Sub lupă – România lipicioasă

Posted by Gabriela Petcu On April - 5 - 2013

ROMANIA-SUB-LUPA-wbGabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

 

Adesea mă gândesc la România când îmi descalţ cizmele, seara. “Aici e ireal de frumos şi de curat totul. Nici măcar n-am nevoie să-mi lustruiesc pantofii”, a fost primul comentariu telefonic pe care l-am auzit de la un verişor, care emigrase în Germania prin anii optzeci. Pe-atunci îl muşturluisem zdravăn, suspectându-l de grandomanie. Pentru că nici prin gând nu-mi trecea să-l şi cred. Dar acum realizez că avea dreptate. Văd asta cel mai clar atunci când revin în ţară, prin vizitele la părinţi. Indiferent dacă e vară sau iarnă, inevitabila glie strămoşească se ţine scai de mine, ermetizând porii pielii tăbăcite,  pătrunzând cu precădere în spaţiul dintre talpă şi carâmb, unde, dacă apucă să se întărească, se preschimbă într-un soi de ciment autohton, de unde doar o ţeapă draculeană îl mai poate extrage.

 

Nu-nseamnă că prin alte ţări n-ar exista noroaie, ba bine că nu! Spania ne dă cu prafuri diverse, diferind de la sezon la sezon. Ba polenul galben-cleios al coniferelor, ba praful alb al şantierelor lăsate în paragină de bula imobiliară, sau nisipul roşu saharian, pe care-l catapultează vântul peste Marea Mediterană, folosindu-se de pantele munţilor Atlas ca de o rampă naturală. O fi, dar nu e acelaşi lucru! Cu un jet de apă bine ţintit se lasă duse toate, uşoare ca pulberea de pe lună, lipsite de iniţiativă proprie. Nu aşa pământul patriei. De parcă ar avea viaţă în el, se încăpăţânează să dezvolte preferinţe pentru locuri în care ar mai sta un pic, sau, atunci când e-n toane de ducă, o ia spre direcţii neaşteptate. Stropeşte în picuri grei, care lasă pe hainele noastre urme neregulate, ca nişte contururi de hartă, pete indelebile, care nu se lasă ignorate cu una cu două. De parc-ar vrea să spună „pe-aci ţi-a fost calea” sau, mai bine zis „ăsta-mi eşti”.

Glodul nostru se piteşte prin cele mai insolite locuri, aşteptând picătura ploii pentru a prinde din nou viaţă, zemuind şi clocind din greu, în aburi de fertilitate. Primăvara scoate aburi, mustind de seve şi îmbobocind de ghiocei, iarna se-nfrăţeşte cu cristalele fulgilor de zăpadă, depunând acea subţire peltea pe şosele, ce transformă orice deplasare într-un straniu dans incoordonat. Plescăie pofticios, când prinde câte un toc prin el, care se zbate nervos să-i scape din îmbrăţişare, dar nu se sfiieşte nici să înghită câte-un pantof cu totul, ca oul lui zdreanţă, cel cu ochii de faianţă. Blestemăm la el şi-l combatem sistematic, măturând şi ştergând cu nădejde, alungând „murdăria” din spaţiul nostru civilizat, deşi ştim prea bine că zadarnică ne e zbaterea. Cu greu îşi stabileşte prin forţe plăpânde firava Românie aseptică câte o insuliţă minusculă în oceanul gâlgâind la cheremul naturii, lighioană neîmblânzită, matrice   glorioasă din cernoziom plebeu, statornic. De te-ntrebi, faţă cu efortul cvasi-supranatural, cum Doamne iartă-mă pot ţine curat alţii, dar noi nu? Doar la hărnicie nu ne-ntrece nimeni, la răstimpuri, când ne hotărâm să punem osul la treabă!

 

Taman când îţi vine să-nfigi deliberat oiştea-n gard şi să-ţi iei lumea-n cap de disperare, apare câte-un francez sau neamţ cu ochii tulburi de emoţie, care se jură că vrea să adopte cetăţenia ta, gata să te îmbrăţişeze şi să ceară azil în ţara-nglodată, pe care tu tocmai îţi revărsai năduful. „Pentru că e … atât de frumoasă”, zice el şi te mai întorci odată din cale, aruncând o privire peste umăr, ca ţăranul acela care nu mai vrea să-şi vândă vaca, pentru că prea i-o laudă precupeţul în gura mare. Ţi-e clar că megieşul nu e-ntreg la minte şi pleci totuşi, adresându-i şi lui un „No meri cu Dúmnezău”, dar când te-ntorci din călcâie, îţi fuge privirea pe buza bălţii spre-un licăr de curcubeu ca din poveste. „A naibii iluzie optică”, îţi spui şi pleci să te faci fizician la Nasa, agent de bursă în Cipru, informatician la Microsoft sau specialist SAP în Canada. Dar buclucaşul noroi n-are altă treabă decât să-ţi tulbure somnul lin, de te trezeşti căutând din priviri unghiul optim al razei solare pe suprafaţa lacului Ontario, la pescuit, doar-doar se va descompune lumina în gama nestematei de pe brazda Câmpuri-Est. Ce să te mai miri când începe să te distreze până şi tăvălirea fără noimă a irlandezilor în noroi, la tradiţionala lor luptă televizată? Nici fericirea copilului tău la descoperirea jocului cu masa lutoasă din spatele casei nu te mai lasă rece. Amintirea fugară a „papalaşcăi” copilăriei noastre te gâdilă răsfăţată. Aşchia nu sare departe de gard.

 

Am umblat ceva prin lume şi sunt sigură că mai există ţarini roditoare şi pe la alţii, poate chiar mai fecunde decât ale noastre, prin colţuri de lume cu configuraţii tectonice nebănuite. Dar numai în România am găsit îndârjirea neagră, lucioasă a pământului zurliu, care are prostul obicei de a produce noroi, ca să ne indispună. „Operaţiunea pantofi” se rezumă în ţările dezvoltate la o simplă ştergere cu o cârpă curată, din An în Paşte. În România, în schimb, la fel ca mai toate acţiunile, simple doar prin alte ţări, şi această banală ocupaţie necesită aplecare, abnegaţie şi timp însutit. Uneori, lucrurile care în vest se rezolvă în doi timp şi trei mişcări, în România de transformă în adevărate proiecte laborioase. Dar e un fel de-a simţi că trăieşti, pentru că ai satisfacţii înzecite atunci când reuşeşti totuşi să rezolvi câte ceva.

 

În decursul recentei mele incursiuni acasă, făcea capul de afiş în rândul ştirilor de ultimă oră un studiu asupra mediei de vârstă a populaţiei Europei. Cu 71 de ani, românii deţin penultimul loc. Nici nu-i de mirare, la intensitatea cu care se trăieşte în spaţiul carpato-dunărean!

 

O voce firavă şopteşte consolator: „Nu contează cât, ci cum!” Oare străinii entuziaşti, care se stabilesc în România, lansându-se în aventura căutării timpului pierdut, fascinaţi de caracterul autentic, mai mult sau mai puţin neîntinat al geografiei noastre, vor modifica media de vârstă a poporului autohton? E clar că ţara e atrăgătoare şi pentru ei, în ciuda aparenţelor deranjante, lipicioasă ca un bulz de noroi zemos, care-ţi atrage irezistibil palma, tentând-o să-şi afunde degetele în aluatul sortit să devină ancora cine ştie cărei rădăcini viitoare. Pământ persistent, tenace, masă originară cu vino-ncoa’. În fond, când e să reducem totul la esenţe, descoperim că nu ne deosebim unii de alţii aproape de loc. Cleiul necoafat n-are preferinţe politice, nici miros de bani. Dacă-am umbla desculţi, n-am avea nevoie să ne mai lustruim pantofii. Pâmântul rămâne şi continuă să fie peste tot, rotund şi greu. Cu legea gravitaţiei, ca şi cu legea atracţiei, nu te pui.

 

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

Benissa, Spania

19 martie 2013

O searã ca o colindã

Posted by Stefan Strajer On January - 13 - 2013

O searã ca o colindã

 

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan)

 

Seara  Sfȃntă de Ajun al Crăciunului ne prinde pe freeway sub o ninsoare pornită parcă din senin,  ȋncetinind traficul condensat deodată şi  ȋmpiedicȃnd  circulaţia vehiculelor pe zăpada depusă cu repeziciune. Am ajuns ȋn Canton cu greutate şi cu temeri, mai ales că pe marginea drumurilor şi şanturi se-mpotmoleau maşini după maşini. Prima zăpadă ȋn Michigan a ȋnceput să cadă ȋn seara de Ajun. Gazda noastră ne-a oferit o seară agreabilă, pusă la cale anume să nu simţim  absenţa celor dragi din familiile noastre care ne lipsesc fiecăruia după caz, căci da, aşa e: mare-i bucuria cȃnd ȋmpodobeşti un brad de Crăciun, dar mai mare-i atunci cand eşti ȋnconjurat de familie, de  prieteni. Ne adunăm care/cum prin străinătatea unde ne-am aşezat, să ne simţim ca o familie deşi gȃndurile noastre zboară spre cei dragi rămaşi departe. La ȋntoarcere ȋmi doream să treacă timpul mai repede şi să mă aflu ȋn sala catedralei „Sf. Gheorghe” din Windsor, Canada, unde solistul nostru ȋndrăgit de muzică folk Ştefan Hruşcă urma să ne colinde ȋn seara de 25 dec. 2012. Un eveniment inedit şi aşteptat cu nerăbdare de către romȃnii stabiliţi ȋn această parte de Ontario şi nu numai, căci la concert au sosit şi mulţi dintre cei stabiliţi dincolo de rȃul Detroit, ȋn statul Michigan.

Sala era plină ȋnainte de ȋnceperea concertului, plus balconul, ȋncȃt aveai impresia că nu sunt suficiente locuri, dar fiecare invitat ȋşi avea locul asigurat,  organizatorii avȃnd grijă ca totul să se desfăşoare ȋn bune condiţii.  Preotul George Săndulescu şi soţii Carmen şi Ovidiu Ognean au pus suflet şi energie ȋn iniţierea şi organizarea acestui spectacol de mare ţinută artistică. Au fost ajutaţi  de d-na Lucia Coşeri, care s-a dovedit o gazdă săritoare si inimoasă, iar d-l Petre Trifan şi d-na Corina Şuta au avut ȋn grija lor asigurarea biletelor. L-am surprins pe marele nostru interpret, ȋnainte de intrarea ȋn sală. Deşi obişnuit cu scena, mi-a părut uşor emoţionat. Un nou loc, un alt oraş, un public necunoscut dar drag, romȃnii – mulţi chiar de pe meleagurile sale natale. Ȋmbrăcat cu cămaşa lungă, albă, cu nasturi mici pȃna la mijloc, ȋncreţită uşor pe umeri, cu pantaloni de culoare ȋnchisă pe piciorul fin, Ştefan al nostru (căci da, este al nostru), al tuturor romȃnilor şi-a făcut intrarea cu părul său auriu pe spate şi ochii azurii, uşor oblici, un mesager trimis să ne colinde şi să ne umple inimile cu bucuria vocii sale inconfundabile. Aplauze prelungite s-au făcut auzite pȃnă cȃnd şi-a acordat chitara şi cu vocea sa plină, caldă, cu accent maramureşean, de pe valea Izei, din Ieudul său natal, ne-a salutat cu vorbe line şi pline de iubire introducȃndu-ne ȋn lumea colindelor sale nemuritoare.

                   „’La mijlocul cerului

                      Este-un pom al raiului

                      La poalele-i poleitu

                      La mijloc ȋi ţumbrăvitu

                      Şi la vȃrf ȋntrauritu

                      Da acolo cine şede

                      Şedeu două rȃndunele

                      Ȋmpletindu-şi luminele

                      Lumini calde ca de ceară

                      Să se vadă peste ţară

                      MÂNDRÃ-I SARA DE CRÃCIUN!”

Suita de colinde s-a desfăşurat ȋn două părţi, ȋn pauza dintre ele solistul acordȃnd autografe, ȋntreţinȃndu-se cu spectatorii, pozȃnd cu fiecare dintre cei ce şi-au dorit o amintire peste timp şi spaţiu. Totul cu atȃta modestie si cum  ȋmi spunea Dana din cȃnd ȋn cȃnd,” cu atȃta omenie”. Dar ceea ce mi-a atins ȋn plus simţirea a fost că după fiecare colind, după fiecare ropot de aplauze, Ştefan  Hruşcă mulţumea publicului cu un cald „mulţam fain!”

Acest „mulţam fain” venea prin vocea-i minunată de pe firul interminabil al tradiţiilor strămoşeşti şi din bunul simţ al oamenilor cu adȃnci rădăcini ȋn istoria neamului nostru romȃnesc.

Ȋmpreuna cu solistul au cȃntat toţi invitaţii, colinde care au intrat ȋn casa lor an de an ȋn preajma sărbătorilor de iarnă: „O ce veste minunată”; „Sculaţi, sculaţi boieri mari”: „Colo jos Doamne mai jos”;”Vȃnător de-a lui Crăciun”;”Am venit, gazdă Mihai”;”Florile dalbe”         şi-atȃtea altele dragi nouă. 

A fost acompaniat la percuţie de Mario Florescu, la orgă de Leonard, iar la keyboards de fiul său Ṣtefănel.

Ȋnsotit de soţia sa Geanina, fiul Ṣtefănel ( 21 ani) şi fiica Andra ( 11 ani) , Ṣtefan Hruşcă ne-a prezentat astfel şi familia sa frumoasă, care i se află alături şi la concertele pe care le susţine pretutindeni.

Deşi stabilit de foarte multă vreme ȋn Canada, Ṣtefan Hruşcă, revine adeseori pe plaiurile natale cu concerte, ȋn preajma sărbătorilor de iarnă şi nu numai ȋn Romȃnia dar şi ȋn multe ţări unde s-au stabilit romȃni. Lira sa ȋi duce cȃntul din Romȃnia pȃnă-n Canada, America, Italia Spania, Germania… Peste tot unde trăiesc romȃni cu dragul de „acasă”, căci Romȃnia este pretutindeni unde trăiesc romȃni.

Urările venite prin colindele sale le-a primit la rȃndu-i din partea romȃnilor din Windsor, care au plecat spre casele lor cu inimile pline de o seară de Crăciun specială… Afară a ȋnceput să ningă liniştit… aşa se ȋntamplă de fiecare dată pe unde Ştefan Hruşcă ȋşi acordează lira.

 

              „ Liru-i lin şi iară lin

                 Bate vȋntu’ cȃt-ȋi lin

                 Frunză verde de mălin”

 

              „ Şi colinda nu-i mai multă

                 Şi colinda nu-i mai multă

                 Să trăia cine-o ascultă…”

 

                Şi la Anu’om vini

                Numai daca ni-ţi primi”

                    … promite Ştefan al nostru cu zȃmbetul său frumos ȋn coltul buzelor.   

 

                                

Siegfried STILLER

Posted by Gabriela Petcu On October - 14 - 2012

 

- s-a născut la 29 ianuarie 1950 în Weiden,Bavaria,Germania

 

- 1978 Şcoala de Artă, în Augsburg
-1980 Universitatea de Arte din Berlin

 

- a avut peste 35 de expoziţii colective, chiar în România (Baia Mare, Hunedoara ) şi 12 personale (Augsburg, Bobingen, Fischach, Ingolstadt, Lindau, Neusäß )
- după moartea soţiei a făcut o pauză de 12 ani şi n-a mai pictat.

 

- îndeplineşte diferite funcţii de conducere în asociaţia pictorilor profesionişti din Schwaben – Bavaria.

 

L-am rugat pe pictor să-mi acorde un interviu şi artistul a acceptat cu plăcere in atelierul sau. Aici l-am descoperit pe omul şi pictorul Stiller în şi cu universul său.

 

 

 

Pictura este legătura dintre mine şi societatea din care fac parte“

 

 

 

Adalbert GYURIS: -De unde pasiunea pentru pictură? A fost cineva în familie cu aptitudini în această direcţie?

 

 

 

Siegfried STILLER: – Am pictat şi desenat de mic copil însă doar pe la 15-16 a fost clar pentru mine că vreau să fac artă, doar artă de studiu.
Nu era clar cum dar am vrut să fac şi am reuşit să realizez multe exerciţii în acest sens. Am umplut multe caiete cu desene în creion. Eram ca un mic artist, alţii au râs de mine, au crezut că fac doar aşa ca un moft. Însă eu mi-am luat munca în serios, am făcut multe fotografii ,am citit multe cărţi de specialitate ,am vizitat muzee şi desigur am desenat.
Părinţii mei nu au fost bogaţi. Am avut trei fraţi şi părinţii mei mi-au spus ca pot picta într-adevăr, pentru totdeauna însă să fiu conştient de toate riscurile şi că fratele şi surorile mele nu vor putea învăţa, să meargă la o şcoală superioară. Asta însemna să sacrific pe cei dragi şi am ales o altă cale, am studiat în Augsburg unde n-a fost aşa de costisitor. Nici azi nu regret acest fapt doar că sunt conştient că altul ar fi fost drumul meu dacă urmam o şcoală în München.
Moartea soţiei mele m-a făcut ca o perioadă să renunţ, a fost o cădere, un moment critic când n-am mai dorit să pictez şi chiar am vrut să renunţ de tot.

 

Însă totdeauna se iveşte o şansă, aşa s-a întâmplat şi la mine, am primit un studio şi oferte. Astăzi, după aceea perioadă pictez diferit, văd altfel lucrurile şi chiar mă simt liber în munca mea.
Creez o imagine din experienţele trăite de mine şi cred că am găsit adevărul pe care l- am căutat de fapt.
Pentru mine pictura este legătura dintre mine şi societatea din care fac parte.

 

Lucrările mele dau naştere efectiv la o comunicare esenţială de viaţă. Acum înţeleg mai bine noţiunea de dragoste între soţ şi soţie, între părinţi şi copii, astfel încât această relatie este împreună şi trebuie să rămână aşa.Fără dragoste nu se poate construi nimic bun. Dragostea este un dar de care trebuie să avem grijă, pentru că aşa vom putea construi o viaţă minunată.

 


- Crezi că arta în general şi pictura în special s-a îmbunătăţit în ultimul timp?

 


- Se poate spune deşi am văzut multe lucrări care s-au vândut scump şi nu reprezentau mare lucru. Sunt unii artişti preocupaţi doar de partea materială şi atunci latura calitativă lasă de dorit.

 

Eu mi-am luat această sarcină în serios de tânăr şi am rămas consecvent în arta mea. Motoul meu este ca arta să reprezinte locul în care trăieşti şi lucrările mele să rămână peste timp. Nu este uşor însă aşa mi-am propus să fac.

 

Mass media şi mai ales computerul joacă un rol foarte important pentru comunicare, cunoaştere şi aflare de noi exprimări. Sunt mari artişti care îşi pemit să facă experimente şi asta de multe ori din cauza banilor, din păcate.

 

- Ce inseamna arta pentru tine?

 

- Arta pentru mine conectează trecutul şi viitorul, combinând tot ce ţine de frumos. Arta este viaţa mea şi munca de liniştire. Munca mea de artist este devotamentul faţă de frumuseţea din viaţă, în naştere şi moarte, creaţie, evoluţie şi tot ce se dezvoltă.
Arta arată viziunea completă despre viaţă şi este reprezentativă pentru noi toţi oamenii,poate de aceea mă regasesc în lucrările mele.

 


- În ce direcţie va merge pictura în următorii câţiva ani?

- Nu am nici o idee, nu pot să cred că se poate depărta tare mult de ce există acum pentru că şi privitorul are o pretenţie şi o anume cultură în acest sens. Se vor face experimente, unele reuşite altele care vor duce la dezordine. Ştiu doar la mine că am încercat mai multe variante şi mereu m-am întors la stilul care mă caracterizează cel mai bine.

 

Mi s-a întamplat să las câteva zile lucrări aşa după care am început cu totul altceva şi a ieşit surprinzător de bine,am fost şi eu mulţumit şi cei care au privit lucrările mele mai târziu. Am în mine de multe ori ideei, viziuni care se transformă în realitate şi tot aşa altele necesită schimbări pe parcurs. A ajunge la perfecţiune este să-i împaci pe toţi:publicul, critica şi pe tine însuţi.

 

- Care este diferenţa dintre un profesionist şi un amator?

 

 

 

- Nu este o diferenţă mare pentru că fiecare pictează din dorinţa de a face ceva bun. Atât amatorul cât şi profesionistul au aceleaşi resurse pentru a vedea lucrurile. Ba chiar de multe ori un amator care persevereaza şi învaţă cu timpul ajunge mai bun ca un profesionist. Profesionistul ştie de la început foarte multe însă dacă nu experimentează bate pasul pe loc. În artă trebuie să fii în pas cu timpul şi cu lumea înconjurătoare.

 

 

- Este apreciată pictura în Germania? Este răsplătit pictorul pentru munca sa?

 

 

- Pictura este apreciată pentru că se poate observa câţi iubitori de artă sunt la expoziţii. Joacă un rol mare ziarele şi toate mediile de informare. Sunt şi mulţi artişti care lucrează doar pentru bani şi atunci arta are de suferit,arta devine comercială. Toată lumea lucrează pentru bani însă artiştii adevăraţi pun pe primul loc ARTA! Pe de altă parte sunt asociaţii, în aproape toate satele sunt cluburi unde se picteaza şi se organizează expoziţii. Din toate aceste locuri şi dintre toţi aceşti artişti care expun puţini sunt care reuşesc să facă artă adevărată şi cu atât mai puţini care reuşesc să devină artişti adevăraţi, autentici.

 

Cât priveşte răspata depinde de mai mulţi factori însă dacă eşti consecvent in arta ta şi recompensa este pe măsură.

- Sunt deosebiri între pictorii din Germania şi cei din România?

 

 

 

- Spre norocul meu prin intermediul doamnei Ioana Geier am avut expozitie în România şi m-am pregătit pentru asta. M-am uitat pe internet la pictorii şi sculptorii români. Am constatat că s-a făcut şi se promovează acum o artă de valoare. Artiştii adevăraţi n-au frontiere şi nu ţin seama de regimul politic din ţara lor. Artiştii români sunt foarte traditionali şi atenţi cu ce crează. Totuşi se poate spune că regimul comunist a lăsat o patină asupra lucrărilor executate în aceea perioada neagră sau cenuşie.

 

Toţi artiştii de pretutindeni sunt creatori şi aduc idei din universul lor.

 


- Dragă Siegfried mă bucur că te-am cunoscut, am fost pentru puţin timp în atelierul tău, în universul tău şi am văzut lucrările tale făcute cu multă dăruire şi însufleţire.

 

Îţi mulţumesc pentru interviu şi îţi doresc să ai parte de încă multe expoziţii şi realizări în drumul artei!

 

 

 

Cu mare drag a consemnat,

 

Adalbert GYURIS

 

 

Scrisoare deschisa catre Pataputievici si Pavilionul lui de vanatoare

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2012

Scrisoare deschisa catre Pataputievici si Pavilionul lui de vanatoare

 

Autor: Grid Modorcea (New York)

 

Am primit din partea camarilei ICR numita “Pavilion” – buna denumire pentru o filiala a non-valorilor, care ma trimite cu gandul la un Pavilion de vanatoare, la pavilionul lui Cehov din povestirea Calugarul negru, o “Scrisoare deschisa Primului Ministru privind ICR”, semnata de Eugen Radescu si Razvan Ion, doi politruci fara opera, care se dau sefii “celei mai importante organizatii culturale independente din Europa Centrala si de Est”, zamislita chipurile “pentru promovarea culturii si artei contemporane romanesti in intreaga lume”. Aoleu, neicusorule, cum ati promovat voi cultura si arta romaneasca “in intreaga lume”, auzi, din care insa ati exclus America, fiindca aici nu cunosc ca voi sa fi facut nici un fel de promovare! Poate ce a facut Perjovski, niste mazgalituri pe un perete, la MoMA, sa fie activitatea voastra in America?! Dar el a fost sustinut de ICR cu sute de mii de dolari din punga saraca a poporului roman. In acest fel va tradati natura, ca sunteti o filiala a ICR. Asta sa fie cultura si arta contemporana romaneasca pe care o promovati? Afara de familia Perjovsch(k)i(y), ce alt artist ati mai “promovat”? V-a apucat acum “indignarea impotriva Guvernului” fiindca simtiti ca va fuge pamantul de sub picioare, ca nu veti mai avea trai neneaca, nu-i asa? De unde ati mai scos-o si pe asta, ca “Institutul Cultural Român este singura institutie româneasca care a reusit promovarea valorilor autentice ale culturii românesti în strainatate, netinând cont de niciun criteriu sau argument politic”?! Nu va e rusine!? I-ati promovat voi pe Ciulei si Andrei Serban in America, pe Belgrader si Angela Gheorghiu, pe Boruzescu si Mihai Bara, pe Petru Popescu si Serban Savu, pe Lucian Mihaiesteanu si alte zeci de valori despre care eu am tot scris? Ele s-au promovat sigure, de zeci de ani lupta ca niste samurai, uitati de Romania si culturnicii ei! Cu ce i-ati ajutat voi pe Mihai Nicodim sau pe Ana Cristea, pe Stefan Stux sau Irina Protopopescu? Nici nu ati auzit de ei, habar nu aveti de lupta unor astfel de oameni care au ramas romani! Te pomenesti ca ati promovat-o si pe Herta Müller si Germania nu stie! Care sunt valorile autentice promovate de voi, lasilor ce sunteti?! Activitatile voastre si ale ICR sunt mostre de slujire, pe bani publici, a unei activitati antiromanesti sustinute.

Faptul ca ICR a trecut sub paronajul Guvernului vi se pare o treaba murdara! Voi, slugoi pricajiti, va temeti ca deveniti “slugile unui sistem politic imatur, bolnav, corupt si indreptat spre folosul propriu”! Dar nu tocmai acest lucru sunteti voi, nu o astfel de politica ati dus chiar voi?! Si iata o alta formulare care vi se potriveste: “Va rugam, domnule Prim-ministru, tineti aceste jocuri murdare doar pentru scena politica din care faceti parte”.

Ce obraznicie la acesti slugoi ICR-isti! Ei vorbesc despre ceea ce este “inadmisibil si iresponsabil ca dupa 22 de ani viata publica româneasca sa fie condusa sub semnul acelorasi animozitati politice, interese personale si jocuri de culise”?! Ei vorbesc, acesti “cocky”, care nu cunosc si nu fac o altfel de cultura, decat pe cea a “jocurilor de culise”! Nu e nimic transparent la acest pavilion de vanatoare, nici la tatal lui, ICR, care e un EUNUC, degeaba face parte din EUNIC (reteaua institutelor culturale din Uniunea Europeana)!             ICR n-a fost in stare sa ridice la New York statuia lui Eminescu! Cine e Eminescu pentru voi, bolnavilor de parvenire ce sunteti?! “Cadavrul nostru din debara”, cum spune taticul vostru, Pataputievici, nu?! Ce ati facut voi pentru cultura autentica a poporului roman? L-ati tradus in 17 limbi pe “Omul recent”, ca sa popularizati ideea bolnava ca “poporul roman are structura fecalei”. Unde e o pagina tradusa din Eminescu, Caragiale, Sadoveanu, Rebreanu sau D.R.Popescu? V-ati tradus numai pe voi, ati promovat numai Parjoalele si Savianele voastre! Cand imi veti spune de ce ati respins proiectele unor artisti precum Gabriea Culic, atunci poate vom mai discuta, insa numai ca rivali. Eu va sunt rival, nu canibal. Voi nu cunoasteti lectia lui Iuliu Maniu, de aceea va purtati ca niste canibali. Taceti si muscati pe la spate! Nu cunoasteti rostul si rodul dialogului. 

           

Foto.Blog roncea.ro 

Cine sunteti voi sa faceti selectia in cultura romana, sa o feriti de “promovarea valorilor discutabile”?! A ajuns o parasuta ca Co-rina Suteu sa faca festival de film la New York, sa fie selectioner unic (!!!), ea, care in viata ei nu a facut o poza si nu a scris o cronica de film! Unde va sunt selectionerii valorilor autentice?! Este oare Razvan Ion, pe care il cunosc bine, aceasta autoritate critica, exigent cultural in arta plastica, literatura, teatru, muzica si dans?! Desigur ca “Romania nu este Teatrul Nottara”, dar nici “Pavilion” nu este Romania. Si cred ca Teatrul Nottara a facut mai multe pentru cultura romana decat Pavilionul vostru de vanatoare, de unde, de fapt, vanati valorile autentice. Cred ca in toata “opera” Pavilionului nu exista o metafora de valoarea celor ale unui Fanus Neagu, pe care sfidarea si ignorarea voastra l-au omorat! *             Draga Razvan, dupa cum observi, eu am cu totul alta parere in chestiunea ICR. Si doar nu ma suspectezi ca fac parte din nu stiu ce partid politic, ca fac jocurile Primului Ministru sau ale nu stiu cui! Nu ma intereseaza decat cartea de vizita culturala a Romaniei, sa fie curata, sa fie a tuturor valorilor romanesti, nu numai a camarilei promovate de vanatori ca voi! Am scris sute de articole despre activitatea ICR, dar pe tine si pe Pavilion nu v-au interesat. Nu ati vrut sa indreptati nimic, nu ati intrat in nici un schimb de pareri. V-ati purtat ca niste brute. Fiindca ati fost mereu pompati cu bani, iar mie mi-ati respins orice proiect. Fara nici o explicatie. De ce? Cunosc multi artisti romani in America pe care ii aveti pe constiinta, carora le-ati respins proiectele, fiindca nu va pupa in fund! Voi ati facut mosie din bani publici! De ce in scrisoarea voastra nu pomeniti nimic si despre cei pe care ICR i-a ignorat sau jignit? Eu nu fac politica, dar voi faceti. De la o posta miroase, asa cum va si autointitulati: “Jurnal de cultura si politica”. Voi nu faceti cultura, am fost de multe ori acolo, in pavilionul vostru de vrajitoare, aflat “vizavi de Guvern”, voi politizati cultura. Dovada ca acum faceti apel la forurile internationale, nici nu va pasa de activitatea antiromaneasca si subculturala pe care o practica ICR. Am fost martor la zeci de astfel de actiuni. Cititi numai ultmul meu articol despre activitatea ICR, aparut tot in acest loc si numit “Urdori in vitrina ICR”. Va indoiti de reportajul meu?! Ce as avea de impartit cu nulitatile?! As putea sa-mi vad de treaba, sa scriu numai despre ceea ce traiesc in cultura americana, dar mie imi pasa ce se intampla in Romania, imi pasa de cultura ei! Ce fel de organizatie e Pavilionul pe care il slujiti daca e dependent de ICR? O fi vreun pavilion ca acela de la Bals, de vanat mistreti culturali?! Eu nu am fost dependent decat de Dumnezeu. Dar voi nu aveti Dumnezeu. Dumnezeul vostru e ICR, din care Pataputievici a facut o sperietoare, un fel de mccarthyism al vanatorilor de vrajitoare! Nu v-a pasat niciodata de intelectualii jigniti si umiliti de ICR. Ce i-ati facut lui Mircea Micu si altora ca el, nu stiti, nu va pasa! Dar are vreo unul din echipa voastra opera si valoarea lui Mircea Micu? Eu sunt fericit ca am o opera care nu depinde de voi si care mi-a creat o independenta pe care un om ca tine, Ioane, nu o are si nici nu o poate banui. Am zeci de filme si carti care v-ar fi putut interesa, dar nu ati apelat niciodata la ele. Am scris si despre activitatea Pavilionului, te-am pomenit si pe tine intr-o carte, te-am informat, dar nu mi-ai scris niciodata un OK. Care inseamna in primul rand un respect de sine (self-respect). Va intereseaza numai buzunarul propriu. Va paste in galop doar enteresu’, neicusorule! Dar interesu’, stii matale, poarta fesu’, adica streangul! De ce nu spuneti in scrisoare nici o iota si despre aceste adevaruri?

Interviu cu pictorul Victor BOLYACHEWSKIJ

Posted by Gabriela Petcu On May - 23 - 2012

 Un pictor bun trebuie să aibe tărie de caracter”

 

 

             Artistul s-a născut la 07 februarie 1941 în Kiev. Este căsătorit şi are un băiat.

             Între 1959-1963 urmează Academia de Arte, pictură şi teatru din Kiev.

             Între 1972-1977 este la Academia de Artă, secţia pictură din Moscova.

             În 1996 devine membru al Asociaţei Artiştilor Plastici din Ucraina.

             Înainte cu puţin timp de a-şi părăsi ţara, donează o parte din lucrările sale oraşului natal Kiev.

              În 1997 după scurt timp ce soseşte în Germania unde se stabileşte definitiv cu familia este primit în Asociaţia Plasticienilor din Bayern şi apoi din întreaga Germanie.

              De-a lungul anilor a avut numeroase expoziţii colective şi desigur personale.

              Lucrările sale se află în Colecţia Naţională de Istorie al Ucrainei şi în alte instituţii.Desenele şi tablourile sale se află de asemenea în colecţii particulare din foarte multe ţări ale lumii.

              L-am cunoscut în anul 1998, anul Bertolt Brecht    (1898-1956 ), când pictorul Victor Bolyachewskij a prezentat ilustraţiile la lucrările marelui scriitor german. De atunci ţinem legătura şi am rămas prieteni. Îl recomand cu căldură tuturor celor care iubesc arta în general şi pictura în special.

 

 Un pictor bun trebuie să aibe tărie de caracter”

Adalbert GYURIS: -A mai fost cineva în familia ta cu aptitudini la desen  şi cum a început pasiunea ta pentru pictură?

 

Victor BOLYACHEWSKIJ: -La noi în familie nu desena nimeni, însă acestă dorinţă mi-a venit încă din clasele primare.Nici acum după atâţia ani încă nu am reuşit să aflu de unde a izvorât această frumoasă pasiune.

 

- Când ai început să lucrezi în tehnica pe care o foloseşti azi,o lucrătură fină şi minuţioasă ?

 

- În maniera asta am început să lucrez încă din anul 1960.Mi-a plăcut oraşul în care m-am născut şi am început să desenez şi să pictez clădirile vechi din Kiev.Am fost inspirat pentru că această temă mai târziu, mi-a adus o mare bucurie şi anume am fost coptat în Uniunea Pictorilor din Ucraina.Recunosc că această tehnică de ,,filigran”este o muncă grea,obositoare care însă în final îmi aduce mari bucurii.

 

- Se deosebesc pictorii din fosta Uniune Sovietică de ceilalţi ?

 

- Cred că da, pentru că mentalitatea şi pregătirea este alta. S-a făcut şcoală serioasă şi asta a dus la calitate.Poate că nu s-a făcut destulă reclamă in această direcţie şi arta rusă sau mă rog din fosta uniune nu este aşa de cunoscută în lume.

 

- Tu eşti din Ucraina, ţară vecină cu România, cunoşti pictori din ţara mea şi arta creată de ei?

 

- Cu părere de rău trebuie să-ţi mărturisesc că ştiu despre pictorii români doar din ce am învăţat la şcoală.Pentru mine cel mai reprezentativ rămâne Nicolae Grigorescu pe care îl consider un mare maestru al penelului, însă pe lângă el ştiu că sunt mulţi alţii.

 

- Cât lucrezi la un tablou,depinde de tehnica folosită,mărime sau ţine şi de alte condiţii ?

 

- Când încep un nou tablou, am mari emoţii de fiecare dată, se va naşte ceva….Sunt atent la alegerea temei şi mă gândesc ce tehnică voi folosi. De multe ori se întâmplă că acelaşi tablou îl fac în tehnici diferite şi spre bucuria mea în final toate sunt reuşite, sau cel puţin aşa zic eu.

 

- Cum este receptată arta ta în occident în general şi în Germania în special ?

 

- Lucrările mele în occident şi mai ales în Germania sunt recunoscute şi apreciate.Cred că sunt preţuit pentru tot ce fac şi de aceea fac cu plăcere munca mea.Lucrările mele se găsesc îm muzee,diferite instituţii şi mai ales în multe colecţii particulare din întreaga lume.Cele mai multe tablouri sunt în Ucraina ţara în care m-am format ca artist plastic.

 

- Eşti profesor universitar, studenţii tăi au şanse să ajungă artişti şi să-şi întreacă maestrul ?

 

-Şansă are fiecare student, însă apare de multe ori ceva ce frânează acest proces şi mai ales progres.

           Un pictor bun trebuie să aibe tărie de caracter, dorinţă mare, multă fantezie pentru pictură şi susţinerea cu toată fiinţa în acestă direcţie.

           Cu părere de rău nu întotdeauna este posibilă şi de aceea de multe ori un talent se poate stinge şi pierde.

 

- Dragă Victor îţi mulţumesc pentru acest interviu şi îţi doresc realizări pe mai departe,de asemenea iţi mulţumesc pentru portretul meu care l-ai executat în acuarelă în stilul care te caracterizează.

              Adalbert  GYURIS

A decedat Ioan Chirilă, luptător anticomunist pentru libertate

Posted by Stefan Strajer On February - 2 - 2012

La München

A decedat Ioan Chirilă, luptător anticomunist pentru libertate

 Autor: Ion Dumitru (Germania)

 IOAN CHIRILĂ

* 27 decembrie 1931 Crăsnăşeni, judeţul Fălciu (Vaslui)

† 21 ianuarie 2012 München

 Sâmbătă, 21 ianuarie, orele 22:10, la spitalul Großadern din München, în urma unui atac de cord, s-a stins din viață Ioan Chirilă, combatant cunoscut în exilul român, participant -alături de Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu şi Teodor Ciochină – la acţiunea anticomunistă de la Legaţia Română din Berna, Elveţia, 14-16 februarie 1955. Alte detalii vor fi posibile pe parcurs. În cazuri de urgenţă cei interesaţi se pot adresa fiului, Ioan Chirila Jr., e-mail: jc@sputnik-film.de

 Cu permisiunea şi cu toată compasiunea alături de familia îndoiliată, a fiului – Ioan Chirilă jr., fiicei – Natalia Kober, sorei – Maria Cosma şi a celor apropiaţi,

 Dumnezeu să-l ierte şi să-l aibe în pază!

 Ion Dumitru

München

 ANEXA I:

 Ion CHIRILĂ – scurtă biografie

 

Ioan CHIRILĂ, s-a nÎscut la 27 decembri 1931, în satul Crăsnăşeni, judeţul Fălciu (actualmente Vaslui). Tatăl, Ioan CHIRILĂ (născut în 1905 la Crăsnăşeni, comuna Tătăreni, judeţul Fălciu, a fost preot ortodox la Crăsnăşeni şi Leoeşti şi a făcut doi ani de detenţie la canal (între 1951-1953) şi mai apoi alţi trei ani de închisoare, ca anticomunist. Mama sa, Natalia CHIRILĂ (născută DRĂGOI, în 1900 la Huşi, judeţul Fălciu), a fost învăţătoare la Crăsnăşeni, com. Tătăreni. Ioan CHIRILA jr. a făcut şcoala primară şi elementară la Crăsnăşeni şi în Huşi, apoi liceul la Liceul „Cuza Vodă” din Huşi, trecând mai târziu la Şcoala “Profesională Economică”, tot din Huşi, pe care a absolvit-în 1950 cu succes. În anii 1949 şi 1950 a fost parte componentă de frunte a organizaţiei de luptă anticomunistă, în ilegalitate “Cruciada albă”, cu sediul la Iaşi, condusă de Dr. Niculescu.

 

În prima decadă a lunii iulie 1950, a fost emis de către Securitatea locală, ordinul de arestare a anticomunistului Ioan Chirilă şi a lui Dumitru Ochiu, bun prieten şi luptător în aceaşi cauză. Pe data de 31 iulie 1950, împreună au părăsit satul natal şi în noaptea de 6 august.1950, au trecut frontiera, în Iugoslavia, unde s-au predat autorităţilor jugoslave, fiind arestaţi şi ţinuti timp de 3 luni în închisoarea de la Zrenianin. În această teribilă închisoare l-au întâlnit pe Oliviu Beldeanu, cu care s-au împrietenit, iar după eliberare, au fost duşi în oraşul Vârşeţ, pentru 4 săptămâni, după care am fost repartizaţi la lucru în diferite oraşe din Serbia.

 

Pe data de 1 septembrie 1951, împreună cu Oliviu Beldeanu au reuşit să ajungă la Triest, unde au rămas în lagărul de refugiaţi „Gezuite”, până în octombrie 1953, când au reuşit să traverseze frontierele Triest-Italia, Italia-Austria şi Austria-Germania, ajungând la München.

 

În decembrie 1953, împreună cu Oliviu Beldeanu, a fost înrolat în trupele auxiliare franceze de la Konstanz – Germania, lângă graniţa cu Elveţia, de unde, după pregătiri minuţioase, în noaptea de 14 februarie 1955, la ora 24, împreună cu Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu şi Dumitru Ochiu, au ocupat legaţia comunistă română din Berna, Elveţia.

 

După 48 de ore de clarificări, tratative şi asigurări din partea autorităţilor elveţiene, că vor fi judecaţi în Elveţia şi nu vor fi extrădaţi în România (Republica Populară Română) – cum cerea  guvernul comunist de la Bucueşti – fiind acceptată condiţia de recunoaştere a acţiunii lor paşnice ca una cu caracter de protest contra îndreptării ideii comuniste spre dictatură şi totalitarism în R.P.R., s-au predat autorităţilor elveţiene.

 

În iunie 1956 a avut loc Procesul de la Berna, şi după două săptămâni, la 21 iunie 1956, s-a dat verdictul, Ioan Chirilă fiind condamnat la 2 ani şi 6 luni. După 20 de luni de închisoare, pe data de 16 octombrie 1956, a fost eliberat şi expulzat în Germania, ţara în care îi fusese acordat azilul politic. În România, a fost condamnat în lipsă – la moarte -, prin sentinţa penală Nr. 202 din 31 octombrie 1959, pronunţată de Tribunalul Militar al Regiunei a II-a Militară – Colegiul de Fond, în dosarul penal Nr. 2898/1959 şi deciziei penale Nr. 527 din 4 noiembrie 1959, pronunţată de Tribunalul Suprem al R.P.R., Colegiul Militar în dosarul penal 521/1959. În martie 1957 a plecat în Spania, locuind la Madrid, până în ianuarie 1960, răstimp în care s-a căsătorit cu Cocuţa, fiind cununaţi de scriitorul Vintilă Horia şi soţia acestuia. Ulterior, bolnavă de cancer, Cocuţa a decedat.

 

Din prima decadă a anului 1960, s-a stabilit în München, R.F. Germania, în calitate de cetăţean român cu statut de refugiat politic recunoscut, unde s-a recăsătorit cu Edith, şi a devenit tată a doi copii. A fost succesiv unul dintre membri activi din comitetele Asociaţiei Românilor Liberi din R.F.G. şi Berlinul Occidental, ai Acţiunii Creştin Sociale Române din Germania, ş.a., însoţind şi ajutând -după puteri – pe noii refugiaţi la autorităţie locale pentru efectuarea diverselor formalităţi, în căutarea de lucru, locuinţă ş.a. şi în nenumărate cazuri oferindu-le, pentru scurte perioade, găzduire în propria locuinţă. A lucrat ca recepţioner la diverse hoteluri din localitate până la pensionarea prematură, pe motive de sănătate. Ulterior, beneficiind de o pensie minoră, a trăit modest şi tot mai retras de tumutul învrăjbirilor fratricide din ultimii ani de exil şi din cei ai numitei “tranziţii” care a avut loc în ţară.

 

După graţierea condamnării la moarte şi clarificarea statutului de luptător anticomunist, reprimind paşaportul românesc, s-a bucurat însfârşit de şansa de a-şi putea vizita locurile natale, sora şi rudele rămase în viaţă, fiind unul dintre ultimii exilaţi politici care şi-a putut revedea Patria. A trăit în continuare, ca rezident român – cu sejur permanent – la München.

 

P.S.: 2 februarie 2012: ANEXA II.

 

La 14-16 februarie a.c., se împlinesc 57 de ani de când a avut loc acţiunea de la Berna, al cărei răsunet s-a bucurat de o amplă şi diversă ilustrare în luările de poziţii, în mass-media şi mijloacele de informare din acea vreme, în lumea întreagă.

 

Pentru informarea dumneavoastră redau mai jos, un fragment dintr-o relatare a unuia dintre numeroasele publicaţii din exil care au salutat această acţiune. Citez:

 

„I. Cine sunt cei patru dela Berna ?

 

Şeful grupului şi iniţiatorul acţiunii, Oliviu Beldeanu s-a născut la 16 Februarie 1924 la Dej, familia sa se trage însă din Maramureş. După ce a terminat liceul la Cluj, s-a prezentat voluntar pe front, la o unitate de transmisiuni în Crimea. A urmat apoi cursurile Şcoalei de ofiţeri de rezervă de Infanterie la Ineu-Arad, devenind ocotenent în  rezervă. După război, a studiat Artele Frumoase la Cluj, activând totodată în Tineretul Naţional-Ţărănist. Mai târziu, a colaborat la ziarul „Ardealul”, care apărea la Bucureşti sub conducerea lui I. Anton Mureşanu. Arestat de securitatea din Oradea, dar sub nume fals, reuşeşte să fugă în Jugoslavia, în 1948. Pe când se afla încă în închisoarea din Oradea, era condamnat  „în lipsă“ sub adevăratul său nume. Jugoslavii îl reţin pe Beldeanu până în 1951 când reuşeşte să fugă la Triest, unde organizează şi conduce „Asociaţia Românilor Liberi“. Împreună cu un grup de prieteni, vine în decembrie 1953 la München. Pleacă apoi în Baden-Würtemberg. Timp de un an de zile lucrează la pictarea unei biserici…

           

Ion Chirilă s-a născut la 27 Septembrie 1931 la Crăsnăşeni, în Jud. Fălciu. Elev al Liceului din Huşi, Chirilă este pus de responsabilul utemist să spioneze pe colegul său Dumitru Ochiu (născut la Huşi, în 1930). Se înrolează în acelaş grup de rezistenţă din care făcea parte şi Ochiu… Participă cu accesta la acţiuni de sabotaj… Fug împreună în Jugoslavia, în 1950. Tot împreună sunt şi la Berna…

 

Cel mai tânăr din grup, Soare Codrescu s-a născut la 16 Noiembrie 1932 la Maluri, în judeţul Severin. De meserie şofer mecanic, Soare Codrescu a fost până-n 1951, soldat grănicier. A trecuit în Jugoslavia înarmat… Constituiţi în grup de şoc, aceşti patru compatrioţi au trecut la acţiune fără sugestia şi fără sprijinul nimănui.

 

Un singur Front

 

Temerara acţiune dela Berna a avut darul să mobilizeze pe toţi cei cu simţire românească, fără nicio deosebire de apartenenţă politică. Românii din America, în frunte cu dl. Şofron Fechete, preşedintele Uniunii şi Ligii, au lansat liste de subscripţie şi au constituit comitete pentru apărarea celor dela Berna. La fel s-a întâmplat în Anglia, Franţa, în Spania, în Italia, în Turcia, în Grecia… Este locul să subliniem aci admirabila comportare a Grecilor din România şi a Elveţienilor din România care au ţinut, şi de data aceasta, să se declare solidari cu noi. Mesagii de simpatie şi ajutoare sosesc de pretutindeni, dela prietenii României şi dela luptătorii pentru cauza libertăţii. Avocaţi de seamă, din toate ţările, s-au înscris ca apărătrori la proces…  Pentru cauza românească şi acea a tuturor popoarelor  trădate şi vândute în procente, cei patru băieţi viteji dela Berna au făcut un serviciu de nepreţuit. Ei au reuşit să strângă într-un singur front, cu faţa la acelaş duşman, pe toţi Românii şi pe toţi combatanţii anticomunişti.”/…/

 

(Citat din articolul „După evenimentele dela Berna”,  Stindardul,  Anul II, Nr. 18/19 Aprilie/Mai 1955, p. 3)

 

Parte din vasta Bibliografie ce poate fi consultată:

 

Laurence Wilkinson, No Fruit More Bitter, Heinemann, London 1958;

Magda Neuweiler, Zwischen Galgen und Kreuz – Das Leben des rumänischen Freiheitskämpfers Oliviu Beldeanu;

Oliviu Beldeanu, Memorial anticomunist din închisoare, Editura Jurnalul Literar, Bucureşti 1999

Stejărel Olaru, Cei cinci care au speriat Estul – Atacul asupraa Legaţiei RPR de la Berna (februarie 1955). Cuvânt înainte de Adrian Cioroianu, Polirom, Bucureşti 2003

 

 

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… de Larry L.Watts

Posted by Stefan Strajer On January - 30 - 2012

Considerabile documente şi idei      

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… de Larry L.Watts

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

În 1985 am primit în Canada, de la editorul Ion Dumitru din München, două volume cartonate În serviciul  Mareşalului de Larry L. Watts, recomandate printr-o prezentare superlativă ce mi-a stârnit interesul. Pe măsura lecturii interesul s-a transformat într-o impresie puternică, de neuitat aflând despre România şi Mareşalul Antonescu, evenimente istorice documentate cum nu am auzit sau citit în România sau în străinătate. Cu această ocazie, am aflat despre autor că a fost trimis cu o bursă Fulbright în România să cerceteze problema Ion Antonescu şi România în vremea celui de al II-lea Război Mondial. Şi a făcut-o cum nu a mai făcut-o nimeni până la el; ca un om de mare caracter şi cercetător de elită. Îl recomand. 

În 2011, Larry L. Watts a surprins, uimit şi zdruncinat puternic cititorii români cu un volum istoric supra-documentat intitulat Fereşte-mă, doamne, de prieteni… apărut la editura bucureşteană RAO, rodul muncii de cercetare pe parcursul unui deceniu. Autorul îşi începe  prefaţa cu Cercetările pot conduce uneori mult mai departe decât se anticipa. Acest adevăr a fost de multe ori demonstrat până acum, dar lectura acestui volum ne demonstrează cât de riguros şi exigent autorul a împins cercetarea, şi mai ales cât de profund, plecând de la ideea războaielor subversive ale vecinilor noştri care, în permanenţă, au urmărit sfâşierea acestui vechi spaţiu latin.   

Volumul cuprinde 28 de capitole, aşezate în nouă părţi distinctive, în care găseşti date, evenimente, personalităţi, scrieri şi autori, surse bibliografice noi şi multe, încât fără nici un fel de rea intenţie, din contră, cu sinceră părere de rău, acest volum de peste şapte sute de pagini depăşeşte, din şi în toate punctele de vedere, tot ce au scris scriitorii, politologii şi istoricii români laolaltă după 1990. Din nou un cercetător străin ne dă o lecţie de tenacitate ştiinţifică, curaj civic şi ne prezintă adevărul istoric. Felicitări autorului. Citiţi.

Pentru mine, pentru scrierea mea, Cine tulbură liniştea Transilvaniei, ce este o replică, o contracarare documentată a segregaţiei, iredentismului şi revizionismului unguresc faţă de România, scrierea lui Larry L. Watts îmi este, ne este tuturor românilor interesaţi, de mare ajutor prin vasta bază de documente istorice, prin competenta şi pertinenta lor interpretare oferită, pentru cunoaştere, învăţătură şi răspândire. Referitor la Transilvania, autorul ne prezintă trei subcapitole, intitulate pe rând: Prima campanie transilvaneană 1918-1919, a doua campanie transilvaneană 1938-1940 şi a treia campanie transilvăneană 1944-1946, campanii în care ungurii revizionişti au avut ca aliat principal Rusia lui Lenin şi Stalin. Autorul nu se opreşte la ele ci, din nou tot atât de documentat, ne prezintă continuitatea revizionismului unguresc, prin orice mijloace, în problema Transilvaniei până în zilele de astăzi. Citiţi, meditaţi, consideraţi.

Fiind vorba de date istorice, documente istorice, puse la dispoziţia cititorilor de limbă română, voi păstra subtitlurile capitolelor folosite de autor, subliniind doar esenţialul lor, dar îmi permit să adaug idei şi comentarii personale, critic şi analitic. 

 

Prima campanie  transilvaneană  1918- 1919 (paginile 76 – 86)

 

La început, autorul face o scurtă biografie a evreului ardelean Bela Kun (şi-a auto maghiarizat numele din Kohn) care, fiind prizonier în Rusia între 1914-1917, a devenit comunist şi s-a înrolat voluntar în Armata Roşie. Împreună cu alţi prizonieri unguri au format grupul maghiar al partidului comunist rus, o rampă de pe care Lenin şi Trotski i-au lansat spre Ungaria, unde trebuiau să însămânţeze,  cultive şi fructifice o republică sovietică a sfaturilor, comunistă sui generis! La Budapesta, Bela Kun  a fondat partidul comunist ungar şi apoi o aripă transivăneană, comunistă în formă, iredentist-revizionistă în fond, din foşti prizonieri unguri din Transilvania. În obiectivele comuniştilor unguri, ce au prins rădăcini la Budapesta, au intrat şi operaţiuni paramilitare şi teroriste împotriva autorităţilor şi populaţiei române din Transilvania. Document: în Ianuarie 1919, o brigadă din Divizia Szekler şi foşti prizonieri unguri la ruşi au organizat un atac anti-românesc la Zalău, judeţul Sălaj. Eşec. După acest eşec comuniştii unguri au hotărât să treacă la o alianţă ideologică şi militară completă cu Rusia Sovietică prin care, împreună, au plănuit şi acţiunile militare de cotropire şi anexare a unor teritorii româneşti. Armata roşie ucraineană să atace România prin Bucovina şi să facă joncţiune cu armata roşie a lui Bela Kun care va intra prin Transilvania, iar, în urma victoriei comune, ucrainenii să ia Bucovina iar ungurii Transilvania. Lenin, care lansase decretul păcii cu Germania, pentru a debloca armata ţaristă din războiul mondial şi a o folosi în scopurile extinderii revoluţiei sovietice, prin forţă şi teroare, este de acord cu acest plan ca Bucovina şi Basarabia să fie atacate  de armata roşie ucraineană pentru anexare şi Bela Kun primeşte acelaşi acord pentru Transilvania. Fără să mai aştepte, fără declaraţie de război, în aprilie 1919 armata  roşie a lui Bela Kun atacă România, dar în decurs de două săptămâni este aruncată înapoi, până peste Tisa. A doua oară, în iulie 1919, când Rakovski, comandantul armatei roşii ucrainene, dă un ultimatum României să evacueze imediat Basarabia, Bela Kun cu armata lui atacă din nou România. De data aceasta armata română nu se mai opreşte la Tisa, respinge şi înfrânge definitiv armata lui Bela Kun în pusta ungară, intrând victorioasă în Budapesta. Bela Kun fuge în Austria, de unde se plânge lui Lenin că înfrângerea lui, a ungurilor, a comunismului în Ungaria se datorează lipsei de o susţinută cooperare din partea lor.

După Bela Kun a urmat Miklos Horthy care, de la început, a formulat un memorandum strategic de refacere a Ungariei, în care considera România inamicul numărul unu al Ungariei. România, care i-a scăpat de republica sovietică şi fără de care el, Miklos Horthy, niciodată nu mai ajungea regent, al treilea şi ultimul regent al Ungariei. 

Un proverb românesc: Nu mă lăsa să mor, că nu te-oi lăsa să trăieşti… zice bine…

 

A doua campanie transilvăneană 1938-1940 (paginile 121-140)

 

Larry L. Watts citează din A History of Modern Hungary 1929-1945 Moscova a început să-şi declare sprijinul pentru revizionismul teritorial al guvernului Horthy  încă din 1938, în ideea să prindă România în cleşte, având în vedere că, în acelaşi timp, Cominternul făcea presiuni împotriva României pentru cedare de teritorii URSS-ului şi Bulgariei!! După acest semnal din partea Moscovei, Consiliul Suprem al Apărării a lui Horthy  întocmeşte proiecte ale unor convenţii militare cu URSS-ul, pentru coordonarea momentului atacului asupra României. După proiecte, ce sunt avizate favorabil de ambele părţi, urmează planuri detaliate ale acţiunilor militare şi mai apoi, se află pe căi diplomatice, că ambasadorul sovietic la Budapesta încurajează Ungaria să treacă la acţiune militară împotriva Transilvaniei

În acelaşi timp, Ungaria s-a apropiat diplomatic şi de Germania, prin convenţii şi alianţe, cunoscând bine şi apetitul lui Hitler pentru schimbarea frontierelor în Europa.  După aranjamentele diplomatice, Horthy şi prim-ministrul Gombos, îi spun direct lui Hitler despre pretenţiile lor asupra Transilvaniei, mergând până acolo încât susţin că în Transilvania populaţia majoritară este cea ungară. Hitler nu se lasă convins de retorica lor şi îi  întreabă, dacă ei cred că singuri pot să învingă România într-o confruntare directă. Se lasă tăcere şi răspunsul nu mai vine. După tăcere, care era un răspuns, Hitler le promite că îi sprijină, contra sprijin, printr-un arbitraj, nu printr-o confruntare armată, fiindcă un război în această parte îi încurca planurile, şi aşa încurcate prin iraţionalitatea lor militară. Horthy şi Gombos, apoi Horthy şi Teleki au ascultat sfatul lui Hitler, acceptând calea arbitrajului având asigurat suportul lui Hitler şi a lui Mussolini, în locul războiului direct la care erau împinşi de ruşi. Pentru o imagine mai clară a situaţiei europene din acel moment trebuie subliniat că Hitler nu dorea război în apropierea câmpurilor petrolifere române, în timp ce Stalin ar fi dorit un conflict armat între Ungaria şi România, ce ar fi fost un bun pretext să ajungă la câmpurile petrolifere române, motivând germanilor că doar sprijină pretenţiile justificate ale ungurilor. Şi aşa s-a ajuns la acel nefast dictat din 30 august 1940, prin care monarhia şi guvernul românesc au cedat Nord-Vestul Transilvaniei  Ungariei, adică 42.243 kilometri pătraţi ce cuprindea peste 1.300.000 de români, 480.000 de unguri, 450.000 saşi, 150.000 evrei şi sub 200.000 diferite alte etnii. Aceste numere de recensământ, rotunjite la urmă în plus, arată elocvent în procentaje că: românii erau mai mult de jumătate din populaţie cedată, pe când ungurii abia că ajungeau o cincime  din  populaţia transilvăneană! Dacă se adaugă, cum corect se obişnuieşte, şi datele istorice ale atestării vechimii  populaţiilor în acel teritoriu, este clar că a fost un dictat prin forţă, profund nedrept. Iar dacă cunoaştem în amănunt evenimentele din jurul şi timpul dictatului, soarta românilor ardeleni sub acest dictat, este indubitabil că: Hitler şi Mussolini au fost satrapi satanici, Horthy şi guvernul lui revizionist nişte căpetenii barbare, iar Regele Carol al II-lea, camarila şi guvernele lui principalii vinovaţi de acest dictat!! 

Cine nu mă crede să umble sănătos, cine se îndoieşte şi vrea să-şi risipească îndoielile să citească cel puţin pe  Milton L. Lehrer şi Larry L. Watts şi sunt convins că va descoperi cât de vinovată a fost monarhia, camarila, guvernele şi o parte din elitele culturale româneşti între   1927 şi 1947. Întâi, au privit cu superficialitate şi nepăsare  propaganda, manifestările şi acţiunile subversive ale  iredentismul şi revizionismul ungurilor (asemenea celor din prezent, n.r.). Al doilea, serviciile româneşti de informaţii le-au adus la cunoştinţă reţeaua, conexiunile şi centrii iredentismului din România şi străinătate, dar au rămas fără reacţie, decizie sau au schiţat doar ambiguităţi verbale. Regele Carol era obsedat cum să lichideze mişcarea naţional-creştină legionară şi împreună cu lacheii lui au  trecut la arestarea şi asasinarea conducătorilor şi personalităţilor marcante ale Mişcării Legionare, dar nu l-a preocupat şi nu a dispus, cum ar fi trebuit, începerea unei campanii de contracarare, pe plan intern şi internaţional, a propagandei anti-româneşti a ungurilor revizionişti. Dacă regele nu a dat tonul, nici guvernele lui nu au deschis gura. Diplomaţia romanească, cu puţine excepţii, a sesizat şi semnalat formal şi anemic acţiunile şi propaganda ungurească, fără  să contracareze cu documentaţia istorică şi demografică pe care o aveam, dar nu a fost folosită. Trebuia, dar nu s-a făcut, să fie invitaţi în România toţi ziariştii şi scriitori străini care ne acuzau prin presă, radio, tipărituri de discriminare şi opresiune a minorităţilor conlocuitoare, să se informeze la faţa locului. Revin la nefastul rege, care, atunci, când s-a aflat în vizită la Hitler a fost interesat doar de poziţia cancelarului faţă de Mişcarea Legionară, nu de revizionismul lui Horthy care venise, cu clopul în mână, la Hitler pentru Transilvania. Mai departe cunoaşteţi istoria…

Superficialitatea şi delăsarea autorităţilor române ani de zile în această majoră problemă au dus la Dictatul de la Viena. Atunci, în al doisprezecelea ceas s-au trezit, speriaţi.

S-au trezit degeaba. Aşa se vor trezi într-o zi şi actualii guvernanţi.

 

A treia campanie transilvăneană  1944-1946 (paginile 141-189)

 

Ianuarie 1943 a fost placa turnantă a frontului în Rusia. Contraofensiva Armatei Roşii a fost nimicitoare pentru armatele germane, italiene, române şi ungureşti. Germanii au pierdut 450.000 de combatanţi la Stalingrad iar Ungaria aproape 150.000 la Voronej pe Don. Din acel moment conducătorii Ungariei au căutat portiţe de ieşire din război, dar să nu piardă teritoriile câştigate prin arbitraje. Serviciile speciale şi diplomaţia ungurească au căutat, cu asiduitate şi reuşit, să se apropie de Moscova prin legăturile comuniste rămase de la Bela Kun, prin  fabricarea unor falşi comunişti de conjunctură, prin manipulări parşive şi delaţiune.

Baronul transilvănean Ede Atzel, comandantul Rongyos Garda (Garda zdrenţuroşilor) cea mai reacţionară şi brutală formaţiune anti-românească, era unul dintre oamenii de încredere a lui Horthy, şi a fost trimis la Moscova, în secret, unde a luat contact cu şeful  spionajului militar, generalul Feodor Kuzneţov şi în schimbul informaţiilor militare pe care i le-a dat, a obţinut asigurări că Armatei Române nu i se va permite ocuparea Nord Vestului Transilvaniei, şi în plus, administraţia, poliţia şi jandarmeria ungurească nu va fie înlocuită cu una românească. Fără îndoială, pentru asemenea asigurări baronul revizionist a dat multe informaţii militare despre armatele germane şi române, cu care cele ungureşti în acel moment, erau aliate pe frontul din Rusia. Ulterior Horthy a trimis un general în fruntea unei delegaţii la Moscova  pentru un armistiţiu iar sovieticii au aprobat cu satisfacţie acordul Kuzneţov- Atzel anterior.  

Aşa s-a făcut istoria, nu cum au scris-o unii şi alţii, iar ceea ce a urmat a demonstrat din plin acordul Kuzneţov – Atzel după 23 August 1944, când regele Mihai a dat pe mâna ruşilor pe Mareşalul Ion Antonescu şi Armata  Română, indubitabil exemplu de trădare a ţării. Larry L. Watts citează din Armata Roşie în România: „…într-o întâlnire de 15 minute de la Târgu Mureş, pe data de 11 noiembrie 1944, autorităţile militare sovietice au înlocuit fără multe vorbe administraţia românească proaspăt instalată şi le-a ordonat să elibereze întreg teritoriul Transilvaniei”. Citiţi dragi compatrioţi, şi adăugaţi că, în acel moment Armata Română împreună cu armata sovietică eliberatoare luptau împotriva fasciştilor germani şi aliata lor, viteaza armată ungară!! Şi faceţi şi diferenţa între energia şi căile ungurilor pentru obţinerea  Transilvaniei şi nepăsarea Regelui Mihai, care la Bucureşti benchetuia fără ruşine cu generali ruşi şi proaspeţii lor comunişti aduşi drepţi consultanţi. În acelaşi timp la Cluj, Miklos Goldberger instalat de sovietici în fruntea comitetului regional al comuniştilor acuza noua administraţie română ca fiind colonizatoare, reacţionară şi fascistă ceea ce armata eliberatoare sovietică nu va admite, şi pretindea că proletariatul maghiar şi român solicită o Transilvanie independentă, care având o frontieră comună cu URSS ar putea fi şi ea inclusă. Orice, numai Transilvania să nu aparţină României, iar Moscova prin Teohari Georgescu a transmis că Transilvania nu poate fi recâştigată decât ca parte constitutivă a Uniunii Sovietice. Până şi Gheorghe Gheorghiu Dej a dezaprobat vehement această hotărâre, numai Regele Mihai se ţinea de coada comuniştilor, începuse mai de mult cu Dolly Chrissoleghos pupila Anei Pauker şi a lui Emil Bodnăraş. Şi toate acestea au fost numai începutul instalării unui protectorat sovietic în Transilvania, administrat de unguri, protectorat temporar până la înglobarea Transilvaniei în sânul marii familii a popoarelor sovietice, era începutul unei noi dictaturi comuniste, anti-româneşti, în timp ce Armata Română era folosită de Stalin şi Molotov drept carne de tun în Hungaria şi Cehoslovacia pentru gloria Armatei Roşii, a Moscovei.

În acelaşi timp în Transilvania de Nord, peste care trecuse frontul şi Horthy fuse îndepărtat de la conducerea Ungariei, toţi horthiştii transilvăneni au devenit comunişti, mari comunişti, pe cât de mari hothişti au fost!! Şi astfel, la  începutul anului 1945 la Cluj, au format un parlament  comunist, independent pentru Nordul Transilvaniei Liber şi Independent. În Maramureş, ucrainenii cu complicitatea comandamentului sovietic din zonă, au cerut anexarea  Sighetului şi a unei părţi a Maramureşului la Ucraina ameniţând majoritatea românească în caz de refuz cu arestarea, deportarea sau moartea! 

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni că de duşmani mă păzesc eu  zic şi românii, cum zic şi alte naţii prin Europa.  Din nefericire, Dumnezeu nu ne-a ferit de prieteni, ba mai mult a râs de noi când a auzit că îi numim eliberatori!! Cât priveşte, cum ne păzim noi de duşmani, să nu mai vorbim că e tristeţea pe pământ. Cine nu crede să citească istoria românilor de la Carol al II-lea şi fiu-său, Mihai, până acum, sub Iliescu, Constantinescu, Băsescu.   

            ***

Larry L. Watts  şi după aceste trei perioade transilvane continuă etalarea adevărurilor istorice despre prietenul cel mare, URSS, şi prietenul mai mic, Ungaria, în care cel mare ne ţine de gât iar cel mic ne dă picioare-n cur, iar noi înghiţim totul mioritic. Aşa a fost sub Carol şi Mihai, aşa este şi după 1989 sub Iliescu, care a recunoscut Basarabia ca stat independent în loc să sprijine reunificarea cum au făcut germanii între ei, Constantinescu, tras de nas de Adrian Severin, a cedat Nordul Bucovinei cu românii bucovineni cu tot, cât despre Băsescu pentru nişte amărâte de mandate de preşedinte de Cotroceni lasă udemereul să taie şi spânzure cum vor ei în România. Aceşti trei preşedinţi au atins cea mai abjectă formă de laşitate. Pe lângă ei, Dej (în 1964), şi mai ales, Ceauşescu (începând cu 1968) au fost  nişte patrioţi incontestabili ai României. Fac această comparaţie cu mâhnire, dar aceasta este un adevăr istoric.    

(Decembrie 2011, Winnipeg – Canada)

 

PS. După război, englezii şi francezii, cu americani cu tot, au spus: fereşte-ne, Doamne, de prieteni… Au spus-o degeaba şi târziu, i-a costat treizeci de ani de război rece cu marele lor prieten de la răsărit, URSS-ul, şi încă nimic nu-i sigur, cu o singură excepţie: restul e îndoielnic!! 

EDITORIAL

Posted by Gabriela Petcu On December - 5 - 2011

DICTATURA  MORALEI

Maria Diana Popescu

 

Şaizeci de ani de eforturi integratoare au slăbit în mai puţin de trei ani. Ideea Europei Unite încasează lovitură după lovitură, încît e de mirare cum de nu s-a fluierat knock-out-ul. Euro a scăpărat scîntei tot anul pe plita leului românesc, unde s-au perpelit zburătoarele cu garnitură nelimitată de antibiotice importate din Germania. Cine să-i apere pe români de hormonii puilor electrocutaţi şi pe cîini de lumea cealaltă? Abia năşit la Guvern, bugetul pe 2012 atrage critici dure. Scad cheltuielile la sănătate, cresc la serviciile speciale. Aceeaşi gargară pretutindeni! Sarkozy doreşte înfiinţarea unei trezorerii europene, altă instituţie de tocat fonduri. Obama plănuieşte (re)reformarea sistemului de asigurări de sănătate din întreaga lume, echivalentă haosului şi închiderii spitalelor. Mă îngrozesc la auzul denumirii unor instituţii de furat. Banii au devenit instrumentul prin care oameni de nimic distrug naţiuni cu potenţial valoros.

 

Oraşele patriei sînt înţesate cu sedii de bănci, farmacii, firme de recuperare, bordeluri, vile opulente, şaormerii, moluri, reţele, clanuri, pistolari, magazine de vise, hoţia n-are intermitenţe. O bombă cu ceas – sărăcia – împînzeşte casele românilor. Sistemul prea alambicat şi pricinos îi va obliga pe politicieni să ţină ceva roşu în buzunar de sărbători, ca să nu facă indigestie cînd scoboară hălcile afumate, rămase în podul ţării, sau cînd dau cep butoaielor ca să prindă curaj, ca la anul să ne asigure alte locuri de veci. Fauna care a căpuşat poporul tot anul va pleca în vacanţe de lux, iar scutul de la Deveselu va intra în carantină. Să fi devenit vulnerabile obiectivele antirachetă la reducerile bugetare americane? Sau, la reuniunea Comisiei pentru apărare şi securitate a N.A.T.O. din octombrie, reprezentanţii Franţei, Rusiei şi Ucrainei i-au poftit să-şi ia jucăriile şi să se întoarcă acasă? Parlamentarul francez Jean Michel Boucheron a ridicat problema eficacităţii defensive a scutului antirachetă, afirmînd că sistemul, care l-a supărat pe Putin, nu va intercepta decît o pătrime din rachetele clasice. Retragerea unor nave şi echipamente din Europa le va aduce bani în puşculiţă. Deşi înglodaţi în 14 mii de miliarde de dolari, americanii îşi vînd hîrtiile cu cea mai mică dobîndă din istorie. Se împrumută ieftin, îşi finanţează deficitul cu cele mai mici costuri, inundă piaţa mondială şi se folosesc de banii statelor slabe.

 

Analiştii nu ne spun pe ce lume trăiesc, îşi văd de meserie. Aşadar, române, transpiră în continuare, fii cumpătat de sărbători, nu te baza pe pensia prezumtivă! Politicile economice ni le putem aplica fiecare la nivel micro. Întrecerea socialistă a băncilor a transferat în timpul anului povara crizei pe spinarea românilor. De la fatidicul decembrie încoace, în locul ceainăriei, alimentarei, aprozarului, şcolii, grădiniţei, căminului, librăriei, magazinului de încălţăminte, au fost mutate sedii ale unor bănci cu funcţionari la patru ace, care te întîmpină cu o cafea şi cu oferta unui credit. Studiind piaţa noastră, bancherii străini au concluzionat că românii doresc creşterea nivelului de viaţă (de aceea li s-a dat şi un rol adecvat în lovitura de stat din 1989) şi au trimis scrisori de dragoste clienţilor, invitîndu‑i doar cu buletinul la credite. „Bună ziua, va oferim un credit avantajos! Vă rog, luaţi loc! Oferta este foarte bună pentru dumneavoastră!” La fel ca în piaţa de zarzavaturi, ofertele curgeau pe bandă rulantă. O adevărată întrecere între bănci. Cu buletinul în buzunar, oamenii au dat buzna în sucursale, venise timpul să trăiască mai bine. Chiar meritau.

 

Legislaţia a întreţinut şi a acoperit fraudele băncilor, ale clanurilor, bancherilor şi bogătaşilor fără scrupule, închipuiţi şi lacomi, care au păgubit poporul. Prinşi cu ocaua mică, deveneau brusc bolnavi şi cereau eliberarea. Tactica e veche, azi s-a cosmetizat doar. După cel de-al doilea război mondial, indivizi abili, aflaţi în diferite funcţii, cumpărau certificate care atestau că sînt nebuni, că prezintă deviaţii comportamentale sau alte afecţiuni ale sistemului nervos, cauză care îi scotea în afara responsabilităţii. Actele erau ţinute sub cheie şi cînd picau la ananghie, scoteau hîrtia miraculoasă. La fel şi astăzi. Escrocii înşelă statul, au propriile reţele de televiziune, reuşind să-şi menţină escrocheria pe o treaptă înaltă. N-ar strica o epidemie de smerenie, profund creştină, administrată prin vaccinuri, care să-i trimită la locurile lor. Adică în pătrăţica din care, moralmente, să nu mai poată evada mai sus decît competenţele reale. Analfabeţii au ajuns să-şi afirme cu prea-suficienţă „competenţe” enciclopedice, dînd cu aer academic verdicte distructive. Nimeni nu pretinde politicianului să se dedice studiului fenomenologiei lui Hegel. Ar fi absurd. Dar nici politicianul risipitor şi îndestulat nu trebuie să dea lecţii de filozofie poporului. Adică să-i calculeze anual necesarul de bani şi de hrană. Cînd eşti politician, pierzi legătura cu tine însuţi şi te îneci în impostură, la fel ca în patima băuturii. Teologic, sminteală şi arghilofilie se numeşte. Tot timpul ameţit de aburii puterii şi de cîştig, conştiinţa de sine se lasă posedată. Tot în limbaj teologic, slavă deşartă însemnînd. Ei!, sînt chestiuni delicate, cine să-i tragă la răspundere pentru ele? Dumnezeu sigur, mai devreme sau mai tîrziu. Chiar şi ei înşişi se pedepsesc pe sine. Nu vedeţi ce feţe întunecate au? Numai un duhovnic bun ar scoate pe diavol din năravurile lor şi i-ar reda credinţei, moralei şi patriotismului.

 

Aşadar, vom avea de toate de sărbători: alţi 300000 de şomeri, iar pe tarabele acestui iarmaroc, talcioc, obor, tîrg capitalist, degradat peste măsură, foarte mulţi politicieni la-ndemînă, pe gratis. Doar să deschidem televizorul. Sîntem bogaţi în politicieni, important este să facem diferenţa între ei, ca la piaţă, între merele sănătoase şi cele putrede la mijloc. Ei au „muncit” tot anul la lopată, au săpat tunele în buget cu rară şi subtilă eleganţă, păstrînd curate, în România, frauda şi lupta pentru putere şi pentru avere. Mai lăsaţi munca de salahor şi puneţi mîna pe carte! Pe o carte de morală. E timpul! Mult curaj şi sănătate. Spor la citit! V-aşteptăm la anul cu chestiuni adevărate şi deştepte.

 

După expresia bine cunoscută a lui Sloterdijk, este necesară o dictatură a moralei, altfel istoria se va repeta, va sări cu un pas înainte în recolonizare şi sclavie.

 

OZN-urile şi APOCALIPSA

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2011

OZN-urile şi APOCALIPSA

 

Autor: Maria Diana Popescu

 

Credulii care au adormit în transpiraţii, murmurînd numele sfîrşitului, par urmăriţi de ghinion. Apocalipsa s-a amînat din nou. Asteroidul a făcut cu mîna pămîntenilor de la mii de kilometri distanţă, dînd peste cap organigrama profeţilor care uită să-şi ia medicamentele şi dorm cu armaghedonul sub pernă. Predicţiile încadrate în consistenţa unor abstracţiuni au devenit biete fatalităţi jurnaliere. „Profetul Apocalipsei”, cum a fost denumit Harold Camping, californianul de 90 ani, fost inginer de profesie, a recunoscut în direct la un post de radio că a dat greş anul acesta cu prognozele sfîrşitului lumii, cerîndu-şi scuze. M-am lămurit cum stau lucrurile cu ingineriile din mintea profanatorilor: apocalipsă e atunci cînd un om cu deviaţii patologice, cu un grad de cultură minimal, închipuit şi paranoic, se crede inginer atoateştiutor. A fost mare vînzoleală în media, numerologii au pus în calcule bizare Universul, şi tot soiul de profeţi şi-au scos apocalipsele pe tarabă. Teoreticienii, astrologii, metafizicienii au zumzăit îndeajuns cît să fie de acord cu teoria potrivit căreia omenirii i se va opera o trezire spirituală, nu acum, ci la anul. Adică, cineva din hăul îndepărtat va roti cheiţa responsabilă cu evoluţia inteligenţei, şi dintr-o dată se va deschide un sait pe gugăl care ne va teleporta într-o altă dimensiune, cu un simplu clic. Minunat! Extratereştrii vor face asta, tot ei au aruncat cu bolovanul ăla de asteroid marţea trecută spre Pămînt.

 

Adepţii ştiinţelor oculte au intrat în gardă, gata să-şi ţină răsuflarea dacă universul ar fi umblat la mintea pămîntenilor sau ar fi venit cu evenimente neobişnuite. Cei care au folosit abuziv cuvîntul apocalipsă au lucrat 24 din 24 la celebra aliniere: 11.11.’11. Internetul acesta năuc a fost invadat de texte insistente asupra caracterului mistic al coincidenţei, asociat catastrofelor naturale sau celor provocate. Cu alte cuvinte, apocalipsa ar fi venit, ca Anul Nou, în funcţie de fusul orar. Sigur, mai urmează 12.12.2012, însă pe atunci Europa va trai într-o nouă eră a austerităţii, instalată odată cu fatidica aliniere din 2011, pusă pe schimbări la vîrfurile statelor. Dacă tot n-a venit încă apocalipsa descrisă de proorocii Evangheliei, ceva asemănător tot a venit: Istoria şi historismul, dislocate de vectorul diacronic, în unele cazuri au fost legate la ochi şi ciuruite de gloanţe, în altele, bombardate sistematic sau linşate de rebeli antrenaţi. Cum în corpul social, la fel ca şi în natură, nimic nu se pierde, ci totul se transformă, în funcţie de măsura interesului, mentalitatea rămîne captivă în postmodernitate. Ceea ce se poate măsura cu aproximaţie este nesiguranţa, teama şi suspiciunea. Ele nu ne pot părăsi în condiţiile apocaliptice dictate de puterile lumii. Sîntem deja în Apocalipsă. A fost doar puţin atenuată, dar va reveni. E de meditat…

 

Dacă tot se pune problema unei catastrofe, e suficient să privim urmările catastrofale ale jocului de-a criza, faţă de care capacitatea omului de a le rata este fragilă. Greciei i-a fost schimbat premierul, cel al Italiei, omniprezent în presa de scandal cu celebra bunga-bunga, cel care a gafat cît a putut în cariera diplomatică, implicat în cele mai neobişnuite scandaluri sexuale, cel care a primit ca bonus o statuetă în figură, numărîndu-şi ceasurile, a declarat sec: demisionez. Butoane, alarme, rachete, crime, oricînd se poate pune mausul pe „ok” şi gata apocalipsa la ordin. Butonarea, la noi o modă, controlează puterea, boala votului la două mîini a contagiat sus-puşii, rezistenţi pe seama butoanelor de clan. O adunătură de vîrsta a patra, fără demnitatea, fără ruşinea vîrstei, batjocoreşte peste jumătate dintre români, care potrivit unor sondaje GfK, au probleme cu banii, mulţi îşi cumpără mîncare în rate şi se îmbracă de la second hand. Ministreasa care a cheltuit o groază de bani pe frunza pescuită de pe internet, adună semnături pentru moartea cîinilor comunitari. Ruşine! Exhibiţionism, obscenitate şi degenerare peste tot în lume. În Parlamentul Poloniei a pătruns, de curînd, prima femeie hibridă, decizie care a şocat această ţară romano-catolică tradiţionalistă. Din bărbat, a ajuns femeie-parlamentar.

 

Convinşi că în politică e la fel ca în chimie, adică amesteci un acid cu o bază şi obţii, de regulă, o sare şi apă, puterile Europei ne tratează cu sare în ochi şi cu spălături cu apă chioară. România şi nicio altă ţară nu primesc practic ajutoare financiare. Doar înştiinţări de plată. Fondurile europene nu există în fapt. Sînt fonduri virtuale, un circuit de hîrtii ieftine într-un sistem-caracatiţă. Numai contribuţiile reale ale statelor membre sînt direcţionate către parlamentarii europeni şi în buzunarele şpăgarilor din comisia europeană. De aceea s-a înfiinţat şi la noi încă o „autoritate” în circuit – un minister fictiv şi el, de tocat banii virtuali, de care nu era nevoie, existînd, de altfel, o agenţie specializată. Puterile europene îşi urmăresc interesele. Într-o altă ordine de idei, privind retrospectiv în Europa, dar cu datele de la borna prezentului, vom înţelege odată pentru totdeauna de ce Germania şi Franţa au impus moneda Euro. Ţările care au adoptat-o dansează acum după flautul politicii fiscale moşite la Berlin şi la Paris şi băgată pe gît popoarelor, pe post de directive U.E.  Aşadar, nu ar fi fost cazul să se ia drept literă de lege orice directivă a U.E.  Cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din tîrgul puterilor, şi pentru că fiecare stat are particularităţile lui economice, acestea, în inteligenţa lor, ca şi acum o sută de ani, sau acum şaptezeci de ani, s-au trezit cu unele naţiuni legate ca pietrele de moară de gîtul lor, şi n-au decît, sufocîndu-se, să resusciteze zona euro pe spinarea proprie. „Amicus certus in re incerta cernitur”. Ca să răspund înainte de a fi întrebată inginereşte, „da’ tu cine eşti, de vorbeşti despre toate?”, mărturisesc că sînt un voluntar care doreşte să (re)construiască, fără proiecte costisitoare, fără bani virtuali europeni, pilonii patriotismului şi ai tradiţiei creştine. Iar în chestiunea cu apocalipsa, este la fel ca şi cu ozn-urile: lumea ştie de existenţa lor, dar nimeni nu le-a văzut cu adevărat.

 

Sărăcia – starea de fapt a românilor

Posted by Stefan Strajer On November - 8 - 2011

Sărăcia – starea de fapt a românilor

 

Autor: George Petrovai

 

            Așa cum omul are înclinația genetică spre păcat, minciună și strâmbătate, iar nu spre virtute, adevăr și dreptate, tot astfel societățile înclină mai degrabă către sărăcie și nefericire decât înspre prosperitate și fericire. Căci toate comunitățile umane (de la cele mai simple, cum ar fi familia, până la cele mai complexe – popoare, națiuni, conglomerate de națiuni) sunt în definitiv niște sisteme în necontenită mișcare și transformare, cu siguranță cele mai complexe și mai dificile sisteme pe care mintea omului caută să le cunoască, să le organizeze și să le dirijeze.

            În chip asemănător celorlalte tipuri de sisteme, comunitățile umane (sistemele sociale) sunt formate din indivizi (elemente) și din multitudinea relațiilor statornicite între aceștia – fie relații de consangvinitate, fie relații de liberă asociere, fie (grosul acestora) relații impuse prin legi cu caracter general și obligatoriu.

            Dificultatea înțelegerii și supervizării unor astfel de sisteme decurge atât din diferențele psiho-mentale dintre indivizii alcătuitori (înzestrare intelectuală, grad de cultură, nivel de pregătire profesională, rolul atribuit factorului moral prin credință și educație etc.), cât și din complicatele raporturi statornicite între aceștia deopotrivă de tradiție (vechi mecanisme de atitudine socială) și de legile emise de-a lungul timpului în vederea preîntâmpinării inerentelor conflicte generate de derapaje, care toate la un loc au menirea să facă sistemul social măcar mai ușor suportabil de către majoritatea cetățenilor, dacă armonizarea general umană rămâne pe mai departe un vis al utopiștilor.

            Iată motivul pentru care cârmuitorii de pretutindeni acordă prioritate principiului Decât dezordine mai bine nedreptate, chiar dacă unii dintre ei or fi fost cândva animați de idealuri precum binele și fraternitatea generală…

            Revenind la conceptul de sărăcie, trebuie subliniat că, deși ea (sărăcia) nu este un viciu decât conjugată cu degradarea moral-sprituală, ipostază în care cu adevărat se fac simțiți colții mizeriei și dezastruoasele consecințe ce decurg de-aici pentru sănătatea unei societăți, totuși, nici o societate nu poate cunoaște prosperitatea reală atunci când majoritatea cetățenilor sunt săraci și timorați.

            Ce-i de preferat, sărăcia morală ori cea spirituală?

            Marile și plinele de învățăminte exemple din morala și filosofia universală pun în evidență necesitatea acceptării sărăciei exterioare de către cel care dorește bogăția și pacea lăuntrică: Nemuritorul Buddha (Sakya-Muni) n-a șovăit să-și lepede privilegiile de prinț și să caute singurătatea, conștient fiind că numai prin meditație și asceză poate cunoaște ataraxia și prin ea fericirea eliberării depline; două sute de ani mai târziu, Socrate, acest nemuritor prinț al gândirii libere și curajoase, le-a oferit semenilor memorabile mostre din disprețul său suveran față de fast și bogăție; iar mai presus de toți, Mântuitorul Iisus s-a afirmat drept dușmanul neîmpăcat al bogățiilor adunate pe pământ, ”unde le mănâncă moliile și rugina și unde le sapă și le fură hoții”.

            Câți dintre slujitorii bisericilor din toate timpurile au urmat pilda și îndemnurile Învățătorului? Orientându-ne după opulența catolică, opulență împotriva căreia s-a ridicat Reforma (a doua mare schismă a creștinismului) și luând aminte la belșugul etalat de cam toți slujitorii bisericii orientale, avem dovada concludentă că numărul adevăraților urmași ai apostolilor este jenant de mic.

            Căci bisericile nu numai că au admis și continuă să admită bogăția, dar chiar se zbat din răsputeri să înșface noi și variate bunuri (donații libere ori impuse sub formă de zeciuială, diverse tranzacționări de acțiuni și alte valori etc.), banii și avantajele materiale oferite la schimb fiind de cele mai multe ori singura modalitate, pe cât de concretă pe atât de convingătoare, în acțiunile de atragere a neofiților, respectiv – așa ca în cazul bisericilor neoprotestante – în ofensiva răspândirii crezului ”până la marginile pământului”.

            Este adevărat că mai sunt pe ici-pe colo fețe bisericești care și-au făcut o datorie de conștiință din a trăi sobru, ba chiar la limita sărăciei, lucru demn de toată cinstea și prin aceea că astfel de existențe pilduitoare ilustrează netemeinicia sofismelor utilizate de regulă de către protipendada clericală pentru a-și justifica rușinoasa și neîntrerupta contradicție dintre vorbe și fapte, precum mult invocata spusă Să faci ceea ce zice popa, nu ceea ce face el

            Că bogăția reprezintă o stare exterioară și absolut întâmplătoare pentru om, rezultă cu prisosință și din exemplul dat de aceia care deodată, din îndemnuri doar de ei auzite, se hotărăsc să-și împartă averea celor defavorizați de soartă. Scriitorul Lev Tolstoi este prin el însuși un exemplu în acest sens, iar în scrieri ne înfățișează la un înalt nivel artistic schimbarea radicală petrecută în viața părintelui Serghi din splendida nuvelă cu acest nume, după ce în urma unei decepții în dragoste, tînărul ofițer Stepan Kasatski renunță la avere și carieră pentru a se călugări, respectiv prin prințul Nehliudov din romanul Învierea, cel care la rândul lui renunță la toate pentru a-și urma fosta iubită în Siberia, după ce aceasta o apucă din vina lui pe căi greșite și ajunge să fie condamnată pentru încurcăturile în care o vâră meseria de prostituată.

            Dar trebuie să facem distincție între sărăcia impusă și sărăcia autoimpusă. Prima formă ține aproape în exclusivitate de carențele organizatorice și de nepriceperea combinată cel mai adesea cu corupția gestionarilor averii unei țări – guvernanții și oamenii lor de încredere din  teritoriu.

            Cum acest păgubitor fenomen este tipic pentru România zilelor noastre, în partea a doua a prezentului articol îi voi acorda cuvenita atenție…

            Negreșit că sărăcia se datorează și unor factori aflați în inseparabilă legătură cu firea individului, cum ar fi lipsa de îndrăzneală a acestuia și – de ce nu? – ghinioanele ce se țin scai de el.

            Oricare ar fi cauza, sărăcia reprezintă principala sursă de erodare moral-spirituală și biologică a celor mai mulți dintre membrii unei societăți, precum și de încordare a relațiilor dintre ei, încordare care cu necesitate tinde spre conflict.

            Sărăcia autoimpusă este apanajul firilor dârze, de-o înaltă ținută axiologică, dar și a firilor excentric-veleitare. Însă mesajul veleitarilor este limitat, căci el se datorează plictiselii, teribilismului ori dorinței de-a șoca. Rezultă că numai persoanele din prima categorie sunt purtătoarele năzuințelor evanghelice, grație acelei atitudini rare, fecundată de generozitate și iubire sinceră. Fiind impusă doar de hotărârile hrănite cu credința în forța transfiguratoare a dragostei, măreția acestui comportament nu poate fi egalată decât de măreția imboldului său moral.

            Și atunci, este bogăția necesară sau nu este?

            Cred că bogăția ca scop în sine nu numai că nu e de dorit din pricina distorsiunilor spiritual-conceptuale și sociale pe care invariabil le generează, dar e cât se poate de nocivă prin influența tiranică exercitată asupra indivizilor și grupurilor umane, prin invidiile cărora le dă naștere și prin competițiile nimicitoare pe care le antrenează.

            Este adevărat că o situație materială bună se constituie într-o liniștitoare și productivă certitudine pentru spiritul pornit pe calea acumulării de bogății nepieritoare. Dacă Platon și Goethe, bunăoară, ar fi fost hărțuiți de lipsuri și de grijile sâcâitoare ale imediatului, oare cât ar fi izbutit ei să finalizeze din ceea ce au dat umanității? Greu de răspuns la această întrebare, deoarece geniile posedă resurse nebănuite de rostire întru eternitate…

            La celălalt pol se situează viața plină de neprevăzut și privațiuni a inegalabilului François Villon, precum și aceea a pictorului Vincent van Gogh. Dar creațiile celor doi, mai degrabă impulsionate decât frânate de precaritatea mijloacelor materiale, și-au ocupat cu autoritate locul binemeritat din loja de onoare a culturii universale.

            Așadar, o situație materială bună poate fi socotită cel mult ca o posibilitate în plus pentru împlinirea celor hărăzite de favoarea divină, nicidecum ca o condiție impusă destinului.

*

            Vorbeam mai sus de cele două linii de forță ale guvernanților români – incompetența și corupția, pe care sărăcia triumfătoare rulează nestânjenită înspre ruina totală a țării.

            Și în regimul bolșevic erau, har Domnului, destui incompetenți, căci Universitatea ”Ștefan Gheorghiu” chiar pentru așa ceva a fost înființată: Să dea cât de cât un lustru intelectual acelor activiști, care, pentru zelul demonstrat, erau recrutați și trimiși pe cheltuiala statului-partid la această fabrică privilegiată de clănțăi, din rândul cărora se asigura necesarul de cadre de conducere la toate nivelele și în toate compartimentele sociale.

            Evident, întrucât scopul declarat al acestei instituții de tristă amintire era acela de-a crea cadre de nădejde pentru politica agresivă a partidului bolșevic, trierea aspiranților se făcea pe bază de dosar, conform înșeleptului principiu ”Câte locuri, atâția candidați”…

            Dar ce să ne mirăm de ce-a fost la acea vreme, când în zilele noastre noțiunea de examen este pe cale de dispariție, ba mai mult, unele dintre universitățile apărute după Decembrie ʼ89 ca ciupercile după ploaie, își asigură necesarul de cursanți doar cu ajutorul generos al absolvenților…fără bacalaureat.

            La urma urmei o admirabilă continuitate a românilor la acest capitol, dacă avem în vedere faptul că unii dintre activiștii de frunte ai partidului comunist se trezeau ”studenți” mai înainte ca ei să-și terminat liceul. Și atunci, pentru ca voia partidului să fie deplină, așa ca în zicala cu nutrețul întreg și rumegătoarele sătule, pentru cei în cauză s-au înființat cursurile fără frecvență, adevărată mană cerească și pentru alții.

            Ar mai fi de adăugat că printr-o corectă comparație, incompetența antedecembristă ni se prezintă azi ca fiind mai lesne suportabilă ca cea postdecembristă. Din următoarele două motive:

            1)Este adevărat că politica promovată de partidul bolșevic țintea nelibertatea și sterilizarea intelectuală, dar tot așa de adevărat este că țara nu era înglodată în datorii externe, că șomajul era cunoscut pe aceste meleaguri doar din citite și auzite și că tot românul putea sta liniștit în ceea ce privește locul de muncă, respectiv pensia de boală sau de bătrânețe.

            Prin urmare, cu toate erorile de fond ale industrializării haotice și ale urbanizării turbate, se poate afirma că pe ansamblu politica economică antedecembristă a fost mai aproape de nevoile vitale ale omului de rând.

            A, că apăruse în acele timpuri pătura subțire a privilegiaților nomenklaturiști și cea a învârtiților cu izul specific lichelelor, că alimentele, medicamentele, curentul electric și presa erau pe sponci, iar contactele cu străinătatea practic reduse la zero! Dar, mă rog, în zilele de-acum nu s-a constituit oribila pătură a ciocoilor, mână în mână cu ticăloșii care trag sforile politice? Care-i avantajul politic și material pentru România cu niște oficiali aproape nebăgați în seamă de străini și cu hoardele sale de migratori situați în vecinătatea delictului?

            Chiar dacă milioane de români onești trudesc din greu pe toate meridianele lumii pentru a contribui cu economiile lor la mult jinduita prosperitate generală, țara sărăcește de la un an la altul, numărul șomerilor și al dezrădăcinaților crește într-un ritm mai mult decât îngrijorător, iar avalanșa datoriei externe stă gata-gata să o pornească la vale peste disperarea celor mulți și peste îngâmfarea celor puțini.

            Ce folos că galantarele supermagazinelor sunt doldora de produse străine atrăgător ambalate, dacă buzunarele grosului clienților sunt de la o zi la alta mai goale? Care postură este mai umilitoare și mai descurajantă pentru bietul român, cea de ieri când el avea niscaiva bani și vitrinele erau mai goale ca după un război, ori cea de azi când vitrinele sunt pline ochi, dar el este mai sărac ca năpăstuitul Iov?!…

            2)Cel de-al doilea motiv îi vizează pe conducătorii românilor din cele două perioade – ante și postdecembristă, cu diplomele care le atestă școlile isprăvite.

            Ei bine, dacă Nicolae Ceaușescu a fost necontenit luat în tărbacă pentru studiile sale de cizmar neîmplinit, dacă soția sa a fost pe îndelete forfecată pentru pasiunea achiziționării diplomelor fără acoperire valorică în studii sau cercetare științifică și dacă unii dintre miniștrii de-atunci erau croiți după calapodul intelectual al șefului lor, conducătorii postdecembriști ai românilor fac mare tam-tam de școlile absolvite, ba unii dintre se fudulesc cu diplomele dobândite în străinătate.

            Carevasăzică, nu numai că moda inaugurată de sărmana Elena Ceaușescu cu diplome achiziționate în condiții suspecte a ajuns în perioada postdecembristă un fapt atât de curent încât s-a banalizat de-a binelea, dar ni se demonstrează negru pe alb de către aleși că în cei 22 de ani scurși de la Decembriadă am avut parte de cele mai reprezentative exemplare extrase de vrerea democratică a poporului din străfundurile ființei sale, nu doar la capitolul bune intenții (înzestrare morală), ci și la cel al studiilor (înzestrare intelectuală).

            Asta fiind starea de lucruri reală cu aleșii postdecenbriști, este firesc să te întrebi și apoi să întrebi: Cum naiba se explică faptul că țara a fost preluată fără datorii în Decembrie 1989, ba chiar cu însemnate creanțe, iar după 22 de ani de guvernări profund democratice a ajuns la coada țărilor din Uniunea Europeană și cu o datorie de peste 100 de miliarde euro?…

            Dacă nu cedăm binecunoscutei ispite de-a pune starea dezastruoasă a României de azi pe seama fatalității, atunci putem spune că acesta-i unul din paradoxurile care i-au dus faima scurtei sale istorii postdecembriste peste mări și țări.

            Și când te gândești că Germania și Japonia n-au avut nevoie de atâția ani ca să se smulgă din molozul celei de-a doua conflagrații mondiale pentru a intra triumfător în grupul de elită al celor mai industrializate state din lume!

            Dar iată alte două paradoxuri moșite de perioada postdecembristă, la care după cum se vede România n-are de gând să renunțe cu una cu două:

            a)Paradoxul dintre uriașele resurse agricole ale țării (pământ bun de uns pe pâine) și postura sa penibilă de importatoare a circa 80% din necesarul de alimente. Unde sunt numeroșii noștri specialiști și cum de nu văd că acesta-i drumul sigur pe care trebuia de ani buni să ne angajăm pentru a ne impune ca țară producătoare (nu doar consumatoare) între partenerii din UE? Numai astfel vom putea afirma că suntem ce-am fost, ba chiar mai mult.

            b)Paradoxul dintre eforturile făcute pentru obținerea specialiștilor și condamnabila ușurință cu care ei sunt lăsați de autorități să plece în străinătate, astfel ca țările bogate (vestice) să devină și mai bogate, iar românii tot mai săraci.

            Deși se știe prea bine că pământul și materia cenușie reprezintă cele două locomotive de mare forță care trag națiunile moderne înspre prosperitate, iată că România își permite să le folosească doar din când în când și numai pentru manevre.

            De unde se vede limpede că lucrurile pe aceste meleaguri nu vor intra degrabă pe un făgaș normal, adică destins și productiv, atâta timp cât agricultura va rămâne în continuare cenușăreasa economiei noastre muribunde și atâta timp cât Traian Băsescu și ciracii lui vor susține că Nemulțumiții n-au decât să plece din țară.

            Păi chiar asta fac oamenii de valoare ai acestui pământ batjocorit de ticăloși – pleacă din România, nemulțumiți până la ofensă de modul cum sunt tratați și retribuiți!

            Cât privește corupția, apoi ea este o plagă atât de înrădăcinată în structura mental-spirituală a românilor ciocoiți și în sistemul lor instituțional, încât înclin să cred că va începe să dea îndărăt de-abia după eliminarea focarului de infecție de pe Dâmbovița. Ceea ce se poate realiza fie printr-o reîmpărțire administrativ-teritorială a acelor părți din Europa unită care produc și exportă doar probleme (Balcanii în primul rând), fie prin diminuarea competențelor actualelor capitale (sau, mă rog, a unora dintre ele) și preluarea lor de către instituțiile centrale din Bruxelles: Parlamentul european, Ministerul de Externe, Ministerul Apărării etc.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors