In Memoriam: ION ȘIUGARIU

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2015

In Memoriam: ION ȘIUGARIU

(*6 iunie 1914, Băița, jud. Maramureș — † 1 februarie 1945, Brezno, Cehoslovacia)

Autor: Ion Dumitru (München, Germania)

Îmi revine îndatorirea de onoare, de a vă reaminti, celor interesați, că la 1 februarie a.c. se împlinesc 70 de ani de la moartea lui Ion Șiugariu, poetul erou al cărui centenar a fost consemnat anul trecut!

În urmă cu 30 de ani, din inițiativa soției sale, Lucia Soreanu, domiciliată la Aachen, Germania, care și-a consacrat cu o neobișnuită dăruire viața și eforturile pentru a-i păstra curată și vie amintirea, în colecția Pașii lui Orfeu, Jon Dumitru Verlag, München, a apărut volumul antologic de poezii: Ion Șiugariu, Sete de ceruri, despre care, în prefața sa, Vintilă Horia, consemna:

„Cetindu-l, am reavut dinainte drama întreagă a generației mele. Idealul universal, proiectarea României către ceea ce îi semăna și către ceea ce o aștepta, adunarea într’o revistă și într’o grupare a voinței noastre de putere spirituală, războiul, separările, morțile, exilurile. Decenii de deșerturi și sânge între acea imagine pură, voitoare de mai bine pentru toți oamenii pământului, împrospătați în românism, adică în cunoaștere, și teribilul destin care a făptuit contrariul. Ură, lupte de clase, materialism absurd, plin de molii și de răutate, patru decenii de proză întunecată și neomenească, de durere românească, definitoare și ea, într’un fel, deoarece a fost poporul român punctul în spațiu și în timp în care s’a concentrat suferința și nedreptatea. Poate că și asta înseamnă ceva, deși noi am fi vrut concentrarea pe alte valori și pe alte recorduri. Oricum, poesia lui Ion Șiugariu, atât de legată de acea intenție, stă mărturie în aceste pagini de ceea ce ar fi putut fi și n’a fost decât în sacrificiu și în moarte. În această nedorită dar acceptată grandoare de a fi, generația dela 1939 se reîntâlnește cu Ion Șiugariu într’un moment în care întunericul care l-a ucis pare a face loc luminii care din Soare începuse să curgă peste noi.” (Vintilă Horia, „Ion Șiugariu dela Meșterul Manole“ Madrid, 21 I. 1985).
Ion Siugariu
Foto. Ion Șiugariu
Născut la 6 iunie 1914, Ion Șugar(iu) este primul dintre cei șase copii ai familiei minerului aurar Ion Șugar și Floarea Șugar (n. Griga), de confesiune greco-catolică, din satul Băița, comitatul Maramureș (Máramoros), administrat de maghiari, sub dubla monarhie austro-ungară. Ca urmare a politicii de maghiarizare, în certificatul de botez, eliberat de autorități, este înregistrat sub numele de Sugár János, pe care-l va schimba, la 24 iunie 1936, printr-o decizie a Ministerului de Justiție din România, în Ion Soreanu. „dar scriitorul va semna: Ion Șiugariu, Ionel Șiugar, folosind și pseudonime ca Sonia Mugur, Sergiu Băițan, Ion Sorescu“ (L.S.-Ș)

Conform notei biografice alcătuită de Lucia Soreanu-Șiugariu, „școala primară o urmează târziu, la Băița și Valea Borcutului (1924-1928), cu mari întreruperi“,„Nevoit să lucreze de timpuriu, în mina de aur, alături de tatăl său“. „Copilăria și-o împarte între hoinăreli prin pădurile misterioase, șteampuri umede și școală, unde mintea lui ageră, iscoditoare și sârguința la învățătură impresionează pe cei ce-i sunt dascăli și mai ales pe preotul-dascăl Victor Băcilă din Valea Borcutului“.

„După absolvirea clasei a IV-a primară (1928), la sfatul și cu sprijinul preotului Băcilă, reușește, în urma unui concurs, să intre la Școala Normală din Oradea. Trei ani mai târziu, tot în urma unui concurs, trece la liceul „Emanoil Gojdu“ din Oradea, fiind bursier până la sfârșitul studiilor (1936). Înclinațiile lui vădite sunt pentru literatură, pentru poezia românească, dar are aplicații și pentru matematică. Aceasta este perioada de formare intelectuală temeinică a poetului sub îndrumarea unor profesori ca Teodor Neș și mai ales Octav Șuluțiu. Citește mult, visează, scrie. În anul 1934, încă elev fiind, debutează la revista Observatorul din Beiuș cu versuri pe care le semnează Ionel Șiugariu. Mai târziu devine colaborator al revistei Familia, din Oradea, apoi va publica și la revisteie Veac Nou, din Baia Mare, Afirmarea, din Satu Mare, Lanuri, din Mediaș, Cronica, din Baia Mare, ș.a. În 1936 își ia examenul de bacalaureat reușind în fruntea promoției“.

„Îndrumat de criticul literar al revistei Familia – Octav Șuluțiu-, poetul înclină să plece spre Capitală. Mai întâi își efectuiază stagiul militar la Școala de Ofițeri de Rezervă din Ploiești (1936-1937) de unde iese cu gradul de sublocotenent“.

„Atras de centrul vieții literare tinere românești, intră în București în toamna anului 1937 și se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie, specialitatea Filologia modernă. Din primii ani se face remarcat și apreciat pentru pregătirea lui de către profesorii de înaltă cultură: Mihail Ralea, Tudor Vianu și Ion Petrovici. Viața lui este însă poezia, scrisul… Desfășoară o activitate prodigioasă colaborând la diferite publicații din Capitală și din Ardeal, semnând poezii, critică literară sau eseuri, cronici de orientare artistică, însuflețit de dorința de a ridica cultura tânără românească.“(L.S.-Ș).

În eseul Țara crinilor din Decalog, (dec. 1937) enunța, între altele: „Purtăm în noi setea de lumină ca pe un stigmat al veacului“… „Niciodată foamea de cer n‘a bântuit mai puternic inimile, niciodată țipătul pentru realizarea deplină n‘a pătruns mai neînfricat întunericul, decât foamea și țipătul nostru.“ (Ion Șiugariu, Țara crinilor, în Decalog, dec. 1937, anul II, nr. 56).

În Martie 1938 îi apare volumul Trecerea prin alba poartă, Editura Librăriei Pavel Suru, Tipografia Cărților Bisericești, considerat un debut promițător și, despre care, Octav Șuluțiu, în Familia, scrie: „E o țâșnire vulcanică, un clocot de pasiune, o tinerețe neastâmpărată care irumpe, dornică de viață și de avânt, e o izbucnire sinceră și nestăpânită, așa cum îi șade mai bine adolescenței să fie. Sufletul poetului se revarsă direct, ca o apă umflată peste malurile constrângătoare ale oricăror reguli“. În Viața Românească, Lazăr Iliescu: „Domnul Ion Șiugariu este un însetat de viață. Poesia Domniei Sale e un strigăt de bucurie, de dragoste, de amintiri avântate. Un panteism covârșitor stăpânește culegerea Domniei Sale de versuri, dela prima poesie Cântec de pornire la drum și până la ultimul vers din Incantații. Versificator abil, Domnul Ion Șiugariu nu cade în păcatul atâtor poeți tineri, de a-și clădi poezia numai pe vers. Ideea rămâne predominantă. Și domnia Sa o îmbracă într‘o haină strălucitoare, vie, gâlgâitoare de viață“. În Sfarmă Piatră, Ovidiu Caledoniu: „Ceea ce-mi place mai mult în poesia Dlui Șiugariu este acel cult și respect deosebit al imaginei în care se simte vibrând tot temperamentul poetului“. În Pagini Literare, Romulus Demetrescu: „Frăgezimea sentimentului tumultos e trecută în muzica domoală a versurilor pline, prin mijlocul înflorit al imaginilor din natura care le împrumută uni iz pastoral oarecum, primăvăratic“. Horia Nițulescu, în Porunca Vremii: „Domnul Ion Șiugariu este un poet al vârstei lui: simplu și curat. Poesia lui este poesia unei adolescențe tumultoase care se revarsă firesc în slavă. Ea este pentru el o cale aleasă care se străbate cu sufletul întinerit de sărbătoare“…

În 1939 începe colaborarea la revista Meșterul Manole deținând rubrica de critică, Poezia tânără, și „creindu-și un limbaj critic propriu, distinct“. În articolul Poezia/ Poezia tânără, scria: „Credem din tot sufletul nostru într‘o literatură românească mare, unică, universală. O literatură fără compromisuri, fără resemnări minore“ (Ion Șiugariu, Poezia tânără, în Meșterul Manole, nr. 7-10, sept.-dec. 1939, p. 58)

După Dictatul de la Viena (august 1940), Ion Șiugariu, aflat în refugiu, cu fratele său George, despărțiți de părinți și de ceilalți frați —Vasile, Mărioara, Augustin și Zaharia, rămași sub ocupația maghiară, scrie scurta mărturisire Am venirt din Ardeal. Citez:

„—Da, am plecat în pribegie. Ne-am lăsat casa, părinții, amintirile, totul. N‘am avut răgaz nici cel puțin să ne uităm în urmă. A venit așa de pe neașteptate, atât de surprinzător, cu atâta brutalitate. Ne-am zguduit din temelii, ni s‘au tulburat toate credințele. Am visat, am scris, am așteptat o Românie mai mare, mai deplină, mai veșnică. Atâta vreme și cu atâta suflet! Am ascultat șoaptele strămoșilor, am descifrat sensul vieții lui Horia, nebunia lui Iancu… În naivitatea noastră am crezută că toți sunt ca noi, că nu se poate să fie altfel. Cu câtă pasiune am poposit lângă cărțile sfinte și cât de mult am crezut că generația noastră este la fel de eroică. Ne-am căutat prieteni, am crezut în Meșterul Manole și ne-am închipuit că avem dreptul să începem lupta cea mare, munca de zi cu zi pentru a ne depăși propriile granițe, pentru a bate la poarta unei universalități românești. Cât de mulți au crezut la fel ca noi! Astăzi privim o Românie nouă, ciuntită, strâmbă. Asta nu poate fi România noastră. Cine ne-a trădat, ne-a întins o cursă, a vrut să ne arunce în prăpastie. Generația asta n‘a fost înțeleasă. Am vrut să fim ofensivi, mândri, demni, am vrut să fim eroici, dar nu ni s‘a dat voie. Acum avem în fața noastră o ruină, o monstruozitate“… “Am vrut să fim catedrală dar nu ni s‘a dat voie să fim nici măcar bisericuță. Da. Am venit din Ardeal. Și am adus Ardealul aici cu toate credințele, hotărîrile și dârzeniile lui.“ (Ion Șiugariu, Am venit din Ardeal, în Meșterul Manole,   aug.-nov. 1940, p. 63).

În noiembrie 1941, Ion Soreanu, este ales președinte al Asociației Studenților Refugiați din România (adică din toate teritoriile răpite Regatului României Mari: Ardealul de Nord, Basarabia, Bucovina, Cadrilater, ținutul Herța) și desfășoară o bogată activitate publicistică, încercând să suplinească publicațiile din Ardeal, suprimate. Colaborează cu poezii sau critică literară la revistele: Universul literar, Meșterul Manole, Revista Fundațiilor Regale, Decalog, Curentul Literar, Vremea.

În iarna aceluiași an pregătește teza de licență cu titlul „Aspectul jurnalistic în literatura modernă“, pe care o susține în februarie 1942 și este calificat cu foarte bine— magna cum laudae.

La patru ani după debutul cu Trecerea prin alba poartă, apare și volumul Ion Șiugariu, Paradisul peregrinar, Colecția „Meșterul Manole“, București, Martie 1942, despre care s-a scris:

Nicolae Roșu, în Gândirea: „În aceste versuri se definește toată poesia d-lui Ion Șiugariu. Avânturile, mirajele, ispitele, năzuințele, nepotolita sete de evadare în spații metafizice, fulgurata întruchipare într’o identitate umanistă, duc poesia d-lui Ion Șiugariu către o dumnezeească desprindere a omului de humă. Desigur, un temperament poetic de un remarcabil dinamism, și nu mai puțin, o trudnică năzuință spre purificare“; Petru P. Ionescu în Revista Fundațiilor Regale: „remarcăm dela început această constatare îmbucurătoare că d. Ion Șiugariu aduce în poesia noastră tânără un suflu sănătos de viață, o atitudine în fața marilor probleme și o încercare de tehnică, oarecum nouă, personală“; Pericle Martinescu în Dacia Rediviva: „Paradisul peregrinar este, în concepția poetului, acea stare de căutare continuă, de nostalgie a realizării interioare, singura care garantează o satisfacție deplină a existenței. Dar cum această realizare este greu de atins, poetul este mereu în căutarea ei, paradisul său este întotdeauna peregrinar. Acesta este miezul concepțiilor pe axa cărora d. Ion Șiugariu își alcătuiește, cu un deplin simț al construcției, volumul său de versuri“; Mihai Niculescu în Universul literar: „Reținem din această poezie, ca din lectura întregei cărți, vibrația unui elan sufletesc de o puritate cum rareori am întâlnit, dornic de idealitate și de tot ce depășește mărginirea impusă condiției noastre pământești“; Aurel Marin în Gazeta Transilvaniei: „Poesie de atmosferă, de suavități ca și de fericite ecouri folclorice, Paradisul peregrinar este lumea cu minunile ei nedeslușite, văzute cu un ochi avid de toate puritățile și uimit de puterile elementare ale naturii“; Gherghinescu Vania în Tribuna: „D. Ion Șiugariu este tânăr și la primul volum. Nu s’ar părea. Căci el a trecut dincolo de preocupările poetice ale primei tinereți și dincolo de exprimările în carii plutesc impurități inerente începutului. Versul său e cristalizat ca expresie și scuturat de orice banalitate“; Vasile Damaschin în Seara: „Paradisul peregrinar, culegerea de poesii a tânărului scriitor Ion Șiugariu, este o excepție. Ea ne amintește de victoriile de odinioară ale versului tânăr“;

Apollonius în Preocupări literare: „Poetul este de reținut. O anumită tehnică muzicală răspândește o plăcută atmosferă lirică, în care cuvintele devin adesea vibrații și adieri“; George Drumu în Revista Bucovinei: „Poesia d-lui Ion Șiugariu e o litanie liniștită cu mici umbre de tristețe pentru un orizont care se îndepărtează într’una. Prezența omului nu tulbură nimic. E o risipire de imagini bine închegate, printre cari se împletește ca un vis nesfârșit, ca o făclie în nopțile luminate de toamnă“.

În Iulie1942, Ion Soreanu, obține pașaport și pleacă la Băița, aflată sub ocupația maghiară, unde își vede părinții și frații pentru ultima oară. Reîntors în România ciuntită, pregătește poemul Țara de foc, care apare în aprilie, în Colecția „Meșterul Manole“, București, 1943, cu dedicația: „Acest poem a fost scris pe marginea unui episod din viața marelui meu prieten Laurențiu Fulga. Deaceea, acolo unde se află, în lumină sau în întuneric, cu dragoste de frate i-l închin“, apariție urmată de pertinente aprecieri critice semnate de: Ovidiu Papadima în Revista Fundațiilor Regale, nr.8, 1943; Pompiliu Constantinescu în Vremea, nr. 717, 26 sept. 1943; Traian Stoica în Bacăul, 6 iulie 1943, nr. 2166.

Încă din Ianuarie (1943), Ion Șiugariu este concentrat ca ofițer de rezervă la o școală de instrucție, din Ploiești și, mai târziu, repartizat la un regiment de infanterie din Bacău, împreună cu un bun prieten și coleg de breslă. Puținele clipe libere ce le rămân după instrucție sunt dăruite scrisului. Colaborează la publicația locală Bacăul, continuând să se ocupe frecvent polemic și critic față de deficiențele fenomenului literar contemporan, în articole precum: Literatura războiului actual, în Bacăul, nr. 2152, 22 iunie 1943; Ceva despre noi, în Bacăul, nr. 2166, 6 iulie 1943; Muncă și literatură, în Bacăul, nr. 2222, 31 august 1943, etc.

La 29 iulie 1943, în timpul unei permisii, Ion Soreanu, se căsătorește la Râmnicu Vâlcea cu Lucia Stroescu, studentă la farmacie. În septembrie 1943, este, pentru o scurtă perioadă, deconcentrat, dar, la 2 iunie 1944, este din nou concentrat la Bacău“, iar în iunie-august 1944 este mobilizat și se află cu regimentul la Mogoșești-Jitaru, lângă Slatina.

Imediat, după 23 august 1944, sublocotenentul Ion Soreanu, mobilizat, „ia parte la luptele pentru apărarea Bucureștiului“. El îi scrie soției: „Nu ți-am scris pt. că am fost la Buc. cu Reg. Am luptat cu Reg. la Băneasa și Otopeni. Avem morți și răniți. Mie nu mi s-a întâmplat nimic. Acum plecăm la Mediaș pentru Ardeal. La Buc. e jale. Rușii își fac de cap. Te rog să fii cu băgare de seamă dacă vor veni în Râmnic, să stai rezervată și ascunsă. Să eviți să fi văzută de ei și să nu stai unde sunt ei. S-au întâmplat lucruri groaznice. Cred că ai auzit.“ Continuă să-i scrie tot timpul. La 12 septembrie 1944: „Mi-a fost frică tot timpul să nu alergi prea mult .. Știam apoi că vor veni Rușii la Rm. Vâlcea și sufeream numai la gândul că ți s‘ar putea întâmpla ceva. Acum știu că au venit f. mulți peste tot locul, deci și acolo. Îmi place să cred, și tu m‘ai asigurat în scrisoare, că te vei ști păzi, chiar trebuind uneori să te ascunzi. Nu risca absolut nimic“… „Tu ești femeie, să te păzești cât poți mai bine. Mâine Regimentul nostru începe atacul cel mare. Cu ajutorul lui Dumnezeu vom intra în Ardealul ocupat“… „Din toată durerea asta va izvorî în curând și o mare bucurie: aceea că voi putea merge acasă la Băița. Te voi duce imediat și pe tine acolo și te voi lăsa până trec toate valurile. Mama va fi așa de fericită și tu veii fi în siguranță absolută. Casa noastră este între munți, ferită de toate vânturile trecătoare“… La 25 septembrie 1944, din Tirimia, jud. Mureș, scrie: „Eu stau aici în mijlocul iadului, înconjurat din toate părțile de foc și gloanțe și totuși găsesc în mine destul curaj pentru a-ți da și ție“… La 3 octombrie 1944: „Eu mă aflu undeva în Ardeal, cu gândul și inima împărțită între tine și plaiurile natale. Peste greutățile de fiecare zi trec cu destul curaj și nu am nici un motiv să mă plâng“… “Dintre prietenii noștri de la Jitaru mai sunt aici Dobrescu și doctorul. Santău a plecat la spital cu icter. Alții au murit, alții sunt răniți, ca la război. Populația românească de pe aici ne primește ca pe niște salvatori. Pe mine asta mă mișcă f. mult. Știu că mama ne așteaptă pe amândoi cu nerăbdare și că va fi fericită să te cunoască“… La 5 octombrie 1944, din Cristești, jud. Mureș: „Am început să ne îngropăm în noroi. Suntem plini de murdărie, ne mănâncă păduchii. Pe poziții mai sunt 150 de oameni. Când am plecat de la Jitaru eram 1000. Pe unde am trecut am lăsat numai morminte și țărână amestecată cu sânge. Tare am plătit scump Ardealul! Am văzut cum plâng soldații când pleacă la atac, am auzite strigătele disperate ale răniților rămași între linii. Nu s‘a dus nimeni să-i ridice. O! Cărțile frumoase, care vorbesc de eroism, de vitejie! Câte minciuni împodobite. Am văzut la Otopeni un camion de eroi. Erau aruncați unul peste altul, cu capetele sfârmate, murdari, plini de sânge. Li se luaseră bocancii. Unii miroseau a hoit putred. Erau morți de mai multe zile. Un elev adjutant era complet gol. Nimei n-a știut vreodată cine și de unde este. Poate îl mai așteaptă acasă cineva să se întoarcă. Alături de el erau doi nemți: unul avea falca de jos zdrobită; celălalt —un copil frumos, blond —era lovit în inimă. Îi înfrățise moartea. Mergem, mai departe. Câți vor ajunge până la capăt? Suntem atât de singuri, de uitați în tragedia noastră“… „În stânga a început azi dimineață să bată tunul. Ai noștri încearcă să ajungă la creastă (am sângerat și vom sângera pentru toate crestele Ardealului). Câți vor ajunge sus? Și cei care vor ajunge cât vor sta acolo? Câteodată mi se par atât de inutile jertfele noastre. Tunul bate mereu, sinistru, monoton, în ritmul morții. Oare mai există oameni fericiți în lume? Fericire înseamnă: un somn bun și o mâncare caldă“. La10 octombrie 1944, din Căpușul de Câmpie, jud. Cluj, îi scrie: „Am început să mă obijnuiesc cu războiul. Sunt totdeauna f. obosit, dar gândul că mă voi întoarce la tine și la ocupațiunile mele obișnuite îmi dă puteri să rezist la toate“… Continuă să-i scrie soției, ori să-și noteze în jurnalul pe care-l ține, toate etapele frontului, până la eliberarea Ardealului și în continuare. La 10 .XI. la Tisza-Eszlár, în Ungaria, notează: „Nu cred în rostul meu aici. Noi am terminat când am depășit granița. Mai departe am intrat în aventură. Tot așa am făcut când am trecut Nistru“… „Toți care vin din țară aduc numai vești proaste. Guvernul nu poate stăpâni situația…Țara este prădată, jefuită ostil, sistematic. Pe de altă parte însuși jefuitorii instigă poporul să pretindă mai mult decât se poate da, să mărească starea de nemulțumire generală. E o manevră diabolică, inumană. O cunoaște toată lumea. Biata Românie! Ieri am fost slugi Nemților, astăzi ni se cere să fim slugii Rușilor. Nici aici pe front nu suntem cruțați. Nu ne putem opune. Nu putem face nimic“./…/. Urmează Prügy (22.XI.), Taktaharkány (23. XI.), Ujvilag (26-29 XI.), Csobad (15.XII.), Novajidrány (18.XII.), Péreny (21-28 XII.), Buzita (30.XII, 1944- 2,I. 1945), Debréte (3.I.6.I. 1945), Jablonca (18.I. 1945) ș.m.d.

La 1 februarie 1945, la ora 11 dimineața, sublocotenentul de rezervă Soreanu Șiugariu Ion cade grav rănit în bătălia pentru orașul Brezno, din Cehoslovacia, și se stinge după câteva minute. Este îngropat în cimitirul de la Polhora pri Brezno, Cehoslovacia. La 28 februarie 1945, prin Decretul nr. 641, sublocotenentul de rezervă Soreanu Șiugariu Ion este decorat postmortem cu „Coroana României cu spade în gradul de Cavaler și cu panglica de Virtutea Militară“. În 1956, osemintele îi sunt reînhumate în cimitirul militar român de la Zvolen, lângă Banská Bystrica, Cehoslovacia.

În 1968, într’o ediție îngrijită de Laurențiu Fulga, apar Carnetele unui poet căzut în război — care conțin și ciclul Elegii pentru Ardeal. Urmează apoi o totală tăcere de peste 29 de ani, până când, după răsturnările din țară, sub îngrijirea și prin eforturile Luciei Soreanu și cu sprijinul profesorului universitar Alexandru Husar, de la Universitatea din Iași, încep să apără și operelor sale postume, care au putut fi recuperate.

Alexandru Husar, unul dintre bunii amici, din tinerețe, în prefața „Locul lui Ion Șiugariu“ din volumul „Țara Crinilor“ -o culegere de eseuri și articole-, Editura Agora, Iași, 1997, considerată „cartea unui om și a unei generații“, îi face, cu pietate, una dintre cele mai succinte și pertinente prezentări, cu nenumărate citate din propriile-i mărturii.

Volumul Ion Șiugariu „Ceva despre noi, Eseuri“, publicat în 2013 de Doamna Soreanu la Fundația Culturală Memoria, București, reunește scurte „tablete“ cu mărturisirile, observațiile și opiniile critice publicate de autor în contextul evenimentelor sau preocupărilor curente care ni-l releveă în toată complexitatea caracterului, talentului, viziunilor și opțiunilor sale. Alexandru Husar, în prefața pe care o semnează și la acest volum, conchide: „Se gândea, hotărît, la o operă mare, la eternitate, la ceva durabil, – opera lui mare, pe care o purta în suflet“… „Misiunea mea în lumea aceasta e – poezia, afirma în scrisoarea din 10- februarie 1942 adresată soției. „Ardoarea cu care poetul se dăruia celui mai curat dintre vise, credinței în Umanitate și Poezie“, cum spun prietenii săi, o confirmă“… „Volumul grupează… o suită de pagini, oferind în ansamblu o nouă imagine a preocupărilor multiple ale poetului – eseist și critic literar deopotrivă“… reprezentând „cartea unui om și, implicit, cartea unei generații. Cartea unui om despre care s-a spus: Era în Ion Șiugariu un permanent izvor de optimism, visul unei plenare realizări într-un viitor cât mai apropiat. Cartea unui om care în 19 noiembrie 1944, pe front, scria despre sine: Și oricât de mare gol voi găsi în preajma mea la întoarcere și oricât viața mea va fi mers înainte fără mine, și oricât voi avea de suferit dintr-o cauză ori alta – știu la fel de bine că mă voi bate să devin omul întreg pe care-l presimt încă de pe acum în mine...“, „Cartea unei generații – în ochii săi – „adevărata generație, torturată de setea de a se găsi pe ea însăși, de a se realiza în cadrele virtualităților de care dispune, fără să admită nici-un compromis cu viața de toate zilele și care ridică standardul întoarcerii spre lumină, luptă pentru reîntronarea sufletescului din om și pentru reabilitarea menirii lui adevărate“, „generația cerului“ cum o numea el“… „În pagini de o rară sinceritate, încredințând hărtiei un zbucium interior pe care nu-l putea mărturisi „nici ființelor cele mai dragi și mai apropiate“, Ion Șiugariu ascunde un om de o noblețe morală impresionantă prin verticalitatea unei poziții poate examplare în generația sa.“

Omul și poetul Ion Șiugariu, noblețea devotamentului cu care Lucia Soreanu s-a dedicat cu atâta pietate readucerii în atenția publică a operei sale, a fost mobilul care m-a determinat – în prezența și de acord cu dânsa, să anunț la încheierea festivității jubiliare -care a marcat în octombrie 1996, 20 de ani de existență a editurii Jon Dumitru Verlag, München-, instituirea concursului și Premiului de poezie „Ion Șiugariu, (în valoare de 2000 DM și publicarea în volum a laureatului, pe care dna Soreanu le-a finanțat integral) și ale căror trei ediții s-au desfășurat la București, sub auspiciile Uniunii Scriitorilor din România, începând cu concursul președintelui acesteia, Laurențiu Ulici. Câștigătoarea premiului primei ediție, 1998, a fost poeta Aura Christi, cu ciclul „Sonete crepusculare“, juriul fiind format din: Alexandru Husar, Nicolae Prelipceanu, Nelu Oancea, Lucia Soreanu și Ion Dumitru. Premiul ediției a II-a, 2000 a fost câștigat de poetul Radu Cristian Rădoi, pentru ciclul „La marginea satului“ și s-au acordat mențiuni speciale poetelor Claudia Muther, pentru ciclul „Despre singurătate“ și Irina Raluca Moraru, pentru ciclul “Descântece“. Juriul a fost format din Eugen Uricaru –președintele U.S.R.-, Lucia Soreanu, Nicolae Boghian, Liviu Vișan, Gheorghe Bulgăr, Alexandru Husar, Ion Dumitru. Premiul ediției a III-a, 2002, a revenit lui Gabriel Berceanu, elev în clasa a X-a, liceul „Mihai Eminescu“ Călărași. S-au acordat mențiuni speciale poetei Gabriela Cucu pentru ciclul „Silabisire de sine“, poetei Andrea Gabriela Șarcani, pentru ciclul „Pietre de altar“ și poetului Marius Valeriu Cârmaci, pentru ciclul „Îngerul care cioplea“. Juriul a fost format din Eugen Uricaru, Lucia Soreanu, Ion Dumitru, Liviu Vișan, Vasile Preda, Ioan Flora și Alexandru Husar. Din motive obiective, continuarea concursului și acordarea premiilor nemafiind posibile, mi-a revenit onoarea să alcătuiesc „Antologia participanților la concursurile premiului pentru poezie Ion Șiugariu“, ediția I, II și III. apărut la Editura „Fundația Culturală Memoria“, București, 2005, 254 p., cuprinzând o selecție din poemele laureaților, câștigătorilor mențiunilor speciale și a altor participanți.

Inițiativa – deși nu a putut fi continuată – a fost de succes, atât întru cinstirea memoriei poetului cât și în spiritul dragostei și angajamentului său pentru poezia tânără, un imbold pentru tinerele talente care au concurat, din tot cuprinsul țării, pentru care sufletul i-a vibrat și i s-a dăruit, fără veleități provinciale.

La începutul anului 2013, Doamna Soreanu, m-a întrebat dacă, în întâmpinarea centenarului nașterii lui Ion Șiugariu (6 iunie 2014) ași putea-o ajuta la redactarea și îngrijirea unei noi ediții, mai complete, a poeziilor antume și postume ale poetului. Noul volum, Ion Șiugariu, Poeme, a apărut în vara anului trecut, la Editura Fundației Culturale Memoria, București, unde în anii din urmă au mai fost publicate și alte cărți cuprinzând opera sau scrieri consacrate poetului, precum; Ion Șiugariu, Bacovia, studiu critic, cuvânt înainte de Titu Popescu, ediție îngrijită de Lucia Soreanu, București, 2001; Al. Husar, Meșterul Manole, antologie literară, cu numeroase și ample referiri și la viața, opera și activitatea lui Ion Șiugariu, București, 2004; Ion Șiugariu, Scrieri (Poeme, Critică literară, Varia), cu o prefață de Alexandru Husar, ediție îngijită și postfațată de Lucia Soreanu, București, 2006; Ion Șiugariu, Iluzie și destin (Scrisori, Album, Jurnal pentru Lucia (Jurnal de Front), ediție deasemeni îngrijită cu o evocare și postfață de Lucia Soreanu, București, 2006. Deasemeni, au mai apărut: Ion Șiugariu, Țara crinilor, ediție îngrijită de Prof. Al. Husar, cuprinzând o culegere de eseuri și artcole, Editura Agora, Iași, 1997 și Ion Șiugariu, Viața poeziei, critică literară, ediție îngrijită și tabel cronologic de Marcel Crihană (la recomandarea lui Alexandru Husar),   Editura Marineasa, Timișoara, 1999.

Volumul Poeme, preia cuprinsul din Sete de ceruri, JDV, la care sunt adăugate ciclurile: Culori de toamnă cu 27 de poezii; cinci poeme în Traduceri și 29 în ciclul „Selecționate din primele creații”. La dorința Luciei Soreanu, volumul cuprinde și „O prefață întârziată”, de subsemnatul.

Tot datorită Luciei Soreanu-Șiugariu, anul trecut a apărut și volumul Ion Șiugariu, Însemnări din război – 1944-1945, Editura Gutinul, Baia Mare, 2014, o carte excepțională, în care poetul erou   zugrăvește, cum puțini alții, trăirile sale și ale camarazilor, momentele de cumpănă, speranțe, înfrângeri și disperări, mizeria și oribilul chip al războiului, în care am fost antrenați, ca urmare a ciopârțirii țării în 1940, ș.a.m.d.

Cum am afirmat și cu alte ocazii, cred că este datoria cercetătorilor, criticilor și istoricilor literari, să zăbovească mai mult asupra scrierilor sale, pentru a-i redefini, cum se cuvine, locul în cadrul literaturii române și pentru al dărui atenției publice în adevărata lumină. Acesta este dealtfel și motivul evocării centenarului nașterii poetului la 6 iunie 1914, în Rotonda Muzeului Literaturii Române, Bd. Dacia Nr.12, unde cca 2 săptămâni s-a putut vizita o expoziție foto-documentară din Arhiva Bibliotecii Academiei Române și unde poetul a fost evocat de amfitrionul Lucian Chișu, critic și istoric literar, de subsemnatul, de redactorul șef-adjunct al revistei „Viața Românească“ Marian Drăghici, de poetul Lt. Colonel Liviu Vișan din partea Bibliotecii și Editurii Militare din București, și de tânărul critic și istoric literar George Neagoe, și de alți participanți. Tot acesta a fost și motivul evocării pe care am făcut-o la finele lunii iunie 1914 în cenaclul Societății Culturale Româno-Germane „Apoziția“, e.V., din München, ca și evocarea susținută în octombrie, anul trecut, cu prilejul reuniunii științifice anuale dela Biblioteca și Institutul Român de Cercetări de la Freiburg, i.Br. și, implicit, a celei din 17 ianuarie a.c. făcută la invitația Asociației Românilor din Rin-Main pentru Cultură și Artă (ARO), la Offenbach, Germania.

(Ion Dumitru, München, 26 ianuarie 2015)

 

 

 

WUNDERBAR! WUNDERBAR!

Posted by Gabriela Petcu On July - 28 - 2014

Festivalul Intercultural de Vară şi „Hora Satului Românesc“

la Stuttgart – Iulie 2014

STUTTGART-2014-wb

 

Stuttgart, capitala Baden-Württemberg, a fost gazda Festivalului Intercultural de vară în perioada 15-20 iulie 2014. În piaţa primăriei s-a susţinut un program folcloric de către reprezentanţii tuturor ţărilor care au emigranţi în Germania. Şi de data aceasta, ca în fiecare an, spiritul românesc, cântecul, jocul şi voia bună au fost cele mai apreciate pe scena Festivalului din Stuttgart.

 

Pe lângă Germania, ţara gazdă, alături de România, au mai participat şi reprezentanţi din China, Turcia, Mozambic, Brazilia, Italia, Grecia, Polonia, Croaţia, Columbia, Siebenbürger (asociaţia saşilor din toată lumea), India Africa Ungaria, Bulgaria şi alte ţări, aducând în faţa celor prezenţi, grupuri de dansatori şi cântăreţi, porturi, vestimentaţie şi specialităţi culinare specifice fiecarei naţionalităţi participante.

 

Timp de şase zile, în piaţa primăriei s-a putut face înconjurul lumii prin ochii şi sufletul celor prezenţi. Am asistat din poziţia de actori şi spectatori, deopotrivă, la spectacolul luminii lumii, un spectacol al păcii, armoniei şi bucuriei, jucat atât pe scenă, cât şi pe chipurile celor prezenţi la această manifestare a iubirii. Ţara noastră a fost prezentată de Forumul Român-German Stuttgart prin organizarea spectacolului de cântece şi jocuri româneşti care s-a desfăşurat sub genericul „Hora Satului“. La realizarea celui mai înalt, mai mândru şi mai frumos stand au contribuit voluntari care au reprezentat România atât pe scenă cât şi prin serviciile excelente şi profesionalismul care i-a încântat pe cei prezenţi. Mâncărurile tradiţionale au făcut deliciul publicului şi la propriu şi la figurat şi au adunat în jurul bucătăriei româneşti sute de „pofticioşi” de toate naţionalităţile. Mititeii, sărmăluţele, mămăliguţa cu brânză şi multe alte bunătăţi au fost asortate si servite cu un vin românesc sau o bere nemţească.

 

Pe scena din piaţa Primăriei, a urcat grupul de dansatori din Croaţia, după care a urmat România cu un grupaj de melodii şi dansuri populare. Solista care a incântat auzul cu vocea ei plăcută, nu a fost alta decât o mică domnişoară de 13 ani, Maria-Ines Păun. Născută în Spania şi domiciliată de curând în Germania, vocea Mariei-Ines Păun a răsunat cu putere pe scena festivalului impresionând întreaga audienţă. Am întrebat-o pe Maria-Ines Păun cine a învăţat-o să cânte atât de frumos melodiile populare în limba română şi mi-a marturisit: „Nu m-a învăţat nimeni. Am făcut asta, singură. Am vrut să aduc o bucurie românilor de la festival!“  Şi într-adevar artista în vârstă de numai 13 ani, a reuşit să mişte nu numai inimile românilor, ci ale tuturor celor prezenţi. Un moment emoţionant în care puteai observa chipurile oamenilor plecaţi de mulţi ani din România şi lacrimile care îşi croiau drum pe obrajii lor vibrând de sensibilitate la ascultarea tinerei interprete. Lacrimi de bucurie dar şi de dor de ţară. De asemenea, în cadrul suitei de manifestari, horele au adunat pe cei din mulţime la joc şi voie bună. Astfel că nu numai pe scenă s-a cântat şi dansat, dar şi in public, formându-se ad-hoc grupuri de dansatori.

 

Cum era şi de asteptat reacţia ascultătorilor a apărut fără întârziere. De menţionat starea de entuziasm a domnului Schmidt Kohl (59 de ani) din Stuttgart care a exclamat: „ Wunderbar! Wunderbar! Ohne worte! Die musik war echt schön. Es ist für erste mal wenn ich rumänische musik Höre! Und das Mädchen, war echt klasse“! (Minunat!  Minunat! Fără cuvinte! Pentru prima oară ascult muzică românească. Iar fetiţa a fost extraordinară.)

 

Bineînţeles, că de la acest eveniment intercultural, nu a lipsit nici literatura, reviste, pliantele, fotografii şi calendare cu tot felul de imagini prin care publicul a putut să admire peisaje deosebit de frumoase din România. Deasemenea, printre exponatele de literatură română s-au aflat şi câteva numere ale revistei „Singur” cât şi volumul cu poezii a poetului Doru Ştefan Dăncuş  intitulat „Întoarcerea poetului rătăcitor“. Televiziunile, mass-media şi presa au fost prezente încă din prima zi a festivalului şi până la încheierea acestuia. Astfel că şi cei care nu au putut, din anumite motive să fie prezenţi la festival, au putut urmări spectacolele prin intermediul canalelor de televiziune. Românii au demonstrat ca sunt un popor care ştie să traiască frumos, au demonstrat profesionalism prin organizarea excelentă, prin mâinile harnice ale bucătăreselor care au impresionat pe toţi cei prezenţi, prin cei care au simţit româneşte şi au lucrat voluntar punând România într-o nouă lumină.

 

Pe această cale, mulţumim organizatorului de la Forumul Român-German, domnului Florin Zaheu, alături de membrii şi prietenii Forumului. Prin dăruirea şi dragostea lor, au făcut să ne simţim noi românii, adevărate minuni în spectacolul luminii lumii.

Nu pot incheia decât spunând:

„Wunderbar! Minunat!“

—————————————-

Gabriela JANIK

Stuttgart, Germania

21 iulie 2014

 

 

ROTTWEIL, CEL MAI VECHI ORAŞ DIN BADEN-WÜRTTEMBERG

Posted by Gabriela Petcu On March - 23 - 2014

rottweil-aelteste-stadt-baden-wuerttemberg-die-21926

 

Ligia-Gabriela JANIK

 

Oraşul Rottweil, cel mai vechi oraş din Baden Württemberg, se află situat între munţii Pădurea Neagră şi Alpii Svăbeşti, la jumătatea drumului dintre Stuttgart şi Bodensee, la o distanţă de 90 de kilometri de Stuttgart, capitala regiunii Baden-Württemberg, pe autostrada A 81.

 

Oraşului Rottweil i se cuvine pe drept titlul de „cel mai vechi oraş din Baden – Württemberg“ fiind sub dominaţia împaratului roman Vespasian încă din anii 73 d.Ch.

Renumit prin de rasa de câini „rottweiller“ şi prin carnavalul anual alemanic, cu o istorie de secole, acesta a devenit un mare centru cultural, economic şi industrial între Stuttgart şi Konstanz, împletind astfel o lume medievală cu cea modernă.

 

Prin arta modernă şi cultura istorică, oraşul ne surprinde printr-un contrast cât mai frumos şi emoţional, aducând în atenţia vizitatorilor o lume în care vechiul este frumos armonizat cu noul, medievalul cu modernismul. Oraşul este străbătut de râul Neckar, ce oferă un peisaj deosebit pe fundalul Alpilor Şvăbeşti, atrăgând turiştii din toate colţurile lumii.

 

Centru de legătură între oraşele: Horb, Tübingen, Schaffhausen (Elveţia), Freudenstadt, Rottweil se  învecinează cu oraşe de mare importanţă industrială, devenit el însuşi un mare centru economic şi cultural din sudul Germaniei. Cu cei peste 24.372 locuitori, este poziţionat la o altitudine de 507 până la 740 de metri deasupra mării, pe ridicătura unei stânci pe râul Neckar. Printre localităţile învecinate cu oraşul Rottweil, amintim Oberndorf am Neckar, la 20 km nord, Balingen, 24 km nord-est, Schramberg în Pădurea Neagră, la 27 km nord-vest, Villingen-Schwenningen, la 24 de kilometri spre sud-vest, Donaueschinken- oraşul de unde izvorăşte Dunărea, Bad-Dürrheim oraş balneoclimatic recunoscut prin apele sale termale.

 

Trebuie menţionat Tuttlingen, la 27 de kilometri sud-est, oraş care este unul dintre cei mai mari producători industriali de instrumente chirurgicale din lume, oraşul Singen este recunoscut prin condimentele alimentare “Maggi”. Iar Trossingen se află la doar 18 kilometri, fiind recunoscut ca “Oraşul Muzicii”, oraş de unde au luat naştere muzicuţele şi acordeoanele marca „Hohner“.

 

Rottweil-85093Aşezarea geografică şi împrejurimile oraşului

 

Prin structura şi poziţionarea geografică, Rottweil este un oraş de dimensiuni medii în regiunea Schwarzwald-Baar-Heuberg al cărui centrul principal este oraşul universitar Villingen-Schwenningen. Localităţile care se află în jurul oraşului, sunt aşezate aidoma acelor de ceasornic: Zimmern unter der Burg, Schömberg, Wellendingen, Frittlingen, Aldingen, precum şi: Deißlingen, Zimmern ob Rottweil, Dunningen, Bösingen, Villingerdorf şi Dietingen.

 

Datorită creşterii demografice, în 1970 Rottweil a depăşit cifra de 20.000 de locuitori, fiind declarat reşedinţă de judeţ şi reprezentând o baza puternică de legătură între localnicii urbani şi cei din mediul rural. Deoarece locuitorii din împrejurimi şi-au câştigat existenţa din marea industrie dezvoltată în oraş, acesta a devenit foarte repede un nucleu industrial, odată cu incorporarea cartierului Bühlingen, în anul 1939.

 

Rottweil este format din două mari oraşe: oraşul de bază sau oraşul vechi, format din cartierele: Bollershof, Bühlingen, Hegneberg, Hochwald, Neckarburg, Valea Neckar, iar in anul 1970 au fost adăugate cartierele Göllsdorf, Hausen ob Rottweil Feckenhausen, Neufra, Neukirch si Zepfenhan etc. formând astfel, orasul nou. Aceste cartiere rezidenţiale au fost zone cu statut privat având nume proprii, ale marilor personalităţi cu renume, care au locuit în timpul dinastiei Hohenstaufen.

 

Neckar, afluent al Rinului, este principalul râu care străbate oraşul Rottweil. Izvorăşte în apropierea oraşului Villingen – Schwenningen din Padurea Neagră, Landul Baden-Württemberg. Izvorul se află la o atitudine de 706 m deasupra nivelului mării şi străbate un drum lung, de 367 km, pâna se varsă în fluviul Rin.

 

Un alt râu care străbate oraşul Rottweil este Prim, un afluent în dreapta Neckarului, care izvorăşte din Balgheim,  Tuttlingen. Numit în antichitate Primus, râul Prim are o lungime de 21 de kilometri şi se varsă in Neckar. Principalele localităţi care sunt străbătute de râul Prim sunt: Balgheim, Aldingen, Spaichingen, Rottweil.

 

Istoria oraşului Rottweil

 

Vechimea şi structura medievală a oraşului, cu rădăcinile încă din timpul dinastiei Hohenstaufen şi Alemanilor, oferă locuitorilor şi turiştilor o privelişte de nedescris cu diverse oferte culturale.. Istoria fostului oraş imperial datează încă din neolitic, Imperiul Roman lăsându-şi amprenta puternică, încă vizibilă. În anii 73 d. Hr., romanii au fondat aşezările lor în oraşul Rottweil în timpul împăratului Vespasian. După forma construcţiilor medievale şi inscripţiile din timpul dinastiei Staufen, Rottweil este recunoscut ca cel mai vechi şi bogat oraş din Baden-Württemberg din timpul dominaţiei romane.

 

Centrul istoric al oraşului Rottweil te impresionează prin faţadele medievale, acoperişuri tipice acelei perioade şi prin structura clădirilor specifice evului mediu, te poartă într-o lume cu totul necunoscută, în care vei recunoaşte influenţa arhitecturii romane. Din construcţia arhitecturală şi inscripţiile săpate în piatră şi lemn se reiese că oraşul a fost construit de către Staufer, sau Hohenstaufen cum au fost numiţi mai târziu, o familie nobilă de duci, regi şi împăraţi romano-germani.

 

Prin diferite sculpturi şi diverse mijloace artistice folosite pentru a împodobi clădirile vechi ale oraşului, se observă cultura şi tradiţia dinastiei Hohenstaufen. Trăsăturile oraşului au fost imprimate prin fiecare monument de artă specific Staufenilor, Alemanilor şi Romanilor, oferind vizitatorilor o misterioasă povestire despre locuitorii antici ai oraşului. Numele dinastiei provine de la Hohenstaufen, castel poziţionat lângă Göppingen, situat pe partea de nord a Alpilor Şvăbeşti. Cei mai importanţi conducători care fac parte din dinastia Staufenilor sunt: Frederick I (sau Barbarossa), Henry al VI-lea şi Frederick al II-lea.

 

Rottweil a luat fiinţă ca oraş în timpul dominaţiei romane, numit pe atunci Arae Flaviae şi a fost capitala civilizaţiei romane din Baden-Württemberg din aceea perioadă.

 

Oraşul a fost fondat sub domnia împăratului Vespasian (69-79 d.Hr.), întemeietor al dinastiei Flavienilor şi a dat numele latin oraşului ca Arae Flaviae, “altarele lui Flavian”. Numele oraşului sugerează intenţia romanilor de a construi în Rottweil un centru al cultului imperial roman, deoarece numele de familie şi cel de guvernant Vespasian a aparţinut fostei ginte Flaviae.

 

Deşi Arae Flaviae a avut o suprafaţă de 18 hectare, mică în comparaţie cu oraşele romane Köln sau Mainz, totuşi Rottweil a fost una dintre cele mai mari aşezări romane pe teritoriul alemanic din Baden-Württemberg, cu clădiri reprezentative ce au dominat peisajul urban.

 

Străzile oraşului încă şi astăzi mai poartă nume latine, ceea ce demonstrează că dominaţia romană a fost aici pe timp îndelungat. Cele două artere principale care străbat oraşul sunt drumuri romane cu clădiri specifice şi garnizoane ale Imperiu Roman de pe teritoriul alemanic. În anul 90 d.Hr. Domiţian, fiul lui Vespasian, ajungând împărat al Imperiului Roman, din raţiuni politice şi militare şi fiind atras de către peisajul urban, a decis să ridice în interiorul oraşului o fortăreaţă puternică şi un refugiu pentru armata romană. Claudiu Ptolemeu este cel care narează despre numele latin al oraşului, Arae Flaviae. La sfârsitul secolului al doilea, a fost descoperită o inscripţie făcută pe un panou de lemn a bazei militare romane pe care scria cuvintele: “Worte acto municipio Aris”- “Angestelt in der stadt Arae” traducându-se în limba română, “expus în oraşul Arae”. De asemenea, au fost găsite câteva cuvinte latine săpate pe o fântână romană în curtea unei case romane de pe strada Flavierstraße nr. 1. Aceasta fântână este păstrată încă şi astăzi cu următoarele cuvinte: “acto Municipio Aris Salonic” “Expuse în oraşul Arae”. Pentru a proteja vechiul drum roman, tabăra militară romană s-a stabilit în Kinzigtalstraße (strada Kinzigtal), stradă construită sub domnia lui Vespasian.

 

În oraşul Rottweil  întâlnim două artere principale, prin care soldaţii romani făceau legătură cu uşurinţă între Rin şi Dunăre. Tot aici, armata romană a construit un fort militar în care îşi desfăşurau activitatea cel puţin o mie de oameni. Zona aferentă celor două mari drumuri care străbat oraşul a fost locuită de către soldaţii romani, care au lăsat amprenta existenţei lor prin cultura şi obiceiurile romane.  Polul urban şi militar creat aici a atras după sine crearea unui tribunal ducal Alemannic, în urma căreia  curtea regală ” Rotuvilla ” a primit pentru prima data numele actual al oraşului,  atestat documentar încă din anii 771.

 

Numele actual al oraşului provine de la curtea domnească a ducatului alemanic Rote Villa „vila în roşu” şi apare oficial prima data în acte în anul 771 d. Hr. Numele oraşului Rotuvilla ( casa roşie) nu derivă din numele antic al oraşului latin. Încă din secolul al 13-lea, oraşul Rottweil este recunoscut ca oraş Imperial având curtea imperială de justiţie cu atestat judecătoresc. Din pricina bunei poziţionări geografice, acest ducat devine în timpul carolingienilor un mare centru administrativ şi a fost până în epoca modernă cel mai important centru de judecată din Germania.

 

Timp de două secole oraşul nu a avut un ritm de dezvoltare susţinut, păstrând forma iniţială a structurii romane. Din acest motiv, oraşul vechi, nu a fost niciodată reconstruit în totalitate, iar numărul locuitorilor romani au scăzut, iar numele latin al oraşului şi-a pierdut semnificaţia. In anul 260 d.Hr. romanii au pierdut controlul asupra ducatului alemanic, iar de atunci oraşul latin Arae Flaviae a intrat într-o perioada decadentă,  locuitorii germani  luând locul romanilor.

 

Ruinele semnificative ale oraşului latin Arae Flaviae sunt vizibile şi în prezent, indicând influenţa romanilor. Istoria acestui oraş a fost marcată de importante evenimente, unul dintre ele fiind crearea celei mai mari Curţi de judecată din Germania, în anul 1661, care a servit Cezarului şi Imperiului Roman.

 

Aici au fost date, de-a lungul anilor, diferite sentinţe răsunătoare. Între anii 1546-1661 au avut loc persecuţii ale vrăjitoarelor,  287 de proceduri ale magiei negre şi a vrăjitoriei fiind distruse. Au fost persecutate peste 266 de persoane, iar în 1519 vechiul legământ a fost desfiinţat şi şi s-a extins aşa numitul “Legământ veşnic”. În 1463 Rottweil a aderat la o alianţa temporară a Confederaţiei Elveţiene, însa în timpul Reformei, această alianţă s-a destrămat. Totuşi, în timpul războaielor, Rottweil a cerut mereu ajutorul Confederaţiei Elveţiene. Pe perioada războiului de 30 de ani, (1618 –1648), Rottweil a fost asediat de către Mareşalul Guebriant, care a reuşit să ocupe oraşul în 19 septembrie 1643. Tot în aceeaşi lună, în bătălia de la Tuttlingen, Rottweil a fost eliberat de Franz von Mercy. În timpul acestei lupte,  Guebriant a murit în urma unei lovituri de falconet la 24 noiembrie 1463,pe când se afla în pelerinaj la biserica Dominikană “Heilige Maria” sau “Santa Madonna”.

 

În perioada socialismului-naţional, de la 1 aprilie1936, în incinta colegiului catolic Rottweil, la propunerile lui Karl Doerth şi ale altor profesori, a fost introdus în şcoli  învăţământul politic nazist. Însă în 1945, după prăbuşirea sistemului nazist, acest învăţământ a luat sfârşit. Dar tot în această perioadă, aceeaşi lideri au înfiinţat Partidul Naţional Socialist (Nationalsozialismus). În Rottweil a existat o singura sinagogă evreiască, care a servit din 1861 şi până în 1938 pentru rugăciunile şi slujbele comunităţii evreieşti şi a cultului evreu. Aceasta însă a fost demolată, rămânând astăzi doar o placă comemorativă pe clădirea din strada Cameralamtsgasse nr.6.

 

În 1913 Rottweil a reluat relaţiile de colaborare cu Elveţia şi a inaugurat parteneriatul cu oraşul elveţian Brugg. De atunci, aceste două oraşe sunt partenere la fiecare sărbătoare şi eveniment. În prezent, Rottweil se mândreşte cu cele mai frumoase clădiri medievale şi arhitecturale, ieşind în evidenţă prin frumuseţea sa istorică. De exemplu, casele romanilor care au rezistat trecerii timpului, sunt împodobite cu ferestre sculptate şi bijuterii la colţurile clădirilor, specific perioadei alemanice, ştaufenilor cât şi a romanilor. Unele clădiri sunt construite în stil baroc şi stil renascentin, remarcându-se prin unicitate şi rafinament.

 

Cele mai vechi clădiri istorice din toate epocile străjuiesc şi astăzi oraşul. Unele din ele, chiar dacă şi-au schimbat destinaţia de-a lungul secolelor, sunt mărturii ale formarii şi frământărilor oraşului Rottweil. In jurul oraşului cât şi în interiorul lui, sunt multe de văzut: monumente istorice, biserici şi clădiri imense care trezesc interesul oricărui vizitator. Baia Romana de lângă cimitir, prima biserica construită în secolul 13-lea, unde pot fi admirate numeroase comori de artă inclusiv statuia „Rottweiler Madonna“ cum a fost numită, „Fecioara oraşului Rottweil“ sau numele ei în limba germană,“Das Heilige-Kreuz-Münster“ .

 

Turnul Bisericii Kapellenkirche este considerat unul dintre cele mai frumoase turnuri gotice. Biserica a fost construită în secolul al 14-lea şi reconstruită în stil baroc în anii 1727. Biserica Dominicană este prima construcţie a oraşului în stil gotic din timpul baronilor. Aceasta a fost remodelată, având tavanul pictat de către pictorul Josef Wannenmacher. O clădire importantă,  cu destinaţia schimbată de-a lungul timpului este Mănăstirea Rottenmünster, construită in secolul al-13-lea. Ea a fost intre anii 1224 – 1850 o mănăstire de ordin cisterian pentru femei şi a fost construită pe ruinele unei băi romane care datează din secolul 7. Cu timpul a devenit un adăpost al celor care sufereau din cauza bolilor psihice. Pentru că numărul pacienţilor cu boli mintale au crescut, în 1898 s-a format un ospiciu de boli mintale care mai târziu s-a dezvoltat în spitalul de psihiatrie de astăzi putând numele unui fost preot francez St. Vincent von Paul. El este recunoscut ca cel mai renumit fondator al carităţii moderne mottoul său fiind: „Dragostea în acţiune“.

 

Cea mai reprezentativă clădire a oraşului este Poarta Neagră, considerat de mulţi  cel mai frumos monument istoric din  Rottweil. De sub zidurile Porţii Negre. în fiecare an se dă startul Carnavalului Alemanic. Acest obicei tradiţional este cunoscut din strămoşi şi purtat din generaţie în generaţie, fiind cea mai veche şi prima sărbătoare de primăvară din an.

 

Rottweil, cu zidurile şi turnurile sale semeţe, se ridică cu îndrăzneală deasupra Neckarului, povestind parcă despre o lume medievală care a dat strălucire acestor meleaguri. Peisajul care înconjoară oraşul este de un romantism sălbatic, care se bucură de atenţia fiecărui trecător, invitându-te să savurezi splendoarea naturală a Alpilor Şvăbeşti* şi a munţilor Pădurea Neagră.

———————————————-

* Alpii Şvăbeşti – în germană Schwäbische Alb (în engleză Swabian Jura)

JANIK-L-Gabriela

Ligia-Gabriela JANIK

Aldingen, Germania

10 martie 2013

 

Ligia-Gabriela JANIK – COŞUL CU COLINDE

Posted by Gabriela Petcu On December - 15 - 2013

25-Nasterea„Hristos S-a născut!” a răsunat pe scena Casei de Cultură din Trossingen – Germania, sub genericul „Coşul cu colinde.“

 

În seara zilei de 7 decembrie 2013 a avut cel mai mare eveniment cultural şi spiritual din ultimii ani pentru comunităţile române din Germania. Spectacolul religios, dedicat sărbătorilor de iarnă, a fost organizat de Centrul Creştin Eklesia din Trossingen, condus de pastorul Kornelius-Birle – Krumbacher, care a avut un salut de bun venit pentru toţi oaspeţii sosiţi la concert. Liderul corului bărbătesc, pastorul Croitorul Virgil, din Stuttgart, a salutat de asemenea cu multa căldură şi dragoste pe toţi cei prezenţi în sală.

 
Sute de români, nemţi, maghiari şi ruşi s-au îndreptat spre Casa de Cultură pentru a-şi stinge dorul de ţară, dar şi setea spirituală a sufletului, unindu-şi vocile cu ale îngerilor şi păstorilor din câmpie. A fost un moment sublim, de cinstire a Celui ce S-a născut în ieslea din Bethleem.

 
S-au intonat imnuri în cinstea Pruncului Isus, Cel care a coborât din Slava-i cerească să se nască umil într-o iesle simplă. Doar vitele din grajd Îl încălzeau cu suflarea lor. Un moment unic, solemn, l-a reprezentat deschiderea programului, când toţi cei aproximativ 800 de participanţi, indiferent de ţară şi naţionalitate, şi-au unit inimile cu inima de Tată a lui Dumnezeu, rostind binecunoscuta rugăciune „Tatăl Nostru.“ Mare a fost bucuria când primul colind a răsunat din pieptul tuturor celor prezenţi în sală, unindu-şi vocea cu cea a colindătorilor. Astfel, cântăreţi vestiţi din diaspora, plecaţi de multi ani din ţară, au incântat sufletul ascultătorilor prin colindele duioase, aprinzând în inimi dorul după locurile natale.

 

Lacrimi de dor, dar şi de fericire, se vedeau pe feţele multor ascultători, dând de înţeles că nimic nu e mai trist şi apăsător decât dorul de ţară. Şi acest dor care apasă inimile celor plecaţi, se evidenţiază tot mai mult în preajma Sărbătorilor de iarnă. Pe scena Casei de Cultură a urcat vestitul cântăreţ Nicu Wagner, o personalitate importantă în comunitatea română din München. Plecat, de asemenea, de foarte multi ani din România. La fel ca el, mulţi cântăreţi ca Ligia Bodea, Lidia Părăuan, Ramona Vas, Mariana Demeter şi mulţi solişti instrumentişti au colindat spre bucuria sufletului nostru şi spre slava Pruncului Isus, bucurându-se de venirea Lui pe lume. Fanfara formată din grupul reunit Trossingen-Frankfurt şi Belgia, a făcut să tresare inimile şi glasurile celor prezenţi. De asemenea, Ansamblul orchestral Dück a încântat audienţa cu frumoase colinzi. Comunităţile române din Germania, Elveţia, Franţa, Belgia şi România au fost reprezentate prin grupuri de cântăreţi, prin corurile unite şi corurile bărbăteşti, făcând să răsune colinzi în limba română şi germană. Un ambient armonios şi înduioşător a fost creat prin unirea glasurilor corului de copii, care au răsunat cu putere în sala cu cea mai bună acustica din Germania. Scena sălii a fost neîncăpătoare pentru grupurile de copii de diferite vârste, din Trossingen, uniţi cu corurile de adulţi din Trossingen, Stuttgart şi Bergamo-Italia. Acest eveniment înălţător va rămâne viu în istoria oraşului Trossingen, unde comunitatea română, caracterizată prin traiul în armonie şi pace, este apreciată de către autorităţile oraşului.

 
Vestirea naşterii Mântuitorului a răsunat cu putere în această seară, aducând mulţumire în suflet, dar totodată amintindu-ne că într-o seară ca aceasta,în ieslea din Bethleem, Domnul Isus a coborât din Ceruri. A venit printre noi şi a trăit ca şi noi, învăţându-ne cum să trăim frumos, iubind şi cinstind pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru. Prin jertfa Sa pe cruce, El a ispăşit vina păcatului nostru şi S-a inălţat apoi la Tatăl, sa ne pregătească un loc. Caci acolo unde este El, să fim şi noi.

 
De Sărbători, fiecare dintre noi încearcă să fie mai bun, mai iubitor, mai răbdător şi iertător. Însă scopul lui Dumnezeu pentru Creaţia Sa este ca fiecare clipă a vieţii noastre să fie trăită la standardele înalte pe care ni le cere Sfânta Scriptură. Domnul Isus, prin venirea Lui în lume şi răstignirea Sa pe cruce, ne-a făcut fraţi ai Lui şi fii ai lui Dumnezeu. Să lăsăm deci Steaua Sfântă de la Bethleem să strălucească în viaţa noastră şi să-L primim pe Fiul lui Dumnezeu să se nască cu adevărat în inima noastră. Deşi s-a născut în Ieslea cea săracă acum 2000 de ani, El trăieşte, se află la dreapta Tatălui şi are puterea să ierte păcatul din viaţa noastră, să alunge sărăcia şi întunericul din sufletul nostru, făcându-ne asemenea Lui. A venit să salveze creaţia Sa de la moartea veşnică, ca în ziua mult aşteptată să fim împreuna cu el pe norii cerului.

 
Mare mi-a fost surpriza şi bucuria când pe holul Casei de Cultura am întâlnit mulţi cunoscuţi şi prieteni, dar o bucurie deosebită a fost când am întâlnit familia Meiroş Marian şi Onorina împreună cu cei cinci copii frumoşi ai lor. Familie venită din Brăila şi pe ai cărei membri nu-i mai văzusem de aproximativ 18 ani. Am depănat amintiri de acasă, astâmpărându-ne dorul dupa cei dragi rămaşi în România. După sfârşitul programului artistic, seara a continuat în aceeaşi armonie tradiţională în jurul miilor de sarmale, cozonaci şi prăjituri de casă, pregătite de gospodinele gazdă. Dumnezeu sa răsplătească şi să binecuvânteze osteneala lor, pe aceste fiinţe minunate, care de fiecare dată, cu dragoste,întâmpină oaspeţii veniţi de departe. Fie ca de acest Crăciun, Domnul Isus să se nască în inimile fiecăruia, aducând pace, bucurie, iertare, iubire şi o viaţă mai bună în fiecare casă şi inimă de român! Colindul „S-a născut pe Pământ un Mântuitor“ să răsune în inimile noastre, slăvind pe Domnul Slavei împreună cu păstorii şi îngerii din ceruri. Ca şi Magii de la Răsărit, venim şi ne închinăm cu bucurie Pruncului din Bethleem şi să-i aducem inima noastră ca dar înaintea Lui.

 

Sărbători binecuvântate şi fericite tuturor românilor, oriunde s-ar afla, de aici, din Trossingen. Iar de Crăciun, la ceasul naşterii, să ne unim vocile în colind frumos să-l lăudam pe Domnul Vieţii care ne-a adus iertarea şi mântuirea în dar
Sărbători Fericite tuturor românilor de pretutindeni!

 

 

Ligia-Gabriela JANIK

Decembrie 2013

Aldingen, Germania

Florence3Florence Joy Enns este o faimoasă cântăreață din Germania, scriitoare și actriță. Îi place să călătorească și să viziteze țări din Europa, Israel și Statele Unite. Cântă la chitară și pian, vorbește germană nativ și engleză foarte bine. Majoritatea melodiilor din albumul intitulat “Only Hope” sunt în engleză.

 

În 2006, cu ocazia inaugurării Campionatului Mondial de Fotbal, Florence Joy a fost invitată să cânte în catedrala din Munich. La un an după acest eveniment, ea a jucat rolul unei fete drăguțe, numită “Jasmin”, în serialul german “Ahornallee”. De asemenea, Florence este autoarea unei cărţi cu titlul “I want to live truthfully and real”, în care povestește despre experiența avută în timpul castingului emisiunii din Germania “A Star Search 2″ și în special, despre felul în care își trăiește viața cu Dumnezeu.

Florence (Büttner) s-a născut în Zeven, în nordul Germaniei, în apropierea Hamburgului, are o soră mai mare și un frate mai mic. Familia ei a locuit în Zeven, Tostedt, Dresden, Munich și Cologne. Relocările familiei sale au survenit din motive de serviciu, exceptând ultima mutare a cântăreţei, datorată căsătoriei. Florence are doi copii, un fiu, Lennox, născut în 2009, și o fetiță, Kiana, născută în 2012.

 

Florence_cu_sotulOctavian D. CURPAŞ (O.D.C.):  Îmi poți spune ceva despre soțul tău? Când și unde l-ai cunoscut? Cum l-ai descrie?

Florence Joy (F.J.): Soțul meu se numeşte Thomas Enns, este neamţ şi ne-am cunoscut în 2006. Eu și el cântam împreună cu un ansamblu de corzi. Este artist, muzician și cântăreț. Thomas este liderul unei grupări de tineri care se întâlnesc de două ori pe lună și studiază Administrarea Afacerilor la Universitatea Cologne. Este un creștin devotat în întregime, entuziasmat de Dumnezeu. Partenerul meu de viaţă este o persoană iubitoare și sensibilă, cel mai minunat soț și tată.
O.D.C.: Eşti o persoană foarte ocupată. Cum e să fii mamă a doi copii?
F.J.: A fost întotdeauna visul meu să fiu mamă și asta e o mare bucurie pentru mine. Dar în acelaşi timp este și o mare provocare, o adevărată binecuvântare din partea lui Dumnezeu.
O.D.C.: La ce vârstă ai devenit creștină? Ce te-a făcut să te decizi să-I predai lui Isus viața ta? Cărei denominațiuni creștine aparții?
F.J.: Am crescut într-o familie creștină. Când aveam 13 ani, Dumnezeu mi-a revelat dragostea Lui și mi-a arătat că El este adevăratul meu Tată. Am dorit să fiu botezată în apă, acesta a fost momentul când am decis să trăiesc pentru Isus. Sunt membra unei biserici penticostale ce aparține de “Assemblies of God”. Pentru mine, denominațiunea nu e așa de importantă, mai importantă e relația mea personală cu Dumnezeu.
O.D.C.: Tocmai am ascultat una din piesele tale în germană și mi-a plăcut. Titlul spune “Mein Ziel”, am găsit-o pe youtube. Care e mesajul ei? Când și unde ai cântat-o ?     
  “Mein Ziel” – By Florence Joy Büttner (Enns)  http://www.youtube.com/watch?v=6AOYTqDyMFA             
F.J.: Piesa spune: “Tu ești ținta mea, Tu ești pasiunea mea, Tu ești calea mea, Tu ești tăria mea. Te caut pe Tine, Fug către Tine Şi las trecutul în urmă. Tu ești tot timpul acolo, Tu ești motivul meu, ținta mea.” Tu-ul din această piesă se referă la Isus. Am cântat această piesă în biserica din Munich. A fost un serviciu divin live, pe postul național de televiziune german, la inaugurarea Cupei mondiale de Fotbal. Am avut oportunitatea de a împărtăși mărturia mea pe un post național de televiziune.
O.D.C.: Ai colaborat cu Hillsong pentru câteva piese în germană. Ce piese și când ai început colaborarea?
F.J.: Colaborarea a început în 2005, când am înregistrat primul album Hillsong în germană și am fost vocea principală în acel CD. De atunci, am fost invitată la unele conferințe Hillsong și de asemenea, să înregistrez şi alte CD-uri.
Florence4O.D.C.: Câte albume ai? “Only Hope” e primul tău album?
F.J.: Da, e primul și singurul album. Conține 13 cântece. Cele mai multe sunt în engleză și unul în germană.
O.D.C.: Care e cântecul tău preferat? Pe care îl consideri ca fiind cel mai bun?
F.J.: Este cântecul principal de pe albumul “Only Hope”, după care am dat şi titlul albumului. Acest cântec vorbește despre speranța pe care o avem în Isus și despre planul Său pentru viața noastră.
O.D.C.: Spune-mi câteva cuvinte despre cartea ta “Ich möchte wahr und echt leben!”
F.J.: Titlul se traduce “Vreau să trăiesc sincer și real” și aceasta este tema cărții. Cartea povesteşte experienţa mea la filmările spectacolului “A Star search 2″ și despre cum îmi trăiesc viața cu Isus. De asemenea, vorbește puțin despre familia mea, în perioada când am câștigat Star Search.
O.D.C.: De ce Israelul este cea mai importantă țară pentru tine?
F.J.: Este Țara Sfântă, țara oamenilor lui Dumnezeu. Susținem un proiect misionar numit AEBM (American European Bethel Mission). Am fost în Israel de câteva ori cu această organizație, în misiune, și am ajutat oamenii săraci.
O.D.C.: Ce țară ți-ai dori să vizitezi?
F.J.: Aș dori să merg în Australia.
O.D.C.: Ce știi despre România?
F.J.: Singura conexiune pe care am avut-o cu România a fost în biserica mea, unde aveam o prietenă româncă.
O.D.C.: Ce sărbătoare îți place cel mai mult și de ce?
F.J.: Îmi place Crăciunul pentru mesajul pe care îl transmite, acela că Isus a venit în lume ca om. Îmi plac, de asemenea, aranjamentele cu zăpadă și lumini și mirosul de prăjituri din bucătăria mea.
Florence2O.D.C.: Care sunt metodele de care te foloseşti pentru a avea o viață spirituală?
F.J.: Pentru mine este foarte important să citesc regulat din Biblie, să nu neglijez biserica, să particip la serviciile divine ale bisericii, chiar dacă sunt în călătorie, de multe ori. Rugăciunea este adevărata părtășie cu Dumnezeul meu.
O.D.C.: Care este cea mai importantă rugăciune la care ți-a răspuns Dumnezeu?
F.J.: El mi-a răspuns la rugăciune de când aveam 5 ani. A fost prima mea rugăciune importantă. M-am rugat lui Dumnezeu să îmi dea un frățior, chiar dacă părinții mei nu mai doreau să aibă încă un copil. Așa că, printr-un miracol, Dumnezeu a făcut-o pe mama să se răzgândească și am avut un frățior.
O.D.C.: Dacă ar fi să transmiți un mesaj pentru cei din jurul tău, ce ți-ai dori să le spui?
F.J.: Aș dori să le transmit că fiecare e iubit necondiționat și în totalitate de Isus Hristos. Fiecare a fost creat pentru un scop. Dragostea lui Isus poate și ne va elibera pe fiecare de orice păcat. Să fim deschişi ca indivizi și să Îl căutăm dincolo de realitatea aceasta pe Dumnezeu!
OCTAVIAN CURPAS
  
Octavian D. Curpas
 Phoenix, Arizona

Cărţile, frumoasele flori din orice anotimp

Posted by Gabriela Petcu On October - 11 - 2013

 

gabriela gentiana grozaGabriela Gențiana Groza

 

strecurate uşor

irizările toamnei

printre crizanteme

 

O zi de  început de Brumărel a adus la Centrul de Cultură Urbană din Parcul Central al Clujului,  la Bookfest, copii şi adulţi , dornici să cunoască gândurile scriitorilor şi poeţilor aşezate frumos pe filele mirosind ademenitor a cerneală proaspătă. Forfota doritorilor de carte interesantă a înviorat Editurile care şi-au expus în incinta Cazinoului cărţile nerăbdătoare să fie mângâiate de cititorii împătimiţi ai Urbei noastre. Printre ele, Editura Ecou Transilvan, a lansat cărţile  a două autoare plecate din România şi stabilite în alte ţări. În volumele prezentate, realizate în condiţii grafice deosebite, aflăm poveşti şi poezii pentru copii. La prezentarea cărţilor au sosit elevi ai Şcolii  ”Eugen Pora” însoţiţi de doamna profesoară Iulia Chende.

 

Elena Cesar von Sachse, născută în 1947 în Arad, trăieşte acum în Nurnberg. A scris cărţi dar a compus şi romanţe, cântece de petrecere, cântece de dragoste, muzică de inspiraţie folclorică, muzică pentru copii şi chiar muzică instrumentală şi a obţinut premii pentru unele dintre acestea.

 

La Bookfest şi-a lansat cartea ”Dragonul roşu” care cuprinde poveşti pentru ”cei mici şi cei mari” cum ne anunţă autoarea. Ilustraţiile  vin să întregească în mod firesc frumuseţea volumului.

 

Cea de a doua carte a Elenei Cesar von Sachse, la fel de frumoasă, este intitulată ”Fantezie de iarnă” şi este dedicată ”celor care mai cred în Moş Crăciun’’ cum ne invită autoarea.

 

Trăitoare azi în Grecia, Steluţa Dima Cibireac, şi-a lansat  la aceiaşi Editură ”cu Ecou’’, cartea ”Păduricea fermecată’’. Autoarea s-a născut în 1956 la Gura Humorului, judeţul Suceava.

 

A scris această carte ”pentru  nepoata ei Anastasia şi pentru copiii ei Emmy şi Albert’’, dar şi ”pentru toţi copilaşii, cu multă dragoste’’, cum ne anunţă, de îndată ce deschidem volumul care cuprinde ilustraţii realizate prin propria-i strădanie.

 

Din dor de ţară revin acasă compatrioatele noastre stabilite pe alte meleaguri. Ne contopim cu ele, ne bucurăm de succesele lor şi ştim că, orişiunde ar trăi, inima Patriei bate şi pentru ele.

 

Le-am dedicat autoarelor dar şi altor scriitori stabiliţi în alte ţări, câteva versuri:

 

gentiana, elena,stelutaScriitorilor români din Diaspora

 

Orişiunde ai să pleci,

La germani sau pe la greci,

Inima te-ndeamnă iară

Să revii la tine-n ţară.

 

Să-i săruţi Pământul Sfânt

Şi să faci un legământ:

Depărtarea să nu poată

Să-mi uit Patria vreodată!”

 

Ne alintă Brumărel cu zile mai reci sau mai calde, cu senin sau cu nori aducători de picături necesare de ploaie, dar florile lui, cărţile apărute odată cu deschiderea porţilor Şcolii, ne înfrumuseţează clipele jucăuşe, fixându-ne în minte un peisaj, un erou de poveste şi de ce nu, chipul autorului, dornic să-i bucure pe cei  ”mici sau cei mari” dintre noi.

 

dragonul rosufantezie de iarnasteluta

 

 

 

 

 

 

 

 

DSC03446

SPIONAREA GERMANIEI

Posted by Gabriela Petcu On August - 24 - 2013

ROMAN-Viorel-wbViorel ROMAN

 

Spionarea economiei germane de către anglo-americani, deconspirată de agentul NSA Edward Snowden, ne readuce aminte de secole de conflict latent între Europa Centrală, continentală şi cultura anglo-mozaică, imperiul anglo-saxon, maritim.

 

1815 la Waterloo generalul Wellington câştiga bătălia iar bancherul Rothschild o avere. Avântul Imperiului German II este dezavuat de strategii Amiralităţii britance cu aceleaşi mijloace ca cele ale complexului militar-industrial anglo-saxon de azi.

 

1905/8 agresiunea economico-financiară organizată la Londra – la acea vreme centru financiar şi de asigurări al lumii – a fost atât de dezastroasă pentru nemţi că s-a ajuns la un război mondial, cu despăgubiri astronomice pentru Berlin.

 

1938/9 se repetă scenariul de dinainte de război. Primul lord al Amiralităţii britanice Winston Churchill, „Partidul războinicilor” şi organizaţia „Focus” împing din nou, cu sprijinul Poloniei, Germania în războiul mondial II şi din nou nemţii pierd. Ruşii sunt fireşte mereu de partea anglo-saxonilor împotriva Europei Centrale, romano-catolice.

 

1945 Imperiul German III învins, n-a fost lichidat pentru că despăgubirile de război erau incerte, aşa că ele au fost amânate până la un Tratat de Pace, care nu s-a mai încheiat. Anglo-americanii au şi astăzi trupe şi centre de spionaj în Germania. Se vor retrage numai după Tratatul de Pace şi mai ales a plăţii despăgubirilor de război?

 

2013 Cat vor fi despăgubirile? Dacă grecii cer 160 miliarde euro şi românii 20 de miliarde, cât vor anglo-franco-americanii şi ruşii? Sunt germanii în stare de plata conflictelor generaţiilor de mult apuse, mai ales că acuma este clar că vina nu este nici pe departe numai a celor învinşi? Istorie e scrisă de învingători. Pentru cei care vor să cunoască detalii ale schiţei de mai sus, recomand scrierile prof. Dr. Harald James, Princeton University şi dr. Michael Scheil, Duncker & Humblot.

Prof. Dr. Viorel ROMAN

Akademischer Rat a.D.

Bremen, Germania

24 august 2013

www.viorel-roman.ro

ROMÂNIA 2030

Posted by Gabriela Petcu On August - 22 - 2013

ROMAN-Viorel-wbViorel ROMAN

 

Prognozele pleacă de la premize. În ceea ce urmează ele sunt ale decalogului judaico-creştin. Două miliarde de creştini sunt factorul hotărâtor al civilizaţiei. De la ei pleacă impulsurile teologice, filozofice, culturale, politico-sociale şi tehnico-ştiintifice. Aşa cum legiunile Imperiului Roman (singurul din cele opt la anul zero, care a supravieţuit şi s-a metamorfozat în Sfântul Imperiu Roman, UE, USA, NATO şi decide soarta lumii) au pregătit terenul creştinismului, tot aşa colonialismul, imperialismul şi globalizarea pregăteşte terenul standardelor de civilizaţie, drepturilor universale ale omului, creştinismului.

 

Trauma creştinismului este Marea Schisma din anul 1054, care a generat un perpetuum Război Rece, o Cortină de Fier despărţitoare între ortodocşi şi occidentali şi mai ales imensul eşec din anul revoluţionar 1989, când dorinţă fierbinte de refacere a unităţii creştine a rămas neinplinita cu consecinţele dramatice, din ce în ce mai vizible atât în est cât şi în vest şi care determină soarta neamurilor, mai ales a romanilor de la Limes, între Imperiu şi Barbari.

 

Până în 2030 complexul militar-industrial din SUA, cultura anglo-mozaica va pierde din puterea actuală, dar va rămâne dominant în competiţie cu America Latină, Africa de Sud, India şi nu în ultimul rând China. Succesul creştinilor din Hong-Kong şi Macao e greu acceptat de confucianiştii, dar când China comunistă devene creştină (azi sunt 20 de milioane) umanitatea vă descoperii o nouă dimensiune, că după descoperirea Lumii Noi. Şi creştinii din India, Goa, Kerala, Japonia, Orientul Apropiat au aceeaşi misiune de integrare şi adaptare la condul de comportament occidental: contract, disciplina şi munca. Aceasta modernizarea laică tehnico-ştiinţifica pregăteşte terenul creştinizarii universale.

 

Moscova, a treia Romă, a iniţiat dialogul cu Roma şi SUA, a renunţat paşnic la Războiul Rece, la Cortina de Fier, la umilitorul Lagăr ortodoxo-comunist dar nu l-a înţeles pe Fericitul Ioan Paul II, n-a avut forţa să contribuie la refacerea unităţii creştine. În consecinţă Rusia e puterea cea mai imprevizibilă (vezi Siria, Caucaz, ocupaţia militară din Moldova etc.) pentru că aspira la refacerea imperiului, Uniunii Eur-Asia. Proiect cu picioare de lut, pentru că ruşii sunt tot mai puţini, exporta numai materii prime, iar vecinii devin tot mai puternici. Un cerc vicios. Asta ne indreptăţeşte să sperăm că Moscova şi Roma vor găsi un modus vivendi înainte de aniversarea unui mileniu de la Marea Schisma.

 

În acest context geopolitic românii, dezmembraţi de Stalin şi Hitler, sunt între ciocan şi nicovala, între Rusia şi UE/NATO. România e integrată formal în lumea euro-atlantică, în schimb Biserica Ortodoxă se orienteză spre Moscova, iar cea Unită cu Roma este persecutată. Rezultatul e un blocaj, care a dus deja la emigrarea pe trei milioane de tineri spre vest. În Moldova situaţia este şi mai dramatică. Transnistria este ocupată militar. Biserica Ortodoxă este şi ea direct obedientă Moscovei. Pretutindeni, corupţie, clientelism, nepotism oriental.

 

Românii supravieţuiesc acuma că într-o sală de aşteptare CFR şi nu ştiu nici în ce direcţie, nici în ce tren să urce: Moscova sau Roma? Pentru că au înfăptuit unirea din 1859, 1918, moldo-valahii au convingerea că sunt model de urmat. Ei nu realizează că linia Şcolii Ardelene duce la emanciparea naţională, socială şi că numai o sinteză a Ideii cu Fapta oferă şansa depăşirii blocajului actual.

 

Cum va evolua chestiune românească? Va avea lor reunificarea, va fi depăşită sărăcia din cele mai sărace ţări din Europa? Se va lua o decizie majoră? Se va bate pasul pe loc? Hotărăsc vrăşmaşii? Aceste întrebări şi mai ales răspunsurile generează o cascadă de consecinţe pe care le cunoaştem din viaţa lui Mihai Viteazul, Inochentie Micu-Clein, Samuil Micu, Petru Maior, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Ion Antonescu, Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu. Nu este exclus ca moldo-valahii să redevină sclavii satrapilor orientali, tot aşa cum e posibil ca prin dialogul cu occidentalii, început de Fericitul Ioan Paul II la Bucureşti, şi unirea cu Roma să renască România Mare occidentală şi prosperă.

 

Prof. Dr. Viorel ROMAN

Akademischer Rat a.D.

Bremen, Germania

21 august 2013

www.viorel-roman.ro

PROGNOZELE ŞI CRUDA REALITATE, READAPTATE IN 2013

Posted by Gabriela Petcu On August - 17 - 2013

BAETU-Viorel-2-wbViorel BĂETU

 

Nimic nu s-a schimbat în esenţă.

 

Noi încă iubim prognozele. Mai ales pe cele bune! Prognozele ne spun cum va fi viaţa noastră în epoca furtului de date. Prognozele ne învaţă să alegem dintre două rele identice, pe una dintre ele. Prognozele ne arată cu căt este mai bun un Snowden decât un Ansange. Prognozele îi ridică, pe politicieni, Prognozele îi coboară, pe ceilalţi. Moda prognozelor a rămas şi s-a amplificat.

 

O şi mai mare mulţime de oameni îşi câştigă banii, strângănd date, trecându-le prin maşini statistice şi interpretând rezultatele, după cum au nevoie cei care plătesc (vezi NSA!) Deci avem şi astăzi prognoze serioase şi prognoze neserioase, singura problemă e că nu ştim nici acum să le deosebim pe unele de altele. Pentru asta nu a scos încă nimeni un “Manual de utilizare”, dar acuma avem NSA (National Security Agency) şi ăştia ştiu!

 

Suntem în Germania dar scenariul, cu mici variaţiuni neesenţiale, este universal

 

Otto, care trăieşte cu familia dintr-un salariu mediu pe economie, deschide ziarul şi citeşte:

„Prognoza pentru 2013:

Conform ultimelor teste mediale, alegerile vor fi câştigate de Negru (CDU+CSU) în coaliţie cu Galben (FDP) iar Angela Merkel va rămâne Bundeskanzelarin pentru următorii 4 ani.

– Asta înseamnă că  ne va merge mai bine, îi spune îngeraşul cel optimist care stă pe umărul drept.

– Celor care mai cred în minuni, îi şopteşte drăcuşorul cel pesimist care stă pe umărul stâng şi adaugă: Europa Comunitară se zbate să iasă din criză. EURO încearcă să nu se ducă la fund. Grecii, portughezi, spaniolii, italienii, au o rată de şomaj care acoperă jumătate din populaţie.

– Încetează că ne apucă dimineaţa. Principalul e că  noi mergem în sus, îi spune îngeraşul cel optimist

– Dar ştii cum am ajuns la aşa o creştere? îl întreabă pe Otto drăcuşorul cel pesimist

– Sigur că ştie, doar la asta se lucrează de ani de zile, indiferent ce culoare au avut cei de la conducere, îi spune îngeraşul cel optimist. Ne-am făcut că nu ştim că grecii au minţit, că nu ştim că americanii ne spionează, că nu ştim că chinezii fură patentele, că nu ştim…

– Da s-a lucrat din greu la neştiinţă, îi şopteşte drăcuşorul cel pesimist.

– Chiar dacă lucrurile au ieşit acum la iveală, câinii latră caravana trece, îl persiflează îngeraşul cel optimist.

– Să vedem ce caravană, nu se lasă drăcuşorul cel pesimist.

Dacă vine carvana cu Steinmaier (SPD) la cârmă în coaliţie cu Verzii (Ecologişti) atunci iepurii şi mistreţii o s-o ducă bine, să nu mai vorbim de broaştele care pot trece nestânjenite arterele de circulaţie.

– Cum asta? se arătă mirat îngeraşul

– Iepurii se înmulţesc ca iepurii şi dacă duşmani naturali nu au, căci lupii au fost surghiuniţi în Europa de Ost, iar de împuşcat nu e voie, populaţia iepurească va depăşi în scurt timp populaţia omenească şi va avea pretenţia legitimă să conducă ţara.

– Şi broaştele?

– Peste tot unde există posibilitatea ca o broască să traverseze şoseaua, Ecologiştii vor face treceri de broaşte, numai că dungile nu vor mai fi albe ci verzi.

– Ei şi?

– Problema va fi, dacă o maşină poate încăpea între două treceri din astea verzi.

– Din cauza lungimii?

– Nu din cauza desimii, spuse drăcuşorul şi izbucni în râs.

– Vezi de treabă, ăştia nici dacă se aliază cu Gregor Gisi (Linke-stânga, foştii comunişti) tot nu ajung să strângă destule locuri în Bundestag (parlament) pentru a câştiga alegerile, spuse îngeraşul cel optimist.

– Mai ştii, te faci prieten cu „dracu” până treci puntea şi până la alegeri mai sunt două luni.

– Tu vezi totul negru, spuse îngeraşul cel optimist.

– Tu nu?

– Ba da, Negru (CDU +CSU) la alegeri.”

 

Otto se scutură de cei doi „sfătuitori”. Doar ştia să gândească şi singur. Atâtea combinaţii de culori, ce era el pictor? Scoase lista cu necesarul făcută în 2007.

 

1) O maşină, căci cea cu care trebuie să se ducă la serviciu are 12 ani vechime şi a început să coste mai mult reparatul, decât valorează maşina. (Schimbă 12 cu 18 şi bifă punctul ca nerezolvat).

 

2) O căsuţă cât de mică, ca să nu mai trebuiască să  plătească chirie lună de lună. Bani aruncaţi! (Bifă punctul ca nerezolvat).

 

3) Un concediu mai acătări, că ultimele concedii le-a şters de pe listă. (Bifă punctul ca nerezolvat).

 

Reluă socoteala cu noile cifrele date de statistici:

– Salarul lui înmulţit cu rata de creştere aduce pe an  un plus de X Euro. Asta e bine!

– Majorările de preţ în 2013, plus rata de inflaţie dau pe an, un minus de Y Euro. Y e mai mare ca X ! Asta iar nu e bine! Plus cu minus dă  şi în 2013 MINUS.

 

Luă lista, cu punctele tăiate, oftă din greu şi sublinie cu două linii: „DE FĂCUT ECONOMII !” Îşi readuse aminte de acelaşi citat, citit cândva, undeva: „Cu cât într-o ţară, se folosesc mai mult cuvintele «libertate», «democraţie» şi «drepturile omului», cu atât mai puţine «drepturi» şi «“libertăţi» are omul care trăieşte în această «democraţie»”.

 

Totul ca acum 6 ani, gândi el. Cu cât se folosesc mai mult cuvintele „dezvoltare”, „bunăstare” şi „creştere a nivelului de trai” cu atât mai puţin are „un Otto” din toate acestea, căci „dezvoltarea”, „bunăstare” şi „creştere a nivelului de trai” se pierd pe drumul de sus în jos şi până să ajungă la mine, nu a mai rămas nimic.

 

Dar parcă tot mai bine cu Negru+Galben (Merkel) decât cu Roşu+Verde (Steinmaier), căci totuşi nu vrea să trăiască într-o ţară condusă de iepuri. Lui Otto nu-i plăceau deloc morcovii! Să mai spună cineva că prognozele nu sunt folositoare!

 

Viorel BĂETU

Germania

15 august 2013

 

ŞOAPTELE SFINTE ALE NOPŢII (POEME)

Posted by Gabriela Petcu On July - 30 - 2013

JANIK-Gabriela-wb

 

Gabriela JANIK

 

 

ÎN TĂCEREA NOPŢII

 

Eu, din tăcerea nopţii adânci, am auzit o voce minunată,

Aşa frumos El mi-a vorbit cu glasu-i sfânt, precum un tată:

„Eu te iubesc copila mea! Din cer venit-am pentru tine,

Să mor pe cruce şi să rabd crunte batjocuri şi suspine,

M-am dezbrăcat de slava Mea să scapi de iad şi de ruşine

Şi-o viaţă nouă în dar ţi-am dat, cu dragoste, să-ţi fie bine!”

 

Am plâns la glasul Celui Sfânt, ce-nfiora întreg pământul

Şi in genunchi eu am căzut, reînoindu-mi legământul:

„O, Tată-n viaţă mea de-acum voi sta mereu în ascultare,

Isuse Doamne eşti prea bun, mi-aduci suflet alinare…

La Judecata de Apoi, te-aştept cu nerăbdare

Şi sper s-ajung acolo sus cerându-ţi indurare…!”

 

Aceasta e dorinţa mea, în lunga-mi alergare,

Să fiu sutaşul credincios în sfânta-Ţi ascultare.

Iar când v-a bate „ceasul” meu, Tu să mă iei în cer

Să nu mă laşi să fac păcat, să nu mă laşi să pier…

 

 

DE CE !?

 

De ce nu putem oare uita clipele trecutului?

Amintindu-ne că odinioară pluteam pe aripile vântului.

Navigăm peste oceanul dorinţelor noastre,

Şi zburăm mai sus de visuri, spre-albastrele astre.

 

Deasupra frământărilor şi peste culmile idealurilor

Se-nalţă-n noapte, visând că undeva, departe,

ne avântam deasupra stelelor.

De ce nu putem oare uita clipele de iubire,

De durere, de alint, de tristeţi şi suferinţi?

 

De ce oare nu putem uita fiorul care ne învăluia,

Când adolescenţi fiind, ne temeam şi ne ruşinam,

să gândim şi să simţim că iubim?

De ce oare domnea teama in noi

sa lasam libertatea cuvintelor să zboare

şi a versurilor pline de candoare.

Care ne făcea inima să se inalţe

Ca un porumbel în largul cerului?

 

Oare ce înseamnă acest tumult sufletesc

Când cu inocenţa, cu iubire şi tandreţe

asteptam să apară zorile dimineţii?

Să ne vedem, să ne-ntâlnim şi pe furiş să ne privim?

Cât timp amintirile trecutului ne coplesesc,

vom fi supuşi visării şi trădării,

Amintindu-ne de dragostea neâmplinită

Din vremea cand eram copii.

 

 

DE VEGHE

 

Stând treaz cu doruri în noapte,

Dorinţe nespuse înconjoară

inima în tăcerea nopţii adânci.
Piciorul păzeşte-l, o, Doamne,
Să nu alunece când calc peste stânci.
Şi inima îndreaptă spre Tine,
în taină ruga sufletului meu.
Dorind să te iubesc, Isuse,
Şi să mă-ntorni mai mult spre Dumnezeu.
Atunci voi spune ca şi Pavel;
“căci harul Tău îmi este îndeajuns. ”
Dar până vei veni, o, Doamne,
ajută-mă să te urmez supus!

————————————–
Ligia-Gabriela JANIK

Aldingen, Germania

27 iulie 2013

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors