ION HAIDUC, URMAŞUL LUI NOVAC

Posted by Stefan Strajer On January - 23 - 2011

ION HAIDUC, URMAŞUL LUI NOVAC

 O viaţă în slujba unei pasiuni, actoria

 

Autor: Simona BOTEZAN (Wahington DC, SUA)

Actorul Ion Haiduc (sau Ucu, aşa cum îl numesc prietenii), s-a născut pe 3 decembrie 1947 la Oradea şi este urmaşul unui haiduc adevărat, Novac, pe linia descendentă a mamei.  De la tatăl lui, mare iubitor de pictură, muzică şi teatru,  se pare că a moştenit talentul şi înclinaţia pentru artă. Datorită meseriei părinţilor, în copilărie s-a mutat des şi a călătorit mult. A locuit la Gheorgheni, la Sighetul Marmaţiei, la Salonta şi la Timişoara, unde a absolvit liceul pedagogic. A fost căsătorit cu Gina, timp de 21 de ani şi au împreună o fiică, Bianca Ioana, de la care a primit două nepoţele superbe. Bianca a cochetat şi ea cu actoria şi a jucat alături de tatăl său în Richard al III-lea.

 

Este o fire curioasă, iar în adolescenţă a fost pasionat de ştiinţele naturii, yoga, de ezoteric şi paranormal. Visa să devină medic, până într-o zi, când a descoperit Şcoala de Artă de la Timişoara şi secţia ei de Teatru. A dat examen la IATC şi a intrat din prima încercare. Este credincios, iar Dumnezeu i-a dăruit talent, noroc şi har. Realizările lui, deşi par uneori inexplicabile, provin din credinţa sa din ajutorul unei puteri superioare, din capacitatea sa de automotivare, care-l inspiră şi acţionează asupra lui ca un ghid. Ion Haiduc îşi urmăreşte cu tenacitate viziunile, are un fel ingenios de a-şi pune în aplicare planurile, inteligenţă creatoare şi este total dedicat pasiunilor sale, familia şi meseria. Dotat cu o putere de concentrare fantastică, Ion Haiduc trece cu uşurinţă de la rolurile clasice, de pe scena Teatrului Notarra, la rolurile de pe platoul de filmare, dinamice, moderne, complet diferite. În calitate de professor, a dăruit cu generozitate bucăţi de suflet elevilor săi.

 

Înainte de 1989, Ion Haiduc  a jucat teatru, a interpretat personaje din filme istorice şi din scenarii bazate pe romane şi nuvele clasice. După 1990, îl regăsim pe actorul Ion Haiduc în cele mai diverse ipostaze, care atestă  alte valenţe ale talentului său, un potenţial şi o energie uimitoare. În ultimii 20 de ani, a jucat în peste 30 de pelicule, începând cu: “Doi haiduci şi o crâşmariţă”, “Mandroid” si “Bloodstone: Subspecies II” (1993), iar recent în rolul profesorului Dragoş din “Gun of the Black Sun” (2009). A interpretat rolul locotenentul Marin in “Subspecii II, III si IV”;  Angelo in “Trancers 4 si 5”; a fost Bogdan din “Strigoii”; vrăjitorul din “Spellbreaker: Secret of the Leprechauns”; asasinul din “Dark Angel: The Ascent”; profetul din “Aliens in the Wild, Wild West”; şoferul de taxi din “Oraşul în miniatură”; cowboy-ul din “Oraşul fantomă”; maistrul din “Ultima suflare”; criminalistul din “Nekro”; căpitanul gărzii în “ Boudica” şi Man în Squat în “Code inconnu: Récit incomplet de divers voyages”. A jucat în “Dulcea saună a morţii” în 2003 şi în “My Name Is Modesty” în acelaşi an; “Valsul Lebedelor” în 2002; “Manipularea” în 2000; “Magic In the Mirror” 1996 sau “Michelangelo Superstar” în 2005. Este un actor prolific, a turnat cel putin 2-3 filme pe an şi a interpretat, în acelaşi timp şi roluri pe scena teatrului Notarra. Este un om deosebit, orice întalnire cu actorul Ion Haiduc, la teatru, într-un cinematograf sau într-un cadru privat, este o lecţie de suflet, care te marchează profund.

Simona BOTEZAN: Ultima dată te-am văzut live la Washington D.C. anul trecut, interpretand rolul lui Nae Ipingescu din “O noapte Furtunoasă” de I.L. Caragiale. Ce ai mai făcut între timp? Ce surprize ne mai pregăteşti?

Ion HAIDUC: Deocamdată încerc să îmi revin după un Crăciun de excepţie petrecut în Maramureş cu fiica mea, mama ei (fosta mea soţie), cele două nepoate şi ginerele meu, un neamţ autentic, dar care la sfârşit mi-a declarat “Eu sunt rumun!”. În Maramureş am închiriat o pensiune la un mare artist olar, român adevărat, unde am avut parte de cel mai autentic Crăciun – sacrificiul porcului, pârlire cu paie, şorici, coadă şi urechi mâncate la faţa locului pe un butuc de lemn, colindători cu măşti şi zurgălai, vin fiert, zăpadă şi plimbare cu sania trasă de cai. Am vizitat Mănăstirea Rohia dându-i bineţe lui Nicolae Steinhardt, am fost la Bârsana şi în cimitirul vesel de la Săpânţa. După cinci zile petrecute acolo, am mai luat o gură de românism la Revelionul din cetatea Alba Iulia, cu tot ce implică ea. Am venit acasă la Bucureşti, unde mă aştepta Sfântul Ion, care m-a întâmpinat cu o viroză de toată frumuseţea, drept pentru care am închinat cu invitaţii cel mai veritabil ceai de tei. Deci merit un mic concediu!Vorbind serios, sunt in cautarea unui regizor cu care să încep repetiţiile la un text de teatru, primit de la o scriitoare din Ungaria. În rest, Moliere cu al său “Soţ Păcălit” a reuşit să mă păcălească în a douăsprezecea stagiune. Se joacă tot cu casa închisă. Vine apoi “Blues” de Arthur Miller, o piesă foarte îndrazneaţă, cântec de lebadă al autorului, care ne intreabă provocator ce ne-am face dacă, brusc şi instantaneu, Mesia ar apărea printre noi. E o întrebare bună, nu-i aşa? Şi pentru ca sunt prins în serialul de televiziune “Narcisa Salbatică” şi am semnale că e recepţionat până in Japonia, continuăm filmările pentru al doilea sezon, care va avea optzeci de episoade. Nimic mai frumos pentru un actor decât să aibe de lucru.

 

Simona BOTEZAN: Faci parte dintr-o generaţie de actori de excepţie, ai jucat zeci de roluri memorabile în teatru şi în film. A fost exclusiv destinul cel care te-a facut să alegi actoria sau ai avut şi câteva modele în carieră?

Ion HAIDUC: Am mai spus-o şi am să o spun din nou – şi in teatru, ca şi in viaţă, norocul e hotărâtor. Trebuie să ai şansa – să te naşti unde trebuie, la ora care trebuie, să te întâlneşti cu cine trebuie, în momentul în care trebuie şi în locul în care trebuie. Dacă toate acestea se întâmplă acest lucru este destin. Sigur că am avut idoli, dar în mod cert, dacă Dumnezeu nu îmi scotea în cale afişul Şcolii Populare de Artă, cu secţia ei de teatru, secţie care mi-a tras cu ochiul, astăzi probabil eram un bun chirurg, meserie pentru care m-am pregătit asiduu. Dar am intrat pe porţile Şcolii Populare de Artă, am dat examen la teatru, am avut o profesoară de excepţie, actriţa Geta Angheluţă, care pe parcursul celor doi ani de cursuri m-a îmbolnăvit definitiv, iar după bacalaureat am dat admiterea la Institutul de Teatru din Bucureşti. Vă întreb atunci: pot să am insolenţa şi să spun că eu am hotărât? 

Simona BOTEZAN: Îţi mai aminteşti prima ta apariţie pe scenă? Cum a fost?

Ion HAIDUC: Da, m-am făcut de râs la şcoala când furat de valul interpretării, pe la mijlocul poeziei… am uitat textul. Bineînţeles, toate cerurile şi tavanurile au fost în capul meu!

Simona BOTEZAN: Îţi place să improvizezi? Povesteşte-ne o situaţie în care ai fost nevoit să te abaţi de la rol şi să improvizezi.

Ion HAIDUC: Nu sunt adeptul improvizaţiei. Să ma explic. Iubesc şi folosesc improvizaţia pe tot parcursul pregătirii unui spectacol. În momentul în care spectacolul a ieşit la public, improvizaţia pe marginea textului şi a relaţiilor deja stabilite, dau naştere la ceea ce numim degradarea spectacolului. Desigur în situaţii accidentale, când cineva nu e la replică, n-a intrat în scenă, sau mai nou sună vreun celular prin sală, apelăm la improvizaţie ca la un colac de salvare. Mi s-a întâmplat de curând, la Soţul Păcălit, să sune telefonul unei doamne. M-am oprit, am făcut pauză, şi foarte calm i-am spus doamnei: spuneţi-i că nu puteţi vorbi pentru că sunteţi la teatru.

Simona BOTEZAN: Ai interpretat abordat multe roluri, genuri şi ipostaze artistice. Spune-ne istoria unui moment (rol) pe care îl consideri reprezentativ pentru cariera ta.

Ion HAIDUC: Rolul Arturo Ui, din piesa Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi Oprită, de Bertoldt Brecht. Regizorul Emil Reus, Dumnezeu să-l odihnească, a muncit cu mine la acest rol într-un mod cu totul şi cu totul original. De exemplu, ca să obţină grobianismul personajului, vreo două luni m-a obligat să spun toate monoloagele şi replicile ca şi când aş fi un porc. Mă refer la animal. Ei bine, două luni de zile mai mult am grohăit decât am vorbit. După două luni, orice lucru aş fi spus, cât de duios, delicat ar fi fost el, tot ţi se ridica părul pe şira spinării de odios ce eram. Rezultatul a fost că am obţinut premiul pentru cel  mai bun actor al ţării în 1983. Coincidenţă sau nu, în acelaşi an, Ştefan Iordache lua acelaşi premiu ex equo pentru Richard al III-lea.

Simona BOTEZAN: Unii dintre colegii tăi spun că cinematografia româna a făcut prea multe filme de propagandă; că replicile lui Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân sau Vlad Ţepeş semănau izbitor cu “linia PCR”; alţii spun că atunci s-au pus bazele adevaratei cinematografii în România. Tu ce părere ai?

Ion HAIDUC: Şi înainte de ’89 în România a existat viaţă. S-a făcut teatru, s-a făcut film, oţel, pâine şi de toate cele trebuincioase omului. Desigur, s-au facut şi multe netrebuincioase omului. Dostoyevsky spunea că: „în materie de crimă omul a atins perfecţiunea”. Nici noi n-am fost scutiţi. E de discutat de ce am suportat ce am suportat. Revenind la filme, 90% din populaţia României consumă cu mare plăcere aproape toate producţiile cinematografice de dinainte. Şi nu putem să spunem că avem 90% nostalgici. Discursurile eroilor din filmele istorice într-adevar semănau cu plenarele Tovaraşului. Nu era bine! În filmele de astăzi ale tinerilor regizori nu vedem decât gunoaie, ţigani, mizerie morala mai ales, şi minunate expresii cum ar fi „zgura mă-tii” şi altele din aceeaşi zonă. Nici asta nu e bine! Trebuie să ne găsim liniştea, o cale de mijloc, demnitatea de a fi români, şi poate pe aceea de a cultiva, de sus până jos, un pic mai mult respect pentru părinţi, pentru grâu, pentru pâine, pentru un nor, şi chiar pentru o frunză…

Simona BOTEZAN: Crezi ca deschiderea României către occident a adus noi oportunităţi actorilor, producătorilor, regizorilor?

Ion HAIDUC: Marele câştig de după ’89 este libertatea de mişcare, de exprimare, faptul că (să luăm cazul meu), din cele peste 50 de filme pe care le-am făcut, majoritatea sunt co-producţii cu studiouri cinematografice din SUA, Franţa, Germania, Canada, Ungaria etc. Aşa am avut ocazia să cunosc actori, regizori, scenarişti, scenografi, cu care înainte de ’89 n-aş fi putut vorbi decât asistat de un “tovaraş” de încredere de la partid, cadre, secu, sau mai ştiu eu de unde. Iar dacă nu era nici unul prin preajmă, trebuia să fac a doua zi note informative, pentru că am stat de vorbă cu un cetăţean străin.

Simona BOTEZAN: Care dintre colegii tăi ţi-a fost prieten apropiat şi în afara sălii de spectacol sau a platoului de filmare? Povesteşte-ne ceva inedit despre această persoană.

Ion HAIDUC: Pe primul loc l-aş pune pe Adrian Pintea, să-i fie ţărâna uşoară. Ne-am legat şi datorită faptului că eram doi ardeleni, care ne acomodaserăm destul de greu printre “Mitici”. Am fost parteneri în primul meu film, Pădureanca, iar la Bucureşti am jucat împreună în primul meu spectacol de la Nottara, în Henric al IV-lea, apoi a urmat Transfer de Personalitate şi apoi el a plecat… Am fost tentat să mă casătoresc a doua oară, cu Camelia, o studentă la Regie, iar prietenul şi colegul meu Adrian Pintea urma să ne fie naş de cununie. Din păcate, relaţia cu Camelia n-a mai ajuns în faţa altarului. În anul 2001, Camelia a fost furată de mirajul Americii, unde a făcut o căsătorie de convenienţă şi a filmat “Cântarea Americii”, un film dedicat evenimentelor de la 11 Septembrie. Filmul a fost premiat şi difuzat de CNN. Camelia s-a întors în 2002, spunându-mi: “Nu pot trăi fără tine, Haiduc!” Cu toate acestea, relaţia nu a funcţionat nici ulterior. Cu Ştefan Iordache am avut deasemenea o relaţie specială.

Simona BOTEZAN: Ai simţit vreodată că mass-media promovează sub-cultura doar ca să facă rating? Ce ar trebui făcut pentru a aduce la normalitate percepţia societăţii româneşti faţă de actul artistic şi faţă de adevăratele valori ale României?

 

Ion HAIDUC: Mi-e foarte greu să raspund la aceasta întrebare. Ar necesita o dezbatere publică a societăţii civile din România şi nu numai. Parcă suntem blestemaţi. Am înţeles democraţia total anapoda. Ne-am dobândit o libertate cu care nu ştim ce să facem. Oamenii de bun simţ au fost încălecaţi definitiv şi copleşitor de prostul gust, de sub-mediocritate, agramatism. Nici nu ştiu cum să le mai definesc. E o disoluţie totală a instituţiilor morale, în primul rând. Nu e de mirare, atât timp cât cei din clasa politică (am convingerea asta!), la un test de dictare de clasa a VII-a, ar cădea în proporţie de 70-80 la sută. Într-un clasament al vinovaţiilor, mass-media, cea scrisă şi audio-vizuală, ocupă unul din primele trei locuri.

Simona BOTEZAN: Spune-mi, te rog, câteva cuvinte despre activitatea ta de profesor de actorie.

Ion HAIDUC: Mi s-a propus să fiu profesor imediat după ’90. Eram mult prea ocupat cu filmele şi am renunţat. În ’99 am înfiinţat prima şcoală de actorie de film particulară, iar după ştiinţa mea era prima din Europa de Sud-Est. Suferitorii de cultură m-au taxat spunând ca e şcoală de telenovele. La vremea aceea noi nu aveam asemenea producţii, drept pentru care, dupâ un an “a murit francu”, cum ar zice nenea Iancu, şi m-am întors la ce ştiam.

Simona BOTEZAN: Ce părere ai despre UNITER, despre Institutul Cultural Român? Cine ar trebui să se mai implice pentru a promova cultura si valorile noastre peste hotare?

 

Ion HAIDUC: Şi UNITER-ul şi Institutul Cultural Român, după părerea mea, îşi justifică numele şi existenţa, dar pentru promovarea valorilor culturale ale României peste hotare poate că ar trebui să ne implicam mai plenar cu toţii, şi noi şi voi. Poate ar fi bine să ne uităm puţin cu coada ochiului peste gard, la vecini (la unguri de exemplu) şi să vedem cum fac ei? Nu i-am văzut niciodată porcăindu-se în văzul lumii. Poate de aici ar trebui să începem.

Simona BOTEZAN: Se spune că în spatele fiecărui bărbat de succes se află o femeie extraordinară. La tine este valabil? Bianca, Gina, Camelia ţi-au influenţat cariera?

I Ion HAIDUC: Toate femeile din viaţa mea m-au influenţat în viaţă şi în carieră, fiecare în felul ei. Gina (impresar de teatru) a fost alaturi de mine de la începuturi timp de douăzeci de ani, perioadă în care a aparut Bianca, fiica noastră. Apoi am avut doisprezece ani alături de Camelia Moise (regizor TV), iar acum sunt un tânăr liber în căutare de sprijin spiritual. E o glumă! Orice relaţie cu o femeie presupune un troc.La mine a funcţionat în primul rând cel spiritual. Dacă trocul nu există, relaţia nu stă in picioare.

Simona BOTEZAN: Ai fost recent pe Coasta de Est a Americii, împreuna cu câţiva colegi de la Nottara, Naţional şi Teatrul din Bacău şi aţi încântat sute de spectatori. Ce impresie ţi-au lăsat oamenii pe care i-ai întâlnit?

 

Ion HAIDUC: În SUA şi Canada am fost de trei ori. Ca de fiecare dată, întalnirea cu spectatorii din diaspora mă emoţioneaza profund, pentru că simt în privirea fiecăruia bucuria reântâlnirii cu cineva de acasă, cu ceva de acasă, cu limba de acasă, cu o înjurătură de acasă, şi întotdeauna se sfârşeste cu o lacrimă de acasă.

Simona BOTEZAN: Intenţionaţi să reveniţi în SUAsau pregătiţi turnee în alte ţări?

Ion HAIDUC: Personal, aş veni în America în fiecare an, mai ales că am o mică frustrare – n-am văzut Coasta de Vest mai jos de Seattle. Turneele pe care le facem peste hotare, de regulă sunt iniţiate de impresari de la voi, pentru că unui impresar român i-ar fi imposibilă organizarea unui turneu fără logistica necesară (cazări, săli, promovare, sistem informaţional şi, nu în ultimul rând, cadrul legislativ).

Simona BOTEZAN: Spuneai, într-o emisiune televizată, că te-ai gândit să intri în politică. Vorbeai serios? Ce ai face în calitate de politician? 

Ion HAIDUC: Nu, nu vorbeam serios! Dupa Revoluţie, la Timişoara, am fost numit în conducerea judeţului şi probabil că aş fi ajuns senator sau mai ştiu eu ce om de vază cu cravată şi geantă diplomat (câh). Am fost numit din oficiu membru FSN şi am fost primul demisionar. Sunt membru fondator al Societăţii Timişoara, cu proclamaţia ei si cu celebrul punct opt. În primul număr al ziarului Liber Timişoara, am scris un articol în care explicam de ce un actor nu trebuie să facă politică. Păi, eu trebuie să fiu tot timpul în opoziţie cu cel de la putere – Hitler, Stalin, Ceauşescu, Obama, Băsescu. Începând cu teatrul antic, eroii s-au luptat pe rând cu zeii, apoi cu tiranii, apoi cu regii ş.a.m.d.

Astăzi avem în politică şi câţiva actori. Uitaţi-vă la ei cât sunt de penibili!

Simona BOTEZAN: De curând ai împlinit 63 de ani. Zodiacul spune că eşti ingenios, creativ, vizionar, perfecţionist, total concentrat pe carieră si orientat spre rezultate. Eşti un Săgetător tipic?

Ion HAIDUC: Tot ce spune zodiacul despre zodia mea şi respectiv despre mine îmi asum şi mă recunosc sută la sută.

Simona BOTEZAN: Îţi mulţumesc! La început de an, un călduros La Mulţi Ani şi mult succes îţi transmit colegii din redacţie şi cititorii noştri. Îţi doresc să rămâi la fel de spiritual, să fi sănătos şi să ne mai încânţi încâ pe atâţia ani.

Ion HAIDUC: Îţi mulţumesc şi eu, te iubesc şi LA MULŢI ANI! Pentru românii din diaspora, e foarte simplu şi foarte scurt: “Nu uita că eşti român!”

 

(Simona BOTEZAN, Wahington DC, SUA, 20 ianuarie 2011)

România văzută dinăuntru și din afară

Posted by Stefan Strajer On January - 19 - 2011

România văzută dinăuntru și din afară

Radu Mihalcea (Chicago,USA)

Acum doi ani 70.000 de voturi în favoarea Președintelui Băsescu, exprimate în diaspora, au determinat rămânerea acestuia pe post, pentru a doua legislatură. Un bun prieten din ţară nu mi-a iertat-o luni de zile: “Mulţumită ţie  îl avem din nou pe ăsta președinte!” cu toate că eu nu am drept de vot și…n-am votat nici cu Băsescu… nici impotriva lui. Însă și eu am gândit la fel ca mulţi din diaspora: “Se pare că Băsescu este răul cel mai mic, îi dăm lui votul nostru!” Cine are – sau a avut – dreptate? Colegul meu din ţară sau românii din diaspora?

Acelaș coleg și prieten mi-a dezvăluit preferinţele lui politice: “Antonescu este cel mai capabil politician român actual!”…”Nimic de zis…”, m-am gândit eu în necunoștinţă de cauză, “…dacă prietenul meu din România zice așa…așa o fi!” Dar eu…am exprimat numai o rugăminte, una mică: “Măi, trimite-mi și mie programul partidului lui!” …și am așteptat să citesc programul celui mai capabil om politic… Aștept și astăzi… Au trecut mai mult de șase luni de zile…Un partid politic fără program…? Mai are dreptate prietenul meu? Sau nu?

Dar…ce părere ciudată am eu, ăsta…cel din afară! Auzi: să cer programul partidului!!

Dar ce diferenţe între punctele de vedere ale celor din ţară și din afară!

În urmă cu vre-o 10 ani am auzit că la un teatru din Germania se juca o piesă în care juca un actor român, Dan Puric. Am reţinut bilete telefonic, m-am suit în mașina și am mers 200 Km să vad piesa – extraordinară prestaţia lui Puric!! – pe urmă am mai mers 200 de km ca să ajung acasă unde am ajuns obosit târziu după miezul nopţii…A meritat, ce a făcut Puric a fost genial! De atunci, pentru mine numele Puric a fost  sinonim cu extraordinar…până ce am aflat de curând că Puric încearcă să găsească și să ofere o soluţie pentru problemele României…Soluţia lui constă pe de o parte în rugăciuni, pe de altă parte în blesteme la adresa președintelui Băsescu și încă pe de altă parte în relansarea economiei tradiţionale ţărănești…O fi chiar așa de simplu? O fi soluţia aceasta – România să se întoarcă, cu ajutorul lui Dumnezeu, la o economie agricolă – atât de eficace? Poate duce asta la ceva bun pentru omul din România? …Sunt destui români care citesc cu interes ceea ce publică Puric.

Pentru locuitorii ţării în care actorul Puric a fost atât de apreciat – Germania – așa ceva ar fi greu de înţeles! Ei ar spune că Puric, în căutarea binelui, s-a rătăcit… puţin, pe alte tărâmuri, prea sus! Așa ar gândi probabil cineva din afară. Ce deosebire de puncte de vedere!

Eu stau de o parte – în afara ţării – și mă uit la frământările îngrozitoare ale conaţionalilor mei, la soarta lor deloc ușoară…Dar și mai apăsătoare mi se pare lipsa unei orientări, a unei perspective…Aș putea spune că este vorba de o dezorientare totală a celor mai mulţi cetăţeni ai naţiunii române…Este vorba de disperarea lor în faţa sărăciei lucii cu care sunt confruntaţi foarte mulţi…O soluţie generală, rapidă și valabilă pentru 20 de milioane de oameni nu am… De fapt…nici nu există: ceea ce nu s-a făcut în 20 de ani nu se poate recupera într-un timp mai scurt decât tot atât…Dacă se mai pun la socoteală și ultimii ani de dictatură … atunci sunt peste 30 de ani necesari ca România să recupereze handicapul faţă de ţările europene avansate…Asta este o viaţă de om!! Tristă perspectivă pentru cei care n-au o altă soluţie!

Poate că ar fi bine să ajut să facem mai întâi puţină ordine? Poate aș putea să le pun la dispoziţie câteva idei?

“Ideile aparţin idioţilor” îmi aduc aminte din copilărie…STOP!! Nu este adevărat! Cu asta trebuie început!

Ideile sunt materia primă din care se pot produce soluţii și de aceea sunt extrem de importante în evoluţia unei persoane, a unei naţiuni! Dar nu toate ideile au această calitate – vezi ideile actorului Puric! – ci numai cele care sunt în concordanţă cu conceptele de viaţă ale altora, ale celor care au succes în viaţă! Dacă analizăm la nivelul României…atunci ideile altor naţiuni de succes – cum ar fi Germania sau Franţa – sunt cele care trebuiesc puse pe masă și analizate! Așa se ajunge imediat la refuzul acestor ţări de a primi România în Schenghen…Despre asta am scris într-un articol săptămâna trecută, dar acum aș vrea să încep dintr-un alt loc, să consider un alt punct de vedere…

Libertatea cuvântului

Să ne întoarcem în gând în urmă cu 20 de ani…La vremea aceea Ceaușescu fusese tocmai executat și poporul român, care timp de decenii n-a avut voie să spună decât “Trăiască conducătorul cel mai iubit…!” a primit dreptul să spună tot ce vrea! Deosebirea a fost imensă, dar din aceasta nu a rezultat nici după 20 de ani un salt calitativ substanţial fiindcă nimeni n-a atras masiv atenţia că – dacă vrei să nu pierzi vremea – trebuie să înveţi din experienţa altora! Proverbul respectiv există și în limba română însă dorinţa de a spune ceva – indiferent ce! – a fost și mai este atât de mare încât…s-a ajuns la situaţia de astăzi: există o grămadă de publicaţii, există o mulţime de autori, există o multitudine de păreri și între timp a apărut și o cacofonie – aproape de nesuportat – a limbajului…dar nu există o soluţie, nu există un concept! Numai foarte, foarte puţini au învăţat din experienţa altora!

Privind din interiorul României…este minunat că acum poţi să spui ce vrei cui vrei și când vrei…”Asta este democraţie!! Am așteptat-o atâţia ani!” spun mulţi români. 

Privind din exteriorul României…situaţia este diferită: nici-una dintre democraţiile vesteuropene – bine stabilite, verificate în timp și cu cetăţeni mulţumiţi cu regimul democratic al ţărilor lor și care mai și constituie un exemplu pentru România – nu permit să spui ce vrei cui vrei și când vrei! Nici vorbă! În primul rând trebuie respectat rangul politic, pe urmă vârsta, gradul academic…pe urmă limbajul trebuie să fie respectuos…iar ceea ce are de spus cineva trebuie să fie relevant pentru persoana căreia îi este adresat mesajul! Altfel…sau nu primește cuvântul sau ce spune…nu este băgat în seamă!

“Şi asta se mai cheamă democraţie?!!” ar întreba unul dintre autorii din ziarele românești pe care-l citez acum când scrie: “Băsescu, călăul democraţiei românești! Escroc, incult și beţiv, înconjurat de interlopi, interloape, ţoape și falși intelectuali…” Da, democraţia, libertatea cuvântului – în varianta occidentală, practicată în toată lumea – nu înseamnă o înșiruire necontrolată de invective… Dacă anumite ziare românești folosesc o altă variantă a democraţiei – varianta românească – atunci vest europenii  și americanii vor spune că românii nu au ajuns la nivelul lor de înţelegere… că au rămas undeva în urmă, au rămas de căruţă…Vor mai spune că cei 20 de ani de la împușcarea lui Ceaușescu nu le-au folosit la nimic…

Aprecierea nu va rămâne limitată la ziarele respective ci se va răsfrânge asupra întregului popor român… De aceea invectivele ar trebui să dispară mai întâi din ziare… pe urmă vor dispare și din limbajul curent iar mai târziu… se va schimba și părerea străinilor despre România!

Nu am nici-o simpatie deosebită pentru Băsescu, dar am o simpatie teribilă pentru ceea ce ar trebui să fie naţiunea română în mijlocul naţiunilor europene… De aceea mă uit cu tristeţe la textul de mai sus și-mi spun: nu cumva ar trebui început de aici? Haideţi să facem un prim pas și să vedem cel puţin dacă adjectivele de mai sus reflectă realitatea… Să luăm “incult” și să verificăm în Google: acolo găsim că Băsescu a absolvit Facultatea de Navigaţie a Institutului de Marină din Constanţa. Aceasta echivalează aproximativ cu o diplomă de inginer iar un inginer… nu face parte dintre inculţii României!  A mai absolvit Cursurile Avansate de Management in Transportul Maritim organizate de Academia Norvegiană…Asta ar fi probabil un fel de MBA în marinărie, făcut în străinătate…Nu, o persoană cu un MBA în străinătate …nu este un incult: autorul greșește masiv!   Mai mult decât atât: autorul dezinformează masiv!!

De ce oare? Ce urmărește?

Treaba lui! Nu este important să aflăm ce urmărește autorul articolului, este mai important să aflăm ce gândesc alţii despre naţiunea română când citesc așa ceva, acesta era ţelul analizei de faţă.

Intern, în mediul românesc, textul de mai sus este acceptat: n-am văzut nici un protest la adresa lui.

Privit din afară, de un vesteuropean, textul plin de invective nu este înţeles în nici un caz ca un atac la adresa Președintelui României Traian Băsescu. Nu! Nici nu este băgat în seamă în acest sens ci…este luat în considerare pentru a demonstra diferenţa imensă care există între înţelegerea occidentală a democraţiei și felul în care aceasta este înţeleasă în România. Încă mai simplu exprimat…este justificarea pentru  neprimirea României în…poate nu în Schenghen fiindcă nu are legătură directă cu Schenghen-ul ci…în alte foruri europene. “Românii…mai au mult până să ajungă la nivelul nostru!” vor spune nemţii sau francezii și vor dirija investiţiile – și atenţia  – lor către Ungaria, Lituania sau Slovenia…nu către România.

Rămâne  Președintele statului Român, Traian Băsescu…Pentru jumătate din populaţia română el este

“…călăul democraţiei românești! Escroc, incult și beţiv…” Cealaltă jumătate a populaţiei nu-l vede și nu-l apreciază a fi așa, ca dovadă că i-a acordat votul…Cum îl vede străinătatea?

Pentru Presedintele Franţei Sarcozy și pentru cancelarul german Merkel, Băsescu este colegul care îndeplinește funcţia de Președinte al României în a doua legislatură, după ce a supravieţuit o încercare de îndepărtare din funcţie în prima legislatură: deci este o personalitate politică verificată pe plan intern în divergenţe politice dificile. Băsescu  este partenerul lor de discuţii și prin urmare garantul că  politica UE este realizată și în România. În favoarea lui Băsescu pledează și faptul că partidele de opoziţie nu sunt în stare să ofere nici-un fel de program politic ci se străduie numai să-l înlăture: asta nu este înţeles ca o necesitate ca Președintele României să fie înlăturat din funcţie ci este înţeles ca o dovadă că Băsescu a reușit să mobilizeze toate forţele și conceptele politice existente în România. În afara de ce spune sau reprezintă el…nu există nici-un concept politic! Ca urmare, Băsescu este văzut drept omul potrivit la locul potrivit la timpul potrivit!

Surprinzător, nu? Ce diferenţă imensă  între unele păreri exprimate cu vehemenţă în unele ziare românești  și felul în care este văzut Băsescu din exterior! Poate că românii din interior ar trebui să analizeze și să considere părerea celor din exteriorul României, din cadrul UE? A acelora care conduc UE, care conduc lumea?

Poate că ar trebui să folosească într-un cu totul alt mod acest cadou imens al democratizării ţării, libertatea cuvântului?

Controlul de calitate al textelor “bune de tipar”

Cine ar trebui să asigure controlul de calitate al articolelor trimise spre publicare?

Îmi aduc aminte ce mi s-a întâmplat când am trimis primul meu articol de două pagini la ziarul german Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ): au publicat 15 rânduri din el, cu toate că nu conţinea nici-o invectivă la adresa nimănui… A fost asta cenzură? Nu am gândit așa!…A fost mai curând o dovadă de respect la adresa cititorilor, care aveau – probabil – un nivel de cunoștinţe și un interes diferit de al meu și pentru care cele 15 rânduri au fost suficiente!

Cel care a stabilit aceasta a fost redactorul paginii respective: FAZ este un concern de presă imens, renumit ca unul dintre cele mai bune în Germania. Pentru a garanta calitatea ireproșabilă a fiecărui număr, a fiecărui articol, fiecare pagină – sau grup de pagini – are un redactor responsabil care…răspunde cu capul lui pentru fiecare rând publicat. Sunt oameni cu studii de specialitate, de foarte înaltă calificare, aleși într-un process de selecţie care durează ani…și sunt plătiţi…dumnezeește! Plata vine în urma calităţii ireproșabile a publicaţiei a calităţii care este atât de înaltă încât stabilește linii de ghidare în domeniul respectiv – politic, tehnic sau economic – în toată ţara. Unii dintre redactori sunt solicitaţi să trecă în industrie sau în politică, ca purtători de cuvânt sau ca manageri superiori… Activitatea publicistică creează elita societăţii!

Desigur că în diaspora română situaţia este complect diferită: jurnaliștii sunt – în marea majoritate – calificaţi în alte meserii decât în cea…jurnalistică! Jurnaliștii fac aceasta meserie cu plăcere…dar fără bani, sau cu numai prea puţini bani…Calitatea limbajului folosit în general este acceptabilă, nu seamănă de loc cu citatul de mai sus…Nici propietarii ziarelor – cei care decid ce și cum apare – nu au o calificare asemănătoare celor de la FAZ… Mai rămâne calitatea informaţiei…pentru care cei care publică în ziarele românești sunt calificaţi… la locul de muncă.

Toate cele de mai sus sunt adevărate, greutăţile pe care le întâmpină propietarii ziarelor – cel puţin în diasporă – sunt imense și sunt și cunoscute dar…aceasta nu poate fi o scuză pentru ceea ce cititorul român are dreptul să aștepte: calitatea ireproșabilă a informaţiilor difuzate, calitate măsurată atât în alegera informaţiilor, în exactitatea relatării faptelor cât și în limbajul folosit!

S-ar putea  mai bine? Ar merita cititorul din ţară și cel din diaspora română o presă calitativ superioară?

Pregătirea continuă

Desigur că se poate! Americanii au inventat de mult și aplică aceasta la locurile de muncă din industrie:   “continuing education”; europenii au formulat principiul “A învăţa o viaţă întreagă!” și o și practică cu insistenţă…ba chiar Lenin a descoperit aceasta și a formulat acum 90 de ani: “Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!” “Mai este valabil un dicton comunist în zilele noastre?”…ar întreba cineva care ar vrea să pună o întrebare “încuietoare”… Răspunsul este foarte simplu: nu te obligă nimeni să faci ceva dar… dacă nu faci… mâine se va găsi unul care a făcut asta – ce se cere – într-un mod consecvent…și care te va înlocui! Este un fel de activitate voluntară …care însă devine obligatorie dacă vrei să-ţi păstrezi locul de muncă…Şi asta se cheamă … democraţie 100%! Obligaţia… acceptată voluntar!

Şi iarăși întâlnim paradoxul acesta al democraţiei, al diferenţei între felul în care se înţelege ceva în România și în exteriorul României, de felul în care înţeleg ceva românii și cei care aparţin unei alte naţiuni. Într-o democraţie nu există nimic obligatoriu, poţi să faci ce vrei…dar dacă nu faci ce trebuie …”te ia mama dracului!” dacă îmi permiteţi să exprim situaţia în clar text românesc…Adică…rămâi fără serviciu, rămâi în urmă, rămâi dator vândut…rămâi…așa cum a rămas România la ora actuală. În România s-a perceput numai prima faţa a medaliei: poţi să faci și să zici ce vrei! Însă…dacă te uiţi bine și pe faţa a doua…care este mult mai importantă decât prima și a început deja să fie aplicată…atunci… vezi Schenghen! Neprimirea în Shenghen este o consecinţă directă a acestei priviri selective, “chioare” dacă vreţi mai clar: numai drepturi dar fără obligaţii!…Şi-a dorit cineva asta? Sunt sigur că nu și-a dorit nimeni…numai că foarte mulţi au acţionat și acţionează într-un fel care nu corespunde cu așteptările democratice ale mediului european…

În ce ar consta această “educaţie continuă” a cetăţeanului român, a membrilor diasporei, a ziariștilor români din ţară și din strainatate?

Păi…în primul rând…în știinţe politice!

“Iarăși marxism??!” aud întrebarea neformulată a unui interlocutor imaginar…”Da, desigur!” aș spune eu”…”Dar nu numai!”

De câtva timp urmăresc cu mai multă atenţie presa română de pretutindeni și sunt deadreptul uluit de nivelul politic extrem de scăzut al materialelor publicate (cu câteva excepţii, desigur!)…Prin nivel politic nu se înţelege numai modul de analiză a activităţii politice a guvernelor – asta este politică înaltă, aproape neanalizată în presa română – ci însăși modul de abordare al problemelor zilnice: și aceasta este “politică” (la scară mică, desigur) și asta se poate citi în cursurile de “știinţe politice”. Din lipsa acestor cunoștinţe rezultă o lipsă de progres în tratarea problemelor zilnice, rezultă neînţelegeri, soluţii neadecvate, confuzii…Desigur că cu timpul, după decenii, participanţii români vor căpăta experienţă și vor ajunge la nivelul de înţelegere existent astăzi în SUA și în UE… Dar … după cum se știe: cine vrea să progreseze repede…învaţă din experienţa altora!

În SUA, în Europa chiar și în ţară există un volum uriaș de literatură politică de excelentă calitate, complect ignorată atât în România  cât și de către jurnaliștii români din diaspora…Ce și cum funcţionează în politica și în economia SUA și în cea mondială este analizat în profunzime, din mai multe puncte de vedere, stă la baza multor articole din ziarele europene și americane…numai (că mulţi dintre) jurnaliștii români trec pe lângă acestea ca și cum n-ar exista…Mulţi dintre cei care publică în ziare inventează conceptele lor proprii pe care le expun cu convingere (De exemplu: citește-l pe Dan Puric!)…dar acestea nu se bazează decât pe simţăminte și nu pe o analiză știinţifică…și nu pot fi aplicate. Autorii rămân izolaţi în experienţa lor, cititorii se orientează eventual după aceste păreri și rămân și ei izolaţi și blocaţi, fără înţelegerea necesară pentru ceea ce se întâmplă în jur, România bate pasul pe loc…Deci: știinţe politice!

Marketingul reprezintă 75% din ceea ce se întâmplă în SUA și în lume…Cunoștinţe de marketing occidental nu au fost disponibile în România…Psihologie, asigurarea calităţii, practica ziaristică…sunt tot atâtea obiecte de studiu la universităţile americane sau europene, sunt expuse în nenumărate cărţi care se găsesc și în bibliotecile din ţară: le-ar fi foarte folositoare jurnaliștilor români din ţară și din diaspora.

Vor – nu – vor, jurnaliștii creează sau influenţează masiv opinia publică de oriunde. Pentru a o influenţa în bine, pentru a o înţelege și pentru a-i oferi explicaţiile de care are nevoie, jurnaliștii  trebuie să fie în frunte, trebuie să aibă un nivel de cunoștinţe și de înţelegere mult deasupra celui al cititorului. ACEST NIVEL TREBUIE MAI  ÎNTÂI DOBÂNDIT !

Dacă se ia în mână un manual de ziaristica se întâlnește chiar pe primele pagini o realitate surpinzătoare: ziaristica precizează – contrar părerii generalizate printre jurnaliștii români – că nu orice cuvânt scris este demn de publicare! Poate că ar fi util ca ziarele românești să înceapă să se orienteze după regulile EU sau după cele americane – există un cod al eticii ziaristilor americani și există un cod etic al ziariștilor europeni – și să le aplice cu consecvenţă. Ceea ce se va schimba în bine este calitatea informaţiilor către publicul românesc; de aici va apare o schimbare a înţelegerii realităţii de către publicul românesc…De aici începe adaptarea la mediul în care trăiesc românii în lume: de aici începe alinierea României și a românilor la celelalte ţări și naţiuni dezvoltate… N-ar fi bine să fie așa?

Retrospectivă…spre viitor

Dacă ne întoarcem la Dan Puric, un om de geniu mutat în tribun politic…am putea spune că experienţa căpătată de el pe scenă nu duce la găsirea unei soluţii pentru multiplele probleme ale poporului român…Duce mai curând la confuzie. Ceea ce trebuie făcut este altceva decât a te ruga: trebuie înţeles cum funcţionează sistemul politico-economic  românesc și cel european, care sunt diferenţele între ele, trebuie stabilit  ce ar trebui să facă România și poporul român pentru a fi acceptat fără reserve ca partener al naţiunilor occidentale…și… trebuie mers consecvent pe drumul respectiv! Genialului actor Puric îi  lipsesc cunoștinţele de specialitate pentru a se putea pronunţa asupra evenimentelor politice și economice, îi lipsește maturitatea politică necesară pentru a conduce poporul român spre mai bine…Patriotism, dragoste de ţară, românism…nu sunt de ajuns! CUNOŞTINŢELE  DE  SPECIALITATE  SUNT  IMPERIOS  NECESARE! Acelaș lucru se poate spune despre foarte mulţi dintre cei care contribuie ca ziarele să apară zilnic…

“Maturitate politică”? vor ridica din sprâncene unii dintre cititori: “Ăsta este un termen comunist!”

O fi…Numai că maturitatea politică:

a)      este necesară și în democraţie

b)      are în democraţie un alt conţinut decât în comunism.

Dar de necesitatea maturităţii politice nu scapă nimeni, nici chiar autorul articolului citat mai sus! Înlocuirea conceptelor prin invective nu denotă prezenţa maturităţii de nici-un fel, nu numai a celei politice.

Cunoștinţele de specialitate sunt imperios necesare…dar…tot nu sunt suficiente pentru a putea înţelege și comenta  competent fenomenul politic la nivel de guvern sau de președinte al unei ţări! Este necesară experienţa în aplicarea acestor cunoștinţelor  politice, este necesară confruntarea cu realitatea responsabilităţii multiple și simultane – faţă de cetăţeni, faţă de partidul de care aparţii sau pe care îl simpatizezi, faţă de legile statului în care trăiești, faţă de procesele complexe în urma cărora se ajunge la o decizie politică, faţă de responsabilităţile internaţionale ale ţării – pentru a te putea apropia treptat de stadiul de maturitate politică necesar unui ziarist într-un stat democratic. Este un drum lung și greu…dar numai acesta duce la stadiul din care o populaţie dezorientată, sărăcită și în parte disperată poate fi orientată cu succes spre găsirea unei soluţii. Invectivele, din contră…nu duc la nimic. Ele arată numai că cel care le publică este la fel de dezorientat ca și cititorul și atunci…de se să fie citit?!

Activitatea de jurnalist implică o responsabilitate socială imensă, despre care nu s-a discutat de loc în cei 20 de ani de când presa a devenit liberă!

Desigur că cele scrise mai sus nu aduc nici-o contribuţie directă la rezolvarea problemelor economice actuale ale României. România a mers atât de departe spre un colţ izolat și singur al economiei și politicii mondiale încât un articol nu poate schimba mare lucru. Dacă însă, pornind de la acest articol, se va începe o introspecţie și o schimbare a părerilor, a atitudinilor, a poziţiilor exprimate – atât la ziariști cât și la publicul cititor – atunci…va începe o schimbare de mentalitate spre bine. Dacă se adună mai mulţi participanţi … izvorul devine un pârâu, pe urmă un râu…pe urmă…va începe schimbarea în bine a României.  Schimbarea în bine începe cu schimbarea calităţii mass media: aceasta este ceeace se vede pentru România, privind din afară.

Succes!

CE VA FI ÎN TREI ANI?

Posted by Stefan Strajer On January - 16 - 2011

CE VA FI ÎN TREI ANI?

 

Autor: Prof.univ.dr. Andrei MARGA (Cluj-Napoca)

 

Discursul inaugural rostit de Prof.Univ.Dr. Andrei Marga, la  primirea titlului de

Doctor Honoris Causa al Universităţii „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia

 

De la un proaspăt laureat al titlului de doctor honoris causa se aşteaptă nu numai să aducă mulţumiri, ci şi să formuleze un punct de vedere privind domeniile în care se simte stăpân. Am scris despre filosofia contemporană şi-mi vine mereu în minte întrebarea: ce mai rămâne din filosofia de acum cincizeci de ani în era globalizării? Am scris despre teologii majori ai secolului ultim şi mă întreb: de ce nu reuşesc intelectualii actuali să integreze neliniştile marilor teologi? Am scris despre argumentare şi-mi pun întrebarea: de ce se lasă contemporanii noştri persuadaţi de atât de multe argumente false şi argumentări rău construite? Mă întreb dacă proiectul european postbelic mai este bine înţeles după trei extinderi ale Uniunii Europene, dacă s-au preluat cu acurateţe, cel puţin în cultura de la noi, termenii precum democraţie sau laicitate, dacă nu cumva secularizarea are nevoie de corectură, dacă sensul vieţii nu a devenit, totuşi, confuz la oamenii de astăzi. Îmi pun multe alte întrebări de filosofie sau sociologie şi încerc răspunsuri proprii, pe datele vieţii actuale.

Dar nu interogaţiile mele sunt importante, ci ceea ce se întreabă cei cărora am onoarea să mă adresez. De aceea, în cuvântul meu inaugural, ca membru al acestei prestigioase Universităţi, aş pleca dintr-un alt loc. Un cunoscut director de ziar şi televiziune m-a întrebat zilele trecute: „ce va fi în următorii trei ani?”. Nu sunt, desigur, profet, dar avem nevoie de răspunsuri la astfel de întrebări, iar un universitar care îşi ia în serios îndatoririle este obligat să le dea.

Îmi amintesc, însă, în prealabil, două situaţii: prima s-a petrecut prin 1923, când distinsul rector al Universităţii din Cluj, Iacob Iacubovici, a respins cererea de intrare în universitate a agronomilor spunând: „aceştia nu sunt încă de universitate!”. Putem comenta dacă renumitul chimist de atunci a avut dreptate sau nu, dar un motiv rămâne de reţinut: nu poţi fi universitar fără a fi intelectual, iar un intelectual presupune, totuşi, o concepţie civică şi morală şi un angajament explicit pentru aceasta, pe lângă multe altele. A doua situaţie se petrece sub ochii noştri: dacă un universitar se desprinde din tăcerea adesea oportunistă şi, oricum, costisitoare de la noi şi formulează o opinie în chestiuni ale societăţii, diplomaţii de carton şi noii politruci, ce proliferează în regimul actual din România, pun imediat întrebarea aparent adâncă: cu ce partid este oare acela? Sofismul e simplu: se crede că orice opinie este partinică şi, deci, pătată de subiectivitate, încât orice vorbitor în viaţa publică ar fi bine să fie cel mult un participant care ascultă.

Îmi asum deliberat răspunderea de a discuta pe faţă chestiuni de viaţă, cu argumente fireşte, chiar dacă risc, la rândul meu, să fiu taxat drept „politic”. Replica mea e simplă: ţara, singura, de altfel, care a proclamat după 1989 „apolitismul” intelectualilor, România, o duce cel mai rău în Europa comunitară, iar pretinşii apolitici s-au dovedit a fi anodini propagandişti de sezon. Îmi asum ceea ce Toma d’Aquino spunea cu înţelepciune – „prostia este păcat” – iar Angela Merkel a afirmat recent, cu toată energia: „creştinismul nu este apolitic”, încât, prin implicaţie, intelectualul, demn de nume, nu este nicidecum apolitic.

Vreau să răspund, aşadar, la întrebarea: „ce va fi în trei ani în România?” Iau în seamă deciziile care au dus la situaţia actuală, de la care trebuie, în orice caz, să plecăm, pe care vreau să le evoc succint. O fac la Alba Iulia, căci aici, în locul Marii Unirii şi al reangajării moderne a României, răspunderea analizei trebuie să fie mai mare. Ne amintim, fireşte, ce se scrie în însufleţitoarea Declaraţie de la 1 Decembrie 1918: „În domeniul vieţii publice, se va instaura un regim de guvernare democratică. Drept de vot universal, secret, egal, pe bază de sistem comunal, pentru toţi cetăţenii bărbaţi şi femei ce au împlinit vârsta de 21 de ani. Deplina libertate pentru presă, drept de întrunire şi de asociaţie. Libera manifestare a spiritului şi a răspândirii ideilor.”

Unde ne aflăm acum cu ţara noastră? Să amintim doar că Guvernul României din 2009-2010 a „reuşit” „performanţa” de a scădea cu 1/3 PIB-ul României, de a genera peste 600.000 de şomeri, de a mări datoria ţării la peste 90 de miliarde de Euro, de a tăia veniturile cetăţenilor cu 25-63% şi de a demotiva toate generaţiile. „Performanţa” este rară în Europa şi în lume şi nici o deviză n-a fost mai flagrant contrazisă, de faptele celor care au cultivat-o, pe cât este deviza „Să trăiţi bine!” lansată în 2004!

Autorităţile României nu au la această oră nici o proiecţie de viitor pentru ţară, nici un proiect major nu este în curs de realizare, populaţia tânjeşte să lucreze, dar unităţile se închid (după ce s-au închis peste 30.000 de unităţi în ultimii doi ani!). În 2008, „The Economist” scria că România va suferi datorită „incompetenţei” decidenţilor, iar Comisia Europeană arăta, în 2009, că România este vecină „incapacităţii administrative”. Recent, Banca Mondială acuza proiectul de buget 2010 că este făcut „după ureche”. În fapt, în 2009-2010 România a devenit univoc „lanterna roşie” a Uniunii Europene. Toate evaluările obiective, internaţionale (inclusiv temerea deunăzi exprimată la Washington DC, a „falimentului”) sunt negative în privinţa actualei Românii.

Mai profund decât orice, România trăieşte, sub multe aspecte, cel mai grav declin instituţional de la alegerile din 1948 încoace. S-a intrat în Uniunea Europeană (începând cu decizia din decembrie 1999), în NATO (începând cu pregătirile din 1996), dar meritul nu aparţine nicidecum liderilor de astăzi: nici unul dintre aceştia nu a fost în stare să închidă vreun capitol de negocieri, nici unul nu are la activ vreo faptă remarcabilă. Alegerile prezidenţiale din 2009, probabil singulare în Europa actuală, au reluat „tradiţia” din 1948: nu a contat ce au votat oamenii, ci cum s-au numărat voturile (după ce ministrul de interne a fost înlocuit brusc!), iar ambasadele României (începând cu cea de la Paris), au făcut executări de voturi cu viteză record pe continent! Apoi – tot ca premieră continentală – preşedintele (uzând de arbitrara sa confundare cu „suveranitatea poporului”) a rupt o bucată din PSD şi o alta din PNL (împotriva votului nominal şi a votului cetăţenilor) şi şi-a creat partiduţe la purtător. S-a ajuns astfel la „democraţia aritmetică” ce guvernează astăzi România, cu rezultatele amintite, şi, apoi, la o Curte Constituţională (prin deformarea, devenită regulă, a votului în Camera Deputaţilor). Preşedintele s-a instalat în fruntea unei ierarhii, numită pe drept „africană”, în lucrările de drept constituţional, îşi orientează fără orizont cetele de fideli (ce amintesc adesea de trupeţii din anii treizeci) şi dirijează cu rezultate mediocre o ţară deocamdată înmărmurită. Samuel Huntington vorbea de emergenţa unui „sistem pretorian”: România confirmă diagnoza: o preşedinţie ce destructurează instituţiile şi caută fără ezitare „uzurpări constituţionale” (precum slăbirea Parlamentului) şi „uzurpări legislative” (reducerea la tăcere a unor cetăţeni) pentru a promova un sistem ciocoiesc.

România este astăzi pradă unei patologii politice, pe care oricât am fi de îngăduitori, este realist să o luăm în seamă. Prima patologie a politicii româneşti actuale este „guvernarea prin antagonizare”: acum se caută conflictualizarea celor care lucrează în sfera privată cu bugetarii, mai ieri au fost opuşi întreprinzătorilor salariaţii, acum câţiva ani, tinerii au fost mobilizaţi contra celor mai devreme născuţi şi aşa mai departe. Dă rezultate o astfel de politică? Se văd bine în jur rezultatele: stagnare în epoca celei mai accentuate dinamici din lume, necompetitivitate, reducerea, fie şi relativă, a performanţelor şi, până la urmă, sărăcia.

De „guvernarea prin antagonizare” se leagă imediat alte patologii. Prima este „disfuncţia prezidenţialismului actual”: preşedinţia se interpretează pe sine ca o forţă în luptă deschisă (fie cu Parlamentul, fie cu opoziţia, fie cu pensionarii, ori cu poporul) şi stimulează o „competiţie sălbatică (savage competition)”, în condiţiile unei politizări mai extinse decât oricând şi decât în orice altă societate. A doua este „fuga de răspundere a celor care decid”: aceştia aruncă vina nereuşitei pe orice („criza mondială”, „greaua moştenire”, „colapsul Greciei”, comportamentul supuşilor etc.), fără ca vreun moment să îşi asume vreo răspundere în generarea vizibilă a crizelor actuale. A treia este „constituţie fără constituţionalism”: cei care conduc împing societatea într-o luptă în care nu se mai respectă nici măcar Constituţia, ei înşişi (cum s-a observat, de pildă, la formarea majorităţii guvernamentale alternative, în 2009) căutând să se sustragă controlului constituţional. A patra este „conceperea instrumentalistă a legilor”: legile promovate spre Parlament de către decidenţi nu sunt concepute pentru a exprima interesul public, ci spre a satisface interese de grup aflat în luptă. A cincea este „dictatura majorităţii aritmetice”: ideea profundă a democraţiei dintotdeauna şi de pretutindeni – aceea după care s-ar putea ca un singur cetăţean să aibă dreptate în faţa ecrasantelor majorităţi aritmetice – a rămas străină actualilor lideri din România, iar deciziile se adoptă, mecanic, cu majorităţi aritmetice. A şasea maladie, care încoronează oarecum panoplia nefericită a patologiilor politicii de astăzi din România, este mitul „guvernului tare”: la noi se proclamă obsesiv dezideratul „guvernului tare”, în vreme ce orice ţară civilizată preferă „guvern competent”. În practică, la noi, se ajunge, astăzi, la compromisuri de neadmis pe seama adevărului şi performanţelor.

Nu această situaţie o voi descrie, însă, ci alta, care a făcut-o şi o face posibilă: este vorba de proasta înţelegere a democraţiei de către cei care conduc, care face ca democraţia să nu se mai deosebească îndeajuns de „consultarea maselor” din regimul de tristă amintire sau de „democraţia faptelor” a militanţilor extremismului de odinioară. Este o neînţelegere care transformă democraţia într-o simplă unealtă de promovare a intereselor de „gaşcă” (pentru a folosi limbajul actualei puteri, căruia un distins intelectual ieşean îi caută zadarnic echivalentul în latină!) şi de controlare a societăţii. Vreau să ilustrez ideea neînţelegerii democraţiei de către autorităţile actuale din România prin trei observaţii.

Prima se referă la confundarea legitimităţii cu legalitatea. Trec peste faptul că la guvernanţii de astăzi nu este vreun semn că înţeleg ce înseamnă legitimitate. Ei cred că, după un scrutin legislativ la care au participat 40% dintre alegători, iar partidul lor a obţinut în jur de o treime dintre voturile exprimate, totul este în regulă. În fapt, spus fără ocolişuri, în România actuală, nu există legitimitate a deciziilor, chiar dacă, forţând „democraţia aritmetică”, se obţine o legalitate chinuită. Oriunde în lume, astfel de guvernanţi ar fi precauţi, dacă ar avea cultura legitimării.

Este straniu comportamentul „aleşilor”: ştiind bine că nu vor mai fi aleşi a doua oară, cinismul întrece orice limită înregistrată în democraţiile europene. Peste noapte, unii devin „independenţi” (ceea ce este, în fond, ilegal, oricând aceştia putând fi acţionaţi în justiţie de către cei care i-au votat cu sigla unui partid cu tot!) şi relativizează, oportunist, toate opiniile lor anterioare. Alţii spun în privat ceea ce cred cu adevărat despre guvernanţi, pentru ca în declaraţii publice să îşi umfle pieptul, ca eroici apărători ai liniei partidului. „Reprezentarea poporului” care i-a ales au uitat-o cu totul, în numele „mandatului imperativ” al partidului, care îi târâie în soluţii proaste.

Guvernanţii actuali din România nu înţeleg că democraţia nu se lasă redusă la numărarea voturilor şi la stabilirea celui care are un vot în plus. „Democraţia aritmetică” şi „dictatura majorităţii aritmetice” au fost criticate plenar de cultura democratică a lumii civilizate, iar un democrat onest ştie că un consens cât mai larg, mai ales atunci când aritmetica este subţire (câteva voturi în Parlament în plus) sau discutabilă (în definitiv, ce ar fi fost dacă la alegerile prezidenţiale din 2009 numărarea voturilor ar fi fost alta? sau dacă se lua în seamă victoria în ţară a candidatului rival?) este soluţia înţeleaptă. Carpaticii democraţi de mucava nu înţeleg – se vede prea bine – ce înseamnă democraţia. Până la urmă, pentru ei, poporul este cel care nu este bun (după cum arată şi remarca unuia: „nu se obţin banii de la Bruxelles, căci se lucrează cu români!” sau invitaţia recentă a preşedintelui la „a folosi libertatea câştigată pentru a părăsi ţara”).

Peste toate, cei care administrează România actuală nu înţeleg legătura indisolubilă dintre democraţie şi valoarea profesională a reprezentanţilor. Precum odinioară Ceauşescu, puterea apelează la persoane de calitate îndoielnică, încât, pe de-o parte, să nu fie vreun pericol de concurenţă din partea acestora şi, pe de altă parte, să se poată oricând arunca vina pe cineva. La rândul lor, persoanele acestea reproduc nivelul redus de competenţă şi onestitate: cei pe care îi numesc sunt, deopotrivă, mai curând incompetenţi, docili, agresivi, cu destule pete la activ. O ţară care are nevoie, ca de aer, de persoane competente şi integre, capabile să imagineze, să gândească şi să implementeze soluţii chibzuite, cade astfel pradă unor administratori nepricepuţi, care o trag în jos. Cu un preţ uriaş, însă, pe care îl plăteşte, ceas de ceas, inevitabil, fiecare cetăţean.

Peste toate, însă, din păcate, sărăcia inundă cu repeziciune, din nou, România – fapt care ar trebui să îi pună cel puţin pe gânduri pe propagandiştii politicii din zilele noastre. Efectele sunt multiple: neputinţa capitalizării, scurgerea rapidă de resurse şi pierderea prestigiului internaţional. Bucureştiul este vizitat rar, din complezenţă, reprezentanţii români contează doar formal (dacă nu cumva sunt ignoraţi sau aţipesc la reuniuni, cum se poate observa în tot mai multe filmări), adesea ei nu înţeleg problemele puse în discuţie, singurele instituţii internaţionale (precum CEPES), care mai existau la Bucureşti, au fost desfiinţate, nu s-au putut folosi resursele Uniunii Europene şi susţinerea SUA.

La aceste premise lăuntrice României actuale, sunt de adăugat, pentru a putea răspunde la întrebarea „ce va fi în trei ani?”, premise contextuale. Le enumăr cât mai succint. Competiţia internaţională stimulată de globalizare şi de criza declanşată în 2008 se va intensifica. Centrul economic al lumii se mută în Asia de Sud-Est. SUA rămâne principalul actor al lumii, dar China se ridică la rangul celei de a doua supraputeri, Rusia revine printre forţele hotărâtoare, iar alianţa Franţa, Germania, Rusia va avea un cuvânt mai greu de spus. Societăţile avansate trec deja la „noua economie”, iar „statul social” este supus unei revizuiri profunde şi promiţătoare.

Ce va fi România în următorii trei ani depinde de ceea ce ea face acum, în condiţiile date de premisele amintite. Nu se poate răspunde concret la întrebarea „ce este de făcut?” fără a lămuri în prealabil „cine poate face?”. Cu datele pe care le are la activ (alegeri fracturate, incapacitate administrativă, îmbrăţişarea modelului african, selectarea mediocrilor în roluri publice etc.) actuala putere – preşedinte, guvern, aparat – nu va scoate România din cea mai gravă criză a istoriei ei moderne. Dacă se va încerca prelungirea acestei puteri – ceea ce este de aşteptat să se forţeze – situaţia românilor se va înrăutăţi, fie şi în termeni doar relativi.

Eroarea politicii actuale este de direcţie – înainte de a fi de alte naturi, şi ele importante. Atunci când la începutul anului 2009, s-a configurat dezechilibrul bugetar, în loc să se consulte specialişti reali şi să se caute o direcţie de dezvoltare pentru România, s-a apucat direcţia comprimării activităţilor – care a fost şi este oriunde în lume contraproductivă. Spus mai simplu: abordarea oficială din România, a crizei financiare şi economice începută în 2008, este eronată! Nu s-a lămurit nici un moment provenienţa crizei (cum s-a produs criza? ce decizii au fost luate în prealabil? cine le-a luat? a cui este răspunderea?) şi se izolează, în abordare, deficitul bugetar, ce este acuzat exclusiv, de structura bugetului, ultima se rupe de economie, iar economia de politici şi de mişcările din societate. Izolările acestea, triple, ar fi chestiune de interes doar euristic dacă nu s-ar lua decizii pe baza lor. Aceste decizii nu dau rezultate nu numai pentru că ating interesele foarte multor oameni, nu doar pentru că cetăţenii sunt afectaţi şi-şi exprimă nemulţumirea. Ele nu dau rezultate deoarece sunt greşite tocmai din punct de vedere economic, iar dovada peremptorie este împrejurarea că nici o ţară nu practică astfel de „soluţii”.

România s-a umplut între timp de mistificări, care împiedică înainte de orice discutarea onestă a situaţiei. Se decretează de sus că numai cu o persoană anume „România va traversa deşertul”. Că nimeni nu are proiecte alternative. Că de vină este „criza mondială”. Că am fi după două decenii de erori. Şi altele. Ca şi în anii optzeci, înainte de înlocuirea lui Ceauşescu, este de procedat astăzi la demistificări şi la aducerea pe agenda publică a veritabilelor probleme ale ţării.

Situaţia ţării este pe muchie (tehnologic, economic, social, politic, cultural), încât la întrebarea „câţi ani vor trebui reparaţiei celor stricate în 2009-2010?” economişti de bună calificare spun aproape automat opt-zece ani. Este adevărat că Paul Krugman argumenta nu de mult că şi criza din 1929 s-a încheiat abia în 1945! Eu cred că schimbarea politică neîntârziată din România ar pune ţara în mişcare în trei-şase luni, iar un nou mod de dezvoltare ar putea fi instalat destul de repede, cu cetăţeni pricepuţi şi devotaţi. În puţini ani, România nu numai că ar înlătura daunele grele ale lui 2009-2010, dar ar reintra între ţările respectate ale lumii.

Nu vreau să proiectăm utopii sau să ne lăsăm în seama reveriilor. Dar nici nu este cazul să se cedeze actualelor direcţii şi persoane, demult compromise. Este vorba de a ne clarifica şi de a acţiona energic, ca altădată la Alba Iulia. Pun în joc, fie şi numai numindu-le aici, şapte concepte ale schimbării: „stat ca păzitor al ordinii”, „democraţie ca formă de viaţă”, „nouă industrializare”, „consolidare a pieţei interne’, „independenţa justiţiei”, „descentralizare prin subsidiaritate”, „reconstrucţia democratică a statului” şi lansarea dialogului în societate.

Deunăzi, la Toruń şi Roma m-a întâmpinat aceeaşi întrebare: ce aţi face în România, ce deviză aţi recomanda? Am răspuns fără ezitare cu o formulă biblică deja folosită cu succes de multe ori în istorie: „Nu vă fie frică!” Am adăugat, însă, o formulă cu aceeaşi origine: „Să trăim în adevăr!”. Curajul şi adevărul ar fi timpul să redevină virtuţi carpatice! Dar se cuvine să fim lucizi: nu pot deveni astfel de virtuţi fără acţiunea conştientă şi responsabilă a intelectualităţii.

Ce va fi peste trei ani? Să răspund la întrebarea cu care am început. Dacă se continuă ceea ce este acum, atunci vom avea o ţară lovită de sărăcie, la coada Europei, în care unii se vor bucura că au ceva mai mult decât alţii. Dar toţi vor suferi, fizic şi nefizic, sub o cohortă de trupeţi care vor avea o victorie poate ceva mai puţin stingherită decât a fraţilor de spirit, adoptaţi incult şi, poate, involuntar, precum Goebbels sau Sauckel. Îmi amintesc că în dramatica dezbatere din Germania anilor treizeci asupra cauzelor prăbuşirii democraţiei în ţara sa Thomas Mann a atras atenţia asupra venirii la conducerea ţării a categoriei celor mai necalificaţi şi mai corupţi. În intervenţia la „Vocea Americii”, din 10 aprilie 1945, celebrul romancier trăgea astfel bilanţul: „În Germania acum doisprezece ani, ultimii şi cei mai de jos, din punct de vedere uman, au venit la conducere şi au determinat faţa ţării”. Bilanţul era trist, catastrofa Germaniei se produsese. La noi trebuie, oare, aşteptată prăbuşirea mai departe, fie ea şi paşnică?

Dacă curajul şi pasiunea adevărului vor prevala, dacă intelectualii acestei ţări îşi vor spune cuvântul, atunci va fi altfel. Ne amintim ce spunea Seaton Watson: „toate trăsăturile menţionate, mizeria ţăranilor, brutalitatea birocratică, educaţia falsă şi o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ al responsabilităţii sociale, ai căror cei mai privilegiaţi membri au fost gata să-şi trădeze de la o zi la alta principi­ile, în schimbul unei primiri la liderul suprem, toate acestea au existat în România în grad proeminent”. Iar acestea le scria un foarte mare filo-român, în cartea Eastern Europe between the wars (Cambridge University Press, 1945). Citez, în continuare: „Democraţia nu poate înflori în astfel de atmosferă. Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părţi ale Europei răsăritene. Nici un progres nu va fi făcut până când nu se abandonează aceste metehne iar o nouă abordare va fi pregătită să-i ia locul. Perioada tranziţiei va fi lungă şi dureroasă. Dar atunci când va fi încheiată, marile energii şi calităţi ale poporului român, al doilea ca efectiv şi probabil cel mai talentat în Europa răsăriteană, îi va asigura acea poziţie onorabilă pe care nu a fost încă în stare să o atingă”. Nu ar fi cazul ca intelectualii să se decidă şi să încheie astăzi, în sfârşit, acea tranziţie lungă şi dureroasă?

 

Prof.Univ.Dr. Andrei MARGA

Rector

Universitatea „Babeş-Bolyai”

Cluj-Napoca

6 decembrie 2010

 

EMPATIA ŞI… SPAŢIUL SCHENGEN

Posted by Stefan Strajer On January - 2 - 2011

EMPATIA ŞI… SPAŢIUL SCHENGEN

 

Autor: Radu MIHALCEA (Chicago, USA)

Era o dimineaţă mohorâtă de decembrie… ajun de Craciun. Cei 300 de cai de sub capota maşinii ştiau că mergem spre casă şi trăgeau din toate puterile… Nu puteam să-i controlez mereu fiindca la viteza asta maşina străbătea mai mult de 50 m în fiecare secundă şi eu trebuia să fiu foarte atent la ce se întâmplă în faţă… Distanţa de frânare putea să fie de cca 150 m, timpul meu de reacţie era de 0.2 sec iar timpul de reacţie al frânei era de 0.3 sec… Deci aveam nevoie de cel puţin 175 m liberi ca să pot evita un accident: privirea mea încordată baleia autostrada undeva între 200 şi 300 m în faţă încercând să ghicească intenţiile celor care mergeau pe banda 1. Banda 2 era de multe ori liberă – altfel nu mi-aş fi permis să conduc aşa de repede – iar eu mergeam pe banda a treia, rezervată în Germania pentru cei care se grăbesc… Ştiam că acul vitezometrului lui urca pe nesimţite şi din când în când îi aruncam o privire scurtă: iarăşi 230 Km/ h! „Ho, hoo…caii tatii!” le spuneam în şoaptă şi puneam uşor piciorul pe frână reducând viteza la 180 Km/h,  viteza mea „de croazieră”. În maşină era linişte şi cald,  zgomotul motorului se forma undeva în spate şi eu nu-l mai auzeam, nu auzeam decât şueratul vitezei prin steaua cu trei colţuri care împodobeşte botul fiecărui Mercedes…

Pe neaşteptate clopoţelul telefonului a înterupt liniştea concentrată din maşină… Am pus piciorul pe frână, am încetinit la 140 Km/h, am trecut pe banda a doua – în spatele meu venea un Porsche – şi am ridicat receptorul: „Dă drumul la radio, în România este revoluţie!” îmi spune soţia… Era anul 1989! Am trecut pe prima banda, am încetinit la 80 km/h… “Peste 15 ani, când o să ies la pensie o să mă pot întoarce ACASĂ!” visam eu la volanul maşinii… „ACASĂ” fiind acolo, în Constanţa, pe malul Mării Negre şi nu aici, unde acum mă aşteptau soţia şi copii… Ne-am fi întors cu toţii…

Era o altă dimineaţă mohorâtă de decembrie… Cei 300 de cai trăgeau liniştiţi dar cu toate puterile… Autostrada era goală, numai departe în faţă, pe banda de avarie se întâmpla ciudat şi eu nu puteam să desluşesc ce… Dar după 2-3 secunde am văzut că era vorba de o maşină şi… de un om în spatele ei… O împingea acum, la vale… dar dealul următor era puţin mai încolo… „Ăsta nu poate să fie decât un român!“ mi-a trecut prin cap pe când treceam ca fulgerul pe lângă el: am şi pus piciorul pe frână… M-am oprit după 200 m, am ieşit pe banda de avarie, am dat înapoi, m-am dat  jos din maşină. “Ce faci taică, aici?” “Mă duc la Roterdam, la băiatul meu!” “Pâi mai ai 600 km… cum vrei să ajungi până acolo?” “M-a lăsat motorul!” …L-am luat la remorcă, am lăsat maşina la o parcare, l-am dus acasă la mine, am telefonat cu băiatul lui… Era anul 1995! Multe dintre motoarele despre care eu ştiam că există în România, începuseră să dea rateuri…

Era o a treia după amiază mohorâtă de decembrie… Plecasem la ora patru dimineaţa din Bucureşti, la ora 14 ajunsesem la Nadlac şi avusesem un moment de fericire pentru că străbătusem 600 km în numai 10 ore… Între timp trecusem de Viena, cei 300 de cai ai mei simţeau deja apropierea de casă şi trăgeau din toate puterile… Îmi planificasem să ajung la miezul nopţii ceea ce însemna să fac 1400 Km în 10 ore… Ştiam că îmi va reuşi…Mă deranja totuşi lipsa de viteză din România şi mă tot gândeam: “Cum de a apărut această diferenţă colosală? De ce nu se mişcă România mai repede? Când o să mă pot întoarce dacă ei merg aşa de încet?” Era anul 2000!  

Era o altă dimineaţă mohorâtă de decembrie…În vama Nădlac mă întreabă vameşul:  “Unde este rovigneta dvs?” “Care rovignetă?” întreb eu…”Dacă călătoriţi în România trebuie să aveţi o rovignetă…Trageţi pe dreapta şi mergeţi la ghişeul ăla!” Mă duc la ghişeu…şi vameşa întră direct în subiect: “Aveţi euro sau dolari?” “Am!” zic eu şi scotocesc  prin buzunarele pantalonilor ştiind précis că că acolo nu aveam decât bani mărunţi…Scot vre-o 20 €, îi pun pe masă…”Nu-i de ajuns!” Mai scotocesc…scot încă patru…”Nu-i de ajuns!” Mă mai scotocesc puţin, mai scot vre-o doi…Vameşa se uită dispreţuitoare la mine….”Văd că sunteţi un om cumsecade…şi mi-e milă de dvs. cu toate că încălcaţi legile ţării…Hai, mergeţi!”  les…dar mă întorc: “Şi rovigneta?” “În Ungaria nu aveţi nevoie de rovignetă!”…”Câtă dreptate are…!!” mă gândeam eu şi m-am uitat încă o dată în paşaport, la pagina unde era viza de şedere permanentă în SUA… Acolo vameşii nu bagă în buzunar banii cuveniţi statului… Adio, adio visul meu scump de întors la Constanţa, adio!…Era anul 2005!

Era o dimineaţă mohorâtă de decembrie…Cei 300 de cai ai maşinii mele stăteau în grajd (sorry: în garaj!) şi ronţăiau din ovăzul imaginar pe care-l pusesem într-o iesle imaginară…Răsfoiam în linişte cele 300 de ştiri zilnice de pe internet când îmi sare în ochi informaţia că atât Germania cât şi Franţa se impotrivesc intrării României în spaţiul Schengen de acum în două luni de zile… Era anul 2010! S-au trezit nemţii! S-au trezit francezii! Dar românii…? Oare s-au deşteptat şi ei? Un îndemn poetic există de vre-o 150 de ani!

Răsfoiesc ziarele româneşti… şi găsesc o primă explicaţie: într-un proiect de investiţii, România s-a decis să cumpere o altă tehnologie, nu cea franceză şi atunci francezii… Ei aşi! Chiar aşa? Măăii… ”Ăsta …nu s-a deşteptat încă!” m-am gândit eu şi am pus ziarul de o parte…Iau altul, unde chiar găsesc titlul “De ce nu este primită România în Spaţiul Schengen?” Îl citesc pe nerăsuflate …pe urmă îl recitesc încet, literă cu literă şi…nu mă dumiresc! Autorul a scris o pagina şi jumătate dar n-a spus de ce România nu este primită în spaţiul Schengen…!? Formidabil! Dar ce a scris?

Iau o foaie de hârtie şi fac o listă cu ideile la care părerile noastre sunt identice:

-“România…la data primirii în Nato şi EU…era departe de standardele ţărilor care urmau a ne fie parteneri.” De acord! 

-“În România trăieşte un popor demn… care pretinde acelaş tratament ca şi celelalte popoare…” Subscriu!

Cam atât în ceea ce priveşte punctele comune!

Şi restul? Aleg trei dintre afirmaţiile “cele mai tari”:

-“(UE)…nu este cu nimic superioară vechii Uniuni Sovietice…” Booom!

-“…mă gândesc… să revin în politică… pentru a determina poporul român să părăsească UE.” Booom! Booom!! Tare de tot!

-“…se vor găsi unii care să nu fie de acord cu acest punct de vedere… probabil că în calitatea lor de sclavi în vreo redacţie finanţată din afară intră în obligaţia lor să-şi apere stăpânii de orice atacuri venite din partea românilor”.

Aici mă opresc… şi mii de gânduri îmi trec prin cap cu o viteză mai mare de 200 Km/h…Ceea ce autorul a scris aici este citit de diaspora română…care ia articolul drept bun: a fost publicat într-un ziar românesc de prestigiu de către o personalitate cu titluri universitare! Pe baza acestuia diaspora îşi formează o părere despre România şi despre UE…

Ziarul mai este citit şi de organele de supraveghere ale  presei din SUA şi din UE…şi i aceştia îşi formează o părere despre autor, despre diaspora română şi despre România…Informaţiile respective, condensate,  ajung pe masa de lucru a politicienilor care guvernează tările respective…şi…vor fi analizate înainte de a se lua alte hotărâri…În cadrul analizelor se foloseşte un concept denumit “empatie”, care ar trebui să nu lipsească nici-o dată din relaţiile între oameni, care ar fi trebuit să fie parte componentă a articolului dar nu este de recunoscut în textul publicat… Empatie…Poate că ar trebuie să discutăm mai întâi despre ea?

Ce este empatia?

Empatia  – nu simpatia, nu antipatia – este o atitudine de bază în relaţiile interumane prin care fiecare partener  încearcă să intuiască problemele celuilalt şi capătă astfel  posibilitatea să-i vină în întâmpinare contribuind  esenţial  la eliminarea unor conflicte potenţiale sau a celor apărute deja. Empatia înseamnă a pătrunde în lumea gândurilor celuilalt, al înţelege şi…dacă interesele coincid, a deschide posibilitatea unei  colaborări bazată pe interesul reciproc. Cumva asemănătoare, în întreprinderi se foloseşte noţiunea de “chimie” dintre şefi şi angajaţi, dintre colegi, dintre partenerii de afaceri, etc: dacă “chimia” corespunde… există o primă garanţie pentru o colaborare cu succes. În articolul “The win-win strategy” publicat în Meridianul Românesc din….am prezentat un concept cu componente asemănătoare.

Empatia este o componentă de bază şi a relaţiilor diplomatice. La primirea României în UE, statele UE au arătat o mare doza de empatie, acceptând România ca membru cu toate că nu era pregătită pentru acest pas…asta a spus chiar autorul articolului. În schimb UE aşteaptă un grad similar de empatie din partea populaţiei române, dar răspunsul autorului este cuprins în expresia “…să-şi apere stăpânii de orice atacuri venite din partea românilor”. Românii să atace Franţa? Sau Germania?…Haida de! Dacă ataci …nu mai poate fi vorba de empatie…şi deci n-ai ce căuta nici în UE, nu numai în Schengen.

Dacă declari că numai te gândeşti să ataci atunci arăţi că nu ai înţeles conceptul UE…care a fost iniţial creeată pentru a impiedica dezvoltarea unei industrii de război care să faciliteze al treilea atac german împotriva celorlalte tări europene şi apariţia unui al treilea război mondial…Conceptul de bază al UE a fost şi este asigurarea păcii în Europa… dar uite că s-a găsit un român care să “atace”!

Măiii!! Conceptul UE este unul franco-german… iar românii ar dori să fie primiţi şi ei… dar pun condiţia să schimbe niţel conceptul, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale? Haida de!! Chiar aşa?

UE aşteaptă nu numai  o atitudine empatică din partea ţărilor candidate la membrie… ci aşteaptă îndeplinirea 100% a cerinţelor UE puse la aderare…în sensul  şi în felul în care acestea sunt înţelese de ţările deja membre. Trebuie spus că există mari deosebiri între ceea ce înţelege UE, Germania şi Franţa pe de o parte şi ceea ce înţelege România – sau românii – pe de altă parte. Trebuie spus că aceste deosebiri îşi au rădăcinile în tradiţiile milenare ale ţărilor respective… iar dacă România doreşte să devină un membru cu drepturi depline trebuie să… se adapteze 100% la cerinţele UE. Asta este şi va fi foarte greu fiindcă este vorba de cultura unui popor întreg şi schimbările de cultură durează decenii dacă nu secole…Altfel…

Din punctul de vedere al culturii (cultură de întreprindere sau de organizaţie, nu cultură în sensul de artă), UE este o organizaţie germano-catolică în timp ce România este o ţară latino-ortodoxă. Deosebirile dintre aceste două forme de civilizaţie rezultă în primul rând din diferenţele de înţelegere în practicarea religiei – cu rădăcini de 1700 de ani în vestul Europei şi de numai  800 de ani în est – şi în al doilea rând din diferenţele de înţelegere în atitudinea faţă de puterea de stat şi de regulile de convieţuire socială. Ambele se potenţează reciproc aşa că rezultatul multiplicării 2 x 2 nu este 4 ci 6 sau 7 sau 8…

Asta este deosebirea între UE şi România. Şansa de a progresa  – relativ rapid – de la 2 la 8…este cea pentru care guvernele României s-au zbătut ca România să fie acceptată ca membru al UE…În rest, din colaborarea cu UE rezultă numai probleme fiindcă:

-religia catolică (sau protestantă, ca variantă a ei) este extrem de dinamică, mobilizează şi serveşte societatea într-un mod exemplar. Există grădiniţe, organizaţii educative de tineret, şcoli, universităţi, institute de cercetare, expoziţii de artă, spitale, case de bătrâni, ospicii, locuinţe şi multe altele, toate sub conducerea bisericii catolice (sau protestante) în care au loc o mulţime de activităţi dedicate nu numai credincioşilor ci întregii populaţii. Predicile săptămânale durează numai 3/4 oră şi tratează multe probleme ale vieţii cotidiene. Nimic din toate acestea nu se regăseşte în biserica ortodoxă română.  Enoriaşii respectivi…se deosebesc atât de mult unii de alţii de parcă ar trăi pe două planete diferite…

– forma de stat germanică s-a manifestat organizat şi a creeat primul imperiu germano-catolic acum 1200 de ani. De atunci şi până acum germanii au rămas tot timpul în fruntea Europei, au creeat o mare parte din muzica mondială, din filozofie, din tehnică, din medicină şi sunt mai departe o forţă în economia şi în ştiinţa mondială. România a fost creată acum 140 de ani…şi cu câteva excepţii nu a creeat nimic de seamă pentru cultura mondială…

Pentru a te putea măsura de la egal la egal cu nemţii şi francezii trebuiesc mai întâi depăşite handicapurile determinate de istorie şi de religie, de cultură…Altfel…nu merge!

Poate ar fi cazul ca românii să dea dovadă de empatie şi să se întrebe mai întâi: “Ce vor afurisiţii aştia de francezi şi de nemţi şi ce ar trebui să schimbăm la noi…pentru a fi acceptaţi în rândul lor?” Fiindcă despre asta este vorba: despre schimbare. Trebuie schimbată atitudinea faţă de sine însăşi (Lasă-mă să te las!), faţă de muncă (Las’că merge şi aşa! Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc!), faţă de conducerea ţării (Citez dintr-un ziar românesc de săptămâna asta: “Escroc, incult şi beţiv, înconjurat de interlopi, interloape, ţoape şi falşi intelectuali, conducătorul…), trebuie băgată în puşcărie vameşa care colecta banii pentru ea şi pentru colegii ei şi nu pentru ţara care a numit-o pe post şi care o plătea ca să-i apere interesele, trebuie judecate marile procese de corupţie sau hoţie ai căror acuzaţi se ascund în parlament…Trebuie schimbată radical calitatea materialelor scrise în ziare sau difuzate în mass-media pentru a putea da o orientare oamenilor care rătăcesc acum zăpăuci dintr-un colţ într-altul în căutarea unei soluţii şi dau vina pe cine nimeresc fără să le treacă prin cap că orice schimbare în bine începe de la persoana propie…Sunt atât de multe de schimbat încât asta ar dura decenii, poate mai mult de cei 30 de ani pe care i-am prezis eu în urmă cu câteva luni. De fapt… trebuie schimbat totul…Poate ar trebui schimbată întreaga populaţie cu o alta, venită din ceruri şi care într-un an de zile ar putea să transforme această ţară în paragină într-o gradină…Dar poate că ar trebui început mai modest şi anume cu îndeplinierea condiţiilor UE fiindcă acestea sunt teribil de avantajoase pentru România: este vorba de alinierea cu două ţări care se află pe primele locuri din lume în ceea ce priveşte cultura, arta, ştiinţa, economia …Nu-i aşa că ar fi teribil ca şi România să ajungă la acest nivel ba încă cât mai repede? Şi atunci…intrarea în Schengen ar mai fi oare o problemă?

Deci soluţia ar fi să se pornească de la empatie şi să se ajungă în Schengen?

Mă întorc la experienţele mele cu maşina şi-mi pun întrebarea cum a fost posibil ca în 15 ani să fi fost distrus visul meu de a mă întoarce într-o Românie avansată, aproape aliniată cu puterile europene? Cu câtă plăcere aş fi zburat în patru ore pe autostrada Nădlac – Bucuresti  ca să ajung după încă o oră şi jumătate  la Constanţa! Cum a fost posibil ca dintr-o ţară agrară (1947) România să devină o ţară industrial – agrară (1980) şi dintr-o ţară fără datorii externe (1989) să devină o ţară îndatorată până peste cap, una dintre primele 10 din lume candidate la faliment, care importă 90% din produsele agricole şi nu mai produce mai nimic? Cum a fost posibil? Unde sunt uzinele construite de mine şi de colegii mei  sau la care am lucrat între anii 1960 – 90: 23 August, Filatura Românească de Bumbac, Timpuri Noi, Uzina de Masini Grele Iasi, Steagul Roşu, Tractorul, Uzina de Locomotive Diesel – Electrice Reşiţa, Fabrica de Scule Râşnov  şi multe, multe altele, câteva sute în total…?

Răspunsurile sunt diferite dar foarte multe au acelaş tenor: ceilalţi – UE, Germania, Franţa, Ruşii, evreii şi mulţi alţii – sunt de vină! Ceilalţi…adică (citez):

-“Comisarii noii Uniunii Sovietice (Europene), principalii şi singurii vinovaţi de toate nenorocirile…din România.” Oare autorul a uitat “căpuşele” care au distrus întreprinderile româneşti vânzându-le materii prime la un preţ dublu decât al pieţii şi cumpărând produsele finite la jumătate de preţ? Oare autorul n-a văzut jaful fără margini la instalaţiile de irigat din Bărăgan şi din Dobrogea şi din altă parte din care nu au mai rămas nici măcar dalele de beton ale canalelor de apă? Nu se poate!

-“Poate că vesteuropenii nu au distrus complect această ţară…” Vesteuropenii? Eu am lucrat cu ei, am lucrat cu UE şi – împreună cu alţi colegi – am adus două milioane DM în România, neranbursabili. Autorul articolului a avut trei stagii de lucru la o universitate daneză…nu cumva a fost plătit de UE? Mi se pare că la Calafat se construeşte un pod peste Dunăre cu bani europeni. Autostrada Timişoara – Arad este pe ¾ finanţată de UE…România nu a putut absorbi decât cca. 30% din fondurile puse la dispoziţie de UE şi au fost deja milioane de € în fiecare an…

Vesteuropenii au distrus ţara? Şi Vântu şi Năstase şi FMI şi Banca Religiilor şi…ăştia toţi sunt… vesteuropeni? Şi libanezii, şi turcii si egiptenii şi mulţi alţii din spaţiul arab care au cumpărat întreprinderi şi au semnat obligaţia de a investi milioane…şi pe urmă au desfiinţat întreprinderile, au vândut maşinile la fiare vechi şi au închiriat spaţiile ca depozite…că altceva …decât comerţ …nu ştiau să facă? Mi-aduc aminte că atunci când au fost privatizate telefoanele, compania germană Telekom împreună cu altele s-a retras din licitaţie… aşa că o companie grecească necunoscută a devenit propietara telefoanelor din România… De ce s-au retras nemţii? Nu ştiu… Dar ştiu că în Germania darea de mită este pedepsită cu închisoarea… Poate de asta?

Aş putea continua cu exemple şi cu citate…dar…ce folos…! De douăzeci de ani cititorii români sunt alimentaţi cu ştiri de acest fel…şi mulţi dintre ei şi-au format părerea că autorii care scriu aşa sunt bine informaţi şi au dreptate…Eu sunt sigur că publicul român este îngrozitor de dezinformat şi în mare parte dezorientat…

Acum …informat sau nu…ce-i de făcut? România se află într-o stare dezastruoasă, cu asta suntem de acord. Până şi învăţământul superior, cândva fala României, este la pamânt…Cei câţiva tineri supradotaţi care apar în fiecare an, iau drumul străinătăţii de îndată ce s-au afirmat cât de cât…Medicii, alţi intelectuali şi nu numai ei pleacă pe capete…şi din această hemoragie de cadre nu văd cum România ar putea să-şi revină. În 1947 a fost distrusă intelectualitatea – cea care exista pe atunci – pe urmă evreii au părăsit ţara (evreii formează elita societăţii americane, asta numai ca exemplu!), pe urmă nemţii s-au repatriat (şi nemţii formează elita oriunde s-ar afla), pe urmă au plecat românii care cum a putut, dar aceia se numărau în  orice caz printre cei mai puţin “adaptaţi”, cei mai puţini cu “capul plecat”…Cine a mai rămas?…

Este totuşi un avantaj că un comandant de vas a ajuns preşedinte: marinarii sunt obişnuiţi să înfrunte furtunile şi marea pe care navigă România acum este extrem de furtunoasă! Însă lipsa de concepte politice şi economice a opoziţiei poate duce pe oricine deadreptul  la disperare! În afară de moţiuni de neîncredere – care n-au nici-o şansă din cauza majorităţii parlamentare a guvernului – nu am văzut nimic de la ei. Asta-i tot ce pot două partide politice româneşti?? Sărmana, săraca ţară! Întradevăr săracă! Cine a zis ultima oară că România este o ţară bogată?! Oh, Dumnezeule!

Mai este un punct, ultimul şi cel mai dureros!! Îl citez fiindcă l-am întâlnit mereu în ultimii ani de zile: “…vesteuropeni …îşi permit să ne trateze ca pe nişte cetăţeni de rangul doi sau trei”. Am colaborat câţiva ani buni cu EU, am trăit câteva decenii în Europa de Vest  şi pot să-i asigur pe autor şi pe toţi cei care gândesc în acest fel că vesteuropenii nu spun aşa ceva: asta nu ar corespunde cu  “political corecteness” şi ei se feresc de o asemenea greşeală, acolo considerată foarte gravă. Românii însă, prin felul lor de a înţelege lucrurile, prin modul lor de a ignora empatia, prin felul lor de a da buzna în casa europeană unde cer imediat să modifice regulile de joc, prin felul lor de a-şi îndeplini angajamentele numai pe jumătate, de a-şi mătura gunoiul sub preş spunând că au făcut deja curat, prin trimiterea celor mai buni dintre ei în Parlamentul European, prin delegaţii care cerşesc  la colţurile de stradă în marile metropole europene, prin articolele defăimătoare din ziarele lor…ei bine…ei bine românii ăştia…Nu, nu sunt toţi românii, sunt numai o minoritate gălăgioasă, dezorientată şi dezinformată, dar mulţi se iau după ei…Ei bine…Ce să mai zic? Asta e! Este chiar aşa! Nu că zic vesteuropenii, ci fiindcă este aşa cum a scris autorul articolului! El are dreptate…cel putin de data asta!

Cine-şi închipuie că…ce ştim noi… ştim numai noi…se înşeală amarnic. La fel se înşeală cei care cred că România este monitorizată numai atunci când vine delegaţia FMI sau o alta…Nimic mai fals! Există mii de informaţii care sunt cercetate zilnic, analizate, compilate, interpretate de oameni de mare specialitate şi fineţe…Că magistratura a mai amânat un process de conrupţie? Asta se ştie la Berlin înainte de a apare în presa din Bucureşti…Că vestul este de vină despre situaţia în care românii şi-au adus propia ţară după 21 de ani de democraţie rominească?  Se ştie de mult…că mulţi români se îmbată cu apă rece…Şi atunci nu rămâne decât sinceritate totală şi aplicarea cu consecvenţa a normelor cerute de UE, altfel…nu există nici-o şansă.

Dar  vre-o soluţie, există?

În primul rând românii ar trebui să recunoască starea în care se află ţara şi ei înşişi: numai dacă pornesc  de la o bază sănătoasă pot construi ceva de durată.  Construcţiile imaginare care pun la bază vina altora pentru nenorocirile româneşti sunt…aeriene…sunt văzduhiste, după cum ar spune un prieten de al meu.

Abea pe urmă  se poate trece la implementarea unei soluţii căci…există una…dar este grea şi durează ani…Soluţia constă în aceea că fiecare dintre cei rămaşi în ţară să se ia de ciuf şi…să se tragă pe sine însuşi din mocirlă, afară! Asta înseamnă să înveţe cu insistenţă, zi şi noapte, ceea ce îi interesează, să-şi schimbe o mare parte din apucături, să-şi însuşească cât mai mult din ceea ce pune la dispoziţie UE…să…să…şi asta în continuu în următorii 20 de ani…

Ah, mă scuzaţi vă rog, soţia mă strigă…Trebuie să scot cei 300 de cai de la maşina mea, afară, la aer curat! Dacă credeţi că aţi avea nevoie de ei ca să trageţi România afară din noroi…vii împrumut cu plăcere împreună cu lanţurile pentru roţi, ca să puteţi trece de orice obstacol alunecos!

Deci: prin empatie …în Schengen!

Succes!

PS: Eu nu lucrez în nici-o redacţie, nu sunt plătit de vre-o putere străină, pensia mi-o primesc din Germania fiindcă am lucrat acolo ca inginer…şi cu toate astea am o altă părere decât autorul citat. De unde se vede că o altă opinie românească nu se verifică în practică: “Dacă nu zici la fel ca mine…eşti platit de cineva, ştiu eu de cine!”  Ce lipsă de empatie şi chiar de respect, faţa de cel care îşi permite să aibă o părere! Ce rezultat mizerabil după 21 de ani de la revoluţie!

Radu MIHALCEA

Chicago, SUA

31 ianuarie 2010

SCRISOARE DIN BANGKOK: FRONTIERE CELESTE ŞI TERESTRE

Posted by Stefan Strajer On December - 30 - 2010

SCRISOARE DIN BANGKOK: FRONTIERE CELESTE ŞI TERESTRE

 

Autor: Viorel ROMAN (Bremen, Germania)

Vizita papei Benedict XVI si construirea Catedralei mantuirii neamului, langa Palatul lui Nicolae Ceausescu, vor delimita si armoniza frontierele celeste si terestre ale tuturor romanilor. Cerul fireste n-are limite, granite, dar cine se uita la realitatea pamanteana, vede umbrele frontierelor celeste si nori sumbrii, ca la slavii de sud, unde acelasi neam cu aceiasi limba, croatii catolici se razboiesc cu fratii lor, sarbii ortodocsi. Conflictul religios dintre israeliti, suniti si siiti in Orientul Apropiat si Mijlociu este fara sfarsit. Musulamanii vor chiar sa interzica arabilor crestini sa-l pomeneasca in liturghie pe Alah. Marile conflictele sunt religioase, tot asa cum aliantele durabile, credibile sunt numai ale partenerilor de aceiasi credinta.

Romania este de jure in mai toate organizatiile occidentale. Moldovenii, cu toate ca au un Mitropolit moscovit, isi doresc, ca si valahii din Serbia, aceiasi orientare, dar asta nu schimba faptul ca greco-pravoslavnicii au o alta viziune decat occidentali asupra lumii, vietii, mantuirii. Singura lor oportunitate de a iesi in lume a fost vizita generoasa a papeii Ioan Paul II, care a accepat toate conditiile de la Bucuresti stiind ca are de a face cu latini izolati si traumatizati de la Marea Schisma, in Gradina Maicii Domnului. Dar oferta, mana intinsa a Romei a ramas pana acum fara raspuns.

Revolutia din 1989, democratia, economia de piata, societatea civila sunt forme fara fond. Ati mintit poporul (si pe occidentali) cu televizorul!  La Revolutie, reformistii filorusi i-au inlocuit pe nationalistii olteni. O alternativa proocidentala credibila nu exiata fara Biserica unita cu Roma interzisa de ortodocsi. Mimarea apusului cu reforme pe hartie si ajutorul maghiarilor (Tökes), evreiilor (Brucan), regelui (Mihai), grecilor (Tariceaanu), armenilor (Vosganian), masonilor, tiganilor a esuat. Nu numai Presedintele Frantei cand il vede pe omologul sau roman o ia la fuga. Creditul greco-ortodocsilor a scazut in ultimele doua decenii atat de dramatic, ca si ei se intreaba pe buna dreptate daca mai merita maimutareala, acceptarea umilintelor si a mofturilor din vest. N-ar fi mai buna o dictatura sanatoasa a legii, decat o democratie bolnava, se intreaba nu numai Corneliu Vadim Tudor.

Clasa politica moldo-valaha se legitimeaza mereu cu am primt ordin de la Constantinopol, Berlin, Moscova, FMI, UE, fara sa ascunda ca este azi in pectore adepta modelului pravoslavnic, autoritar si autocefal a lui Putin. China mandarinilor rosii, India castelor fara de scapare si Rusia supusilor lui Putin au succese si nu sunt democratice, adepte ale economiei de piata si nu intretin nici macar parazitii societatii civile. Pe de alta parte modelului Made in SUA sau cel vesteuropean a pierdut din atractivitatea din timpul Razboiului rece, pentru ca nu mai face fata drepturilor handicapatilor, imigrantilor, femeilor, somerilor, pensionarilor. In fond lipseste acum elanul marelui proiect al refacerea unitatii crestine. In locul lui, a unitatii dintre ortodocsi si occidentali s-a instaurat o dictatura a relativitatii paralizanta si un sentiment general de jena generat de pierderea unei mari sanse istorice.

In ciuda tuturora, romanii se folosesc de libertatea de miscare din Europa. In cinci ani ei au trimis acasa 35 miliarde de euro. 30 de miliarde de euro ofera UE pentru modernizarea Romaniei, din acestia s-a folosit numai 1,5 miliarde de euro. 2009 FMI a pus la dispozitie 20 de miliarde de euro pentru a preintampina criza. De bine de rau occientalii ii sprijina pe romani, oricum ei nu mai pot parasi tabara UE/FMI/NATO pentru ca s-ar prabusi in gol: dezmembrarea tarii, mizerie materiala, convulsii sociale, dictatura. De aceea singura lor speranta este in Biserica si in vizita papei Benedict XVI. Pentru ca fara un dialog in vederea Unirii, nu ca in anul 1700 sub patronaj nesincer austriac, maghiar si adversitate pe fata greco-pravoslavnica, ci ca in anul 2011 cu toate drepturile si indatoririle unui stat crestin cu frontiere celeste si terestre garantate de Roma si lumea occidentala, din care va face parte nu numai de jure ca pana acum, ci si de facto, model pentru toate tarile din Balcani.
Prof. Dr. Viorel Roman

consilier academic la Universitatea din Bremen

www.viorel-roman.de
Bangkok

decembrie  2010

APEL PENTRU SALVAREA INSTITUTULUI ŞI BIBLIOTECII ROMÂNE DIN FREIBURG

Posted by Stefan Strajer On December - 29 - 2010

SCRISOARE DIN GERMANIA:

APEL PENTRU SALVAREA INSTITUTULUI ŞI BIBLIOTECII ROMÂNE DIN FREIBURG

 Autor: Ion Dumitru (Germania)

 Dragi confraţi întru pribegie şi exod,

DOAMNELOR şi DOMNILOR,

 

În calitate de membru al Asociaţiei Institutul Român-Biblioteca Română din Freiburg, e.V. şi din 1963, de susţinător activ şi desinteresat al acestei ctitorii a exilului combatant anticomunist român, profit de apropeierea Sărbătorii Naşterii Domnului şi Anului Nou, ca să mă adresez Dumneavoastră, cu rugămintea de a Vă alătura eforturilor ce se întreprind pentru salvgardarea şi asigurarea existenţei şi funcţionării normale a susnumitei instituţiii.

 

Biblioteca Română din Freiburg şi-a început existenţa la 1 Mai 1949, din iniţiativa profesorului Virgil Mihăilescu şi cu sprijinul intelectualilor de prestigiu, a oamenilor de suflet şi combatanţilor anticomunişti români din Freiburg, Germania Occidentală şi din cuprinsul a ceea ce s-a chemat Lumea Liberă. În afară de efortul întreprins pentru a poseda un propriu lăcaş, materializat mai întâi în vila donată de A.S. Prinţul Nicolae, în Mercy Straße, iar apoi în actualul imobil, din Uhland Straße 7, D- 79102 Freiburg i. Br., (cumpărat în raport de: 1/3 prin propriul efort – cu concursul generos al exilului şi emigraţiei-; 1/3 prin contribuţia Landului Badenwürtenberg şi 1/3 prin contribuţia Republicii Federale Germania, biblioteca a primit sau a procurat, a clasat şi tezaurizat, a împrumutat şi a pus la dispoziţia universităţilor, instituţiilor de cercetare, cercetătorilor individuali români, germani şi a altor interesaţi, pe toată perioada dictaturii comuniste din Est, tot ce s-a publicat în exil şi în emigraţia provenită din România, implicit în massmedia occidentală referitor la români şi chestiunile conexe – indiferent de spectrele politice cărora le aparţineau autorii şi cei vizaţi -, şi, în plus, tot ce s-a putut cumula şi salva din zestrea documentară, ştiinţifică, culturală, literară, publicistică, artistică ori de altă natură a României de mai înainte de instaurarea teroarei comuniste, valori care în R.P.R., R.S.R. ,R.S.S.M etc., au devenit inaccesibile, interzise sau au fost distruse în mod premeditat. Institutul – Biblioteca Română din Freiburg a constituit, dincolo de ori ce fel de insinuări partizane, un cadru de interferenţă şi referinţă a acţiunilor şi atitudinilor ce au confruntat exilul şi emigraţia noastră în ansamblu, dovedindu-se totodată o vatră de cultură şi spiritualitate românească autentică.

 

În perioada îndelungatei şi controversatei tranziţii, preţiosul său fodul documentar a fost asaltat de feluriţi emisari, „studenţi”, „cercetători” şi reprezentanţi ai noilor institute, fundaţii şi întocmiri create şi întreţinute cu fonduri generoase de către cei ce s-au perindat la putere, şi care le-au speculat în propriul interes, erijându-se în „experţi cercetători”, „cunoscători” şi „post-corifei” ai exilului, folosindu-i moştenirile pentru felurite publicaţii, apărute cu finanţare publică sau cotribuţii particulare, în scop lucrativ sau interesat. Pentru aceste surogaturi ce şi-au arogat  pretenţia de a evalua viaţa exilului – cu care nu au avut nimic comun-, s-au cheltuit sume astronomice din fondurile publice, în timp ce un sprijin modest, acut necesar Bibliotecii, deşi promis perpetuu, a fost  amânat sinedie.

 

În actualul deceniu, Biblioteca, a cărui zestre depăşeşte cca. 90.000 de titluri, a funcţionat numai pe bază de voluntariat, fără retribuiri, graţie sacrificiilor a trei persoane în vârstă: ale Directorlui Ion Iancu Bidian (n. 1934), actualei secretare, Doamna Rodica Moschinschki şi Doamnei Irina Nasta, care, din cauza sănătăţii, de trei ani a  renunţat la orice activitate.

 

Pentru o buna funcţionare Biblioteca are nevoie de trei angajaţi permanenţi, cu diferite grade de răspundere, şi de fonduri de întreţinere, adică de un buget anual de minimum 60.000-70.000 Euro. Este o sumă greu de adunat dar nu imposibil, motiv pentru care mă adresez şi Dumneavoastră, pentru a susţine, printr-o donaţie personală adecuată (eventual ciclică/ permanentă) această acţiune ce am dori-o popularizată activ şi în rândurile amicilor şi cunoscuţilor dvs.

 

Orice donaţie contează şi se expediază numai direct către:

Rumänisches Institut –Rum. Bibliothek e.V.

Uhlandstr. 7, 79102 Freiburg

Deutsche Bank, Filiale Freiburg,

Konto: 461830 – (BLZ 68070030),

cu specificaţia expresă „Spende”-Geldzuwendung, für Rum. Inst.-Rum. Bibl. e.V. pentru care veţi primi o adeverinţă /Bestätigung pentru Einkommensteuer.

 

Pentru contacte sau informaţii suplimentare, în funcţie de programul de lucru facultativ, vă puteţi adresa Doamnei Secretare Rodica Moschinski sau Domnului Director Ioan Iancu Bidian, la Tel. +49-0761- 7 35 51, Fax: 0761-7 35 51 

 

Ajutaţi, ajutaţi, ajutaţi o cauză nobilă!

VĂ ROG, NU UITAŢI!

 

SĂRBĂTORI FERICITE!,

NOROC ŞI VOIE BUNĂ

SĂNĂTATE şi LA MULŢI ANI   

 

vă urează,

 

Ion DUMITRU

München, Germania

E-mai: jondumitru@t-online.de

24 decembrie 2010

 

Dubla moralitate o boală a secolului democrației?

Posted by Stefan Strajer On December - 15 - 2010

Dubla moralitate o boală a secolului democrației?

CD-uri, băncile și Wikileaks sau povestea cu Scufița roșie.

Autor: Viorel Baetu ( Michael Cuţui) – (Germania)                                         

“Odata cu Revolutia Franceza democrația a încetat să mai fie doar un cuvant
literar si a devenit parte a vocabularului politic.” Ernest Weekley

Democratie: “demos” înseamnă popor, iar “kratos” înseamnă putere.

Prin democraţie se înţelege puterea poporului, conducerea poporului de către popor.

Cineva spunea „într-o țară care este cu adevărat liberă, nu mai e nevoie să se scrie cuvântul LIBERTATE pe toți pereții“.

Democrație, democratic, democrat, demo-kratos e scris în țările civilizate peste tot, doar că „demo” e scris tot mai mare și „kratos” tot mai șters, căci există.

Această democrație modernă a devenit cancerul secolului nostru

Cuvântul democrație ca parte a vocabularului politic, este la ora asta ca o cârpă de șters podelele, șterge repede mizeria de pe parchetul politic ca să nu se vadă petele și pe urmă e aruncată la gunoi.

Apoi se refolosește de câte ori petele reapar, deci foarte des în ultimul timp.

Așa că dă-i cu democrația în sus, dă-i cu democrația în jos, până reușim să ajungem într-un parlament, într-un guvern sau într-o funcție de conducere.

Cum ajungem acolo ne apucăm să ne ținem, democratic, de tot ce am promis. Dacă nu ne ținem, asta nu este pentru că noi nu vrem, ci este pentru că cei care au fost la conducere înaintea noastră ne-au lăsat o situație catastrofală.

Dar noi ne străduim, ne vom strădui și tot așa și tot așa, iar  după patru sau cinci ani, totul e cum a fost, bine înțeles cu unele înrăutățiri vizibile, care din păcate au fost absolut necesare, pentru binele poporului și consolidarea democrației.

Tot din democrație face parte și opoziția, care promite și promite, că doar nu  promite de la ea și dacă din greșeală ajunge la conducere, aplică formula:

Cum ajungem acolo ne apucăm să ne ținem…

Democrația actuală, spre deosebire de democrația ateniană care este un model total perimat, este împărțită în două clase, „poporul de sus” și „poporul de jos”.

„Poporul de jos” care trăiește în această democrație, trebuie să fie fericit că are drepturi, dar nu trebuie să uite că are și obligații!

Iar de obligații nu ne lasă cei care ne  conduc adică  „poporul de sus” să uităm nici o clipă, doar avem o grămadă de drepturi.

Dreptul de a plăti impozitele care se înmulțesc pe zi ce trece, dreptul de a fi șomeri, dreptul la sfera personală (vezi băncile de date ale serviciilor secrete și suprasecrete), dreptul de a ne exprima liber părerea (pe care nu o bagă nimeni în seamă) și tot așa

Deci avem obligația să ajutăm statul, sistemul democratic, adică „poporul de sus” care a inventat o găselniță care funcționează și  are un efect anesteziant asupra „poporului de jos”.

Dubla moralitate democratică, simplă și eficientă:

Tot ce le folosește este moral iar tot ce îi deranjează este imoral.

1) Să luăm CD-urile pe care niște hackeri le-au umplut cu nume furate de la bănci, bine înțeles nu orice fel de nume, ci numele celor care au avut bani spălați, mai puțin spălați, nespălați depuși în străinătate.

Astfel aceștia s-au făcut vinovați de evaziune fiscală. (De ce s-au făcut vinovați pe vremea când adunau banii, nu întreabă nimeni!).

Hackerii au oferit CD-urile Statului, pe bani buni bine înțeles!

Deci Statul a avut o problemă.

Să cumpere sau nu aceste CD-uri?

Pentru: Aduc o mulțime de bani.

Contra: Sunt date FURATE.

Pentru: Se plătesc din banii contribuabililor.

Contra: Se plătesc câteva milioane pentru o marfă furată.

Pentru: Arată lumii că „poporul de sus” este corecți……

Contra: Numele de pe CD-uri nu aparțin celor din „poporul de jos”.

Pentru: Numele de pe CD-uri nu trebuie făcute cunoscute.

Statul s-a hotărât Pentru.

Deci furate sau obținute prin fraudă, ce contează, Statul s-a arătat dispus să le cumpere, dar ca să fie cu sufletul împăcat și „moral” acoperit, Statul le-a dat tuturor hoților fiscali, posibilitatea să se autodenunțe, ca să scape de pușcărie.

În același timp într-un oraș al aceleiași țări un proprietar al unui atelier de tâmplărie era condamnat la doi ani cu suspendare și o amendă zdravănă pentru o evaziune fiscală total minoră în raport cu sumele ascunse de serioșii hoți fiscali în conturile din străinătate.

Iar hoții fiscali s-au grăbit să se autodenunțe, au rămas anonimi, au umplut casele de bani ale statului și în final au rămas „săraci” lipiți pământului.

Cine crede povestea cu „săraci” trăiește în lumea basmelor, nu într-o democrație

2) Băncile care au fost și mai sunt de vină, că lumea asta nu mai scapă de crize, trebuie neapărat susținute ca să nu dea faliment.

Sistemul democratic, face ca la un faliment al băncilor să dea faliment Statul!

Da așa e Statul!

Deoarece Statul suntem noi toți, în special „poporul de jos”. când e vorba de plătit, a trebuit să ajutăm băncile, căci fără ele nu se mai poate trăi.

La început se dau miliarde, din banii contribuabilului, ca să se salveze banca și pe urmă după ce banca s-a repus cât de cât pe linia de plutire, se concediază vinovații, deci managerii și conducerea. Iar ca aceștia să nu se supere, li se dau niște despăgubiri de câteva milioane de Euro, ca bieții oameni să nu cumva să rămână săraci lipiți pământului.

Cine crede povestea cu „săraci” trăiește în lumea basmelor, nu într-o democrație

3) Un oarecare Julian Assange, a crezut în povestea cu democrația și a creat Wikileaks, o platformă în internet ca sute și sute de alte platforme.

El s-a aliat cu o grămadă de alți hackeri și împreună sau apucat să prădeze băncile de date, deci să fure datele de la instituții, armată, consulate, bănci, într-un cuvânt de la Stat.

Acum să vezi prostie, în loc să ceară bani pe ele cum face orice hoț cinstit, au publicat datele furate în Internet, așa ca să le poată citi tot omul, deci și „poporul de jos”.

Cum pe hârtiile publicate stăteau niște ștampile care le clasificau ca „strict secret“, „secret“ sau „confidențial“, Statul a început să facă spume la gură.

Întăi l-au amenințat pe Assange, pe urmă au încercat să-l intimideze, pe urmă i-au făcut un proces și în final cu forțe unite, l-au arestat.

Bine i-au făcut!

Doar e un hoț de date, care spre deosebire de hoții fiscali nu a umplut casele de bani ale Statului, ci s-a apucat să dezvăluie secrete superpenibile pentru Stat, deci „poporul de sus” care în fond nu are secrete, nu minte niciodată și spune numai adevărul.

Cine crede povestea cu „nu are secrete, nu minte niciodată și spune numai adevărul.” trăiește în lumea basmelor, nu într-o democrație.

Singurul lucru important este ca ordinea democratică existentă să nu capete fisuri ireparabile, care cumulate să ducă cine știe la ce nouă formă de guvernare, superdemocratică stelară.

De ce într-o democrație există secrete?

De ce într-o democrație „poporul de jos” nu trebuie să știe ce face „poporul de sus”?

De ce într-o democrație există „poporul de jos” și „poporul de sus”?

Asta nu știe nimeni, iar cei care știu nu vor să colaboreze cu Wikileaks.

Trăiască – Dubla moralitate – a democrațiilor moderne!

Adalbert GYURIS – INTERVIU CU HORIA ROMAN PATAPIEVICI

Posted by Gabriela Petcu On November - 29 - 2010

Adalbert GYURIS:

Poetul depinde de inspiraţie

care în esenţă nu e în puterea lui,

este cea ce îi vine!”

 

În 1996 la Timişoara l-am văzut şi ascultat pentru prima oară pe Horia Roman Patapievici*. M-a fascinat cum a vorbit şi cum a gândit asupra lucrurilor esenţiale ale existenţei noastre. Ca bănăţan ce sunt  „îs  fălos” că am cunoscut un asemenea OM de mare valoare. Noi românii trebuie să ne mândrim că-i de-al nostru şi că avem printre semenii noştri astfel de capacităţi.

***

Adalbert  GYURIS: Aţi terminat fizica, o ştiinţă exactă ca apoi să cochetaţi şi să luaţi în serios filozofia… Cum descrieţi acestă trecere?

Horia Roman  PATAPIEVICI: Domnule Gyuris nu am trecut propriu-zis de la fizică la filosofie pentru că nu a fost mai intâi fizica şi  apoi filosofia. Eu am început să fac deopotrivă fizică, matematică, filosofie,  dacă este să vorbesc de discipline în care m-am instruit sistematic, încă din clasa a noua, adică de la vârsta de 14-15 ani. Opţiunea mea pentru fizică a fost mai degrabă o decizie constrânsă de situaţia în care se afla facultatea de filozofie sub regimul comunist. Probabil că dacă aş fi trăit în libertate, aş fi făcut filozofia cu un interes special pentru filozofie clasică, prin asta înţelegând filosofia antică. Am fost foarte pasionat de limbi şi aş fi vrut să învăţ greceşte şi latineşte. N-am făcut-o pentru că am fost pasionat de matematică şi de fizică, cu un interes special pentru ştiinţele naturii. Aşa că nu a fost propriu-zis o trecere şi acuma când nu mai fac fizică ca cercetător, am încetat să mai fac din 1994, continui să citesc cărţi de fizică şi de matematică şi nu este nici un „divorţ” între filozofie, matematică, fizică şi aş adăuga şi poezie pe care continui să o citesc la fel de asiduu ca pe vremea când m-am hotărat ca aceste trei discipline: fizica, matematica şi filozofia sunt cele în care îmi investesc eforturile.

AG: Să înţeleg că de fapt între fizică, matematică, ştiinţele exacte şi filozofie există o legatură?

HRP: În felul în care le practic eu, da, există o legătură. Eu cred că de fapt la originea oricărei discipline se află  interogat de tipul filozofic, pentru că  a devenit foarte evident practica mea care a fost practica unui cercetător între  alţii. În exempul lui Eistein, cine citeşte cu atenţie articolele lui revoluţionare din 1905 înţelege foarte bine că întrebările de la care a pornit  sunt întrebările filozofului. Ce înseamnă simultaneitate? El a dat un răspuns la această întrebare pornind de la exigenţele măsurabilităţii simultaneităţii. Pe vremea lui Newton la întrebarea „ce înseamnă simultaneitatea?” răspunsul a fost dat nu din perpectiva posibilităţii de a o măsura, ci din perspectiva teologica a omniprezent în Dumnezeu. Răspunsul lui Newton diferă de cel a lui Eistein prin  presupoziţiile filozofice care stau la baza acestor răspunsuri. Prin urmare eu cred că de fapt întrebările prime ale ştiinţelor exacte şi ale oricărei discipline, atunci când aceste întrebări sunt fundamentale, sunt de natură filozofică.

AG: De unde vă vin aceste idei… filozofice, domnule Patapievici?

HRP: Din claritate domnule Gyuris! Ştiţi cum există o experienţă a gândirii pe care orice om o descoperă la o anumită vârstă. În şcoală am descoperit-o pentru că am fost constrâns de materiile care îmi erau  predate. Am fost constrâns să mă raportez la ele, fie sub raportul constrângerii, cum cred că fac majoritatea elevilor… şi anume toceşti lecţia şi dai răspunsul, fie sub raportul economiei de mijloace pe care trebuie să le investeşti ca să îţi aprofundezi  acele discipline. Şi atunci am descoperit, confruntat cu această opţiune a mea pentru a doua variantă, aceea de a găsi o metodă economică ca să înţeleg şi să reţin materiile de şcoală. Am fost confruntat cu experienţa gândirii, şi lucrul cel mai important din experienţa gândirii este să dezvolţi o claritate geometrică a ceea ce gândeşti. Este ca şi când închizând  ochii ei  s-ar deschide spre o lume pe care o poţi vedea şi este o lume a gândurilor. Dacă aceste gânduri sunt la fel de clare şi de limpezi, atunci când închizi ochii şi vezi lumea interioară ca atunci când deschizându-i vezi corpurile lumii fizice, atunci se obţine ceea ce eu am numit mai devreme claritatea.

AG: Ce credeţi că poate forma un intelectual?

HRP: Cea ce formează un intelectual este decizia de a se forma cu seriozitate ca un intelectual, iar asta este o decizie personală. După ce aceasta decizie personală este luată, la dispoziţie îi stau bibliotecile şi lucrul, care într-o societate modernă îi stă la îndemâna tuturor procesul de educaţie. Un intelectual se poate forma indiferent de specialitatea pe care o îmbrăţişează dacă dincolo de specialitate îşi păstrează curiozitatea cognitivă  pentru mai multe domenii ale cunoaşterii. Intelectualul nu este pur şi simplu specialistul, intelectualul  este specialistul şi încă ceva în plus, iar acest încă ceva în plus este interesul mai global, mai cuprinzător  care este un interes de fapt umanist în sensul  tradiţiei europene faţă de mai multe  domenii  ale cunoaşterii.

AG: Am lucrat în învăţământ, un coleg a fost propus pentru funcţia de primar, însa el a refuzat. De aceea vă întreb: ce rol joacă un intelectual în politică?

HRP: După cum vedem nu prea joacă… deoarece sunt foarte puţini intelectuali în politică! Imediat dupa 1990 au fost câţiva, însă mai degrabă s-au dezgustat de politică şi s-au retras, sau unii n-au reuşit să se califice pentru poziţiile pentru care candidau, mă gândesc în special la faptul că în Convenţia Democratică, când au fost alegerile preliminare pentru candidatul convenţiei la alegerile prezidenţiale, un intelectual notoriu şi foarte respectat, Nicolae Manolescu, şi-a propus candidatura pentru a fi selectat intern în Convenţia Democratică pe poziţia de candidat al convenţiei la prezidenţiale. A eşuat! A fost respins, a fost preferat Emil Constantinescu. Emil Constantinescu este un intelectual, el provenea din mediul universitar ca şi domnul Manolescu. Nu putem decât astăzi să comparăm ce a făcut domnul Constantinescu, cu ce ar fi putut face domnul Manolescu!? E la latidudinea fiecăruia. Eu cred că intelectualul nu trebuie neapărat să facă politică, cred că politicienii trebuie să facă politică, iar politicienii trebuie să facă ca nişte profesionişti ai politicii şi nu ca nişte oameni în căutare de averi, animaţi de sete de putere şi puşi pe căpătuirea clanului care i-a trimis în funcţia politică pe care o ocupă. Cred că rolul intelectualului este mai degrabă critic. El este acela care în spaţiul public, particulează acele nevoi ale societăţii care sunt pentru clasa politică în limitele în interiorul cărora politicianul trebuie şi are dreptul să îşi desfăşoare activitatea. Un intelectual este inapt pentru viaţa politică, viaţa politică este o viaţă bazată pe lupta pentru putere politică. Eu cred că intelectualul este fundamental inapt pentru lupta pentru putere politică. Există ceva în educaţia care a condus la formarea intelectualului care îi interzice să se identifice cu setea  de putere politică.

AG: Aţi fost membru de conducere în colegiul de  la CNSAS. Ce reprezintă pentru dumneavoastră perioda de la acesta instituţie?

HRP: Am intrat în colegiu ca urmarea propunerii pe care mi-a făcut-o în decembrie 1999 domnul Rădulescu Zoner, un om pe care îl respect enorm şi care mi-a propus să intru în colegiu din partea Partidului Naţional Ţărănesc. Când s-a votat legea 187, în baza căreia funcţionează, a fost înfiinţat şi a funcţionat CNSAS, până când legea a fost declarată neconstituţională de Curtea Constituţională. M-am gândit puţin şi am acceptat această funcţie ca un serviciu public. Acestă perioadă pe care am petrecut-o ca membru în colegiul CNSAS este o perioadă de serviciu public, nici mai mult, dar îmi vine să spun că nici mai puţin.

AG: Credeţi că se va afla adevărul dosarelor?

HRP: În perioada în care am activat la CNSAS, adică perioada 2000-2005, înainte de venirea preşedintelui Traian Băsescu, a funcţionat un ordin dat de Consiliul Suprem de Apărare al ţării, dat de preşedintele de atunci al României Ion Iliescu, ca dosarele să nu fie date. Şi deci noi am funcţionat în consemn pe care şeful statului l-a dat deţinătorilor de arhivă care erau în serviciile de informaţii moştenitoare ale fostei securităţi, s-au dat dosare cu ţârâita. Când am plecat din CNSAS erau opt mii de dosare. În cinci ani serviciile de la securitate au dat cinci mii de dosare! În momentul în care preşedintele Băsescu a anulat ordinul fostului preşedinte Iliescu, din Consiliul Suprem de Apărare al ţării şi a dat dispoziţie să fie date toate dosarele, în mai puţin de câteva luni s-a ajuns să existe un milion şi jumătate de dosare. Acuma putem vorbi de o adevărată pătrundere în arhivele fostei securităţi ca instituţie menită să pună la dispoziţia cetăţenilor dosarele pe care securitatea le-a făcut pe  numele lor şi în funcţie de asta fiecare poate stabili adevărul din dosarul pe care securitatea i l-a făcut.

AG: Scrieţi şi poezii, desigur şi proză. Este mare deosebirea între  poet şi scriitor?

HRP: Da! E o mare deosebire. Scriitorul este un laic, îmi vine să spun, pe când poetul este ca un preot. Pentru că poetul depinde de inspiraţie care în esenţă nu e în puterea lui, este cea ce îi vine! Anticii spuneau că este vocea zeilor care vorbeşte în poet. Eu cred cu tărie că aşa este, în timp ce scriitorul este un profesionist al scrisului. Este cineva care are anumite idei, sau are anumite viziuni pe care le configurează literar şi depinde de talentul şi tenacitatea lui, profesionalismul lui ca scriitor, ca să rezolve de aici o bucată literară acceptabilă după standarde comune. Poetul e în altă categorie. Din cauza asta nu sunt poeţi buni şi medii, poetul sau este bun sau nu este de loc.

AG: Aş dori să vă întreb ce înseamnă pentru domnia voastră fericirea?

HRP: Este un vis frumos. În constituţia Statelor Unite scrie că fiecare om are dreptul la fericire, mai puţin lucrul la care avem dreptul cât este şansa pe care am putea să o avem dacă ne-am învrednici să fim atenţi la viaţa noastră.

AG: Ca preşedintele Institutului Cultural Român cum îi ajutaţi pe românii care locuiesc în afara ţării noastre?

HRP: Nu doar în sarcina Institutului Cultural Român cade obligaţia de a face ceva din punct de vedere cultural pentru românii din afara graniţelor. Există „Direcţia românilor de pretutindeni” care funcţionează în cadrul Ministerului Afacerilor Externe şi care are tocmai menirea de a oferi asistenţă culturală pentru conservarea identităţii culturale şi naţionale a românilor care trăiesc în afara graniţelor. Pot doar să le descriu mecanismele care le-am pus la punct pentru ca I.C.R. să se achite de acestă sarcină. Există o direcţie şi în cadrul institutului care se numeşte „Direcţia românilor pretutindeni” şi care stabileşte parteneriate cu asociaţiile românilor din străinătate care propun programe – şi atunci institutul le finanţează – sau care primesc programe pe care institutul le pune la punct, fiind de fapt în viziunea mea un fel de Institute Culturale Româneşti  informale la nivelul comunităţilor româneşti. Pentru asta trebuie ca acele comunităţi româneşti să se structureze, să se autostructureze prin asociaţii cu care I.C.R. să poată face parteneriate.

AG: Ce transmiteţi românilor aflaţi în străinătate?

HRP: Le transmit atât: să preţuiască într-un fel care să nu fie naţionalist, să fie mai degrabă filozofic, faptul că sunt români, adică să vadă ce anume înseamnă ca frumuseţe, ca unicitate, ca bogăţie faptul de a se fi născut într-o cultură şi într-o limbă ca aceasta românească. Pentru asta i-aş îndemna să înveţe de la vecini de-ai noştri cum sunt ungurii şi să-şi păstreze limba în mult mai mare măsura decât o fac. Îi respect enorm pe unguri pentru grija de a-şi păstra limba oriunde s-ar afla pe suprafaţa acestui glob. Românii, în dorinţa lor de a se integra uşor, îşi uită limba şi este un mare păcat, pentru că de fapt un om  când se naşte, se naşte în primul rând într-o limbă. Iar o limbă înseamnă un fel de a dezmărgini lumea pornind de la aparent o graniţă a ei  cum este limba.

AG: Distinse domnule Patapievici a fost o onoare să vorbesc cu domnia voastră şi de aceea vă muţumesc tare mult pentru timpul acordat acestui interviu de mare sensibilitate pentru mine, sper şi pentru cei ce vor citi acest material.

A consemnat cu mare emoţie,

 

Adalbert GYURIS

Germania

noiembrie 2010

—————————————————–

* Horia Roman PATAPIEVICI, născut la 18 martie 1957, în Bucureşti, este unul dintre cei mai apreciaţi şi mai prolifici scriitori şi eseişti români de după 1989. Absolvent al facultăţii de fizică, secţia „Optică, spectroscopie, laseri, plasmă” (1982).

  • 1986-1989 – Cercetător ştiinţific principal la Institutul pentru Studierea semiconductorilor (I.C.P.M.S.-Bucureşti)
  • 1990-1994 – Asistent universitar la Catedra de fizică a Institutului Politehnic din Bucureşti
  • 1994-1996 – Director al centrului de Studii Germane al facultăţii de filosofie din Universitatea Bucureşti
  • Din 1998 – editorialist al revistei „22”.
  • 2000-2005 – Membru al colegiului de conducere al CNSAS (Consiliul Naţional pentru studierea arhivelor Securităţii)
  • Din 2005, preşedintele Institutului Cultural Român.

 

Volume publicate

Cerul văzut prin lentilă, eseuri, editura Nemira, Bucureşti, 1995, 384 pp.

Zbor în bătaia săgeţii, Bildungsroman, editura Humanitas, Bucureşti, 1995, 320 pp.

Flying against the Arrow, Central European University Press, Budapest, 2000

Politice, (conţine eseuri politice, scrisori către Alexandru Paleologu, editoriale publicate iniţial în revista 22), editura Humanitas, Bucureşti, 1996, 304 pp.

Omul recent, editura Humanitas, Bucureşti, 2001

Discernământul modernizării, editura Humanitas, Bucureşti, 2004

Ochii Beatricei, sau cum arată cu adevărat lumea lui Dante, editura Humanitas, Bucureşti, 2004

a tradus

David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, (titlul original: The Wholeness and the Implicate Order) editura Humanitas, Bucureşti,1995

Cea mai costisitoare operaţiune de bombardament aerian

Posted by Stefan Strajer On November - 17 - 2010

„TIDAL WAVE” –  PLOIESTI

Cea mai costisitoare operaţiune de bombardament aerian

Autor: Tommy Bărbulescu (New Jersey, USA)

Nu demult, citeam într’un blog că asaltul american împotriva României, în cel de-al doilea război mondial, a început în 1944 prin bobardamentul aerian de la 4 aprilie deasupra Bucureştilor. Un istoric amator, se precipitase. Adevărat este că primul raid aerian american la Ploieşti a fost executat în iunie 1942. Când la 5 iunie 1942, Statele Unite declarau război României şi Ungariei ocupate de nazişti, decizia de a ataca Ploieşti a fost luată imediat. 12 bombardiere B-24 au executat un raid la mare altitudine deasupra oraşului, la 12 iunie 1942. A fost primul raid de bombardament american împotriva unui obiectiv european. Pagubele susţinute de rafinării au fost minimale şi toate cele 12 bombardiere au aterizat fără avarii la înapoiere;  şase în Irak, două în Siria şi patru în Turcia, unde echipajele au fost internate.      

Fără  nici  o surpriză, ordinele au sosit si misiunea a fost fixată pentru 1 august 1943.  Leaderii aliaţi credeau că dacă misiunea reuşeşte, Germania va fi lipsită de petrol, componentă esenţială în maşinăria de război, şi ca atare războiul ar fi fost terminat cu cel puţin şase luni mai devreme. Una din numeroasele decizii adoptate de preşedintele Delano Roosevelt şi premierul britanic Winston Churchill la conferinţa de la Casablanca, în ianuarie 1943, a fost distrugerea Ploieştului. Elaborarea planului a pornit aproape imediat. Armata aeriană americană cu mii de avioane, care avea să reducă, în 1944, Germania la stadiu de ruină, nu exista în 1943. Este adevărat că forţa aeriană cu un personal mai mic de cinci sute de mii de oameni, înainte de atacul japonez la Pearl Harbour, crescuse între timp la două milioane şi jumătate, dar dintre aceştia, mai puţin de 20% se aflau în afara ţării. Tot aşa, armata Forţelor Aeriene dispunea de numai 12 mii de avioane la începutul războiului. Odată însă cu lansarea planului Ploieşti, industria americană a început să producă peste şase mii de aparate de zbor în fiecare lună. Pe de altă parte, cele mai multe dintre aceste maşini staţionate în interiorul Statelor Unite, abia începuseră să fie transferate către principalele teatre de operaţiuni militare de peste mări. Pentru operaţiunea Ploieşti, planificatorii aliaţi erau în stare să adune mai puţin de două sute de bombardiere grele. La ora aceea, doctrina americană de bombardament strategic, prevedea zbor la mare altitudine şi la lumina diurnă, raid în formaţie, cu număr mare de avioane, înarmate cu arme grele, şi având la bord mari „greutăţi utile” care să poată fi largate cu  precizie. Colonelul Jacob Smart însărcinat cu planul operaţional, era conştient că nu dispunea de un număr suficient de avioane pentru a obţine rezultatele dorite, prin aplicarea acelei tactici. Deşi sistemele de bombardare avansaseră, odată cu apariţia vizorului Norden, cu stabilizare giroscopică, ele nu  aveau totuşi acurateţe suficientă, pentru a garanta distrugerea rafinăriilor de la mare altitudine, cu un număr atât de mic de avioane. Ca atare, Smart a hotărât să încerce o abordare radicală a problemei:  Bombardierele vor ataca de la joasă altitudine. El pornea de la premisa că cu cât mai precisă e bombardarea, inerentă dealtfel la joasă altitudine, cu atât atacul ar permite o distrugere selectivă a componentelor cheie cum ar fi turnuri, generatori de aburi şi joncţiuni principale de conducte. Finalmente, planul lui Smart prevedea distrugerea a 41 de elemente cheie de la şapte rafinării diferite. Că lansarea bombelor de la joasă altitudine permite o mai mare precizie este un  fapt simplu, de la sine înţeles. La fel cum, cu un pistol este mai uşor să nimereşti, o ţintă de la un metru şi jumătate, decât una de la 160 de metri, bombardarea unei ţinte de la 650 de metri  altitudine este mai puţin dificilă decât una de la 65 de mii de metri altitudine. Pe de altă parte un atac la mică altitudine împotriva unei ţinte ca Ploieşti, cu o apărare antiaeriană foarte grea, era extrem de periculos. Şi pe deasupra, la mică altitudine, un bombardier oferă o ţintă largă, uşor de atins cu mai toate armele de care dispune inamicul la sol, inclusiv pistol mitralieră. Colonelul de aviaţie Alfred Gerstenberg, instalase în jurul Ploieştului, o centură antiaeriană aproape inpenetrabilă, formată din 237 de guri de foc, cu obuz de calibrul 88 mm şi 105 mm. În plus mai erau amplasate sute de baterii cu tunuri de 37 şi 20 de mm, baloane cu hidrogen, si nenumărate cuiburi de mitraliere camuflate în căpiţe de fân, hambare şi în poduri de case. Piesa de rezistenţă a competentului ofiţer german era trenul „mărfar” care circula prin zonă aparent cu cargo, şi din vagoanele căruia răsăreau – în mers – tunuri antiaeriene. Pentru interceptare, Gerstenberg dispunea de numai 52 de aparate Messerschmidt 109 şi 17 Messerchmidt 110 cu două motoare. Avioanele 109 erau pilotate jumătate-jumătate de germani şi români. Dar chiar mai important, Gerstenberg stabilise o reţea de interceptare radar cu un capat la Atena, care monitoriza transmisiunile Flotilei IX americane, şi de la care semnalul era  retransmis  la Marele Comandament al aviaţiei de vânătoare de la Bucureşti. Acolo a fost detectată, încă de la decolare, ruta „misiunii secrete” de la 1 august 1943. Cu alte cuvinte, Gerstenberg pregătea de ani de zile apărarea Ploieştului. Antagoniştii lui, avuseseră şase saptămâni timp să pregătească atacul împotriva lui.

Dincolo de condiţia de menţinere compactă a formaţiei  la mică altitudine în cursul atacului, planul operaţiunii „Tidal Wave” (Val de Maree) mai avea o altă componentă nu mai puţin importantă: Distanţa extremă de la baza aeriană Benghazi, Libia, la Ploieşti si înapoi. Traseul  era prevăzut din Libia peste Marea Mediterană, Grecia, parţial peste Albania şi Yugoslavia apoi peste Bulgaria, în România şi înapoi. O distanţă de peste 3 mii de km. Avea să fie cel mai lung raid de bombardament, până la acea oră în istorie. Smart, (a fost doborât şi a rămas prizonier 11 luni în România), simţise că nu are alternativă. Analiza arăta că pentru reuşita unei misiuni executate de la mare altitudine, erau necesare o mie patru sute de avioane, care, nu existau. Astfel el a optat pentru singura tactică ce ar fi putut funcţiona: un atac surpriză de la mică altitudine.

Americanii dispuneau de numai un singur tip de bombardier capabil să execute misiunea, şi numai înzestrat cu rezervoare suplimentare de carburanţi, care să-i asigure autonomia de croazieră. Deşi de aspect puţin atrăgător, B-24 cu patru motoare, era unul dintre cele mai avansate aparate de zbor, capabil să transporte bombe la mai mare distanţă decât oricare alt avion în acele timpuri. Echipaj de zece oameni, înarmat cu arme grele, (mitraliere calibru .50) un avion complex, exigent în operaţiuni de zbor şi   întreţinere. Considerat extrem de capabil, B-24 a rămas pentru totdeauna avionul asociat de Ploieşti. Comanda atacului a fost încredinţată generalului de brigadă Uzal Ent, comandantul grupului IX de bombardiere. El avea să transmită ordinele, de la bordul avionului colonelului Keith Compton, leaderul grupului de bombardiere 376 . Cum însă Ent era pilot de balon şi nu de bombardier, cea mai mare parte a răspunderii conducerii misiunii revenea lui Compton. Deşi americanii nu executaseră până atunci o misiune de bombardament cu asemenea dimensiuni, decolarea celor cinci grupuri de bombardiere la interval de două minute, a decurs relativ uşor, cu o singură excepţie: „Kickapoo”, supra încărcat „pierde” un motor după decolare, echipajul luptă să forţeze avionul înapoi la aterizare, dar uriaşul aparat loveşte un pilon de beton se încastrează în sol şi se aprinde. Din zece oameni la bord,  scapă numai doi. În ciuda dezastrului, parcă de rău augur, avioanele celor 5 grupuri, peste 170 la număr, se aliniază în spatele bombardierului lui Compton „Teggie Ann” şi se îndreaptă spre nord către Mediterană. Din motive ce nu au putut fi lămurite, un al doilea avion, „Wingo Wongo” se desprinde de formaţie, intră în spirală descendentă şi dispare în mare. Un al treilea avion „Desert Lilly” rămâne să caute supravieţuitori, şi nu mai este în stare să ajungă din urmă grupul principal. Înainte ca forţa aeriană să fi atins Grecia, trei avioane dispăruseră.

La nord de insula Corfu, Compton îndreaptă formaţia către interiorul Greciei, pe măsură ce zborul continuă, se produce o scindare în formaţie, şi clivajul între grupul doi şi grupul trei, respectiv grupul 93, şi 98, al lui Kane, creşte. În timp ce 93 rămâne cu Compton (376), Kane (98) rămâne din ce în ce mai mult în urmă, iar după el, grupurile 44 şi 389. Aşadar, coeziunea, factorul principal în succesul misiunii, se erodase. Compton nu s’a înţeles cu Kane asupra vitezei de zbor. El insista pentru viteză mai mare, în timp ce Kane, care operase luni la rând în deşertul nordafrican, nu vroia să forţeze peste măsură motoarele, deja obosite de acolo, şi a rămas în urmă. Când Compton trecea peste munţi la frontiera dintre Bulgaria şi România, Kane 98, cu grupurile 44 şi 389 se aflau la cel puţin 20 de minute în urmă. După ce a facut câteva şerpuiri zadarnice pentru a le permite regruparea, Compton a traversat Dunărea şi a coborât formaţia lui la câteva sute de metri deasupra teritoriului românesc. Probabil că s-ar fi putut reconfigura dacă nu ar fi respectat consemnul de a nu comunica prin radio, fără să ştie că germanii îi aşteptau deja gata de acţiune la Ploieşti.   Şi totuşi la Piteşti, erau  cinci grupuri. De acolo, grupa 389 s’a despărţit cu cap de compas Câmpina unde avea ordin să atace. Jumătate de drum până la următorul punct de răscruce, Floreşti. Compton, care monitoriza înde-aproape navigaţia – prea înde-aproape – a confundat Târgovişte cu Floreşti, şi s’a îndreptat cu grupul său spre sud-est adică Bucureşti. A remarcat prea târziu eroarea de navigaţie şi a fost luat în primire de apărarea antiaeriană de la Bucureşti. În norul de fum deasupra capitalei au intrat 12 bombardiere; la ieşire rămăseseră  9. La stânga lui, către nord, era Ploieşti. Compton nu mai avea cum să-şi repoziţioneze întregul grup pentru a ataca obiectivul alocat, Complexul Româno-Americana. Cu aprobarea lui Ent, Compton întoarce tot grupul către marginea estică a Ploieştului, şi lasă la latitudinea echipajelor individuale, să bombardeze ce le iese în cale. Grupul 376 a suferit cel mai mic număr de pierderi dar în acelaşi timp a fost grupul care a creat cele mai mici stricăciuni. Între timp, la Ploieşti avioane de vânătoare Messerschmitt 109 şi IAR-80 erau deja în aer la mare altitudine, gata să angajeze bombardierele americane. In retrospect, misiunea americană de la 1 august 1943 la Ploieşti, a fost compromisă (spun experţi) din cauza greşelii de navigaţie a lui Compton. El nu ar fi greşit însă, dacă Kane nu rămânea în urmă cu grupul lui. Menţinerea formaţiei a mai fost îngreunată şi de pătura de nori care acoperea în acea dimineaţă Munţii Pindului deasupra Greciei. Deşi ar fi trebuit să fie mai bine informaţi, mulţi dintre americani credeau că lovitura nu va fi detectată şi că inamicul va fi luat prin surprindere. În realitate, formaţia fusese detectată încă de la scurt timp după decolare, de staţiile RADAR germane, şi urmărită  începând din Sicilia până în Grecia şi Bulgaria. Dar indiferent de ce şi cum s’a produs reconfigurarea, răspunderea menţinerii coeziunii îi revenea acum lui Kane. Ori se pare că el a eşuat. Colonelul James Posey care a condus o parte a grupului 44, a dovedit ce ar fi putut fi realizat dacă planul rămânea intact: Formaţia lui Posey a atacat rafinăria Creditul Minier la Sud de Ploieşti (astăzi Brazi) exact aşa cum prevedea ordinul de marş. Complexul a fost aproape total avariat şi nu a mai funcţionat până la sfârşitul războiului. Apărarea antiaeriană în România, sub comanda colonelului german Albert Gerstenberg, i-a înfruntat prompt pe americani, la Câmpina, Ploieşti şi Bucureşti. Cât priveşte ideea colonelului Smart de atac la altitudine mică, atacul de la 1 august 1943 a fost sângeros, dar nu anihilant. Adică distrugerile provocate, care nu au redus semnificativ capacităţile de cracare ale instalaţiilor petroliere, au fost scump plătite de americani. Din 178 de bombardiere care au decolat în zorii zilei de la Benghazi, 16 au fost forţate sa abandoneze sau s-au prăbuşit, 162 au ajuns deasupra obiectivului la Ploieşti; din acestea, 44 au fost doborâte de antiaeriană, 7 internate în Turcia, 22 au aterizat la baze aliate în Mediterană (Cipru).  Înapoi în Libia, au sosit numai 89 de B-24, dintre care 58 avariate integral, de nerecuperat. Un bilanţ trist pentru americani. Ultimul bombardier B-24 din întrega formaţie  care decolase în zorii zilei, a aterizat la Benghazi după 14 ore. Avea pe fuselaj 365 de perforaţii de proiectil. 310 americani şi-au pierdut viaţa, 108 au fost luaţi prizonieri.  Bilanţul Comandamentului Aliat estima la 40% pierderile suferite de rafinării, deşi câteva din ele au rămas în mare parte neatinse. După numai câteva saptămâni, mare parte  a stricăcinilor au fost îndepărtate, şi producţia a fost reluată cu şi mai mare randament. „Tidal Wave” rămâne operaţiunea de bombardament, cea mai costisitoare din aviaţia americană, în raport cu rezultatul. După instalarea americanilor în Italia, bombardierele au revenit în aprilie 1944. Problema distanţei dintre baza aeronautică şi câmpurile petrolifere nu mai era actuală. Peste cinci mii patru sute de misiuni de bombarament cu B-24 de la mare altitudine, în aproape patru mii de ieşiri, împreună cu  avioanele de vânătoare staţionate la Foggia, au pulverizat rafinărăiile, şi au ruinat Ploieştiul între 5 aprilie şi 19 august 1944. Producţia de ţiţei a fost redusă cu 80%, Antiaeriana a doborât peste două sute de bombardiere,  peste o mie o sută de americani cad prizonieri. La 17 august, Fifteenth Air Force trimite 248 de bombardiere conduse de locotenent colonelul James A. Gunn. Înainte să fi largat bombele (500 şi 1000 de pounds) patru din cele opt avioane din vârful formaţiei au fost „poftite” jos. Cu excepţia unuia din membri echipajelor, Gunn împreună cu toţi ceilalţi s-au paraşutat şi au fost imediat luaţi în primire de români. După interogatoriu, a fost trimis la un penitenciar de prizonieri, unde devine purtător de cuvânt al prizonerilor. Când s’a aflat că ruşii „eliberatori” se apropie de Bucureşti, gardienii au fugit şi au lăsat deschise porţile penitenciarului. Prima grijă a lui Gunn a fost să-i lămurească pe camarazi să nu iasă în oraş până ce nu se se va fi aranajat o modalitate sigură de repatriere. După ce a găsit mai mulţi ofiţeri superiori, Gunn s’a înţeles cu ei ca prizonierii să fie mutaţi într’un loc sigur, în Bucureşti sau la ţară, şi ca el, să fie dus cu un avion la Foggia (Italia). În schimb Gunn promite să aranjeze cu Fifteenth Air Force lansarea unui atac împotriva câmpurilor de unde germanii, în retragere, bombardau capitala ca represalii la actul de la 23 august, şi, să transmită forurilor aliate, cererea României de a fi ocupată fie de britanici, fie de americani. Cei câţiva ofiţeri români îşi onorează promisiunea şi pregătesc un avion bimotor vechi, pentru zborul în Italia. Douăzeci de minute după decolare avionul vine înapoi, după cum spunea pilotul, cu defect la unul din motoare. După aterizare, un căpitan de aviaţie îi oferă lui Gunn sa-l ducă în Italia cu un Messerchmitt Bf-109. Aventura nu era lipsită de risc. Avionul putea fi doborât de germani sau de avioane de vânătoare americane, sau putea să aibă o defecţiune de motor, şi prizonierul american şi-ar fi încheiat cariera. Nu s’a găsit o hartă a Italiei, Gunn a schiţat una din memorie. A cerut ca zborul să meargă la altitudine mică pentru a evita radarul german, dar căpitanul, care nu avea încredere deplină în motorul lui, a insistat pentru sase mii de metri şi l-a îmbrăcat corespunzător pe Gunn. Ca măsură de precauţie steagul american a fost pictat pe ambele părţi ale fuselajului. În timpul pregătirilor, pilotul l-a luat deoparte pe Gunn şi i-a spus că planul lor de a decola în zorii zilei următoare, transpirase cam peste tot, şi că ar putea fi compromis. Ca atare, la orele 17:20 în 27 august, cei doi  decolează; Gunn înghesuit în compartimentul aparatului de radio transmisie, care fusese demontat din avionul cu un singur loc. Zborul a decurs fără incident, şi s’a încheiat după două ore, deşi cu mică emoţie peste Adriatică, unde motorul a tuşit puţin. Cei doi au fost imediat duşi la Cartierul General Fifteen Air Force de la Bari. Au fost puse în mişcare, chiar în cursul nopţii, planurile de atac al câmpului german de la Băneasa şi de evacuare a prizonierilor cu bombardiere B-17, modificate imediat în acest scop. Planul sub numele „Operaţiunea Gunn” a materializat evacuarea din România a 1.161 de prizonieri aliaţi, la 3 septembrie 1944. Colonelul Gunn şi-a riscat viaţa şi a câştigat, împreună cu prizonierii.

Mai trist a fost pentru România, care avea sa sufere sub control sovietic 45 de ani. Să nu uit, în ultimul moment o precizare cu rezonanţă nostalgică pentru cei din generaţia semnatarului: Căpitanul care l-a scos din ţară pe colonelul american James A. Gunn, a fost  aviatorul de vânătoare as, Constantin Cantacuzino, legendarul nostru Bâzu (cu 56 de victorii confirmate).

(25 OCTOMBRIE 2010)

EȘECUL MULTICULTURALISMULUI GERMAN

Posted by Stefan Strajer On November - 13 - 2010

EȘECUL MULTICULTURALISMULUI GERMAN

Autor: Nicholas Buda (New York)

Într-o Europă multinațională, multipartită și multiculturală, procesul  eșuat, recunoscut, al Germaniei de a se armoniza multicultural, este o lecție din experiența căreia trebuie să învățăm  pentru a nu repeta greșelile trecutului. Nu cu mult timp în urmă, cancelarul german Angela Merkel declara public acest lucru, cu ocazia întâlnirii de la Postdam, cu liderii din aripa conservatoare tânără a Uniunii Democrate Creștine. Prestigiosul ziar Allgemeine Zeitung, în pagina de știri din data de 16 octombrie, titra o parte din declarația cancelarului german astfel: „Sie stellte sich hinter die Kritik von CSU-Chef Horst Seehofer an der multikulturellen Gesellschaft: Dieser Ansatz sei absolut gescheitert! Man müsse Migranten nicht nur fördern, sondern auch fordern!”. („Ea a stat stat în spatele criticii lui Horst Seehofer, șeful CSU, adresată societății multiculturale: această abordare a eșuat complet! Cineva trebuie nu numai să-i încurajeze pe emigranți, dar de asemenea să și pretindă”!). Fără îndoială că această nereușită se datorează, așa cum menționa și președintele-ministru al Bavariei, Horst Seehofer, conceptului politic german: doar o cultură dominantă germană, nu una multiculturală! Aceste declarații făcute, la cel mai înalt nivel, de către leaderii politici germani aflați în fruntea guvernului federal, sunt pe cât de directe pe atât de șocante, fiind elaborate fără menajamente, sau – aș zice eu, fără delicatețea politică obișnuită – stârnind o avalanșă de reacții contradictorii.

Într-un efort de disperare, care devine din ce în ce mai vizibil, Germania renunță la politica de favorizare a etniilor conlocuitoare, de pe teritoriul său federal, aplicând în schimb conceptul dominant al culturii germane – tactică neactivată, oficial, până acum, bineștiindu-se moștenirea germană, a politicii rasiale, de după cel de al Doilea Răboi Mondial, care a costat milioane de vieți omenești -. Irascibilitatea socială a cetățenilor germani, nemulțumiți de modul în care imigranții devin din ce în ce mai numeroși și pe lista caselor de ajutor social, a ajuns la limita de sus. Cancelarul german nu a făcut decât să proclame public acest lucru, încercând o alianță ad extremis cu masele de votanți.

De unde vine această sensibilitate majoră a Germaniei? Este întrebarea la care a căutat să răspundă și analistul politic George Friedman, de la revista politică „Stratfor Global Intelligence”. În viziunea acestuia, problemele care stau la baza eșecului multiculturalismului german, își au rădăcinile în condițiile de viață extrem de grele, pe care le-au întâmpinat cetățenii germani, imediat după terminarea războiului. Societatea postbelică germană s-a trezit, dintr-odată, lipsită de forța de muncă, cel puțin din două motive: o conjunctură socială multiplă, cauzată de moartea a unui număr extrem de mare de germani și apariția lagărelor sovietice cu prizonieri de război. Al doilea motiv poate fi găsit în miracolul renașterii economice al Germaniei industriale din anii ’50. Motivele explicate de analistul politic par foarte pertinente, dacă luăm în considerare strategia socio-economică a Germaniei, din anii ’50 și următorii: forța de muncă necesară vastului proces de reabilitare economică fiind compensată prin admiterea etnicilor germani, veniți din țările blocul comunist al Europei de est și de sud-est. Odată cu creșterea cerinței pentru forța de muncă necalificată a pieței interne, Germania și-a extins tratativele de recrutare a muncitorilor și în țări ca Italia (1955), Grecia (1960), Turcia (1961) și Iugoslavia (1968). Efectul imediat al acestei strategii s-a resimțit în creșterea substanțială a profitului economic și implicit al nivelului de trai, preconizându-se un viitor prosper națiunii germane și un drum ascedent, spre o supremație economică europeană. Efectul secundar, cauzat de influxul masiv de muncitori temporari, nu s-a simțit la început. A gravitat pe o traiectorie oscilatorie incertă, fără a crea probleme atât pe plan socio-cultural cât și politico-administrativ. S-a crezut la început că acești muncitori necalificați, vor fi prezenți doar temporar și, odată cu încetarea contractului de muncă, se vor întoarce în țările lor de origine – lucru perfect demonstrat de muncitorii spanioli, portughezi și italieni. Cu toate acestea, foarte mulți muncitori din Europa de est și mai ales din Turcia, nu am mai părăsit Germania, continuând să beneficieze de statutul de „Gastarbeiter” (muncitor vizitator).

Primele semne ale unei suprasaturații a forței de muncă s-au făcut simțite odată cu scăderea economică din anul 1966, accentuându-se în recesiunea economică de după șocul petrolului din anul 1973. Clătinată de aceste perturbări interne, Germania s-a văzut în fața unor mase largi de muncitori necalificați, cărora nu mai avea să le ofere locuri de muncă. Nemulțumirile și protestele sociale ale imigranților s-au intensificat odată cu intrarea în vigoare a legii „Anwerbestopp” (oprirea recrutării forței de muncă), din anul 1973. Dacă la exodul muncitorilor spanioli, italieni și portughezi – atrași de avântul miracolului economic din țările lor -, societatea germană a asistat fără să se implice, odată cu trezirea la realitate, în fața unui număr impresionant de etnici turci musulmani, s-au făcut simțite și primele luări de poziție. Astfel, visul de supremație economică germană a dat naștere unor coșmaruri sociale de mari proporții, Germania neavând altă soluție decât să se confrunte, în mod direct, cu acestea.

Moștenitori ai sângelui prusac, germanii nu au dorit și nu doresc – în marea lor majoritate –  ca imigranții să devină o parte din țara lor, de aceea au aplicat, tacit, o politică de izolare a acestora. Obligat însă de conjunctura istorică a anilor 80, când numărul turcilor musulmani a atins cote alarmante, (astăzi sunt estimate cca 3,5 milioane de etnici turci în Germania), guvernul federal a propus soluția instaurării multiculturalismului sau „Multikulti”. Neagreat la început, multiculturalismul era de fapt un concept nou, liberal, care conferea imigranților un troc: păstrați cultura voastră DAR jurați loialitate statului german! Istoria a demonstrat că soluția nu a fost viabilă… doarece a murit încă de la naștere. Da, imigranții turci și-au păstrat limba, cultura, obiceiurile și religia, dar nu s-au încadrat în portretistica socială germană, formându-și landurile lor, adevărate conglomerate sociale separate de restul societății germane, un fel de teritoriu turc în teritoriul german. S-a ajuns astfel ca un număr impresionant de imigranți turci să nu vorbească limba germană și – prin definiție – să nu împărtășească valorile culturale germane și europene.

Inteligența conceptului de multiculturalism, gândită de guvernul de la Bonn atunci, se baza pe  faptul că respectând diverstitatea imigranților, se va putea cumpăra loialitatea acestora. Scenariul nu a fost urmat așa cum fusese plănuit: pe de o parte, cetățenii germani nu numai că nu au dorit, dar nici nu au știut cum să asimileze cultural, lingvistic și religios, iar pe de altă parte, etnicii turci au profitat de lejeritatea oferită, preferând secluziunea.

Declarațile cancelarului german devin astfel îndreptățite, dar cu asumarea unui eșec național, căruia îi suntem, cu toții, martori. Angela Merkel, fie că își asumă o responsabilitate politică enormă – fără precedent în istoria modernă a Germaniei – fie că aplică regulile unui joc politic inteligent, devine o nouă „Doamnă de fier” a Europei. În continuarea declarației sale, cancelarul mai spunea: „ne simțim legați de imaginea creștină a umanității, care ne definește. Cei care nu acceptă aceasta, sunt într-un loc greșit aici.” În situația politică europeană actuală, este, dacă nu imposibil, cel puțin foarte improbabil, ca Germania să își reconsidere poziția oficială cu privire la multiculturalism, în același timp cu validarea principiului de națiune germană!  Odată ce principiul națiunii există, tot așa există și ideea de interes național. Odată ce intresul național există și primează, Germania există, în contextul Uniunii Europene, numai prin ceea ce Goethe a numit „afinitate electivă” (în nuvela „Die Wahlverwandtschaft”, Tübingen, 1809). Ceea ce în mijlocul Războiului Rece a fost o certitudine, devine acum o opțiune. Iar dacă Europa devine o opțiune pentru Germania, atunci  nu numai că Germania a reintrat în istorie, dar luând în considerare și că este leaderul puterilor economice europene, istoria Europei începe încă odată, din nou.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors