Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… de Larry L.Watts

Posted by Stefan Strajer On January - 30 - 2012

Considerabile documente şi idei      

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… de Larry L.Watts

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

În 1985 am primit în Canada, de la editorul Ion Dumitru din München, două volume cartonate În serviciul  Mareşalului de Larry L. Watts, recomandate printr-o prezentare superlativă ce mi-a stârnit interesul. Pe măsura lecturii interesul s-a transformat într-o impresie puternică, de neuitat aflând despre România şi Mareşalul Antonescu, evenimente istorice documentate cum nu am auzit sau citit în România sau în străinătate. Cu această ocazie, am aflat despre autor că a fost trimis cu o bursă Fulbright în România să cerceteze problema Ion Antonescu şi România în vremea celui de al II-lea Război Mondial. Şi a făcut-o cum nu a mai făcut-o nimeni până la el; ca un om de mare caracter şi cercetător de elită. Îl recomand. 

În 2011, Larry L. Watts a surprins, uimit şi zdruncinat puternic cititorii români cu un volum istoric supra-documentat intitulat Fereşte-mă, doamne, de prieteni… apărut la editura bucureşteană RAO, rodul muncii de cercetare pe parcursul unui deceniu. Autorul îşi începe  prefaţa cu Cercetările pot conduce uneori mult mai departe decât se anticipa. Acest adevăr a fost de multe ori demonstrat până acum, dar lectura acestui volum ne demonstrează cât de riguros şi exigent autorul a împins cercetarea, şi mai ales cât de profund, plecând de la ideea războaielor subversive ale vecinilor noştri care, în permanenţă, au urmărit sfâşierea acestui vechi spaţiu latin.   

Volumul cuprinde 28 de capitole, aşezate în nouă părţi distinctive, în care găseşti date, evenimente, personalităţi, scrieri şi autori, surse bibliografice noi şi multe, încât fără nici un fel de rea intenţie, din contră, cu sinceră părere de rău, acest volum de peste şapte sute de pagini depăşeşte, din şi în toate punctele de vedere, tot ce au scris scriitorii, politologii şi istoricii români laolaltă după 1990. Din nou un cercetător străin ne dă o lecţie de tenacitate ştiinţifică, curaj civic şi ne prezintă adevărul istoric. Felicitări autorului. Citiţi.

Pentru mine, pentru scrierea mea, Cine tulbură liniştea Transilvaniei, ce este o replică, o contracarare documentată a segregaţiei, iredentismului şi revizionismului unguresc faţă de România, scrierea lui Larry L. Watts îmi este, ne este tuturor românilor interesaţi, de mare ajutor prin vasta bază de documente istorice, prin competenta şi pertinenta lor interpretare oferită, pentru cunoaştere, învăţătură şi răspândire. Referitor la Transilvania, autorul ne prezintă trei subcapitole, intitulate pe rând: Prima campanie transilvaneană 1918-1919, a doua campanie transilvaneană 1938-1940 şi a treia campanie transilvăneană 1944-1946, campanii în care ungurii revizionişti au avut ca aliat principal Rusia lui Lenin şi Stalin. Autorul nu se opreşte la ele ci, din nou tot atât de documentat, ne prezintă continuitatea revizionismului unguresc, prin orice mijloace, în problema Transilvaniei până în zilele de astăzi. Citiţi, meditaţi, consideraţi.

Fiind vorba de date istorice, documente istorice, puse la dispoziţia cititorilor de limbă română, voi păstra subtitlurile capitolelor folosite de autor, subliniind doar esenţialul lor, dar îmi permit să adaug idei şi comentarii personale, critic şi analitic. 

 

Prima campanie  transilvaneană  1918- 1919 (paginile 76 – 86)

 

La început, autorul face o scurtă biografie a evreului ardelean Bela Kun (şi-a auto maghiarizat numele din Kohn) care, fiind prizonier în Rusia între 1914-1917, a devenit comunist şi s-a înrolat voluntar în Armata Roşie. Împreună cu alţi prizonieri unguri au format grupul maghiar al partidului comunist rus, o rampă de pe care Lenin şi Trotski i-au lansat spre Ungaria, unde trebuiau să însămânţeze,  cultive şi fructifice o republică sovietică a sfaturilor, comunistă sui generis! La Budapesta, Bela Kun  a fondat partidul comunist ungar şi apoi o aripă transivăneană, comunistă în formă, iredentist-revizionistă în fond, din foşti prizonieri unguri din Transilvania. În obiectivele comuniştilor unguri, ce au prins rădăcini la Budapesta, au intrat şi operaţiuni paramilitare şi teroriste împotriva autorităţilor şi populaţiei române din Transilvania. Document: în Ianuarie 1919, o brigadă din Divizia Szekler şi foşti prizonieri unguri la ruşi au organizat un atac anti-românesc la Zalău, judeţul Sălaj. Eşec. După acest eşec comuniştii unguri au hotărât să treacă la o alianţă ideologică şi militară completă cu Rusia Sovietică prin care, împreună, au plănuit şi acţiunile militare de cotropire şi anexare a unor teritorii româneşti. Armata roşie ucraineană să atace România prin Bucovina şi să facă joncţiune cu armata roşie a lui Bela Kun care va intra prin Transilvania, iar, în urma victoriei comune, ucrainenii să ia Bucovina iar ungurii Transilvania. Lenin, care lansase decretul păcii cu Germania, pentru a debloca armata ţaristă din războiul mondial şi a o folosi în scopurile extinderii revoluţiei sovietice, prin forţă şi teroare, este de acord cu acest plan ca Bucovina şi Basarabia să fie atacate  de armata roşie ucraineană pentru anexare şi Bela Kun primeşte acelaşi acord pentru Transilvania. Fără să mai aştepte, fără declaraţie de război, în aprilie 1919 armata  roşie a lui Bela Kun atacă România, dar în decurs de două săptămâni este aruncată înapoi, până peste Tisa. A doua oară, în iulie 1919, când Rakovski, comandantul armatei roşii ucrainene, dă un ultimatum României să evacueze imediat Basarabia, Bela Kun cu armata lui atacă din nou România. De data aceasta armata română nu se mai opreşte la Tisa, respinge şi înfrânge definitiv armata lui Bela Kun în pusta ungară, intrând victorioasă în Budapesta. Bela Kun fuge în Austria, de unde se plânge lui Lenin că înfrângerea lui, a ungurilor, a comunismului în Ungaria se datorează lipsei de o susţinută cooperare din partea lor.

După Bela Kun a urmat Miklos Horthy care, de la început, a formulat un memorandum strategic de refacere a Ungariei, în care considera România inamicul numărul unu al Ungariei. România, care i-a scăpat de republica sovietică şi fără de care el, Miklos Horthy, niciodată nu mai ajungea regent, al treilea şi ultimul regent al Ungariei. 

Un proverb românesc: Nu mă lăsa să mor, că nu te-oi lăsa să trăieşti… zice bine…

 

A doua campanie transilvăneană 1938-1940 (paginile 121-140)

 

Larry L. Watts citează din A History of Modern Hungary 1929-1945 Moscova a început să-şi declare sprijinul pentru revizionismul teritorial al guvernului Horthy  încă din 1938, în ideea să prindă România în cleşte, având în vedere că, în acelaşi timp, Cominternul făcea presiuni împotriva României pentru cedare de teritorii URSS-ului şi Bulgariei!! După acest semnal din partea Moscovei, Consiliul Suprem al Apărării a lui Horthy  întocmeşte proiecte ale unor convenţii militare cu URSS-ul, pentru coordonarea momentului atacului asupra României. După proiecte, ce sunt avizate favorabil de ambele părţi, urmează planuri detaliate ale acţiunilor militare şi mai apoi, se află pe căi diplomatice, că ambasadorul sovietic la Budapesta încurajează Ungaria să treacă la acţiune militară împotriva Transilvaniei

În acelaşi timp, Ungaria s-a apropiat diplomatic şi de Germania, prin convenţii şi alianţe, cunoscând bine şi apetitul lui Hitler pentru schimbarea frontierelor în Europa.  După aranjamentele diplomatice, Horthy şi prim-ministrul Gombos, îi spun direct lui Hitler despre pretenţiile lor asupra Transilvaniei, mergând până acolo încât susţin că în Transilvania populaţia majoritară este cea ungară. Hitler nu se lasă convins de retorica lor şi îi  întreabă, dacă ei cred că singuri pot să învingă România într-o confruntare directă. Se lasă tăcere şi răspunsul nu mai vine. După tăcere, care era un răspuns, Hitler le promite că îi sprijină, contra sprijin, printr-un arbitraj, nu printr-o confruntare armată, fiindcă un război în această parte îi încurca planurile, şi aşa încurcate prin iraţionalitatea lor militară. Horthy şi Gombos, apoi Horthy şi Teleki au ascultat sfatul lui Hitler, acceptând calea arbitrajului având asigurat suportul lui Hitler şi a lui Mussolini, în locul războiului direct la care erau împinşi de ruşi. Pentru o imagine mai clară a situaţiei europene din acel moment trebuie subliniat că Hitler nu dorea război în apropierea câmpurilor petrolifere române, în timp ce Stalin ar fi dorit un conflict armat între Ungaria şi România, ce ar fi fost un bun pretext să ajungă la câmpurile petrolifere române, motivând germanilor că doar sprijină pretenţiile justificate ale ungurilor. Şi aşa s-a ajuns la acel nefast dictat din 30 august 1940, prin care monarhia şi guvernul românesc au cedat Nord-Vestul Transilvaniei  Ungariei, adică 42.243 kilometri pătraţi ce cuprindea peste 1.300.000 de români, 480.000 de unguri, 450.000 saşi, 150.000 evrei şi sub 200.000 diferite alte etnii. Aceste numere de recensământ, rotunjite la urmă în plus, arată elocvent în procentaje că: românii erau mai mult de jumătate din populaţie cedată, pe când ungurii abia că ajungeau o cincime  din  populaţia transilvăneană! Dacă se adaugă, cum corect se obişnuieşte, şi datele istorice ale atestării vechimii  populaţiilor în acel teritoriu, este clar că a fost un dictat prin forţă, profund nedrept. Iar dacă cunoaştem în amănunt evenimentele din jurul şi timpul dictatului, soarta românilor ardeleni sub acest dictat, este indubitabil că: Hitler şi Mussolini au fost satrapi satanici, Horthy şi guvernul lui revizionist nişte căpetenii barbare, iar Regele Carol al II-lea, camarila şi guvernele lui principalii vinovaţi de acest dictat!! 

Cine nu mă crede să umble sănătos, cine se îndoieşte şi vrea să-şi risipească îndoielile să citească cel puţin pe  Milton L. Lehrer şi Larry L. Watts şi sunt convins că va descoperi cât de vinovată a fost monarhia, camarila, guvernele şi o parte din elitele culturale româneşti între   1927 şi 1947. Întâi, au privit cu superficialitate şi nepăsare  propaganda, manifestările şi acţiunile subversive ale  iredentismul şi revizionismul ungurilor (asemenea celor din prezent, n.r.). Al doilea, serviciile româneşti de informaţii le-au adus la cunoştinţă reţeaua, conexiunile şi centrii iredentismului din România şi străinătate, dar au rămas fără reacţie, decizie sau au schiţat doar ambiguităţi verbale. Regele Carol era obsedat cum să lichideze mişcarea naţional-creştină legionară şi împreună cu lacheii lui au  trecut la arestarea şi asasinarea conducătorilor şi personalităţilor marcante ale Mişcării Legionare, dar nu l-a preocupat şi nu a dispus, cum ar fi trebuit, începerea unei campanii de contracarare, pe plan intern şi internaţional, a propagandei anti-româneşti a ungurilor revizionişti. Dacă regele nu a dat tonul, nici guvernele lui nu au deschis gura. Diplomaţia romanească, cu puţine excepţii, a sesizat şi semnalat formal şi anemic acţiunile şi propaganda ungurească, fără  să contracareze cu documentaţia istorică şi demografică pe care o aveam, dar nu a fost folosită. Trebuia, dar nu s-a făcut, să fie invitaţi în România toţi ziariştii şi scriitori străini care ne acuzau prin presă, radio, tipărituri de discriminare şi opresiune a minorităţilor conlocuitoare, să se informeze la faţa locului. Revin la nefastul rege, care, atunci, când s-a aflat în vizită la Hitler a fost interesat doar de poziţia cancelarului faţă de Mişcarea Legionară, nu de revizionismul lui Horthy care venise, cu clopul în mână, la Hitler pentru Transilvania. Mai departe cunoaşteţi istoria…

Superficialitatea şi delăsarea autorităţilor române ani de zile în această majoră problemă au dus la Dictatul de la Viena. Atunci, în al doisprezecelea ceas s-au trezit, speriaţi.

S-au trezit degeaba. Aşa se vor trezi într-o zi şi actualii guvernanţi.

 

A treia campanie transilvăneană  1944-1946 (paginile 141-189)

 

Ianuarie 1943 a fost placa turnantă a frontului în Rusia. Contraofensiva Armatei Roşii a fost nimicitoare pentru armatele germane, italiene, române şi ungureşti. Germanii au pierdut 450.000 de combatanţi la Stalingrad iar Ungaria aproape 150.000 la Voronej pe Don. Din acel moment conducătorii Ungariei au căutat portiţe de ieşire din război, dar să nu piardă teritoriile câştigate prin arbitraje. Serviciile speciale şi diplomaţia ungurească au căutat, cu asiduitate şi reuşit, să se apropie de Moscova prin legăturile comuniste rămase de la Bela Kun, prin  fabricarea unor falşi comunişti de conjunctură, prin manipulări parşive şi delaţiune.

Baronul transilvănean Ede Atzel, comandantul Rongyos Garda (Garda zdrenţuroşilor) cea mai reacţionară şi brutală formaţiune anti-românească, era unul dintre oamenii de încredere a lui Horthy, şi a fost trimis la Moscova, în secret, unde a luat contact cu şeful  spionajului militar, generalul Feodor Kuzneţov şi în schimbul informaţiilor militare pe care i le-a dat, a obţinut asigurări că Armatei Române nu i se va permite ocuparea Nord Vestului Transilvaniei, şi în plus, administraţia, poliţia şi jandarmeria ungurească nu va fie înlocuită cu una românească. Fără îndoială, pentru asemenea asigurări baronul revizionist a dat multe informaţii militare despre armatele germane şi române, cu care cele ungureşti în acel moment, erau aliate pe frontul din Rusia. Ulterior Horthy a trimis un general în fruntea unei delegaţii la Moscova  pentru un armistiţiu iar sovieticii au aprobat cu satisfacţie acordul Kuzneţov- Atzel anterior.  

Aşa s-a făcut istoria, nu cum au scris-o unii şi alţii, iar ceea ce a urmat a demonstrat din plin acordul Kuzneţov – Atzel după 23 August 1944, când regele Mihai a dat pe mâna ruşilor pe Mareşalul Ion Antonescu şi Armata  Română, indubitabil exemplu de trădare a ţării. Larry L. Watts citează din Armata Roşie în România: „…într-o întâlnire de 15 minute de la Târgu Mureş, pe data de 11 noiembrie 1944, autorităţile militare sovietice au înlocuit fără multe vorbe administraţia românească proaspăt instalată şi le-a ordonat să elibereze întreg teritoriul Transilvaniei”. Citiţi dragi compatrioţi, şi adăugaţi că, în acel moment Armata Română împreună cu armata sovietică eliberatoare luptau împotriva fasciştilor germani şi aliata lor, viteaza armată ungară!! Şi faceţi şi diferenţa între energia şi căile ungurilor pentru obţinerea  Transilvaniei şi nepăsarea Regelui Mihai, care la Bucureşti benchetuia fără ruşine cu generali ruşi şi proaspeţii lor comunişti aduşi drepţi consultanţi. În acelaşi timp la Cluj, Miklos Goldberger instalat de sovietici în fruntea comitetului regional al comuniştilor acuza noua administraţie română ca fiind colonizatoare, reacţionară şi fascistă ceea ce armata eliberatoare sovietică nu va admite, şi pretindea că proletariatul maghiar şi român solicită o Transilvanie independentă, care având o frontieră comună cu URSS ar putea fi şi ea inclusă. Orice, numai Transilvania să nu aparţină României, iar Moscova prin Teohari Georgescu a transmis că Transilvania nu poate fi recâştigată decât ca parte constitutivă a Uniunii Sovietice. Până şi Gheorghe Gheorghiu Dej a dezaprobat vehement această hotărâre, numai Regele Mihai se ţinea de coada comuniştilor, începuse mai de mult cu Dolly Chrissoleghos pupila Anei Pauker şi a lui Emil Bodnăraş. Şi toate acestea au fost numai începutul instalării unui protectorat sovietic în Transilvania, administrat de unguri, protectorat temporar până la înglobarea Transilvaniei în sânul marii familii a popoarelor sovietice, era începutul unei noi dictaturi comuniste, anti-româneşti, în timp ce Armata Română era folosită de Stalin şi Molotov drept carne de tun în Hungaria şi Cehoslovacia pentru gloria Armatei Roşii, a Moscovei.

În acelaşi timp în Transilvania de Nord, peste care trecuse frontul şi Horthy fuse îndepărtat de la conducerea Ungariei, toţi horthiştii transilvăneni au devenit comunişti, mari comunişti, pe cât de mari hothişti au fost!! Şi astfel, la  începutul anului 1945 la Cluj, au format un parlament  comunist, independent pentru Nordul Transilvaniei Liber şi Independent. În Maramureş, ucrainenii cu complicitatea comandamentului sovietic din zonă, au cerut anexarea  Sighetului şi a unei părţi a Maramureşului la Ucraina ameniţând majoritatea românească în caz de refuz cu arestarea, deportarea sau moartea! 

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni că de duşmani mă păzesc eu  zic şi românii, cum zic şi alte naţii prin Europa.  Din nefericire, Dumnezeu nu ne-a ferit de prieteni, ba mai mult a râs de noi când a auzit că îi numim eliberatori!! Cât priveşte, cum ne păzim noi de duşmani, să nu mai vorbim că e tristeţea pe pământ. Cine nu crede să citească istoria românilor de la Carol al II-lea şi fiu-său, Mihai, până acum, sub Iliescu, Constantinescu, Băsescu.   

            ***

Larry L. Watts  şi după aceste trei perioade transilvane continuă etalarea adevărurilor istorice despre prietenul cel mare, URSS, şi prietenul mai mic, Ungaria, în care cel mare ne ţine de gât iar cel mic ne dă picioare-n cur, iar noi înghiţim totul mioritic. Aşa a fost sub Carol şi Mihai, aşa este şi după 1989 sub Iliescu, care a recunoscut Basarabia ca stat independent în loc să sprijine reunificarea cum au făcut germanii între ei, Constantinescu, tras de nas de Adrian Severin, a cedat Nordul Bucovinei cu românii bucovineni cu tot, cât despre Băsescu pentru nişte amărâte de mandate de preşedinte de Cotroceni lasă udemereul să taie şi spânzure cum vor ei în România. Aceşti trei preşedinţi au atins cea mai abjectă formă de laşitate. Pe lângă ei, Dej (în 1964), şi mai ales, Ceauşescu (începând cu 1968) au fost  nişte patrioţi incontestabili ai României. Fac această comparaţie cu mâhnire, dar aceasta este un adevăr istoric.    

(Decembrie 2011, Winnipeg – Canada)

 

PS. După război, englezii şi francezii, cu americani cu tot, au spus: fereşte-ne, Doamne, de prieteni… Au spus-o degeaba şi târziu, i-a costat treizeci de ani de război rece cu marele lor prieten de la răsărit, URSS-ul, şi încă nimic nu-i sigur, cu o singură excepţie: restul e îndoielnic!! 

EDITORIAL

Posted by Gabriela Petcu On December - 5 - 2011

DICTATURA  MORALEI

Maria Diana Popescu

 

Şaizeci de ani de eforturi integratoare au slăbit în mai puţin de trei ani. Ideea Europei Unite încasează lovitură după lovitură, încît e de mirare cum de nu s-a fluierat knock-out-ul. Euro a scăpărat scîntei tot anul pe plita leului românesc, unde s-au perpelit zburătoarele cu garnitură nelimitată de antibiotice importate din Germania. Cine să-i apere pe români de hormonii puilor electrocutaţi şi pe cîini de lumea cealaltă? Abia năşit la Guvern, bugetul pe 2012 atrage critici dure. Scad cheltuielile la sănătate, cresc la serviciile speciale. Aceeaşi gargară pretutindeni! Sarkozy doreşte înfiinţarea unei trezorerii europene, altă instituţie de tocat fonduri. Obama plănuieşte (re)reformarea sistemului de asigurări de sănătate din întreaga lume, echivalentă haosului şi închiderii spitalelor. Mă îngrozesc la auzul denumirii unor instituţii de furat. Banii au devenit instrumentul prin care oameni de nimic distrug naţiuni cu potenţial valoros.

 

Oraşele patriei sînt înţesate cu sedii de bănci, farmacii, firme de recuperare, bordeluri, vile opulente, şaormerii, moluri, reţele, clanuri, pistolari, magazine de vise, hoţia n-are intermitenţe. O bombă cu ceas – sărăcia – împînzeşte casele românilor. Sistemul prea alambicat şi pricinos îi va obliga pe politicieni să ţină ceva roşu în buzunar de sărbători, ca să nu facă indigestie cînd scoboară hălcile afumate, rămase în podul ţării, sau cînd dau cep butoaielor ca să prindă curaj, ca la anul să ne asigure alte locuri de veci. Fauna care a căpuşat poporul tot anul va pleca în vacanţe de lux, iar scutul de la Deveselu va intra în carantină. Să fi devenit vulnerabile obiectivele antirachetă la reducerile bugetare americane? Sau, la reuniunea Comisiei pentru apărare şi securitate a N.A.T.O. din octombrie, reprezentanţii Franţei, Rusiei şi Ucrainei i-au poftit să-şi ia jucăriile şi să se întoarcă acasă? Parlamentarul francez Jean Michel Boucheron a ridicat problema eficacităţii defensive a scutului antirachetă, afirmînd că sistemul, care l-a supărat pe Putin, nu va intercepta decît o pătrime din rachetele clasice. Retragerea unor nave şi echipamente din Europa le va aduce bani în puşculiţă. Deşi înglodaţi în 14 mii de miliarde de dolari, americanii îşi vînd hîrtiile cu cea mai mică dobîndă din istorie. Se împrumută ieftin, îşi finanţează deficitul cu cele mai mici costuri, inundă piaţa mondială şi se folosesc de banii statelor slabe.

 

Analiştii nu ne spun pe ce lume trăiesc, îşi văd de meserie. Aşadar, române, transpiră în continuare, fii cumpătat de sărbători, nu te baza pe pensia prezumtivă! Politicile economice ni le putem aplica fiecare la nivel micro. Întrecerea socialistă a băncilor a transferat în timpul anului povara crizei pe spinarea românilor. De la fatidicul decembrie încoace, în locul ceainăriei, alimentarei, aprozarului, şcolii, grădiniţei, căminului, librăriei, magazinului de încălţăminte, au fost mutate sedii ale unor bănci cu funcţionari la patru ace, care te întîmpină cu o cafea şi cu oferta unui credit. Studiind piaţa noastră, bancherii străini au concluzionat că românii doresc creşterea nivelului de viaţă (de aceea li s-a dat şi un rol adecvat în lovitura de stat din 1989) şi au trimis scrisori de dragoste clienţilor, invitîndu‑i doar cu buletinul la credite. „Bună ziua, va oferim un credit avantajos! Vă rog, luaţi loc! Oferta este foarte bună pentru dumneavoastră!” La fel ca în piaţa de zarzavaturi, ofertele curgeau pe bandă rulantă. O adevărată întrecere între bănci. Cu buletinul în buzunar, oamenii au dat buzna în sucursale, venise timpul să trăiască mai bine. Chiar meritau.

 

Legislaţia a întreţinut şi a acoperit fraudele băncilor, ale clanurilor, bancherilor şi bogătaşilor fără scrupule, închipuiţi şi lacomi, care au păgubit poporul. Prinşi cu ocaua mică, deveneau brusc bolnavi şi cereau eliberarea. Tactica e veche, azi s-a cosmetizat doar. După cel de-al doilea război mondial, indivizi abili, aflaţi în diferite funcţii, cumpărau certificate care atestau că sînt nebuni, că prezintă deviaţii comportamentale sau alte afecţiuni ale sistemului nervos, cauză care îi scotea în afara responsabilităţii. Actele erau ţinute sub cheie şi cînd picau la ananghie, scoteau hîrtia miraculoasă. La fel şi astăzi. Escrocii înşelă statul, au propriile reţele de televiziune, reuşind să-şi menţină escrocheria pe o treaptă înaltă. N-ar strica o epidemie de smerenie, profund creştină, administrată prin vaccinuri, care să-i trimită la locurile lor. Adică în pătrăţica din care, moralmente, să nu mai poată evada mai sus decît competenţele reale. Analfabeţii au ajuns să-şi afirme cu prea-suficienţă „competenţe” enciclopedice, dînd cu aer academic verdicte distructive. Nimeni nu pretinde politicianului să se dedice studiului fenomenologiei lui Hegel. Ar fi absurd. Dar nici politicianul risipitor şi îndestulat nu trebuie să dea lecţii de filozofie poporului. Adică să-i calculeze anual necesarul de bani şi de hrană. Cînd eşti politician, pierzi legătura cu tine însuţi şi te îneci în impostură, la fel ca în patima băuturii. Teologic, sminteală şi arghilofilie se numeşte. Tot timpul ameţit de aburii puterii şi de cîştig, conştiinţa de sine se lasă posedată. Tot în limbaj teologic, slavă deşartă însemnînd. Ei!, sînt chestiuni delicate, cine să-i tragă la răspundere pentru ele? Dumnezeu sigur, mai devreme sau mai tîrziu. Chiar şi ei înşişi se pedepsesc pe sine. Nu vedeţi ce feţe întunecate au? Numai un duhovnic bun ar scoate pe diavol din năravurile lor şi i-ar reda credinţei, moralei şi patriotismului.

 

Aşadar, vom avea de toate de sărbători: alţi 300000 de şomeri, iar pe tarabele acestui iarmaroc, talcioc, obor, tîrg capitalist, degradat peste măsură, foarte mulţi politicieni la-ndemînă, pe gratis. Doar să deschidem televizorul. Sîntem bogaţi în politicieni, important este să facem diferenţa între ei, ca la piaţă, între merele sănătoase şi cele putrede la mijloc. Ei au „muncit” tot anul la lopată, au săpat tunele în buget cu rară şi subtilă eleganţă, păstrînd curate, în România, frauda şi lupta pentru putere şi pentru avere. Mai lăsaţi munca de salahor şi puneţi mîna pe carte! Pe o carte de morală. E timpul! Mult curaj şi sănătate. Spor la citit! V-aşteptăm la anul cu chestiuni adevărate şi deştepte.

 

După expresia bine cunoscută a lui Sloterdijk, este necesară o dictatură a moralei, altfel istoria se va repeta, va sări cu un pas înainte în recolonizare şi sclavie.

 

OZN-urile şi APOCALIPSA

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2011

OZN-urile şi APOCALIPSA

 

Autor: Maria Diana Popescu

 

Credulii care au adormit în transpiraţii, murmurînd numele sfîrşitului, par urmăriţi de ghinion. Apocalipsa s-a amînat din nou. Asteroidul a făcut cu mîna pămîntenilor de la mii de kilometri distanţă, dînd peste cap organigrama profeţilor care uită să-şi ia medicamentele şi dorm cu armaghedonul sub pernă. Predicţiile încadrate în consistenţa unor abstracţiuni au devenit biete fatalităţi jurnaliere. „Profetul Apocalipsei”, cum a fost denumit Harold Camping, californianul de 90 ani, fost inginer de profesie, a recunoscut în direct la un post de radio că a dat greş anul acesta cu prognozele sfîrşitului lumii, cerîndu-şi scuze. M-am lămurit cum stau lucrurile cu ingineriile din mintea profanatorilor: apocalipsă e atunci cînd un om cu deviaţii patologice, cu un grad de cultură minimal, închipuit şi paranoic, se crede inginer atoateştiutor. A fost mare vînzoleală în media, numerologii au pus în calcule bizare Universul, şi tot soiul de profeţi şi-au scos apocalipsele pe tarabă. Teoreticienii, astrologii, metafizicienii au zumzăit îndeajuns cît să fie de acord cu teoria potrivit căreia omenirii i se va opera o trezire spirituală, nu acum, ci la anul. Adică, cineva din hăul îndepărtat va roti cheiţa responsabilă cu evoluţia inteligenţei, şi dintr-o dată se va deschide un sait pe gugăl care ne va teleporta într-o altă dimensiune, cu un simplu clic. Minunat! Extratereştrii vor face asta, tot ei au aruncat cu bolovanul ăla de asteroid marţea trecută spre Pămînt.

 

Adepţii ştiinţelor oculte au intrat în gardă, gata să-şi ţină răsuflarea dacă universul ar fi umblat la mintea pămîntenilor sau ar fi venit cu evenimente neobişnuite. Cei care au folosit abuziv cuvîntul apocalipsă au lucrat 24 din 24 la celebra aliniere: 11.11.’11. Internetul acesta năuc a fost invadat de texte insistente asupra caracterului mistic al coincidenţei, asociat catastrofelor naturale sau celor provocate. Cu alte cuvinte, apocalipsa ar fi venit, ca Anul Nou, în funcţie de fusul orar. Sigur, mai urmează 12.12.2012, însă pe atunci Europa va trai într-o nouă eră a austerităţii, instalată odată cu fatidica aliniere din 2011, pusă pe schimbări la vîrfurile statelor. Dacă tot n-a venit încă apocalipsa descrisă de proorocii Evangheliei, ceva asemănător tot a venit: Istoria şi historismul, dislocate de vectorul diacronic, în unele cazuri au fost legate la ochi şi ciuruite de gloanţe, în altele, bombardate sistematic sau linşate de rebeli antrenaţi. Cum în corpul social, la fel ca şi în natură, nimic nu se pierde, ci totul se transformă, în funcţie de măsura interesului, mentalitatea rămîne captivă în postmodernitate. Ceea ce se poate măsura cu aproximaţie este nesiguranţa, teama şi suspiciunea. Ele nu ne pot părăsi în condiţiile apocaliptice dictate de puterile lumii. Sîntem deja în Apocalipsă. A fost doar puţin atenuată, dar va reveni. E de meditat…

 

Dacă tot se pune problema unei catastrofe, e suficient să privim urmările catastrofale ale jocului de-a criza, faţă de care capacitatea omului de a le rata este fragilă. Greciei i-a fost schimbat premierul, cel al Italiei, omniprezent în presa de scandal cu celebra bunga-bunga, cel care a gafat cît a putut în cariera diplomatică, implicat în cele mai neobişnuite scandaluri sexuale, cel care a primit ca bonus o statuetă în figură, numărîndu-şi ceasurile, a declarat sec: demisionez. Butoane, alarme, rachete, crime, oricînd se poate pune mausul pe „ok” şi gata apocalipsa la ordin. Butonarea, la noi o modă, controlează puterea, boala votului la două mîini a contagiat sus-puşii, rezistenţi pe seama butoanelor de clan. O adunătură de vîrsta a patra, fără demnitatea, fără ruşinea vîrstei, batjocoreşte peste jumătate dintre români, care potrivit unor sondaje GfK, au probleme cu banii, mulţi îşi cumpără mîncare în rate şi se îmbracă de la second hand. Ministreasa care a cheltuit o groază de bani pe frunza pescuită de pe internet, adună semnături pentru moartea cîinilor comunitari. Ruşine! Exhibiţionism, obscenitate şi degenerare peste tot în lume. În Parlamentul Poloniei a pătruns, de curînd, prima femeie hibridă, decizie care a şocat această ţară romano-catolică tradiţionalistă. Din bărbat, a ajuns femeie-parlamentar.

 

Convinşi că în politică e la fel ca în chimie, adică amesteci un acid cu o bază şi obţii, de regulă, o sare şi apă, puterile Europei ne tratează cu sare în ochi şi cu spălături cu apă chioară. România şi nicio altă ţară nu primesc practic ajutoare financiare. Doar înştiinţări de plată. Fondurile europene nu există în fapt. Sînt fonduri virtuale, un circuit de hîrtii ieftine într-un sistem-caracatiţă. Numai contribuţiile reale ale statelor membre sînt direcţionate către parlamentarii europeni şi în buzunarele şpăgarilor din comisia europeană. De aceea s-a înfiinţat şi la noi încă o „autoritate” în circuit – un minister fictiv şi el, de tocat banii virtuali, de care nu era nevoie, existînd, de altfel, o agenţie specializată. Puterile europene îşi urmăresc interesele. Într-o altă ordine de idei, privind retrospectiv în Europa, dar cu datele de la borna prezentului, vom înţelege odată pentru totdeauna de ce Germania şi Franţa au impus moneda Euro. Ţările care au adoptat-o dansează acum după flautul politicii fiscale moşite la Berlin şi la Paris şi băgată pe gît popoarelor, pe post de directive U.E.  Aşadar, nu ar fi fost cazul să se ia drept literă de lege orice directivă a U.E.  Cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din tîrgul puterilor, şi pentru că fiecare stat are particularităţile lui economice, acestea, în inteligenţa lor, ca şi acum o sută de ani, sau acum şaptezeci de ani, s-au trezit cu unele naţiuni legate ca pietrele de moară de gîtul lor, şi n-au decît, sufocîndu-se, să resusciteze zona euro pe spinarea proprie. „Amicus certus in re incerta cernitur”. Ca să răspund înainte de a fi întrebată inginereşte, „da’ tu cine eşti, de vorbeşti despre toate?”, mărturisesc că sînt un voluntar care doreşte să (re)construiască, fără proiecte costisitoare, fără bani virtuali europeni, pilonii patriotismului şi ai tradiţiei creştine. Iar în chestiunea cu apocalipsa, este la fel ca şi cu ozn-urile: lumea ştie de existenţa lor, dar nimeni nu le-a văzut cu adevărat.

 

Sărăcia – starea de fapt a românilor

Posted by Stefan Strajer On November - 8 - 2011

Sărăcia – starea de fapt a românilor

 

Autor: George Petrovai

 

            Așa cum omul are înclinația genetică spre păcat, minciună și strâmbătate, iar nu spre virtute, adevăr și dreptate, tot astfel societățile înclină mai degrabă către sărăcie și nefericire decât înspre prosperitate și fericire. Căci toate comunitățile umane (de la cele mai simple, cum ar fi familia, până la cele mai complexe – popoare, națiuni, conglomerate de națiuni) sunt în definitiv niște sisteme în necontenită mișcare și transformare, cu siguranță cele mai complexe și mai dificile sisteme pe care mintea omului caută să le cunoască, să le organizeze și să le dirijeze.

            În chip asemănător celorlalte tipuri de sisteme, comunitățile umane (sistemele sociale) sunt formate din indivizi (elemente) și din multitudinea relațiilor statornicite între aceștia – fie relații de consangvinitate, fie relații de liberă asociere, fie (grosul acestora) relații impuse prin legi cu caracter general și obligatoriu.

            Dificultatea înțelegerii și supervizării unor astfel de sisteme decurge atât din diferențele psiho-mentale dintre indivizii alcătuitori (înzestrare intelectuală, grad de cultură, nivel de pregătire profesională, rolul atribuit factorului moral prin credință și educație etc.), cât și din complicatele raporturi statornicite între aceștia deopotrivă de tradiție (vechi mecanisme de atitudine socială) și de legile emise de-a lungul timpului în vederea preîntâmpinării inerentelor conflicte generate de derapaje, care toate la un loc au menirea să facă sistemul social măcar mai ușor suportabil de către majoritatea cetățenilor, dacă armonizarea general umană rămâne pe mai departe un vis al utopiștilor.

            Iată motivul pentru care cârmuitorii de pretutindeni acordă prioritate principiului Decât dezordine mai bine nedreptate, chiar dacă unii dintre ei or fi fost cândva animați de idealuri precum binele și fraternitatea generală…

            Revenind la conceptul de sărăcie, trebuie subliniat că, deși ea (sărăcia) nu este un viciu decât conjugată cu degradarea moral-sprituală, ipostază în care cu adevărat se fac simțiți colții mizeriei și dezastruoasele consecințe ce decurg de-aici pentru sănătatea unei societăți, totuși, nici o societate nu poate cunoaște prosperitatea reală atunci când majoritatea cetățenilor sunt săraci și timorați.

            Ce-i de preferat, sărăcia morală ori cea spirituală?

            Marile și plinele de învățăminte exemple din morala și filosofia universală pun în evidență necesitatea acceptării sărăciei exterioare de către cel care dorește bogăția și pacea lăuntrică: Nemuritorul Buddha (Sakya-Muni) n-a șovăit să-și lepede privilegiile de prinț și să caute singurătatea, conștient fiind că numai prin meditație și asceză poate cunoaște ataraxia și prin ea fericirea eliberării depline; două sute de ani mai târziu, Socrate, acest nemuritor prinț al gândirii libere și curajoase, le-a oferit semenilor memorabile mostre din disprețul său suveran față de fast și bogăție; iar mai presus de toți, Mântuitorul Iisus s-a afirmat drept dușmanul neîmpăcat al bogățiilor adunate pe pământ, ”unde le mănâncă moliile și rugina și unde le sapă și le fură hoții”.

            Câți dintre slujitorii bisericilor din toate timpurile au urmat pilda și îndemnurile Învățătorului? Orientându-ne după opulența catolică, opulență împotriva căreia s-a ridicat Reforma (a doua mare schismă a creștinismului) și luând aminte la belșugul etalat de cam toți slujitorii bisericii orientale, avem dovada concludentă că numărul adevăraților urmași ai apostolilor este jenant de mic.

            Căci bisericile nu numai că au admis și continuă să admită bogăția, dar chiar se zbat din răsputeri să înșface noi și variate bunuri (donații libere ori impuse sub formă de zeciuială, diverse tranzacționări de acțiuni și alte valori etc.), banii și avantajele materiale oferite la schimb fiind de cele mai multe ori singura modalitate, pe cât de concretă pe atât de convingătoare, în acțiunile de atragere a neofiților, respectiv – așa ca în cazul bisericilor neoprotestante – în ofensiva răspândirii crezului ”până la marginile pământului”.

            Este adevărat că mai sunt pe ici-pe colo fețe bisericești care și-au făcut o datorie de conștiință din a trăi sobru, ba chiar la limita sărăciei, lucru demn de toată cinstea și prin aceea că astfel de existențe pilduitoare ilustrează netemeinicia sofismelor utilizate de regulă de către protipendada clericală pentru a-și justifica rușinoasa și neîntrerupta contradicție dintre vorbe și fapte, precum mult invocata spusă Să faci ceea ce zice popa, nu ceea ce face el

            Că bogăția reprezintă o stare exterioară și absolut întâmplătoare pentru om, rezultă cu prisosință și din exemplul dat de aceia care deodată, din îndemnuri doar de ei auzite, se hotărăsc să-și împartă averea celor defavorizați de soartă. Scriitorul Lev Tolstoi este prin el însuși un exemplu în acest sens, iar în scrieri ne înfățișează la un înalt nivel artistic schimbarea radicală petrecută în viața părintelui Serghi din splendida nuvelă cu acest nume, după ce în urma unei decepții în dragoste, tînărul ofițer Stepan Kasatski renunță la avere și carieră pentru a se călugări, respectiv prin prințul Nehliudov din romanul Învierea, cel care la rândul lui renunță la toate pentru a-și urma fosta iubită în Siberia, după ce aceasta o apucă din vina lui pe căi greșite și ajunge să fie condamnată pentru încurcăturile în care o vâră meseria de prostituată.

            Dar trebuie să facem distincție între sărăcia impusă și sărăcia autoimpusă. Prima formă ține aproape în exclusivitate de carențele organizatorice și de nepriceperea combinată cel mai adesea cu corupția gestionarilor averii unei țări – guvernanții și oamenii lor de încredere din  teritoriu.

            Cum acest păgubitor fenomen este tipic pentru România zilelor noastre, în partea a doua a prezentului articol îi voi acorda cuvenita atenție…

            Negreșit că sărăcia se datorează și unor factori aflați în inseparabilă legătură cu firea individului, cum ar fi lipsa de îndrăzneală a acestuia și – de ce nu? – ghinioanele ce se țin scai de el.

            Oricare ar fi cauza, sărăcia reprezintă principala sursă de erodare moral-spirituală și biologică a celor mai mulți dintre membrii unei societăți, precum și de încordare a relațiilor dintre ei, încordare care cu necesitate tinde spre conflict.

            Sărăcia autoimpusă este apanajul firilor dârze, de-o înaltă ținută axiologică, dar și a firilor excentric-veleitare. Însă mesajul veleitarilor este limitat, căci el se datorează plictiselii, teribilismului ori dorinței de-a șoca. Rezultă că numai persoanele din prima categorie sunt purtătoarele năzuințelor evanghelice, grație acelei atitudini rare, fecundată de generozitate și iubire sinceră. Fiind impusă doar de hotărârile hrănite cu credința în forța transfiguratoare a dragostei, măreția acestui comportament nu poate fi egalată decât de măreția imboldului său moral.

            Și atunci, este bogăția necesară sau nu este?

            Cred că bogăția ca scop în sine nu numai că nu e de dorit din pricina distorsiunilor spiritual-conceptuale și sociale pe care invariabil le generează, dar e cât se poate de nocivă prin influența tiranică exercitată asupra indivizilor și grupurilor umane, prin invidiile cărora le dă naștere și prin competițiile nimicitoare pe care le antrenează.

            Este adevărat că o situație materială bună se constituie într-o liniștitoare și productivă certitudine pentru spiritul pornit pe calea acumulării de bogății nepieritoare. Dacă Platon și Goethe, bunăoară, ar fi fost hărțuiți de lipsuri și de grijile sâcâitoare ale imediatului, oare cât ar fi izbutit ei să finalizeze din ceea ce au dat umanității? Greu de răspuns la această întrebare, deoarece geniile posedă resurse nebănuite de rostire întru eternitate…

            La celălalt pol se situează viața plină de neprevăzut și privațiuni a inegalabilului François Villon, precum și aceea a pictorului Vincent van Gogh. Dar creațiile celor doi, mai degrabă impulsionate decât frânate de precaritatea mijloacelor materiale, și-au ocupat cu autoritate locul binemeritat din loja de onoare a culturii universale.

            Așadar, o situație materială bună poate fi socotită cel mult ca o posibilitate în plus pentru împlinirea celor hărăzite de favoarea divină, nicidecum ca o condiție impusă destinului.

*

            Vorbeam mai sus de cele două linii de forță ale guvernanților români – incompetența și corupția, pe care sărăcia triumfătoare rulează nestânjenită înspre ruina totală a țării.

            Și în regimul bolșevic erau, har Domnului, destui incompetenți, căci Universitatea ”Ștefan Gheorghiu” chiar pentru așa ceva a fost înființată: Să dea cât de cât un lustru intelectual acelor activiști, care, pentru zelul demonstrat, erau recrutați și trimiși pe cheltuiala statului-partid la această fabrică privilegiată de clănțăi, din rândul cărora se asigura necesarul de cadre de conducere la toate nivelele și în toate compartimentele sociale.

            Evident, întrucât scopul declarat al acestei instituții de tristă amintire era acela de-a crea cadre de nădejde pentru politica agresivă a partidului bolșevic, trierea aspiranților se făcea pe bază de dosar, conform înșeleptului principiu ”Câte locuri, atâția candidați”…

            Dar ce să ne mirăm de ce-a fost la acea vreme, când în zilele noastre noțiunea de examen este pe cale de dispariție, ba mai mult, unele dintre universitățile apărute după Decembrie ʼ89 ca ciupercile după ploaie, își asigură necesarul de cursanți doar cu ajutorul generos al absolvenților…fără bacalaureat.

            La urma urmei o admirabilă continuitate a românilor la acest capitol, dacă avem în vedere faptul că unii dintre activiștii de frunte ai partidului comunist se trezeau ”studenți” mai înainte ca ei să-și terminat liceul. Și atunci, pentru ca voia partidului să fie deplină, așa ca în zicala cu nutrețul întreg și rumegătoarele sătule, pentru cei în cauză s-au înființat cursurile fără frecvență, adevărată mană cerească și pentru alții.

            Ar mai fi de adăugat că printr-o corectă comparație, incompetența antedecembristă ni se prezintă azi ca fiind mai lesne suportabilă ca cea postdecembristă. Din următoarele două motive:

            1)Este adevărat că politica promovată de partidul bolșevic țintea nelibertatea și sterilizarea intelectuală, dar tot așa de adevărat este că țara nu era înglodată în datorii externe, că șomajul era cunoscut pe aceste meleaguri doar din citite și auzite și că tot românul putea sta liniștit în ceea ce privește locul de muncă, respectiv pensia de boală sau de bătrânețe.

            Prin urmare, cu toate erorile de fond ale industrializării haotice și ale urbanizării turbate, se poate afirma că pe ansamblu politica economică antedecembristă a fost mai aproape de nevoile vitale ale omului de rând.

            A, că apăruse în acele timpuri pătura subțire a privilegiaților nomenklaturiști și cea a învârtiților cu izul specific lichelelor, că alimentele, medicamentele, curentul electric și presa erau pe sponci, iar contactele cu străinătatea practic reduse la zero! Dar, mă rog, în zilele de-acum nu s-a constituit oribila pătură a ciocoilor, mână în mână cu ticăloșii care trag sforile politice? Care-i avantajul politic și material pentru România cu niște oficiali aproape nebăgați în seamă de străini și cu hoardele sale de migratori situați în vecinătatea delictului?

            Chiar dacă milioane de români onești trudesc din greu pe toate meridianele lumii pentru a contribui cu economiile lor la mult jinduita prosperitate generală, țara sărăcește de la un an la altul, numărul șomerilor și al dezrădăcinaților crește într-un ritm mai mult decât îngrijorător, iar avalanșa datoriei externe stă gata-gata să o pornească la vale peste disperarea celor mulți și peste îngâmfarea celor puțini.

            Ce folos că galantarele supermagazinelor sunt doldora de produse străine atrăgător ambalate, dacă buzunarele grosului clienților sunt de la o zi la alta mai goale? Care postură este mai umilitoare și mai descurajantă pentru bietul român, cea de ieri când el avea niscaiva bani și vitrinele erau mai goale ca după un război, ori cea de azi când vitrinele sunt pline ochi, dar el este mai sărac ca năpăstuitul Iov?!…

            2)Cel de-al doilea motiv îi vizează pe conducătorii românilor din cele două perioade – ante și postdecembristă, cu diplomele care le atestă școlile isprăvite.

            Ei bine, dacă Nicolae Ceaușescu a fost necontenit luat în tărbacă pentru studiile sale de cizmar neîmplinit, dacă soția sa a fost pe îndelete forfecată pentru pasiunea achiziționării diplomelor fără acoperire valorică în studii sau cercetare științifică și dacă unii dintre miniștrii de-atunci erau croiți după calapodul intelectual al șefului lor, conducătorii postdecembriști ai românilor fac mare tam-tam de școlile absolvite, ba unii dintre se fudulesc cu diplomele dobândite în străinătate.

            Carevasăzică, nu numai că moda inaugurată de sărmana Elena Ceaușescu cu diplome achiziționate în condiții suspecte a ajuns în perioada postdecembristă un fapt atât de curent încât s-a banalizat de-a binelea, dar ni se demonstrează negru pe alb de către aleși că în cei 22 de ani scurși de la Decembriadă am avut parte de cele mai reprezentative exemplare extrase de vrerea democratică a poporului din străfundurile ființei sale, nu doar la capitolul bune intenții (înzestrare morală), ci și la cel al studiilor (înzestrare intelectuală).

            Asta fiind starea de lucruri reală cu aleșii postdecenbriști, este firesc să te întrebi și apoi să întrebi: Cum naiba se explică faptul că țara a fost preluată fără datorii în Decembrie 1989, ba chiar cu însemnate creanțe, iar după 22 de ani de guvernări profund democratice a ajuns la coada țărilor din Uniunea Europeană și cu o datorie de peste 100 de miliarde euro?…

            Dacă nu cedăm binecunoscutei ispite de-a pune starea dezastruoasă a României de azi pe seama fatalității, atunci putem spune că acesta-i unul din paradoxurile care i-au dus faima scurtei sale istorii postdecembriste peste mări și țări.

            Și când te gândești că Germania și Japonia n-au avut nevoie de atâția ani ca să se smulgă din molozul celei de-a doua conflagrații mondiale pentru a intra triumfător în grupul de elită al celor mai industrializate state din lume!

            Dar iată alte două paradoxuri moșite de perioada postdecembristă, la care după cum se vede România n-are de gând să renunțe cu una cu două:

            a)Paradoxul dintre uriașele resurse agricole ale țării (pământ bun de uns pe pâine) și postura sa penibilă de importatoare a circa 80% din necesarul de alimente. Unde sunt numeroșii noștri specialiști și cum de nu văd că acesta-i drumul sigur pe care trebuia de ani buni să ne angajăm pentru a ne impune ca țară producătoare (nu doar consumatoare) între partenerii din UE? Numai astfel vom putea afirma că suntem ce-am fost, ba chiar mai mult.

            b)Paradoxul dintre eforturile făcute pentru obținerea specialiștilor și condamnabila ușurință cu care ei sunt lăsați de autorități să plece în străinătate, astfel ca țările bogate (vestice) să devină și mai bogate, iar românii tot mai săraci.

            Deși se știe prea bine că pământul și materia cenușie reprezintă cele două locomotive de mare forță care trag națiunile moderne înspre prosperitate, iată că România își permite să le folosească doar din când în când și numai pentru manevre.

            De unde se vede limpede că lucrurile pe aceste meleaguri nu vor intra degrabă pe un făgaș normal, adică destins și productiv, atâta timp cât agricultura va rămâne în continuare cenușăreasa economiei noastre muribunde și atâta timp cât Traian Băsescu și ciracii lui vor susține că Nemulțumiții n-au decât să plece din țară.

            Păi chiar asta fac oamenii de valoare ai acestui pământ batjocorit de ticăloși – pleacă din România, nemulțumiți până la ofensă de modul cum sunt tratați și retribuiți!

            Cât privește corupția, apoi ea este o plagă atât de înrădăcinată în structura mental-spirituală a românilor ciocoiți și în sistemul lor instituțional, încât înclin să cred că va începe să dea îndărăt de-abia după eliminarea focarului de infecție de pe Dâmbovița. Ceea ce se poate realiza fie printr-o reîmpărțire administrativ-teritorială a acelor părți din Europa unită care produc și exportă doar probleme (Balcanii în primul rând), fie prin diminuarea competențelor actualelor capitale (sau, mă rog, a unora dintre ele) și preluarea lor de către instituțiile centrale din Bruxelles: Parlamentul european, Ministerul de Externe, Ministerul Apărării etc.

Madam Ciuvică sau Ciuvică Mercenarul?

Posted by Stefan Strajer On October - 13 - 2011

Madam Ciuvică sau Ciuvică Mercenarul?

 

  Autor: prof.univ. Ion Coja

       Ezit între aceste două titluri. Nu de ieri, de azi, adică de sâmbătă seara, când la Antena 3 am prins o emisiune avându-i ca invitați pe domnul Florea Dumitrescu, fost inalt demnitar ceaușist, responsabil cu partea financiară a societății socialiste multilateral dezvoltate, și nelipsitul Ciuvică. Ci de ani buni, de pe vremea președintelui de jenantă amintire Emil Constantinescu, al cărui țuțăr șef a fost numitul Ciuvică. De ani buni zic, nu trece săptămână de la bunul Dumnezeu fără apariția morocănoasă a individului pe una sau măcar două televiziuni. Se pare că nicio problemă mai importantă a Țării nu poate fi rezolvată fără asistența de specialitate a omniprezentului Ciuvică. Și problemele importante, slavă Domnului, nu ne ocolesc. Au din ce trăi și șapte ca Ciuvică! Cu toate acestea, un altul ca Ciuvică nu vom găsi!… În vecii vecilor!…  (Bat în lemn, Doamne ferește, să nu cobesc!)

      Îmi pare rău pentru cuvîntul madam, cuvînt frumos, îndefinitiv. Mi-ar trebui altul, dar nu-l găsesc, unul care să se potrivească numai pentru logoreea intempestivă și incontinentă, muieratică și decibelică, cu care își acoperă Ciuvică atât partenerii de dialog, cât și propriile idei, care nu lipsesc întotdeauna. Deseori nu spune numai prostii sau mizerii, ca deunăseară! Altfel nici ăia de pe la televiziuni nu l-ar ține! Recunosc, uneori are dreptate, dar selectiv, să nu deranjeze de la un anumit nivel în sus!

      În emisiunea cu pricina, cu un titlu care enunța ideea că România este într-o, citez, „groapă”, invitaților li se cerea un examen lucid al impasului în care ne aflăm, precum și identificarea unor posibile soluții! Domnul Florea Dumitrescu ne-a oferit câteva amintiri și principii de economie de pe vremea când dînsul a negociat primele împrumuturi de la FMI pentru România. Ce s-a făcut cu acei bani de la FMI?, a întrebat moderatoarea, doamna Alexandra Stoicescu. Ce să se facă?Fabrici și uzine! a răspuns domnul Florea Dumitrescu. La care Ciuvică al televiziunilor a sărit ca ars: fabrici și uzine care au mers în pierdere, au produs numai găuri negre în bugetul țării! Au produs și pierderi unele, acceptă domnul Florea, dar au produs și sute de mii de locuri de muncă și au trimis la export mărfuri românești, iar cu acest export ne-am plătit datoriile la FMI! …Unde am exportat?! revine neînduratul Cuivică. În Cuba, în Africa, în America de Sud?!… N-am exportat și noi, ca oamenii, în Germania! Și așa, pe ideea că nu am exportat mai nimic în Germania, Ciuvică a tras concluzia logică că industria noastră nu a existat până în 1990 decât ca o grămadă de fier vechi!

       A lipsit puțin ca Ciuvică să „reitereze” celebra formulă. Cred că i-a fost greu să se abțină, dar a reușit! S-a revanșat susținând ideea că răul, dezastrul, groapa în care a ajuns Țara i se datorează lui Ion Iliescu și minerilor care l-au împiedicat pe Petre Roman să-și ducă până la capăt programul de reforme!… Recunosc, parțial sunt de acord cu domnul Ciuvică: vinovatul principal este într-adevăr Ion Iliescu. Este vinovat că l-a acceptat prim ministru pe acest neica nimeni numit Petre Roman! Vinovat este Iliescu că l-a tolerat vreme de doi ani să-și facă mendrele și nu i-a dat peste mână! Este vinovat Ion Iliescu că atunci când Alexandru Bârlădeanu și N.N. Constantinescu au atras atenția asupra incompetenței primejdioase a primului ministru demolator de țară, el, Ion Iliescu, a tăcut. A tăcut complice?

      Programul de reforme al lui Petre Roman?!… Pe vremea când eram senator, circula în PSD-ul de atunci o înregistrare făcută de SRI în care vocea lui Petre Roman se lăuda, într-un cerc de intimi în ticăloșii, cu programul său de distrugere a economiei românești, cât de bine avansează! Căci ăsta a fost programul după care a guvernat Petre Roman: un program de distrugere a economiei românești și de destructurare a Țării! Propriu zis programul nu i-a aparținut, că nu-l ducea mintea! Ci doar l-a pus în lucru, în practică, cu un zel teribil! Zelul ticălosului năimit de dușmanii Neamului! Zel moștenit de la taică-su, alt impostor și militant de frunte, discret și eficient, pentru desprinderea Transilvaniei de România!

      Pe ce lume trăiește lelea Ciuvică al cui o fi fiind?! Cine mai pariază azi pe Petre Roman?! Au nu cunoaște domnul Ciuvică rolul jucat de Petre Roman în distrugerea celor mai performante capacități de producție din industria noastră de armament?! S-a dus personal, nenorocitul, să vadă cum sunt casate cele mai importante agregate, câteva din ele unice în Europa! Mai trăiesc ofițerii care au asistat neputincioși la acest act de agresiune împotriva Țării! Unora le pare rău și azi că nu au scos revolverul, în legitimă apărare față de intrusul agresor! Cui oare trebuia să-i raporteze Petre Roman că „a văzut cu ochii lui” cum se duce pe apa Sâmbetei industria românească? Cu cine concura industria noastră de armament și trebuia scoasă de pe piață?! Nu cunoaște acest Ciuvică nici teza aceluiași inamic public privind renunțarea la irigațiile din agricultură, căci este mai ieftin importul de grâu decât producerea acestuia?!

      Cine te vîră cu de-a sila pe televizoarele noastre, Ciuvică, să ne spui mizeriile cu care te-am auzit sâmbătă? Treceam mai departe, mutam pe alt post când l-am văzut pe Ciuvică, dar am rămas să-l ascult pe bătrânul activist de partid! Are multe de povestit! De ce nu l-ai lăsat să vorbească, moară neferecată ce ești?! Ai tăbărît pe el când s-a plâns că nu mai există bănci românești în România, isterizându-te în apărarea băncilor străine, cum că românii, de corupți ce sunt, nu pot avea bănci proprii! De unde ai scos ticăloșia asta?! Ai stat tu de vorbă cu cei care cu prețul libertății lor au încercat să mențină în viață Banca Religiilor sau Dacia Felix, să afli cum au fost sabotați sau pe față lucrați ori chiar șantajați de Mugur Isărescu și alți nemernici intangibili?!

      Te-am simțit în toată ticăloșia-ți, mercenar Ciuvică, atunci când domnul Florea Dumitrescu te-a întrebat cum s-au cheltuit cele douăzeci de miliarde de euro, împrumutați de la FMI de guvernul Boc, guvern pe care nu mai ostenești înjurându-l! Era o ocazie bună să-l mai pocnești o dată pe Boc, așa cum și merită cu prisosință, dar ai tăcut! De ce ai tăcut? Pentru că răspunsul la întrebarea fostului ministru de finanțe ceaușist te-ar fi obligat să numești băncile străine din România, ele fiind principalele beneficiare ale împrumutului! Și de ele, nevrednicule Ciuvică, n-ai să te legi niciodată! Ai jurat, probabil!

      De ce ascunzi publicului românesc unde s-au dus cele 20 de miliarde de euro?! De ce nu pomenești nimic de complotul internațional a cărui victimă este România?! E un subiect nedemn de logoreea-ți? …Complot pe toate planurile: financiar, economic, mediatic, informațional, militar, cultural! Bine susținut din interior de o șleahtă de trădători!… Cu o parte dintre acești trădători te văd în emisiunile TV pe care le sufoci cu prezența. De ce oare sunt atât de prost încât nu pot să cred că te numeri printre acești nemernici, domnule Ciuvică?!

      …Prost mai sunt!

      Dar nici cu dumneata nu mi-e rușine! Te apuci să-l corectezi pe domnul Florea Dumitrescu, cum că datoria statului nu este de 97 de miliarde, ci numai de vreo 40, restul sunt datorii ale unor companii particulare!… Ca și când 40 de miliarde ar fi o nimica toată! Dar nu cumva împrumuturile făcute de acești particulari sunt garantate de statul român?!… Aud?

      Toată seara n-ai făcut decât să-l împiedici pe bietul Florea Dumitrescu să lege un răspuns la întrebarea obsesivă a moderatoarei, întrebare care frământă creierii multor români, mai puțin ai dumitale: mai există soluții pentru dezastrul în care am fost aduși? Încerca domnul Florea să spună că fără producție industrială, fără industrie, nu avem nicio șansă! Mereu l-ai întrerupt, mereu ai țipat la bătrân, nu carecumva discuția să capete un contur coerent și să priceapă lumea cât de mare a fost cacealmaua din decembrie 1989! Ai avut deci această misiune! Mi-a fost foarte clar. Ce n-am înțeles este cât o faci din mintea ta, din pasiune, cu sinceritate, și cât după indicații superioare în grad!

      Nu mai poate fi întreg la minte cine mai susține azi, la 20 de ani după căderea lui Ceaușescu, că pe vremea acestuia au murit oamenii de foame și de frig, mii de oameni!… N-a murit nimeni de foame și nici de frig!… Da, magazinele erau mai mult goale, dar nu și frigiderele noastre! Era frig în case, dar nici nu era o problemă să-ți plătești întreținerea! Și mai ales nu existau români care să nu aibă un adăpost!… Care să nu găsească un servici!

      Aud că meseria din care trăiește acest Ciuvică sunt investigațiile!!!… Înseamnă că din aceste investigații va putea aduce ușor dovada că mureau românii pe capete de foame și de frig!… Aștept de douăzeci de ani această dovadă! În schimb, fără să fac vreo investigație – căci nu e meseria mea, ci a domnului Ciuvică, au ajuns la mine numeroase dovezi ale sabotajului efectuat de cei care au pregătit mărețul act de la 22 decembrie 1989. Unele dovezi ale acestui sabotaj criminal le-am făcut publice mai de mult și nimeni nu m-a contrazis. Alte dovezi mă leg să le prezint în fața numitului Ciuvică și a telespectatorilor Antenei 3, post TV la care nu am fost niciodată invitat să spun și eu vreo prostie, două! Și nici n-o să fiu vreodată chemat, locurile sunt ocupate, iar locul meu este pe lista necuvîntătorilor la posturile TV năimite!… Mercenare, ca și domnul Ciuvică!

      Da! Penuria din magazine și frigul din case a avut și această cauză pe vremea lui Ceaușescu: sabotajul de sorginte cominternistă! Efectuat de aripa trădătoare, KGBistă, a Securității și a PCR, de cei care au avut de profitat de pe urma căderii lui Ceaușescu… Căci doar cine l-au trădat pe Ceaușescu în decembrie 1989 o făceau deja de ani de zile, nu au intrat în jocul criminal cu doar două-trei zile înainte de „evenimente”! Ca să fim aduși în starea de a-l urî pe Ceaușescu așa cum l-am urît cu toții în decembrie 1989, a fost nevoie de o pregătire îndelungată, prin sabotaj și minciună mai ales! Făcând să se pună pe seama Ceaușeștilor o mulțime de nefăcute! Cum a fost și asasinarea lui Constantin Dobre, liderul grevelor de la Lupeni 1977… Asasinat pentru care eu l-am urît pe Ceaușescu mai mult ca pentru orice. Iar după decembrie 1989 aflăm cu toții că Dobre este teafăr și sănătos!

      Ia fă mata, domnule Ciuvică, o investigație de-a dumitale și află de la domnul Constantin Dobre ce sentimente nutrește față de Ceaușescu! Află de ce Dobre Constantin, care a ridicat Valea Jiului împotriva sistemului comunist în 1977, a cerut azil politic în Marea Britanie acum, după 1990, iar nu înainte, pe vremea lui Ceaușescu! Ia încearcă să afli de la persoana în cauză de ce nu a fost pedepsit de Nicolae Ceaușescu pentru curajul său de-a-l înfrunta pe teribilul dictator! Află toate astea și vino apoi la Antena 3 să dai raportul în fața Țării, dacă ești un investigator corect! Un om corect!

      Nu-ți va fi greu să afli că nu prea avea habar Ceaușescu de multe lucruri care se petreceau în numele său! El știa, bunăoară, că fusese planificat de către CSP ca o anumită cantitate de carne să ajungă la populație, o cantitate îndestulătoare. În anul de grație 1989 o bună parte din această carne a rămas însă dosită în depozite, ca să acutizeze starea de nemulțumire a populației. Imediat după 22 decembrie acea carne a fost scoasă din depozite și FSN a mințit populația, cum că au importat ei acea carne și ne-o pun la dispoziție cu toată generozitatea! Ba au mai făcut și acte fictive de cumpărare, ca să bage și ceva bani în buzunar! A fost, probabil, prima escrocherie fesenistă! Safteaua, la dezastul care a urmat!… Cu asemenea minciuni a debutat democrația post-decembristă! Și tot așa o ține de atunci!

     După 20 de ani ne-am mai lecuit de ură anticeaușistă oarbă și deseori stupidă, tâmpă! Am descoperit cât de mult am fost mințiți ba de Europa liberă, ba de presa occidentală, sever controlate de la Moscova. Și multe altele, care încap sub titlul de diversiune! Diversiune aparent anti-ceaușistă, în realitate anti-românească sadea! Din această diversiune, ca un întârziat, ca un retardat, face parte și Ciuvică, cu morții lui de foame și de frig! O face ca un mercenar bine plătit sau ca un fraier bine manipulat?…

      Prost nu pare Ciuvică…

      Cu ani în urmă, când l-am cunoscut pe domnul Ciuvică, atârnat de poala lui Emil Constantinescu, l-am luat în serios că e, așa cum părea, un spirit justițiar, un tînăr însetat de adevăr și dreptate. Cunosc o mulțime de flăcăi în care Țara poate nădăjdui. Drept care m-am simțit dator să-i fac cunoscut un detaliu important din biografia patronului său, căci domnul președinte Emil Constantinecu are pentru vecie o problemă gravă: el nu a întrunit votul majoritar atunci când a ajuns președintele României. La alegerile din 1996 electoratul român a votat masiv cu Ion Iliescu. Dar, în condiții pe care nu le mai cunosc, dar sunt ușor de bănuit, câștigător a fost declarat Emil Constantinescu. Repet: Ion Iliescu a avut cele mai multe voturi în turul doi al alegerilor prezidențiale din 1996…

      Lipsa de reacție a lui Ciuvică la această dezvăluire mă face să cred că omul știa mai bine decât  mine ce și cum s-a întâmplat și nu-l deranja de fel găinăria prezidențială… Doar era unul dintre beneficiarii ei!…

      Normal ar fi fost să-i sară justițiar la gât și să-i ceară cât mai sonor socoteală lui Ion Iliescu! Cum de și-a permis să-și bată joc de voința poporului?!… Emil Constantinescu avea circumstanțe atenuante când a devenit președinte prin fraudă, prin eludarea scorului electoral! Treacă de la noi… Ce n-ar face oricare dintre noi ca să ajungă președinte?!… Aș zice chiar că eu unul îl înțeleg! …Dar când același Emil Constantinescu s-a declarat învins de structuri și și-a anunțat abandonul prezidențial, pentru că așa era înțelegerea: numai patru ani la Cotroceni!, normal era ca consilierul său Ciuvică să-l tragă de mânecă: care structuri te-au învins, Emile? Structurile care din nimic te-au făcut rector al Universității și președinte al României?!

Ion Coja

Buriaș, 11 septembrie 2011

Post scriptum. Dacă se va nimeri cumva să fiu și eu invitat la una din emisiunile pe care le supra-populezi, am să te întreb, domnule Ciuvică, cum l-ai consiliat pe Emil Constantinescu în primul său gest politic major cu care s-a afirmat după desemnarea sa frauduloasă ca președinte al României: modificarea legislativă prin care străinii au căpătat dreptul de a cumpăra pământ, dreptul de a deveni latifundiari în România, marii latifundiari ai României democrate, de azi și mai ales de mâine! Și te întreb de pe acum: nu cumva acesta este unul din motivele pentru care Iliescu s-a dat lovit în alegerile din 1996? Ca să-l lase pe altul să semneze acest act de trădare națională?… Altul, care să aibă inimă s-o facă!

În fine, o mică mea culpa: se poate să fi fost pornit împotriva dlui Ciuvică și datorită (sau din cauza?) faptului că m-am simțit solidar cu domnul Florea Dumitrescu, consătean de Buriaș!… Trebuia să-i țin spatele! Așa se face pe la noi, la țară…

Maria Diana Popescu – SICRIE ZBURĂTOARE

Posted by Gabriela Petcu On October - 10 - 2011

Tristeţe şi durere în curtea marilor puteri. În timp ce America îşi comemora victimele din 11 septembrie, Sarkozy aducea un omagiu soldaţilor francezi căzuţi în Afganistan. Numai umoriştii emisiunii „Les Guignols d’info” – Canal Plus dădeau zor cu ironiile la adresa românilor. Eu sînt convinsă, francezii n-au niciun pic de umor. Singurele glume reuşite sînt maşinile franţuzeşti. Rămase fără (re)surse de inspiraţie pe timp de criză, marionetele postului sus-amintit lezează încă o dată sentimentul naţional şi bunul simţ al românilor: „sportul naţional în România nu este fotbalul, ci cerşitul, românii au păduchi, iar Bucureşti înseamnă coş de gunoi”. Cu toată pretenţia de civilizaţie superioară, naţiunea franceză munceşte non-stop la lopată  pe linia Maginot şi pe alte linii de săpat. Inteligenţa le vine din afară, mai cu seamă de la noi. Nu sînt cu nimic superiori naţiunii române. Cînd vine vorba de imaginea României, învechit şi iterativ precum pendula unui ceas cu cuc, apare regulat în media şeful diplomaţiei cu scuze părtinitoare adversarilor, care pentru posesorii de logică nu valorează un franc. Ei, gata, s-a liniştit lumea? Marea problemă a poporului nostru va fi rezolvată. Cel mai bun conducător de la Burebista încoace a dat mîna fără greşeli de ortografie cu temutul stăpîn. Înseamnă că Roşia Montană este un mare secret de stat, şi cred că din dragoste pentru spaţiile verzi vor fi tăiate pădurile de peste o sută de ani din jurul comorii. Întrebarea este dacă a venit sau nu cu autograf de la Casa Albă, sau cu ceva de folos poporului, pentru că nu s-a auzit nici imnul şi nici n-a călcat pe covorul roşu ca premierul Chinei, iar în jungla de acasă sărăcia umple spaţiile ca o pelagră.  Vor prelungi drama românilor pungile de zahăr, făină şi ulei, care vor ţine în continuare la putere carnivorele.  „Nu contează cine votează, contează cine numără voturile!”

Linia de improvizaţie a convorbirilor, la cîteva zeci de minute înainte de plecare spre Ohio, lasă liber speculaţiilor: proiectul RMGC, legat de Roşia Montană, traficantul de arme Viktor Bout, o chemare la ordin.  Superba întîlnire de pantomimă spune cît valorăm ca popor în ochii lor, după ce le vom cumpăra toate sicriele zburătoare din al doilea război mondial, le vom mai face loc altor radare, scuturi de experienţă sau haarp-uri, le vom da aurul şi mai ştiu eu ce comori or mai fi prin străfundurile pămîntului. Deasupra n-a mai rămas mare lucru. La cîţi soldaţi români au murit în Afganistan şi Irak, era absolut normal să-i acorde, acolo, cîteva zeci de minute. Nu e cazul să se întocmească o listă cu şefii de stat din N.A.T.O. şi U.E. care au fost primiţi pe uşa de avarie a Casei Albe, pentru că au pus la mezat finanţele ţărilor lor,  afectîndu-le viitorul şi siguranţa. Nu am cunoştinţă decît de unul singur. Cine ştie ce alte servicii  antinaţionale şi contracte oneroase au mai fost semnate pe scara de incendiu? Să  considerăm o mîndrie naţională faptul că a dat mîna cu un lider infectat de putere, şi că i s-a transmis maladia? Dacă printr-o minune ar fi dat mîna cu Einstein, să zicem, s-ar fi molipsit de geniu? Nu cred.

Fericire mare pe capul poporului, de acum să vezi prosperitate la români, cînd credeam că o revigorare este iremediabil imposibilă. „Să ne rugăm la Dumnezeu, la Germania, Italia, Franţa, Spania, care ne sunt pieţele pe care noi exportăm”, a fost declaraţia publică. De fapt ce exportam? Capete luminate, forţa de muncă ieftină – sclavi, cherestea, galoşi şi fier vechi. Pe piaţa lui Dumnezeu, da, exportam tot mai multe suflete. Din cauza sărăciei mortalitatea a crescut simţitor, iar cei care au adus ţara în toiag,  trebuie să dea seama. E scris în astre. Şi totuşi, doctorii în speculaţii financiare de afară vin sa facă bani în această ţară, pînă mai ieri, un colţ de rai. Şi ne jupoaie cu acordul BNR, care păstoreşte un batalion de bănci jefuitoare, cărora românii nu le mai pot plăti ratele abuzive. Pe lîngă cele 40 de bănci din graficul luării cu japca de la români, o altă bancă străină s-a notificat la BNR pentru cules: FHB Mortage Bank din Ungaria, specializată în credite ipotecare. Ruşine Sistemului Bancar din ţară! Urmăriţi saga Roşia Montană! – Din cele trei sute de tone de aur de exploatat ne vor rămîne circa 0, 6 tone, ne vom alege cu un lac de acid sulfuric, la care adăugam şi costul refaceri mediului, de aproape patru sute de milioane de euro, afirmă specialiştii. Nimic pentru popor, totul pe apa înstrăinării şi a distrugerii. În douăzeci şi doi de ani, dintr-o ţară bogata care exporta  în aproape toate zonele lumii, o ţară cu cercetare petrolieră şi nucleară, am ajuns săracii Europei, exploataţi la noi acasă, cu propriile unelte.

Moscova va deveni în cel mai scurt timp un important centru financiar internaţional. Aşa a declarat Medvedev mulţimii din Piaţa Roşie, la cele 864 de aniversări ale capitalei. În acest sens fiind puse în mişcare iniţiative fără precedent. Numai România n-a avut la vîrf adevăraţi patrioţi care să urmărească interesele ţării,  şi  să nu se plece după vîntul puterilor.

Maria Diana Popescu

SECHELELE DIKTATULUI DE LA VIENA

Posted by Stefan Strajer On September - 4 - 2011

SECHELELE DIKTATULUI DE LA VIENA

 

Autor: Academia Dacoromână – Comunicat

În conferinţa sa de azi, Fundaţia Academia DacoRomână aminteşte că, la 30 august, s-au împlinit 71 de ani de la Diktatul de la Viena. Aşa-zisul „Arbitraj de la Viena“ este cunoscut în istoriografia română sub denumirea care-i dezvăluie adevărata sa esenţă: un odios diktat. Din păcate, acest oribil fapt istoric a trecut, astăzi, nesemnalat de nici un mijloc de comunicare în masă. Toate mass media au fost axate, zilele acestea, pe difuzarea şi comentarea unor ştiri derizorii sau „mondene“.

Dar este necesar să reamintim – cel puţin o dată pe an – că acest „arbitraj“ a fost un act politic eminamente criminal. Conform dreptului internaţional – în vigoare atunci, ca şi acum –, pentru ca un arbitraj să fie valid juridic, moral şi politic, trebuie să fie îndeplinite câteva condiţii minimale: 1) statele între care există anumite litigii au dreptul să îşi aleagă ele însele arbitrii; 2) statele-arbitri trebuie să fi atestat moralitatea politică şi rectitudinea juridică în virtutea cărora a apărut, sui generis, certitudinea că sunt imparţiale şi vor formula o decizie corectă; 3) statele cu litigii trebuie să facă o cerere de arbitraj; 4) se realizează un act de compromis; 5) fiecare stat care cerere arbitrajul are dreptul să îşi susţină, public, documentat, punctul de vedere în faţa arbitrilor.

Aşa cum se ştie, nici unul dintre aceste aspecte nu a fost îndeplinit: România nu a formulat nici o cerere. Nici Ungaria nu a făcut-o, mai ales că ea intenţiona să declare război României, pentru a-şi realiza pretenţiile teritoriale. Singur Adolf Hitler s-a impus ca „arbitru“, asociindu-şi-l pe Benito Mussolini, care, de altfel, manifesta o deplină slugărnicie faţă de Hitler. Deşi cunoştea faptul că Ungaria nu are nici un drept asupra Transilvaniei, Führerul s-a folosit de Transilvania ca de un veritabil măr al discordiei pentru a menţine şi chiar a spori animozitatea dintre cele două ţări, în baza străvechiului adagiu politic, Divide et impera! Documentele „arbitrajulului“ – textul şi harta – au fost redactate de Hitler şi acesta a impus României acceptarea „arbitrajulului“ înainte de a-i face cunoscut lui Carol al II-lea conţinutul respectivelor documente! În caz de neacceptare, Hitler a ameninţat România cu dispariţia ei ca stat şi naţiune: prin invadarea ţării – împreună cu Ungaria – pentru ocuparea Transilvaniei, din Sud va interveni militar Bulgaria, pe care o încurajase să revendice Cadrilaterul, iar din Est va invada U.R.S.S., care, deja, între 26 iunie-4 iulie 1940, ne răpise Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Mihail Manoilescu, ministrul de Externe al României trimis să semneze „Arbitrajul“, când a văzut harta impusă prin Diktat, efectiv a leşinat!

Reamintim, Franţa capitulase deja, iar Anglia era în pragul invadării de către Germania şi mai exista doar graţie luptei eroice a Aviaţiei britanice. În acest context european dominat de armatele celui de-Al Treilea Reich, România a fost nevoită să accepte Dictatul de la Viena. Dar nu l-a recunoscut juridic şi politic, nu l-a publicat în Monitorul Oficial, ci doar l-a acceptat de facto. Consecinţa imediată a fost aducerea, la conducerea României, de către regele Carol al II-lea, a generalului Ion Antonescu, pe care tot Carol al II-lea îl ţinuse în arest la Mânăstirea Bistriţa, fiindcă nu putuse să îl asasineze, cum intenţionase! A urmat căderea regimului carlist, iar generalul Ion Antonescu l-a silit pe rege să abdice şi să plece din ţară, fiindcă nu i se mai putea asigura securitatea lui şi camarilei regale.

Dar este necesar să subliniem un aspect esenţial al elaborării Dictatului de la Viena. În pretenţiile lor adresate lui Hitler, horthyştii au pretins că au nevoie de reocuparea Transilvaniei pentru a-i proteja pe „secuii“ din „Ţinutul Secuiesc“! Hitler a trasat graniţa zonei cedată Ungariei incluzând şi judeţele respective, dar nu neapărat pentru a le da satisfacţie revizioniştilor, ci dintr-un motiv geopolitic strategic: pentru a ajunge la Carpaţi. Astfel, îşi atingea două obiective majore: îşi aducea diviziile blindate în vecinătatea petrolului românesc, de care avea nevoie pentru maşina de război germană şi, totodată, pentru a fi cît mai aproape de graniţele extinse ale U.R.S.S., cu care tocmai încheiase, la 23 august 1939, tratatul de „prietenie“ numit Pactul Ribbentrop-Molotov – la fel de criminal ca şi Diktatul lui Hitler-Mussolini! Dar, în mediile diplomatice şi ale Serviciilor Secrete, era de mult timp notoriu că Hitler intenţiona atacarea U.R.S.S. la momentul oportun, în baza sloganului medieval însuşit de nazism Drang nach Osten, prin care Germania voia să-şi extindă „spaţiul vital“, Lebensraum, prin cucerirea ţărilor slave din Estul Europei – după cum, simultan, şi Stalin urmărea, invers, „Marşul spre Vest“, pentru extinderea Revoluţiei Socialiste Mondiale. De aceea, Stalin masase, în vara lui 1940, la graniţele estice ale României circa 50 de divizii în poziţii ofensive! La 1 septembrie 1939, începuse Al Doilea Răzbi Mondial prin atacarea Poloniei, după care Hitler a cucerit, prin blitzkrieg, toată Europa Centrală şi de Vest. Diktatul de la Viena s-a înscris, astfel, în politica expansionistă a Germaniei hitleriste, de subjugare a ţărilor din Est. Acum, Germania democrată sprijină Austria şi Ungaria, refăcându-şi zona sa de influenţă apropiată, iar în presa germană circulă, deja, sintagma „cel de-Al Patrulea Reich“.

După 1990, U.D.M.R. a iterat – fapt devenit, deja, notoriu – sechelele conţinute în Diktatul de la Viena: pretenţiile hungariste privind drepturile Ungariei asupra Transilvaniei, problema aşa-zisului Ţinut Secuiesc, protejarea culturii şi limbii secuieşti – care nu mai există! – şi alte asemenea idei şovine, fasciste şi neorevizioniste. Prin politica „paşilor mărunţi“, U.D.M.R. cere, imperativ, secesiunea „Ţinutului Secuiesc“, ca şi în 1940, tot pentru „a-i proteja pe secui“. Dar, la Recensământul din 2002, s-au declarat „secui“ doar vreo 300 de indivizi. În 1848, la Adunarea de la Lutiţa s-a recunoscut că toţi secuii fuseseră maghiarizaţi, iar Divizia Secuiască a făcut cele mai abominabile crime contra românilor. După Diktatul de la Viena, aceeaşi Divizie Secuiască a comis crime la fel de abominabile. Secui nu mai există de circa două secole, dar U.D.M.R. vrea, ca în vremea Diktatului de la Viena, secesiunea „Ţinutului Secuiesc“, pentru protejarea „secuilor“ care vorbesc moghioreşte de peste două veacuri! Aşa cum a denunţat, scandalizat, academicianul Dinu C. Giurescu, regiunea de dezvoltare propusă, recent, de U.D.M.R. coincide exact cu zona trasată de Hitler prin Diktatul de la Viena! De 20 de ani, U.D.M.R. este prezentă în Parlamentul României, deşi nu este partid politic. U.D.M.R. deţine recordul ca durată a menţinerii la Putere, deşi nu este partid politic! Deşi minoritatea maghiară deţine doar şase procente din populaţia României, U.D.M.R. deţine circa o treime din posturile guvernului Boc 5, cu efectele antiromâneşti cunoscute! Şi, cum am văzut, aplică ideile Diktatului de la Viena. Deşi, după acceptarea Diktatului, întreaga Românie îşi exprimase revolta pentru impunerea lui. Şi, îndeosebi, ardelenii! Au fost cazuri când unii militari ardeleni încadraţi în Armatele României din celelalte provincii istorice au vrut să plece în Ardeal, cu armament cu tot, pentru a-şi apăra glia strămoşească şi abia s-a reuşit temperarea lor. Acum, aplicarea de către U.D.M.R., cu concursul guvernului maghiarizat Boc 5, a ideilor Diktatului de la Viena nu mai revoltă decât puţini români. Dar şi mai puţini ardeleni!

Români, amintiţi-vă de Diktatul de la Viena şi încercaţi să înlăturaţi aplicarea sechelelor acestuia!

 Senatul FUNDAŢIEI  ACADEMIA DACOROMÂNĂ „TEMPUS DACOROMÂNIA COMTERRA“

 Geo   STROE,                                                  Vasile I. ZĂRNESCU,

preşedinte fondator                                              secretar executiv

    

 Comunicat de presa nr. 224 din 30 august 2011, Bucuresti

____________________________________________________________________________________________

 

FUNDATIA ACADEMIA DACOROMÂNĂ „TEMPUS DACOROMÂNIA COMTERA” (F.A.D.R.T.D.C.) este rezultatul unificării prin absorbţie a FUNDAŢIEI TEMPUS, fondată de preşedintele fondator Geo Stroe (constituită la 23.11.1991 în Traian; dosar 751/PJ/1991 la Judecătoria sect.1), cu ACADEMIA DACOROMÂNĂ – A.D.R. (continuatoare şi legatară unică a Institutului Naţional pentru Românitate şi Românistică – INPROROM, fondat la 1.12.1991 şi a Cercului de studii DECENEU din anii `70, dosar nr. 34/PJ înregistrat la 24.01.1992 la Judecătoria Sect.1, prin sentinţa civilă nr. 49 din 31.01. 1992, reorganizată, ulterior, reorganizată în Academia Dacoromână la 9.05.1995; apoi, cu alte modificări în dosarul nr. 51/P.J./2003), pentru înfăptuirea Programului PROTEMDACOM-10 050 (2 050). Ca fundaţie, este  independentă de stat sau de partide politice, non-profit, are personalitate juridică de drept privat, de cercetare în domeniile  ştiinţei, culturii, artei şi  tehnicii, independentă în acţiunile ei. Ea se constituie ca o societate a oamenilor liberi, care au conştiinţă de dacoromâni şi deviza:  “A fi pentru a şti, a şti pentru a avea, a avea pentru a putea, a putea pentru a face, a face pentru a fi oameni fericiţi!” A.D.R. este autonomă în cadrul F.A.D.R.T.D.C. cu deviza: “Întru eternizarea valorilor temporale dacoromâneşti pe Terra noastră comună, într-o lume comterristă, a fiecăruia şi a tuturora!” Scopul A.D.R. este cunoaşterea, cercetarea, crearea, stimularea, promovarea, apărarea şi eternizarea valorilor dacoromâneşti de pretutindeni, pe Terra noastră comună. Obiectivul strategic al A.D.R. este pregătirea spirituală a renaşterii pentru reîntregirea naţiunii dacoromâne de pretutindeni în contextul valorilor umane universale. Are cont CEC Bank S.A., Ag. Dr. Taberei, Buc., sect.6, Cod IBAN Cod IBAN R035CECEB60443RON0354455,  Cod fiscal nr. 4929150. Asociaţia culturală Ialomiţa -„ASCULTIALOMIŢA”-  este filiala independentă a F.A.D.R.T.D.C., cont  BCR S.A. Ialomiţa – Slobozia, cod fiscal nr.15162556, IBAN RO14RNCB3100000057540001

www.tempusdacoromania.ro; www. academiadacoromana.ro, www.partidulromanieieuropene.ro, geostroe@gmail.com

Jurnal londonez (1)

Posted by Stefan Strajer On August - 14 - 2011

Jurnal londonez (1)

  

Autor: Lavinia IANCU

Plecarea.

Gata! Mi-am luat inima-n dinţi şi m-am hotărât să plec! Viaţa e cam grea la noi acasă.  (din mai multe puncte de vedere pentru mine!) .Aşa ca de ce sa nu încerc să văd cum stă treaba asta cu emigrarea. Ştiu că nu e uşoară! Dar de ce să nu îmi încerc şi eu norocul!? Am auzit că in Europa cel mai bine se câştigă în Marea Britanie şi Germania, dar cum cu limba germană nu ma prea împac, Marea Britanie câştiga în detrimentul Germaniei, ca la un meci de fotbal…  Aşa că… direcţia Londra!

*

După un drum puţin obositor cu microbuzul spre aeroport şi cu avionul, iată-mă ajunsă în ţara ploilor „United Kingdom”! Pe parcursul zborului am trecut printr-o zonă de turbulenţă… nu prea plăcută pentru stomac! (Sic!). În timp ce pilotul aeronavei se pregătea de aterizare, majoritatea pasagerilor au aplaudat în semn de mulţumire pentru dexteriatea piloţilor de a aduce aparatul la sol. Cu această ocazie, am făcut cunoştinţă şi cu adevăratul gentalman britanic şi anume… un „domn” care împreună cu prietenii lui ne-a făcut pe toţi pasagerii „idiots”… deoarece am îndrăznit să batem din palme!

Prima impresie.

În fine, aceasta a fost doar prima dintre ciudăţeniile trăite aici, pe aceste meleaguri. Ca să nu mai spun că… deseori am avut impresia că sunt în Asia, Africa sau poate Orientul Mijlociu. Este plin de oameni de culoare de diferite naţionalităţi. Dar nici asta nu ar fi o problemă… Adevărata problema este mizerie de nedescris pe străzi! Credeţi-mă! Nu vă puteţi imagina cât de curat este oraşul de pe malul Crişului Repede, de unde am plecat… pe lângă vestita Londră. Şi pe deasupra mai şi pute a urină destul de des… Am dedus că acest „fenomen” este cauzat de faptul că toţi beau, foarte mult, mai ales bere. Imediat după ce ies de la serviciu merg in pub-uri la băute şi e posibil că nu sunt suficiente wc-uri publice… aşa că se uşurează pe unde apucă! Deci cam asta a fost „Wellcome to London” pentru mine!

Unde locuiesc?

Londra e împărţită pe 6 zone, iar eu stau în zona 2, adică una din cele bune zone, cică. Zona 1 e centrul, unde e situat Wesminster Abbey, Big Ben şi alte atracţii turistice pe care le ştim cu toţii de prin filme sau reviste! Zona 6 se află în afara Londrei, şi se remarcă prin case şi străzi mai curate, iar următoarea comparând calitatea şi curăţenia este zona 1 unde se face curatenie zilnic. Zona 4 e plină de români, bulgari, albanezi, ţigani şi alte rase…. Oricum am făcut poze să vedeţi, din zona 2. Numai spun că în metrouri am văzut persoane „care beau sau mănâncă ceva”. O bere, un suc, o cafea şi apoi lasă pe jos, pe marginea geamului, sau pe banchetă: ambalaje, sticle, cutii cu resturi de meniuri de la McDonald’s, ziare… Ce mai! Mizerie cât cuprinde.  Aşa că la capitolul curăţenie toate zonele stau foarte prost.

Şi culmea… mă întreb de ce oamenii de pe-aici sunt aroganţi, gălăgioşi, încrezuţi şi indiferenţi la tot ce mişcă din „alte ţări mai puţin neaoşe”. Nici nu pot să vă descriu… Oare aceştia ne învaţă pe noi ce înseamnă bunul simţ…? Hm! Mai au foarte mult să ne ajungă… Sincer! Dar, desigur,  avem şi noi foarte multe capitole unde ni se pot da lecţii…

În căutare de muncă.

Oricum, eu iau viaţa aşa cum este, încerc să nu mă stresez şi chiar să nu bag în seamă prea mult lucrurile negative. Încerc să mă adaptez din mers. Ieri am aplicat on-line pentru toate job-urile posibile în zona de est, sud-est şi centrul Londrei (pentru că eu  locuiesc în zona de est şi vreau să fiu mai aproape de casă). Aştept răspunsul lor, dar oricum mai aplic şi în seara asta pentru alte job-uri şi… nu numai în domeniul cosmeticii… la care (zic că) mă pricep! Am să verific pe internet şi site-ul comunităţii de români de aici. Între timp am să mă interesez de un curs bun de machiaj… Nu am intenţia să stau prea mult fără servici, aşa că mâine mă duc la o agenţie a unor polonezi (sunt foarte mulţi aici) care au ajutat-o şi pe o prietenă de-a mea pentru a obţine „National Inssurance Number” (NIN), adică un fel de carte de identitate. Fără NIN, ca emigrant, nu poţi face nici o mişcare…

(Pe curând)

Lavinia IANCU

Londra, UK

13 iunie 2011

Energia verde

Posted by Stefan Strajer On March - 20 - 2011

Energia verde

 

Iolanda Lemke (Germania)

Zilele trecute, urmare a avariei de mari proportii a reactoarelor japoneze de la Fukushima, doamna cancelar  Angela Merkel, aflata in plina campanie electorala, a anuntat verificarea imediata a centralelor nucleare germane si inchiderea cat de curand a celor mai vechi de 7 ani. Opozitia germana i-a aruncat in fatä doamnei cancelar ca se tine de tricuri electorale, ca moratoriul referitor la cercetarea in amanunt a centralelor electrice nucleare e valabil exact pana la terminarea mandatului ei  si ar putea influenta alegerile viitoare.

Da, exploziile reactoarelor japoneze  au declansat schimbarea la fata a guvernelor tarilor europene. Ani de zile lanturi de demonstranti germani  care s-au impotrivit transportului si depozitarii gunoiului readioactiv pe teritoriul Germaniei, au fost imprastiate cu ajutorul politiei care nu s-a sfiit sa foloseasca  aruncatoare de apa ori vestitele ciomege de cauciuc prevazute mai nou cu  socuri electrice. Ecologistii din Germania, Franta, Olanda au ragusit cerand desfiintarea centralelor nucleare, dand exemplu explozia  cazurilor de cancer fara precedent in Europa.

A trebuit sa traim nenorocirea de la Fukushima pentru ca sa se reliefeze cu claritate pe display-ul tuturor creierelor planetei ce avantaje nepretuite oferä energia verde, fie ea eoliana, solara ori produsa de forta apei.

In anii precedenti, concomitent cu extinderea centralelor nucleare, s-a desfasurat in Germania o campanie defaimatoare la adresa panourilor solare din cauza preturilor de fabricare si montare, desi investitia ar fi benefica, intrucat s-ar putea realiza nu numai energia electrica npentru iluminat ci si incalzirea caselor. Deasemenea au existat proteste si impotriva energiei eoliene, zvonurile lansate de binevoitori urmarind bineinteles sa dea apa la moara guvernantilor in favoarea centralelor nucleare care ar produce un  curent cu mult mai ieftin.

Deoarece traiesc de foarte multi ani in nordul  landului Hessen, land traversat destul de des de uragane si in general batut de vantoase rapide si mai nou de tornade,  imi este foarte familiar peisajul campurilor si podisurilor germane, presarat cu mori de vant, mai precis cu turbine de vant care monitorizeaza viteza vanturilor. Despre turbinele eoliene s-a sustinut  pana acum cu dispret ca ar produce doar 5 la suta din necesarul de curent electric al Germaniei, ca sunt galagioase ( desi  sunt construite in afara localitatilor si nu le aude absolut nimeni) ca strica peisajul (sic!) si ca fabricarea, transportul si montajul lor nu se amortizeaza destul de repede. Si totusi cam in tot vestul Europei, in functie de zonele propice, pe inaltimi, in largul oceanului ori langa mal, sunt plantate astfel de turbine de vant – numite lebede ecologice.

Iata de ce am salutat conferinta internationala  Wind Power Romania 2011 organizata  cu exact 2 luni in urma la Bucuresti de Asociatia romana pentru energie eoliana si cu  sprijinul  Green  Power. Domnul Alexandru Sandulescu, director in Ministerul Economiei, Comertului si Mediului,  a declarat, conform ziarului Prisma de Resita, ca Romania trebuie sa retraga din functiune surse conventionale invechite  de producere a energiei electrice, din care cauzä va fi necesara inlocuirea lor cu altele noi.

Unul din subiectele dezvoltate pe larg la aceasta conferinta a fost poluarea mediului inconjurator. Cresterea necontrolata a poluarii cauzate de producerea energiei prin arderea de combustibili obliga statele europene sa reduca dependenta de acesti combustibili si sa incurajeze alte surse de energie electrica, in spetä cea eoliana.  Unul din judetele cele mai receptive proiectului de energie eoliana se pare ca este Caras Severinul unde cu onor am trait 27 de ani. Proiectul unei centrale electrice eoliene a fost demarat de fapt la inceputul anului 2008, Centrala Electrica Eoliana Brosteni  fiind situata in calea vantului Cosava, in muntii Aninei, in apropiere de orasul Oravita.

Finantarea lucrarilor este sustinuta 54 la suta din fonduri europene iar restul se suporta de catre Ministerul roman al Economiei. Furnizorul turbinelor de vant este firma germana Fuhrlander care va livra in aceste zile ale lunii martie 2011 primele  6 bucati. Avand o inaltime de 100 de metri si diametrul rotorului de cca 70 m, turbinele eoliene vor fi transportate pe Dunare si descarcate in portul Moldova Noua, urmand ca in aprilie 2011 sa fie montate si puse in functiune. In acelasi timp a inceput la Poeni, tot langa Oravita , proiectul altui parc de turbine eoliene a caror punere in functiune este estimata  a avea loc in anul 2012.

Toata lumea din Germania priveste  in aceste zile cu alti ochi spre panourile solare si spre stalpii uriasi ai turbinelor eoliene. Lectia nucleara japoneza ne-a speriat pe toti. Aplauze la scena deschisa pentru ecologistii romani banateni – energia verde nu poate fi decat una buna daca luam in considerare emisia zero de substante poluante, lipsa deseurilor si costurile reduse. Generatoarele eoliene pot fi administrate chiar prin laptop si nu necesita personal ci doar controale periodice. Si fiindca am trait atata amar de ani printre banateni, indragindu-le graiul si demnitatea,  indraznesc sa spun acum cand citesc despre realizarile lor : tot Banatu-i fruncea!

(19 martie, Germania)

SCRISOARE DIN GERMANIA

Posted by Gabriela Petcu On March - 9 - 2011

    APEL PENTRU SALVAREA 

INSTITUTULUI   ŞI   BIBLIOTECII   ROMÂNE   DIN   FREIBURG

 

Prea Cinstiti Parinti, dragi confraţi întru pribegie şi exod,

DOAMNELOR şi DOMNILOR de ACASĂ  ŞI  DE   P R E T U T I N D E N I,

 

În calitate de membru al Asociaţiei Institutul Român-Biblioteca Română din Freiburg, e.V. şi din 1963, de susţinător activ şi desinteresat al acestei ctitorii a exilului combatant anticomunist român, mă adresez şi Dumneavoastră, cu rugămintea de a Vă alătura eforturilor ce se întreprind pentru salvgardarea şi asigurarea existenţei şi funcţionării normale a susnumitei instituţiii.

 

Biblioteca Română din Freiburg şi-a început existenţa la 1 Mai 1949, din iniţiativa profesorului Virgil Mihăilescu şi cu sprijinul intelectualilor de prestigiu, a oamenilor de suflet şi combatanţilor anticomunişti români din Freiburg, Germania Occidentală şi din cuprinsul a ceea ce s-a chemat Lumea Liberă. În afară de efortul întreprins pentru a poseda un propriu lăcaş, materializat mai întâi în vila donată de A.S. Prinţul Nicolae, în Mercy Straße, iar apoi în actualul imobil, din Uhland Straße 7, D- 79102 Freiburg i. Br., (cumpărat în raport de: 1/3 prin propriul efort – cu concursul generos al exilului şi emigraţiei-; 1/3 prin contribuţia Landului Badenwürtenberg şi 1/3 prin contribuţia Republicii Federale Germania, biblioteca a primit sau a procurat, a clasat şi tezaurizat, a împrumutat şi a pus la dispoziţia universităţilor, instituţiilor de cercetare, cercetătorilor individuali români, germani şi a altor interesaţi, pe toată perioada dictaturii comuniste din Est, tot ce s-a publicat în exil şi în emigraţia provenită din România, implicit în mass-media occidentală referitor la români şi chestiunile conexe – indiferent de spectrele politice cărora le aparţineau autorii şi cei vizaţi -, şi, în plus, tot ce s-a putut cumula şi salva din zestrea documentară, ştiinţifică, culturală, literară, publicistică, artistică ori de altă natură a României de mai înainte de instaurarea teroarei comuniste, valori care în R.P.R., R.S.R. ,R.S.S.M etc., au devenit inaccesibile, interzise sau au fost distruse în mod premeditat. Institutul – Biblioteca Română din Freiburg a constituit, dincolo de ori ce fel de insinuări partizane, un cadru de interferenţă şi referinţă a acţiunilor şi atitudinilor ce au confruntat exilul şi emigraţia noastră în ansamblu, dovedindu-se totodată o vatră de cultură şi spiritualitate românească autentică.

 

În perioada îndelungatei şi controversatei tranziţii, preţiosul său fod documentar a fost asaltat de feluriţi emisari, „studenţi”, „cercetători” şi reprezentanţi ai noilor institute, fundaţii şi întocmiri create şi întreţinute cu fonduri generoase de către cei ce s-au perindat la putere, şi care le-au speculat în propriul interes, erijându-se în „experţi cercetători”, „cunoscători” şi „post-corifei” ai exilului, folosindu-i moştenirile pentru felurite publicaţii, apărute cu finanţare publică sau cotribuţii particulare, în scop lucrativ sau interesat. Pentru aceste surogaturi ce şi-au arogat pretenţia de a evalua viaţa exilului – cu care nu au avut nimic comun-, s-au cheltuit sume astronomice din fondurile publice, în timp ce un sprijin modest, acut necesar Bibliotecii, deşi promis perpetuu, a fost amânat sinedie.

 

În actualul deceniu, Biblioteca, a cărui zestre depăşeşte cca. 90.000 de titluri, bogate colectii de publicatii, manuscrise, piese muzeistice etc, a funcţionat numai pe bază de voluntariat, fără retribuiri, graţie sacrificiilor a trei persoane în vârstă: ale Directorlui Ion Iancu Bidian (n. 1934), actualei secretare, Doamna Rodica Moschinschki şi Doamnei Irina Nasta, care, din cauza sănătăţii, de trei ani a  renunţat la orice activitate.

 

Pentru o buna funcţionare Biblioteca are nevoie de trei angajaţi permanenţi, cu diferite grade de răspundere, şi de fonduri de întreţinere, adică de un buget anual de minimum 60.000-70.000 Euro. Este o sumă greu de adunat dar nu imposibil, motiv pentru care mă adresez şi Dumneavoastră, pentru a susţine, printr-o donaţie personală (eventual ciclică/ permanentă) această acţiune ce am dori-o popularizată activ şi în rândurile amicilor şi cunoscuţilor, implicit printre persoanele influente şi mass-media pentru a se sesiza si sensibiliza factorii de decizie si responsabili -din ţară şi din Germania-, (deputaţi, senatori miniştr etc) de la care sperăm si asteptăm initiative şi solutii urgente şi adecuate.

 

Biblioteca Română din Freiburg este o zestre de valoare unică, cumulată în 60 de ani prin sacrificiile şi eforturile generaţiilor exilului şi refugiului posbelic – aproape  dispărute – şi a generozităţii gazdelor. Biblioteca – ca orice bibliotecă din lume – nu trebue să dispară! Indiferent cine sunteţi sprijiniţi – după puteri- concret, moral şi logistic salvarea ei!

Prezentul APEL poate fi preluat si trasmis mai departe – în special cunoscuţilor şi membrilor familiilor dvs. aflaţi în străinătate.

 

Orice donaţie contează şi se expediază numai direct către:

Rumänisches Institut –Rum. Bibliothek e.V.

Uhlandstr. 7, 79102 Freiburg

Deutsche Bank, Filiale Freiburg,

Konto: 461830 – (BLZ 68070030),

cu specificaţia expresă „Spende”-Geldzuwendung, für Rum. Inst.-Rum. Bibl. e.V. pentru care veţi primi o adeverinţă /Bestätigung pentru Einkommensteuer.

 

Pentru contacte sau informaţii suplimentare, în funcţie de programul de lucru facultativ, vă puteţi adresa Doamnei Secretare Rodica Moschinski sau Domnului Director Ioan Iancu Bidian, la Tel. +49-0761- 7 35 51, Fax: 0761-7 35 51 

 

Ion DUMITRU – poet, fost editor si combatant „intru  libertatea cuvântului” etc, in vremuri de urgie…

München, Germania

E-mai: jondumitru@t-online.de

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors