ŞOAPTELE SFINTE ALE NOPŢII (POEME)

Posted by Gabriela Petcu On July - 30 - 2013

JANIK-Gabriela-wb

 

Gabriela JANIK

 

 

ÎN TĂCEREA NOPŢII

 

Eu, din tăcerea nopţii adânci, am auzit o voce minunată,

Aşa frumos El mi-a vorbit cu glasu-i sfânt, precum un tată:

„Eu te iubesc copila mea! Din cer venit-am pentru tine,

Să mor pe cruce şi să rabd crunte batjocuri şi suspine,

M-am dezbrăcat de slava Mea să scapi de iad şi de ruşine

Şi-o viaţă nouă în dar ţi-am dat, cu dragoste, să-ţi fie bine!”

 

Am plâns la glasul Celui Sfânt, ce-nfiora întreg pământul

Şi in genunchi eu am căzut, reînoindu-mi legământul:

„O, Tată-n viaţă mea de-acum voi sta mereu în ascultare,

Isuse Doamne eşti prea bun, mi-aduci suflet alinare…

La Judecata de Apoi, te-aştept cu nerăbdare

Şi sper s-ajung acolo sus cerându-ţi indurare…!”

 

Aceasta e dorinţa mea, în lunga-mi alergare,

Să fiu sutaşul credincios în sfânta-Ţi ascultare.

Iar când v-a bate „ceasul” meu, Tu să mă iei în cer

Să nu mă laşi să fac păcat, să nu mă laşi să pier…

 

 

DE CE !?

 

De ce nu putem oare uita clipele trecutului?

Amintindu-ne că odinioară pluteam pe aripile vântului.

Navigăm peste oceanul dorinţelor noastre,

Şi zburăm mai sus de visuri, spre-albastrele astre.

 

Deasupra frământărilor şi peste culmile idealurilor

Se-nalţă-n noapte, visând că undeva, departe,

ne avântam deasupra stelelor.

De ce nu putem oare uita clipele de iubire,

De durere, de alint, de tristeţi şi suferinţi?

 

De ce oare nu putem uita fiorul care ne învăluia,

Când adolescenţi fiind, ne temeam şi ne ruşinam,

să gândim şi să simţim că iubim?

De ce oare domnea teama in noi

sa lasam libertatea cuvintelor să zboare

şi a versurilor pline de candoare.

Care ne făcea inima să se inalţe

Ca un porumbel în largul cerului?

 

Oare ce înseamnă acest tumult sufletesc

Când cu inocenţa, cu iubire şi tandreţe

asteptam să apară zorile dimineţii?

Să ne vedem, să ne-ntâlnim şi pe furiş să ne privim?

Cât timp amintirile trecutului ne coplesesc,

vom fi supuşi visării şi trădării,

Amintindu-ne de dragostea neâmplinită

Din vremea cand eram copii.

 

 

DE VEGHE

 

Stând treaz cu doruri în noapte,

Dorinţe nespuse înconjoară

inima în tăcerea nopţii adânci.
Piciorul păzeşte-l, o, Doamne,
Să nu alunece când calc peste stânci.
Şi inima îndreaptă spre Tine,
în taină ruga sufletului meu.
Dorind să te iubesc, Isuse,
Şi să mă-ntorni mai mult spre Dumnezeu.
Atunci voi spune ca şi Pavel;
“căci harul Tău îmi este îndeajuns. ”
Dar până vei veni, o, Doamne,
ajută-mă să te urmez supus!

————————————–
Ligia-Gabriela JANIK

Aldingen, Germania

27 iulie 2013

 

TROSSINGEN – LOCUL UNDE MUZICA SE ÎMBINĂ CU NATURA

Posted by Gabriela Petcu On July - 19 - 2013

schoenwald

 

 

JANIK-L-Gabriela

 

Ligia-Gabriela JANIK

 

Călătorind prin sudul Germaniei, între Pădurea Neagră şi Alpii Şvăbeşti*, la poalele dealurilor Lupfen şi Karpfen, întâlneşti oraşul Trossingen. Este un oraş mic, cu 15.300 de locuitori, întins pe o suprafaţă de 24 de km ptăraţi, situat în Ţara Şvabilor (Schwabenland). Oraş universitar, Trossingen poartă numele de oraş al muzicii, deoarece s-a făcut remarcat prin bogata sa tradiţie în industria instrumentelor muzicale.  Regiunea care adăposteşte oraşul nu este alta decât binecunoscuta ţara a şvabilor (Schwabenland) Schwarzwald-Baar-Heuberg, din Landul Baden-Württemberg. Iar pădurea care se întinde pe suprafaţa acestei regiuni este renumita Pădurea Neagră – Schwarzwald. Aceasta este o zonă montană împădurită din landul Baden-Württemberg, în sud-vestul Germaniei. Este împrejmuită de valea Rinului la vest şi sud, iar cel mai înalt vârf se numeste Feldberg, cu o înălţime de 1.493 metri. Este o importantă zonă turistică având mai multe staţiuni montane şi balneare, din mijlocul căreia izvorăşte faimoasa Dunăre albastră.

 

Dar de ce oare Pădurea Neagră se numeşte „neagră”?

 

A fost prima întrebare pe care fiul meu a pus-o învăţătoarei sale, la începutul clasei întâi. Fiind preocupat de această imensă pădure, a rupt tăcerea clasei întrebând: „Doamna învăţătoare, de ce Pădurea Neagră se numeşte… neagră?” Învăţătoarea, rămânând surprinsă de întrebarea unui copil de clasa întâi, după un moment a răspuns: „Pentru că este atât de deasă, încât culoarea brazilor ii conferă o nuanţă spre negru. Privită din avion, această pădure arată ca o pată neagră pe solul de sud-vest al Germaniei”. Mai târziu aveam să descopăr acest adevăr cu proprii ochi. Zburând deasupra Germaniei, din spaţiul aerian am văzut o pată neagră întinzându-se pe kilometri nesfârşiţi. Da, aceasta era imensa şi renumita „Pădure Neagră”. Aici brazii, prin desimea lor, oferă o privelişte uimitoare, plină de senzaţii noi şi necunoscute, dar în acelaşi timp şi înfiorătoare.

 

Dacă pătrunzi mai mult în interiorul pădurii, ajungi să cunoşti oamenii calzi de pe aceste meleaguri, cu tradiţiile şi obiceiurile lor. Vei vedea ca viaţa locuitorilor din Schwarzwald şi Schwäbische Alb este diferită de cea a locuitorilor din restul Germaniei. În liniştea pădurilor de aici simţi cum muzele muzicii, ale poeziei şi tradiţiei se împletesc, descoperind istoria şi cultura ţinuturilor care îşi au rădăcinile încă din timpuri străvechi ale omenirii. Aici aflăm despre locuri noi şi minunate, descoperind fapte şi evenimente desfăşurate de-a lungul veacurilor. Prin îmbinarea culturii si reînvierea istoriei este imposibil să nu te îndrăgosteşti de aceste locuri virgine.

 

Tainele şi secretele acestor ţinuturi sunt păstrate în „chivoturi de aur” pe înălţimile dealurilor, ascunse în albiile râurilor sau sădite cu fiecare brad care formează frumosul lanţ al Pădurii Negre.Structura şi culoarea unică a brazilor iţi încântă privirile prin frumuseţea lor uimitoare. Fiecare foşnet de frunze, susurul izvoarelor sau ţipătul păsărilor care brăzdează văzduhul îţi încântă auzul, sufletul şi privirile cu frumuseţea lor divină. Pentru cel obosit şi întristat, liniştea şi susurul apelor lin curgătoare sunt o adevărată mană cerească venită din cerul divin. O astfel de istorisire îmbibată de-a lungul veacurilor cu fapte reale şi evenimente culturale ne este relatată şi descrisă de către mari cronicari şi istorici care au scris despre Trossingen. Dar nu numai din cărţi poţi „citi” despre trecutul acestui oraş, pentru că bătrânii care au mai rămas în viaţă deapănă cu drag amintirile lor. Şi este atât de plăcut când la sărbătorile anuale şvăbeşti, înconjuraţi de tineri şi copii, îşi deschid sufletul cu nostalgie în faţa „aducerilor aminte”. Uneori observi cum pe faţa lor brăzdată de riduri alunecă o lacrimă pe obraz, semn că îşi aduc aminte de cineva drag sau despre evenimente care le-au marcat viaţa. La astfel de serbări am avut prilejul să ascult de nenumărate ori povestirile hazlii şi fapte reale care au avut loc în viaţa acestui oraş. Este un semn viabil că locuitorii Alpilor Şvăbeşti sunt oameni cu suflet bun si inima caldă, primitoare şi iubitoare.

 

Generalităţile Oraşului Trossingen

 

Aşa am aflat că există multe lucruri interesante în acest mic oraş, aflat pe ridicătura Baarului, situat lângă dealul Klipeneck, in cea mai însorită zonă din Germania,care poartă numele de Oraşul Muzicii. Tot de la localnici am aflat că în muzeul din oraş, numit „Heimatmuseum” (muzeul satului), se află cea mai bogată colecţie de muzicuţe din lume, care este expusă spre admiraţia iubitorilor de muzică. Oraşul detine o Casă Culturală, cu o acustică excelentă, unde concertele clasice sunt recunoscute în rândurile marilor profesionişti. Tot la Trossingen, prin săpături geologice, a fost descoperit scheletul complet al unui dinozaur, numit „Plateosaurus Trossingensis” şi care poate fi admirat în Muzeul Aberlehaus din oraş. La întâlnirile şvăbeşti aveam să aflu că aici există cel mai vechi tren electric în funcţiune din lume. La diferite evenimente, spre bucuria copiilor şi a adulţilor, acest tren „alergă” cu vagoanele-i primitive, străbătând Pădurea Neagră şi Alpii Şvăbeşti.

 

Un obicei tradiţional al Trossingenului, care îl face diferit de celelalte locuri ale Germaniei, este întâmpinarea oaspeţilor oficiali. Dacă în alte oraşe şi localităţi invitaţii sunt întâmpinaţi cu sekt (şampanie) şi gustări, primarul oraşului, Clemmens Maier, întâmpină oaspeţii cu vin roşu tradiţional specific zonei şi cozonac împletit, numit „supa de dimineaţă a Trossingenului”. Băştinaşii povestesc despre concertele care au avut loc de-a lungul anilor şi care se desfăşurau în sala de spectacole a oraşului. Prin acustica sa excelentă, aceasta a devenit renumita atât pe plan regional cât şi internaţional. Grupe şi formaţii de cântăreţi vestiţi de toate naţionalităţile, diverşi concertanţi si artişti poposesc in acest oraş încântând sufletul locuitorilor.

 

La Trossingen se împleteşte armonios idila de lucru la sat şi modernismul urban, vizitatorul putându-se bucura de mulţimea peisajelor din oraş, dar şi din împrejurimi. Monumente, fântâni arteziene şi muzee se înalţă deasupra oraşului prin arhitectura lor gotică. Fără îndoială, Theodor Heuss a avut dreptate în anul 1952, numind oraşul Trossingen ca fiind de neuitat în adevăratul sens al cuvântului. Trossingen nu are voie să fie uitat şi trebuie să rămână mereu proaspăt în memoria noastră.

 

Aşezarea geografică şi împrejurimile oraşului cu cele mai importante puncte turistice.

 

Plimbându-te prin oraş, vei constata că, atât în localitate, cât şi în împrejurimi, ochii vizitatorilor se bucura de întâlnirea unei varietăţi de izvoare, râuri şi pârâuri care dau farmec oraşului şi potenţează dezvoltarea faunei. Vei întâlni astfel râul Trosselbach, traversând oraşul şi revărsându-se în râul Hagenbach, iar acesta din urma se varsă cu repeziciune în Prim. Dacă vei călători spre sud, la mai puţin de un kilometru vei întâlni cartierul Schura, care este traversat de Bazinele Hidrografice Europene şi este situat pe frumosul pârâu Schönbach, care la rândul său se varsă in Elta, iar acesta în Dunăre. La vest de Trossingen, la o distanta de numai 15 km, se află marele râu Neckar, care străbate judeţul Rottweil. În apropiere de Trossingen se ridică falnice cele două dealuri Hohenlupfen si Hohenkarpfen, care, prin proeminenţa lor, străjuiesc localităţile Talhausen/ Durchhausen si Gunningen/Hausen ob Verena.

 

Izvorul Dunării, bastion al Europei, care dăinuieşte de-a lungul anilor, străbătând cele zece ţări centrale şi est-europene, este şi astăzi un puternic punct turistic de atracţie. Oraşul Dunării este Donaueschinken şi se află pe partea de est a Pădurii Negre, la numai 20 de km de Trossingen. Turişti din toate cele patru colţuri ale lumii vin pentru a admira acest gigant fluviu care este format din mii de pârâiaşe care izvorăsc de sub zidurile Palatului Baroc Renainssance. Aceste pârâiaşe sunt adunate într-o frumoasă fântână arteziană, care, prin cursul lor, străbat o lungime de 2860 km până la vărsarea în Marea Neagra.

 

Dacă eşti iubitor de natură, cu siguranţa vei dori să vizitezi împrejurimile. Astfel, la Singen, la mai puţin de 40 de km de Trossingen, se află ruinele cetăţii Hohentwiel, datând încă din secolul 14.

 

Un monument istoric şi de artă este Cetatea de Hohenzollern, care se află între Hechingen si Bisingen, din a cărui dinastie provine Regele Zollernului. În afara castelului, care este un punct turistic de atracţie, se află şi Muzeul Satului. Prin unicitatea sa, acesta este recunoscut in Europa ca „Muzeul pentru cântare şi greutăţi” Aici se pot admira tehnica metodei de cântărire a greutăţilor, cântarele din cele mai vechi timpuri, dar si cele mai performante cântare electronice.

 

La aproximativ 40 de km de Trossingen se afla Castelul Hohenzollern de Sigmaringen. Se ştie că atât Cetatea Hohenzollern de Hechingen, cât si Castelul Hohenzollern de Sigmaringen, sunt proprietătile Casei Regale, aparţinând regilor şi domnitorilor care au condus Romania ani îndelungaţi (1866-1944). Sub domnia Carol I şi Ferdinand I România a luat un avânt serios motiv pentru care m-am simţit mândră că sunt parte a poporului Român.

 

Spre sud-est de Trossingen, la aproximativ 70km, se află marele lac Bodensee, care uneşte cele trei ţări: Germania, Austria si Elveţia. Alpii elveţieni domnesc prin umbra lor răcoroasă şi aducătoare de odihnă, revărsându-se peste locuitorii germani, fiindu-le binecuvântări eterne în zilele de arşiţă şi căldură insuportabilă. La Bodensee, în localitatea Unteruhldhingen, ai prilejul să vizitezi Muzeul Caselor cu piloni de lemn construite deasupra apelor. Pfalbautenmuseum. Acesta este un muzeu de istorie şi geologie. Vizitându-l, faci cunoştinţă cu viaţa înaintaşilor, care îşi construiau casele deasupra lacului Bodensee.

 

Trossingen se află pe înălţimile Baarului, între Pădurea Neagră, Alpii Şvăbeşti şi dealurile Heubergului. Schwäbische Alb au platoul in vârful dealului Klipeneck, care este cunoscut ca cel mai însorit loc din Germania, soarele strălucind până la 1960 de ore pe an. Deşi Trossingen se află lângă cea mai însorită zona din Germania, totuşi la poalele dealurilor noi, locuitorii ne confruntăm deseori cu frigul, ploaia şi chiar dimineţi geroase. Nu este de mirare că în lunile de vară, iunie si iulie, localnicii de pe Heuberg aprind uneori focul în sobă sau dimineţile în zori muncitorii îşi încep activitatea zilnică prin a-şi curăţa gheaţa de pe maşini. Clima la Trossingen este rece şi uscată, iar din cauza pădurilor şi a presiunii atmosferice, zilele sunt deseori bogate în ploi abundente. Uneori se înregistreaza in Trossingen între 130 si 150 de zile geroase.

 

Călătorind spre nord-est, la aproximativ 120 de km se află binecunoscuta capitală a Landului (ţării) Baden-Württemberg, Stuttgart. Aici, la Stuttgart, în anul 950, a fost înscăunat regele Herzog Luitolf. În anul 1906, Regele Württembergului a avut scaunul de domnie şi tot aici a fost construită rezidenţa regală. Stuttgart este capitala centrului cultural a landului, cu o piaţă industrială în deplină dezvoltare. De fapt, când vorbim despre Stuttgart, este imposibil să nu amintim de Diaspora Română. Regiunea Baden-Württemberg este zona cu cei mai mulţi români din Germania. Comunitatea româneasca din Baden-Württemberg a înflorit pe aceste meleaguri, transmiţând mai departe cultura, credinţa şi tradiţia noastră strămoşească. La scurt timp, a fost înfiinţată biserica ortodoxă română din oraşul Ştuttgart, un adăpost spiritual pentru toţi românii de bună credinţă care locuiesc în landul Baden-Württemberg. Parohia ortodoxă română „Naşterea Domnului” a luat fiinţă, din punct de vedere juridic, pe data de 24 noiembrie 1996, prin strădania părintelui dr. Nicolae Condrea (actualmente arhiepiscop al românilor ortodocşi din America şi Canada), susţinut, în această iniţiativă de un grup restrâns de români din Stuttgart şi împrejurimi, doritori de a se constitui într-o comunitate religioasă ortodoxă.

 

Tot în Stuttgart se mai află încă două mari biserici evanghelice: Centru Crestin Român din Büsnau-Stuttgart condus de pastorii Daniel Ghit şi Croitoru Virgil şi Biserica română Betezda din Stuttgart, la ale căror slujbe religioase sufletul credinciosului se bucură în deplină armonie si har dumnezeiesc, mângâiat de binecuvântările limbii materne. La 70 de km de Trossingen se află localitatea elveţiană Schaffhausen, cu cea mai mare cascada din Europa, iar in partea opusă Elveţiei, la 120 de km, se află Parlamentul European de la Strasbourg-Franţa.

 

Nu departe de Trossingen, la 22 de km, se afla oraşul Tuttlingen, reşedinţa de judeţ. Acest oraş este renumit prin marea sa industrie a instrumentelor chirurgicale „Aesculap”. Pe lângă atracţia multor locuri turistice, farmecul acestui oraş îl oferă Dunărea, cu apele sale învolburate despărţind centrul oraşului şi dăruind o privelişte încântătoare privirilor noastre.

 

Călătorind de la Trossingen spre Stuttgart, la numai 17 km vei întâlni marele oraş imperial Rottweil, care la mijlocul Evului Mediu era cunoscut ca fiind Marea Curte de Judecată a regelui. Un alt punct turistic în centrul Pădurii Negre şi care se află în apropierea oraşului Trossingen este Triberg. Acesta se evidenţiază prin labirintul celor şapte cascade unindu-se într-una singură, curgând de la o înălţime de 162 de metri. Între Triberg şi Titisee se află cel mai mare ceas cu cuc din lume. Acesta fiind o atracţie istorică pentru turişti de diferite naţionalităţi. Lacul Titisee se află la o mică distanţă de Triberg, iar celor ce vor să viziteze acest lac frumos, aşezat la poalele dealurilor, le este imposibil sa plece de aici fără să savureze vestitul tort de cireşe specific zonei: Schwarzwaldkirschtorte – Tortul Pădurea Neagră!

 

De pe înălţimile dealului Heuberg, suntem salutaţi de diferite castele, cetăţi şi ruine cum ar fi de exemplu cetatea Beuron, apreciata de oaspeţi si renumită ca loc de odihnă şi tratament datorită aerului curat al zonei. Cetatea Beuron este renumită prin mânăstirea Augustiner-Chorherrenstift (corul bărbătesc al sfântului Augustin) datând din anii 1077. Cetatea fiind locuită de pustnicii şi preoţii care sălăşluiesc în mânăstirile construite din timpurile alemanilor. În apropierea oraşului Trossingen este satul Gosheim, care se află la o înălţime de 1015 metri pe creasta vârfurilor Alpilor Şvăbeşti. Gosheim este cunoscut ca fiind cel mai mare sat industrial din Landul Baden-Württemberg. În anii 2000 în acest sat activau aproximativ 300 de firme. De la Gosheim urci pe „Via Dolorosa”, care nu este altceva decât un drum de ţară neamenajat şi prăfuit, iar la fiecare popas iţi reaminteşte de ce le nouă stadii pe care le-a întâmpinat Domnul Isus în drumul Său spre Dealul Golgota. Odată ajuns în vârful Albilor, priveliştea iţi încântă ochii cu nenumărate localităţi care se armoniază frumos şi se înşiruie pe o distanţă foarte mare. Acest loc este atrăgător atât în perioada Sfintelor Paşti, dar şi în cursul anului, aducând mii de credincioşi pentru a-şi purifica sufletul, a se ruga şi a deveni mai buni.

 

În aceste locuri au poposit de-a lungul vremurilor cetăţeni germani din diferite ţări din Rusia si România, dar si cetăţeni turci, sirieni, maghiari, polonezi, evrei, francezi, asiatici etc. Numărul persoanelor de alte naţionalităţi depăşind cu mult cifra de 1600 de locuitori.

 

Trossingen, regatul Alemanilor si Pre-romanilor

 

Arheologii confirmă că zona Trossingen a fost ocupată de către romanii vechi şi alemani încă din timpul când oamenii mânuiau cu dibăcie piatra şi metalul dar si din vremea pre-romanilor. Alemanii au fost iniţial o alianţă a triburilor germanice situate în jurul Rinului superior din sudul Germaniei de azi. Regatul Alemania, situat între Strasbourg şi Augsburg a durat până în 496, când a fost cucerit de regele francilor Clovis I, în bătălia de la Tolbiac. Ulterior, alemanii au intrat sub dominaţia francilor şi au fost guvernaţi de un duce francez. Zona Trossingen coincide cu arealul în care s-a aflat cel mai mare şi important ducat al alemanilor, care din 748 d. Hr. a intrat sub dominaţia franceză. Astăzi, una din garnizoanele trupelor franceze se află la numai la 13 km de Trossingen, in oraşul Villingen-Schwenningen. Când în anul 797 mânăstirea Sankt Gallen a fost introdusă în proprietatea oraşului, acesta a fost trecut oficial în acte sub denumirea de Trossingen. Din Evul Mediu şi până în 1444, domnia asupra oraşului s-a schimbat mereu. În anul 1444, Contele de Ludwig al Württembergului a preluat domnia peste Lupfen si Karpfen.

 

În războiul de 30 de ani oraşul a fost ars din temelii şi făcut una cu pământul, rămânând nevătămate doar biserica, casa parohială şi trei case ţărăneşti. Oraşul a suportat pagube foarte mari între anii 1673 şi 1714, dar şi în timpul luptelor revoluţionare, ca de altfel şi în campaniile franceze conduse de Napoleon. În a doua jumătate a secolului 17, datorita suferinţelor prin care a trecut şi în urma campaniilor trupelor de soldaţi francezi, austrieci si bavarezi, din pricina războiului şi a foametei, populaţia a fost decimata de la 1100 pâna la 150 de locuitori. Oraşul Trossingen a fost puternic afectat şi în al doilea război mondial. În februarie si aprilie 1945, mai multe atacuri aeriene s-au abătut deasupra oraşului, soldate cu pierderi de vieţi omeneşti si însemnate pagube materiale.

 

Trossingenul de altădată era compus din două părţi orăşeneşti (astăzi sunt numite cartiere) „Niederhofen” – Trossingen de jos, sau satul de jos, şi „Sontheim” sau „Oberdorf” – Trossingen de sus, sau satul de sus. În prezent sunt cunoscute sub numele de Schura şi Trossingen. În 1483 s-a adăugat oraşului partea Thalhausen, care a aparţinut şi a fost cumpărată de la oraşul Imperial Rottweil. De atunci stema oraşului este un vultur negru cu un scut auriu şi trei coarne negre de cerb suprapuse. Vulturul a aparţinut oraşului Imperial Rottweil, iar coarnele de cerb certifică apartenenţa oraşului la statul de bază Baden-Württemberg.

 

Muzicuţa face din Trossingen oraşul muzicii

 

La începutul secolului 18, Trossingen avea caracter ţărănesc, fiind locuit de meşteşugari, cizmari, olari, croitori şi tâmplari. Începând cu secolul 19, s-a dezvoltat o asociaţie de case care au preluat dezvoltarea prelucrării textilelor. Din 1820, în zona Villingen-Schwenningen a fost iniţiată o industrie de ceasuri. Industria ceasornicăriei a fost înghiţită foarte repede, făcând loc industriei muzicii, fondată încă din anul 1827.

 

În 1827, Christian Messner a început să construiască o „Harfă de gură” – Mundharmonika. După multă trudă, aceasta industrie a lut avânt, iar comerţul cu muzicuţe s-a dovedit a fi important pentru extinderea şi direcţionarea Trossingenului. De asemenea, devenit o sursă de venit pentru locuitorii Baarului. Christian Messner a fost considerat fondatorul industriei de acordeoane. Astfel că Trossingen a fost centrul mondial al industriei de acordeoane si muzicuţe. Din 1855, Christian Weiss, un nepot al producătorului armonicii Messner, şi-a deschis afacerea lui sub numele renumitei fabrici Württembergische Harmonika Christian Weiss. Doi ani mai târziu, un alt bărbat tânăr, numit Hohner Mathias, a urmat exemplul lui Christian Weiss, schimbând producţia de ceasornicărie în industria instrumentelor muzicale. Şi mai precis a muzicuţei. Astfel, Mathias Hohner a înfiinţat cea mai mare fabrică de muzicuţe din lume şi este recunoscut ca cel mai renumit fiu al oraşului Trossingen. De-a lungul anilor, Mathias Hohner a avut mulţi concurenţi, ce au dorit să îl egaleze, însa fără succes.

 

În 1928 toate firmele de instrumente muzicale au fost unite sub „acoperişul” Hohner şi de-a lungul multor generaţii au dominat aceasta industrie specială în viaţa locuitorilor din oraş, cât şi a celor din împrejurimi. În primăvara anului 1999, la firma Hohner AG lucrau în jur de 230 de muncitori. Cu timpul însă în Trossingen au luat fiinţa şi alte branşe, printre care amintim producţia maşinilor şi a sculelor sau prelucrarea lemnului şi a ambalajului pentru instrumentele muzicale.Prin urmare Mathias Hohner şi-a pierdut statutul şi poziţia de cel mai mare industriaş al timpurilor.

 

În 1927 locuitorii oraşului Trossingen şi cei din împrejurimi au sărbătorit 100 de ani de la înfiinţarea industriei de instrumente muzicale. Acest jubileu a fost întâmpinat şi aplaudat de cel puţin 6000 de locuitori ai oraşului.

 

Astăzi Trossingen este centrul cultural din regiune. Un rol principal îi revine Casei de Cultură, care a fost construită în 1960, purtând numele doctorului Ernst Hohner „Dr. -Ernst-Hohner – Konzerthaus”, cu peste 1000 de locuri. Datorită acusticii sale excelente, sala de concert a devenit renumită în rândurile marilor profesionişti şi, indiferent de anotimp, aici vin trupe şi cântăreţi din întreaga lume pentru a susţine concerte şi piese teatrale. În 1991 a fost construită o a doua sală de concert sau Facultatea de muzică a oraşului, numită „Templul Muzicii”. Studenţi din toate colţurile lumii, de diferite naţionalităţi, se bucură de lecţiile prestigioase pe care le primesc în timpul studiilor.

 

Numele de „Oraşul Muzicii – Musikstaadt” aduce câştig oraşului Trossingen nu numai prin marea industrie de muzicuţe şi Facultăţii de Stat, dar şi prin Instituţiile şcolii de muzică pentru tineret şi Conservatorul de Stat al oraşului „Hohnerkonservatorium”. Specialitatea facultăţii de muzică este pregătirea profesorilor pentru predarea instrumentelor produse de firma Hohner – acordeoane cu clape şi butoane (armonice), piane, muzicuţe, etc. Dar pe lângă aceste instrumente care poartă sigla Hohner, sunt pregătiţi viitori profesori în devenire pentru diferite instrumente. Pe lângă muzică, în Trossingen există şi alte locuri de distracţie, culturale, dezvăluind turiştilor diferite obiceiuri specifice zonei.

 

Heimatmuseum – Muzeul Satului si Muzeul armonicii germane „Aberlehaus und Deutsche Harmonikamuseum”

 

În anii 70 s-a putut amenaja Muzeul Satului-Auberlehaus. În Casa Ţărănească unde sunt expuse două schelete de mamifere cu origini de 200 milioane de ani. Mai sunt expuse colecţii geologice şi o mare paletă de exponate istorice, culturale, veritabile dovezi de 1200 de ani din istoria Trossingenului. Aici găsim cele mai frumoase documente şi cele mai multe dovezi în desfăşurarea istoriei muzicuţelor din Trossingen. De asemeni putem afla despre evaluarea concurenţei industriei muzicale. Pe lângă documentele scrise se mai găseşte şi o colecţie de peste 23.000 de muzicuţe din toată lumea, care sunt reprezentative şi au o deosebită istorie culturală. În muzeul satului – Heimatmuseum, Aberlehaus, se mai găsesc vestigii descoperite prin săpături geologice, documente istorice, un vechi atelier de fierărie, o locuinţă ţărănească.

 

Muzeul Trenurilor electrice

 

În muzeu sunt expuse şi primele trenuri de călători a Trossingenului, care în 1990 au fost restaurate şi readuse în starea originală. Anul 1998 a fost un an bogat în evenimente culturale. S-a sărbătorit împlinirea celor 100 de ani de existenţa a trenurilor electrice din Trossingen si s-a deschis o hală imensă, unde sunt adăpostite şi admirate de vizitatori.

 

Anul 1979 a fost anul jubiliar, în care locuitorii au sărbătorit aducerea aminte a celor 1200 de ani de când oraşul a fost menţionat pentru prima oară în documente. La aceste evenimente deosebite din viaţa oraşului Trossingen, pe lângă vizitatori din împrejurime şi străinătate, au fost prezente şi oficialităţile marilor capitale ale lumii, precum şi televiziunea.

 

Trossingen şi partenerii străini

 

Din anul 1974 Trossingen este înfrăţit cu oraşul francez Cluses. Una din arterele principale a oraşului poartă numele oraşului francez, Clusesstrasse. Din anul 1993 a luat fiinţa parteneriatul cu oraşul Beaverton, din nord-vestul Statelor Unite ale Americii, aflat pe coasta de nord a Pacificului. În anul jubiliar 1997 s-a încheiat parteneriatul cu oraşul Windhock, din sud-vestul Namibiei. A luat fiinţa organizaţia germano-namibiana de într-ajutorare. La mijlocul anului 2001 a început o lucrare care a fost finalizată abia la mijlocul anului 2002. Trossingen a preluat parteneriatul pentru a treia companie a batalionului trei Brigada Germano-Franceză.Aceasta brigada este un post exterior pentru brigăzile celor două ţări. Batalionul trei este staţionat în cea mai mare parte în Mülheim. De atunci, în vecinătatea primăriei, se organizează mereu, într-o atmosferă prietenească, predări de campanie.

 

Trossingen este un oraş dezvoltat, frumos şi bine organizat. Drumeţiile şi muzica aduc veselie în viaţa localnicilor şi mulţi turişti vin cu plăcere în acest oraş. La poalele dealurilor găseşti linişte şi armonie, iar distracţiile nu lipsesc niciodată. Muzica şi dansul şvăbesc dau farmec si culoare la fiecare serbare. Doresc să menţionez că aici călătorii sunt primiţi cu căldură şi dragoste.

———————————————-

* Alpii Şvăbeşti – în germană Schwäbische Alb (în engleză Swabian Jura)

 

Ligia-Gabriela JANIK

Aldingen, Germania

10 iulie 2013

 

 

EUROPA DOAMNEI MERKEL

Posted by Gabriela Petcu On June - 22 - 2013

ROMAN-Viorel-sp-wbViorel ROMAN

 

Jumătate din ajutorul social din întreaga lume se acordă în Europa, unde trăiesc 7% din populaţia globului, care produc circa o pătrime din mărfurile şi serviciile din lume. Odată cu introducerea monedei unice EURO salariile au crescut în Italia cu 35%, Franţa 27%, Spania 25%, Germania 5%. Pensia e în Grecia 96% din salar, Spania 82%, Italia 68%, Franţa 52%, Germania 39%. Creşterile se fac pe seama bugetelor capuşate mai mult decât volumul impozitelor, aşa că state cu familii bogate sunt falimentare, iar familiile sărace se bucura de un stat puternic.

 
După datele Băncii Centrale Europene, condusă de italianul Mario Draghi, averea medie a familiei din Germania e 51.400 €, Grecia 101.900 €, Franţa 113.500 €, Spania 182.700 €, Cipru 266.900 €. Şomajul tinerilor germani e de 7%, greci de 60%, spanioli 50%. Aceste cifre le are în faţă dna Angela Merkel, 58, când statele PIIGS* cer ajutor financiar şi este câteodată şi şantajata cu vina războaielor mondiale pierdute. Presa exotică din Grecia şi România pretinde că Berlinul le datorează 160 şi respectiv 20 de miliarde de euro din vremea războiului.

 
Manifestaţiile contra d-nei Merkel cu mustaţă a la Hitler în uniforma Partidului Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani sunt spontane, nu-s înscenate, dar foarte bine mediatizate. Cine caută pe google numele Merkel & Hitler găseşte trei milioane de documente, foarte multe în limba română.

 
Antigermanismul pe lângă antisemitism devine o forme de antimodernism? Ce-i de făcut? Să se facă ordine în UE ca sub Bismarck şi Hitler? Să devină Merkel o cancelară  de fier, ca Margaret Thatcher? Să se compenseze fără condiţii capuşarea şi lipsa de disciplină financiară a PIIGS?

 
Să iasă Germania din zona euro şi să lase sudul, estul UE ruşilor, anglo-saxonilor, inflaţiei, conflictelor? Să se accepte moneda EURO Nord/protestantă, EURO  Sud/catolică, EURO Est/greco-ortodoxa? Să devină Germania serviciul social al UE (pt.  romanes) sau UE al lumii (africanii, asiaticii forţează graniţele pe unde pot)?

 
Ce vă facă dna Merkel în al treilea mandat de cancelar, după alegerile din septenbrie?  Educată în RDG în spiritul tatălui său (preot protestant), ea continuă şi profită de politica cancelarului Gerhard Schröder: ajutor social condiţionat. Agenda 2010 şi politica externă germana se face la Berlin. E suficient?!

 
Elita germană nu are o viziune privind depăşirea stagnării din UE. Ea vrea competitivitate în lumea globanizata şi cere ca toţi să facă la fel. Oricum criza e numai un aspect minor al eşecului din 1989, când s-a ratat refacerea unităţii creştine şi a început un blocaj spiritual şi material de durată.

 
Din imperiile de la anul 0 a supravieţuit numai Imperiul Roman, Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană. Acuma, cu EU-Acquis se speră depăşirea atât a deficitul de unitate creştină, cât şi cel atât de evident de deficit de democraţie printr-o constituţie. Până atunci totul se mărgineşte la tratate între guverne, care vizează în primul rând EURO, aşa că în UE nu se mai vede pădurea de copaci.

 
Criză, blocajul actual va continua până când nu se va realiza unitatea creştină de la Vancouver la Vladivostok şi Europa unită va avea o constituţie unică, care să se bazeze pe experienţă a două milenii de civilizaţie şi cultură, la îndemâna tuturora – literatura clasică greco-romană, biserica universală şi dreptul roman – model de civilizaţie pentru întreaga lume.

————————————–

 

* PIIGS – Acronim (ternen folosit în economie şi finanţe) referitor la Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia şi Spania. PIGS = Portugalia, Italia, Grecia, Spania.

 

 

Prof. Univ. Dr. Viorel ROMAN

www.viorel-roman.ro

Bremen, Germania

20 iunie, 2013

Sub lupă – România lipicioasă

Posted by Gabriela Petcu On April - 5 - 2013

ROMANIA-SUB-LUPA-wbGabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

 

Adesea mă gândesc la România când îmi descalţ cizmele, seara. “Aici e ireal de frumos şi de curat totul. Nici măcar n-am nevoie să-mi lustruiesc pantofii”, a fost primul comentariu telefonic pe care l-am auzit de la un verişor, care emigrase în Germania prin anii optzeci. Pe-atunci îl muşturluisem zdravăn, suspectându-l de grandomanie. Pentru că nici prin gând nu-mi trecea să-l şi cred. Dar acum realizez că avea dreptate. Văd asta cel mai clar atunci când revin în ţară, prin vizitele la părinţi. Indiferent dacă e vară sau iarnă, inevitabila glie strămoşească se ţine scai de mine, ermetizând porii pielii tăbăcite,  pătrunzând cu precădere în spaţiul dintre talpă şi carâmb, unde, dacă apucă să se întărească, se preschimbă într-un soi de ciment autohton, de unde doar o ţeapă draculeană îl mai poate extrage.

 

Nu-nseamnă că prin alte ţări n-ar exista noroaie, ba bine că nu! Spania ne dă cu prafuri diverse, diferind de la sezon la sezon. Ba polenul galben-cleios al coniferelor, ba praful alb al şantierelor lăsate în paragină de bula imobiliară, sau nisipul roşu saharian, pe care-l catapultează vântul peste Marea Mediterană, folosindu-se de pantele munţilor Atlas ca de o rampă naturală. O fi, dar nu e acelaşi lucru! Cu un jet de apă bine ţintit se lasă duse toate, uşoare ca pulberea de pe lună, lipsite de iniţiativă proprie. Nu aşa pământul patriei. De parcă ar avea viaţă în el, se încăpăţânează să dezvolte preferinţe pentru locuri în care ar mai sta un pic, sau, atunci când e-n toane de ducă, o ia spre direcţii neaşteptate. Stropeşte în picuri grei, care lasă pe hainele noastre urme neregulate, ca nişte contururi de hartă, pete indelebile, care nu se lasă ignorate cu una cu două. De parc-ar vrea să spună „pe-aci ţi-a fost calea” sau, mai bine zis „ăsta-mi eşti”.

Glodul nostru se piteşte prin cele mai insolite locuri, aşteptând picătura ploii pentru a prinde din nou viaţă, zemuind şi clocind din greu, în aburi de fertilitate. Primăvara scoate aburi, mustind de seve şi îmbobocind de ghiocei, iarna se-nfrăţeşte cu cristalele fulgilor de zăpadă, depunând acea subţire peltea pe şosele, ce transformă orice deplasare într-un straniu dans incoordonat. Plescăie pofticios, când prinde câte un toc prin el, care se zbate nervos să-i scape din îmbrăţişare, dar nu se sfiieşte nici să înghită câte-un pantof cu totul, ca oul lui zdreanţă, cel cu ochii de faianţă. Blestemăm la el şi-l combatem sistematic, măturând şi ştergând cu nădejde, alungând „murdăria” din spaţiul nostru civilizat, deşi ştim prea bine că zadarnică ne e zbaterea. Cu greu îşi stabileşte prin forţe plăpânde firava Românie aseptică câte o insuliţă minusculă în oceanul gâlgâind la cheremul naturii, lighioană neîmblânzită, matrice   glorioasă din cernoziom plebeu, statornic. De te-ntrebi, faţă cu efortul cvasi-supranatural, cum Doamne iartă-mă pot ţine curat alţii, dar noi nu? Doar la hărnicie nu ne-ntrece nimeni, la răstimpuri, când ne hotărâm să punem osul la treabă!

 

Taman când îţi vine să-nfigi deliberat oiştea-n gard şi să-ţi iei lumea-n cap de disperare, apare câte-un francez sau neamţ cu ochii tulburi de emoţie, care se jură că vrea să adopte cetăţenia ta, gata să te îmbrăţişeze şi să ceară azil în ţara-nglodată, pe care tu tocmai îţi revărsai năduful. „Pentru că e … atât de frumoasă”, zice el şi te mai întorci odată din cale, aruncând o privire peste umăr, ca ţăranul acela care nu mai vrea să-şi vândă vaca, pentru că prea i-o laudă precupeţul în gura mare. Ţi-e clar că megieşul nu e-ntreg la minte şi pleci totuşi, adresându-i şi lui un „No meri cu Dúmnezău”, dar când te-ntorci din călcâie, îţi fuge privirea pe buza bălţii spre-un licăr de curcubeu ca din poveste. „A naibii iluzie optică”, îţi spui şi pleci să te faci fizician la Nasa, agent de bursă în Cipru, informatician la Microsoft sau specialist SAP în Canada. Dar buclucaşul noroi n-are altă treabă decât să-ţi tulbure somnul lin, de te trezeşti căutând din priviri unghiul optim al razei solare pe suprafaţa lacului Ontario, la pescuit, doar-doar se va descompune lumina în gama nestematei de pe brazda Câmpuri-Est. Ce să te mai miri când începe să te distreze până şi tăvălirea fără noimă a irlandezilor în noroi, la tradiţionala lor luptă televizată? Nici fericirea copilului tău la descoperirea jocului cu masa lutoasă din spatele casei nu te mai lasă rece. Amintirea fugară a „papalaşcăi” copilăriei noastre te gâdilă răsfăţată. Aşchia nu sare departe de gard.

 

Am umblat ceva prin lume şi sunt sigură că mai există ţarini roditoare şi pe la alţii, poate chiar mai fecunde decât ale noastre, prin colţuri de lume cu configuraţii tectonice nebănuite. Dar numai în România am găsit îndârjirea neagră, lucioasă a pământului zurliu, care are prostul obicei de a produce noroi, ca să ne indispună. „Operaţiunea pantofi” se rezumă în ţările dezvoltate la o simplă ştergere cu o cârpă curată, din An în Paşte. În România, în schimb, la fel ca mai toate acţiunile, simple doar prin alte ţări, şi această banală ocupaţie necesită aplecare, abnegaţie şi timp însutit. Uneori, lucrurile care în vest se rezolvă în doi timp şi trei mişcări, în România de transformă în adevărate proiecte laborioase. Dar e un fel de-a simţi că trăieşti, pentru că ai satisfacţii înzecite atunci când reuşeşti totuşi să rezolvi câte ceva.

 

În decursul recentei mele incursiuni acasă, făcea capul de afiş în rândul ştirilor de ultimă oră un studiu asupra mediei de vârstă a populaţiei Europei. Cu 71 de ani, românii deţin penultimul loc. Nici nu-i de mirare, la intensitatea cu care se trăieşte în spaţiul carpato-dunărean!

 

O voce firavă şopteşte consolator: „Nu contează cât, ci cum!” Oare străinii entuziaşti, care se stabilesc în România, lansându-se în aventura căutării timpului pierdut, fascinaţi de caracterul autentic, mai mult sau mai puţin neîntinat al geografiei noastre, vor modifica media de vârstă a poporului autohton? E clar că ţara e atrăgătoare şi pentru ei, în ciuda aparenţelor deranjante, lipicioasă ca un bulz de noroi zemos, care-ţi atrage irezistibil palma, tentând-o să-şi afunde degetele în aluatul sortit să devină ancora cine ştie cărei rădăcini viitoare. Pământ persistent, tenace, masă originară cu vino-ncoa’. În fond, când e să reducem totul la esenţe, descoperim că nu ne deosebim unii de alţii aproape de loc. Cleiul necoafat n-are preferinţe politice, nici miros de bani. Dacă-am umbla desculţi, n-am avea nevoie să ne mai lustruim pantofii. Pâmântul rămâne şi continuă să fie peste tot, rotund şi greu. Cu legea gravitaţiei, ca şi cu legea atracţiei, nu te pui.

 

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

Benissa, Spania

19 martie 2013

O searã ca o colindã

Posted by Stefan Strajer On January - 13 - 2013

O searã ca o colindã

 

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan)

 

Seara  Sfȃntă de Ajun al Crăciunului ne prinde pe freeway sub o ninsoare pornită parcă din senin,  ȋncetinind traficul condensat deodată şi  ȋmpiedicȃnd  circulaţia vehiculelor pe zăpada depusă cu repeziciune. Am ajuns ȋn Canton cu greutate şi cu temeri, mai ales că pe marginea drumurilor şi şanturi se-mpotmoleau maşini după maşini. Prima zăpadă ȋn Michigan a ȋnceput să cadă ȋn seara de Ajun. Gazda noastră ne-a oferit o seară agreabilă, pusă la cale anume să nu simţim  absenţa celor dragi din familiile noastre care ne lipsesc fiecăruia după caz, căci da, aşa e: mare-i bucuria cȃnd ȋmpodobeşti un brad de Crăciun, dar mai mare-i atunci cand eşti ȋnconjurat de familie, de  prieteni. Ne adunăm care/cum prin străinătatea unde ne-am aşezat, să ne simţim ca o familie deşi gȃndurile noastre zboară spre cei dragi rămaşi departe. La ȋntoarcere ȋmi doream să treacă timpul mai repede şi să mă aflu ȋn sala catedralei „Sf. Gheorghe” din Windsor, Canada, unde solistul nostru ȋndrăgit de muzică folk Ştefan Hruşcă urma să ne colinde ȋn seara de 25 dec. 2012. Un eveniment inedit şi aşteptat cu nerăbdare de către romȃnii stabiliţi ȋn această parte de Ontario şi nu numai, căci la concert au sosit şi mulţi dintre cei stabiliţi dincolo de rȃul Detroit, ȋn statul Michigan.

Sala era plină ȋnainte de ȋnceperea concertului, plus balconul, ȋncȃt aveai impresia că nu sunt suficiente locuri, dar fiecare invitat ȋşi avea locul asigurat,  organizatorii avȃnd grijă ca totul să se desfăşoare ȋn bune condiţii.  Preotul George Săndulescu şi soţii Carmen şi Ovidiu Ognean au pus suflet şi energie ȋn iniţierea şi organizarea acestui spectacol de mare ţinută artistică. Au fost ajutaţi  de d-na Lucia Coşeri, care s-a dovedit o gazdă săritoare si inimoasă, iar d-l Petre Trifan şi d-na Corina Şuta au avut ȋn grija lor asigurarea biletelor. L-am surprins pe marele nostru interpret, ȋnainte de intrarea ȋn sală. Deşi obişnuit cu scena, mi-a părut uşor emoţionat. Un nou loc, un alt oraş, un public necunoscut dar drag, romȃnii – mulţi chiar de pe meleagurile sale natale. Ȋmbrăcat cu cămaşa lungă, albă, cu nasturi mici pȃna la mijloc, ȋncreţită uşor pe umeri, cu pantaloni de culoare ȋnchisă pe piciorul fin, Ştefan al nostru (căci da, este al nostru), al tuturor romȃnilor şi-a făcut intrarea cu părul său auriu pe spate şi ochii azurii, uşor oblici, un mesager trimis să ne colinde şi să ne umple inimile cu bucuria vocii sale inconfundabile. Aplauze prelungite s-au făcut auzite pȃnă cȃnd şi-a acordat chitara şi cu vocea sa plină, caldă, cu accent maramureşean, de pe valea Izei, din Ieudul său natal, ne-a salutat cu vorbe line şi pline de iubire introducȃndu-ne ȋn lumea colindelor sale nemuritoare.

                   „’La mijlocul cerului

                      Este-un pom al raiului

                      La poalele-i poleitu

                      La mijloc ȋi ţumbrăvitu

                      Şi la vȃrf ȋntrauritu

                      Da acolo cine şede

                      Şedeu două rȃndunele

                      Ȋmpletindu-şi luminele

                      Lumini calde ca de ceară

                      Să se vadă peste ţară

                      MÂNDRÃ-I SARA DE CRÃCIUN!”

Suita de colinde s-a desfăşurat ȋn două părţi, ȋn pauza dintre ele solistul acordȃnd autografe, ȋntreţinȃndu-se cu spectatorii, pozȃnd cu fiecare dintre cei ce şi-au dorit o amintire peste timp şi spaţiu. Totul cu atȃta modestie si cum  ȋmi spunea Dana din cȃnd ȋn cȃnd,” cu atȃta omenie”. Dar ceea ce mi-a atins ȋn plus simţirea a fost că după fiecare colind, după fiecare ropot de aplauze, Ştefan  Hruşcă mulţumea publicului cu un cald „mulţam fain!”

Acest „mulţam fain” venea prin vocea-i minunată de pe firul interminabil al tradiţiilor strămoşeşti şi din bunul simţ al oamenilor cu adȃnci rădăcini ȋn istoria neamului nostru romȃnesc.

Ȋmpreuna cu solistul au cȃntat toţi invitaţii, colinde care au intrat ȋn casa lor an de an ȋn preajma sărbătorilor de iarnă: „O ce veste minunată”; „Sculaţi, sculaţi boieri mari”: „Colo jos Doamne mai jos”;”Vȃnător de-a lui Crăciun”;”Am venit, gazdă Mihai”;”Florile dalbe”         şi-atȃtea altele dragi nouă. 

A fost acompaniat la percuţie de Mario Florescu, la orgă de Leonard, iar la keyboards de fiul său Ṣtefănel.

Ȋnsotit de soţia sa Geanina, fiul Ṣtefănel ( 21 ani) şi fiica Andra ( 11 ani) , Ṣtefan Hruşcă ne-a prezentat astfel şi familia sa frumoasă, care i se află alături şi la concertele pe care le susţine pretutindeni.

Deşi stabilit de foarte multă vreme ȋn Canada, Ṣtefan Hruşcă, revine adeseori pe plaiurile natale cu concerte, ȋn preajma sărbătorilor de iarnă şi nu numai ȋn Romȃnia dar şi ȋn multe ţări unde s-au stabilit romȃni. Lira sa ȋi duce cȃntul din Romȃnia pȃnă-n Canada, America, Italia Spania, Germania… Peste tot unde trăiesc romȃni cu dragul de „acasă”, căci Romȃnia este pretutindeni unde trăiesc romȃni.

Urările venite prin colindele sale le-a primit la rȃndu-i din partea romȃnilor din Windsor, care au plecat spre casele lor cu inimile pline de o seară de Crăciun specială… Afară a ȋnceput să ningă liniştit… aşa se ȋntamplă de fiecare dată pe unde Ştefan Hruşcă ȋşi acordează lira.

 

              „ Liru-i lin şi iară lin

                 Bate vȋntu’ cȃt-ȋi lin

                 Frunză verde de mălin”

 

              „ Şi colinda nu-i mai multă

                 Şi colinda nu-i mai multă

                 Să trăia cine-o ascultă…”

 

                Şi la Anu’om vini

                Numai daca ni-ţi primi”

                    … promite Ştefan al nostru cu zȃmbetul său frumos ȋn coltul buzelor.   

 

                                

Siegfried STILLER

Posted by Gabriela Petcu On October - 14 - 2012

 

- s-a născut la 29 ianuarie 1950 în Weiden,Bavaria,Germania

 

- 1978 Şcoala de Artă, în Augsburg
-1980 Universitatea de Arte din Berlin

 

- a avut peste 35 de expoziţii colective, chiar în România (Baia Mare, Hunedoara ) şi 12 personale (Augsburg, Bobingen, Fischach, Ingolstadt, Lindau, Neusäß )
– după moartea soţiei a făcut o pauză de 12 ani şi n-a mai pictat.

 

- îndeplineşte diferite funcţii de conducere în asociaţia pictorilor profesionişti din Schwaben – Bavaria.

 

L-am rugat pe pictor să-mi acorde un interviu şi artistul a acceptat cu plăcere in atelierul sau. Aici l-am descoperit pe omul şi pictorul Stiller în şi cu universul său.

 

 

 

Pictura este legătura dintre mine şi societatea din care fac parte“

 

 

 

Adalbert GYURIS: -De unde pasiunea pentru pictură? A fost cineva în familie cu aptitudini în această direcţie?

 

 

 

Siegfried STILLER: – Am pictat şi desenat de mic copil însă doar pe la 15-16 a fost clar pentru mine că vreau să fac artă, doar artă de studiu.
Nu era clar cum dar am vrut să fac şi am reuşit să realizez multe exerciţii în acest sens. Am umplut multe caiete cu desene în creion. Eram ca un mic artist, alţii au râs de mine, au crezut că fac doar aşa ca un moft. Însă eu mi-am luat munca în serios, am făcut multe fotografii ,am citit multe cărţi de specialitate ,am vizitat muzee şi desigur am desenat.
Părinţii mei nu au fost bogaţi. Am avut trei fraţi şi părinţii mei mi-au spus ca pot picta într-adevăr, pentru totdeauna însă să fiu conştient de toate riscurile şi că fratele şi surorile mele nu vor putea învăţa, să meargă la o şcoală superioară. Asta însemna să sacrific pe cei dragi şi am ales o altă cale, am studiat în Augsburg unde n-a fost aşa de costisitor. Nici azi nu regret acest fapt doar că sunt conştient că altul ar fi fost drumul meu dacă urmam o şcoală în München.
Moartea soţiei mele m-a făcut ca o perioadă să renunţ, a fost o cădere, un moment critic când n-am mai dorit să pictez şi chiar am vrut să renunţ de tot.

 

Însă totdeauna se iveşte o şansă, aşa s-a întâmplat şi la mine, am primit un studio şi oferte. Astăzi, după aceea perioadă pictez diferit, văd altfel lucrurile şi chiar mă simt liber în munca mea.
Creez o imagine din experienţele trăite de mine şi cred că am găsit adevărul pe care l- am căutat de fapt.
Pentru mine pictura este legătura dintre mine şi societatea din care fac parte.

 

Lucrările mele dau naştere efectiv la o comunicare esenţială de viaţă. Acum înţeleg mai bine noţiunea de dragoste între soţ şi soţie, între părinţi şi copii, astfel încât această relatie este împreună şi trebuie să rămână aşa.Fără dragoste nu se poate construi nimic bun. Dragostea este un dar de care trebuie să avem grijă, pentru că aşa vom putea construi o viaţă minunată.

 


- Crezi că arta în general şi pictura în special s-a îmbunătăţit în ultimul timp?

 


– Se poate spune deşi am văzut multe lucrări care s-au vândut scump şi nu reprezentau mare lucru. Sunt unii artişti preocupaţi doar de partea materială şi atunci latura calitativă lasă de dorit.

 

Eu mi-am luat această sarcină în serios de tânăr şi am rămas consecvent în arta mea. Motoul meu este ca arta să reprezinte locul în care trăieşti şi lucrările mele să rămână peste timp. Nu este uşor însă aşa mi-am propus să fac.

 

Mass media şi mai ales computerul joacă un rol foarte important pentru comunicare, cunoaştere şi aflare de noi exprimări. Sunt mari artişti care îşi pemit să facă experimente şi asta de multe ori din cauza banilor, din păcate.

 

- Ce inseamna arta pentru tine?

 

- Arta pentru mine conectează trecutul şi viitorul, combinând tot ce ţine de frumos. Arta este viaţa mea şi munca de liniştire. Munca mea de artist este devotamentul faţă de frumuseţea din viaţă, în naştere şi moarte, creaţie, evoluţie şi tot ce se dezvoltă.
Arta arată viziunea completă despre viaţă şi este reprezentativă pentru noi toţi oamenii,poate de aceea mă regasesc în lucrările mele.

 


– În ce direcţie va merge pictura în următorii câţiva ani?

– Nu am nici o idee, nu pot să cred că se poate depărta tare mult de ce există acum pentru că şi privitorul are o pretenţie şi o anume cultură în acest sens. Se vor face experimente, unele reuşite altele care vor duce la dezordine. Ştiu doar la mine că am încercat mai multe variante şi mereu m-am întors la stilul care mă caracterizează cel mai bine.

 

Mi s-a întamplat să las câteva zile lucrări aşa după care am început cu totul altceva şi a ieşit surprinzător de bine,am fost şi eu mulţumit şi cei care au privit lucrările mele mai târziu. Am în mine de multe ori ideei, viziuni care se transformă în realitate şi tot aşa altele necesită schimbări pe parcurs. A ajunge la perfecţiune este să-i împaci pe toţi:publicul, critica şi pe tine însuţi.

 

- Care este diferenţa dintre un profesionist şi un amator?

 

 

 

- Nu este o diferenţă mare pentru că fiecare pictează din dorinţa de a face ceva bun. Atât amatorul cât şi profesionistul au aceleaşi resurse pentru a vedea lucrurile. Ba chiar de multe ori un amator care persevereaza şi învaţă cu timpul ajunge mai bun ca un profesionist. Profesionistul ştie de la început foarte multe însă dacă nu experimentează bate pasul pe loc. În artă trebuie să fii în pas cu timpul şi cu lumea înconjurătoare.

 

 

- Este apreciată pictura în Germania? Este răsplătit pictorul pentru munca sa?

 

 

- Pictura este apreciată pentru că se poate observa câţi iubitori de artă sunt la expoziţii. Joacă un rol mare ziarele şi toate mediile de informare. Sunt şi mulţi artişti care lucrează doar pentru bani şi atunci arta are de suferit,arta devine comercială. Toată lumea lucrează pentru bani însă artiştii adevăraţi pun pe primul loc ARTA! Pe de altă parte sunt asociaţii, în aproape toate satele sunt cluburi unde se picteaza şi se organizează expoziţii. Din toate aceste locuri şi dintre toţi aceşti artişti care expun puţini sunt care reuşesc să facă artă adevărată şi cu atât mai puţini care reuşesc să devină artişti adevăraţi, autentici.

 

Cât priveşte răspata depinde de mai mulţi factori însă dacă eşti consecvent in arta ta şi recompensa este pe măsură.

- Sunt deosebiri între pictorii din Germania şi cei din România?

 

 

 

- Spre norocul meu prin intermediul doamnei Ioana Geier am avut expozitie în România şi m-am pregătit pentru asta. M-am uitat pe internet la pictorii şi sculptorii români. Am constatat că s-a făcut şi se promovează acum o artă de valoare. Artiştii adevăraţi n-au frontiere şi nu ţin seama de regimul politic din ţara lor. Artiştii români sunt foarte traditionali şi atenţi cu ce crează. Totuşi se poate spune că regimul comunist a lăsat o patină asupra lucrărilor executate în aceea perioada neagră sau cenuşie.

 

Toţi artiştii de pretutindeni sunt creatori şi aduc idei din universul lor.

 


– Dragă Siegfried mă bucur că te-am cunoscut, am fost pentru puţin timp în atelierul tău, în universul tău şi am văzut lucrările tale făcute cu multă dăruire şi însufleţire.

 

Îţi mulţumesc pentru interviu şi îţi doresc să ai parte de încă multe expoziţii şi realizări în drumul artei!

 

 

 

Cu mare drag a consemnat,

 

Adalbert GYURIS

 

 

Scrisoare deschisa catre Pataputievici si Pavilionul lui de vanatoare

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2012

Scrisoare deschisa catre Pataputievici si Pavilionul lui de vanatoare

 

Autor: Grid Modorcea (New York)

 

Am primit din partea camarilei ICR numita “Pavilion” – buna denumire pentru o filiala a non-valorilor, care ma trimite cu gandul la un Pavilion de vanatoare, la pavilionul lui Cehov din povestirea Calugarul negru, o “Scrisoare deschisa Primului Ministru privind ICR”, semnata de Eugen Radescu si Razvan Ion, doi politruci fara opera, care se dau sefii “celei mai importante organizatii culturale independente din Europa Centrala si de Est”, zamislita chipurile “pentru promovarea culturii si artei contemporane romanesti in intreaga lume”. Aoleu, neicusorule, cum ati promovat voi cultura si arta romaneasca “in intreaga lume”, auzi, din care insa ati exclus America, fiindca aici nu cunosc ca voi sa fi facut nici un fel de promovare! Poate ce a facut Perjovski, niste mazgalituri pe un perete, la MoMA, sa fie activitatea voastra in America?! Dar el a fost sustinut de ICR cu sute de mii de dolari din punga saraca a poporului roman. In acest fel va tradati natura, ca sunteti o filiala a ICR. Asta sa fie cultura si arta contemporana romaneasca pe care o promovati? Afara de familia Perjovsch(k)i(y), ce alt artist ati mai “promovat”? V-a apucat acum “indignarea impotriva Guvernului” fiindca simtiti ca va fuge pamantul de sub picioare, ca nu veti mai avea trai neneaca, nu-i asa? De unde ati mai scos-o si pe asta, ca “Institutul Cultural Român este singura institutie româneasca care a reusit promovarea valorilor autentice ale culturii românesti în strainatate, netinând cont de niciun criteriu sau argument politic”?! Nu va e rusine!? I-ati promovat voi pe Ciulei si Andrei Serban in America, pe Belgrader si Angela Gheorghiu, pe Boruzescu si Mihai Bara, pe Petru Popescu si Serban Savu, pe Lucian Mihaiesteanu si alte zeci de valori despre care eu am tot scris? Ele s-au promovat sigure, de zeci de ani lupta ca niste samurai, uitati de Romania si culturnicii ei! Cu ce i-ati ajutat voi pe Mihai Nicodim sau pe Ana Cristea, pe Stefan Stux sau Irina Protopopescu? Nici nu ati auzit de ei, habar nu aveti de lupta unor astfel de oameni care au ramas romani! Te pomenesti ca ati promovat-o si pe Herta Müller si Germania nu stie! Care sunt valorile autentice promovate de voi, lasilor ce sunteti?! Activitatile voastre si ale ICR sunt mostre de slujire, pe bani publici, a unei activitati antiromanesti sustinute.

Faptul ca ICR a trecut sub paronajul Guvernului vi se pare o treaba murdara! Voi, slugoi pricajiti, va temeti ca deveniti “slugile unui sistem politic imatur, bolnav, corupt si indreptat spre folosul propriu”! Dar nu tocmai acest lucru sunteti voi, nu o astfel de politica ati dus chiar voi?! Si iata o alta formulare care vi se potriveste: “Va rugam, domnule Prim-ministru, tineti aceste jocuri murdare doar pentru scena politica din care faceti parte”.

Ce obraznicie la acesti slugoi ICR-isti! Ei vorbesc despre ceea ce este “inadmisibil si iresponsabil ca dupa 22 de ani viata publica româneasca sa fie condusa sub semnul acelorasi animozitati politice, interese personale si jocuri de culise”?! Ei vorbesc, acesti “cocky”, care nu cunosc si nu fac o altfel de cultura, decat pe cea a “jocurilor de culise”! Nu e nimic transparent la acest pavilion de vanatoare, nici la tatal lui, ICR, care e un EUNUC, degeaba face parte din EUNIC (reteaua institutelor culturale din Uniunea Europeana)!             ICR n-a fost in stare sa ridice la New York statuia lui Eminescu! Cine e Eminescu pentru voi, bolnavilor de parvenire ce sunteti?! “Cadavrul nostru din debara”, cum spune taticul vostru, Pataputievici, nu?! Ce ati facut voi pentru cultura autentica a poporului roman? L-ati tradus in 17 limbi pe “Omul recent”, ca sa popularizati ideea bolnava ca “poporul roman are structura fecalei”. Unde e o pagina tradusa din Eminescu, Caragiale, Sadoveanu, Rebreanu sau D.R.Popescu? V-ati tradus numai pe voi, ati promovat numai Parjoalele si Savianele voastre! Cand imi veti spune de ce ati respins proiectele unor artisti precum Gabriea Culic, atunci poate vom mai discuta, insa numai ca rivali. Eu va sunt rival, nu canibal. Voi nu cunoasteti lectia lui Iuliu Maniu, de aceea va purtati ca niste canibali. Taceti si muscati pe la spate! Nu cunoasteti rostul si rodul dialogului. 

           

Foto.Blog roncea.ro 

Cine sunteti voi sa faceti selectia in cultura romana, sa o feriti de “promovarea valorilor discutabile”?! A ajuns o parasuta ca Co-rina Suteu sa faca festival de film la New York, sa fie selectioner unic (!!!), ea, care in viata ei nu a facut o poza si nu a scris o cronica de film! Unde va sunt selectionerii valorilor autentice?! Este oare Razvan Ion, pe care il cunosc bine, aceasta autoritate critica, exigent cultural in arta plastica, literatura, teatru, muzica si dans?! Desigur ca “Romania nu este Teatrul Nottara”, dar nici “Pavilion” nu este Romania. Si cred ca Teatrul Nottara a facut mai multe pentru cultura romana decat Pavilionul vostru de vanatoare, de unde, de fapt, vanati valorile autentice. Cred ca in toata “opera” Pavilionului nu exista o metafora de valoarea celor ale unui Fanus Neagu, pe care sfidarea si ignorarea voastra l-au omorat! *             Draga Razvan, dupa cum observi, eu am cu totul alta parere in chestiunea ICR. Si doar nu ma suspectezi ca fac parte din nu stiu ce partid politic, ca fac jocurile Primului Ministru sau ale nu stiu cui! Nu ma intereseaza decat cartea de vizita culturala a Romaniei, sa fie curata, sa fie a tuturor valorilor romanesti, nu numai a camarilei promovate de vanatori ca voi! Am scris sute de articole despre activitatea ICR, dar pe tine si pe Pavilion nu v-au interesat. Nu ati vrut sa indreptati nimic, nu ati intrat in nici un schimb de pareri. V-ati purtat ca niste brute. Fiindca ati fost mereu pompati cu bani, iar mie mi-ati respins orice proiect. Fara nici o explicatie. De ce? Cunosc multi artisti romani in America pe care ii aveti pe constiinta, carora le-ati respins proiectele, fiindca nu va pupa in fund! Voi ati facut mosie din bani publici! De ce in scrisoarea voastra nu pomeniti nimic si despre cei pe care ICR i-a ignorat sau jignit? Eu nu fac politica, dar voi faceti. De la o posta miroase, asa cum va si autointitulati: “Jurnal de cultura si politica”. Voi nu faceti cultura, am fost de multe ori acolo, in pavilionul vostru de vrajitoare, aflat “vizavi de Guvern”, voi politizati cultura. Dovada ca acum faceti apel la forurile internationale, nici nu va pasa de activitatea antiromaneasca si subculturala pe care o practica ICR. Am fost martor la zeci de astfel de actiuni. Cititi numai ultmul meu articol despre activitatea ICR, aparut tot in acest loc si numit “Urdori in vitrina ICR”. Va indoiti de reportajul meu?! Ce as avea de impartit cu nulitatile?! As putea sa-mi vad de treaba, sa scriu numai despre ceea ce traiesc in cultura americana, dar mie imi pasa ce se intampla in Romania, imi pasa de cultura ei! Ce fel de organizatie e Pavilionul pe care il slujiti daca e dependent de ICR? O fi vreun pavilion ca acela de la Bals, de vanat mistreti culturali?! Eu nu am fost dependent decat de Dumnezeu. Dar voi nu aveti Dumnezeu. Dumnezeul vostru e ICR, din care Pataputievici a facut o sperietoare, un fel de mccarthyism al vanatorilor de vrajitoare! Nu v-a pasat niciodata de intelectualii jigniti si umiliti de ICR. Ce i-ati facut lui Mircea Micu si altora ca el, nu stiti, nu va pasa! Dar are vreo unul din echipa voastra opera si valoarea lui Mircea Micu? Eu sunt fericit ca am o opera care nu depinde de voi si care mi-a creat o independenta pe care un om ca tine, Ioane, nu o are si nici nu o poate banui. Am zeci de filme si carti care v-ar fi putut interesa, dar nu ati apelat niciodata la ele. Am scris si despre activitatea Pavilionului, te-am pomenit si pe tine intr-o carte, te-am informat, dar nu mi-ai scris niciodata un OK. Care inseamna in primul rand un respect de sine (self-respect). Va intereseaza numai buzunarul propriu. Va paste in galop doar enteresu’, neicusorule! Dar interesu’, stii matale, poarta fesu’, adica streangul! De ce nu spuneti in scrisoare nici o iota si despre aceste adevaruri?

Interviu cu pictorul Victor BOLYACHEWSKIJ

Posted by Gabriela Petcu On May - 23 - 2012

 Un pictor bun trebuie să aibe tărie de caracter”

 

 

             Artistul s-a născut la 07 februarie 1941 în Kiev. Este căsătorit şi are un băiat.

             Între 1959-1963 urmează Academia de Arte, pictură şi teatru din Kiev.

             Între 1972-1977 este la Academia de Artă, secţia pictură din Moscova.

             În 1996 devine membru al Asociaţei Artiştilor Plastici din Ucraina.

             Înainte cu puţin timp de a-şi părăsi ţara, donează o parte din lucrările sale oraşului natal Kiev.

              În 1997 după scurt timp ce soseşte în Germania unde se stabileşte definitiv cu familia este primit în Asociaţia Plasticienilor din Bayern şi apoi din întreaga Germanie.

              De-a lungul anilor a avut numeroase expoziţii colective şi desigur personale.

              Lucrările sale se află în Colecţia Naţională de Istorie al Ucrainei şi în alte instituţii.Desenele şi tablourile sale se află de asemenea în colecţii particulare din foarte multe ţări ale lumii.

              L-am cunoscut în anul 1998, anul Bertolt Brecht    (1898-1956 ), când pictorul Victor Bolyachewskij a prezentat ilustraţiile la lucrările marelui scriitor german. De atunci ţinem legătura şi am rămas prieteni. Îl recomand cu căldură tuturor celor care iubesc arta în general şi pictura în special.

 

 Un pictor bun trebuie să aibe tărie de caracter”

Adalbert GYURIS: -A mai fost cineva în familia ta cu aptitudini la desen  şi cum a început pasiunea ta pentru pictură?

 

Victor BOLYACHEWSKIJ: -La noi în familie nu desena nimeni, însă acestă dorinţă mi-a venit încă din clasele primare.Nici acum după atâţia ani încă nu am reuşit să aflu de unde a izvorât această frumoasă pasiune.

 

– Când ai început să lucrezi în tehnica pe care o foloseşti azi,o lucrătură fină şi minuţioasă ?

 

– În maniera asta am început să lucrez încă din anul 1960.Mi-a plăcut oraşul în care m-am născut şi am început să desenez şi să pictez clădirile vechi din Kiev.Am fost inspirat pentru că această temă mai târziu, mi-a adus o mare bucurie şi anume am fost coptat în Uniunea Pictorilor din Ucraina.Recunosc că această tehnică de ,,filigran”este o muncă grea,obositoare care însă în final îmi aduce mari bucurii.

 

– Se deosebesc pictorii din fosta Uniune Sovietică de ceilalţi ?

 

– Cred că da, pentru că mentalitatea şi pregătirea este alta. S-a făcut şcoală serioasă şi asta a dus la calitate.Poate că nu s-a făcut destulă reclamă in această direcţie şi arta rusă sau mă rog din fosta uniune nu este aşa de cunoscută în lume.

 

- Tu eşti din Ucraina, ţară vecină cu România, cunoşti pictori din ţara mea şi arta creată de ei?

 

– Cu părere de rău trebuie să-ţi mărturisesc că ştiu despre pictorii români doar din ce am învăţat la şcoală.Pentru mine cel mai reprezentativ rămâne Nicolae Grigorescu pe care îl consider un mare maestru al penelului, însă pe lângă el ştiu că sunt mulţi alţii.

 

– Cât lucrezi la un tablou,depinde de tehnica folosită,mărime sau ţine şi de alte condiţii ?

 

– Când încep un nou tablou, am mari emoţii de fiecare dată, se va naşte ceva….Sunt atent la alegerea temei şi mă gândesc ce tehnică voi folosi. De multe ori se întâmplă că acelaşi tablou îl fac în tehnici diferite şi spre bucuria mea în final toate sunt reuşite, sau cel puţin aşa zic eu.

 

– Cum este receptată arta ta în occident în general şi în Germania în special ?

 

– Lucrările mele în occident şi mai ales în Germania sunt recunoscute şi apreciate.Cred că sunt preţuit pentru tot ce fac şi de aceea fac cu plăcere munca mea.Lucrările mele se găsesc îm muzee,diferite instituţii şi mai ales în multe colecţii particulare din întreaga lume.Cele mai multe tablouri sunt în Ucraina ţara în care m-am format ca artist plastic.

 

- Eşti profesor universitar, studenţii tăi au şanse să ajungă artişti şi să-şi întreacă maestrul ?

 

-Şansă are fiecare student, însă apare de multe ori ceva ce frânează acest proces şi mai ales progres.

           Un pictor bun trebuie să aibe tărie de caracter, dorinţă mare, multă fantezie pentru pictură şi susţinerea cu toată fiinţa în acestă direcţie.

           Cu părere de rău nu întotdeauna este posibilă şi de aceea de multe ori un talent se poate stinge şi pierde.

 

– Dragă Victor îţi mulţumesc pentru acest interviu şi îţi doresc realizări pe mai departe,de asemenea iţi mulţumesc pentru portretul meu care l-ai executat în acuarelă în stilul care te caracterizează.

              Adalbert  GYURIS

A decedat Ioan Chirilă, luptător anticomunist pentru libertate

Posted by Stefan Strajer On February - 2 - 2012

La München

A decedat Ioan Chirilă, luptător anticomunist pentru libertate

 Autor: Ion Dumitru (Germania)

 IOAN CHIRILĂ

* 27 decembrie 1931 Crăsnăşeni, judeţul Fălciu (Vaslui)

† 21 ianuarie 2012 München

 Sâmbătă, 21 ianuarie, orele 22:10, la spitalul Großadern din München, în urma unui atac de cord, s-a stins din viață Ioan Chirilă, combatant cunoscut în exilul român, participant -alături de Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu şi Teodor Ciochină – la acţiunea anticomunistă de la Legaţia Română din Berna, Elveţia, 14-16 februarie 1955. Alte detalii vor fi posibile pe parcurs. În cazuri de urgenţă cei interesaţi se pot adresa fiului, Ioan Chirila Jr., e-mail: jc@sputnik-film.de

 Cu permisiunea şi cu toată compasiunea alături de familia îndoiliată, a fiului – Ioan Chirilă jr., fiicei – Natalia Kober, sorei – Maria Cosma şi a celor apropiaţi,

 Dumnezeu să-l ierte şi să-l aibe în pază!

 Ion Dumitru

München

 ANEXA I:

 Ion CHIRILĂ – scurtă biografie

 

Ioan CHIRILĂ, s-a nÎscut la 27 decembri 1931, în satul Crăsnăşeni, judeţul Fălciu (actualmente Vaslui). Tatăl, Ioan CHIRILĂ (născut în 1905 la Crăsnăşeni, comuna Tătăreni, judeţul Fălciu, a fost preot ortodox la Crăsnăşeni şi Leoeşti şi a făcut doi ani de detenţie la canal (între 1951-1953) şi mai apoi alţi trei ani de închisoare, ca anticomunist. Mama sa, Natalia CHIRILĂ (născută DRĂGOI, în 1900 la Huşi, judeţul Fălciu), a fost învăţătoare la Crăsnăşeni, com. Tătăreni. Ioan CHIRILA jr. a făcut şcoala primară şi elementară la Crăsnăşeni şi în Huşi, apoi liceul la Liceul „Cuza Vodă” din Huşi, trecând mai târziu la Şcoala “Profesională Economică”, tot din Huşi, pe care a absolvit-în 1950 cu succes. În anii 1949 şi 1950 a fost parte componentă de frunte a organizaţiei de luptă anticomunistă, în ilegalitate “Cruciada albă”, cu sediul la Iaşi, condusă de Dr. Niculescu.

 

În prima decadă a lunii iulie 1950, a fost emis de către Securitatea locală, ordinul de arestare a anticomunistului Ioan Chirilă şi a lui Dumitru Ochiu, bun prieten şi luptător în aceaşi cauză. Pe data de 31 iulie 1950, împreună au părăsit satul natal şi în noaptea de 6 august.1950, au trecut frontiera, în Iugoslavia, unde s-au predat autorităţilor jugoslave, fiind arestaţi şi ţinuti timp de 3 luni în închisoarea de la Zrenianin. În această teribilă închisoare l-au întâlnit pe Oliviu Beldeanu, cu care s-au împrietenit, iar după eliberare, au fost duşi în oraşul Vârşeţ, pentru 4 săptămâni, după care am fost repartizaţi la lucru în diferite oraşe din Serbia.

 

Pe data de 1 septembrie 1951, împreună cu Oliviu Beldeanu au reuşit să ajungă la Triest, unde au rămas în lagărul de refugiaţi „Gezuite”, până în octombrie 1953, când au reuşit să traverseze frontierele Triest-Italia, Italia-Austria şi Austria-Germania, ajungând la München.

 

În decembrie 1953, împreună cu Oliviu Beldeanu, a fost înrolat în trupele auxiliare franceze de la Konstanz – Germania, lângă graniţa cu Elveţia, de unde, după pregătiri minuţioase, în noaptea de 14 februarie 1955, la ora 24, împreună cu Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu şi Dumitru Ochiu, au ocupat legaţia comunistă română din Berna, Elveţia.

 

După 48 de ore de clarificări, tratative şi asigurări din partea autorităţilor elveţiene, că vor fi judecaţi în Elveţia şi nu vor fi extrădaţi în România (Republica Populară Română) – cum cerea  guvernul comunist de la Bucueşti – fiind acceptată condiţia de recunoaştere a acţiunii lor paşnice ca una cu caracter de protest contra îndreptării ideii comuniste spre dictatură şi totalitarism în R.P.R., s-au predat autorităţilor elveţiene.

 

În iunie 1956 a avut loc Procesul de la Berna, şi după două săptămâni, la 21 iunie 1956, s-a dat verdictul, Ioan Chirilă fiind condamnat la 2 ani şi 6 luni. După 20 de luni de închisoare, pe data de 16 octombrie 1956, a fost eliberat şi expulzat în Germania, ţara în care îi fusese acordat azilul politic. În România, a fost condamnat în lipsă – la moarte -, prin sentinţa penală Nr. 202 din 31 octombrie 1959, pronunţată de Tribunalul Militar al Regiunei a II-a Militară – Colegiul de Fond, în dosarul penal Nr. 2898/1959 şi deciziei penale Nr. 527 din 4 noiembrie 1959, pronunţată de Tribunalul Suprem al R.P.R., Colegiul Militar în dosarul penal 521/1959. În martie 1957 a plecat în Spania, locuind la Madrid, până în ianuarie 1960, răstimp în care s-a căsătorit cu Cocuţa, fiind cununaţi de scriitorul Vintilă Horia şi soţia acestuia. Ulterior, bolnavă de cancer, Cocuţa a decedat.

 

Din prima decadă a anului 1960, s-a stabilit în München, R.F. Germania, în calitate de cetăţean român cu statut de refugiat politic recunoscut, unde s-a recăsătorit cu Edith, şi a devenit tată a doi copii. A fost succesiv unul dintre membri activi din comitetele Asociaţiei Românilor Liberi din R.F.G. şi Berlinul Occidental, ai Acţiunii Creştin Sociale Române din Germania, ş.a., însoţind şi ajutând -după puteri – pe noii refugiaţi la autorităţie locale pentru efectuarea diverselor formalităţi, în căutarea de lucru, locuinţă ş.a. şi în nenumărate cazuri oferindu-le, pentru scurte perioade, găzduire în propria locuinţă. A lucrat ca recepţioner la diverse hoteluri din localitate până la pensionarea prematură, pe motive de sănătate. Ulterior, beneficiind de o pensie minoră, a trăit modest şi tot mai retras de tumutul învrăjbirilor fratricide din ultimii ani de exil şi din cei ai numitei “tranziţii” care a avut loc în ţară.

 

După graţierea condamnării la moarte şi clarificarea statutului de luptător anticomunist, reprimind paşaportul românesc, s-a bucurat însfârşit de şansa de a-şi putea vizita locurile natale, sora şi rudele rămase în viaţă, fiind unul dintre ultimii exilaţi politici care şi-a putut revedea Patria. A trăit în continuare, ca rezident român – cu sejur permanent – la München.

 

P.S.: 2 februarie 2012: ANEXA II.

 

La 14-16 februarie a.c., se împlinesc 57 de ani de când a avut loc acţiunea de la Berna, al cărei răsunet s-a bucurat de o amplă şi diversă ilustrare în luările de poziţii, în mass-media şi mijloacele de informare din acea vreme, în lumea întreagă.

 

Pentru informarea dumneavoastră redau mai jos, un fragment dintr-o relatare a unuia dintre numeroasele publicaţii din exil care au salutat această acţiune. Citez:

 

„I. Cine sunt cei patru dela Berna ?

 

Şeful grupului şi iniţiatorul acţiunii, Oliviu Beldeanu s-a născut la 16 Februarie 1924 la Dej, familia sa se trage însă din Maramureş. După ce a terminat liceul la Cluj, s-a prezentat voluntar pe front, la o unitate de transmisiuni în Crimea. A urmat apoi cursurile Şcoalei de ofiţeri de rezervă de Infanterie la Ineu-Arad, devenind ocotenent în  rezervă. După război, a studiat Artele Frumoase la Cluj, activând totodată în Tineretul Naţional-Ţărănist. Mai târziu, a colaborat la ziarul „Ardealul”, care apărea la Bucureşti sub conducerea lui I. Anton Mureşanu. Arestat de securitatea din Oradea, dar sub nume fals, reuşeşte să fugă în Jugoslavia, în 1948. Pe când se afla încă în închisoarea din Oradea, era condamnat  „în lipsă“ sub adevăratul său nume. Jugoslavii îl reţin pe Beldeanu până în 1951 când reuşeşte să fugă la Triest, unde organizează şi conduce „Asociaţia Românilor Liberi“. Împreună cu un grup de prieteni, vine în decembrie 1953 la München. Pleacă apoi în Baden-Würtemberg. Timp de un an de zile lucrează la pictarea unei biserici…

           

Ion Chirilă s-a născut la 27 Septembrie 1931 la Crăsnăşeni, în Jud. Fălciu. Elev al Liceului din Huşi, Chirilă este pus de responsabilul utemist să spioneze pe colegul său Dumitru Ochiu (născut la Huşi, în 1930). Se înrolează în acelaş grup de rezistenţă din care făcea parte şi Ochiu… Participă cu accesta la acţiuni de sabotaj… Fug împreună în Jugoslavia, în 1950. Tot împreună sunt şi la Berna…

 

Cel mai tânăr din grup, Soare Codrescu s-a născut la 16 Noiembrie 1932 la Maluri, în judeţul Severin. De meserie şofer mecanic, Soare Codrescu a fost până-n 1951, soldat grănicier. A trecuit în Jugoslavia înarmat… Constituiţi în grup de şoc, aceşti patru compatrioţi au trecut la acţiune fără sugestia şi fără sprijinul nimănui.

 

Un singur Front

 

Temerara acţiune dela Berna a avut darul să mobilizeze pe toţi cei cu simţire românească, fără nicio deosebire de apartenenţă politică. Românii din America, în frunte cu dl. Şofron Fechete, preşedintele Uniunii şi Ligii, au lansat liste de subscripţie şi au constituit comitete pentru apărarea celor dela Berna. La fel s-a întâmplat în Anglia, Franţa, în Spania, în Italia, în Turcia, în Grecia… Este locul să subliniem aci admirabila comportare a Grecilor din România şi a Elveţienilor din România care au ţinut, şi de data aceasta, să se declare solidari cu noi. Mesagii de simpatie şi ajutoare sosesc de pretutindeni, dela prietenii României şi dela luptătorii pentru cauza libertăţii. Avocaţi de seamă, din toate ţările, s-au înscris ca apărătrori la proces…  Pentru cauza românească şi acea a tuturor popoarelor  trădate şi vândute în procente, cei patru băieţi viteji dela Berna au făcut un serviciu de nepreţuit. Ei au reuşit să strângă într-un singur front, cu faţa la acelaş duşman, pe toţi Românii şi pe toţi combatanţii anticomunişti.”/…/

 

(Citat din articolul „După evenimentele dela Berna”,  Stindardul,  Anul II, Nr. 18/19 Aprilie/Mai 1955, p. 3)

 

Parte din vasta Bibliografie ce poate fi consultată:

 

Laurence Wilkinson, No Fruit More Bitter, Heinemann, London 1958;

Magda Neuweiler, Zwischen Galgen und Kreuz – Das Leben des rumänischen Freiheitskämpfers Oliviu Beldeanu;

Oliviu Beldeanu, Memorial anticomunist din închisoare, Editura Jurnalul Literar, Bucureşti 1999

Stejărel Olaru, Cei cinci care au speriat Estul – Atacul asupraa Legaţiei RPR de la Berna (februarie 1955). Cuvânt înainte de Adrian Cioroianu, Polirom, Bucureşti 2003

 

 

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… de Larry L.Watts

Posted by Stefan Strajer On January - 30 - 2012

Considerabile documente şi idei      

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… de Larry L.Watts

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

În 1985 am primit în Canada, de la editorul Ion Dumitru din München, două volume cartonate În serviciul  Mareşalului de Larry L. Watts, recomandate printr-o prezentare superlativă ce mi-a stârnit interesul. Pe măsura lecturii interesul s-a transformat într-o impresie puternică, de neuitat aflând despre România şi Mareşalul Antonescu, evenimente istorice documentate cum nu am auzit sau citit în România sau în străinătate. Cu această ocazie, am aflat despre autor că a fost trimis cu o bursă Fulbright în România să cerceteze problema Ion Antonescu şi România în vremea celui de al II-lea Război Mondial. Şi a făcut-o cum nu a mai făcut-o nimeni până la el; ca un om de mare caracter şi cercetător de elită. Îl recomand. 

În 2011, Larry L. Watts a surprins, uimit şi zdruncinat puternic cititorii români cu un volum istoric supra-documentat intitulat Fereşte-mă, doamne, de prieteni… apărut la editura bucureşteană RAO, rodul muncii de cercetare pe parcursul unui deceniu. Autorul îşi începe  prefaţa cu Cercetările pot conduce uneori mult mai departe decât se anticipa. Acest adevăr a fost de multe ori demonstrat până acum, dar lectura acestui volum ne demonstrează cât de riguros şi exigent autorul a împins cercetarea, şi mai ales cât de profund, plecând de la ideea războaielor subversive ale vecinilor noştri care, în permanenţă, au urmărit sfâşierea acestui vechi spaţiu latin.   

Volumul cuprinde 28 de capitole, aşezate în nouă părţi distinctive, în care găseşti date, evenimente, personalităţi, scrieri şi autori, surse bibliografice noi şi multe, încât fără nici un fel de rea intenţie, din contră, cu sinceră părere de rău, acest volum de peste şapte sute de pagini depăşeşte, din şi în toate punctele de vedere, tot ce au scris scriitorii, politologii şi istoricii români laolaltă după 1990. Din nou un cercetător străin ne dă o lecţie de tenacitate ştiinţifică, curaj civic şi ne prezintă adevărul istoric. Felicitări autorului. Citiţi.

Pentru mine, pentru scrierea mea, Cine tulbură liniştea Transilvaniei, ce este o replică, o contracarare documentată a segregaţiei, iredentismului şi revizionismului unguresc faţă de România, scrierea lui Larry L. Watts îmi este, ne este tuturor românilor interesaţi, de mare ajutor prin vasta bază de documente istorice, prin competenta şi pertinenta lor interpretare oferită, pentru cunoaştere, învăţătură şi răspândire. Referitor la Transilvania, autorul ne prezintă trei subcapitole, intitulate pe rând: Prima campanie transilvaneană 1918-1919, a doua campanie transilvaneană 1938-1940 şi a treia campanie transilvăneană 1944-1946, campanii în care ungurii revizionişti au avut ca aliat principal Rusia lui Lenin şi Stalin. Autorul nu se opreşte la ele ci, din nou tot atât de documentat, ne prezintă continuitatea revizionismului unguresc, prin orice mijloace, în problema Transilvaniei până în zilele de astăzi. Citiţi, meditaţi, consideraţi.

Fiind vorba de date istorice, documente istorice, puse la dispoziţia cititorilor de limbă română, voi păstra subtitlurile capitolelor folosite de autor, subliniind doar esenţialul lor, dar îmi permit să adaug idei şi comentarii personale, critic şi analitic. 

 

Prima campanie  transilvaneană  1918- 1919 (paginile 76 – 86)

 

La început, autorul face o scurtă biografie a evreului ardelean Bela Kun (şi-a auto maghiarizat numele din Kohn) care, fiind prizonier în Rusia între 1914-1917, a devenit comunist şi s-a înrolat voluntar în Armata Roşie. Împreună cu alţi prizonieri unguri au format grupul maghiar al partidului comunist rus, o rampă de pe care Lenin şi Trotski i-au lansat spre Ungaria, unde trebuiau să însămânţeze,  cultive şi fructifice o republică sovietică a sfaturilor, comunistă sui generis! La Budapesta, Bela Kun  a fondat partidul comunist ungar şi apoi o aripă transivăneană, comunistă în formă, iredentist-revizionistă în fond, din foşti prizonieri unguri din Transilvania. În obiectivele comuniştilor unguri, ce au prins rădăcini la Budapesta, au intrat şi operaţiuni paramilitare şi teroriste împotriva autorităţilor şi populaţiei române din Transilvania. Document: în Ianuarie 1919, o brigadă din Divizia Szekler şi foşti prizonieri unguri la ruşi au organizat un atac anti-românesc la Zalău, judeţul Sălaj. Eşec. După acest eşec comuniştii unguri au hotărât să treacă la o alianţă ideologică şi militară completă cu Rusia Sovietică prin care, împreună, au plănuit şi acţiunile militare de cotropire şi anexare a unor teritorii româneşti. Armata roşie ucraineană să atace România prin Bucovina şi să facă joncţiune cu armata roşie a lui Bela Kun care va intra prin Transilvania, iar, în urma victoriei comune, ucrainenii să ia Bucovina iar ungurii Transilvania. Lenin, care lansase decretul păcii cu Germania, pentru a debloca armata ţaristă din războiul mondial şi a o folosi în scopurile extinderii revoluţiei sovietice, prin forţă şi teroare, este de acord cu acest plan ca Bucovina şi Basarabia să fie atacate  de armata roşie ucraineană pentru anexare şi Bela Kun primeşte acelaşi acord pentru Transilvania. Fără să mai aştepte, fără declaraţie de război, în aprilie 1919 armata  roşie a lui Bela Kun atacă România, dar în decurs de două săptămâni este aruncată înapoi, până peste Tisa. A doua oară, în iulie 1919, când Rakovski, comandantul armatei roşii ucrainene, dă un ultimatum României să evacueze imediat Basarabia, Bela Kun cu armata lui atacă din nou România. De data aceasta armata română nu se mai opreşte la Tisa, respinge şi înfrânge definitiv armata lui Bela Kun în pusta ungară, intrând victorioasă în Budapesta. Bela Kun fuge în Austria, de unde se plânge lui Lenin că înfrângerea lui, a ungurilor, a comunismului în Ungaria se datorează lipsei de o susţinută cooperare din partea lor.

După Bela Kun a urmat Miklos Horthy care, de la început, a formulat un memorandum strategic de refacere a Ungariei, în care considera România inamicul numărul unu al Ungariei. România, care i-a scăpat de republica sovietică şi fără de care el, Miklos Horthy, niciodată nu mai ajungea regent, al treilea şi ultimul regent al Ungariei. 

Un proverb românesc: Nu mă lăsa să mor, că nu te-oi lăsa să trăieşti… zice bine…

 

A doua campanie transilvăneană 1938-1940 (paginile 121-140)

 

Larry L. Watts citează din A History of Modern Hungary 1929-1945 Moscova a început să-şi declare sprijinul pentru revizionismul teritorial al guvernului Horthy  încă din 1938, în ideea să prindă România în cleşte, având în vedere că, în acelaşi timp, Cominternul făcea presiuni împotriva României pentru cedare de teritorii URSS-ului şi Bulgariei!! După acest semnal din partea Moscovei, Consiliul Suprem al Apărării a lui Horthy  întocmeşte proiecte ale unor convenţii militare cu URSS-ul, pentru coordonarea momentului atacului asupra României. După proiecte, ce sunt avizate favorabil de ambele părţi, urmează planuri detaliate ale acţiunilor militare şi mai apoi, se află pe căi diplomatice, că ambasadorul sovietic la Budapesta încurajează Ungaria să treacă la acţiune militară împotriva Transilvaniei

În acelaşi timp, Ungaria s-a apropiat diplomatic şi de Germania, prin convenţii şi alianţe, cunoscând bine şi apetitul lui Hitler pentru schimbarea frontierelor în Europa.  După aranjamentele diplomatice, Horthy şi prim-ministrul Gombos, îi spun direct lui Hitler despre pretenţiile lor asupra Transilvaniei, mergând până acolo încât susţin că în Transilvania populaţia majoritară este cea ungară. Hitler nu se lasă convins de retorica lor şi îi  întreabă, dacă ei cred că singuri pot să învingă România într-o confruntare directă. Se lasă tăcere şi răspunsul nu mai vine. După tăcere, care era un răspuns, Hitler le promite că îi sprijină, contra sprijin, printr-un arbitraj, nu printr-o confruntare armată, fiindcă un război în această parte îi încurca planurile, şi aşa încurcate prin iraţionalitatea lor militară. Horthy şi Gombos, apoi Horthy şi Teleki au ascultat sfatul lui Hitler, acceptând calea arbitrajului având asigurat suportul lui Hitler şi a lui Mussolini, în locul războiului direct la care erau împinşi de ruşi. Pentru o imagine mai clară a situaţiei europene din acel moment trebuie subliniat că Hitler nu dorea război în apropierea câmpurilor petrolifere române, în timp ce Stalin ar fi dorit un conflict armat între Ungaria şi România, ce ar fi fost un bun pretext să ajungă la câmpurile petrolifere române, motivând germanilor că doar sprijină pretenţiile justificate ale ungurilor. Şi aşa s-a ajuns la acel nefast dictat din 30 august 1940, prin care monarhia şi guvernul românesc au cedat Nord-Vestul Transilvaniei  Ungariei, adică 42.243 kilometri pătraţi ce cuprindea peste 1.300.000 de români, 480.000 de unguri, 450.000 saşi, 150.000 evrei şi sub 200.000 diferite alte etnii. Aceste numere de recensământ, rotunjite la urmă în plus, arată elocvent în procentaje că: românii erau mai mult de jumătate din populaţie cedată, pe când ungurii abia că ajungeau o cincime  din  populaţia transilvăneană! Dacă se adaugă, cum corect se obişnuieşte, şi datele istorice ale atestării vechimii  populaţiilor în acel teritoriu, este clar că a fost un dictat prin forţă, profund nedrept. Iar dacă cunoaştem în amănunt evenimentele din jurul şi timpul dictatului, soarta românilor ardeleni sub acest dictat, este indubitabil că: Hitler şi Mussolini au fost satrapi satanici, Horthy şi guvernul lui revizionist nişte căpetenii barbare, iar Regele Carol al II-lea, camarila şi guvernele lui principalii vinovaţi de acest dictat!! 

Cine nu mă crede să umble sănătos, cine se îndoieşte şi vrea să-şi risipească îndoielile să citească cel puţin pe  Milton L. Lehrer şi Larry L. Watts şi sunt convins că va descoperi cât de vinovată a fost monarhia, camarila, guvernele şi o parte din elitele culturale româneşti între   1927 şi 1947. Întâi, au privit cu superficialitate şi nepăsare  propaganda, manifestările şi acţiunile subversive ale  iredentismul şi revizionismul ungurilor (asemenea celor din prezent, n.r.). Al doilea, serviciile româneşti de informaţii le-au adus la cunoştinţă reţeaua, conexiunile şi centrii iredentismului din România şi străinătate, dar au rămas fără reacţie, decizie sau au schiţat doar ambiguităţi verbale. Regele Carol era obsedat cum să lichideze mişcarea naţional-creştină legionară şi împreună cu lacheii lui au  trecut la arestarea şi asasinarea conducătorilor şi personalităţilor marcante ale Mişcării Legionare, dar nu l-a preocupat şi nu a dispus, cum ar fi trebuit, începerea unei campanii de contracarare, pe plan intern şi internaţional, a propagandei anti-româneşti a ungurilor revizionişti. Dacă regele nu a dat tonul, nici guvernele lui nu au deschis gura. Diplomaţia romanească, cu puţine excepţii, a sesizat şi semnalat formal şi anemic acţiunile şi propaganda ungurească, fără  să contracareze cu documentaţia istorică şi demografică pe care o aveam, dar nu a fost folosită. Trebuia, dar nu s-a făcut, să fie invitaţi în România toţi ziariştii şi scriitori străini care ne acuzau prin presă, radio, tipărituri de discriminare şi opresiune a minorităţilor conlocuitoare, să se informeze la faţa locului. Revin la nefastul rege, care, atunci, când s-a aflat în vizită la Hitler a fost interesat doar de poziţia cancelarului faţă de Mişcarea Legionară, nu de revizionismul lui Horthy care venise, cu clopul în mână, la Hitler pentru Transilvania. Mai departe cunoaşteţi istoria…

Superficialitatea şi delăsarea autorităţilor române ani de zile în această majoră problemă au dus la Dictatul de la Viena. Atunci, în al doisprezecelea ceas s-au trezit, speriaţi.

S-au trezit degeaba. Aşa se vor trezi într-o zi şi actualii guvernanţi.

 

A treia campanie transilvăneană  1944-1946 (paginile 141-189)

 

Ianuarie 1943 a fost placa turnantă a frontului în Rusia. Contraofensiva Armatei Roşii a fost nimicitoare pentru armatele germane, italiene, române şi ungureşti. Germanii au pierdut 450.000 de combatanţi la Stalingrad iar Ungaria aproape 150.000 la Voronej pe Don. Din acel moment conducătorii Ungariei au căutat portiţe de ieşire din război, dar să nu piardă teritoriile câştigate prin arbitraje. Serviciile speciale şi diplomaţia ungurească au căutat, cu asiduitate şi reuşit, să se apropie de Moscova prin legăturile comuniste rămase de la Bela Kun, prin  fabricarea unor falşi comunişti de conjunctură, prin manipulări parşive şi delaţiune.

Baronul transilvănean Ede Atzel, comandantul Rongyos Garda (Garda zdrenţuroşilor) cea mai reacţionară şi brutală formaţiune anti-românească, era unul dintre oamenii de încredere a lui Horthy, şi a fost trimis la Moscova, în secret, unde a luat contact cu şeful  spionajului militar, generalul Feodor Kuzneţov şi în schimbul informaţiilor militare pe care i le-a dat, a obţinut asigurări că Armatei Române nu i se va permite ocuparea Nord Vestului Transilvaniei, şi în plus, administraţia, poliţia şi jandarmeria ungurească nu va fie înlocuită cu una românească. Fără îndoială, pentru asemenea asigurări baronul revizionist a dat multe informaţii militare despre armatele germane şi române, cu care cele ungureşti în acel moment, erau aliate pe frontul din Rusia. Ulterior Horthy a trimis un general în fruntea unei delegaţii la Moscova  pentru un armistiţiu iar sovieticii au aprobat cu satisfacţie acordul Kuzneţov- Atzel anterior.  

Aşa s-a făcut istoria, nu cum au scris-o unii şi alţii, iar ceea ce a urmat a demonstrat din plin acordul Kuzneţov – Atzel după 23 August 1944, când regele Mihai a dat pe mâna ruşilor pe Mareşalul Ion Antonescu şi Armata  Română, indubitabil exemplu de trădare a ţării. Larry L. Watts citează din Armata Roşie în România: „…într-o întâlnire de 15 minute de la Târgu Mureş, pe data de 11 noiembrie 1944, autorităţile militare sovietice au înlocuit fără multe vorbe administraţia românească proaspăt instalată şi le-a ordonat să elibereze întreg teritoriul Transilvaniei”. Citiţi dragi compatrioţi, şi adăugaţi că, în acel moment Armata Română împreună cu armata sovietică eliberatoare luptau împotriva fasciştilor germani şi aliata lor, viteaza armată ungară!! Şi faceţi şi diferenţa între energia şi căile ungurilor pentru obţinerea  Transilvaniei şi nepăsarea Regelui Mihai, care la Bucureşti benchetuia fără ruşine cu generali ruşi şi proaspeţii lor comunişti aduşi drepţi consultanţi. În acelaşi timp la Cluj, Miklos Goldberger instalat de sovietici în fruntea comitetului regional al comuniştilor acuza noua administraţie română ca fiind colonizatoare, reacţionară şi fascistă ceea ce armata eliberatoare sovietică nu va admite, şi pretindea că proletariatul maghiar şi român solicită o Transilvanie independentă, care având o frontieră comună cu URSS ar putea fi şi ea inclusă. Orice, numai Transilvania să nu aparţină României, iar Moscova prin Teohari Georgescu a transmis că Transilvania nu poate fi recâştigată decât ca parte constitutivă a Uniunii Sovietice. Până şi Gheorghe Gheorghiu Dej a dezaprobat vehement această hotărâre, numai Regele Mihai se ţinea de coada comuniştilor, începuse mai de mult cu Dolly Chrissoleghos pupila Anei Pauker şi a lui Emil Bodnăraş. Şi toate acestea au fost numai începutul instalării unui protectorat sovietic în Transilvania, administrat de unguri, protectorat temporar până la înglobarea Transilvaniei în sânul marii familii a popoarelor sovietice, era începutul unei noi dictaturi comuniste, anti-româneşti, în timp ce Armata Română era folosită de Stalin şi Molotov drept carne de tun în Hungaria şi Cehoslovacia pentru gloria Armatei Roşii, a Moscovei.

În acelaşi timp în Transilvania de Nord, peste care trecuse frontul şi Horthy fuse îndepărtat de la conducerea Ungariei, toţi horthiştii transilvăneni au devenit comunişti, mari comunişti, pe cât de mari hothişti au fost!! Şi astfel, la  începutul anului 1945 la Cluj, au format un parlament  comunist, independent pentru Nordul Transilvaniei Liber şi Independent. În Maramureş, ucrainenii cu complicitatea comandamentului sovietic din zonă, au cerut anexarea  Sighetului şi a unei părţi a Maramureşului la Ucraina ameniţând majoritatea românească în caz de refuz cu arestarea, deportarea sau moartea! 

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni că de duşmani mă păzesc eu  zic şi românii, cum zic şi alte naţii prin Europa.  Din nefericire, Dumnezeu nu ne-a ferit de prieteni, ba mai mult a râs de noi când a auzit că îi numim eliberatori!! Cât priveşte, cum ne păzim noi de duşmani, să nu mai vorbim că e tristeţea pe pământ. Cine nu crede să citească istoria românilor de la Carol al II-lea şi fiu-său, Mihai, până acum, sub Iliescu, Constantinescu, Băsescu.   

            ***

Larry L. Watts  şi după aceste trei perioade transilvane continuă etalarea adevărurilor istorice despre prietenul cel mare, URSS, şi prietenul mai mic, Ungaria, în care cel mare ne ţine de gât iar cel mic ne dă picioare-n cur, iar noi înghiţim totul mioritic. Aşa a fost sub Carol şi Mihai, aşa este şi după 1989 sub Iliescu, care a recunoscut Basarabia ca stat independent în loc să sprijine reunificarea cum au făcut germanii între ei, Constantinescu, tras de nas de Adrian Severin, a cedat Nordul Bucovinei cu românii bucovineni cu tot, cât despre Băsescu pentru nişte amărâte de mandate de preşedinte de Cotroceni lasă udemereul să taie şi spânzure cum vor ei în România. Aceşti trei preşedinţi au atins cea mai abjectă formă de laşitate. Pe lângă ei, Dej (în 1964), şi mai ales, Ceauşescu (începând cu 1968) au fost  nişte patrioţi incontestabili ai României. Fac această comparaţie cu mâhnire, dar aceasta este un adevăr istoric.    

(Decembrie 2011, Winnipeg – Canada)

 

PS. După război, englezii şi francezii, cu americani cu tot, au spus: fereşte-ne, Doamne, de prieteni… Au spus-o degeaba şi târziu, i-a costat treizeci de ani de război rece cu marele lor prieten de la răsărit, URSS-ul, şi încă nimic nu-i sigur, cu o singură excepţie: restul e îndoielnic!! 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors