in vedere si varianta aducerii pe tronul Romåniei a lui Carol; urma sa aleaga care dintre tata si fiu ar fi mai slugarnic, mai lichea colaborationista.
 Ca proba, simplii soldati si ofiteri sovietici, probabil cei ce apartineau serviciilor lor secrete, in inaintarea lor in Moldova in 1944, au facut propaganda in favoarea ex-regelui Carol II. De exemplu, adresa nr.5595 a Prefectului Roman catre MAI (Ministerul Afacerilor Interne), cu data de 8 mai 1944, prin care colonelul V.Maescu raporteaza pe långa binecunoscutele si obisnuitele furturi, jafuri, violuri savårsite de sovietici in judetele Iasi si Baia si un fapt deosebit: „Sovieticii fac propaganda printre locuitori contra M.S.Regelui Mihai si guvernului si le arata fotografia fostului rege Carol, spunåndu-le locuitorilor ca ei il vor aduce pe regele Carol in Romånia”.
 In adresa nr.5617 a Prefecturii judetului Roman catre MI-Cabinet, datata 8 mai 1944, raspuns la ordinul telegrafic cifrat nr.939 din 2 mai 1944, se raporteaza ceea ce au declarat romånii veniti din nordul Moldovei (militari si civili), din zona deja ocupata de bolsevici. Pe långa tot felul de samavolnicii, munca fortata, furturi, rechizitionari, jafuri, se raporteaza un fapt uluitor: „Locuitorilor li se aratau fotografiile M.S.Regelui Mihai I si ale fostului rege Carol II si erau intrebati de catre militarii sovietici care din aceste doua personaje le place mai mult. Cei care raspundeau ca Regele Mihai este regele tarii erau amenintati cu bataia, pe cånd cei care spuneau ca fostul rege Carol le place mai mult, li se raspundea haraso”, semneaza prefect – colonel V.Maescu.
 Vasile Haralambie Bårzu din satul Barbatesti, comuna Baiceni, judetul Iasi, aflat doua saptamåni sub ocupatie ruseasca a declarat la 6 mai 1944, in fata autoritatilor: „Soldatii rusi beau mult, se imbatau si ne aratau fotografia fostului rege Carol si ne spuneau despre el haraso”.
 Ion Neculai Ciobanu, din aceeasi comuna, la aceeasi data, a declarat in fata preotului: „Veneau soldatii rusi, dintre care unii stiau romåneste. Ei ne aratau fotografii de-ale MS.Regelui Mihai si ale Dlui Maresal Antonescu, pe care le zgåriau, zicånd ca le vor veni de hac. Mai ziceau ca vor izbavi Romånia care, de acum inainte va fi una cu Rusia, aratåndu-ne ca va veni fostul rege Carol al II-lea”.
 Sunt zeci de probe de acest fel care arata ca astfel se executa un sondaj primitiv printre romåni si se demonstreaza ca aceasta actiune nu era deloc intåmplatoare; fostul rege era tinut de sovietici in rezerva ca o posibila alternativa la guvernare, desigur, pe baza unei intelegeri. Deci påna acolo mergea tradarea acestui infect fost rege, care vorbea in actul abdicarii sale de „scumpa mea tara”, „binele Romåniei”, „marea mea dragoste pentru acest pamånt”, Tara mea sa fie pazita de Dumnezeu” si alte asemenea afirmatii demagogice lansate de aceasta comedie tradatoare. (Va urma)
 Aurel Sergiu Marinescu

De unde venim şi încotro mergem?

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2010

De unde venim şi încotro mergem?

Autor: George Petrovai

Cum a apărut viaţa?
În mod normal, nici măcar n-ar trebui să ne punem întrebări ca cele de mai sus. Asta dacă omul zilelor noastre ar fi echilibrat, dacă ar avea credinţă cât grăuntele de muştar şi dacă s-ar învrednici să ia seama la avertismentele înţelepţilor. Căci iată una din concluziile vieţii de mucenic a lui Petre Ţuţea, cu certitudine cel mai sfătos român scăpat cu viaţă (dar şi cu sănătatea distrusă!) din teribilul malaxor bolşevic: “Fără Dumnezeu, fără credinţă omul devine un animal raţional, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”!
Dar cum omul de azi face impresia că ar fi chiar mai ahtiat decât înaintaşii săi după belşug, putere, onoruri şi plăceri (ce vreţi, cândva am semănat vântul pragmatismului, iar azi culegem furtuna neomeniei!), nu strică în asemenea condiţii să le reamintim celor ce se cred buricul pământului că omul este aidoma unei trestii bătută de toate răutăţile semenilor, “cea mai fragilă trestie din Univers” (B. Pascal), şi că tocmai de aceea el are obligaţia să nu uite nici o clipă de cele trei minunate instrumente: spirit-morală-raţiune, cu ajutorul cărora poate să intre în sistemul tridimensional credinţă-iubire-speranţă, singurul sistem compatibil cu demnitatea umană şi aducător de fericire îmbelşugată, căci numai prin el şi din interiorul lui poate fi urmată calea regală a nemuririi…
Pentru a răspunde la întrebarea: Cum a apărut viaţa?, funcţie de structura mental-spirituală şi de educaţia fiecăruia dintre noi, putem merge fie pe firul creaţiei, fie pe cel al evoluţiei.
Creaţia este rezultatul fabulos al voinţei divine, şi – ca tot ce atinge cotele preaînaltului – ea se conformează unui plan divin, adică atinge perfecţiunea. Iar bunul simţ ne obligă pe noi oamenii să judecăm în felul următor: Acolo unde există un plan, obligatoriu trebuie să existe atât resursele materiale şi spirituale, cât şi coordonatele logice sau infrastructura planului, pe care resursele vor fi puse în mişcare întru atingerea scopurilor fixate în faza de-nceput. Atâta doar că logica divină este – cantitativ şi mai ales calitativ – infinit superioară logicii umane, ceea ce înseamnă că este totodată infinit diferită de logica umană.
Ajunşi în acest punct extrem de delicat al raţionamentului subtil şi nepătimaş, când Dumnezeu pare a fi mai uşor cunoscut în sens apofatic sau negativ (El nu este crud, răzbunător, ipocrit etc.) decât în sens catafatic sau afirmativ, fireşte că uşor se pot formula întrebări universale şi grave de genul: Dacă Dumnezeu a făcut toate văzutele şi nevăzutele, nu tot El este responsabil de apariţia răului?; sau: Cum de Dumnezeu n-a prevăzut neascultarea la care se va deda perechea umană originară, ceea ce ne face să credem fie că El nu este atotştiutor şi că într-o atare variantă este atins de imperfecţiune, fie că respectiva hibă de concepţie a omului făcea parte integrantă din planul Său de răspândire a răului pe întregul pământ, caz în care se insinuează presupunerea că dacă Atoatefăcătorul nu este izvoditorul răului (dar fără consimţământul Lui, de unde şi cum putea apărea răul?), atunci cu certitudine îl admite şi-l tolerează, căci ştiut este că nimic în nemărginirea Universului nu se clinteşte fără vrerea Sa?; respectiv: De ce Dumnezeu, care este identificat cu mila şi bunătatea, nu curmă măcar suferinţele nemeritate ale atâtor şi atâtor generaţii de copii nevinovaţi, când este de la sine înţeles că ei nu pot fi făcuţi responsabili nici pentru păcatele părinţilor, nici pentru ridicolul păcat originar, chiar în varianta admisă de Abélard, cum că “Adam nu ne-a transmis greşeala, ci doar pedeapsa păcatului său”?
Dar cum prin asemenea întrebări retorice, cu iz neintenţionat de blasfemie, nu se obţine nici un spor lămuritor în dezbaterea temei anunţate, ci cel mult o nedorită crispare a sufletelor blânde şi pioase, revin la firul naraţiunii şi afirm că dacă logica umană (aflată, cu toate cele ce ţin de condiţia noastră efemeră, sub povara neîndurătoare a timpului rău şi bolnav) este limitată şi anevoioasă, ea derulându-se fie în sens deductiv fie inductiv, este de presupus că logica divină – în egală măsură eternă şi prezentă, vie şi nemuritoare, concretă şi abstractă – se derulează în strânsă interdependenţă cu însăşi facerea, căci numai ce Creatorul Şi-a exprimat vrerea prin propoziţia logică de tipul: “Să fie lumină!”, şi îndată Cuvântul Său, mai presus de concepte şi judecăţi, s-a prefăcut în fapte unice, îmbrăcate în haina de gală a perfecţiunii.
Prin urmare, logica umană fiind doar de rangul unui subsistem infinitezimal, şi anume cel adaptat condiţiilor de viaţă şi pricepere de pe planeta Pământ (continuul spaţiu tridimensional-timp ireversibil şi unidimensional), ea n-are cum să se înalţe la dimensiunile deopotrivă cutremurătoare şi liniştitoare ale logicii Totului, care nu numai că este anterioară şi exterioară întregii creaţii, dar fiind totodată atotcuprinzătoare, doar în ea îşi găseşte rost şi echilibru necuprinsul sistemului conceput mai înainte de toţi vecii, şi tot ea este etern prezentă în întreaga facere, până dincolo de celulă şi atom, alimentând cu generozitate întreaga logică umană.
Dacă asemenea argumente sunt acceptabile pentru orice om cu un dram de inimă şi minte, cu atât mai mult ele se constituie într-un întăritor pentru credinciosul pur sânge, care, de altminteri, nu prea are nevoie de întăritoare lăturalnice, întrucât el este convins că întreaga Biblie a fost inspirată şi că adevărul ţâşneşte viu şi etern din fiecare cuvânt al ei.
Iată de ce el crede cu evlavie în înfăptuirile Domnului din cele şase zile ale creaţiei şi prea puţin se sinchiseşte de părerea unuia ca Jean Astruk, medic din Montpellier şi catolic convins, care cel dintâi a observat că în cazul potopului, de exemplu, avem de-a face cu două povestiri întreţesute – una Elohistă, cealaltă Iahvistă (Iehovistă) -, numele lor derivând de la apelativele cu care este desemnat Dumnezeu: mai întâi apare numele Elohim, tradus în româneşte prin Domnul (echivalentul latinescului Deus şi a francezului Dieu), pentru ca în alte pasaje să se folosească Domnul Dumnezeu sau numai Domnul, corespunzător ebraicului Iahve sau Adonai (din respect, iudeii nu pronunţau decât Adonai), respectiv corespunzător latinescului Dominus şi francezului Seigneur.
De unde concluzia tranşantă a lui Jean Astrak: “…Cartea Genesei este alcătuită din două sau trei manuscrise, legate şi cusute la un loc de fragmente deosebite, aparţinând unor autori diferiţi, în care fiecare a dat lui Dumnezeu nu unul şi acelaşi nume, ci nume diferite: unul i-a dat numele Elohim, altul numele Iehova sau Iehova-Elohim”.
Dar, după cum spuneam, credinciosul fervent, ba poate că şi cel avizat, nu se va împiedica de atari obstacole, ci va sări cu graţie peste ele, în timp ce (în chip de consolare pentru logica torturată) va exclama aidoma lui Tertullian: Credo quia absurdum (Cred pentru că-i absurd)!
*
Deci, dacă teoria creaţionistă trece des de tot peste frontierele logicii umane, prin amploarea şi complexitatea uluitoare a realizărilor divine în cele şase zile ale facerii (în realitate şase epoci ale creaţiei universale), cu teoria evoluţionistă lucrurile stau incomparabil mai prost, fie şi pentru aceea că toate formele de viaţă existente se reproduc numai conform speciei lor, precum şi datorită absenţei totale a fosilelor de tranziţie.
Conştient de această imensă hibă a concepţiei sale, însuşi Darwin a recunoscut cu sinceritate la vremea lui: “Dacă numeroase specii (…) au apărut într-adevăr dintr-o dată, acest fapt i-ar fi fatal teoriei evoluţioniste”. Iar concluziile unor prestigioşi savanţi ai zilelor noastre, reprezintă cu adevărat lovituri mortale pentru teoria evoluţionistă. Iată, de pildă, opinia lui John N. Moore, profesor de ştiinţe naturale: “Dacă nu s-au găsit forme de tranziţie în arhivele fosile, aceasta explică fără îndoială faptul că nu au existat deloc asemenea forme în straturile fosilifere. Este foarte probabil că nu au avut loc niciodată tranziţii între speciile animale şi nici între speciile vegetale”. Şi mai departe: “Se pare că fiecare formă sau specie importantă are o istorie independentă şi distinctă de aceea a tuturor celorlalte forme sau specii! Marile grupuri de plante şi de animale apar brusc în documentele fosile”.
Pentru a elimina orice urmă de îndoială asupra acestei chestiuni fundamentale a teoriei evoluţioniste, cuvine-se ca înarmaţi cu o corectă decenţă ştiinţifică să ne aruncăm privirea asupra enormelor abisuri dintre marile diviziuni ale regnului animal (peşte-amfibian-reptilă-pasăre-mamifer-om), abisuri peste care evoluţia se dovedeşte incapabilă să arunce punţi trainice de legătură:
1)Hiatus-ul dintre peşti şi amfibieni (batracieni)
După cum se ştie, peştii se deosebesc de nevertebrate prin scheletul lor. Iar acesta, la rândul lui, ar fi trebuit să sufere importante modificări pentru ca peştii să devină amfibieni, adică animale capabile să trăiască atât în apă, cât şi pe uscat. Pentru acest mod de existenţă, aveau neaparată nevoie de un pelvis sau bazin. Dar nici un peşte fosil nu ne arată cum s-a dezvoltat pelvisul amfibienilor. La fel, oasele craniului sunt şi ele foarte diferite la cele două specii.
În plus, pentru ca evoluţia să ducă la apariţia batracienilor, ar fi trebuit ca înotătoarele peştilor să se transforme în membre prevăzute cu articulaţii şi degete, proces care ducea la importante modificări la nivelul muşchilor şi nervilor. Deasemenea, branhiile trebuiau să evolueze şi ele, astfel încât să devină plămâni. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, la peşti sângele este pompat de o inimă cu două cavităţi, pe când amfibienii au o inimă cu trei cavităţi.
Iată câteva dintre nebuloasele ştiinţifice, pentru elucidarea cărora zadarnic s-au făcut eforturi de a stabili o filiaţie între amfibieni şi vreun peşte de la care aceştia ar fi putut descinde.
2)Hiatus-ul dintre amfibieni şi reptile
Poate că cea mai importantă problemă ce priveşte abisul existent între amfibieni şi reptile este aceea a originii oului cu coajă. Şi iată de ce. Creaturile anterioare reptilelor depun în apă ouă moi şi gelatinoase, iar fecundarea acestora este externă. Dar fiind animale de uscat, reptilele îşi depun ouăle pe sol. Cum embrionii care se dezvoltă în interiorul ouălor trebuie să fie continuu în mediu lichid, soluţia a reprezentat-o oul cu coajă. Însă faptul acesta  necesita o schimbare considerabilă în modul de fecundare. Prin urmare, la reptile fecundarea este internă şi ea trebuie să aibă loc înainte ca oul să fie închis în coaja sa. A fost, deci, nevoie de noi organe sexuale, de o nouă formă de copulaţie şi de noi instincte, adică de atâtea noi caracteristici esenţiale ce adâncesc prăpastia dintre amfibieni şi reptile.
Teoria evoluţionistă nu explică mai convingător nici alte deosebiri complexe dintre reptile şi amfibieni. Astfel, embrionii la peşti şi ouăle la batracieni îşi elimină reziduurile sub formă de uree solubilă în apa din jur. Însă acest procedeu nu era cu putinţă în interiorul ouălor cu coajă, deoarece ureea ar ucide embrionii. Iată de ce în interiorul oului cu coajă s-a produs o transformare esenţială: acidul uric insolubil este înmagazinat într-o membrană specială numită alantoidă, care în acest fel îndeplineşte funcţia de vezică. Şi încă ceva: embrionii de reptile se hrănesc cu gălbenuşul oului, aşa încât micile reptile sunt pe deplin dezvoltate încă înainte de-a ieşi din ou, spre deosebire de amfibieni, care la ieşirea din ou încă nu ating acest stadiu.
3)Prăpastia dintre reptile şi păsări
Reptilele sunt animale cu sânge rece, ceea ce înseamnă că temperatura lor va creşte sau va descreşte în funcţie de temperatura mediului exterior. În schimb, păsările sunt animale cu sânge cald, iar corpul lor păstrează o temperatură internă relativ constantă, indiferent de temperatura mediului exterior.
Referitor la descinderea păsărilor cu sânge cald din reptilele cu sânge rece, încă mai sunt unii evoluţionişti care susţin că dinozaurii erau reptile cu sânge cald. Dar părerea generală în această chestiune rămâne aceea exprimată de Robert Jastrow: “Dinozaurii, ca toate reptilele, au fost animale cu sânge rece”!
În plus, deşi reptilele depun ouă aidoma păsărilor, totuşi, numai păsările îşi clocesc ouăle.
Alte diferenţe notabile între păsări şi reptile:
a)Penele sunt proprii doar păsărilor, cu toate că unii evoluţionişti încearcă să acrediteze ideea că solzii reptilelor s-ar fi prefăcut în pene;
b)Oasele păsărilor sunt mai uşoare şi goale în interior, comparativ cu cele ale reptilelor care sunt pline;
c)Inima reptilelor are trei cavităţi, pe când cea a păsărilor posedă patru.
O menţiune specială merită pasărea archeopterix, al cărei nume înseamnă “aripă străveche” sau “pasăre străveche”, despre care s-a crezut o lungă perioadă de timp că reprezintă mult căutata verigă intermediară dintre reptile şi păsări. Astăzi poate că nimeni nu mai împărtăşeşte această părere neştiinţifică, întrucât resturile ei fosilizate (aripile aerodinamice prevăzute cu pene, precum şi oasele goale în interior) dovedesc fără putinţă de tăgadă că arheopterixul a fost o pasăre ca toate păsările. În plus, arheopterixul nu-i anterior păsărilor, deoarece s-au găsit resturi fosile ale altor păsări în roci contemporane cu creatura în discuţie.
4)Prăpastia dintre reptile şi mamifere
Numele de “mamifer” subliniază una dintre marile deosebiri esistente între cele două specii: Pentru a-şi putea hrăni puii, care de la naştere duc o viaţă autonomă, mamiferele posedă glande mamare!
Teodosius Dobzhansky a sugerat că glandele mamare n-ar fi altceva decât glande sudoripare modificate. Dar sugestia lui Dobzhansky nu-i avantajează cu nimic pe adepţii evoluţionismului din simplul motiv că reptilele nu posedă glande sudoripare. În plus, glandele sudoripare secretă deşeuri, nicidecum hrană…
Alte deosebiri:
a)Spre deosebire de reptile, mamiferele femele posedă placenta, cu o structură foarte complexă, ea fiind absolut trebuincioasă pentru hrănirea şi dezvoltarea fetusului;
b)Mamiferele au diafragma care separă toracele de abdomen, pe când reptilele nu deţin aşa ceva;
c)Doar în urechea mamiferelor, nu şi în cea a reptilelor, se găseşte acel organ minuscul şi foarte complex numit organul lui Corti, care însumează circa 20000 de celule acustice şi vreo 30000 de terminaţii nervoase;
d)Mamiferele au sângele cald şi temperatura internă constantă, în timp ce sângele reptilelor este rece şi temperatura internă variabilă;
e)Urechea mamiferelor are trei oase, cea a reptilelor doar unul;
f)Dacă picioarele reptilelor sunt fixate pe părţile laterale ale corpului, astfel încât abdomenul lor atinge solul sau este foarte aproape de sol, picioarele mamiferelor sunt situate sub corp, în felul acesta el fiind ridicat de la sol;
g)Dacă reptilele posedă doar dinţi foarte simpli (de formă conică), mamiferele au o dentiţie elaborată, cu care pot muşca, rupe, sfâşia, fărâmiţa şi sfărâma hrana;
h)Mamiferele, aşijderea amfibienilor, îşi elimină reziduurile sub formă de acid uric, ceea ce din punct de vedere teoretic înseamnă o întoarcere îndărăt pe axa evoluţiei.
5)Abisul dintre om şi celelalte vieţuitoare
Dacă avem în vedere doar fizicul omului, atunci – desigur – el poate fi considerat un mamifer. Însă până şi afirmaţia unui evoluţionist are darul să scoată în evidenţă enorma diferenţă dintre om şi un mamifer oarecare: “Nu s-ar putea comite o eroare mai tragică decât aceea de a-l considera pe om drept un simplu animal. Omul este unic: el diferă de toate celelalte animale prin numeroasele lui însuşiri cum sunt limbajul, tradiţiile, cultura şi o perioadă enorm de lungă de creştere şi de grijă părintească”.
Ceea ce-l deosebeşte radical pe om de celelalte vieţuitoare se datorează creierului său, acest formidabil organ, care cu cei peste 100 de miliarde de neuroni, îi dă omului posibilitatea să raţioneze, să comunice cu semenii şi să înmagazineze cunoştinţe. Avea dreptate Pascal când îl făcea pe om cea mai fragilă trestie din Univers, pentru ca îndată tot el să adauge ceea ce îi conferă omului măreţie şi unicitate între vieţuitoare: “Dar este o trestie gânditoare”!
*
Sigur, ar mai fi multe de spus în această dezbatere aproape inepuizabilă dintre creaţionism şi evoluţionism. Doar câteva cuvinte despre strămoşii noştri, oamenii-maimuţe şi despre mutaţii.
În legătură, de pildă, cu omul de Neandertal (numit astfel după valea Neander din Germania unde a fost descoperită prima fosilă de acest tip), un cercetător afirma: “Nimic nu dovedeşte că omul de Neandertal ne-ar fi fost inferior nouă în vreo privinţă”. La fel de categoric se pronunţă savanţii vizavi de omul de Cro-Magnon, despre care afirmă că “ până şi cei mai sceptici au trebuit să admită că era vorba de fiinţe umane”, precum şi în cazul australopitecului, al cărui craniu se vădeşte a fi “în mod incontestabil simian, nicidecum uman”.
Prin urmare, oamenii – la fel ca toate celelalte fiinţe – s-au reprodus şi în continuare se reproduc doar în cadrul şi potrivit speciei lor. Potrivit acestei reguli de fier a vieţuitoarelor, putem conchide că toate creaturile cu înfăţişare de maimuţă, care au trăit în trecut asemeni australopitecului, nu erau altceva decât maimuţe. Iar fosilele umane descoperite până în prezent, care se deosebesc neesenţial de omul modern, contribuie din plin doar la întărirea convingerii că în sânul speciei umane există o mare varietate, fapt ce cu uşurinţă poate fi constat şi în zilele noastre, dacă avem în vedere elemente de aspect şi configuraţie precum culoarea pielii, forma craniului, înălţimea sau greutatea.
Iată de ce acele modificări accidentale numite mutaţii, nu pot fi considerate nicidecum un posibil mecanism al evoluţiei, din simplul motiv că dacă excludem mutaţiile “neutre”, atunci numărul mutaţiilor dăunătoare depăşeşte de mii de ori pe acela al mutaţiilor considerate utile.
Iar dacă, în plus, avem în vedere afirmaţia făcută de eminentul genetician Richard Goldschmidt în legătură cu dezamăgitoarele rezultate obţinute de el pe musculiţa de oţet (drosofila) (“Dacă o mie de mutaţii s-ar fi combinat la un singur individ, încă tot n-ar fi apărut o nouă specie”), atunci vrând-nevrând trebuie să acceptăm următoarea concluzie rezonabilă: Mutaţiile nu produc nimic nou, ci ele sunt doar cauza varietăţii!

 Încotro ne îndreptăm?
Există oare om cu scaun la cap pe care să nu-l îngrijoreze soarta planetei şi a vieţii de pe ea? În ce mă priveşte, în anul 2007 am publicat cartea intitulată Confesiuni esenţiale. Ei bine, în partea a III-a a cărţii, subintitulată Încotro mergem ?, formulez opinii de felul următor: “Actuala civilizaţie, o civilizaţie a consumului nesăbuit, n-a avut înţelepciunea să elimine cauzele avertismentelor venite din partea naturii agresate, căci aceasta ar fi însemnat ca omul să-şi suprime o bună parte din poftele şi ambiţiile sale nesăţioase, ci s-a arătat pe mai departe preocupată doar de înlăturarea efectelor acestor avertismente: furtuni, inundaţii, secete prelungite, alunecări de teren etc. Dar iată că poluarea fără precedent s-a transformat într-un fenomen global imposibil de stăvilit, chiar dacă din această clipă omenirea întreagă ar trece la surse nepoluante de energie (solară, eoliană, energia mareelor etc.), iar consecinţele creşterii generale a temperaturii se vor resimţi pe întreaga planetă şi ele se vor dovedi catastrofale pe arii întinse ale globului”.
Cum omenirea n-a făcut nici măcar un pas serios pe linia limitării poluării, între timp starea planetei s-a agravat, căci locuitorii ei, aidoma unor veritabili sinucigaşi, se străduiesc din răsputeri să apropie făclia aprinsă de butoiul cu pulbere pe care este cocoţată actuala civilizaţie.
Între timp am citit cartea lui Sirius Zorneanu, intitulată 2012 – Anul Apocalipsei sau Marea Translaţie? Ei, şi după parcurgerea cărţii, mi-am zis că oricât ar fi cineva de neîncrezător în scenariile catastrofice avansate de diverşi iluminaţi, totuşi ea izbuteşte niţel să te pună pe gânduri, dacă nu prin altceva, măcar prin strania împletire dintre realitate şi fantezie, dintre pesimismul previziunilor ştiinţifice şi optimismul resurselor spirituale ale omenirii.
Astfel, după ce în primul capitol scriitorul vorbeşte despre încălzirea globală, urmată – zice el – la scurt timp de o catastrofală perioadă de glaciaţiune, asta din cauza încetinii cursului acelui miraculos curent atlantic numit Gulf Stream, graţie căruia europenii şi americanii beneficiază de actualele condiţii climaterice, în următorul capitol el tratează procesul lent dar continuu de inversare a polilor magnetici ai Pământului – un alt fenomen cu consecinţe devastatoare pentru omenire, pentru ca în capitolul intitulat Sfârşitul timpului să insiste asupra datei de 21 decembrie 2012, dată la care se întrerupe celebrul calendar mayaş, căci – ne asigură autorul – atunci ne va fi revelat Adevărul şi tot atunci va începe a Şasea Lume.
În capitolul Centura fotonică ne este descrisă aceasta ca fiind “O imensă regiune din spaţiu, care emite o intensă radiaţie electromagnetică, atât în spectrul vizibil cât şi în cel al luminii invizibile de înaltă frecvenţă, chiar incluzând spectrul razelor X”.
Apoi aflăm că Universul este ţinut la un loc de către vortexuri, “printre care şi vortexurile de energie centripetă, împreună cu câmpurile electromagnetice asociate lor”, şi că “datorită Centurii fotonice, în următorii 10 ani Terra şi vecinii săi îşi vor ajusta structura moleculară”.
Cartea se încheie cu Misiunea spirituală a României, în care este reprodus textul profeţiilor lui Sundar Singh. Aflăm că Sundar Singh a fost un înţelept şi un iluminat indian, care s-a convertit la creştinism în urma unei experienţe spirituale deosebite. În primul deceniu al secolului XX, Sundar Singh a făcut o călătorie prin toate ţările creştine, ocazie cu care a vizitat şi ţara noastră. Realităţile constatate şi mai ales cele deduse în legătură cu România, l-au îndemnat pe inspirat să afirme: “Eu ştiu că România are o mare misiune dumnezeiască de redresare spirituală, ce o va face până la urmă să se înfăţişeze ca un veritabil model, demn de urmat de către întreaga umanitate”.
Măcar de-ar da Dumnezeu să fie aşa…
La rîndul meu, mi-am încheiat cartea Confesiuni esenţiale cu nădejdea armoniei universale pe mult urgisita noastră planetă: “Cât priveşte planul moral-spiritual, ei bine, cu siguranţă că omul viitorului va deveni mai credincios, de îndată ce, după eşecurile datorate trufiei şi nechibzuinţei, se va pătrunde de adevărul cuprins în codurile morale ale tuturor marilor religii: iubire, toleranţă, smerenie, simplitate, cumpătare. Însuşi ecumenismul va deveni realitate într-o lume în care oamenii vor conştientiza că a fi bisericos nu este totuna cu a fi credincios”.

Acţiuni ale serviciilor de spionaj maghiare în spaţiul românesc (I)

Posted by Stefan Strajer On December - 13 - 2009

Acţiuni ale serviciilor de spionaj maghiare în spaţiul românesc (I)

Nicolae Balint.Foto

Autor: Nicolae Balint
După 1989, colonelul Florian Gârz – foarte mulţi ani ofiţer de informaţii în structura Direcţiei de Informaţii a Armatei Române – a îndeplinit funcţia de consilier în Departamentul de Apărare, Siguranţă Naţională şi Ordine Publică (1991-1997). Competenţa profesională de care a dat dovadă pe parcursul carierei sale de militar, în misiuni pe care le-a îndeplinit atât în ţară, cât şi în afara graniţelor României, l-au recomandat pe colonelul Gârz şi pentru alte funcţii importante în aparatul de stat. Interesante şi deosebit de elaborate sunt însă sintezele sale informative, parte dintre ele regăsindu-se într-o serie de cărţi pe care le-a publicat după 1998. Pentru cei care-i citesc cărţile se recomandă să o facă cu creionul în mână. Să ia notiţe şi să mediteze. Eventual să coroboreze informaţiile obţinute şi cu altele procurate din alte surse. Deşi au trecut aproape 10 de ani de când emitea anumite aprecieri la adresa posibilelor pericole identificate la adresa siguranţei naţionale, acestea se dovedesc acum mai corecte şi actuale ca oricând. Am plecat de la aprecierile colonelului Gârz în documentarea unor acţiuni de spionaj pe care Ungaria le-a iniţiat după 1918 împotriva România. Pe parcursul mai multor episoade dorim să vi le prezentăm.
Chiar dacă vremurile se schimbă, obiectivele rămân
După instaurarea regimului condus de Horthy Miklos, Ungaria a început o campanie internaţională de contestare a prevederilor tratatelor încheiate la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) şi în mod deosebit pe cel de la Trianon din 4 iunie 1920, prin care Transilvania era recunoscută “de jure” ca parte componentă a Regatului României, urmare a actului “de facto” petrecut la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia şi care dădea expresie unui act de voinţă romanească liber exprimată. Acţiunile în plan diplomatic internaţional desfăşurate cu multă insistenţă de diplomaţia maghiară în vederea revizuirii tratatelor au fost dublate de alte acţiuni mult mai elaborate, cele desfăşurate pe frontul invizibil. Ungaria dispunea în acest sens de mai multe avantaje. Avea reţelele informative constituite încă de pe timpul Austro-Ungariei – dar care acum se găseau în “conservare” -, avea cadre de informaţii pregătite chiar pe relaţia Transilvania, dar dispunea şi de un alt imens avantaj: în zonele locuite compact de etnici maghiari exista un puternic sentiment şovin şi iredentist. În aceste condiţii Ungaria a putut să promoveze un spionaj activ într-o zonă de care – cel puţin din punctul ei de vedere – nu s-a considerat niciodată desparţită sau de care s-a considerat cel mult, doar temporar despărţită.

Foto 1 - Harta Romaniei Mari

Foto. Harta Romaniei Mari
Marea Britanie  a susţinut revizionismul
Cel mai mare sprijin în campania sa revizionistă, Ungaria a l-a găsit din partea Marii Britanii. O bună parte din elita maghiară întreţinea şi cultiva relaţii apropiate cu înalta societate engleză. Un sprijin important l-a acordat politicii promovate de Ungaria Lordul Rothermere care conducea un grup de ziare de succes şi cu mare influenţă in Anglia şi în străinătate. Din grupul său de presă făceau parte 71 de ziare şi reviste din Anglia, Statele Unite şi Canada, în frunte cu bine cunoscutul “Daily Mail”, care avea la momentul respectiv un tiraj de 2 milioane de exemplare. Această campanie era dublată de acţiunile de propagandă promovate în străinătate de “Liga Revizionistă” ce-l avea în frunte pe cunoscutul scriitor maghiar Ferencz Herczog. Din 1927 când a fost înfiinţată şi până în 1940, Liga a publicat 228 de cărţi, reviste şi ziare cu caracter revizionist în limbile germană, italiană, franceză, engleză, spaniolă, finlandeză, portugheză şi maghiară. Din acest total, un număr de 124 de publicaţii se ocupau de “problema Transilvaniei” şi ajungeau pe diferite căi şi în Ardeal. Societăţile feminine maghiare organizate pe baze confesionale, organizaţiile şi asociaţiile culturale contribuiau şi ele la propaganda revizionistă, aşa cum procedau şi unii preoţi maghiari de diferite confesiuni.
Foto 2 - Colonelu Florian Garz

Foto.Colonelul Florian Garz

Târgu-Mureş în atenţia serviciilor speciale româneşti
În 1921, Siguranţa Statului Român a descoperit un complot la Arad pus la cale de organizaţia secretă revizionistă “Maghiar Fiatolok”, organizaţie ce avea legături în mai multe oraşe din Transilvania. Un alt complot antistatal a fost descoperit de aceleaşi organe de Siguranţă în 1923 la Cluj, complot ce avea ramificaţii la Târgu-Mureş şi Târgu-Secuiesc. Un celebru caz de spionaj maghiar a fost descoperit în 1937 şi a fost legat de Partidul Ardelean Maghiar din România care, aşa cum s-a dovedit, a primit un milion de pengo din partea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri al Ungariei. Aceeaşi Preşedinţie a donat tot în 1937, circa 7 milioane de lei Uniunii Culturale Maghiare din Transilvania. În 1939, SSI a identificat o vastă reţea de spionaj maghiar formată din 172 de persoane, care avea drept centre de baza Oradea, Târgu-Mureş şi Satu-Mare cu ramificaţii şi în alte localităţi din ţară. Percheziţiile au scos la iveală o listă cu fondurile trimise din Ungaria, material informativ şi de propagandă antiromanească, precum şi un post de radio emisie-recepţie ce funcţiona clandestin la Episcopia Reformată din Satu-Mare. În deceniul patru al secolului XX, acţiunile agresive ale spionajului maghiar contra României s-au înmulţit. Acest fapt a reieşit şi dintr-un raport din 1939 al SSI, care arăta că până la acel moment au fost descoperite 62 de cazuri de spionaj din care 32 erau maghiare. După cum se poate observa, serviciile secrete române şi-au făcut datoria cu consecvenţă şi profesionalism, în ciuda faptului că regele Carol al II-lea (1930-1940) a încercat să şi le subordoneze sau să le ignore munca. Rapoartele şi analizele lor n-au fost însă luate în seamă, iar rezultatele acestei ignoranţe dovedite de factorii de conducere s-au văzut în vara anului 1940, când României i-au fost impuse grave amputări teritoriale.  (va urma)

Foto 3 - Horthy Miklos

Foto.Horthy Miklos

CASETA 1

“În secolul XXI, România va continua să se prezinte ca o ţară vulnerabilă faţă de acţiunile serviciilor de spionaj străine, datorită puterii economice scăzute şi în continuă degradare, a erodării autorităţii şi ineficienţei statului, a divizării scenei politice, dar mai ales din cauza incompetenţei, iresponsabilităţii, ineficienţei şi corupţiei eterogenei clase politice din România, care a reînviat tradiţiile fanariote.”

CASETA 2
“Cercurile conducătoare din Ungaria, indifferent de culoarea lor politică, implicate împreună cu cele din Austria, Germania şi Vatican în criza din Yugoslavia, vorbesc tot mai insistent despre necesitatea unei noi ordini europene şi sprijină separatismul albanez din Kossovo, nu de dragul acestora, ci pentru a se creea un precedent aplicabil în Voivodina şi mai ales în Transilvania.”

Reţeta realegerii rapide a preşedintelui Traian Băsescu

Posted by Stefan Strajer On November - 22 - 2009

Reţeta realegerii rapide a preşedintelui Traian Băsescu

Vasile ZARNESCU_CV

Autor: Vasile Zarnescu
În unele recente materiale de presă, relevasem, lapidar, că reţeta rapidă a realegerii preşedintelui Traian Băsescu este să încerce să îi bage prompt la puşcărie pe cîţiva dintre marii politicieni corupţi, care roiesc în preajma lui – ca dovadă că este tot mai hotărît să lupte cu succes contra corupţiei. Din motive independente de voinţa mea, am reuşit să-i adresez abia zilele trecute scrisoarea închisă, relevată în continuare. Pentru că, pînă azi, 21 noiembrie, nu am primit nici un semnal din partea domniei sale, pentru a-i parveni, totuşi, în „ultimul ceas“, o voi trimite presei, aşa cum l-am anunţat – spre a-i mai fi, cît de cît, de ajutor. A trebuit, oricum, să scot anumite nume şi informaţii conţinute în textul depus la registratura Administraţiei prezidenţiale, cu indicaţia de mai jos.
***

Administraţia Prezidenţială                                                                                                      STRICT SECRET

Registratura generală

Nr. 22795/17.11.2009

DOMNULUI TRAIAN BĂSESCU,

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

– Urgent, personal şi confidenţial –

 

Priveşte: 1. Propunerea unei reţete a realegerii certe a dvs.

2. Revenire asupra raportului nr. 41.385/22.09.2005, referitor la unele disfuncţii majore din S.R.I., care afectează Securitatea Naţională

Raportează: colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

 

 
STIMATE DOMNULE PREŞEDINTE,

Permiteţi-mi să vă prezint această sinteză politică, din perspectiva unui alegător mai versat atît în problemele de politologie şi, în special, de propagandă electorală, cît şi în domeniul informaţiilor secrete, sinteză făcută din perspectiva alegătorului aflat în partea de jos a electoratului.

Dincolo de unele manevre de culise privind manevrarea buletinelor de vot, pe care unii nu le vor ignorate, iar alţii încearcă să le exagereze, totuşi, succesul obţinut de dvs. la alegerile din 2004 s-a datorat, în cea mai mare parte, etalării sloganului electoral esenţializat în sintagma „Jos corupţia!“ Între timp, opinia publică, diversele partide, personalităţi, organizaţii politice interne şi internaţionale au fost dezamăgite, aproape total în aşteptările lor, de ineficienţa luptei anticorupţie din România. Au fost cîteva încercări de a-i băga la pîrnaie pe unii mari corupţi, dar Magistratura a avut grijă să-i scoată basma curată; desigur, nu dezinteresată.

Cauzele eşecului luptei anticorupţie sunt multiple, dar, în principal, rezidă în instituirea solidă, extinsă şi profundă, între timp, a „sistemului ticăloşit“ – concept pe care l-aţi lansat, fiind introdus în limbajul presei şi, poate, chiar al politologiei viitoare, deoarece, pe lângă alte sintagme reuşite cu care se poate lăuda preşedintele Traian Băsescu (de ex., „partidul toxic“) sau, eventual, i se pot reproşa (cum este, de ex., şi expresia „băieţii deştepţi“), aceasta este cea mai cunoscută şi mai întemeiată. „Sistemul ticăloşit“ se bazează, în esenţă, pe ceea ce defineşte un alt viitor concept politologic, „nucleul dur al corupţiei“, introdus de ministrul Justiţiei, la acea vreme, Rodica Stănoiu, ulterior senator P.S.D., apoi independent, apoi P.C., apoi cine ştie mai ce – întrucît C.N.S.A.S., noua poliţie politică, o înghesuie să o bage la „mititica“, aşa cum a procedat cu Mona Muscă.
Corupţia: încetinitorul Tranziţiei

Nucleul dur al corupţiei îi include, fireşte, nu doar pe marii corupţi din domeniul afacerilor de stat în combinaţie cu acelea private, ci şi mari personaje politice, care acţionează în simbioză cu afaceriştii care stau în umbră şi care fac afaceri ilegale, dar cu acoperire legală, aşa cum sunt, de exemplu, indivizii indicaţi prin sintagmele „rechinii imobiliari“ sau „băieţii deştepţi din energie“. Chiar viitorul scurt-premier Emil Boc – scurt ca durată a mandatului, ca figură politică etc. –, pe vremea cînd era deputat în Opoziţie, acuza, în Parlament, pe unii de la Putere că au dat ordine ministeriale valabile doar cîteva zile, exclusiv cu scopul ca să profite de ele anumiţi oameni ai Puterii! Domnule preşedinte, ca să-l faceţi să-i revină, cît de cît, creditul moral – care se va răsfrînge, pozitiv politic, şi asupra dvs. –, cereţi-i să-i denunţe pe cei care au comis aceste acte de corupţie!

Aşa cum am mai arătat în alte articole (de ex., în Justiţiarul, 9 sept. 2004, p. 4-5), conform unei definiţii laconice, „corupţia este abuzul de funcţie publică în scopul obţinerii unor câştiguri personale ilicite“. Este şi cazul miniştrilor acuzaţi de corupţie în aceşti 20 de ani, indiferent care partide câştigaseră alegerile, în cadrul alternanţei „democratice“ la Putere. Astfel, fie că a fost în cauză „Ţigareta I-a“ – din timpul primului mandat al preşedintelui Ion Iliescu –, sau „Ţigareta a II-a“ – din timpul preşedintelui Emil Constantinescu –, fie că a fost cazul terenurilor Armatei cedate de către miniştrii Apărării unor particulari – terenuri pe care se afla sistemul rezervei strategice de apă a Capitalei, sistem care a fost distrus! –, fie că fusese problema traficului cu petrolul aflat sub embargo, fie că e cazul ex-judecătoarei Maria Huza, fie că este vorba de întreprinderi de stat subevaluate în mod oneros spre a fi cumpărate la preţuri de nimic de străini contra unei mite substanţiale date înalţilor funcţionari de stat etc., etc. – în toate cazurile este situaţia celor care abuzează de funcţia lor publică pentru câştiguri personale necuvenite: adică a marilor corupţi. Ca urmare a proliferării corupţiei, economia României a fost distrusă de guvernările postdecembriste, fiind vândută la bucată de marii funcţionari de stat, direct sau prin interpuşi, corporaţiilor transnaţionale, care au cumpărat „adevărate chilipiruri“, după cum se exprima, cu satisfacţie, publicaţia Jane’s Foreign Report. Şi asta o scria în august 2000, adică la finalul primei guvernări a C.D.R., care „grăbise privatizarea“ spre a îndeplini, cu deplină slugărnicie, directivele organismelor străine, interesate în ruinarea României – grabă din cauza căreia marile întreprinderi ale ţării deveniseră, pentru „investitorii strategici“ străini, într-adevăr, „adevărate chilipiruri“ (cf. Cotidianul, nr. 2428, 9 august 2000, p. 4).

 

Şeful statului sub povara vremurilor

Cine este, cât de cât, familiarizat cu politica, ştie că, în fond, este pur idealism romantic să-ţi imaginezi că preşedintele unei ţări – indiferent cât de mare şi de competentă i-ar fi echipa prezidenţială – ar putea schimba rapid, într-un mandat, sistemul ticăloşit în mijlocul căruia evoluează şi, mai ales, al cărui produs este, ţinînd cont şi de contextul politico-economic intern şi internaţional. Dar dacă nici membrii echipei şi nici preşedintele nu sunt suficient de competenţi, de patrioţi, cu voinţă politică şi rectitudine morală, atunci e vai de ţara respectivă. De aceea, acum, este vai de noi!

Fostul preşedinte Ion Iliescu a condus ţara, aparent, în oarecare „linişte“, dar a fost supus multor presiuni interne şi externe. De exemplu, încă în ianuarie 1990, l-a vizitat şeful Departamentului de Stat al S.U.A., James Baker, care, timp de o jumătate de oră cît a durat vizita, i-a ţipat preşedintelui României o singură directivă: „Jos Securitatea!“ Dacă mai aveţi contacte private cu d-l Ion Iliescu, rugaţi-l să vă confirme acest fapt. Şi Ion Iliescu a dat-o jos, a îngrădit-o, a redus-o la minim şi aţi văzut ce-a ieşit: a ieşit, din ce în ce mai viguroasă, corupţia, „baronii“ P.S.D.-işti (ex-F.S.N.-işti) fiind cei mai numeroşi şi mai viguroşi! Socialistul Ion Iliescu a vrut să construiască socialismul cu faţă umană, dar nu a făcut decît să rupă zăgazurile care opreau avalanşa capitalismului de acumulare primitivă – adică forma primitivă a corupţiei. Chiar traseistul politic Adrian Severin, în cartea sa Lacrimile dimineţii, a recunoscut, tardiv, că Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale a fost o traducere din engleză a unei legi făcute de străini; din cîte-mi amintesc eu, fusese adusă chiar de el. Or, respectiva lege fusese concepută special pentru a înlesni distrugerea întreprinderilor Românei! Preşedintele Ion Iliescu fusese prevenit de S.R.I. asupra consecinţelor pernicioase ale acestei legi – importate deliberat pentru falimentarea întreprinderilor româneşti –, dar nu a luat nici o măsură. Doar Alexandru Bârlădeanu s-a opus cu încrîncenare, însă fără succes. După care a început declinul economico-politic, accelerat de corupţie. Jaful în Patrimoniul Cultural fusese, deja, dat prin abrogarea prioritară a Legii Patrimoniului, în ultimele zile ale lui decembrie 1989, deşi nu era o lege „ceauşistă“, întrucît reproducea îndeaproape legea franceză în funcţie şi acum! Oricum, însă, P.S.D. – sub formele metamorfozate demagogic F.S.N., F.D.S.N., P.D.S.R., P.S.D. –, deşi s-a declarat a fi doctrinar social-democrat, deci de stînga, a guvernat, invers, cu măsuri literalmente de dreapta.

Liberal-ţărănistul Emil Constantinescu a vituperat şi el, contra corupţiei – a afirmat, pe cînd era în vizită în Finlanda, că Justiţia ar fi coruptă în proporţie de 80 la sută! –, dar a sfârşit lamentabil, prin a declara „că a fost învins de fosta Securitate“! A fost, evident, o scuză comodă, chiar dacă nu lipsită de oarece adevăr, deşi, înainte de încheierea mandatului său, le-a mai dat cîte o stea de general multor generali din S.R.I. (şi o diplomă de merit directorului S.R.I. Costin Georgescu!) – generali dintre care, pe unii, preşedintele Traian Băsescu avea să îi treacă în rezervă, ca, de ex., pe Sorin Brăteanu-Cancelaru’, Ovidiu Soare-Arestatu’-şi-Eliberatu’! Dar, Emil Constantinescu avusese, totuşi, la îndemână cei „15 mii de specialişti“ cu care se lăudase C.D.R., venită avidă la Putere. De ce nu i-a folosit?! În timpul guvernării C.D.R. s-a accelerat distrugerea economică a României, în special prin amploarea şi rapiditatea aplicării criminalei politici restitutio in integrum. În  nici o ţară ex-socialistă nu s-au făcut restituiri în cantitatea şi pe intervalul de timp practicat în România, ci doar restituiri simbolice (cîteva castele în Cehia, Ungaria şi Germania). Actuala formă a corupţiei reprezentată de jaful „rechinilor imobiliari“ îşi are sorgintea în această criminală politică restituţionistă. Bugetul statului a fost devalizat inclusiv prin această formă! La fel, conglomeratul numit C.D.R. – deşi declarativ doctrinar de dreapta – a guvernat, tot invers, cu măsuri esenţialmente de stînga – ceea ce a accelerat involuţia spirituală a societăţii, prin debusolarea politico-morală introdusă.

Stimate domnule preşedinte Traian Băsescu,

Dvs. aţi avut o rută politică similară, oarecum, cu aceea a P.S.D.-ului: aţi ajuns preşedinte ţării ca socialist – v-aţi străduit şi aţi reuşit să introduceţi Partidul Democrat, al cărui preşedinte eraţi, în Internaţionala Socialistă, în ciuda opoziţiei gălăgioase a P.S.D.-ului, care se considera singurul îndreptăţit să facă parte din Internaţionala Socialistă –, dar v-aţi răzgîndit şi, acum, din nu ştiu care motive – probabil determinate mai mult de conjunctură decît din convingere –, viraţi tot mai mult spre dreapta. Este adevărat că P.D.S.-ul, ca moştenitor direct al ipocriziei şi demagogiei funciare a P.C.R., îşi maschează abil virajul abscons spre dreapta şi îşi etalează, tot demagogic, dar cu succes, ideologia de stînga, cu care prosteşte, şi acum, după 20 de ani, multă lume, mai ales în provincie. Dvs. v-aţi dovedit mai sincer în opţiuni arătînd că înclinaţi spre dreapta, dar nu aţi reuşit să vă valorificaţi această sinceritate a virajului, iar inamicii dvs. politici speculează această sinceritate prezentînd-o ca pe o faţetă falsă – ei procedînd, astfel, după formula hoţului care strigă „Hoţii!“, fiindcă dvs. v-aţi dovedit inacţiunea şi nu aţi replicat dezvăluindu-le adevărata faţă ipocrită, ca moştenire a P.C.R.-ului!

Revenind la partide, sintetic vorbind, ele prezintă o orientare politică de faţadă, căci toate partidele politice – indiferent de doctrina afişată –, odată ajunse la guvernare, au aplicat o singură doctrină: jefuirea Patrimoniului Naţional. Iar preşedinţii de ţară care au fost propulsaţi de aceste partide, chiar dacă avuseseră intenţii bune – şi nu avem motive să ne îndoim de contrariu –, nu au putut stopa jefuirea averii naţionale, determinată de grupurile de presiune, dirijate din umbră de marii „rechini“.

Esplanada corupţilor

E riscant, apoi, şi să aplecăm urechea la cîntecul de sirenă al politicienilor Crin Antonescu, Mircea Geoană, Sorin Oprescu şi al analiştilor politici obedienţi lor – de tipul lui Valentin Stan, Radu Tudor, Marius Pieleanu ş.a. –, care ne invită la „linişte ca să poată ei guverna“. Pentru că este vorba, în realitate, de liniştea de care au nevoie hoţii, ca să fure în siguranţă. În primii 16-17 ani de guvernare ar fi fost, chipurile, relativ linişte – fiindcă se mimează amnezia, aceşti politicaştri „uitînd“ de marile greve din anii 1990-1996. Dar tocmai în această etapă – sub masca oferită de scandalul grevelor – a fost consolidat „sistemul ticăloşit“, perpetuat prin „nucleul dur al corupţiei“. Ceva gălăgie a mai făcut presa – a „patra Putere“ în stat, „cîinele de pază“ al democraţiei –, dar a fost din ce în ce mai mult ignorată, în cazul cînd unii ziarişti nu au fost băgaţi la închisoare. Dar, pentru mai multă linişte, adică spre a pune botniţă presei, s-au reintrodus în noul Cod Penal insulta şi calomnia prin presă!

P.S.D.-ul a guvernat cel mai mult, sub diversele denumiri cunoscute, şi – cel puţin din aceste motive: al duratei cît a guvernat şi al orientării politico-economice impuse – el este vinovat în cea mai mare măsură de dezvoltarea continuă a „nucleul dur al corupţiei“ şi de determinarea tendinţei de involuţie continuă a României. Este evident că nu este mai puţin vinovată de dezastrul ţării nici guvernarea C.D.R. – reînviată, între 2004-2008, sub forma Alianţei „D.A.“ fără P.N.Ţ.C.D. şi P.A.C. –, şi nici recombinarea, după alegerile din noiembrie 2008, a coaliţiei necoalizate (P.S.D.+P.C.) + P.D.-L., spartă, şi ea, după puţină vreme, prin demiterea vicepremierului Dan Nica. După cum nu este mai puţin vinovată de decăderea României nici surprinzătoarea şi abominabila recentă alianţă ad-hoc P.S.D.-P.N.L.-U.D.M.R. + minorităţile antinaţionale, reconfigurată contra P.D.-L.-ului – rămas minoritar în Parlament şi cu miniştri interimari în Guvernul Boc demis –, alianţă care vrea să-l impună – la propunerea unuia ca Crin Antonescu-Vorbete – ca premier pe coruptul Klauss Werner Iohannis pe motiv că el ar fi „neamţ onest şi competent“, iar ea este „majoritate parlamentară“ şi că ar reprezenta, chipurile, vocea Poporului.

Este o mare dezinformare! Această majoritate parlamentară nu este reprezentata Puterii Poporului, întrucît este ilegitimă, fiindcă a fost votată doar de o treime din electorat şi, mai mult, în marea lor majoritate, respectivii parlamentari şi-au dobândit mandatele prin cumpărarea electoratului şi prin manipularea voturilor ca urmare a noilor posibilităţi de manevră prin redistribuire, introduse prin legea votului uninominal – ea însăşi o escrocherie politico-juridică.
Metodologia anticorupţiei

Ca o problemă de principiu şi de strategie, trebuie ştiut că figurile reprezentative implicate în fapte de corupţie trebuie denunţate şi pedepsite înainte ca publicul să ajungă să creadă că o campanie anticorupţie se rezumă la vorbe sau că este pornită doar împotriva oponenţilor politici. De aceea, este important ca primul „rechin“ prins să provină din partidul aflat la Putere. După cum se ştie, metoda a înregistrat succese deosebite în Hong Kong şi Italia. Or, în România postdecembristă, toţi guvernanţii – indiferent de culoarea politică – au procedat tocmai invers: au prins doar „plevuşca“, iar „baronii“ şi „rechinii“ au fost lăsaţi „să pescuiască în ape tulburi“, în folosul guvernanţilor, indiferent de partidele perindate la Putere, fiindcă „rechinii“ cotizau la toate partidele. Cazul ministrului liberal al Justiţiei Valeriu Stoica-Bancrută-Frauduloasă este simptomatic pentru corupţia „democraţiei originale“ autohtone: el a dezincriminat în mod provizoriu bancruta frauduloasă, cu scopul deliberat de a scoate din puşcărie marii escroci – evident, cu un avantaj personal, de imagine, căci a apărut ca fiind un individ milos, care apără drepturile omului. Dar aproape toată clasa politică – cu unele mici excepţii, ca Vadim Tudor, venerabilul mason Dan Amedeo Lăzărescu şi alţi cîţiva – l-a tratat, fireşte, ca pe unul „de-al lor“: a rămas, în continuare, în Guvern, în Parlament, a fost promovat – pentru o vreme – şef al Partidului Naţional Liberal (P.N.L.), l-a menţinut în Baroul bucureştean etc., deşi trebuia eliminat imediat din viaţa politică şi introdus, la fel de prompt, în viaţa de penitenciar. Acum, deşi a confecţionat o carte, Noua Dreaptă, este un fel de adjunct al P.D.-L. – care, formal, este partid de stînga! – şi, ca avocat, învîrte afaceri pe picior mare, constituind alte fapte grave de corupţie (cf. de ex., Răzvan Savaliuc, „Iluzionistul“, în Ziua, 11 februarie 2008). În presă se găseşte o întreagă arhivă despre corupţia care zace în el, dar Parchetele nu se sesizează din oficiu, fiindcă mulţi procurori-şefi i-au fost colegi de facultate şi nu pot „să dea“ într-un coleg, tot aşa cum colegii din Consiliul Superior al Magistraturii ai ex-judecătoarei Mariei Huza – în primul rînd preşedintele de atunci al C.S.M.-ului, Dan Lupaşcu, cel care vă reproşa că nu ştiţi să conduceţi o şedinţă a C.S.M.-ului – au iertat-o: „Maria Huza, achitată pe motiv că a minţit în august, nu în iunie“ (vezi Dorin Petrişor, în Cotidianul, 16 mai 2008)! (În paranteză fie spus, apropo de moralitatea unor magistraţi, preşedintele C.S.M. Dan Lupaşcu o iertase şi pe judecătoarea care dansase goală la reuniunile M.I.S.A!) Iar, pe de altă parte, semnalele date de presă nu mai reprezintă – pentru Parchet, pentru „Parlamentul 322“ sau pentru alte instituţii ale statului – o dimensiune a opiniei publice, care trebuie luată în considerare.

Aşadar, contradicţia gravă în care se zbate România este dată de dihotomia „poporul contra clicocraţiei cleptocrate“: adică, într-o parte, poporul jefuit şi, în partea opusă, jefuitorii săi, corupţii, aflaţi în toate partidele care au fost la guvernare prin rotaţie sau prin combinaţii politice – aşa cum este actuala oribilă „majoritate parlamentară“! Asemenea contradicţii sunt rupte, sparte, de mari personalităţi politice în momente decisive ale istoriei.

Contradicţia numită Marea Revoluţie Franceză a fost depăşită prin Teroarea iacobină, condusă de Robespierre. Contradicţia numită Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a fost depăşită prin Teroarea roşie, condusă de marii terorişti Lenin şi Troţki. Fireşte, cu pierderi materiale şi, mai ales, umane ireparabile şi impardonabile. Contradicţia numită Revoluţia din decembrie 1989 din România – supranumită şi „Cea mai mare minciună televizată a secolului 20“, prelungită în Tranziţia de 20 de ani, care mai poate fi numită şi „Războiul de 20 de ani contra României“ – ar putea fi spartă de preşedintele Traian Băsescu, dacă mai are putere prezidenţială şi dacă vrea să rămînă în istorie, prin Teroarea dictaturii legii. Nu este sîngeroasă, cum au fost celelalte, şi este în deplină consonanţă cu statul de drept. Numai că, acum, România nu este un stat de drept, ci este un stat de drept-curmeziş, cu o democraţie falsă, de faţadă, de care se prevalează pretinsa „majoritate parlamentară“ – aceeaşi „democraţie“ care, întrunind majoritatea de „322 parlamentari“, voia demiterea preşedintelui Traian Băsescu!

Domnule preşedinte Traian Băsescu, aplicaţi dictatura Legii. Vorba contracandidatului dvs., Corneliu Vadim Tudor: „Decît o democraţie bolnavă, mai bine o dictatură sănătoasă!“ Nu vă temeţi de falsele bocitoare ca Crin Antonescu, Mircea Geoană, Viorel Hrebenciuc, Valentin Stan, Radu Tudor ş.a., cum că aţi fi adîncit criza, că aţi fi destabilizat ţara etc. Ei, toţi, reprezentanţii clicocraţiei, au distrus şi destabilizat ţara. Dvs. nu aţi destabilizat nimic, ci doar i-aţi speriat pe corupţi! I-aţi zdruncinat puţin, dar nu aţi reuşit să-i „priponiţi“. În Italia, din 1945 pînă acum, s-au schimbat rapid guvernele, fiecare rezistînd, în medie, cam doi-trei ani. Dar s-a reuşit menţinerea funcţionării statului, iar mulţi mafioţi – inclusiv miniştri sau prim-miniştri – au fost băgaţi la puşcărie, dacă nu reuşiseră să fugă din ţară, iar Italia nu reuşise să-i aducă înapoi. Aveţi nevoie de un Garibaldi, cu „cei o mie“ ai lui?! Oricum, în cei cinci ani de mandat, trebuia să-i fi găsit pînă acum, fiindcă mulţi dintre noi am fi fost dispuşi să vă ajutăm – cu condiţia să-i fi îndepărtat de lîngă dvs. pe unii ca Cătălin Avramescu-Canibalu’, ca Cătălin Croitoru-Farsoru’, Vladimir Tismăneanu-Năpîrlitu’, H.-R. Patapievici-Impostoru’, Valeriu Ţurcan et ejusdem farinae.

Informaţia: antidotul corupţiei

Corupţia este o problemă de sisteme de informaţii (secrete şi/sau publice), stimulente şi reguli. Pentru a o putea combate, trebuie gândit prin aceste sisteme, care să fie ele însele adaptate, îmbunătăţite. Eforturile anticorupţie trebuie să ţintească spre diminuarea monopolului, fie el public sau privat. De asemenea, ele trebuie să limiteze libertatea de decizie şi să asigure reguli clare şi sancţiuni pentru comportamentul birocratic. Şi, dincolo de toate acestea, eforturile anticorupţie trebuie să oblige la mai multă răspundere din partea funcţionarilor.

Este notorie, de multă vreme, afirmaţia că „informaţia înseamnă Putere“. Aşa cum am mai relevat în alte articole, „informaţia este marele duşman al corupţiei“ (de ex., în Economistul, 30 martie 2005, pag. 3). Preşedintele ţării, ca şef al C.S.A.T. şi al comunităţii Serviciilor Secrete, are informaţii multiple secrete şi publice şi, deci, are un surplus de putere.

Vă prezint o sumară selecţie de informaţii publice, care, dacă ar fi combinate cu informaţii secrete, ar putea fi un antidot eficient contra corupţiei, mai ceva decît vaccinul contra SIDA sau decît cel contra gripei aviare sau porcine. Iată o mostră din Ziua: «Fostul ministru al Agriculturii, Gheorghe Flutur, este acuzat de subminarea economiei naţionale, asociere în vederea săvîrşirii de infracţiuni, abuz în serviciu în formă calificată şi neglijenţă în serviciu, după ce foştii membri ai Consiliului de Administraţie al Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva (RNP) au formulat pe numele peledistului o plîngere penală. Nu este prima plîngere de acest gen, Gheorghe Flutur fiind reclamat în repetate rînduri la Parchet. Pînă în momentul de faţă, însă, nu a fost tras la răspundere graţie intervenţiilor politice. De altfel, este cunoscut faptul că actualul său şef pe linie de partid, Theodor Stolojan, a făcut trafic de influenţă pe lîngă şeful statului, Traian Băsescu, pentru a „îngropa“ dosarele în care Flutur era cercetat.»

Sunt adevărate aceste afirmaţii sau sunt acuze neîntemeiate şi tendenţioase ale unei părţi a presei, ostile P.D.-L-ului şi instituţiei prezidenţiale, cum este ziarul Ziua?! Oricum, respectivii nu au acţionat ziarul Ziua în judecată şi, conform principiului juridic „Cine tace consimte“, impresia care persistă în opinia publică este aceea că acuzele sunt adevărate, dar muşamalizate!

Articolul dezvăluie multe ilegalităţi – cu lemne, împăduriri, sturioni etc. –, aşa că voi mai cita finalul: «Bani de pe urma aviarei. Un alt ordin păgubitor pentru stat semnat de fostul ministru este Ordinul 392/2005. Prin acest act s-a modificat ordinul 391/2003 privind predarea spre exploatare a masei lemnoase din fondul forestier proprietate publică a statului, cu plata anticipată. Măsura abuzivă a avantajat firmele private în încheierea de contracte păgubitoare pentru Romsilva, întrucît a dat posibilitatea acestora să ridice marfa şi să o achite ulterior fără ca unitatea să aibă garanţia plăţii. Nu în ultimul rînd, Flutur este acuzat de crearea artificială a crizei „gripa aviară“. Criză care a dus la cheltuirea unor importante sume de bani de la bugetul de stat, precum şi la sacrificarea a milioane de păsări. În realitate, criza aviară a reprezentat pentru camarila lui Flutur o bună ocazie de a obţine profituri consistente punînd mîna pe contracte fără licitaţie» (vezi Mihnea Talău, „Flutur acuzat de subminarea economiei“, în Ziua, 3 mai 2007).

Aşa cum s-a relevat în presă, „dezinfectantele“ contra „aviarei“ nu erau decît apă cu detergenţi! Norica Nicolai a făcut, pe acest aspect, o interpelare în Parlament, dar a fost ironizată şi ignorată! Iar cel care a candidat şi a cîştigat funcţia de deputat în colegiul 4 Ialomiţa, Gheorghe Tinel, era, atunci, şeful Corpului de Control al ministrului Gh. Flutur. Ce controla ăsta?! Din informaţiile pe care le deţin – e-adevărat, neverificate (căci nu mai am cum), dar din surse sigure şi demne de încredere, aceea care deţinea firma care furniza „antidotul“ pe bază de apă cu  Dero Super contra aviarei era soţia unui mare mahăr subordonat lui Gheorghe Fluture! Presupun că şi dvs., domnule Traian Băsescu, aveţi informaţii secrete suplimentare şi ştiţi despre cine este vorba! Dacă ştiţi, folosiţi-vă de acele informaţii şi băgaţi-i la gherlă!

Chiar dacă aceştia doi sunt piese importante în P.D.-L., trebuie să ştiţi că ei măresc balastul „navei“ dvs. politice, cu riscul de a o băga sub linia de plutire şi chiar de a o trimite la fund. Mai ales că nu sunt singurii! Cel puţin aşa se vede din mijlocul votanţilor de rînd, care constituie şi masa critică a electoratului.

Presa constituie o vastă arhivă publică cu informaţii despre corupţie. De exemplu, Răzvan Savaliuc a publicat articolul „Esplanada hoţilor“ (în Ziua, 6 mai 2008), foarte util pentru a face o listă minimală cu puşcăriabili din tot spectrul politic şi de afaceri.

Şi, în acest sens, încă un citat elocvent: «Stolojan a luat energie ieftină de la contribuabili şi a dat-o magnaţilor ruşi * Profitul ALRO Slatina a crescut cu 370 la sută după intervenţia fostului consilier al lui Băsescu. Memorandumul ALRO pe care Traian Băsescu a încercat să-i dea mai multe indicaţii fostului ministru al Economiei Codruţ Sereş este doar faţa văzută a unui iceberg. De destinele societăţii ALRO Slatina sunt legate personaje extrem de influente în România. Printre acestea îl regăsim şi pe prietenul şi fostul consilier pe probleme economice al şefului statului, Theodor Stolojan. Unul dintre „băieţii deştepţi“ care iau energie ieftină pentru a o revinde scump, aşa cum i-a denumit preşedintele în urmă cu mai mult timp. Numai că Stolojan este „cel mai deştept băiat“. Fostul consilier de la Cotroceni a intervenit de mai multe ori în favoarea ALRO, proprietatea concernului rus MARCO Group» (Marian Ghiţeanu, „Cel mai deştept băiat“, în Ziua, 26 ianuarie 2007; similar, vedeţi în Ziua, 29 ianuarie 2007, precum şi Răzvan Savaliuc, „Şo pe energie!“, în Ziua, 7 februarie 2007). Dar, cu privire la Stolojan există o întreagă bibliografie, în presa de toate culorile.

Desigur, Theodor Stolojan este, totodată, şi „dragă Stolo“ şi, ca om drag unora, ar putea fi cu greu băgat în „sanatoriul“ Jilava. Totuşi, naşul Stolojan Mondialu’, chiar dacă nu ar fi asociat cu finul Bercea Mondialu’, cu afacerea Megapower, cu confiscarea valutei etc., nu mai are valoare politică nici măcar de faţadă. E un individ expirat, aşa că poate fi sacrificat fără nici o remuşcare. Nu e vorba de cinism, de imoralitate etc. – deşi politica trebuie să fie morală şi nu „curvă“, cum se exprimă, trivial, unii ca Victor Ciutacu! –, ci de calcule conform opticii politicii reci a lui Machiavelli. Nu ar fi nici prima dată, aşa că, prin repetiţie şi cu lacrimile de rigoare, s-ar confirma retrimiterea lui în cavoul politic din care tot dvs. l-aţi scos, eşecul său definitiv: să-i consilieze pe cei din formaţia The Brele, din stabilimentul de mare securitate Rahova. Asta, in extremis.

 

Chiureta corupţiei: puşcăria

Dintre ceilalţi, din P.D.-L. şi din Serviciile Secrete, vedeţi cine joacă la două capete şi nu ezitaţi: la gherlă cu ei sau, dacă nu mai e timp, deconspiraţi-i, compromiteţi-i, daţi-i afară! Dacă nu vor mai încăpea în puşcările noastre, am auzit că Belgia are închisori de închiriat. În curînd se va face loc şi la Guantanamo!

Domnule preşedinte Traian Băsescu, siliţi-i pe corupţii din Magistratură, care vă persiflau în diverse ocazii, inclusiv la recenta şedinţă de pomină a C.S.M. – în care aţi relevat, just, că greva din Ju$tiţi€ este ilegală! –, să-i bage la puşcărie, prompt, pe corupţii reprezentativi, amintiţi mai sus. Puneţi-i la lucru accelerat pe cei din Serviciile Secrete, care trebuie să apere interesele naţionale, nu interesele unor grupuri de presiune. Pentru simetrie, mai puneţi pe lista puşcăriabililor şi pe alţii din celelalte organizaţii şi partide care au fost şi/sau sunt la Putere: Marko Bella, Atilla Verestoy, cei implicaţi în dosarul PETROM – pe care aţi promis că îl veţi desecretiza, dar aţi uitat! –, în dosarele SIDEX, ROMTELECOM etc., mai adăugaţi cîţiva masoni, acolo, pentru echidistantă: de ex., venerabilul mason Dan Amedeo Lăzărescu a fost asasinat politic pe motiv că a colaborat cu Securitatea – deşi era un mare patriot –, dar alţi mari masoni liberali – acuzaţi, la fel, în presă de colaboraţionism – sunt protejaţi de C.N.S.A.S., care refuză să se ocupe de dosarul lor şi, deci, face poliţie politică protejîndu-i; pentru culoare culturală nu-l omiteţi nici pe H.-R. Patapievici, pentru că, printre alte abuzuri, i-a dat 100.000 de dolari lui Vladimir Tismăneanu, deşi nu avea nici un motiv şi nici o bază legală! Despre un alt corupt, Klaus Werner Iohannis, există, la fel, o întreagă colecţie de presă şi chiar dosare penale muşamalizate de D.N.A. Fireşte, aşa cum a demonstrat cazul Adrian Năstase, nu este uşor de soluţionat un dosar de corupţie, din cauza corupţiei endemice din Magistratură. De aceea, cred că, exprimîndu-mă în termeni şahişti, este posibil de întreprins o operaţie „gambit“. Şi, ca să nu pară, totuşi, acum, în campanie, ca o vendetă politică, să se înceapă cu unii din Magistratură şi din P.D.-L.

Ca alt exemplu de mutare „gambit“, domnule preşedinte Traian Băsescu, daţi-le peste nas celor care debitează, incontinent, argumentul „majorităţii parlamentare“ şi compromiteţi-i deplin, obligîndu-i pe cei din D.N.A. şi alte Parchete să pună în lucru dosarele penale ale lui Klaus Iohannis; chiar dacă intervine masoneria: aici e România, nu Germania! Prin aceasta rupeţi capetele hidrei „majorităţii parlamentare“, formată de cvartetul Crin Antonescu-Mircea Geoană-Marko Bella-Varujan Pambuccian.

Sau, dacă nu pot fi băgaţi rapid la puşcărie, să fie arestaţi, acum, cu mandat de 29 de zile, sau măcar să fie incriminaţi cu ceva solid, cu propaganda de rigoare, ca să faceţi dovada că, în zilele rămase pînă la votarea inclusiv din turul al doilea, puteţi lupta mai eficient contra corupţiei.

Pentru o minimă rezervă strategică, asiguraţi-vă şi că nu va fi ales nici unul dintre cei care „vă suflă în ceafă“ în sondajele mincinoase, ca Crin Antonescu, Mircea Geoană, Sorin Oprescu. Despre histrionul Crin Antonescu a apărut, recent, informaţia că are dosarul de informator al Securităţii nr. 2456sca/DSS 01429, avînd la activ şi nişte dosare penale pentru corupere de minore şi că ar avea un copil nelegitim cu una dintre minorele cu care a avut relaţii sexuale. Chiar dacă problema cu minorele s-a prescris sub specie penală, nu s-a prescris sub specie morală. Dezvoltaţi informaţia şi-l veţi scoate lejer din cursă, aşa cum au fost scoase – prin mijlocirea C.N.S.A.S. – Mona Muscă, Rodica Stănoiu şi alte personalităţi politice. Despre ceilalţi, la fel, există tot felul de informaţii publice şi secrete. Primiţi, zilnic, buletinele de presă făcute de specialiştii din S.R.I., S.I.E., S.I.A., M.A.I., M.A.E. Citiţi cît mai multe informaţii şi valorificaţi-le, iute, acum, în ultimul ceas.

 

Strategii politice oculte

Fostul preşedinte Ion Iliescu – „abilul“, cum se zice că l-ar fi „indicat“ Nostradamus în profeţiile sale! – şi ai lui au pierdut deliberat alegerile din 1996. Aceasta a fost percepţia mea, în decembrie 2006-martie 2007, şi am avut satisfacţia să o văd confirmată în opinia unor cetăţeni străini. Scopul pierderii deliberate a alegerilor a fost să îi lase la guvernare pe cei din C.D.R., ca să se compromită radical, iar, apoi, să revină ca un salvator al naţiei, el cu clica lui. Spre a reveni „curaţi“, fiindcă ştiau că murdăriile pe care avea să le facă monstruoasa coaliţie C.D.R. (P.N.Ţ.C.D., P.N.L., P.D., P.A.C., U.F.D., U.D.M.R.) aveau să fie mai mari ca ale lor şi, astfel, aveau să fie „curăţaţi“ de păcate, deoarece mizau, întemeiat, pe memoria politică scurtă şi pe lipsa de cultură politică ale electoratului. Trebuie să recunoaştem că strategia le-a reuşit şi au putut să revină atunci, în mandatul 2001-2004, prin alianţa morganatică făcută de P.S.D. cu U.D.M.R. – „inamicul de mai ieri“, cum clama, atunci, presa internă şi internaţională, îndeosebi B.B.C.!

Actualii lideri ai P.S.D.-ului sunt crescuţi şi educaţi, şi acum, de d-l Ion Iliescu, care, între timp, şi-a creat un statut de „mare înţelept politic“, după cum îl gratulează – cu scandalul de presă de rigoare! – histrionul Crin Antonescu – şi, într-adevăr, vorba unui mucalit, chiar şi după ce va muri, Ion Iliescu tot va mai obţine 10 la sută din voturile electoratului! Acum, văzînd că strategia ocultă din vara lui 1996 – de pierdere deliberată a alegerilor – s-a verificat în practică, liderii P.S.D.-ului, care gravitează în jurul lui Mircea Geoană (poreclit „prostănacul“ de acelaşi înţelept politic Ion Iliescu), vor să refolosească „strategia 1996“ inclusiv acum, prin actuala monstruoasă alianţă (P.S.D.+P.C.) + P.N.L. + minorităţile antinaţionale + horthysta nelipsită U.D.M.R.! Există, totuşi, aici un minim avantaj: fiind o alianţă a unor monştri politici, Crin Antonescu-Hiena şi Mircea Geoană-Naivu’ se atacă reciproc (întărîtaţi, probabil, în surdină de partidul toxic P.C.), iar ceilalţi monştri, ca Kelemen Hunor, Marko Bella şi Atilla Verestoy, stau la pîndă să le mai pice şi lor ceva din viitoarea lor monstruoasă guvernare!

Domnule preşedinte Traian Băsescu,

Dvs. nu mai aveţi nici şansa şi nici timpul să reveniţi după o întrerupere de mandat prezidenţial! Dacă-l întrerupeţi, vă rupeţi! Acum e necesar să recîştigaţi alegerile! Oricum, dvs. aveţi avantajul moral că, în actualul mandat, aţi zgîndărit cuibul de vipere din nucleul dur al corupţiei (cf. Răzvan Savaliuc, Silviu Alupei, „Cuibul de vipere“, în Ziua, 29 iunie 2006, pag. 1, 4-5). Adică, în limbajul demagogic al triadei Antonescu-Geoană-Oprescu, aţi fi făcut numai „scandaluri“, iar ei ar fi fost nişte inocenţi victimizaţi neîntemeiat.

Valorificaţi-vă, în continuare, acest avantaj dat de încercarea de destructurare a nucleului corupţiei şi mai încercaţi să striviţi capul unora dintre aceste năpîrci. Dacă reuşiţi măcar să faceţi să fie arestaţi şi, poate, chiar condamnaţi prin procedura de urgenţă cîţiva dintre marii corupţi din diverse partide şi organizaţii (economice, de presă, o.n.g.-uri), din Magistratură etc., vă vor vota şi analiştii Valentin Stan, Victor Ciutacu, Bogdan Teodorescu, Mugur Ciuvică ş.a., fiindcă le veţi închide gura! Şi, fireşte, îi veţi convinge, astfel, pe încă foarte mulţi alţii, care, acum, stau în expectativă.

Aceasta-i reţeta realegerii rapide a dvs., garantată: băgaţi, acum, la pîrnaie cîţiva barosani (sau cît puteţi de mulţi!), din toate partidele, începînd cu Magistratura şi cu P.D.-L. – în această ordine! Nu e musai să începeţi chiar cu Gh. Flutur, dar puteţi începe cu Theodor Stolojan şi cu Gh. Tinel, mai ales că, referitor la acesta din urmă, în contextul actualei isterii cu gripa porcină, poate fi reevaluat eşecul acţiunilor contra gripei aviare – ca model de reevaluare a resurselor şi demersurilor incorecte, aducătoare de mari pagube materiale şi de imagine. Pornind de aici, puteţi să îi imputaţi şi alte abuzuri şi ilegalităţi, despre care trebuie să aveţi informaţii.

Un alt caz relativ uşor de pus pe tapet este al lui Radu Berceanu. El poate fi acuzat de spionaj –conform unor informaţii reapărute, detaliat, în presă (vedeţi articolul Simonei Fica, „Berceanu, acuzat oficial de spionaj militar“, precum şi altele, similare, cum, de altfel, a mai fost acuzat, în presă, în urmă cu cîţiva ani, mi se pare că în revista România Mare.

E-adevărat că timpul s-a comprimat şi nu ar mai fi posibil să fie încarceraţi rapid şi mult timp. Dar trebuie întreprinse asemenea măsuri incipiente şi, apoi, popularizate larg în presa pe care o mai puteţi controla. Dacă nu, veţi pierde alegerile şi vă vor băga ei la gherlă! Căci acum problema se pune în termenii „care pe care!“

În încheiere, vreau să vă reamintesc punctul 2, privind raportul „nr. 41.385/22.09.2005, referitor la unele disfuncţii majore din S.R.I., care afectează Securitatea Naţională“. În acest răstimp, nu am primit nici un semn că ar fi ajuns la dvs. – ceea ce ar fi o gravă dezinformare a şefului statului! Poate v-ar fi util ca, măcar acum, să vedeţi despre ce este vorba acolo. Chiar dacă au trecut patru ani, anumite disfuncţii se menţin dacă rămîn ignorate de decidenţii politici.

Pentru alte aspecte de strategie, vă stau la dispoziţie.

Mă puteţi contacta la: (…).

În cazul în care nu primesc nici un semnal de la dvs. pînă în 21 noiembrie, înseamnă că scrisoarea nu a ajuns la dvs. – precum, probabil, s-a întîmplat şi cu raportul sus-menţionat – şi, atunci, voi publica scrisoarea în presă, cu modificările necesare. Dar, în această situaţie, mă tem că va avea un efect mai degrabă defavorabil dvs., pentru că vă va restrînge marja de manevră, mai ales că strategia vine din afară şi nu de la dvs.

Cu urări de succes,

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

Bucureşti, 16 noiembrie 2009

P.S. 1. Această scrisoare, într-o variantă puţin diferită, trebuia să vă fie transmisă ieri, în timpul vizitei dvs., la Sibiu, printr-un intermediar, de către directorul unei reviste locale. Între timp, se pare că l-a contaminat şi pe el isteria gripei porceşti şi nu v-a mai trimis-o. Sper, însă, că nu a avut curajul nici să folosească anumite informaţii de acolo în materialele pe care vi le-a trimis în numele său.

P.S. 2. Cartea lui Victor Găetan şi a ex-procurorului Ciprian Nastasiu, PRĂDAREA ROMÂNIEI, lansată ieri, 16 nov. a.c., a adus acuze similare unor apropiaţi ai dvs., din P.D.-L., unii fiind dintre cei pe care i-am indicat şi eu aici. Să zicem că tot răul ar fi spre bine: astfel, aveţi, oarecum, dezlegarea personală morală – sub presiunea opiniei publice, a dezvăluirilor presei etc. – să vă debarasaţi mai obiectiv de aceştia.

P.S. 3. Este de reţinut că remarca mea corectă, cum că aţi „aţi zgîndărit cuibul de vipere“, a fost repetată, în termeni echivalenţi, şi de Arielle Thédrel, care scrie că aţi „zdruncinat, cel puţin, sentimentul de impunitate care domină clasa politică“ (cf. Les Roumains aux urnes pour sortir de la crise, în Le Figaro, 20 noiembrie 2009). Nu vă opriţi la a le „zdruncina sentimentul“, ci dărîmaţi-i, efectiv, ca să aibă certitudinea că „de ce le e frică, nu mai scapă“!

21 noiembrie 2009

ASASINAREA UNUI PATRIOT ROMÂN

Posted by Stefan Strajer On November - 13 - 2009

ASASINAREA UNUI PATRIOT ROMÂN

CORNELIU FLOREA

Autor: Corneliu Florea

SECURISTICE  LECTURI
Lectura intâi
“Inainte de a fi comunist, sunt român” –  Lucretiu  Patrascanu

|n anul 2001, aparea la Editura Humanitas, in colectia  Procesul  Comunismului, volumul  de  400  de pagini  al publicistei  LAVINIA  BETEA,  intitulat MOARTEA  UNUI  LIDER  COMUNIST.  Nu e vorba de o moarte naturala a comunistului de profesie, cum a fost numit, dupa standardele comuniste din acea vreme, Lucretiu  Patrascanu, ci de un  asasinat politic, cum l-a calificat Ion Gheorghe Maurer la Plenara PCR din Aprilie 1968. Citind acest volum, ce m-a impresionat prin deschiderea spre adevar, prin calitate informationala superioara fata de multe carti aparute ce au ca tema  istoria comunismului dictatorial si a securitatii sale, pot adauga, bazat pe dovezile adunate de autoare ca, de fapt, este asasinarea unui patriot român. Pentru ca, in ultimii douazeci de ani, cuvântul patriot, ca la comanda, poate chiar este o comanda, a incetat sa mai fie folosit trebuie sa-l definim, pentru cei ce se feresc sa-l foloseasca si mai ales pentru generatia spontanee migratoare postdecembrista, care nu are notiune de patrie, patriot. Dupa DEX, patriot este o persoana care isi iubeste patria, lupta pentru apararea si prosperitatea ei. Pentru mine, pentru multi, aceasta definitie si comportamentul in acest mod sunt absolute politically correct, fara sa prea iau in seama ca, globalistilor ametiti si debusolatilor cetateni ai lumii, li se pare un termen depasit, iar, cât priveste generatia postdecembrista, majoritatea, nu mai crede ca România este o patrie. Pacat. Pentru Lucretiu Patrascanu, nascut in 1900, educat universitar in România si in strainatate la Leipzig, doctor in stiinte economice si licentiat in drept, patria era o profunda realitate careia i-a daruit respect, a iubit-o si a luptat pentru drepturile ei. E drept, credea, ca multi intelectuali europeni dintre cele doua razboie, ca numai comunismul poate oferi patriei sale cel mai bun viitor, patronat de echitate sociala. Multi credeau, putini mai cred …
In  1921, când in România se infinteaza un partid comunist, Lucretiu Patrascanu se inscrie cu entuziasm in partid alaturi de initiatorii lui, câtiva români  printre multii evrei in frunte cu Marcel Pauker, care l-a apreciat si a contat pe el.In 1922, calatoreste la Moscova ca delegat din partea comunistilor români la al 4-lea Congres al Cominternului si ramâne profund impresionat vazându-l si ascultându-l pe Lenin. (In afara textului: daca Marx spunea despre religie ca este opium pentru popor, atunci cu toata certitudinea putem spune ca propagandistica este opiaceul cel mai puternic si devastator al popoarelor!). Desi partidul e mititel, slabut si cu bube in cap, in 1924 apare legea Mârzescu care-l interzice, ocazie cu care si Lucretiu Patrascanu este arestat. Prima arestare dintr-un sir de patru arestari si domiciliu fortat pâna in 1944. Trecând prin toate si-a primit blazonul de revolutionar de profesie, crezând orbeste in ideologia marxista, ajutându-si tovarasii de partid din inchisori si lagare, fiind avocatul comunistilor in procesul de la Craiova. A fost dat afara din barou, iar la Cernauti a primit o bataie pâna la lesin de la un grup de studenti fascisti.Isi reia activitatea comunista cu mai mult avânt si inflacarare si este desemnat membru in CC al PCdR in 1931. Tot in acest an, devine primul deputat comunist in Parlamentul României, primit cu multa ostilitate.In 1933 este la Moscova, in Piata Rosie, la manifestarile deIntâi Mai iar un an mai târziu participa la Congresul PCUS, unde il vede pe Stalin, insusi! E o mare implinire personala!In 1936, apara intr-un proces pe tânara comunista Herta Schwamen, cu atâta devotament si afectiune incât dupa proces vor sa se casatoresca. A fost un mic hop, o lege antiumana imprumutata din Germania, care interzicea casatoriile arienilor cu evreii, dar marele preot-scriitor Gala Galaction a trecut, româneste, hopul legii botezând-o pe Herta in Elena, nume predestinat sa intre mereu in istoriile românesti, si cei doi s-au casatorit si vorba poetului “au fost foarte fericiti, absolut din intâmplare”.Impreuna au fost afectati când au aflat ca Marcel Pauker, un alt revolutionar de profesie, tehnocrat si poliglot, a fost retinut si anchetat de NKVD, dupa care l-au executat ca spion român, dar in cercul lor de prieteni si comunisti era plin, plinut de evrei destepti si culti in frunte cu Herbert Zilber zis Belu, un tip considerat de Siguranta periculos de inteligent si fermecator de guraliv. Ceva mai intima, printre intimi, era si Lena Constante din mama evreica si tata aromân, o artista decoratoare inteligenta. Apropo de evrei, aflam din scriitura, exceptional de franca a Laviniei Betea, ca la acea vreme PCdR era compus din 90%  evrei, 5% alte nationalitati si 5% români, ca era bântuit de suspiciuni, de tot felul de ambitii si aprige lupte de clasa, la care Lucretiu Patrascanu nu a participat, motiv pentru care a fost exclus din CC al PCdR, in baza unor denunturi fabricate din invidie si rautate. Cu toate acestea, Siguranta l-a arestat din nou si l-a trimis in lagar sa-i tina de urât lui Gh.Gh. Dej si lui Gh.Stoica (Moscu Kohn, initial) dupa care a avut domiciliu fortat la Poiana Tapului, unde isi scrie cartile social politice impletite cu inteligenta si reflectii filosofice.
 Dupa ce Blitz Krieg-ul lui Hitler a dat in bara la Moscova, Stalingrad, Kursk si Crimeea, România urma sa fie atacata si cotropita de armata rosie.In aceasta situatie politicienii români ai diferitelor partide au incercat sa scoata cât mai repede România din razboi, sa se debaraseze de Ion Antonescu formând un bloc in care, din motive lesne de inteles, au introdus si comunisti, pe Lucretiu Patrascanu si Emil Bodnaras (ruteanul Bodnarenco). Dupa arestarea lui Ion Antonescu la 23 August 1944, a doua zi se formeaza un nou guvern in care Lucretiu Patrascanu este numit ministrul justitiei, pozitie pe care o va detine pâna in februarie 1948, considerat, pe buna dreptate, vârful de lance al partidului comunist, punându-i justitia la picioare!!Intre timp, PCR-ul (5% român) era deja bine protapit de tancurile Moscovei si nu mai avea nevoie de un viâf de lance cu origine nesanatoasa, asa ca il indeparteaza. Asta cu originea e pretextul, fiindca se stia de la inceput. Atunci, altceva?Intâi, antipatiile; tovarasa Ana Pauker (Hannah  Rabinsohn, initial) il ura pe Lucretiu si nu-i placea nici de Elena lui, care era mai tânara, frumoasa cu sic burghez si arhitect-scenografa. Apoi invidile; Lucretiu Patrascanu fiind cel mai educat, cult si inteligent din toata conducerea partidului, scriitor. Urma lungul sir de bârfeli si suspiciuni bazate pe relatiile sale sociale diversificate, din care pâna la urma a fost etichetat agent al Sigurantei si al serviciilor straine. Motivul principal, pentru care ungurii si evreii din Ardeal s-au unit ca sa-l prelucreze si indeparteze pe linie de partid, sa-l lichideze, au fost cuvântarile sale de la Cluj si Sibiu din iunie 1946!In fruntea acestor complotisti care nu s-au lasat pâna ce nu l-au executat pe nationalistul sovin a fost  Luka Laszlo,  zis si Vasile Luca,  Burach  Tescovici zis Teohari  Georgescu si hidra comunista, tovarasa Hannah Rabinsohn – Pauker,  numarul unu in Biroul Politic al CC al PCR.

Foto. Lucretiu Patrascanu

Foto. Lucretiu Patrascanu

     
 Ce a spus Lucretiu Patrascanu la Cluj si Sibiu in iunie 1946? In deschiderea discursului a multumit “eliberatorilor”, apoi a facut propaganda comunista si la urma a spus adevaruri. “Tovarasi, prieteni, doamnelor si domnilor, timp de opt zile am vizitat Ardealul de Nord” si inainte de a pleca a tinut sa spuna observatiile si concluziile acestei calatorii in care a fost trimis de guvern.Intâi, a constatat “o rezerva dusa pâna la aversiune fata de aparatul administrativ si Statul Român, intr-o parte a populatiei maghiare si in special in Secuime” si apoi relateaza ca “in regiunea secuiasca nu a gasit steagul tricolor românesc si nu este de acord cu cei ce arboreaza numai steagul sovietic”. Apoi a clarificat ca va urma “o definitiva incadrare a Ardealului de Nord in granitele Statului Român”, dupa care specifica “Limba oficiala in Statul Român este Limba Româna. Populatia maghiara isi poate folosi limba materna in administratie si justitie, dar actele institutiilor de stat se vor face numai in limba oficiala a statului”. A fost categoric când a spus ca va infiinta un tribunal al poporului la Cluj când s-a referit “la crimele savârsite asupra populatiei române sub regimul horthist” si s-a pronuntat pentru refuzul dreptului de sedere in Ardealul de Nord a “elementelor sovine, venite dupa 1940 in sprijinul lui Horthy”. A adaugat si cerinta expresa “sa nu se mai faca plati oficiale in pengo ci numai in moneda statului national român”. Discursul ministrului Lucretiu Patrascanu a fost ovationat cu frenezie de românii ardeleni, care inca mai aveau ranile deschise ale umilintelor si opresiunilor deznationalizarii suferite sub ocupatia horthista. Presa româneasca l-a elogiat si pentru indemnul “|ntariti specificul national, luptând din rasputeri pentru ca si cultura noastra nationala sa fie cât mai rodnica si cât mai ampla”. Bineinteles, toate acestea nu au fost pe placul  minoritarilor din Ardealul de Nord, mai ales când, in timpul discursului, Lucretiu Patrascanu a accentuat “inainte de a fi comunist, sunt român”. Acelasi succes l-a avut a doua zi la Sibiu, dar când a ajuns la Bucuresti, denunturile impotriva lui ajunsesera de acum la Budapesta si de acolo la Moscova. Este criticat vehement in CC al PCR, tonul si orchestrarea apartinând lui Laszlo Luka, care de acum incolo il va urmari si haitui continuu, dar in acelasi timp reuseste sa infaptuiasca Regiunea Autonoma Maghiara in Secuime!! Repet, sa retineti: Regiunea Autonoma Maghiara in Secuime, fiindca din aceasta anomalie, reiese clar nesfârsita incrâncenare de maghiarizare, pas cu pas, a Ardealului Românesc.
Lucretiu Patrascanu, este tot mai incoltit si haituit de unii  tovarasi de drum comunist, dar, fiind perseverent in activitate si mândru ca personalitate rezista. Este cooptat in delegatia româna la Conferinta de Pace de la Paris, unde cu franchete, argument si curaj ridica doua probleme: acordarea statutului de cobeligeranta României pentru campania Armatei Române din vest, nu numai impotriva Germaniei, dar si impotriva Ungariei!! Razboiul impotriva Ungariei, este cea de-a doua problema: o realitate istorica, pe care ungurii au incercat in toate felurile, la toate nivelele sa fie treacuta  sub tacere, stiut fiind ca va atârna greu impotriva incercarile lor de a emite pretentii in Ardeal!! Ridicând aceste probleme, pe dovezi incontestabile, Lucretiu Patrascanu a fost corect si patriot, dar intors in tara, pentru ca a prezentat jerfa armatei române in  Razboiul cu Ungaria, ce a inchis complet portile pretentiilor unguresti in Ardeal, Laszlo Luka sprijinit de Hannah Rabinsohn – Pauker si  Burach Tescovici s-au dezlantuit total impotriva lui, atingând apogeul la Congresul PCR din Februarie 1948, unde este tocat in mod comunist de Burach Tescovici si expulzat din CC al PCR-ului.
Lucretiu Patrascanu este dat afara si din guvern de acelasi Birou Politic al PCR-ului care il forteaza sa-si scrie o demisie, de forma! Trec câteva luni de tensiune in domiciliu fortat, timp in care se formeaza o comisie de cercetare a cazului Patrascanu, din Iosif Ranghetz, Burach Tescovici si Alexandru Draghici, care incepe sa lucreaze la dosarul dusmanului de partid – fost revolutionar de profesie al acestui partid timp de 29 de ani – dupa care se ia hotarârea si procurorul Curtii Supreme, tovarasul Rudolf Rossman semneaza mandatul de arestare si incarcerarea lui Lucretiu Patrascanu la Jilava. Ancheta este inceputa de Siguranta Statului  lent, iar Lucretiu Patrascanu refuza cu argumente toate acuzatiile aduse de partid, caruia ii ramâne in continuare fidel.  Dar garda se schimba; in locul Sigurantei vine noua securitate: DGSP, adica Directia Generala a Securitatii Poporului. Trebuie subliniat ca este vorba de securitatea poporului român si din motive “ultra secrete”, probabil dialectice de securitate conducerea DGSP este formata numai din alogeni: Pantelimon Bodnarenko, general ajutat de trei adjuncti fosti agenti sovietici Alexandru Nicolski (initial Boris Grumberg), Vladimir Mazuru, Misu Dulgheru (initial  Dulbergher) toti trei evrei. Urmatorii in rang: Pantelei Pantiusa, Serghei Niconov, Vania  Didenko,  Piotr Gonciaruc, Misa Protopopov, Valerian Bucicov, Misa Petruc, Iasca Alexeev, Teodor Rudenko. Att, restul va rog sa-i aflati DVS din volumul publicistei si scriitoarei  Lavinia Betea, pe care, pentru acest volum o asez alaturi de cele mai  bune si curajoase publicist-scritoare ce au dezvaluit realitati sociale si adevaruri istorice: Doris Lessing, Oriana Fallaci, Anna Politkovskya.    
 Sase ani a durat detentia cu anchete trasate de Biroul Politic al PCR-ului si dirijate si controlate de Mihailovici si Tiganov, consilieri sovietci, trimisi expres de la NKVD Moscova pâna când au reusit sa insceneze cum au vrut un mare si odios proces impotriva grupului Patrascanu, o banda contrarevolutionara.In 6 aprilie 1954 incepe procesul primului grup Patrascanu format din  unsprezece persoane, cu aparator din oficiu (Lucretiu Patrascanu l-a refuzat) si fara martori ai apararii.In schimb martorii acuzarii au fost optzeci si trei, marea majoritate fiind detinuti si dresati prin tortura ce sa declare. Din rechizitorii notam ca acuzatii: “criminali”, “asasini ordinari”, “lachei bine platiti ai spionajului englez”, “cu mâinile patate de sângele nobil al celor mai buni fii ai poporului muncitor”, asta se refera la bombardamentul american din 4 Aprilie 1944, care se mentioneaza in rechizitoriu c-a fost cerut de “oficina de spionaj si o hoarda legionara” (oficina de spionaj erau cea din boxa acuzatilor, iar hoarda legionara era prin inchisori inca de pe vremea lui Antonescu, fiindca Lucretiu Patrascanu indata ce a ajuns ministru de justitie, i-a eliberat pe toti, afara de legionari, pe care i-a uitat… oare de ce?). La proces martorii acuzarii au repetat papagaliceste ceea ce fusesera invatati sa spuna, prin bataie si promisiuni false. Dupa sapte zile s-a pronuntat sentinta: Lucretiu Patrascanu si Remus Koffler, un comunist adevarat de acelasi calibru ca si primul, sunt condamnati la moarte. Amândoi, scârbiti de aceasta inscenare cumplita refuza sa faca cerere de gratiere. Li se fac cereri din oficiu, care sunt refuzate… din oficiu si, in 17 aprilie 1948, sunt executati (dupa datele noastre Lucretiu Patrascanu a fost executat abia in 1954, n.r.) dupa protocolul in vigoare al condamnarilor la moarte, sau cel putin asa spun hârtiile din arhiva, mentionate de Lavinia Betea.In arhive nu se gasesc variantele neoficiale, care circula oral. Nici cea a confabulatorului Pacepa.   
Volumul Laviniei Betea are inca multe pagini uimitoare, cutremuratoare aratând de ce a fost capabil partidul si securitatea poporului, care nu sunt prezentate in maculatura lui Tismaneanu, pe care Basescu Traian a numit-o procesul comunismului si a recitat-o in parlament, precum detinutii politici ce erau torturati de securitate sa invete pe dinafara declaratii dictate pe care trebuiau  sa le recite frumos la procesele criminalilor, dar eu am sa ma opresc numai la reabilitarea lui Lucretiu Patrascanu din 1968. Nu stiu precis si nu prea vreau sa fac speculatii, ce l-a determinat pe Nicolae Ceausescu sa-l reabiliteze pe Lucretiu Patrascanu, dar in acel moment situatia politica interna si internationala l-a impins sa ia si o asemenea hotarâre. Cu Gh.Gh Dej nu mai avea nimic de impartit, luase toata pozitia mortului, dar erau câtiva care-l deranjau in jur, trebuia sa le dea un exemplu de ce poate si el, este una din cutumele dictatorilor comunisti. Alexandru Draghici si iubita lui nevasta Martha, o evreica unguroica, iredentista din  banda lui Laszlo Luka erau doua petricele in pantofii lui Ceausescu care-l deranjau la mersul inainte, asa ca porneste cercetarea cazului Patrascanu, care trebuia sa fie reabilitat, ca unul dintre predecesorii lui impotriva zgomotoasei propagandei iredentiste unguresti. Cercetarile au pornit discret si dupa prima nota despre cazul Patrascanu, generalul Raduica a primit ordin sa formeze un colectiv strict secret care sa studieze amanuntit cazul si procesul Patrascanu, au executat ordinul intocmai si au prezentat raportul.  Dupa acest raport au primit un nou ordin, sa ancheteze pe toti care au fost implicati in arestarea, anchetarea, procesul si condamnarea la moarte a celui care a spus in 1946, in Ardeal ca “inainte de a fi comunist, sunt român”. Cercetarile si anchetele au durat doi ani, dupa care in baza dosarului, la plenara din aprilie 1968, Lucretiu Patrascanu a fost reabilitat iar Alexandru Draghici care a pus umarul, impreuna cu iubita lui sotie Martha, la asasinarea reabilitatului a fost doar indepartat, pensionat si a ramas doar cu iepurii, gainile si iubita lui sotie Martha. Era sa uit ceva foarte interesant, mentionat si in volumul Lavinei Betea; Martha Draghici a pretins atunci, când Nicolae Ceausescu pregatea trecerea de la regiuni la judete, deci desfiintarea Regiunii Autonome Maghiare din Secuime, ca viitoarele judete din Secuime sa fie autonome. Nu s-a putut sub nationalistul Ceausescu, s-a realizat, pas cu pas sub  comunistii Iliescu, Constantinescu si Basescu. Acum in judetele autonome maghiare, Harghita si Covasna, nu mai este arborat tricolorul românesc … Poltronism  românesc …
(Octombrie 2009, Winnipeg – Canada)

“Nobelul” este o competitie individuala!

Posted by Stefan Strajer On November - 8 - 2009

„Nobelul” este o competiţie individuală!

Liviu Antonesei

Autor: Liviu Antonesei

Poate o singură întrebare a fost mai adesea pusă în spaţiul public românesc decît celebra „de ce nu avem un Havel?” – şi anume „de ce nu avem un Nobel?”. Un Nobel în general, deşi ar mai fi cîte ceva de găsit pentru „Medicină”, la un desţărat, sau chiar „pentru Pace”, dar foarte bine ascuns de regimul pacifist al lui Ceausescu, dar mai ales „pentru Literatură”, că aceasta este obsesia culturilor literar-centrate, care sînt culturi cumva minore, cele majore fiind poli-centrice. Acum, avem. Sau, de fapt, nu avem! Pentru că e foarte greu să-ţi dai seama dacă e să te iei după presa românescă, nu de puţine ori chiar şi după cea internaţională. Premiul „Nobel pentru literatură” aparţine României, pentru că autoarea s-a născut, a crescut şi a publicat primele cărţi aici, başca experienţa traumatică exploatată este una românească! Unii merg chiar mai departe relevînd „meritele” lui Ceauşescu în adjudecarea premiului, devreme ce regimul acestuia i-a asigurat autoarei „toate condiţiile” care i-au provocat autoarei experienţa umilitoare şi traumatizantă ce va fi stat la temeiul cărţilor sale. Dar sar ceilalţi, care ne avertizează că autoarea a scris nemţeşte chiar şi cînd locuia în România, iar cele mai multe dintre cărţile sale, cele care, de fapt, i-au adus consacrarea internaţională, au fost scrise după expulzarea din România – că asta a fost, nu o simplă schimbare de domiciliu –, prin urmare, premiul aparţine Germaniei. Scriitorul originar tot din România şi stabilit la New York, Norman Manea, de asemenea propus pentru „Nobel”, dacă sînt eu bine informat, avertizează că premiul acesta, în loc să mai domolească orgoliile şi complexele scriitorului „la români”, vorba lui Paul Goma – care a avut o ieşire foarte orgolioasă la aflarea numelui premiantei! –, le va accentua. Şi a avut dreptate! Acum cîteva zile, o excelentă observatoare a vieţii politice din România, scriitoare pe deasupra, nu se dovedeşte o la fel de bună observatoare şi a vieţii culturale şi foloseşte pretextul pentru a se răfui cu adversarii, aliaţii, mediul general românesc, ceea ce nu făcea rău, doar că nu era în chestie! Ieri, Excelenţa Sa Dl. Andreas von Mettenheim, ambasadorul Germaniei la Bucureşti, a ales – cum altfel? – să răspundă cum nu se poate mai diplomatic, dar nu neapărat şi cel mai departe de adevăr, întrebării unui jurnalist: „Herta Müller s-a născut şi a crescut în România, iar din 1987 trăieşte în Germania. Cred că ambele popoare, atât germanii, cât şi românii, au în acest moment motive de bucurie. Principala temă a operei Hertei Müller, un manifest împotriva injustiţiei şi a dictaturii, dă artei sale o dimensiune globală. Dincolo de orice formă de controversă, un lucru este sigur: mai mult decât orice altceva, Herta Müller reprezintă limba germană în toată frumuseţea şi forţa ei, iar opera sa se înscrie în cea mai bună tradiţie a scriiturii germane”. O rezolvare diplomatică, cumva şi dialectică, devreme ce şi românii, care i-au prilejuit Hertei Muller experienţa pentru cărţile pe care avea să le scrie în Germania – şi în limba germană, desigur! –, dar şi germanii, au motive de bucurie. Sigur, cu o anumită prudenţă, atent să nu-şi lezeze interlocutorul şi gazdele, Excelenţa Sa nu uită totuşi să menţioneze că Herta Muller „reprezintă limba germană” şi că opera acesteia se înscrie „în cea mai bună tradiţie a scriiturii germane”. Dar, în acelaşi timp, E. S. nu omite, menţionează explicit ceea ce trebuie în primul rînd menţionat, calităţile scriitoriceşti personale ale scriitoarei, iată, „româno-germane”!, talentul său personal. Pentru că Premiul „Nobel”, cu atît mai mult cel pentru literatură, este o competiţie individuală, nu una pe echipe, pe ţări etc. Nu România a luat premiul, nici măcat Germania, ci Herta Muller! Sunt peste 100 de milioane de vorbitori de limba germană în lume, dintre care probabil sute de mii de scriitori, dar nu ei au luat Premiul „Nobel” pentru literatură pe anul 2009. Sunt sute de mii de germani plecaţi din România, din care cu certitudine sute de scriitori, dar nici ei n-au luat premiul pentru literatură anul acesta. Premiul „Nobel”, mai ales cel pentru literatură, este obţinut într-o competiţie individuală, cum spuneam, pentru că artele, creativitatea artistică sunt chestiuni individuale. Pentru calităţile artistice – dar nu numai, pentru că specificul acestui premiu este să privească esteticul în asociere cu alte valori şi criterii, de natură etică, politică şi chiar geografică! – ale operei sale, Herta Muller, ea singură, a fost laureata „Nobelului” pentru literatură din acest an. Şi asta indiferent de ce-ar spune unii sau alţii, chiar indiferent de ceea ce ar spune, din modestie ori dimpotrivă din orgoliu, autoarea însăşi! Felicitări, Herta Muller.

Amintirile unui evreu polonez despre Romania (1939)

Posted by Stefan Strajer On November - 6 - 2009

Prin librariile americane

invazia-poloniei

Amintirile unui evreu polonez despre România (1939)

Autor: Ioan Ispas

In urma intelegerii dintre Hitler si Stalin la intâi septembrie 1939, Germania ataca Polonia, incepe al-II-lea Razboi Mondial si dupa doua saptamâni de lupte polonezii incep sa se retraga in România. Cum a decurs aceasta, cum i-au primit românii, aflam din cartea “We shall not forget! Memories of the Holocaust.” (Trebuie sa nu uitam. Memorii ale Holocaustului”), editata de Carole Carbuny, editura Vogel Temple ‘saiah, 1994, din care analizam amintirile lui Julian Bussgang, intitulate “Hauntig Memories“.
Dupa circa doua saptamâni de la atacarea Poloniei, familia lui Julian Bussgang ajunge in orasul de granita Kuty, pe malul polonez al râului Ceremus. Aici asista la o coloana mare de vehicule oficiale ale guvernului polonez care treceau granita in România. Minister dupa minister si ambasada dupa ambasada erau chemate prin megafoane sa treaca podul peste Ceremus in România. Printre aceste vehicule erau si cele ale Bancii Nationale a Poloniei care transportau aurul din tezaurul Poloniei. Pentru civili aceasta procesiune era un indiciu clar ca Polonia va capitula in scurt timp. In timp ce asteptau sa treaca oficialii, s-a auzit o stire la radio despre intrarea trupelor sovietice in estul Poloniei. Deodata a aparut speranta ca sovieticii vin sa-i ajute pe polonezi, sa opreasca ofensiva germana. Multi refugiati se intorc inapoi, nimeni nu-i suspecta pe sovietici ca de fapt ei incep o mai brutala ocupatie decât cea germana, nimeni nu stia de Pactul Ribbentrop-Molotov de impartire a Poloniei. Parintii lui J.B. delibereaza si ei ce sa faca, dar in final i-au hotarârea “norocoasa“, scrie Julian Bussgang, sa mearga in România pâna când se clarifica situatia. Multi din cei care s-au intors au devenit victimile deportarii in masa facute de sovietici. Impreuna cu familia lui J.B. calatoreau o matusa si un unchi, dar acestia, spre deosebire de parintii sai, aveau deja o viza românesca obtinuta inainte la Liow. Toata ziua au incercat parintii lui J.B. sa treaca granita dar granicerii nu le-au permis, neavând viza. Dupa ce s-a intunecat, tatal sau s-a apropiat de granicer, i-a presat in mâna niste bani si toate obiectiunile au disparut. Asa ca  in primele ore din 18 septembrie 1939, parintii, sora si J.B. trec pe jos granita in România, doar cu câte un rucsac in spate si niste geamantane mici in mâini, apoi din oraselul Visnita i-au trenul spre Bucuresti. In tren intra in vorba cu o evreica românca, care aflând unde vor sa mearga ii inspaimânta cu ideea ca s-ar putea sa fie arestati de politie si dusi in lagar, asa ca le recomanda sa se opreasca la Cernauti, dându-le o adresa. Dupa câteva zile petrecute in Cernauti le dispare frica, pleaca la Bucuresti, gasesc hotelul unde s-au cazat rudele lor si hotarasc sa traga la acelasi hotel si ei. Dupa câteva zile parintii sai o inscriu pe sora sa la un liceu francez pentru fete, iar pe el la un liceu francez pentru baieti. Zilnic soseau refugiati polonezi in Bucuresti. Li se permitea sa schimbe zlotii polonezi pe lei si sa-si inchirieze locuinte si sa nu fie retinuti in lagare, asa ca Julian Bussgang trage concluzia ca trebuie sa fi fost un aranjament intre cele doua guverne. Pentru ca refugiatii nu voiau sa-si piarda anul scolar copiii lor, câteva saptamâni mai târziu au infiintat Liceul polonez din Bucuresti. Incepând cu trimestrul al doilea, el s-a transferat la acest liceu, unde clasele cuprindeau intre patru si opt elevi. Erau putini evrei in clasa sa, majoritatea erau copii de ofiteri sau ai functionarilor guvenamentali.
Parintii sai, la fel ca majoritatea evreilor polonezi refugiati, incearca sa obtina viza pentru Statele Unite, dar putini reusesc din cauza numarului limitat de imigranti aprobat de guvernul american. Se intocmise o lista lunga de asteptare, in speranta maririi cotei alocate pentru cei nascuti in Polonia. A doua destinatie dorita de evreii polonezi era Palestina, aflata sub mandat britanic, dar un numar foarte mic de Certificate de imigrare au fost emise de Jewish Agency for Palestine. Marea Britanie a limitat foarte mult fluxul refugiatilor din Europa spre Palestina. Sistemul de vize pentru Palestina era insa mai putin restrictiv pentru cei care dovedeau ca poseda un anumit capital. Tatal sau a reusit sa intre in România cu câteva bare de aur, ascunse in bagajul de mâna, a schimbat o parte pe lire sterline si având capital a obtinut viza pentru Palestina. Dupa ce obtine viza, familia sa se imbarca intr-un vapor cu destinatia Haifa, unde ajunge in martie 1940.
Am redat amintirile evreului polonez Julian Bussgang privind felul cum a fost primit de România anilor 1939-1940. Nu comentam cum a fost primita o familie de evrei polonezi intr-o Românie considerata antisemita. Doar o singura conexiune intre soarta celor doua tezaure, al Poloniei, care intra si iese din România fara probleme, si tezaurul României trimis in 1917 la Moscova si de acolo n-a mai putut fi recuperat nici pâna astazi. Putea România anului 1939 sa retina tezaurul Poloniei sub diferite pretexte? Categoric da, Polonia era la pamânt. România n-a facut-o, dând dovada ca in aceasta tara traieste un popor cu suflet mare care nu râvneste la nimic ce nu-i apartine. Nu acelasi lucru se poate spune despre Rusia, Uniunea Sovietica, URSS, Federatia Rusa, Comunitatea Statelor Independente sau cum se va numi in prezent sau viitor, condusa de Lenin, Stalin, Hrusciov, Brejnev, Gorbaciov, Eltin, Putin si cine o mai fi, toti s-au purtat ca rechinii care odata prada apucata n-o mai pot lasa din gura.
Aceasta este deosebirea intre conducatorii unui popor sedentar si atavismul conducatorilor unui popor fost migrator, obisnuit cu jaful. Se mai poate face ceva sau sa asteptam intrarea lor in lumea civilizata?
In 1990 când s-a semnat Tratatul cu Rusia, diplomatia noastra in frunte cu presedintele Ion Iliescu a rezolvat aceasta problema a tezaurului intr-un stil pur comunist, adica au infiintat o comisie mixta care sa “studieze“ problema. In perioada dictaturii comuniste din România circula urmatoarea butada “Daca vrei ca o problema sa nu fie rezolvata infiinteaza o comisie care sa se ocupe de ea“. Au trecut douazeci de ani de la infiintarea comisiei mixte si nu s-a intors in tara nici o ladita cât de mica din tezaur. Oare nu este momentul sa trecem de la dreptul fortei la forta dreptului si sa apelam la Curtea Internationala de Justitie de la Haga? Avem specialisti in drept international, nu se gaseste oare nici un demnitar român patriot care sa preia initiativa recuperarii prin justitie a tezaurului României aflat la Moscova? In fond exista un precedent verdictul favorabil României in diferendul cu Ucraiana  privind platoului maritim al insulei Serpilor si un avocat, Bogdan Aurescu, a carui pledoarie a avut succes.
(Newark , DE)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors