Dincolo de limite. Basarabia la capătul disperării

Posted by Stefan Strajer On January - 26 - 2017

Dincolo de limite. Basarabia la capătul disperării

Autor: Galina Martea (Basarabia)

Fără a da careva nume concrete, Basarabia după douăzeci și cinci de ani de independență este în pragul unor schimbări radicale, în pragul unor schimbări care ar putea stopa și care ar putea distruge până în talpă aspirațiile de reîntregire a neamului românesc. Este o situație cât se poate de critică care ar putea provoca mari neînțelegeri între păturile sociale, acestea fiind deja dispersate în diverse orientări politice și nu numai. Totodată, conform realității existente, este o stare a lucrurilor favorabilă pentru o bună parte a clasei dominante, însă nefavorabilă pentru poporul român din Basarabia. Discordia creată s-a realizat în urma alegerilor prezidențiale din 13 noiembrie 2016, iar debutul schimbărilor a început să devină real din momentul inaugurării noului președinte de țară. Astfel, situația existentă a luat o întorsătură radicală prin care evenimentele social-politice decurg sub o notă deosebit de tristă, iar poporul, în mod special poporul român din Basarabia, este nedumerit de tot ceea ce se întamplă. În același timp, aproape întreaga clasă politică, indiferent de orientare, s-a abatut de la convingerile prestabilite, astfel creând impesia de indiferență totală față de tot ceea ce se întâmplă, față de interesele și valorile naționale, față de necesitățile poporului băștinaș. Cu atât mai mult, partidele de dreapta, centru-dreapta, extrem de divizate și mărunțite fără rost, nu mai formează o unitate indisolubilă care ar promova în modul cel mai hotărât problema de reîntregire a neamului românesc și, în același timp, de menținere a unei poziții ferme către valorile occidentale. În modul acesta situația creată în cadrul țării deschide drumul larg și deplin partidelor de stânga, centru stânga, care dețin o majoritate prin mandatele din Parlamentul Moldovei și care, totodată, promovează o politica mai mult sau total orientată către răsărit. În acest sens, cu o mică abatere, dacă să ne referim la activitatea, ideologia și convingerile partidelor politice, atunci s-ar presupune, în mod normal, că fiecare orientare politică are dreptul de a promova tot ceea ce îi este specific caracterului propriu. Dar, totodată, este regretabil faptul că partidele politice atât de dreapta, cât și de stânga nu-și onorează în mod obiectiv promisiunile prestabilite în tot ceea ce ține de fenomenul politicii abordate, curent ce are tangență în problemele unui stat. Cu atât mai mult, dacă să ne referim la interesele naționale/valorile culturale naționale/valorile identitare naționale, atunci, indiferent de orientarea politică, partidele politice ar trebui, în mod normal, să se coaguleze și să pledeze pentru un scop comun și acea mișcare care ar stimula și motiva în sens pozitiv situația socială și, nu în ultimul rând, înlăturarea dezastrului economic/social/politic care se află la un nivel înspăimântător în cadrul țării. Cu atât mai mult, un președinte de țară venit în capul puterii ar urma să fie preocupat, în mod prioritar, de bunăstarea poporului și înlăturarea consecinșelor nefaste ce au dominat țara și anume: sărăcia, corupția, inflația, lipsa locurilor de muncă, degradul social-uman, etc; ar urma să fie interesat și obligat să mențină, să promoveze și să păstreze în mod distinct valorile naționale; și, nu în ultimul rând, să continue și să promoveze/înainteze acele acțiuni care au fost concepute odată cu proclamarea independenței din 1991. În acest sens, este extrem de necesar de a prelungi cursul evenimentelor și al acțiunilor care să răspundă necesităților reale ale poporului și anume: menținerea valorilor identitare naționale ce sunt caracteristice propriei țări. În cazul dat, poporul român din Basarabia, cât și întreaga țară sub numele de R.Moldova, fiind parte componentă a tot ceea ce este latinesc sau mai bine zis a tot ceea ce este de origine latină, are tot dreptul să pretindă către valorile identitare românești, în consecință, reunificându-și destinele precum în cazul nemților/a Germaniei, exemplu cât se poate de onorabil. Însă tendința de a te reuni cu alte culturi și tradiții cum ar fi cea slavonă, de exemplu, ceea ce dorește să realizeze noul președinte al R.Moldova, aș spune că nu este absolut deloc o aspirație rezonabilă. Cu certitudine, nimeni nu are nimic contra culturii slavone, dincontra este foarte bine văzută în sistemul de valori multinațional și, nemijlocit, foarte bine apreciată și cu multă noblețe la nivel mondial. Dar totuși, noi suntem latini și locul nostru este în altă parte, acolo unde există cultura latină, limba română, acolo unde este suflarea și sângele dacilor. Vrem sau nu vrem noi acest lucru, însă toate acestea sunt ale noastre din moși-strămoși. O altă parte a problemei este că se pot menține relații de prietenie, de colaborare economică, etc., cu țările dinspre răsărit, acest lucru nimeni nu-l poate interzice. Însă, mai grav este cazul atunci când lucrurile se confundă și vin interpretate sub o anumită intenție sau un anumit scop personal. În acest caz, situația devine cu adevărat tragică, iar rezultatul final ar putea fi destul de dramatic pentru poporul român din Basarabia. Sub aspectul acestei intenții care, posibil, ar putea fi realizată cu adevărat în practică, ar impune procese și schimbări istorile ce vor recăpăta o formă absurdă/necontrolată a evenimentelor care vor fi în contradicție cu păturile sociale și președintele țării.

Basarabia

Astfel, de la o zi la alta schimbările istorice ale proceselor sociale și politice din R.Moldova devin tot mai pronunțate, oscilând cu accente tot mai negative în existența poporului, în mod special al celui băștinaș, deci al poporului român din Basarabia. Poporul adus la limita disperării înfruntă enorm de greu modificările ce au loc în cadrul țării după alegerile prezidențiale din 13 noiembrie 2016, acestea apasând și mai nemilos în existența socială/cotidiană. Strigător la cer ar fi prea ușor de spus, însă există și o altă latură care nu mai poate fi tolerată, aceasta provocând revoltă și indignare totală în rândul maselor prin faptul că noul președinte de țară nu-și mai aduce aminte de promisiunile făcute în campania electorală din toamna anului 2016. Dar și mai trist, noul președinte de țară a început să implementeze reguli de joc în administrare destul de provocatoare pentru propria țară și propriul popor. Necătând la altele, una din ele este intenția/declarația de a anula Acordul de Asociere a R.Moldova cu Uniunea Europeană, privind libera circulație a cetățenilor în țările dezvoltate ale Europei (http://www.agerpres.ro/externe/2017/01/18/declaratiile-lui-igor-dodon-despre-anularea-acordului-de-asociere-la-ue-denuntate-de-politicieni-din-r-moldova-11-56-19). Implementarea în practică a acestei declarații ar fi extrem de gravă pentru cetățenii din Moldova, deoarece aceasta este unica posibilitate în salvarea vieții de sărăcie/mizerie și nedreptate socială în propria țară, astfel emigrând spre țările Occidentului. Este cazul de menționat că exodul masiv al populației spre alte țări a crescut și mai mult în ultimul timp. Potrivit unui studiu realizat de Organizația Națiunilor Unite, R.Moldova este lider la nivel mondial în topul țărilor care pierd zilnic cei mai mulți cetățeni, respectiv, în fiecare zi țara rămâne fără 106 cetățeni, migrația fiind fenomenul principal al existenței (http://www.timpul.md/articol/oamenii-pleaca-din-r–moldova-ca-sa-nu-mai-revina-98152.html). Dacă această intenție privind anularea Acordului sustenționat va deveni o realitate, cât și alte lucruri care tind de a fi realizate de președintele actual al țării, atunci ne întrebăm: care va fi soarta reală de mai departe a cetățenilor din Moldova?

be73104dd9e1ce01caf023c482738cb4-l-465x390

Foto. Imagine a unei date istorice dureroase in istoria Romaniei

Necătând la întrebări și răspunsuri, la certitudini și incertitudini, întrebarea de ultimă oră și întrebarea de bază este: cine va salva poporul român din Basarabia, cine va salva Basarabia de curenții provocatori ce distrug nemilos identitatea și valorile naționale, astfel lovind puternic în libertatea și dreptul omului la o viață decentă pe propriul pământ strămoșesc?

maresalulionantonescu14-distrugerisovietice-www-tribuna-basarabiei-ro

Luând în considerație faptul că partidele politice de dreapta, centru-dreapta la ora actuală sunt minimalizate în decizii, atunci s-ar presupune că unicul organ hotărâtor în salvarea situației create ar fi Sfatul Țării – 2, care pledează cu adevărat pentru reîntregirea neamului românesc și pentru salvarea poporului român din Basarabia – popor care se află la răscruce de drumuri și într-o situație extrem de precară care depinde de voința cuiva și de împrejurări neprevăzute. Cu siguranță, este și va fi foarte greu de realizat acest lucru în condițiile când puterea statală/puterea prezidențială pledează pentru o altă orientare. Asemenea condiții social-politice impun reguli de decizie care contravin necesităților reale ale poporului.

G.Martea,foto 45,Art,jpg

Foto. Galina Martea

Aniversarea Cenaclului Românesc „Mircea Eliade” din Denver, Colorado

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2017

Aniversarea Cenaclului Românesc „Mircea Eliade” din Denver, Colorado

 

Abia s-au stins acordurile Periniței cu care s-a încheiat elegantul revelion organizat în sala socială a Bisericii „Sf. Dimitrie cel Nou” de lângă capitala statului Colorado al Americii, că forfota pregătirilor anunța în 8 ianuarie 2017 prima reuniune culturală a Cenaclului „Mircea Eliade” în noul an. Ing. dr. Răzvan Sîrghie a pregătit o prezentare în power point a activității Cenaclului, acum când tocmai se împlinesc cinci ani de când profesorii Sebastian Doreanu și Simona Sîrghie, împreună   cu preotul Ioan Bogdan, au pus bazele noii structuri culturale din dorința de a întreține interesul pentru literatura, istoria și, în general,   pentru cultura și arta noastră națională. Așa cum anunța afișul manifestării, invitatul special era doamna conf. univ. dr. Anca Sîrghie, sosită de la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu și care tocmai povestea cu încântare cât de frumoase au fost Sfintele Sărbători de Iarnă în această comunitate a conaționalilor noștri, care, vestimentați în costume naționale, timp de câteva zile, au trecut cu colindul pe la casele celor dornici să-i primească, așa cum cere tradiția. Fără precedent a fost și spectacolul artistic al copiilor de la Școala duminicală în ziua de Crăciun când doamnele Bianca Bogdan, Lavinia Ball, Simona Sîrghie și Geta Popa au pregătit în detaliu sceneta susținută de vreo 30 de copii, actanți cărora Moș Crăciun le-a adus daruri desfătate.

Tot de la Școala duminicală la primul cenaclu al noului an copiii Sabrina Miklos, Paula Maxim și Daniel Bogdan au recitat versuri din poeziile lui Mihai Eminescu, spre emoția asistenței. Tema conferinței anunțate a fost „Mihai Eminescu și fratele lui mai mic, Lucian Blaga”, titlu care a stârnit curiozitatea participanților prin ineditul ideii, după cum remarcase directorul Sebastian Doreanu, dând cuvântul oaspetelui sibian. Anca Sîrghie a atribuit sintagma „fratele mai mic”, Lucian Blaga, tocmai poetului de la Lancrăm, care atunci când era întrebat de prieteni de ce nu se consideră o personalitate mai valoroasă decât Mihai Eminescu, pentru că a creat un sistem filosofic bine structurat, este cel mai mare dramaturg expresionist al culturii române și a publicat numeroase cicluri de poezie, el răspundea imperturbabil că se socotește nu altceva, ci doar „fratele mai mic al lui Eminescu”.

IMG_2905

Foto. Scriitoarea Anca Sîrghie conferențiind la Denver Colorado

Conferențiarul a precizat că între Eminescu și Blaga, cei doi poeți-filosofi, există niște apropieri de biografie artistică, de la copilăria rustică la paradigma germană a formării lor și atracția pentru mitul autohton, cronotopul eminescian fiind Dacia, iar Blaga pivotând pe conceptul de „țară”. După ce au debutat amândoi la vârsta de 15 ani, atât Eminescu cât și Blaga au întocmit câte o culegere de folclor pentru uz personal, semn al înțelegerii tezaurului de frumuseți pe care îl cuprinde lirica populară.

Admirația mai tânărului Blaga față de personalitatea lui Eminescu nu s-a manifestat ca o atitudine abstractă de prețuire. Dimpotrivă! Putem afirma că nimic nu a lipsit din arsenalul blagian al admirației față de „fratele său mai mare” în ale poeziei românești, Mihai Eminescu, pe care l-a editat, l-a tradus în limba germană, gest artistic pentru care în 1935 i se oferă Premiul Hamangiu din partea Academiei Române. Blaga l-a apărat polemic pe Eminescu împotriva primului denigrator, Alexandru Grama de la Blaj, așa cum în timp nu au făcut decât Șerban Cioculescu și D.R.Popescu. Nu mai puțin, Blaga l-a apreciat pe Poetul-Luceafăr în studiile sale, ca și la date calendaristice sărbătorești ori în discursuri solemne. Atunci când răspunde la discursul de recepție al lui N. Crainic primit în Academia Română în 22 mai 1941, Blaga apreciază că „legăturile gândirismului, zic, cu trecutul, se trag de la marele copac: Eminescu”. Tot în acel discurs revine asupra ideii, trimițând la versul „povești și doine, ghicitori, eresuri”. Este o dovadă că Lucian Blaga îl purta pe Eminescu în suflet, ca permanent reper. În concluzia conferențiarei sibiene, Lucian Blaga a adus o contribuție substantială la susținerea lui Eminescu, apărat cu instrumentele fabulei-pamflet și promovat într-o diversitate impresionantă de forme, cum prea puțini dintre urmașii lui au făcut-o.

Intrând pe un teren al speculației ideatice, Anca Sîrghie a apreciat că succesiunea Eminescu-Blaga și continuitatea lor era una legică. Dacă finalul secolului al XIX-lea este așezat sub strălucitul triumf eminescian, atunci Blaga va strălumineze anul 1919 cu dublul lui debut, cel poetic cu Poemele luminii și ca filosof cu aforismele intitulate Pietre pentru templul meu, admirabil primit de presa culturală a momentului, care vede în el un tânăr ardelean care „înalță brațe de energie spre tainele lumii”.

Eminescu și Blaga au fost doi excepționali creatori de limbă românească, tocmai pentru că au înțeles importanța ei. Despre această zestre încredințată de înaintași, respectiv de poeții „ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”, Eminescu va aprecia că ea este „măsurariul civilizației unui popor”, socotind că „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”, ea dezvoltând cugetarea neamului care o vorbește. La rându-i, L. Blaga definea limba drept „întâiul mare poem al unui popor”. Plămădind-o, fiecare dintre cei doi poeți a zămislit universul lui liric inconfundabil, pentru că ei au fost înzestrați cu o vocație creatoare, au avut sensibilitate la misterul cosmic, la esențele de adevăr ale mitului, iar saltul pe care l-au marcat, glisând de la sensul propriu la cel figurat, metaforic, al cuvântului românesc, susține revoluția la care au supus ei graiul strămoșesc. De acolo de unde îşi trimite razele spre noi, românii de pe diferite meridiane ale Terrei la început de secol XXI, Eminescu ne priveşte îngăduitor, ştiind că versul său ne poate oblădui rănile sufletului, ne este imbold în luptele cotidiene, iar cuvântul său de publicist al secolului al XIX-lea este şi astăzi mai actual ca niciodată. Călin Georgescu, director executiv ONU, într-un interviu recent nu ezită să-l considere pe Eminescu „cel mai mare om politic al națiunii române.”

P1110738

Foto. Un grup de participanți la aniversarea Cenaclului

Dacă întoarcem faţa de la marele Emin, avem numai de pierdut, pentru că ne vom lipsi de o pildă sublimă, cea mai înaltă în slovă românească, de a trăi pentru un ideal de nobilă demnitate. Aşa este admiraţia pentru natura izvoarelor și a lacurilor cu nuferi din Povestea codrului, Lacul, Freamăt de codru şi a malului de mare din Mai am un singur dor. Eminescu a pictat în cuvânt poezia codrilor de aramă în Călin-file de poveste şi a cerului cu luna-regină și cu luceferi din elegia Melancolie, alături de iubirea ca „floare albastră”, înţeleasă în complexa ei accepţie de „dulce durere”. Nimeni nu ne-a apropiat ca Eminescu de patria identificată cu limba „ca un fagure de miere” şi nu a cultivat în conştiinţele celor tineri admiraţia pentru un trecut dramatic, în care el vedea înaintând „falnic armia română” în înfruntările cu cotropitorii de veacuri din Scrisoarea III. Lecţia existenţială a versului eminescian din Scrisoarea I și din Luceafărul te îndeamnă şi astăzi să rămâi „privitor ca la teatru” din Glossă în faţa degringoladei groteşti a politicului şi să trăieşti având în faţă „de-a pururi ziua cea de azi”, care este în orice timp şi indiferent de generaţie pivotul tuturor împlinirilor tale.

În mod cert, posteritatea a așezat altfel valoric pe cei doi creatori de geniu, căci ceea ce a însemnat Mihai Eminescu pentru lirica românească a secolului al XIX-lea, va fi Lucian Blaga pentru secolul XX. Ca două entități distincte și creatori singulari care au ridicat prin forță metaforică spiritualitatea românească la nivelul valorilor universale, ei au avut clare apropieri elective, iar „frate mai mic” a fost Lucian Blaga numai ca așezare calendaristică. Ei s-au născut poeți, cultura fiind mediul lor de viață. Despre Eminescu, G. Călinescu afirma că este „cel mai cult dintre poeții noștri, cu cea mai ridicată putere de folosire (creatoare) a tuturor factorilor de cultură”. Ei au provocat o revoluție metaforică, făcând posibilă, prin deschiderea creată, evoluția ulterioară a lirismului românesc. În marea trecere spre eternitate, romanticul Eminescu, acel „fulger neîntrerupt” luminând „calea timpilor ce vin” și expresionistul Blaga, căutătorul de „stele-n apă”, stau cu cinste alături, frați legitimi ai aceleiași mame, marea Poezie.

După o conferință densă ca documentare, susținută de 25 note bibliografice, conferință ascultată cu o atenție încordată și aplaudată de asistență, a venit momentul recitalului interactiv, care a pus în lumină preferințele membrilor cenaclului pentru versurile celor doi poeți. S-a cântat Sara pe deal cu întreaga asistență, s-au recitat versuri din memorie, căci doamna profesoară Elena Vasiliu știe și la vârsta înaintată pe care a împlinit-o, chiar trăind departe de țară, textul poeziei „Veniți după mine, tovarăși” de L.Blaga, poezie pe care a și interpretat-o pentru a atrage atenția participanților asupra frumuseții ei. Participanții de toate vârstele au citit versurile lor preferate, vârstnicii dovedind o pasiune ce pare că nu s-a clintit întreaga lor viață pentru poeziile eminesciene, care le pot alina și astăzi nostalgiile și neliniștile. Recitalul de poezie a fost susținut de Georgeta Popa,  Natalia Maxim, Pr. Ioan Bogdan, Monica Doreanu, Simona Sîrghie și Patricia Bratulescu.

Domnul Mircea Fotino și-a amintit răstimpul celor aproape cinci decenii, când el cu soția erau singurii români din Denver și se bucură să vadă ce oază de cultură s-a creat în ultimii 5 ani prin activitatea cenaclului, la care sunt invitați scriitori locali sau sosiți din țară. Directorul Cenaclului, Sebastian Doreanu, intervenind ca mare iubitor și cititor împătimit de carte, a ținut să menționeze că Anca Sîrghie, căreia i se datorește ideea înființării acestui cenaclu, a lansat în cei 5 ani volume foarte interesante, ca Aurel Cioran, fratele fiului risipitor și Dăltuiri, de Radu Stanca, ambele îngrijite ca ediții împreună cu Marin Diaconu și publicate în 2012. Au urmat cele două volume intitulate „Radu Stanca. Profil spiritual”, editate în aceeași colaborare după 3 ani, iar în 2016 Anca Sîrghie a semnat noua carte „Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai”. Cenaclul se mândrește cu faptul că a găzduit toate aceste lansări.

Autoarea însăși a luat cuvântul spre a explica de ce primele lansări ale cărților ei recente s-au făcut la Cenaclul Românesc „Mircea Eliade” din Denver și nu în țară, cum ar fi fost firesc. Efortul repetatelor corecturi ale unei noi cărți, suprapus peste examene cu studenții de la facultate și cu scoaterea revistei academice „Lumina slovei scrise”, ajunsă în prezent la al XVIII-lea volum, unde este singurul redactor („one man show”, cum spunea Nicu Băciuț despre revista lui scoasă la Tg. Mureș în aceleași condiții) făceau ca editorul să-i aducă prima tranșă exact în preziua plecării spre Denver. Bucuria de a vedea noua carte a determinat-o pe Anca Sîrghie, de fiecare dată, să accepte ca lansarea să înceapă tocmai la Munții Stâncoși, nu acasă, la Sibiu. Cea mai mare surpriză s-a produs tocmai în primăvara trecută, când Anca Sîrghie se afla în America, dar a aflat că „Lucian Blaga și ultima lui muză”, apărută în 2015, obținuse Premiul „Octavian Goga” la filiala sibiană a Uniunii Scriitorilor din România, ceremonie la care autoarea nu a avut cum să participe. Din păcate!

Florina Opran și-a amintit cum a lansat cartea ei memorialistică Sub cortina de fier și după căderea ei, iar acum a evocat anii ei de carieră biblioteconomică la București, când a contribuit la stucturarea unor volume ale ediției de “Opere” ale lui Mihai Eminescu.

În calitatea ei de director al Cenaclului, profesoara Simona Sîrghie a amintit alte evenimente importante din cei 5 ani de activitate aniversați, ea referindu-se la cele susținute de autori ca pr. Aurel cu cărți teologice, Horia Ion Groza cu, „Ochiul diasporei” – eseuri, Cătălin Pavel – Operation „Purple Four” sau Mircea Hortensiu Tomuș, care a prezentat într-o reuniune cartea „Printre tristeți și bucurii”, apărută în 2013, „Călător prin amintiri”, ajuns la al 3-lea volum, „Idei , Dezbateri, idealuri”, după ce vol. 2 s-a intitulat „Locuri, oameni, frământări”, 2015. Cu emoție au fost menționate și numele unor soliști vocali, cum a fost   tenorul Costel Busuioc, invitat recent la Cenaclu, unde a dat un recital de neuitat. Demne de apreciere au fost și reuniunile tip șezătoare sau cele dedicate fiecărui anotimp ilustrat în poezie și pictură. Observând că la reuniunile Cenaclului nu participă decât o mică parte a membrilor comunității, anume cei care iubesc cultura, cei ce înțeleg rostul lecturii, așadar, cei mai cultivați, parcă mereu aceiași, doamna Simona Sîrghie a ținut să citeze opinia lui Nicolae Manolescu despre rostul lecturii: „La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul şi la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muzicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută.” Există în comunitatea românilor de la Denver chiar absolvente de filologie, care declară că, fiind nevoite să activeze într-un domeniu practic, cum este cofetăria, nu mai sunt în stare să se apropie de o carte, oricât ar fi ea de interesantă. În realitate, este o problemă de filozofie personală și de rigoare a distribuirii timpului, căci hrana spiritului este la fel de necesară ca și cea biologică, iar pierderile pe care le înregistrezi astăzi, sub apăsarea ignoranței și inerțiilor de tot felul, se recuperează extrem de greu în viitor și se resimt la generațiile de tineri, care nu au în familie un model de preocupare intelectuală.

Luând cuvântul pentru final, universitara de la Sibiu a simțit nevoia să atragă atenția asupra importanței pe care trebuie să o dea colectivitatea românilor de la Denver copiilor, generația de mâine, exemplificarea ei plecând de la cuvintele adresate în aprilie 1986 de filozoful Constantin Noica liceenilor cu care dialoga:”Lumea oamenilor se împarte în două: în subiecte umane și obiecte umane. Sunteți la vârsta la care trebuie să vă hotărâți să încercați să ajungeți subiecte umane. Dacă vreți să rămâneți obiecte umane n-aveți decât. Vă folosește realitatea într-un fel sau altul… Astăzi, tineretul de pretutindeni nu mai este valabil prin ceea ce este, ci prin ceea ce știe (s.n.) Merită să încercați. Este vârsta la care încercarea trebuie făcută.“ Anca Sîrghie a sfătuit părinții să valorifice aptitudinile și talentele copiilor lor, cărora să le asigure o bază culturală temeinică, astfel ca să nu pățească rușinea unor studenți la Universitatea Harvard, care, oricât ar fi de inteligenți, nu știu prin ce se desparte America de Europa. În încheiere, dânsa a mulțumit profesorului Doreanu pentru semnalarea revistei „Buletinul Bibliotecii Române. Studii și documente române”, care apare într-o nouă serie la Freiburg în Germania, unde comunitatea conaționalilor noștri este puternică. Iată o altă parte a diasporei române care are inițiative importante, ce merită cunoscute.

În tot răstimpul celor două ceasuri, cât a durat emoționanta reuniune aniversară, pe ecranul sălii sociale s-au proiectat imagini ilustrative, care au susținut trăirea participanților, încântați să rememoreze atâtea momente de curată trăire românească și de necesară îmbogățire spirituală din cei 5 ani de activitate culturală la Denver.

Dana Anadan

Nebunul cu ochii închişi. Poveşti de viaţă

Posted by Stefan Strajer On January - 18 - 2017

Nebunul cu ochii închişi. Poveşti de viaţă

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, USA)

 

Recent a apărut la Editura INTEGRAL din Bucureşti o carte interesantă, demnă de atenţie, „NEBUNUL CU OCHII ÎNCHIŞI” ce consemnează aducerile aminte ale lui Mony Bordeianu în dialog cu Doru Ionescu. De la început, autorul ne avertizează că volumul nu este o lucrare de beletristică, nu e nici o autobiografie şi nici măcar o expunere exactă a celor întâmplate de-a lungul anilor, ci e doar o încercare de a relata nişte „poveşti de viaţă”.

Este îndeobşte cunoscut că nu există o reţetă generală pentru redactarea unei recenzii, pe considerentul că fiecare carte este un unicat. Originalitatea lucrării care, în mod evident, trădează un profund caracter autobiografic probând o adevărată abundenţă de păreri personale şi argumente proprii captivante, mă îndreptăţesc să purced la o prezentare incitantă şi agreabilă a scrierii.

Referitor la autor, titlul lucrării şi background-ul cărţii, se impun din start câteva precizări. Mony Bordeianu este unul dintre fondatorii trupei Phoenix, ce se numără printre primele formaţii de muzică rock din România, membrii săi abordând numeroase subgenuri ale rock-ului, itinerarul stilistic desfăşurat pe aproape jumătate de secol, pornind de la muzică beat, rock psychedelic şi hard rock şi ajungând la etno-rock. Înfiinţată în 1962 sub numele de „Sfinţii”, trupa a cărui lider incontestabil a fost şi este Nicu Covaci, grupul a marcat tinereţea generaţiilor de români şi a lansat mari muzicieni şi piese nemuritoare. Mony Bordeianu a fost cel dintâi solist al trupei noastre atât de iubite. Visător înveterat, a plecat în lume într-un moment în care Phoenix era pe culmile succesului după ce ajunsese foarte îndrăgit, chiar adulat, show-ul său fiind de neegalat în România. „Viaţa lui Mony Bordeianu, solistul şaizecist de la Phoenix. Plecat în plină glorie şi pe nepusă masă în America, după şapte ani revine în Europa, să renască alături de cei ce i-au dat re-nume. Dar Vremurile s-au schimbat. O poveste adevărată cu tâlc şi…cântec, la propriu şi la figurat!” (Doru Ionescu).

Cartea reproduce traseul autorului constituit din înşiruirea evenimentelor evocate în cadrul unui dialog cu Doru Ionescu, cel care „recidivează” (pentru a câta oară?!) în recurgerea deosebit de plăcută şi atrăgătoare la tehnica interviului. Mony Bordeianu vorbeşte deschis şi fascinant despre viaţa şi dragostea lui secretă, despre muzică şi rătăcirile sale prin lume. Titlul ales este numele unui cântec devenit una dintre cele mai îndrăgite compoziţii ale grupului (text: Florin-Mony Bordeianu; muzica: Florin-Mony Bordeianu şi Nicu Covaci).

Moni Bordeianu

Foto. Moni Bordeianu

Structura cărţii, realizată cu intercalarea între capitole a unor excelente intermezzo-uri cu oameni care au scris istoria formaţiei Phoenix sau au participat activ la evoluţia legendarei trupe (Nicolae Covaci, Petru Umanschi, Victor Cârcu, Mircea Baniciu, Victor Șuvăgău, Kamocsa Bella, Cornel Chiriac, Mugur Winkler), îi conferă o particularitate care incită şi mai mult.

În primul capitol, intitulat „Lumina zorilor”, autorul ne face cunoscute câteva date iniţiale privind biografia sa. Aflăm astfel că s-a născut într-o noapte de februarie a anului 1948, într-un sat nu departe de Timişoara, Dudeştii Noi, în casa bunicii, unde stăteau părinţii săi, o casă pe o stradă de la marginea satului, „cu vecini nemţi şi ţigani”, o casă lipsită de curent electric, fără apă curentă, „cu toaleta în spatele casei, lângă grajdul cu porci, gâşte şi găini”. Din câte îşi aduce aminte, copilăria i-a fost frumoasă şi fericită. A fost botezat ortodox, dar la cinci ani a trecut la catolocism, bunica şi mama sa fiind nemţoaice. Anii petrecuţi la Dudeştii Noi au fost cei mai ușori şi fără griji, cei mai fericiţi şi veseli din viaţa lui. „O viaţă simplă, însă fericită”. În anul 1960, împreună cu familia, s-a mutat la Timişoara, ceea ce însemna „oraş, lume, tramvaie, maşini și o locuinţă cu lumină electrică, baie, aragaz, apă la robinet”. A intrat la liceu, făcea canotaj şi s-a îndrăgostit. În acest timp, a avut loc prima întâlnire cu muzica, declanşând o schimbare interioară şi prevestind ceea ce va urma, împrejurarea datorându-se unui vecin de-al său, „un domn mai în vârstă, gras, diabetic, dar cu o vastă poftă de viaţă”, care îl invita mereu să asculte Ray Charles, „Fats Domino”, Little Richards ş.a.

Capitolul al II-lea, „Vremuri”, ne prezintă noi informaţii despre familia sa trăitoare în satul natal, „un sat plin de şvabi” şi despre anii copilăriei. „Bunica era şvăboaică, mama era şvăboaică, iar tata a fost alocat în acel sat ca învăţător sau ca profesor şi aşa a cunoscut-o pe mama”. Destăinuirile sunt fără echivoc: „Tata, Ion Bordeianu, a fost învăţătorul mamei, ea – eleva lui (…). Tata fusese ofiţer în război, iar după aceea l-au făcut învăţător; mai târziu, a lucrat ca inspector contabil la Judeţ, la Timiş, alocat pentru colectivele agricole, ceea ce ne-a ajutat să nu ducem lipsă de fructe, carne etc. Mama, Ana Bordeianu, născută Keller, era casnică, iar bunica lucra la colectiva din sat. După naşterea mea, tata a fost mutat la Bihor, iar mama şi cu mine am mers după el”.

Copilăria, frumoasă şi fericită, i-a fost marcată de multe schimbări de localităţi. După Bihor s-a mutat la Biled (jud. Timiş), din nou la Dudeştii Noi, la Lugoj şi iar la Dudeştii Noi. „Acum, când îmi amintesc, îmi dau seama că toată viaţa mea a fost o continuă călătorie”. Revenind la vârsta de 12 ani, care a însemnat mutarea la Timişoara, Mony Bordeianu îşi aduce aminte: „Mergeam des la film, eram mare-mare iubitor de film – asta a fost marea mea pasiune (tata a fost un timp, în tinereţea lui, pe vremea regelui, înscris la actorie la Viena – şi azi este pe lângă muzică, desigur. Mama luase şi ea ore de cântat la Opera din Timişoara, aşa că mama şi tata cântau des împreună, pe două voci, când era chef la noi sau aveam musafiri. Muzica era always in the air (…) Mă duceam de cel puţin trei ori pe săptămână la film, că erau vreo două-trei cinematografe şi la fiecare rula alt film”.

A început devreme cu muzica, melodiile, sunetul de instrumente, ritmurile şi dansul l-au atras de mic copil. Avea un vecin care cânta la chitară împreună cu un prieten de-al lui. Cu acesta a început, învăţând câteva acorduri, după care a ajuns încet-încet să cânte câteva bucăţi. Puiu Lazaru, mare chitarist de jazz şi foarte cunoscut în Timişoara, i-a devenit bun prieten şi l-a încurajat să se apuce serios de chitară. Petru Umanschi a fost însă cel care a contribuit enorm de mult la dezvoltarea sa şi l-a determinat să se îndrepte către muzică, fiind primul care i-a descoperit talentul.

Nicu Covaci si Moni Bordeianu concert in anii 1960 la Timisoara

Foto. Nicu Covaci si Moni Bordeianu la un concert in anii 1960 la Timisoara

Cu farmecul personal, Mony Bordeianu îşi aminteşte despre acele vremuri astfel: „Eu primeam pe atunci haine de la bunica mea care, între timp, plecase în Germania. Aveam geacă de piele, pantaloni strâmţi de catifea verde, cămăşi interesante… şi mai şi zdrăngăneam puţin la chitară. Eram interesant! Şi după aceea, când l-am cunoscut pe Nicu, s-a dezvoltat chestia asta cu muzica”. Întâlnirea cu Nicu Covaci s-a petrecut la un bazin de înot pe care îl frecventau amândoi. Au constatat că erau vecini şi că fiecare făcea şi muzică, că fiecare cânta la chitară şi aşa au început să cânte împreună. Au fost fermecaţi amândoi de refrenele celor de la „The Shadows”, de acompaniamentele cu trei chitare şi o tobă, imginea aceea contând cel mai mult pentru ei. Pe atunci, Mony începuse deja să cânte cu formaţia „Uranus” (Petr Wertheimer la saxofon, Paul Weiner la pian, Pilu Ştefanovici la tobe, Harry Coradini, voce, un chitarist şi Bordeianu, cu o chitară pe care i-o trimisese bunica, dar care mima doar, chitara nefiind conectată la priză… „Eu eram la chitara asta…şi la dans, adică făceam show! În geaca mea de piele parcă eram Elvis, fără să-l fi văzut vreodată. Ăsta a fost începutul meu!”.

„Vino să ne ascundem sus în nori!” este secţiunea care ne apropie de începuturile formaţiei. Aflând că Nicu Covaci vrea să-şi facă trupă (el, împreună cu Kamo Bella, aveau o „brigadă de agitaţie” la liceu), Bordeianu a început să se întâlnească zilnic cu el, dimineaţa, înainte de a merge la şcoală. Cântau pe două voci de la „Cielito Lindo” până la „Love me do”, hit-uri la acea vreme. Fiind vecin cu Nicu, care stătea la două străzi paralele de el, făcând şi canotaj împreună şi cântând împreună, a fost uşor să întemeieze o formaţie, cu un alt vecin, Claudiu Rotaru şi cu Kamo Bella, pe care îl ştia de la brigada liceului. Cântau de toate, dar, între timp apăruse o muzică nouă, promovată de „Shadows” şi, în special, „Beatles”, pentru ei o adevărată revelaţie, determinându-i să repete intens şi să îşi şlefuiască repertoriul. Au întâmpinat greutăţile inerente acelor ani (lipsa instrumentelor, a unui amplificator etc.), care, depăşite, le-a asigurat ocazia de a cânta la Facultatea de Mecanică. „Cântam tot ce ştiam noi atunci, asta era prin ’64-’65, şi ţin minte că deja cântam „Satisfaction” pe-acolo…, cred că era în ’65. Şi aşa a început. Şi am continuat la Mecanică, până nu ştiu de ce nu ne-au mai dat voie”.

Capitolul al IV-lea, „Nebunul cu ochii închişi”, debutează cu referirea la numele formaţiei care în 1965 era „Sfinţii”. „…de la început, de când ne-am zis formaţie, ne-am şi gândit cum să ne numim: Sfinţii. Nici nu ştiu cine a venit cu numele ăsta. N-am avut atât de mult de-a face cu serialul Sfântul, cred. Ne-am zis Sfinţii din cauză că eram rebeli şi mai golani, cum se zicea”. Pe zi ce trecea, Mony Bordeianu şi Nicu Covaci erau tot mai buni prieteni, compuneau şi prelucrau împreună, erau nedespărţiţi. Au reuşit amândoi la facultate, Bordeianu la Educaţie Fizică şi Sport, iar Covaci la Arte Plastice. Şi-au făcut cadou, acompaniaţi de un prieten, o excursie pe jos, cu rucsacurile în spate, de la Timişoara până la Muntele Semenic, care a durat o săptămână. După primi doi ani de facultate, Mony a trecut la fără frecvenţă pentru a se putea preocupa mai intens de formaţie a cărei activitate devenise una de anvergura.

Următorul capitol, „Miezul nopţii”, evocă ascensiunea Phoenix-ului… de fapt, a „Sfinţilor”. Anul 1968 a fost unul de referinţă în evoluţia trupei. Cu „Nebunul cu ochii închişi”, „Culegătorul de melci”, „Vremuri”, au fost admişi să participe la finala Festivalului Studenţesc de la Iaşi. Din juriu făcea parte şi celebrul Johnny Răducanu, dar de o covârşitoare importanţă s-a dovedit a fi întâlnirea cu Cornel Chiriac care i-a apreciat şi îndrăgit imediat. Trebuie spus că acesta, pe lângă că era un remarcabil manager, producător şi mentor, i-a devenit ulterior, lui Bordeianu, un prieten deosebit care îl accepta aşa cum era. De la festival, formaţia a plecat cu Chiriac direct la Bucureşti pentru a antama imprimarea primului disc. Pe durata a două săptămâni, acesta a aranjat toate treburile, a deschis toate uşile şi le-a înlesnit agreabile întâlniri cu Dichiseanu, Liviu Tudan ş. a.

Merită reprodusă relatarea, în stil propriu, a amintirii privind importanţa evenimentului şi a primelor consecinţe: „…mai ales de atuncea, de la Iaşi, am simţit ce viitor avem. Şi s-a văzut că oriunde cântam, oriunde aveam succes. Chiar şi atunci când am cântat la Balul Bobocior de la IATC din Bucureşti, când ăştia de la partid, care aveau fiicele acolo, au venit şi au cerut să ne schimbăm numele, să cântăm româneşte. Printre cei care au insistat mai apoi să ne afiliem la Casa Studenţilor din Timişoara a fost şi Ion Iliescu, viitorul preşedinte al României. Pe atunci, era şeful UTC-ului din ţară şi ne-a ţinut o morală, că nu merge ca noi – fiind studenţi – să ne agităm aşa, de capul nostru. La revenirea la Timişoara, am intrat la Casa Studenţilor şi am fost trimişi la festivalul de la Iaşi, în 1968. Noi plecaserăm la Bucureşti să cântăm la balul bobocilor, cu toată gaşca, cu sculele, toţi, cu toate, cu avionul. Pe avion, dă-i cu băutură, când am ajuns eram tocmai în formă. Acolo l-am cunoscut pe Vali Ceauşescu, un băiat drăguţ şi fin, parcă provenea din altă familie… După balul bobocilor de la IATC, am zis că Sfinţii nu mai merge în niciun caz. Atunci, după câte îmi aduc aminte, din câte am auzit şi de la Kamo, Claudi a venit cu ideea. „Hai, să ne numim Phoenix. Ne renaștem”. Ăsta a fost mesajul din spatele noului nume”.

Atunci au fost lansate nemuritoarele „Vremuri”, „Canarul”, „Nebunul…”, formaţia beneficiind de aportul unor prieteni de nepreţuit, Şuvăgău şi Cârcu, care le-au asigurat textele. În ’68 şi 69, trupa a cântat câte trei luni la mare: în primul an, la Mamaia, iar în al doilea, în Eforie Nord. Asta a însemnat cântat în fiecare zi (de fapt, noapte), ceea ce a rodat şi a sudat enorm trupa. Atunci s-a legat o frumoasă prietenie cu Nancy Brandes şi cu Ovidiu Lipan-Ţăndărică, formaţia „Roşu şi Negru” cântând la un restaurant vis-a-vis de clubul în care se produceau cei de la Phoenix.

Diviziunea cărţii „Hei, pletoşi, cu pantaloni strâmţi şi soioşi!” ne previne din chiar prima propoziţie despre stadiul evoluţiei membrilor trupei: „Deveniserăm idoli şi vedete, chiar eram o gaşcă deosebită. Aveam cămăşi făcute de mama lui Nicu, pantaloni cum purtau Rolling, făcuţi de un croitor priceput, cizme la comandă”. Este evocată apoi o mare dragoste, cu Marieta: „Eram o pereche interesantă, toată lumea zicea prin oraş Mony şi Marieta se plimbă la Violeta (o cofetărie). Cu toate că m-a înşelat la un moment dat, eu, mai romantic şi pentru că îi promisesem „dacă plec din ţară vin, mă căsătoresc cu tine şi te scot de aici”, am şi făcut asta”.

Următorul pas al itinerarului aducerilor aminte, „Ar vrea un eschimos”, readuce în memorie două piese de arhivă ale formaţiei, şi anume, „Pădure, pădure” şi „Bun îi vinul ghiurghiuliu”, iar în continuare „Totuşi sunt ca voi” şi sunt evocate filmul „Canarul şi viscolul”, precum şi condiţiile în care au fost create textele şi melodiile unor compoziţii ca „Vremuri”, „Canarul”, „Totuşi sunt ca voi”, „Omul 36/80”, participarea la primul festival de muzică pop, organizat de studenţii de la Arhitectură, 16-22 decembrie 1969.

Capitolul al IX-lea, intitulat „Vânt hain, ce m-ai dus spre apus”, este unul de mare semnificaţie în istoria trupei, relevând amănunţit un moment de o imprtanţă covârşitoare în viaţa celui intervievat, plecarea din ţară. Mony Bordeianu a plecat renunţând la viaţa sa de excepţie alături de membrii formaţiei Phoenix, datorită familiei sale. Problema plecării din ţară s-a pus în familia sa dintotdeauna, deoarece bunica şi mama lui erau de naţionalitate germană. Strămoşii familiei din partea mamei de prin preajma oraşului Ulm, pe vremea Austro-Ungariei, regina Maria Elizabeta a Austriei oferindu-le, prin secolul al XVI-lea, şvabilor, pământ în Banat. După primul război mondial, pe la 1919, părinţii bunicii au plecat în America, bunica rămânând pe când avea 15 ani, în România. Pe atunci, nu s-a pus problema ca bunica să plece şi ea. Dar, după al doilea război mondial, sora mamei, care era împreună cu un neamţ din armata hitleristă, a trebuit să fugă din România, stabilindu-se în Germania. Cam prin 1953, bunica autorului a depus actele ca mama, el şi fratele său să plece şi ei în străinătate. În anul 1958, doar bunica a primit actele de plecare, cei rămaşi chiar uitând de această chestiune. După vreo trei-patru ani, au decis, însă, să depună din nou actele şi iarăşi au fost respinşi. Bunica venea permanent în vizită în ţară şi aducea discuri, staţii de amplificare şi chitare, dar şi insista să-şi depună din nou actele. La îndemnul unui lucrător din Securitate, tata lui Mony a divorţat, împrejurare care putea facilita aprobarea plecării mamei cu copiii şi crea condiţii pentru posibilitatea de a uza de cererea de reîntregire a familiei. Când nimeni nu se mai aştepta, în martie 1970, solicitanţii au fost chemaţi la Miliţie pentru a-şi ridica documentele de plecare. Urmarea imediată a fost că Mony Bordeianu s-a trezit dat afară de la facultate, chiar cu puţin timp îainte de examenul de stat.

Plecarea a fost determinată de un moment de cumpănă evocat cu emoţie: „atunci, noi cu Phoenix-ul eram practic la apogeul nostru, ieşise al doilea disc, aveam concerte, aveam turnee cu Teatrul de Revistă din Ploieşti, mergea totul bine, aveam cântări, eram deja cineva. Şi-atuncea am primit aprobarea. Am stat să văd ce fac, ce fac, ce fac… rămân… plec… Dacă eu nu aş fi plecat, mama şi cu fratele meu n-ar fi plecat, iar bunica ar fi murit acolo de durere de inimă!  Frate-meu avea 15 ani, m-am gândit că poate îi stric viitorul… eh, şi-aşa m-am hotărât să plec… şi am plecat! De ce? De ce am lăsat Phoenix? Nu aş vrea să treacă nimeni prin starea mea de atunci. Durere şi tristeţe e puţin spus. Pentru că eram rupt în două. Pe de o parte era familia mea şi pe de altă parte, viaţa mea toată: trupa, prietenii, Nicu, Marieta, viitorul meu…”.

Nicu Covaci si Moni Bordeianu pleaca in turneu national in luna martie Vremuri – Remember the 60

Concertul de adio care a avut loc la Sala „Olimpia” din Timişoara este redat cu nostalgie, în aceiaşi termeni: „A fost un concert frumos. Am cântat tot ce-am vrut. Ne-am datr drumul. Mai ales eu. A fost şi aşa, un fel de tristeţe şi amărăciune, care s-au transformat puţin în agresiune, că trebuie să plec, şi că asta e…Şi zic: „Acuma pot să spun şi eu ce am pe suflet, anumite lucruri care mă deranjează”. Mă rog, pe vremea aia, fiind tânăr, şi – vorba aia – rebel, le-am zis la toţi ăştia care erau în costum şi cu cravată să iasă afară că sunt tâmpiţi. Astăzi gândesc altfel, dar când eşti tânăr eşti surescitat în astfel de situaţii. Poate am fost nelalocul meu, dar a rămas în anale că Bordeianu atunci a zis să iasă afară toţi ăştia cu costum şi cu cravată că-s tâmpiţi”.

În următoarea secţiune, a X-a, „Floarea stâncilor”, este consemnată plecarea în iulie 1970 în Germania, cu trenul, sosirea la Munchen, întâlnirea cu Cornel Chiriac la care Mony a locuit trei luni însoţindu-l la Radio „Europa Liberă”, perioada de aşteptare a actelor necesare intrării în Statele Unite ale Americii.

Capitolul al XI-lea, „Back to the family”, rememorează şocul Occidentului şi perioada petrecută la Munchen cu Cornel Chiriac, asistând la toate concertele care aveau loc acolo. Chiriac, având acreditare, i-a asigurat participarea la concerte cu formaţii celebre, precum: „Taste”, „Deep Purple”, „Free”, Rory Gallagher, Duke Ellington.

În 21 octombrie 1970, Mony Bordeianu a ajuns în Statele Unite, la New York, unde a locuit la sora mamei, în Bethlehem. Un an de zile nu a lucrat, preocupat să înveţe bine limba engleză. După aceea şi-a luat „green-card”-ul, carnetul de conducere şi o maşină, s-a angajat şi a lucrat la o fabrică. S-a mutat într-un apartament nou împreună cu fratele său, mergând la concerte cu „Jethro Tull”, „Yes”, „Emerson, Lake & Palmer”, Eric Clapton, „Derek & The Dominos”, The Humble Pie”, „Earth, Wind & Fire”. În State, „am încercat să am formaţie, am cântat pe ici, pe colo, la studenţi, la cârciumă, în deschidere la o trupă. Am făcut şi compoziţii proprii acolo, dar nu s-a legat. Nici din punct de vedere sufleteşte, nici din punct de vedere muzical”.

Bordeianu s-a întors în ’72 în România, s-a căsătorit cu Marieta şi a rămas până ce aceasta a primit paşaportul şi viza pentru S.U.A. A venit şi fratele său pentru a-şi petrece vacanţa şi în noiembrie ’73 au plecat toţi trei în America. Băieţii de la Phoenix ajunseseră şi mai mari, dar cu alte piese.

Revenit în State, a lucrat la o fabrică de textile, unde, după ce urmase o şcoală, a ajuns managerul vopsitoriei. După ce s-a despărţit de Marieta, prin 1976, a fost DJ la „Vocea Americii” şi a făcut imprimări pentru „Europa Liberă” până în anul 1977 când s-a întors în Europa. „Viaţa mea în State s-a desfăşurat în mod normal, ordinar şi plictisitor. Sigur că am văzut trupe pe care mi le-am dorit atât de mult cât am fost în ţară să le văd, am ascultat multă muzică, o aveam pe Marieta şi încă alte multe bucurii, ocazionale. Dar îmi lipsea trupa, îmi lipsea să fac muzică, îmi lipseau prietenii. În cei şase-şapte ani petrecuţi în State nu am avut un prieten. Sunt altfel de oameni, nu se leagă de sufletul meu…”.

În „Gypsies on the run” este povestit cel mai frumos moment din viaţa de până atunci a autorului: reîntâlnirea în Germania cu membrii formaţiei Phoenix, fugiţi din România. Era 29 iulie 1977.  „E de nedescris sentimentul pe care l-am simţit, să-i văd iar pe băieţi, pe Nicu, Ţăndărică, pe care îl ştiam de la mare şi de la festivaluri, când cânta cu Roşu şi Negru, în 1972, pe Krauser l-am cunoscut atunci”.

Mony Bordeianu nu s-a mai întors în State. A rămas cu băieţii doi ani, cântând destul de des. La început totul a fost frumos. Ulterior, cântările au devenit tot mai rare, banii pe care îi adusese din State, vreo 6.000 $ pe care îi obţinuse din vânzarea maşinii acolo, se cam duseseră. Lipsa cântărilor, banii şi faptul că apăruseră tot felul de neînţelegeri legate de drumul pe care trebuiau să o ia, au făcut ca, pe undeva, firul să se rupă. „Eu n-am avut voie să lucrez, fiind american, doar dacă eşti neamţ sau dacă eşti din Europa primeşti mai repede de lucru (…). După un timp mi s-a dat de lucru la Volkswagen. Trei luni am fost la banda rulantă, instalam faruri, stopuri”. A făcut apoi o şcoală de management („Industrie Kaufmann”), după care a început să lucreze la controlul calităţii în domeniul stivuitoarelor, devenind ulterior manager de achiziţii de stivuitoare „Mitsubishi” din Japonia. La un moment dat, firma a dat faliment, fapt pentru care Bordeianu a lucrat din anul 1998 la firma de mezeluri „Dieter Hein”, rămânând prieten cu patronul şi familia acestuia.

Capitolul „Jimmy is doing all right” face o trecere în revistă a reunirii periodice cu băieţii de la Phoenix: 1992, când Dan Chişu a organizat un mic turneu Bucureşti-Timişoara; reunirea formulei şaizeciste în 1994, la Sala Palatului şi în Timişoara; maratonul de cinci ore de la Sala Palatului şi, apoi, la Polivalentă, în 2002; lansarea în anul 2008 a discului „Back to the future”; turneul din 2014 cu muzica anilor ’60.

Cred că merită să menţionez relaţia specială cu liderul Phoenix, Nicu Covaci, ştiut fiind că sunt caractere total opuse. Mony este rebel, romantic şi mereu îndrăgostit, în timp ce Nicu este dur şi permanent răzvrătit. Mony Bordeianu nu s-a dezis niciodată de Nicu Covaci şi a sărit întotdeauna să-i ia apărarea, legându-i o prietenie de o viaţă, conchizând: „Nicu e mai mult decât prieten, nici nu se poate spune exact ce este, e probabil jumătatea care îmi lipseşte mie. Pe Nicu îl consider frate cu litere mari (…). Nicu e un om de caracter pe care ceilalţi nu o să-l atingă nici într-o sută de ani. Faţă de mine, cel puţin, cred că a rămas corect, cinstit şi un prieten de valoare. Există un fel de legătură între noi, care are şi apă şi foc…”. Recunoaşte chiar că în ultimii ani l-a ajutat să se reinventeze, muzical vorbind: „Cei mai frumoşi ani… în perioada asta, 2007-2010. Concerte de aniversare, premierea de la Palatul Cotroceni (…) o ocazie frumoasă, mare onoare pentru noi. Când mă uit înapoi, îmi dau seama că nu există decât un reper în viaţa mea, Phoenix şi Nicu Covaci. Plus dragostea”.

În fine, închei succinta mea prezentare a cărţii cu motto-ul scrierii, pe care autorul îl invocă totdeauna cu deferenţă: „A wise man said: It is essentially wrong to love someone, when that someone doesn’t love you. A heart shouldn’t do that.  Me, I had a lot of qualities, but to be wise was not one of them”.

Dorin Nadrau

Foto autor recenzie: Dorin Nadrau

Mistica globalistă a politicianismului actual

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2016

Mistica globalistă a politicianismului actual

 

Autor: George Petrovai

 

În poem-nuvela Marele inchizitor din celebrul roman Frații Karamazov (Evgheni Evtușenko împarte oamenii în patru părți: cei care au citit romanul, cei care nu l-au citit încă, cei care nu-l vor citi niciodată, cei care au urmărit filmul), F.M.Dostoievski scrie despre „miracol, taină și autoritate”, cele trei instrumente de anihilare a libertății și personalității umane, mijloacele pe cât de perfide pe-atâta de eficace prin care miliarde de oameni sunt convinși de cârmuitori că nu vor dobândi adevărata libertate decât renunțând de bunăvoie la ea. Ca pe urmă ei toți să se simtă fericiți (sic!) că au scăpat de povara liberei alegeri…

Prin progresele înregistrate de știință și tehnică (magia tehnicii a deposedat omenirea de putința minunării, baza religiozității ei primitive!), omul, suntem înștiințați de P.P.Negulescu în Destinul omenirii, este atâta de nehotărât și mulțumit când poate transfera altora sarcina unor decizii riscante, încât „teama de răspundere pare a fi, de altfel, o caracteristică, din ce în ce mai pronunțată, a «omului modern»”.

Niciodată în decursul zbuciumatei sale istorii, omul nu s-a mulțumit doar cu o bucată de pâine și un loc sub soare. Cu sufletul mai înfometat ca trupul, el totdeauna și-a dorit acea idee, care concomitent să-l călăuzească și să-l echilibreze în plan moral-spiritual.

Iată de ce a devenit o regulă (cică însuși motorul progresului), ca oamenii să fie mereu nemulțumiți de ceea ce au și mereu să râvnească la ceea ce nu au. Doar adevărații înțelepți procedează taman invers – posedă forța psihică de-a renunța la toate zorzoanele materiale (bani, influență, glorie, plăceri) și, cultivând neîncetat cumpătarea și simplitatea, ajung să cunoască fericirea generată de bogăția lăuntrică…

Ideea călăuzitoare în prima parte a Antichității a fost una eminamente mitologică, pentru ca spre finalul perioadei să devină „Civis romanus sum” (Sunt cetățean roman), în Evul Mediu ea s-a chemat ardoarea creștină (popoarele medievale europene erau, antropologic vorbind, mai neomogene decât cele moderne, dar aveau o cultură mult mai unitară), renascentismul a urmat calea ireverențioasă a scepticismului și mașinismului (Nae Ionescu: „Până la Renaștere omul își cerea zilnic scuze de la Dumnezeu că există, după Renaștere Dumnezeu Și-a cerut zilnic scuze de la om că există…”), după revoluția iacobină și formarea națiunilor prioritatea revine drepturilor omului, la începutul secolului 20 și în perioada interbelică se conturează mistica religioasă a națiunii dominante (germanismul și bolșesimul rusesc în Europa, americanismul peste ocean, niponismul în Orientul Îndepărtat), o mistică în care „naționalismul depășește marginile naționalului”, transformându-se în mesianism, și statul – după părerea lui Ludwig Bauer – ajunge „să monopolizeze până și crima”, în perioada războiului rece s-a urmărit cu înverșunare capitularea necondiționată a inamicilor politico-ideologici, îndeosebi prin furibunda cursă a înarmărilor, iar după căderea formală a comunismului european s-a continuat catastrofala cale a integrării națiunilor într-o Europă profund totalitară și foarte puțin unitară (deocamdată doar libera circulație a turiștilor și a forței de muncă, dar cu spațiul Schengen un scop pentru români, și nesigura monedă euro).

commie-melting-pot

Avem și dovada în acest sens – Marea Britanie nu mai vrea să facă parte dintr-o Europă compozită, în care se petrec lucruri de genul următor:

1) Statele membre contribuie nu doar cu sume consistente pentru întreținerea unui enorm aparat birocratic (Comisia UE are circa 54.000 de funcționari plătiți regește), ci și cu propria lor suveranitate (au loc succesive cedări de suveranitate).

2) Făcătura numită Uniunea Europeană (UE) este atât de democratică (sic!), încât Parlamentul European, format din 754 de membri (reprezentanții celor 27 de națiuni), nu poate elabora legi fără aprobarea Comisiei UE! De reținut că uriașa armată de comisari, în frunte cu președintele lor, nu sunt aleși! Iar directivele lor constituie prelungirea și, desigur, diversificarea directivelor primite de la adevăratul conducător al Europei – Cartelul petrolului și medicamentelor. Asta da democrație!

3) Uniunea Europeană face recomandări în absolut toate sferele de activitate ale țărilor membre, adică se amestecă în treburile lor interne. Deși acestea nu au calitatea legilor (ceva în genul ordonanțelor guvernamentale) și în mod normal n-ar trebui să fie obligatorii, totuși, se lasă cu sancțiuni acolo unde nu sunt aplicate întocmai și fără crâcnire.

4) UE este atâta de (ne)unitară, încât rulează cu vreo trei viteze: una pentru țările vestice (mai ales Germania și Franța), alta pentru țările centrale și o cu totul alta pentru cele estice. Firește, puterea de decizie și avantajele aferente sunt în directă și inseparabilă legătură cu viteza de rulare…

5) Naționalismul și patriotismul sunt rău văzute în pestrița Uniune. Așa că, după izgonirea acestor concepte din presă și actele oficiale, golul rămas a fost de îndată alimentat, dar imposibil de umplut, cu diversiuni de felul multiculturalismului, șovinismului și antisemitismului.

6) Parafrazându-l pe adorabilul George Orwell, cu maximă certitudine se poate spune despre acest mastodont politico-economic: Toate statele din UE sunt egale între ele; atâta doar că unele sunt mai egale ca altele…Iată proba: Câțiva corifei loviți cu leuca au aruncat o piatră în fântână (au deschis porțile pentru pătrunderea musulmanilor) și sute de milioane de europeni nu pot s-o scoată (vor avea de suferit cu toții prin cotele obligatorii de migranți).

(Sighetu Marmației, 20 iulie 2016)

„Wir Nosner” – Exodul şi prigoana noastră

Posted by Stefan Strajer On January - 10 - 2016

„Wir Nosner” – Exodul şi prigoana noastră

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

O întâlnire răscolitoare

„Când a venit ordinul, în 17 septembrie 1944, să ne evacuam din faţa frontului rusesc ce venea spre noi, fiindcă trecuse deja peste arcul carpatic, erau la noi în Transilvania, noi, toţi saşii, am fost surprinşi, neliniştiţi, profund îngrijoraţi. Mama fiind gravidă şi bunica bolnavă de inimă au fost îmbarcate într-un tren special pentru copiii mici cu mamele lor, pentru gravide şi bolnavi, pentru bătrâni. Eu aveam zece ani şi împreună cu tata şi fratele meu am plecat cu căruţa, în convoiul ce s-a format din comună noastră, ce, atunci se numea Jaad. Aproape tot satul a plecat la ordin, fiindcă ni s-a spus că este o evacuare temporară, până ce Wehrmacht-ul şi Waffen SS va începe o contraofensivă puternică ce va respinge pe ruşi şi pe români, care de la 23 august, trecuseră de partea ruşilor. Bunica fiind tare bolnavă, la care s-a adăugat şi marea supărare a părăsirii gospodăriei, a comunei nu a rezistat la drumul acesta greu şi după câteva zile a murit în tren. Trenul acela de marfă, al saşilor evacuaţi, mergea încet pe linii secundare şi stătea cu zilele pe linii moarte. Într-o asemenea staţionare, consătenii mamei au vorbit cu preotul satului apropiat să-i facă o slujbă bunicii şi să o înmormânteze în cimitirul lor. Preotul a fost foarte înţelegător şi de mare ajutor, cu toate că erau de confesiuni reformate diferite, cu toate că nu se cunoşteau, nu se ştiau. Pentru toţi, moartea bunicii a fost o lovitură neobişnuită; era înmormântarea uneia dintre ei, dintre noi toţi, departe de biserica şi cimitirul comunei noastre, acolo unde eram de sute de ani împreună. La fel ca trenul acela, viaţa trebuia să meargă înainte, greu, încet, nesigur fiindcă începuseră bombardamentele, să distrugă, omoare, să îngrozească toată lumea. După trei săptămâni, trenul era tot prin Ungaria, când mama a născut, acolo în vagon, jos pe paie, asistată de moaşa noastră din comună. Mama a născut gemeni, o fată şi un băiat. Nu a fost bucurie mare, mai mult îngrijorare şi plâns fiindcă de trei săptămâni nu mai ştiam unii de alţii, când acasă, la noi în Jaad, stăteam la masă împreună în fiecare zi. În sfârşit, după 36 de zile de la primirea ordinului de evacuare şi plecare, trenul acela cu vagoane de marfă, plin de saşi epuizaţi şi tot mai îngrijoraţi de soarta lor, a ajuns în Germania şi a oprit, unde a fost programat, să rămână refugiaţii. Au coborât consătenii noştri şi mama cu gemenii. Noi, copiii cei mari cu tata, cu căruţa am ajuns abia în noiembrie în Austria. Prin Serviciul de Căutare, am aflat unii de alţii şi, atunci mama cu gemenii, fraţii noştri, în braţe şi cu bagajul ei de evacuată în necunoscut, printr-o lume alarmată şi agitată că ruşii sunt tot mai aproape, a reuşit cu multă voinţă şi silinţă să ajungă la noi, reunindu-ne cu mare bucurie, după trei luni de la plecarea de acasă. Atunci am avut impresia că am scăpat de toate, de ruşi, de război, de refugiu şi ne vom întoarce acasă. Mama a avut puţin noroc, pentru că a fost primită într-un cămin de recuperare a mamelor cu copii mici, tata lucra la un ţăran bogat, acoperindu-ne casa şi masa. Războiul nu s-a terminat, ruşii au trecut peste noi, valuri după valuri spre Berlin, în drumul lor jefuiau, prădau, violau tot ce le cădea în cale. După terminarea războiului, în loc să ne bucurăm de pace, aşa cum era, pe la începutul lui iunie 1945, am primit ordin din partea comandamentului rusesc, eram în sectorul de ocupaţie rusesc, să ne repatriem imediat de unde am venit, în comunele şi la proprietăţile noastre. Ne-am bucurat că nu ne-au făcut nimic şi ne întoarcem acasă, acum, din alt ordin. Nici nu ne trecea prin minte ce s-a întâmplat acasă, ce soartă ne aşteaptă acolo.”

Ajunsă aici, cu naraţiunea istorică a copilăriei ei, Margarete Schuster, s-a oprit.

De la începutul întâlnirii noastre, acum în vara lui 2015, ne priveam cu bucurie adevărată şi multă curtoazie. Ne revedeam, prin intermediul prietenului nostru comun, Radu Pintea din Strâmba Bârgăului, după 38 de ani trecuţi, altfel nu ne-am mai fi recunoscut. Păstrează aceeaşi faţă luminoasă, pe care doar s-au adâncit trăsăturile ce exprimă fineţe, îngăduinţă şi bunătate. Vorbeşte la fel de literar şi frumos româneşte, ca atunci, când l-am dus pe Florin la ea în clasa întâia primară, la şcoala germană, unde era învăţătoare. Datorită ei Florin a pornit cu dreptul în educaţie. De multe ori, în toţi anii aceştia, ne aduceam aminte cu plăcere de „Genosse” („Tovarăşa”, n.red.); aşa trebuia să-i spună şcolarii învăţătoarei, doamnei Margarete Schuster. A fost o învăţătoare iubită de copii şi apreciată de părinţi, atât pentru pedagogia ei cât şi pentru comportamentul ei general, modest dar distins. Din nefericire nu a avut copii, compensatoriu îşi trata şcolarii ca pe nişte copii apropiaţi şi dragi. Era bună, bunătatea se spune că este un dar divin. Tuturor ne-a părut rău când am aflat că pleacă în RFG, dar ea a rămas neschimbată, păstrând aceeaşi atitudine modestă şi corectă de parcă nimic nu urma să-i schimbe complet viaţa ei şi a familiei, în curând. De data aceasta nu se refugia din cale ruşilor, prădători şi violatori, scăpa definitiv din lagărul comunist impus şi menţinut prin forţă de către ei. Din „Genosse” devenea ceea ce era: „Frau”- o doamnă.

O privesc şi o admir cât de frumos arată şi se comportă ca octogenară şi în acelaşi timp mă impresionează puternic viaţa ei, a saşilor, din acele vremuri de război şi celor ce au urmat, pe care nu le cunoşteam decât din vagi frânturi. Ştiam că toată Europa, toţi europenii, apuseni şi răsăriteni, au suferit în toate felurile, de la lipsa celor mai elementare trebuinţe ale vieţii până la nesiguranţa fiecărei zi; viaţa fiindu-le în permanentă primejdia, între violenţe şi moarte. De aceea urăsc războiul şi pe cei ce l-au generat şi condus, pentru că trecătoarele lor victorii înseamnă marea tragedie a zecilor de milioanele de oameni. A trecut războiul dar consecinţele lui, prin pacea învingătorilor, continuă printr-un şir de nedreptăţi sociale şi tragice situaţii umane. Am trecut şi noi, Ica şi cu mine, prin asemenea situaţii, am fost refugiaţi, am trecut printr-un lagăr mizerabil, prin neajunsuri, incertitudini, umilinţe. Am suferit datorită faptului că ni s-a impus să ne lăsăm fiul ostatic în ţara dictaturii comuniste, ne-am zbătut amarnic până ce ne-am reîntâlnit cu el, reîntregind familia. Acum aflu cu stupefacţie despre drama saşilor din Nosnerland, cum au numit ei această parte nordică a Daciei, unde, în urmă cu 800 de ani, au fost colonizaţi de regii unguri pentru a le apăra frontiera răsăriteană a regatului de incursiunile diferitelor seminţii instabile, barbare.

– Cum, cum de v-aţi întors? Aţi fugit de spaima ruşilor si apoi v-aţi întors în braţele lor?

– Nu ne-am întors noi, am fost întorşi tocmai din ordinul ruşilor, căzuserăm în sectorul lor de ocupaţie, unde ei aveau putere absolută de învingători. Ordinul a fost Nazat, deşi noi nu ne refugiasem în ţara lor! Părinţii noştri au executat ordinul, în loc să se strecoare în sectorul american cum au făcut şi alţii. Ei au judecat că e pace pentru toată lumea, se vor întoarce la casele şi gospodăriile unde sunt stăpâni, au de toate şi vor munci ca înainte de refugiu. Lăsasem case bune şi gospodării bogate în Nosnerland, de ce să caute ei de lucru aici când aveau atâta lucru acasă, chiar dacă pierduseră însămânţările primăverii şi recoltele verii îi aşteptau livezile şi podgoriile. Ei vroiau să muncească acasă la ei, aşa judecau, nu puteau să-şi închipuie, ce nenorociri dictatoriale a adus ocupaţia rusească în aceste luni de la absenţa lor din ţara natală. Acum, desigur, gândim altfel, dar e o gândire nepotrivită pentru acele vremuri. În treacăt zis, saşii nu cunoşteau, doar auziseră, de ce sunt capabili învingătorii sovietici, cât despre români, sincer, nu aveam mare grijă, îi ştiam de opt sute de ani, în plus mai trăiserăm şi sub guvernarea lor. În România unită era destulă înţelegere socială şi toate erau posibile şi flexibile!

Se opreşte, ne privim în ochi şi zâmbim, ştim aproape totul unii despre alţii. Iar zâmbetul ei nu e superior, nici ironic, e un zâmbet ce însoţeşte realitatea cunoaşterii îndelungate.

– Nu mai trebuie să ne spunem că suntem latini nepăsători, superficiali în muncă şi că funcţionărimea ardeleană s-a bucureştenizat cât ai bate din palme după 1918. Şi mai ştim că soarta saşilor sub ocupaţia ungurească ar fi fost maghiarizarea intensivă, dacă Hitler nu era atât de puternic atunci. Şi maghiarizarea voastră începuse prin legile ungureşti după 1867, în nefericita unire austro-ungară, şi s-a văzut cât de rapid au fost maghiarizaţi şi şvabii din jurul Satului Mare. De asemenea, nici nu mai trebuie să intrăm în istoria ultimului război spunându-ne care pe care ne-am trădat mai mult, mai urât. Faptele vorbesc de la sine; Hitler în 1939, prin pactul Ribbentrop – Molotov, a dat Basarabia românească lui Stalin iar un an mai târziu, la Viena, printr-un aşa zis arbitraj, l-a împroprietărit pe Horthy cu Nord-Vestul Transilvaniei româneşti. Acestea pentru noi sunt mari nedreptăţi istorice, adevărate trădări din partea celui cu care ne-am aliat. Ne-am trădat unii pe alţii, ca la război, A la guerre, come a guerre! De asta urăsc războaiele, pentru câtă lume nevinovată moare iar cei ce rămân suferă nedreptăţi, generaţii după generaţii. Acum trăim alte timpuri, gândim şi judecăm altă realitate; saşii au părăsit patria lor transilvană, Nosnerland-ul vostru, după opt sute de ani, iar noi, ca niciodată în trecut fugim, evadăm, emigrăm, ca urmare a unui război, la capătul căruia ne-am trezit înrobiţi comunismului.

– Ai dreptate!

– Dreptatea mea nu este luată în seamă, pentru cei mari este o dreptate de doi bani legătura. Ştii, cum zicea Spinoza: Fiecare are atâta dreptate câtă putere are! Aşa a fost. Aşa este. Nici tu nici eu nu avem nici o putere, deci dreptatea noastră nu se ia în considerare, iar nedreptăţile şi suferinţele noastre, de zeci de ani, sunt   nevindecabile, netratabile. Povesteşte-mi mai departe cum v-aţi întors.

– „Rău ne-am întors, o persecuţie rea, asupritoare, abuzivă ne-a aşteptat să ne înhaţe. Întâi că nu mai aveam cai la căruţă şi a trebuit să venim cu trenul. La început ni s-a promis un tren de persoane, dar la urmă ni s-au dat vagoane de marfă, platforme descoperite. Era o dezordine totală în toată zona ocupată şi controlată de ruşi, vagoanele mergeau numai de la un raion la altul şi trebuia să ne dăm jos cu toate lucrurile şi să închiriem alte vagoane pentru mai departe. Era o jecmăneală fără de margini şi alimentele erau foarte scumpe, ne trebuiau fiindcă stăteam cu zilele pe linii moarte. Gemenii primeau numai griş fiert în apă. Odată mama a cumpărat lapte pentru ei, probabil a fost stricat, iar de fiert nu a avut timp să-l fiarbă cum trebuia aşa că s-au îmbolnăvit rău. A început alergătura după medici, mama a vrut să se interneze cu ei dar doctorul a spus ca nu e grav şi le-a dat medicamente, dar nu le-a mers bine. Următorul doctor, in altă oprire, i-a consultat cu grijă, dar nu se găseau medicamente prescrise şi aşa a urmat sfârşitul tragic al micuţei noastre surioare de nouă luni. Ce durere pe noi toţi, dar mai ales pe mama care la plecare şi-a pierdut mama iar acum, la întoarcere, fiica. La următoarea oprire, tata a căutat un scriu să o înmormântăm creştineşte, a găsit dar nu vroiau bani ci alimente. S-a întors la tren şi a adus alimentele cerute, din puţinul pe care îl aveam. De zece luni trăiam dintr-un loc în altul în nesiguranţă, nedreptăţi, suferinţe. Oare cât mai puteam îndura? Trebuia îndurat orice fiindcă vedeam întoarcerea acasă drept o mare salvare, o mântuire fericită în casele noastre seculare. Dumnezeule şi ce ne-a aşteptat, de cum am intrat la Oradea am fost jefuiţi şi de jandarmii români, deveniseră de nerecunoscut, acum ne urau. De ce, eram nişte refugiaţi nenorociţi care nu le făcuserăm nici un rău. Am fost reţinuţi într-un lagăr, bărbaţii trimişi la muncă forţată iar copiii cu mamele lor, după un timp au fost lăsaţi afară. La Bistriţa, casele şi gospodăriile noastre erau ocupate de românii colonizaţi din alte părţi, noi am fost complet desproprietăriţi, stăteam claie peste grămadă într-o şcoală veche transformată în lagăr pentru că deveniserăm „saşi hitlerişti, duşmani ai poporului” şi nu mai aveam nimic aici, nici drepturi, nici cetăţenie. Pe cea a Reich-lui nu o primiserăm, cea ungurească se duse pe apa sâmbetei cu Horthy cu tot, cea românească nu ni se arăta din răsăriteanul orizont roşu al dictaturii ruseşti de la Bucureşti. De câte ori îmi aduc aminte prin câte am trecut noi în anii aceia, sufăr din nou.”

Tăcere.

 

Au fost odată, nişte colonişti numiţi saxoni

 

După ce ungurii din Panonia au fost crunt bătuţi de către Otto cel Mare, în anul 955 la Ledhfeld, de lângă Ausburg, de către Otto cel Mare, hoarda ungurească a fost adusă în stare de nimicire aproape totală şi lipsiţii de căpetenii puternice, care fuseseră prinse şi executate, au oprit definitiv raidurile barbare de jefuire spre Apus, de frica altor înfrângeri şi s-au liniştit pentru un timp. Apoi, la anul 1001, noul lor rege, Istvan, s-a creştinat la sfatul Papei şi imediat a decretat creştinarea generală supuşilor săi (bineînţeles, supuşii s-au supus, dar au mai fost şi nesupuşi, vezi istoria lor) şi au reînceput raidurile barbare spre răsărit şi miazăzi, intrând şi în Banatul Istoric şi în Transilvania până în Arcul Carpatin. Rezistenţa valahilor (rumânilor) a fost slabă, la fel şi prada ungurilor, pentru că spaţiul dacic era mereu în calea altor barbari, altor prădători. Cum ungurii erau puţini ca număr pe suprafaţa care se întinseseră şi singuri nu puteau să-şi apere regatul, atunci a venit o idee salvatoare, să aducă colonişti din Imperiul Roman de Apus, cărora să le dea „pământ regal şi largă autonomie” pentru a le apăra frontierele. Idee pe care ungurii şi-o revendică, dar istoricii au altă părere, pentru că, logic şi clar, o asemenea idee şi contract cu coloniştii saxoni nu putea porni din capul unguresc, deoarece astfel de practici aparţineau Evului Mediu european, iar de unde veniseră ungurii nu existau asemenea înţelegeri. Ungurii intraseră în Transilvania numai de o sută de ani, nu făcuseră nimic pe lângă jafuri şi omoruri până ce au adus colonişti de serviciu. Saxonii au venit cu care mari încărcate de unelte, de departe, tocmai din părţile Flandrei, Luxemburgului, Rinului şi s-au aşezat în Transilvania în şase scaune şi un district, mai nordic, păstrându-şi cu statornicie credinţa şi identitatea. Şi, spre deosebire de populaţiile, în mijlocul cărora s-au aşezat, erau mai puţin belicoşi dar mult, mult mai harnici, mai gospodari şi ştiind cum să se organizeze aveau mare eficacitate în muncă iar rezultatele s-au văzut în următoarele două secole prin cetăţile puternic fortificate pe care le-au făcut la Sibiu, Mediaş, Braşov, Sighişoara, Cluj şi Bistriţa, iar în peste două sute de aşezări săseşti rurale au ridicat biserici mari, solide, fortificate. În Evul Mediu pe lângă o agricultură de mare productivitate, oraşele lor au ajuns la un înalt grad meşteşugăresc cu bresle bine întemeiate, cu o viaţă socială avansată datorită bisericii dar şi şcolilor pe care le înfiinţaseră. În autonomia lor parţială, consfinţită prin Diploma Andreanum din 1224, aveau o administraţie şi justiţie proprie şi mult superioară pentru că nu exista iobăgie, fiind cu trei secole înaintea multor popoare din partea aceasta de lume. Dacă pericolul hoardelor barbare mongole şi tătare a apus în locul lor a apărut o ameninţare mai mare: Imperiul Otoman. Transilvania devine un bastion al creştinătăţii, dar în interior avea probleme cu iobăgia răsculată împotriva nobilimii lacome şi hrăpăreţe. În această situaţie se formează Unio Trium Nationum, o uniune a nobilimii ungureşti şi secuieşti, care stăpânea la sânge iobagii rumâni şi unguri, uniune la care s-a alăturat şi szaszok, cum îi numeau ungurii pe coloniştii saxoni. Rumânii (valahii) rămaşi în urmă, mai precis ţinuţi în urmă şi prin Tripartitul lui Werboczy, prin care erau consideraţi toleraţi şi supuşi iobăgiei perpetue, deşi erau cel mai vechi popor în acest spaţiu carpatin şi cel mai numeros aici, au fost stigmatizaţi şi supuşi unei aspre asupriri. În secolul al XVI-lea, puterea otomană ajunge la apogeu, regatul ungar dispare de pe harta politică şi geografică, iar Transilvania rămâne principat autonom, tributar otomanilor. Cu toate acestea, saşii continuă să se dezvolte prin muncă sârguincioasă, păstrându-şi neştirbită identitatea şi chiar înfiinţând Universitatea Naţiunii Săseşti.

Următorul secol aparţine habsburgilor ce prin victoriile în faţa otomanilor au eliberat Panonia, Banatul, Transilvania înglobându-le în Imperiul Habsburgic. Împăratul Leopold Întâiul recunoaşte drepturile şi autonomia saşilor, nu însă şi nobilimea ungară, care sub stăpânirea otomană stătuse cu botul pe labe, dar acum eliberată de habsburgi prinsese glas împotriva „oaspeţilor fideli” cum au fost numiţi în diploma regală din 1224. Lupta saşilor pentru păstrarea drepturilor lor continuă cu mai multă perseverenţă şi în secolul următor, al XVIII-lea, condusă de unicul guvernator sas al Transilvaniei, Samuel von Brukental. Din nefericire pentru Transilvania şi saşi, Iosif al II-lea aboleşte drepturile coloniştilor primite de la regii unguri, în vremurile când aceştia aveau mare nevoie de coloni, apărători ai frontierei de răsărit. Linguşeala ungurilor din Budapesta, trufaşi după ce au fost eliberaţi de sub otomani, era mai aproape de Viena decât vechile diplome regale. Cred ca saşii ţin minte numele împăratului care le-a luat drepturile primite ca să colonizeze parte a Transilvania în urmă cu şase secole! Secolul al XIX-lea le-a fost şi mai nefast saşilor, ei fiind loviţi de două evenimente puternice. Întâi, Revoluţia ungurilor conduşi de Kossuth Lajos împotriva habsburgilor, pe care a continuat-o cu războiul împotriva transilvănenilor, saşi şi rumâni, care nu vroiau să fie alipiţi şi dependenţi de Ungaria. Saşii l-au pierdut pe Stephan Ludwig Roth, preot şi filosof luminat, revoluţionar executat de unguri, deoarece a militat şi pentru drepturile primordialului popor român din Transilvania, iar noi am pierdut 40.000 de rumâni din 200 de aşezări româneşti. Greu de uitat preţul plătit pentru dreptate şi libertate, ce nu s-a făcut. Totuşi, după înfrângerea lui Kossuth, Transilvania nu a fost alipită Ungariei ci a rămas principat autonom în cadrul Imperiului Habsburgic. Dar nu au trecut decât douăzeci de ani, până la formarea dualismului austo-ungar, când atât saşii cât şi rumânii au fost loviţi de cea mai mare năpastă: maghiarizarea! O adevărată ciumă ungurească pentru rumâni, iar saşilor desfiinţându-le privilegiile de „oaspeţi fideli pe teritoriu regal” cât şi Universitatea Naţiunii Săseşti. Să nu uite saxonii din UE să le reamintească ungurilor, din acelaşi UE, când se îngâmfă ei democratic prin foruri politice UE. Adio, Unio Trium Nationum şi pentru secui, cărora le-au desfiinţat şi scaunele lor istorice şi i-a pus să înveţe ungureşte!

Cât priveşte Secolul XX ce va rămâne de pomină în Historia Mundi datorită consecinţelor celor două războaie mondiale, germanicii au suferit cel mai mult, pe drept şi pe nedrept, dar de fiecare dată au fost primii care s-au refăcut de parcă ar fi fost mitologica pasăre Phoenix. În 1919, saşii transilvăneni au hotărât la adunarea lor de la Mediaş să se alipească benevol la România şi drepturile lor cetăţeneşti au fost respectate. Ca fapt istoric şi politic de comparaţie, au fost respectate şi drepturile ungurilor, care la Adunarea reprezentanţilor lor de la Cluj au hotărât să rămână loiali Ungariei nu României, ce se constată cu prisosinţă şi astăzi. E drept reforma agrară a Regelui Ferdinand nu a fost pe placul latifundiarilor, iar administraţia românească era indolentă şi coruptă. În rest, viaţa religioasă, culturală şi politică a saşilor a decurs liber aşa cum au dorit-o iar economic au progresat datorită hărniciei lor. Din nefericire, Arbitrajul de la Viena din 1940, nefast pentru români, nu a fost favorabil nici saşilor, cum se aşteptau, având în vedere că, pentru prima dată în istoria lor seculară de aici au fost divizaţi între două ţări, la rumâni şi la unguri. La retragerea Armatei Române din Transilvania de Nord-Vest, toţi militari saşi au fost lăsaţi la vatra lor săsească, dar guvernul unguresc imediat i-a încorporat în Honvedseg-ul lor. Începuse al Doilea Război Mondial, trebuia multă armată celor prinşi de abominabila conflagraţie, carne tunurilor oarbe. Adolf Hitler era victorios la începutul războiului şi avea nevoie de mulţi soldaţi pentru planurile sale de cuceritor al lumii. Prin victoriile militare de până atunci şi printr-o propagandă nazistă agresivă a reuşit să cuprindă de partea lui o mare parte din saxonii transilvăneni. Prin fantezia halucinantă, stufoasă a propagandei de rasă germanică superioară, dintr-odată paşnicii şi harnicii saşi transilvăneni de până atunci s-au simţit superiori şi au crezut că al Treilea Reich a ajuns deja până în Transilvania. În această euforie nazistă, tinerii saşi au preferat armata germană în locul celei ungureşti, normal, şi s-au înrolat în Waffen SS! În acei ani de război, ştiam doar că fiecare zi trece torcând istoria lumii pe care nu o putem prevedea cu adevărat ci doar să o plăsmuim cum ne-ar conveni…

 

Un general sas cu o carieră militară unică

 

Am fost foarte interesat de ceea ce îmi destăinuia Frau Margarete Schuster, în acea după amiază de vară pe terasa casei prietenului nostru Radu Pintea, aşezată sus pe un deal din Strâmba Bârgăului de sub Munţii Bârgăului, unde se zice, şi aşa şi este, cu cât eşti mai sus, la deal, la munte, cu atât eşti mai aproape de adevăr, pentru că minciunile se târăsc doar pe jos.   Văzându-mă atât de insistent cu întrebări, ca să-şi continue destăinuirile şi istoriile despre saşii transilvăneni, mi-a recomandat antologia istorică „Wir Nosner” bilingvă, de peste cinci sute de pagini despre saşii din Nosen (Bistriţa) şi Nosnerland (districtul saxon ce cuprindea aşezările lor de pe văile Lechinţei, Tecii, Şieului, Bistriţei, Dumitrei). Lucrarea este compusă din relatările celor ce au trăit vremea războiului, evacuarea ce a fost un adevărat exod de teama ruşilor şi suferinţa prigoanei la reîntoarcere, când în locul caselor şi gospodăriile lor au găsit un sumbru lagăr comunist, ce i-a chinuit psihic şi fizic ani de zile, după care nu au mai dorit nimic altceva decât să plece definitiv din lagărul dominat de Moscova. Este o antologie plină de mărturisiri dramatice personale ce împreună formează un cadru istoric   tridimensional, în adâncimea căruia găsim multe adevăruri dureroase care, sub dictatura comunistă, au fost interzise de-a fi transmise oral sau în scris. După căderea Zidului Berlinului şi a Cortinei de Fier au fost câţiva ani buni de libertate de expresie în Europa şi multe adevăruri istorice ascunse au ieşit la iveală, cum sunt şi cele din această „Wir Nosner” atât de bine coordonată şi închegată de Horst Gobbel, sprijinit de saşii ce au trăit acel refugiu şi au suferit atâtea nelegiuiri. Cei ce au contribuit la această antologie de adevăr istoric şi-au îndeplinit cu curaj o datorie de onoare faţă de semenii lor şi, pe drept, mărturisirile lor sunt acuzaţii deschise împotriva celor ce le-au distrus o bună parte din viaţa personală şi generală a comunităţii lor. Din nefericire, marea libertate de conştiinţă şi expresie europeană începută la sfârşitul secolului XX, se restrânge din nou, în fel şi chip, să nu ajungem să cercetăm şi să judecăm corect tot trecutul, adică întreaga istoria, fiindcă Historia est lux veritatis – istoria este lumina adevărului – şi multe adevăruri istorice au devenit incorecte politic pentru noii conducători ai lumii.

Wir-Nosner-coperta01 (411 x 600) (1)

Pe mine, cititorul, această lectură m-a copleşit prin amănuntele timpului de atunci şi suferinţele celor ce au trecut prin ele, suferinţe de neuitat. Printre cei ce au depus mărturiile despre evacuarea saşilor din septembrie 1944, am aflat şi pe cel ce a organizat şi a dat ordinul evacuării, Artur Phelps, un sas din Birthalm – Biertan – un militar de carieră extraordinar; ce şi-a început activitatea militară în armata austo-ungară, a continuat-o în armata română până la gradul de general şi a sfârşit-o ca general de divizie SS Waffen. Biografia lui este neasemuită, incomparabilă cu a altor ofiţeri superiori ce au participat la ambele războaie mondiale. A avut un sfârşit misterios, pur şi simplu a dispărut în toamna lui 1944, când şi-a dat seama că soarta celui de al Treilea Reich era pecetluită. La început, în anul 1901 la 20 de ani, după ce trecuse printr-o şcoală de cadeţi imperiali, era locotenent într-un regiment tirolez de munte. Trei ani mai târziu este primit la înalta Academie Militară Theresiană, după care în timpul Primului Război Mondial ia parte la campania din Serbia, apoi în Galiţia pe frontul rusesc, pe frontul italian în Alpii Austrieci şi chiar în Transilvania după ce România a declarat război Austro-Ungariei. La sfârşitul războiului, cu pieptul plin de decoraţii şi grad de ofiţer superior, se întoarce în Transilvania lui natală, care de data aceasta se unise cu România. Având un palmares militar deosebit este numit Comandantul Gărzii Naţionale Saxone. De menţionat, fiind important, că a luat parte la luptele de pe Tisa împotriva armatei comunistului Bela Kun, care atacase România. În aceste lupte, la un moment dat printr-o iniţiativă personală, neţinând cont de ordinul primit, a salvat de la dezastru militarii români dintr-un anumit sector. Pentru nerespectarea ordinului superior a fost trimis în Curtea Marţială, care nu numai că l-a achitat dar a şi apreciat acţiunea lui militară şi loialitatea faţă de Armata Română, de România. A fost decorat şi înaintat la gradul de colonel. Am fost impresionat să aflu aceste fapte militare ale lui Artur Phleps, pentru care, sasul nostru, a ajuns profesor de logistică militară la Academia de Război din Bucureşti şi sfătuitorul Regelui Carol al Doilea în organizarea şi funcţionarea brigăzilor de vânători de munte. Meritele sasului, în această organizare după modelul trupelor alpine tiroleze, au fost atribuite regelui, nedreptă obişnuinţă de la începutul lumii, bine cuibărită şi la curtea regelui play boy, împreună cu indecenţa şi corupţia. Artur Phleps fiind un militar corect şi curajos a dispreţuit anturajul regal, l-a criticat şi a intrat în conflict cu regele, care l-a înlăturat, fiindcă avea doar putere, de la Duduie şi linguşitorul lui anturaj. Artur Phleps era deja general, recunoscut şi apreciat după o carieră militară de patruzeci de ani, dar încă foarte capabil şi activ. La începutul campaniei împotriva Rusiei Sovietice, şi-a cerut permisiunea de la conducătorul statului, generalul Ion Antonescu, să părăsească România pentru a-şi oferi serviciile militare Germaniei. Ion Antonescu, i-a acordat permisiunea cu multă părere de rău la pierderea unui mare general şi i-a strâns mâna dorindu-i succes. Şi astfel, sasul nostru s-a înscris voluntar în Waffen SS fiind instalat de către Heinrich Himmler SS Standartenfuhrer. Datorită experienţei şi izbânzilor militare din trecut şi a celor recente din SS Waffen a fost avansat la general de brigadă şi decorat cu Crucea de Fier. Între 1941 şi 1944 a format noi corpuri şi divizii Waffen SS în Yugoslavia cu care a luptat împotriva partizanilor. Din ordinul direct a lui Himmler este trimis urgent în Transilvania, după 23 august 1944, pentru a organiza retragerea trupelor germane şi evacuarea saşilor din faţa trupelor ruseşti, pe care le ştia de ce sunt capabile, încă din vremea Primului Război Mondial. În acea situaţie neaşteptată şi zguduitoare creată de actul de la 23 august 1944, decanul general al Bisericii Evanghelice din Nosen – Bistriţa, Dr. Carl Molitoris, se întâlneşte cu generalul Artur Phleps fiind contrariat de ordinul evacuării celor peste 40.000 de saşi din Nosnerland, acest district saxon din Nord Vestul Transilvaniei. Dialogul dintre cei doi saşi a fost concis.

– Domnule general, vă rog spuneţi-mi foarte deschis: putem să rămânem sau trebuie să ne pregătim să părăsim ţara natală?

– Domnule decan general, nu mai putem menţine ţara. Oamenii noştri trebuie să plece, chiar dacă ar trebui să pornească la drum numai cu un săculeţ cu pâine şi slănină în mână.

Era un ordin de la Cancelaria Reich-ului, direct de la Heinrich Himmler. Un ordin pe care l-au urmat peste 30.000 de saşi din această parte de Europa. Astăzi se ştie, de către cei ce vor să ştie, încă un adevăr tragic al războiului, că 14.000.000 (paisprezece) milioane de germani civili, de la Volga până în Sudeţi, şi-au părăsit casele de pe locurile natale şi s-au refugiat din calea armatei roşii, pentru vina că erau de neam germanic. Două milioane dintre ei nu au supravieţuit refugiului. Un genocid ce a atins apogeul în Dresda.

 

Un convoi deznădăjduit pe drumul necunoscut al viitorului

 

Horst Gobbel face în introducerea tomului un istoric concis al celor opt secole de existenţă a saxonilor – saşilor – în patria lor transilvană, după care m-am ghidat şi din care consemnez că, la ora actuală, saşii transilvăneni s-au risipit în lume: 200.000 în Germania, 18.000 în Austria, 30.000 în Statele Unite, 8.000 în Canada, în timp ce pe vatra lor transilvană au mai rămas doar vreo zece mii. O mare pierdere pentru România. În următorul capitol, Gunter Klein prezintă sugestiv Bistriţa – Nosen – în vremea ocupaţiei ungureşti – din 9 septembrie 1940 până în 12 octombrie 1944, în introducerea căruia prezintă corect Arbitrajul de la Viena, ca pe o mare eroare, în urma căruia s-au creat nemulţumiri şi tensiuni între cele două state: Ungaria nemulţumită că nu i s-a dat cât a pretins şi România care a considerat arbitrajul un dictat, un rapt din drepturile ei teritoriale pe care românii erau cel mai vechi şi numeros popor. Din Bistriţa s-a retras administraţia română dar şi regimentul de vânători de munte comandat de Colonelul Grigore Bălan, care în elevată conduită militară, în cadrul unei ceremonii pe platoul regimentului a lăsat la vatră camarazii noştri saşi care, până atunci, făcuseră parte din regimentul de vânători de munte. În urma regimentului românesc a intrat armata ungurească de ocupaţie şi-a arborat drapelele, a schimbat administraţia şi numele străzilor cu plăcuţe bilingve, în ungară şi germană, rumânii devenind din nou nişte valahi împuţiţi, toleraţi. Piaţa Centrală se numea Horthy Miklos-ter, strada lemnarilor Adolf Hitler-utca, strada spitalului Mussolini-utca, pentru că precizează martorul ocular setea lor de maghiarizare nu se schimbase în cei 22 de ani trecuţi şi tot el adaugă: Dacă „maghiarii de limbă germană” (adică ei, saşii) erau trataţi în mod privilegiat, populaţia românească nu dispunea nici de cele mai elementare drepturi. Saşii din Nosnerland au arborat pe lângă steagul unguresc şi pe cel cu zvastica, semn că se află sub protecţia celui de-al Treilea Reich şi s-au organizat în VDU – „Uniunea populară a germanilor din Ungaria” susţinătoarea şi propagatoarea ideologiei naziste obţinând rezultatele propagandiste scontate. Tineretul săsesc a preferat să se înscrie voluntar în Waffen SS decât să fie încorporat în armata ungară, Honvedseg. Iniţial s-au înrolat voluntar peste o mie două sute de saşi şi numărul lor a crescut treptat până la 9.000 în 1944, înrolaţi în trupe combatante şi auxiliare. Practic fiecare familie săsească a contribuit la   Waffen SS cu cel puţin un membru, deci saşii noştri îşi cunoşteau bine inamicul şi consecinţele ce urmau odată cu înaintarea ruşilor peste Nistru şi apoi peste Carpaţi. „Pământul natal nu-l mai putem ţine… Este momentul evacuării… În câteva săptămâni ruşii vor fi aici. Şi s-a mai făcut o remarcă importantă, adevărată, în favoarea românilor: teama saşilor nu era din partea armatei române, ci a celei sovietice, drept răzbunare pentru campania dusă de Germania pe teritoriul sovietic!

Plecarea saşilor a fost din timp şi minuţios pregătită în fiecare localitate din cele 33 ale Nosnerland-ului în care erau majoritari, iar ordinul plecării a venit în 12 septembrie 1944. Înaintea părăsirii localităţilor natale, în convoaie de care şi căruţe încărcate şi cu coviltir, participau cu toţii la o slujbă religioasă şi o rugăciune în comun de drum bun şi întoarcere grabnică, după care începeau să bată clopotele bisericilor şi roţile carelor şi căruţelor să se învârtă spre al Treilea Reich, prin Nordul Transilvaniei şi al Ungariei, devenind astfel roţile unei noi istorii după cele opt sute de ani. Foarte mulţi saşi au descris în amănunţit pregătirile refugiului, ce li s-a spus că va fi scurt, Ca exemplu al acestei afirmaţii, iată cum şi-a lăsat casa şi gospodăria strămoşească, îndestulată cu de toate, un sas din Măgheruş care credea că se vor întoarce în scurt timp: Grâul, orzul şi ovăzul au rămas nemăcinate în hambar, nutreţul adunat si uneltele în ordine, în curte am vărsat un sac de orz pentru gâşte şi găini, în coteţe aveam o scroafă de-a făta şi doi porci, i-am lăsat liberi în curte. Pe drum vedeam tot câmpul bogat în porumb, cartofi, sfeclă ce rămâneau în urma noastră nerecoltate, iar pe dealuri livezile şi viile erau încărcate, cine le va recolta. Poate dă Dumnezeu şi ne întoarcem de grabă şi timpul va fi bun să le putem recolta. Aceasta era situaţia generală şi majoritatea avea credinţa că se va întoarce curând la bunăstarea lor, cu toate că la începutul primăverii 1944, saşii de pe Şieu au văzut trupe germane în retragere şi convoaie de refugiaţi, un semn rău, pentru că nu i-au văzut întorcându-se, doar ducându-se.

Învăţătorul Gassner Robert, de pe Şieu, scrie în raportul său documentar: La mijlocul lunii aprilie1944, convoiul germanilor din Trasnistria a ajuns în locurile noastre natale. Au venit în jur de 63.000 de oameni după săptămâni de eforturi cumplite, cu căruţe trase de cai, cu vaci de lapte legate de căruţe. Starea lor era jalnică, mulţi bolnavi. Şi-au aşezat pentru câteva zile tabăra pe malul râului la Sărăţel, unde am avut grijă de ei, cu de toate. Convoiul germanilor din Transnistria s-a urnit cu greu şi s-a întins pe kilometri întregi, atât era de epuizat. De la Dej nu au mai putut merge mai departe de surmenaj şi supărare şi s-a hotărât să fie îmbarcaţi, claie peste grămadă, continuându-şi drumul spre Vaterland. În Septembrie a venit şi rândul celor de pe Şieu, printre care şi a familiei Gassner ce avea cinci copii; mama copiilor a plecat cu ei cu trenul şi învăţătorul cu căruţa în convoiul comunei. Trebuia să meargă pe drumuri lăturalnice, cele principale erau numai pentru armată, treceau prin sate care deja fuseseră părăsite. „Curţile satelor erau goale, vitele alergau mugind pe drum şi câmpuri, porci fără stăpâni, ţiganii jefuiau casele rămase fără stăpâni, era cea mai tristă imagine ce mi-a fost oferită în viaţa mea de până acum”, notează învăţătorul Gassner. Autorităţile ungureşti erau împotriva refugiului saşilor, aşa că nu i-au sprijinit de-a lungul drumului iar la trecerea Tisei practic i-au obstruat cât au putut. În sfârşit, sprijiniţi de Vehrmacht au reuşit să treacă Tisa pe un pod de pontoane în plină noapte cu emoţii şi lacrimi în ochi, pentru că se îndepărtau tot mai mult de locurile natale. Obosiseră iar întoarcerea degrabă acasă, pe zi ce trecea, devenea o iluzie, hrana se împuţina, furajele când erau plătite, când erau luate de pe câmpuri dar, în ciuda tuturor greutăţilor, se apropiau de frontiera cu Austria. La un popas mai îndelungat au aflat că trenurile de la Bistriţa erau în urma lor, datorită bombardamentelor şi a lungilor staţionări pe linii moarte şi unele o luau spre Cehia, altele spre Austria sau Germania. Toate începeau a-şi pierde ordinea, se instala debandada frontului ce se apropia mărind îngrijorările, nesiguranţa. „În noiembrie ’44 am ajuns să trecem graniţa în Austria de Sus şi cu această ocazie am fost obligaţi să predăm toţi banii ungureşti la vama ungară, urmând ca la Viena să primim mărci în schimb. Din nefericire pentru noi promisiunile ungurilor nu au fost respectate! Şi asta nu a fost totul, locurile care ne-au fost repartizate de autorităţi erau deja ocupate de alte mici convoaie de iugoslavi, unguri şi transilvăneni din sud. Eram fără bani şi fără acoperiş şi trecuseră două luni de la plecarea de acasă. Nu era timp de disperare, trebuia să ne descurcăm repede, se apropia frontul şi iarna.”

Cu zbatere continuă au reuşit să îndepărteze greutate după greutate, s-au reunit familiile şi au început să muncească pentru pâinea cea de toate zilele. „Transilvănenii noştri erau lipsiţi de pretenţii şi îşi duceau cu demnitate şi credinţă crucea”. Această scurtă frază îmi spune, ne spune, multe despre firea şi caracterul saşilor noştri. În primăvară şi-au dat seama că ruşii îi vor năpădi şi aici, dar, după ce au renunţat la patria lor şi au făcut un drum atât de lung şi greu să scape de ei, acum vor face orice să nu ajungă în mâna ruşilor. Şi au reuşit să scape de ruşi plecând mai departe spre vest, până în sectorul american, numai cu ce aveau într-o mână şi hainele de pe ei. Pentru tot restul vieţii vor rămâne uimiţi şi nedumeriţi de însufleţirea, de forţa şi călăuza din ei pe care au avut-o să scape de ruşi. „Cred că am fi tot mers şi mers până la capătul lumii, dacă numai acolo nu ne ajungeau ruşii!”

 

Nosen „eliberat de glorioasa armată sovietică”

 

În dimineaţa zilei de 13 octombrie 1944, numai un vânt de toamnă mai rămăsese pe străzile pustii ale fostului burg săsesc Nosen, şuierând a pagubă în ciuperci după plecata armată şi administraţie ungurească, vânt de toamnă rece care, din când în când, îşi înteţea şuieratul prevestind imensele pagube pe care le vor aduce şi „eliberatorii sovietici”, ce de acum trecuseră de Pasul Tihuţa, fără să întâmpine vreo rezistenţă armată şi coborau prin livezile saşilor „eliberându-le de mere şi pere”, anticipând marea captură de război pe care o vor face de cum vor intra în burgul săsesc, pe care Wehrmacht-ul îl părăsise fără lupte pentru a nu aduce stricăciuni medievalului burg ridicat de conaţionalii săi. Deşi, odată cu „glorioasa armată sovietică” a intrat în oraş şi regimentul român de vânători de munte, cel care îl părăsise în urmă cu patru ani, puterea supremă o exercita Comandamentul militar sovietic, să fie de bineînţeles şi indiscutabil, amintind ofiţerimii române că în acest război nimic nu s-a schimbat în soarta armatei române indiferent de cine le erau „fraţii de arme”. De data aceasta, mult mai rău, „fratele sovietic”, mai mare, le dădea picioare-n cur pentru a le intra şi mai bine în cap să nu îndrăznească a se abate de la subordonarea ordinilor generalisimului Stalin.

În Bistriţa, comandamentul sovietic era condus de locotenentul Serbacov, ce a ordonat, întâi de toate, începutul capturii de război din proprietăţile saşilor absenteişti. Au scos din casele lor bunurile cele mai valoroase le-au ambalat şi le-au trimis în Uniunea Sovietică, cea mai înaintată ţară din lume în privinţa capturilor de război pe unde ajungeau. Restul bunurilor săseşti au fost scoase la licitaţie, vândute ca la târg şi banii au fost depuşi într-un cont special, rusesc bineînţeles! Nici pseudo -autorităţile române, despre care trebuie spus că; întâi, nu ştim câţi or fi fost români hoţi sau de alte naţionalităţi şi al doilea, se ştie că indiferent de naţionalitate nu s-au lăsat mai prejos decât tovarăşii sovietici, urmându-le calea şi exemplul de „eliberatori mai mici”. În cele aproape 6.000 de gospodării săseşti, din care plecaseră aproximativ 30.000 de saşi, au fost aduse peste 2.150 de familii de colonişti români, restul revenind de drept învingătorilor: tovarăşilor de la partid şi tovarăşilor ţigani de nădejde. În primăvară, înaintea încheierii războiului, noul guvern dictat de „eliberatori” a făcut o reformă agrară democratică, care a împroprietărit pe noii colonişti cu pământurile saşilor, excepţie făcând tovarăşii de la partid şi ţiganii de nădejde ce nu ştiau lucra nimic, darămite în agricultură, cea mai veche şi nobilă cultură a omenirii. Au fost satisfăcuţi să slugărească inconştienţi conducătorilor noului regim democrat, Made in URSS.

Să consemnăm şi evenimentele istorice, reliefate în acest volum de câţiva martori oculari şi în mod extins de Alexandru Pintelei; că după război, se întorc în Ardealul eliberat o parte dintre evreii ardeleni, ce fuseseră deportaţi de autorităţile ungureşti în lagărele de muncă forţată din Germania. S-au întors şi imediat au luat parte, cu multă competenţă comunistă, la conducerea noului regim democratic al tovarăşului locotenent Serbacov, care de data aceasta e menţionat drept colonel, avansat probabil pentru meritele deosebite ale capturii de război. Pe lângă evreii ardeleni, în drept total de-a se repatria, vin în sprijinul conducerii noii orânduiri impuse şi evrei de la Moscova şi Chişinău, ce primesc imediat cetăţenie română, funcţii de conducere în partidul comunist şi unii chiar locuinţe săseşti. Tot acum încep să se întoarcă din ordin sovietic de data aceasta şi saşii ardeleni din refugiul în care au plecat tot la ordin! Ce soartă nenorocită le-a făcut războiul, înlănţuindu-i şi subjugându-i între două ordine, probabil pentru că iubeau pacea, care, acum ar fi trebuit să le dea şi lor aceleaşi drepturi ca şi celorlalţi. Nu a fost aşa, drama saşilor continuă, pentru ei nu există nici pace nici drepturi cetăţeneşti ci duşmănia şi ura unora şi altora, iar asigurările date din partea învingătorilor sovietici făcute în zonele lor de ocupaţie din Austria şi Germania au dispărut, tipic ruseşte, bolşevic, sovietic: mari în vorbe frumoase şi neîntrecuţi în fapte urâte, odioase, cumplite. Ajunşi înapoi în patria lor seculară, saşii au fost deposedaţi de toate bunurile personale cu care s-au întors, băgaţi în lagăre şi detaşamente de muncă, plătind chirie în fostele lor case şi muncind, ca slugi, pe fostele lor pământuri pentru pâinea cea de toate zilele. La ora aceea, un kilogram de pâine făcea 3.200 de lei, iar cei din lagăr pentru o zi muncă primeau 1.800 lei din care automat li se retrăgea o mie de lei pentru întreţinerea lagărului în care erau ţinuţi, intenţionat „întreţinut” în cea mai cruntă mizerie. Şi toate acestea au fost doar începutul. A urmat marea vânătoare a saşilor care au făcut parte din   Wafen SS, în trupele combatante sau auxiliare şi a celor din fosta „Uniunea populară a germanilor din Ungaria” organizaţie pro-nazistă. Cum practic, într-un fel sau altul, saşii, în majoritate, făcuseră parte din cele două formaţiuni au avut mult de suferit, prin condamnări, înjosire şi prigoană, hotărâte de tovarăşii din conducerea comunistă şi sprijiniţi cu devotament neţărmurit de evreii întorşi din lagărele germane. Drept este că şi evreii deportaţi au suferit o mare tragedie, motiv pentru care acum urau tot ce era german, chiar şi pe aceşti saşi nenorociţi de două ordine contradictorii. Să punctăm adevărul; nu aceşti saşi, simpli şi muncitori, i-au trimis în lagăre pe evrei ci guvernele de la Budapesta, să facă pe placul nazismului care le-a dat teritorii nemeritate de la vecini. Acele guverne au fost ajutate cu entuziasm de ungurii locali care, după retragerea armatei ungureşti s-au transformat cameleonic peste noapte; din revanşarzi verzi cu săgeţi în roşii comunişti cu stea în frunte, urcându-se în căruţa partidului comunist şi participând ca slugi ticăloase la conducerea asupritoare a României urându-i deopotrivă pe saşi şi români, etichetându-i duşmani ai poporului muncitor, acuzându-i de fascism şi reacţionarism dacă se împotriveau nedreptăţilor şi abuzurilor   comuniste.

Saşii întorşi din ordin sovietic, de data aceasta, în fostul lor Nosnerland, ajunseseră după război într-o situaţie neasemuită în altă parte a lumii europene, civilizate: fără identitate, fără drepturi, fără proprietăţi, fără apărare din partea statului, la discreţia tuturor persecuţiilor pricinuite de oricine se dădea şi făcea pe comunistul. Nu compar, dar cred că evenimentele din Mai 1946 sunt edificatoare. Saşii autohtoni şi-au cerut drepturile de cetăţenie şi un judecător de ocol, cum se numea atunci funcţionarul statului ce avea acest drept, a început să le acorde cetăţenia, cum era firesc. Şi din acest fapt, absolut legal, tovarăşul secretar de partid comunist, Ioan Negrea, sprijinit de tovarăşul avocat Brimberg şi tovarăşul comerciant Gluck, au declanşat o campanie de ură şi prigoană împotriva saşilor, începută cu o adunare bine orchestrată la Bistriţa şi încheiată cu „Duşmanii poporului vor tremura în faţa naţiunii”. Totul a dus la o mare confuzie şi agitaţie printre participanţi, neştiindu-se care sunt duşmanii, fiindcă nenorociţii de saşi nu aveau timp de aşa ceva, ei cu munca, munceau de dimineaţa până seara să-şi câştige o existenţă de limită, cât priveşte naţiunea nu se ştia despre care e vorba fiindcă, cu tot respectul, chiar că nu putea fi reprezentată de Brimberg şi Gluck. Dar aranjamentul murdar al comuniştilor, ce pretindeau că reprezentau naţiunea, s-a văzut la nivelul comunelor unde s-au dezlănţuit violenţe împotriva saşilor de la injurii, ameninţări şi bătăi până la izgoniri din comune. Dictatură comunistă impusă, ură evreiască şi prostie românească după război, când, toată lumea era încă traumatizată şi vindicativă, fără să realizeze adevăratele consecinţe ce vor urma datorită unei păci de mântuială.

 

Rugămintea unui sas, sincer naţiunii române

 

Saşii nemai putând suporta persecuţia şi mizeria în care erau ţinuţi, maltrataţi şi disperaţi şi-au pus nădejdea în vechii lor reprezentanţi, dintre cei ce în toţi anii alienatului război nu se apropiaseră politic de nazism. Aceştia nici nu plecaseră la ordin în refugiu, rămăseseră şi nici nu alergaseră în întâmpinarea „eliberatorilor”. Acum la întoarcerea saşilor tot din ordin, de data asta sovietic injust, ei, cei rămaşi cunoscând drama celor plecaţi, o adevărată odisee în infernul războiului, i-au înţeles şi au început să-i reorganizeze în vechiul lor spirit săsesc şi să ceară drepturile lor legale peste tot, adresând petiţii „guvernului de largă concentrare democratică” de la Bucureşti şi Comisiei Aliate de Control ce avea un sediu chiar la Dej. Dar, vae victis, întreaga comisie era formată numai din comunişti sovietici!

Dintre cei ce s-au străduit foarte mult pentru drepturile saşilor întorşi în România „eliberată”, a fost marea personalitate, avocatul sas Rudolf Schuler care, din 1918 făcea parte din Istoria Românilor, pentru că a alăturat poporul săsesc unirii celei mari şi fireşti a României în acele vremuri esenţiale pentru poporul român. Pentru a-i cunoaşte cu adevărat personalitatea, consider că este potrivit şi elocvent să reproducem întocmai pasaje din Memoriul său, din 1945, vremuri de restricţie nelegiuită poporului sas, adresat Consiliului de Miniştri al României în acele vremuri de restricţii nelegiuită a poporului sas, pe care l-am găsit anexat în Wir Nosner , fiind important de ştiut şi pentru români:

„Înalt Consiliu de Miniştri,

Subsemnatul, în anul 1930, pentru purtarea mea loială faţă de ideile românismului, am fost decorat cu ordinul „Steaua României” în grad de ofiţer. În anul 1919, la 8 ianuarie, împreună cu colegul meu Rudolf Brandsch am putut conduce poporul săsesc la hotărârea de la Mediaş, prin care acest popor s-a alipit în mod benevol, conform ideilor de atunci ale preşedintelui Willson, la România Mare. Deputăţia noastră a fost primită la gara din Bucureşti de cinci miniştri, iar eu am avut cinstea de a preda personal Majestăţii Sale Regele Ferdinand Întâiul hotărârea poporului săsesc luată prin reprezentanţă generală.

Pentru această purtare, numele colegului Brandsch şi al meu au fost răspândite în toată presa maghiară, cu cruce neagră, ameninţându-ne cu moartea, aşa că ani de zile nu am putut călători prin Budapesta. Consecinţa acestei purtări a fost că regimul ungar restabilit prin hotărârea de la Viena, nu mi-a permis să fac practică avocăţească. În anul 1919, într-un moment istoric, m-am decis pentru drepturile istorice şi naturale ale poporului român de a crea statul său pe aceste teritorii. Am rămas fidel hotărârilor mele (din 1918, nota mea) nefăcând nici un pas pentru a schimba hotărârea ministrului ungur de justiţie (după cedarea din 1940 – nota mea).

Cu ideile hitleriste prin care se trecea la conducerea autocratică şi nedemocratică a poporului n-am consimţit şi m-am distanţat de această mişcare (faptul că nu s-a refugiat în Reich la ordin, demonstrează această distanţare – nota mea).

Având acest trecut simţesc nimicirea morală şi materială a poporului săsesc, ce ar fi programată, cu mare durere. Este general ştiut şi dl. prof. Iorga constată însuşi în Istoria Românilor, că cultura sătească românească nu este nicăieri aşa dezvoltată, ca acolo unde românii locuiesc în vecinătate cu saşii. Pe teren cultural şi literar amintesc faptul că prima tipăritură românească pe teritoriul Transilvaniei, Cathechismul, s-a făcut în anul 1542 la Sibiu, prin îndrumarea consiliului orăşenesc.

Recunosc faptul că purtarea poporului săsesc a fost în ultimii 5 ani provocatoare şi cu tot greşită, contrară purtării noastre din trecut şi contra ţinutei pe care un popor conlocuitor trebuie să o poarte faţă de celelalte popoare ale statului. Totuşi, simţim ca o rea răsplată a tuturor serviciilor pe care le-am făcut culturii acestei ţări, în decursul a multor sute de ani, dispoziţiunile programate. Istoricul Iorga a constatat că poporul român are o inimă bună şi cu toate că a fost sărac în trecutul său, este un popor cu gândire nobilă.

Apelez la gândirea nobilă a poporului român, reprezentată în acest moment istoric pentru noi de Înaltul Guvern, să nu nimicească un popor care a putut fi dus pe o cale greşită prin conducătorii săi vinovaţi, care popor însă, în masele sale, este un popor de lucru, de hărnicie, de folos şi nu de pagubă pentru ţară.

Bistriţa, 25 iulie 1945

Cu deosebită stimă Dr. Rudolf Schuller”

Am citit cu multă luare aminte această scrisoare, fiind impresionat de ţinuta morală a avocatului sas Rudolf Schuller, ce nu a făcut compromisuri nici în faţa guvernului hortist, nici în faţa Fuhrerprincip, dar s-a aplecat, datorită durerii avută în suflet pentru conaţionalii săi, în faţă înaltului guvern instalat de eliberatorul sovietic cu rugămintea de-a nu nimici acest popor care benevol s-a alipit României Unite. Avea dreptate, apăra o cauză umană, din nefericire înaltul guvern nu gândea nobil cum gândea poporul român, nu gândea deloc, executa ce i se ordona. Rudolf Schuller îşi dădea bine seama ce viitor vor avea ţările din zona comunistă, de aceia în memoriul său a şi propus o alternativă împotriva nimicirii saşilor din România: „Retrocedarea noastră acolo de unde am venit cu veacuri înainte, ar fi o soluţie naturală a sorţii noastre”. Frumoasă şi dreaptă ca speranţă, utopie sub dictatura comunistă. Nu li s-a dat drumul, dar în următorii ani şi-au primit cu greu drepturi, cetăţenia, proprietatea limitată, şi alături de români, care constrânşi de teroarea comunistă puteau gândi nobil cât vroiau, totul era să nu spună ce gândesc, au trecut cu toţi, conlocuitori şi neconlocuitori, la construcţia cincinalelor, unul după altul, până ce au ajuns din nou la cartele pentru alimente, intraseră în epoca de aur.

Saşii, odată cu noile relaţii diplomatice dintre   RFG şi RSR din 1967, au început să plece definitiv, la cererea lor de data aceasta, dar era coadă mare la aşteptare, în faţa lor încă mai erau nişte evrei care ne-au instalat comunismul cu tenacitate şi autoritate de la Kremlin, dar acum nu le mai plăcea ce făcuseră în România. Aşa se face că pe mulţi saşi Anno Domini 1989 i-a mai prins în victoriosul nostru lagăr comunist, o adevărată închisoare a fricii, foamei şi frigului, închisoare din care, odată porţile deschise, saşii şi-au luat zborul, urmaţi de mulţi, foarte mulţi, milioane de români. Ei, românii, nici după un sfert de veac, încă nu au un Rudolf Schuller care să vină cu o alternativă la nimicirea poporului român, a României.

În această speranţă, au ales de preşedinte un sas, dar au ales unul greşit…

(Corneliu Florea – fragment din volumul în pregătire „Vara pisicilor negre”)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

O naţiune în două state separate

Posted by Stefan Strajer On January - 10 - 2016

O naţiune în două state separate

Galina Martea

 

Un zid, un perete de beton mare şi înalt despărţea un neam, un popor, o naţiune. Un zid care după câteva decenii de ani de rezistenţă şi prezenţă în viaţa unui popor a fost demolat prin ironia sorţii, prin destinul istoriei. La căderea zidului (Zidul Berlinului sau Cortina de Fier) au contribuit mulţi factori, însă factorul cel mai important al acestuia au fost prezenţa teoriilor şi reformelor ale lui M. Gorbaciov prin aşa-numita „Perestroica” şi, totodată, prin comportamentul echilibrat şi paşnic al Uniunii Sovietice, condusă în acea perioadă de acelaşi M.Gorbaciov (distins cu Premiul Nobel pentru Pace, 1990). Totodată, destinul şi acţiunile „Perestroicii” au reformat şi au reuşit să schimbe o lume întreagă, o Europă, un sistem comunist, o Uniune Sovietică.

Schimbările şi reformele istorice ale omenirii, care se produc şi au loc în viaţa tuturor ţărilor şi statelor de pe mapamond, reprezintă o realitate şi un adevăr care, la rândul lor, sunt într-o permanentă mişcare şi evoluţie atât prin destinul ființei umane, cât şi prin destinul istoriei oricărei naţiuni.

Reformele, ce au loc şi se produc într-o societate sau într-un stat, toate, la rândul lor, işi fac prezenţa prin viaţa omului, parte din societatea sau statul respectiv. Societatea, formă de existenţă socială pentru fiinţa umană, este terenul în care au loc acele reforme şi schimbări de ordin social, cultural, politic şi economic. Prin această formă a existenţei sale, societatea este un spaţiu prin care omul reuşeşte să se afirme, să-şi producă şi să-şi reproducă existenţa, să-şi satisfacă propriile necesităţi şi dorinţe, caracteristice proceselor ce decurg între viaţă – om – societate. Ţinând cont de aceste afirmaţii, atunci omul (societatea) urmează a fi stăpân în propria viaţă şi propriul destin pe care trebuie să-l trăiască prin trecut, prezent şi viitor.

Un zid de beton între două state cu acelaşi grai, dar cu destine diferite pe parcursul dezvoltării factorului uman şi a acţiunilor istorice ale timpului. Două state cu acelaşi nume, separate de o construcţie, creată de un sistem sovietic invaziv şi abuziv, care, în timp, a afectat milioane de vieţi omeneşti atât spiritual, cât şi moral. În cele din urmă, prin marea dorinţă, aceste state prin cultura şi mentalitatea lor au reuşit să se reunească, iar acel zid de beton al vremurilor şi-a pierdut valoarea, fiind demolat şi trecut în pagina istoriei. În timp, Germania reunită a reuşit să-şi reformeze structura, forma, şi conţinutul societăţii, având la bază o limbă, un grai, o cultură. Aceste valori de o importanţă inegalabilă au reunit în timp un popor, o naţiune…

Un exemplu remarcabil…

O situaţie, poate identică, este, a fost şi mai rămâne, cu regret, încă în Sud-Estul Europei. Un factor regăsit în aceleaşi valori ale omului, având la bază o limbă de comunicare, o tradiţie, o cultură, o naţiune. O situaţie, poate neidentică, doar prin neexistenţa acelui zid de beton. Dar, după părerea mea, cred, ar fi fost mai bine cazul să fie acelaşi perete de beton pentru ca „azi” sau „ieri” putându-l demola şi păstra doar în amintiri şi pagini ale istoriei.

Două ţări, care încă mai sunt la o răscruce de a-şi decide soarta reunirii.

Anul 1918, 27 martie, unirea Republicii Democrate Moldoveneşti cu Regatul României – 02 august 1940; cu excepţia, iunie 1941 (stare de razboi mondial) – martie 1944. Ulterior, acelaşi sistem sovietic abuziv, creatorul zidului între Germania de Est şi Germania de Vest, a construit acelaşi perete de beton, la figurat, între România şi Basarabia, dar cu o conotaţie mai dură şi mai rezistentă în timp.

basarabia-pamant-romanesc

Sistemul sovietic a reuşit să dezbine şi să despartă un popor, o naţiune cu aceeaşi limbă, cu aceeaşi cultură şi tradiţii. Pe parcursul câtorva decenii naţiunea română divizată continuă să-şi trăiască viaţa. În timp, schimbările şi modificările ce au avut loc în cadrul Europei după anii 1989 şi-au spus cuvântul şi s-au reflectat şi în cadrul R.Moldova, ca rezultat, obţinerea independenţei din 27 august 1991 şi recunoscută ca stat-membru al ONU. Acest eveniment istoric a pus capăt unui regim şi unui sistem politic totalitar, dar nu a soluţionat în deplină măsură problema ce ţine de identitatea poporului român. În cazul dat, teoriile „Perestroicii” nu şi-au făcut efectul şi nu au funcţionat până la sfârşit, precum în cazul Germaniei. R.Moldova, prin formele sale de guvernare, cu conţinutul şi comportamentul factorului uman este un model mai dificil şi cu mult mai complex al desideratului. Omul, factorul uman al societăţii, parte componentă a R.Moldova, este dezechilibrat şi nu cunoaşte esenţa valorii adevărate prin care se regăseşte. Populaţia ţării, cât şi însuşi statul, este influenţată în mod direct şi indirect de mulţi factori interni şi externi (dinspre răsărit), care dezorientează şi împiedică luarea deciziilor de reîntregire a neamului românesc. Aceşti curenţi străini prin gândire şi ideologie afectează o mare parte a populaţiei băstinaşe, cât şi pe unii oameni de ştiinţă/intelectuali, care argumentează contrariul adevărului istoric…

Un factor destul de evident, care mai împiedică în luarea deciziilor pentru o eventuală reunire cu România, se frofilează prin faptul că R.Moldova este o ţară peste măsură de rusificată (limba rusă, fiind limba de comunicare interetnică atât pentru minorităţile naţionale de etnie ucraineană, rusă, găgăuză, bulgară, alţii, cât şi pentru o mare parte din băştinaşii consideraţi moldoveni; doar 16,5% din locuitorii statului au declarat că limba română este limba lor maternă). Totodată, prin nivelul culturii şi al mentalităţii omului, care s-a format pe parcursul deceniilor, luarea deciziilor şi realizarea în practică a evenimentului istoric de reunire, cred, că mai rămâne o problemă de viitor. Urmează să mai curgă ceva din timp, urmează ca factorul uman-poporul să mediteze şi să decidă cu luciditate, urmează să mediteze şi să decidă, în acelaşi rând, şi clasa politică, şi toţi acei ce guvernează ţara, reformând în timp structura şi conţinutul mentalităţii. În această ordine de idei, la cele susmenţionate, aş completa că, conform datelor statistice elaborate prin recensământul din 2004, se consideră „vorbitori de limbă română declaraţi etnici Români” doar 2% din populaţia ţării, astfel considerându-se ca minoritate naţională în propriul stat („Recensământul populaţiei. Caracteristici demografice, naţionale, lingvistice, culturale”. (ZIP). Biroul Naţional de Statistică, Chişinău), iar conform Constituţiei, articolul 13, limba de stat se numeşte „moldovenească”. Cu regret, dar aceasta este o realitate.

  1. Moldova, fiind o ţară destul de slab dezvoltată economic şi săracă social (ultimul loc în clasamentul european şi printre ultimele locuri clasament mondial), declinul luându-şi startul din anii 1990, totodată, are o multitudine de probleme de ordin social, politic, financiar care afectează imaginea ţării atât în plan naţional, cât şi mondial, inclusiv, cu multe datorii interne şi externe, etc. Toate acestea sunt o povară pentru societate, o povară enormă pentru popor. Pe lângă problemele de ordin economic şi social, ţara mai are de soluţionat şi conflictul politic cu Republica Moldovenească Nistreană (parte din R.Moldova), declanşat odată cu proclamarea independenţei din 27 august 1991. Acest conflict, care durează de mulţi ani, urmează a fi soluţionat prin negocieri paşnice cu factorii de decizie interni şi externi, cu implicarea la masa tratativelor atât a Uniunii Europene, atât a organismelor internaţionale competente în domeniu, cât şi a Rusiei, care este implicată în acest conflict. Prin soluționarea   acestuia, unde ar urma să fie respectate drepturile omului, cât şi integritatea statului, totodată, sperăm că vor fi soluţionate şi restul problemelor ce ţin de identitatea poporului şi a naţiunii. Aici, ar fi cazul de menţionat că în cadrul celei de a 19-a reuniune anuală a OSCE din 6-10 iulie 2010, la OSLO (cu participarea a 56 ţări, inclusiv R.Moldova, Italia, Germania, Franţa, România, Turcia, Rusia, etc.,), au fost abordate şi problemele R. Moldova, precum „Crima organizată şi corupţia” şi „conflictul transnistrean”. Tot aici, dna Walburga Habsburg Douglas, raportor pentru Moldova, a accentuat faptul că: „Criza pe care o parcurge R. Moldova nu este una politică, ci una constituţională. Pe de altă parte, concluzia este că avem prieteni şi duşmani în toată lumea, dar cel mai mare duşman al nostru este neunirea noastră.” (Iurie Colesnic. „Moldova a obtinut o mare victorie la OSCE”, Timpul.md, Accesat 14.07.2010, ora 05:29. Disponibil: http://www.timpul.md/articol/iurie-colesnic-%E2%80%9Emoldova-a-obtinut-o-mare-victorie-la-osce%E2%80%9D-13271.html).

Un lucru este cert, că atât România, cât şi o parte din populaţia R.Moldova recunoaşte adevărul istoric al evenimentelor, recunoaşte şi înţelege esenţa lucrurilor prezente.

În cazul reunirii întregului popor român, atunci nici pentru România (dacă să abordăm o realitate) nu ar fi uşor de preluat în componenţa sa un stat falimentar la toate nivelele şi treptele de existenţă socială, cu datorii interne şi externe de milioane de euro şi dolari, nemaivorbind de o altă valută. Însă, cu siguranţă, atât România, cât şi R.Moldova sunt conştiente de acest lucru. Dar, indiferent de toate acestea, un lucru este cert, că reîntregirea naţiunii trebuie să fie realizată în termeni de adevăr şi necesitate istorică pe care nu o putem nega, necătând la faptul care este bogăţia sau sarăcia ambelor state româneşti.

Bogăţia şi valoarea unui stat și a unui popor se recunoaşte prin nivelul culturii și al identității naționale, prin intelectul uman, prin nivelul mentalităţii, prin cuvântul exprimat pentru o unică dorinţă. Prin marea dorinţă, cred, că se va reuşi în cele din urmă, indiferent de criza politică, economică și socială destul de evidentă şi prezentă în viaţa omului şi a societăţii.

Viaţa umană este creată și se bazează pe sistemul de valori şi idealuri sacre. Iar dacă aceste valori/idealuri nu sunt respectate în procesul existenţial, atunci fiinţa umană – omul – societatea devin victime ale acestor idealuri și acestor realităţi…

G. Martea, foto 45,jpg

(Galina Martea, dr., membru al Uniunii Jurnaliştilor Profesionişti din România, membru al Uniunii Scriitorilor Europeni)

UNIREA CEA MARE ŞI FIREASCĂ

Posted by Stefan Strajer On December - 5 - 2015

UNIREA CEA MARE ŞI FIREASCĂ

De la 10 mai 1866 la 1 decembrie 1918

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

În urma depunerii jurământului de credinţă în faţa Adunării Reprezentative a Principatelor Române de către Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, în data de 10 Mai 1866 aceasta devine Ziua Naţională a României. După Războiul de Independenţă, la 10 Mai 1877, Carol Întâi al României declară în faţa parlamentului Independenţa de Stat a României. Patru ani mai târziu, la 10 Mai 1881 se sărbătoreşte, cu bucurie şi grandoare, trecerea ţării de la principate unite la Regatul Român recunoscut internaţional. Aceştia au fost anii de mari transformări istorice şi de pornire a poporului român spre marele său ideal naţional, unirea firească a tuturor românilor într-un stat naţional unitar, ştiut fiind că mai mult de jumătatea poporului român trăia, compact şi majoritar, în provinciile istorice Banat, Ardeal, Crişana, Maramureş, Bucovina şi Basarabia sub asuprirea străină ale marilor imperii ce ne înconjurau: otoman, rusesc, austro-ungar.

Odată, consolidat nucleul regatului românesc, cărturarii patrioţi şi biserica creştină română, atât din regat cât şi din părţile stăpânite de imperii, au strâns legăturile în vederea unirii celei fireşti într-un stat unitar pe Vatra Daciei, pe care neamul a supravieţuit cu stoicism, când îndârjit, când vlăguit de copleşirea barbarilor şi a imperiilor. În tumultul european al începutului de Secol XX, românilor, pentru împlinirea idealului lor naţional, le trebuia sprijinul unor puteri europene, altele decât cele trei imperii ce în decursul istoriei cotropiseră şi stăpâneau marea parte a teritoriului şi poporului român. Privirile majorităţii unioniştilor întregitori ai patriei, pe care o vedeau drept Dacia Redivivus, se îndreptau cu nădejde spre puterile Antantei; Franţa şi Anglia.

La o lună după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Saraievo, începe Primul Război Mondial prin declaraţia de război a Austro-Ungariei împotriva Serbiei din 15 iulie 1914. În mai puţin de o lună toate marile puteri europene sunt în război, România îşi declară neutralitatea în urma Consiliului de Coroană convocat şi condus de regele Carol Întâi, datorită pactului secret pe care-l avea cu Austro-Ungaria, pact impus cu brutalitate de Bismark. Neutralitatea ţine până în august 1916, când Antanta promite guvernului român satisfacerea revendicărilor lor de unire cu românii de pe partea cealaltă a arcului carpatic, dacă intră în război alături de ele. Ca urmare a acestor promisiuni, în 17 august 1916 are loc la Bucureşti o convenţie şi semnarea unui tratat între Antanta şi guvernul condus de I.C. Brătianu. În urma acestei convenţii Regatul Român declară război imperiului Austro-Ungar, în 27 august 1916, pentru eliberarea conaţionalilor lipsiţi de elementarele drepturi cetăţeneşti, supuşi unei maghiarizări intensive. Armata română, cu entuziasm şi uşurinţă, trece prin trecătorile carpatine ajungând până la Braşov, Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc, Gheorghieni, Orşova. În acest timp Germania, Turcia şi Bulgaria declară război Regatului Român. Comandamentul Suprem al Armatei Române face câteva greşeli tactice dezastroase în faţa noilor duşmani, conduşi de doi strategi prusaci, fiecare în fruntea unei armate superior echipate şi instruite. Generalul Falkenhyn atacă prin Ardeal iar generalul Makensen prin Bulgaria. Prinsă în cleşte, Armata Română pierde şi bătălia de apărare a Bucureştiului în decembrie 1916. Coroana şi guvernul se retrag în Moldova dar Armata Română rămâne stăpână pe trecători şi linia Mărăşeşti – Galaţi. O iarnă tristă, grea şi plină de nevoi, dar ataşamentul de neclintit al regelui Ferdinand (german) şi al Reginei Maria (britanică) faţă de români devine exemplul urmat de toţi, dar mai ales de Armata Română. Singura excepţie fiind fiul lor, prinţul Carol ce dezertează, trecând în Rusia, să se căsătorească!

Anul 1917 a fost placa turnantă a războiului: Ruşii s-au săturat de război şi s-au apucat de revoluţii, din februarie până în octombrie s-a ales praful de imperiul Romanovilor, americanii odihniţi, simţind că războiul nu va mai dura trei ani, au aranjat de un pretext ca sa intre în război, iar naţionalităţile din Austo-Ungaria au devenit tot mai insistente să se despartă definitiv de habsburgi. Românii s-au trezit între ciocanul bolşevicilor şi nicovala prusacă, dar cu o dăruire desăvârşită apără trecătorile, obţinând victorii la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz oprind armata germană să intre şi să cucerească Moldova. Datorită haosului bolşevic şi menşevic din Rusia, românii sunt obligaţi să accepte armistiţiul impus de Germania, în noiembrie la Focşani, pentru a se apăra de ruşi, care din foştii aliaţi au devenit jefuitori bolşevici. Adio, tezaur românesc!

În Anul 1918 începe deznodământul războiului prin discursul preşedintelui american, Woodrow Wilson, intitulat Paisprezece Puncte, în care impune autodeterminarea naţiunilor înglobate prin forţă şi tratate nejuste în Austro-Ungaria. După aflarea acestui discurs democratic american, la Roma, în Martie 1918, are loc Congresul Naţionalităţilor din Austro-Ungaria care adoptă moţiunea de susţinere a dreptului fiecărei naţiuni la autodeterminare şi ori să devină stat independent ori să se unească cu statul de aceeaşi naţionalitate deja existent. O luminare şi o cale larg deschisă, încurajatoare pentru Românii din Austro-Ungaria la autodeterminare.

Dar, înaintea lor, a venit surpriza, surprizelor: autodeterminarea naţiunilor o susţineau şi bolşevicii şi astfel la 27 Martie 1918, Basarabia devenise independentă de Rusia şi se reuneşte la Moldova lui Ştefan cel Mare, fiindcă numai atât mai rămăsese din Regatul Român în acea primăvară. Trebuie subliniat că Germania l-a adus la putere pe Lenin în Rusia, ca să o scoată din război, să le fie mai uşor germanilor în vest unde se tocaseră fără victorii, se epuizaseră material şi apăruse demoralizarea în rândul militarilor. Din aceste motive Germania a încheiat „Pacea de la Bucureşti” recunoscându-i României teritoriul cu care a intrat în război, minus Dobrogea, în schimb impunând demobilizarea armatei şi păstrarea controlului asupra resurselor şi al economiei ţării. Tratatul nu a fost ratificat în parlament şi nici promulgat de Regele Ferdinand.

Degeaba, s-a retras Germania în spatele trecătorilor carpatine, trăgând după ea slabele armate austo-ungare, fiindcă în urma lor a venit corpul expediţionar al generalului francez Franchet d’Esperey care a scos din luptă pe bulgari şi pe turci, astfel încă un imperiu murea.

Zilele imperiului Austro-Ungar, un hibrid penibil şi steril, erau numărate. Naţionalităţile ce îl formau se organizează tot mai temeinic pentru autodeterminare. La New York are loc Congresul sârbilor, croaţilor, cehilor, slovacilor, românilor, polonezilor, rutenilor a cărui rezoluţie impune ideea democrată a desprinderii totale de al treilea imperiu depăşit istoric, muribund. Comitetul Naţional Român de la Paris se lărgeşte în Consiliul Naţional Român Central cu sediul la Arad, iar Alexandru Vaida Voevod în data de 18 octombrie 1918, citeşte în Parlamentul de la Budapesta declaraţia de autodeterminare a românilor din Ardeal şi Banat. La Viena, Iuliu Maniu detaşează din armata autro-ungară un corp de 70.000 de voluntari români şi-i aduce în Ardeal, în vederea desprinderii totale atât de imperiul austriac, cât mai ales de Ungaria care, la rândul ei, se rupe de Austria, dar vrea să menţină, în continuare, înglobat, Ardealul.

În următoarele zile, deznodământul Primului Război Mondial se precipită iar cehii şi solovacii se unesc în Cehoslovacia şi-şi declară independenţa, în timp ce în Sud se formează noul stat unit şi independent al Slovenilor, Croaţilor şi Sârbilor. La 11 noiembrie 1918, se încheie armistiţiul pe frontul de vest, iar în 13 noiembrie 1918 pe frontul balcanic, după care Ungaria este obligată de puterile Antantei să-şi retragă trupele din Ardeal şi să permită trupelor române să le înlocuiască. Consiliul Naţional Român Central nu ajunge la nici o înţelegere cu delegaţia ungurească la Arad şi hotărăşte Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia la Întâi Decembrie 1918, în cinstea lui Mihai Viteazul care a intrat în Cetatea Alba Iulia, în noiembrie 1599, ca unificator al celor trei principate Muntenia, Moldova şi Transilvania şi în memoria Răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan. Înaintea acestui eveniment, Congresul General al Bucovinei, cu mare majoritate, a emis rezoluţia de unire necondiţionată cu Regatul Român. Astfel o altă parte a Moldovei lui Ştefan cel Mare se reuneşte cu neamul ei.

1dec1918_Alba_Iulia

Adunarea de la Alba Iulia, prin cele 1228 de delegaţii alese din toate comitatele româneşti a dat adunării un statut de plebiscit şi acestor delegaţii s-au alăturat o sută de mii de români, veniţi din toate satele şi comunele romaneşti din Bucovina şi Basarabia, din Maramureş şi Banat, din Crişana şi Ţara Moţilor, din Haţeg până-n Caraş au transformat-o în Marea Adunare Naţională a Românilor ce au vroit şi au realizat statul naţional unitar.

Rezoluţia Unirii citită de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu cuprinde: Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Rezoluţia mai cuprinde şi libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplină libertate confesională, înfăptuirea unui regim democratic în toate domeniile vieţii publice, reformă agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale.

Istoricul consemnează: „La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită.” Această rezoluţie este prezentată Regelui Ferdinand de către o delegaţie condusă de Miron Cristea episcop de Caransebeş, alaturi de Iuliu Hossu episcop greco-catolic de Gherla, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voievod şi Caius Brediceanu. Trebuie menţionat şi reţinut că, Adunarea Generală a Germanilor din Transilvania şi Banat ce a avut loc la Mediaş aprobă decizia românilor, ei cunoscând istoria Ardealului Românesc şi drepturile majorităţii cetăţenilor, pe când Adunarea Generală a Ungurilor, ţinută la Cluj, a reafirmat loialitatea lor faţă de Ungaria, pentru prima dată stat independent de la 1526. Trupele române intră în Cluj în 24 decembrie 1918 fără să întâmpine rezistenţă din partea lor.

În recenta istorie a Romanilor, Întâi Decembrie 1918 stă alături de Unirea lui Mihai Viteazul, Unirea lui Alexandru Ioan Cuza, Războiul de Independenţă condus de Carol Întâi, de încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba Iulia. Oglindind aceste mari evenimente istorice, Ziua Naţionala a României a fost Zece Mai până în 1947. Din 1948 s-a fixat 23 august, o zi comunistă de tristă amintire. După revoluţia de la Timişoara din 1989 şi lovitura de stat de la Bucureşti, paleo-comunistul Ion Marcel Ilici Iliescu a propus ca zi naţională 22 decembrie, ce avea aceeaşi valoare ca şi 23 august. Din fericire, a fost contracarat istoric şi combătut politic până ce, în final, a promulgat legea prin care Întâi Decembrie să fie zi naţională a România.

(Noiembrie 2015, Winnipeg – Canada)

Romanian-American Open Forum. Luare de pozitie impotriva Legii 217

Posted by Stefan Strajer On September - 16 - 2015

Romanian-American Open Forum

Luare de poziţie

Forumul Romano-American se alătură altor organizaţii şi persoane din ţară şi din străinătate şi îşi exprimă nedumerirea faţă de promulgarea unei legi arbitrare referitoare la anumite „activităţi extremiste”. Redăm mai jos un fragment care în opinia noastră exprimă confuzia noii legi:

„…Fapta de a promova, în public, idei, concepţii cu doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi…“

Cum se definesc „faptele” menţionate mai sus? Prin ce miracol lipsesc comuniştii din această listă? Cum se explică toleranţa faţă de hortiştii din mijlocul ţării? Şi la ce se referă legea? La ceea ce gândesc şi exprimă oamenii? Numai Dumnezeu judecă ce este în sufletul omului;  Legea judecă faptele!

Marturisitorii-Mucenicii-si-Sfintii-Inchisorilor-Parintele-Justin-Parvu-Posta-Moldovei-16-Iunie-2015

Legea 217 din 2015, votată orbeşte în unanimitate, seamănă leit cu legile comuniste în care toate organizaţiile erau libere afară de… şi urmau toate organizaţiile nedorite de regim. Stalin ar fi fost mândru de o asemenea lege!

* Votând şi promulgând noua lege, autorii au dovedit că nu înţeleg democraţia.

* Un stat democrat trebuie să aibă curajul să accepte toate opiniile, toate organizaţiile şi toate orientările politice care respectă ordinea socială. În America, de exemplu, sunt recunoscute toate organizaţiile, inclusiv partidul comunist, şi acest lucru nu slăbeşte democraţia ţării.

* România trebuie să-şi asume istoria şi să înveţe din experienţele anterioare. Acolo unde s-au comis greşeli sau abuzuri acestea trebue tratate individual, nu într-un bloc nebulos în care pe lângă cei vinovaţi pot fi adăugaţi în mod arbitrar mii şi mii de cetăţeni oneşti.

* În vederea refacerii ţării statul are datoria să angajeze toate forţele naţiunii, inclusiv cele cu sentimente naţionaliste. Legionarii au fost naţionalişti, dar nu s-au confundat cu fasciştii. Cu excepţia unui număr regretabil de indivizi care au comis crime, majoritatea lor au fost victime. Închisorile au fost pline cu Români etichetaţi drept legionari. Se doreşte cumva repetarea istoriei? Reamintim că Mişcarea Legionară nu a fost trimisă în judecată ca organizaţie fascistă la sfârşitul războiului. În realitate, legionarii aflaţi în Germania erau toţi internaţi de Hitler în lagăre de concentrare şi au fost eliberaţi de Aliaţi.

* Noua lege pune semnul egalităţii între fascism, legionarism şi naţionalism. Atenţie însă! Prin suprimarea naţionalismului se poate ajunge la dizolvarea cimentului naţional şi chiar la lichidarea naţiunii. Unele puteri străine doresc distrugerea României. Vor şi legislatorii noştri acest lucru?

* Românii demni şi conştienţi au datoria să ia atitudine. Altfel ne vor condamna generaţiile viitoare şi ne va acuza toată lumea de laşitate. Vor fi condamnaţi nu numai cei vii, dar vor fi scoşi din istorie toate marile noastre personalităţi de la Mihai Eminescu şi Mircea Eliade până la părintele Gheorghe Calciu şi părintele Niculae Steinhardt.

* Dezbaterile pe seama noii legi dovedesc totuşi că mulţi români îşi dau seama de gravitatea ei. Legea a fost deja criticată de mai multe personalităţi şi instituţii importante. Dacă această lege anti-românească nu va fi abrogată, ea trebuie supusă judecăţii Curţii Constituţionale şi în ultim caz Tribunalului Internaţional pentru Drepturile Omului. Altfel, ne merităm soarta!

Nota Bene: Istoria e în continuă mişcare şi nu poate fi sugrumată! Autorii noii legi şi-au imaginat probabil că istoria se încheie odată cu ei! Ar fi bine să nu-şi facă nimeni iluzii! Iar noi autorii acestei declaraţii, semnăm mai jos ca să nu susţină istoria că toţi Românii au fost laşi!

În numele Forumului:  Cristian Balan, Grigore Culian, Nicholas Dima, Ion Manta, Petru Marzea, Nicolae Moisidis, Serban Olaru, Gabriel Plesea, Anca Popa, Neculai Popa, Valentin Tepordei, Alexandru Tomescu, Ştefan Străjeri… (Lista semnatarilor rămâne deschisă)

(USA, 18 August 2015)

Vara războaielor mari (partea a II-a)

Posted by Stefan Strajer On April - 1 - 2015

Vara războaielor mari (partea a II-a)

Sfârşitul neutralităţii, începutul reîntregii naţionale

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Mircea Vulcănescu detaliază, ca un istoric profund documentat, starea de spirit a naţiunii   noastre care, înclina, pe zi ce trece, tot mai mult spre unirea cu Antanta şi declararea de război Puterilor Centrale. În Romania şi Ardeal idealul unirii devenea tot mai puternic iar dinafară, Antanta, prinsă într-un război de uzură şi durată, făcea tot mai mult presiuni asupra României să se hotărască. În acest sens Comandamentul Suprem Francez trimite o notă categorică guvernului român. În 19 iulie 1916, Ionel Brătianu a primit nota franceză care, printr-un categoric acum, ori niciodată, cerea ferm României să intre în război alături de aliaţi, asigurându-i îndeplinirea promisiunilor de întregire naţională în caz de izbândă comună. În acest moment, fixat acum, trebuia luată hotărârea cea mare, una a destinului naţional. Brătianu îi expune nota şi situaţia războiului Regelui Ferdinand, acesta convoacă consiliul de coroană. Amănunţit se mai analizează situaţia şi variantele iar în concluzie Regele Ferdinad semnează un tratat cu Aliaţii în 17 august 1916 şi dă ordin de mobilizare totală ce însumează un milion de romani, în Patru Armate, cu un total de 31 de divizii, dintre care numai zece erau bine instruite şi echipate, cinci slab dotate şi opt în pregătire.

În data de 27 august 1916, Romania declară război Austro-Ungariei în vederea unirii cu Ardealul şi trupele române pornesc spre trecători. A doua zi Germania declară război României, era de aşteptat din partea Kaiserului Wilhelm al II-lea, ce visa la un imperiu mai mare decât cel britanic. Germanii, naţiune organizată în orişice, dar mai ales în ale războaielor, scot din Der Vaterland – la ei patria e de gen masculin – două Armate, pregătite gata, ca din cutie, şi le trimit spre România. Armata IX-a, sub conducerea generalului Falkenhyn, perfect instruită şi echipată să facă joncţiune cu Armata Întâia austro-ungară în Ardeal. La Sud de Dunăre, Armata III-a germană, unită cu divizii turceşti şi bulgăreşti, care între timp ne-au declarat şi ele război, doar nu era să piardă o asemenea ocazie, toate sub comanda generalului Makensen zis şi „spărgătorul de fronturi” ce va ataca din Bulgaria, prin Dobrogea, spre Bucureşti. Raportul era de 5 naţiuni, din care trei imperiale, împotriva micului nostru regat, în comparaţie cu cel al celor cinci inamici. Armata ţaristă ni se alătură, în dorul lelii, să ne acopere spatele frontului.

Prima campanie

 

Înaintând spre Ardeal cu determinare şi elan au reuşit ca în primele trei zile să depăşească trecătorile şi să intre în Ardealul Românesc, acum sub ocupaţie austro-ungară.

Armata Întâia sub comanda   precautului general Culceru, a fost împărţită de Înaltul Comandament în trei grupe. Grupul Cerna în cel mai greu sector, între Dunăre şi munţii grei, înalţi şi păduroşi, ştiind că vor fi aşteptaţi şi atacaţi de austro-ungari. Al doilea, Grupul Jiul sub comanda generalului Muică, din care făcea parte şi bunicul meu, pătrunde foarte curajos în defileul Jiului, pune pe fugă Brigada 144 austro-ungară trece în bazinul Petroşani şi înaintează pe Valea Streiului spre Defileul Merişor, unde primeşte ordin de la generalul Culceru să rămână pe poziţie deşi ei aveau drum aproape liber, până în Haţeg, unde erau aşteptaţi cu braţele deschise de masa compactă a românilor haţegani. Oprirea pe poziţie a fost o frânare a elanului oltenesc. Al treilea grup Oltul, condus de generalul Popovici are o foarte bună înaintare până în jurul Sibiului ajungând la Răşinari, Orlat şi Avrig întâlnind divizia 51 Honvezi ce acoperea debarcarea Armatei a IX-a Germane la Sebeş.

Armata a Doua – De asemenea face un progres rapid prin trecători. Divizia a 3-a prin Pasul Bran ajunge în Ţara Bârsei, înfrângând rezistenţa Diviziei 71 austro-ungare şi continuă spre Valea Oltului. Diviziile 4 şi 5 urcă şi trec în Ardeal prin pasul Bratocei ajungând până la Feldioara şi Sângeorz, unde sunt oprite pe poziţie, din ordinul Marelui Cartier, altă greşeală.

Armata a Treia, amplasată în Moldova, este sub comanda generalului Prezan, se divide în două. Divizia a 7-a depăşeşte Trecătorile Ghimeşului, Trotuşului, Bicazului şi ajunge în Secuime fără prea mare opoziţie. Divizia a 8-a condusă de generalul Pătraşcu deschide calea Oituzului şi ocupă Târgul Secuiesc şi apoi Miercurea Ciuc. În acest moment, Armata Română a depăşit toate trecătorile Carpaţilor şi înainta victorioasă în Ardealul Românesc pe care-l vroia unit cu Muntenia şi Moldova, primul ei moment de glorie.

În această fază, Bulgaria, care a fost împinsă de Germania să declare război României, deschide front şi în frunte cu generalul Mackensen atacă Dobrogea…

Armata a Patra, întinsă de-a lungul frontierei de Sud din Porţile de Fier până la Marea Neagră, se afla sub comanda generalului Arghirescu, un şovăitor – sovăiala e mama greşelilor – în faţă forţelor germano-turco-bulgare şi pierde, apoi urmează marele dezastru de la Turtucaia ce va declanşa panică la Marele Cartier Militar Român şi de acolo a radiat în toată armata. Despre acest dezastru un istoric militar a scris că Turtucaia „a fost un cap de pod fără pod”, un adevăr la care se adaugă şi superioritatea numerică a inamicului şi forţa lor mare de foc. A fost un prăpăd cu foarte mari pierderi, răniţi, morţi, prizonieri, cu înecaţi în Dunăre dintre cei ce au încercat să o treacă. S-a scris mult despre această bătălie fatală, datorită estimării greşite a situaţiei şi a lipsei deciziei de retragere în momentul în care erau copleşiţi. A fost o singură excepţie, Regimentul 84, al cărui colonel l-a scos afară din încercuire, prin dibăcie şi riposte bine calculate, ajungând cu pierderi minime la Silistra, ceea ce trebuia şi putea să facă întreaga garnizoană.

 

Se pornesc armatele germane  

 

În octombrie 1916 situaţia pe fronturi s-a schimbat radical, Regatul Român se afla în cleştele celor două armate germane. Pe frontul din Ardeal a început debarcarea şi înaintarea Armatei a IX-a condusă de generalul Falkenhayn iar în sud la Dunăre şi Dobrogea se instalase Armata a III-a, condusă de Mackensen. Fiecare divizie germană era formată din trei regimente bine instruite şi echipate, cu serviciile auxiliare dotate corespunzător şi dispunând de o înzecită forţă de foc. Trebuie menţionată această dotare înzecită de foc, pentru că este hotărâtoare în război, de exemplu fiecare regiment german era dotat cu 54 de mitraliere, ceea însemna 18 mitraliere pe companie, deci 6 mitraliere pe pluton comparând cu una sau două cât avea plutonul românesc! Să adăugăm şi numărul mare de piese de artilerie şi mai ales calibrul lor ce ajunsese la 300 mm faţă de ale noastre ce nu depăşeau 100 mm, deci forţa şi distanţa pe un singur obuz era de trei la unu, plus aprovizionarea cu obuze în care eram în deficit. În concluzie, în acest prim război mondial, dotarea cu tehnica militară depăşeşte net numărul şi vitejia combatanţilor. În faţa acestor armate bine instruite, dotate cu o asemenea forţă tehnică de luptă, Marele Cartier Militar Român începe să şovăie, şi şovăind greşeşte, oprind ofensiva din Ardeal pe poziţii şi concentrând-se asupra flancului sudic, asupra Armatei a III-a germane a lui Makensen, dând posibilitate Armatei a IX-a Germane să debarce, să organizeze şi pornească ofensivele împotriva celor trei Armate româneşti care avansaseră atât de rapid în Ardeal, unde ardelenii români le-au primit cu bucurie şi pâine cu sare în sens de ospitalitate şi tot ajutorul necesar dat din suflet.

Oprind ofensiva Armatei Româneşti în Ardeal, a fost absolut în favoare armatei germane, care nefiind atacată în faza de debarcare a putut să se organizeze şi deplaseze spre poziţiile româneşti defensive. Astfel, Armata Întâia este prima care ia contactul cu forţele armate germane. Primul este Grupul Cerna, încercat deja din greu anterior de austo-ungari, acum de o formaţiune a corpului alpin bavarez, luptă cât poate, apoi scapă de decimare prin retragere. Grupul Jiul, ce era pe poziţie în Defileul Merişor din care făcea parte şi bunicul meu, Ştefan Pădeanu, a luat contactul cu o puternică coloană germană ce intra în defileu. S-a deschis focul de ambele părţi, al germanilor era mult mai puternic şi necontenit. Germanii i-au copleşit şi au început o retragere treptată, organizată în care ariergarda lupta până ce termina muniţia apoi se retrăgea rapid în spatele altei formaţiuni ce se pregătise de întâmpinarea inamicilor şi asta a durat continuu pe tot parcursul defileului până la Bumbeşti unde diferite coloane româneşti se unesc, contra atacă, stăvilesc inamicii şi reuşesc să apere podul de la Târgul Jiu, aici bunicul meu a fost grav rănit pierzându-şi un ochi. A avut noroc că a fost scos imediat din câmpul de luptă şi vorba lui: avuse-i zâle.  

Armata a Doua dominată de superioritatea artileriei şi armelor de foc automate este forţată să se retragă în trecători. Ultima rezistenţă eroică o depun la menţinerea Braşovului, timp de trei zile, după care cu tot ajutorul primit sunt copleşiţi de pierderi şi trebuie să se retragă. O iniţiativă personală a îndrăzneţului Colonel Toma Popescu, care împinge Corpul Alpin înapoi este un act de eroic de rezistenţă menţionat de istoricii militari pe întreaga Armată a Doua.

Armata a Treia este singura care se ţine pe poziţii, dintre care Divizia a 7-a atacă şi reuşeşte să-i scoată pe secui din poziţie şi a doua zi ocupă Odorheiul Secuiesc. În joncţiune cu Divizia a 8-a împing pe austro-ungari până la ieşirea din Defileul Mureşului spre Deda.

Armata a Patra după dezastrul de la Turtucaia nu şi-a mai revenit deloc, şi din şase divizi au mai rămas doar trei, în retragere. Mă repet, aşa după Mircea Vulcănescu, înfrângerea de la Turtucaia a avut un efect moral devastator, cea mai tragică înfrângere din tot războiul.

Concluzia campaniei din Ardeal este că linia Făgăraş – Sighişoara – Târgul Mureş – Reghinul Săsesc, atinsă în primele săptămâni, rămâne în istorie cu fapte militare de avânt. Acum, nu mai au importanţă consideraţiile specialiştilor militari făcute ulterior despre greşelile acestei campanii şi cu atât mai puţin ale celor ce vor să se afle şi ei în treabă cu vorba. Eu închid ochii şi văd doar sfânta dorinţă de unire, a ostaşilor români care s-au jertfit.

 

Marea încleştare din trecătorile Carpaţilor

 

În octombrie 1916, Regatul Român mai avea doar 18 divizii capabile de confruntări cu inamicul care între timp şi-a organizat şi desfăşurat 32 de divizii, formate din cele cinci naţiuni ce ne-au declarat război: germană, austriacă, ungară, turcă şi bulgară.

Armata I-a austo-ungară atacă poziţiile româneşti ce au pătruns prin trecătoriile Carpaţilor de Răsărit dar românii rămân stăpâni pe trecători. La bătăliile de la Oituz vine să asiste, plin de mândrie şi trufie, prim-ministrul Ungariei, contele Istvan Tisza ce îşi vedea deja vitejii lui intrând victorioşi în Moldova, lucru care nu s-a întâmplat datorită rezistenţei române condusă strategic de generalul Grigorescu. Şi astfel mândrul ungur a trebuit să se întoarcă pleoştit la Budapesta. În acest timp, Falkenhayn e foarte ofensiv dorind din toată ambiţia lui să ajungă la Bucureşti, înaintea lui Makensen şi reuşeşte să pătrundă prin lupte de uzură şi pierderi mari în defileurile Munteniei, trecătorile fiind scuturi naturale pentru combatanţii de ambele părţi. Dar tehnica de foc şi eficienta ei aprovizionare decide, şi astfel după bătălii de mare rezistenţă românească de la Târgu Jiu, Bran şi Dragoslavele, Predeal şi Valea Prahovei, armata română este copleşită de numeroasele divizii inamice, are mari pierderi, se demoralizează, se retrage.

În această situaţie critică, şi prin lipsă de armament şi muniţii, soseşte din partea Franţei şi Angliei un ajutor de război substanţial de arme de foc (150.000) şi mitraliere (2.000), grenade peste un milion şi 350 piese de artilerie, atât de necesare şi totodată un încurajator sprijin moral, că nu am fost uitaţi. Apoi soseşte Misiunea Franceză formată din 1.600 de militari conduşi generalul Henri Berthelot, un militar de carieră superioară, ce devine repede un prieten devotat al armatei române, pe care soldaţii, şi nu numai, cu afecţiune îl numeau taica Bertălău. A fost consolant şi benefic să ai alături, în asemenea critice momente, un general francez atât de brav şi devotat românilor, deşi nici Armata Franceză, în al treilea an de război nu o ducea prea bine, măcinându-şi tineretul militar la Verdun în acelaşi ritm ca şi Germania.

Coloana-militara-bis-Pasul-Surduc-Lainici-Primul-Razboi-1916

 

Foto. Armata romana la 20 septembrie 1916 in Pasul Valcan

 

Mircea Vulcănescu scrie despre lovitura de ciocan pe care patru divizii germane o dau singurei divizii româneşti ce a ţinut frontul în defileul Jiului şi astfel deschide drumul spre ocuparea Olteniei şi în noiembrie 1916 germanii ocupă Craiova şi zoresc spre Olt. Când Falkenhayn a ocupat Oltenia, Mackensen trece Dunărea pe ceaţă la Zimnicea, urmat de trupele bulgăreşti, înfrânge rezistenţa rămăşiţelor din Armata a IV-a şi se grăbeşte spre Bucureşti să ajungă acolo înaintea concurentului sau, Falkenhayn.

Cu toţi inamicii în Câmpia Munteană, Marele Cartier mai încearcă tot felul de tactici pentru a amâna cât mai mult ocuparea capitalei, în speranţa ivirii unui miracol. Ultima rezistenţă este dată de bătăliile de pe Argeş, bine concepute de către generalul Prezan, acum, în ceasul al 12-lea numit comandantul tuturor forţelor militare române şi eroic executate de militarii şi comandanţii lor, Lambru şi Scărişoreanu. Apare şi aliata armată rusească pe două cărări, în ajutor dar refuză să lupte ofensiv, doar defensiv, semn rău. De la bravii imperiali englezi, românii au primit doar îndrumarea expresă de-a distruge toată regiunea petroliferă, pentru a nu pune mâna germanii pe ea. Succes and sincerely. Germanii au pus imediat mâna pe ea, chiar aşa distrusă de români în retragerea lor, dar în câteva săptămâni au refăcut-o mai bine şi exploatau din greu ţiţei.

Încet toată rezistenţa este destrămată de către forţe inamice superioare şi în urmă rămân doar morţii, răniţii, mizeria, deznădejdea iar în faţă incertitudinea neagră. În 23 noiembrie 1916 Bucureştiul este ocupat de către germani, austrieci, turci şi bulgari fără lupte, pentru că s-a hotărât, înţelept de către Coroana regală şi Marele Cartier Militar Român să se cruţe oraşul şi locuitorii ei civili. În acele zile ce păreau de sfârşitul războiului pentru întregirea neamului, un convoi inestimabil de refugiaţi civili şi armata luau calea Moldovei ca simplu act de supravieţuire în ultimul colţ de regat neocupat, datorită vitejiei armatei la trecătoriile spre ea.

 

Pax Germanica

 

La sfârşitul anului 1916, la doi ani şi jumătate de la începutul războiului mondial, a apărut – şi din diferite cauze -, saturaţia de război, aşa o numesc eu şi aşa este pentru cei ce îl duc, soldaţii din tranşee; la fiecare nou atac se gândesc că poate fi ultimul pentru fiecare, familiile lor trăiesc cu strângere de inimă în fiecare zi să nu vină poştaşul cu o scrisoare de nenorocire. Saturarea de tot felul de restricţii, de continua scumpire a vieţii, de lipsurile ce apar continuu, de nesiguranţa zilelor ce vin. Saturaţi până peste cap, marea majoritate vor pace, excepţiile sunt numai printre conducătorii politici şi militari şi bineînţeles bancherii lumii. În acest sfârşit de an, Puterile Centrale se grăbesc să facă un cadou de sărbători Aliaţilor, printre care ne numărăm şi noi, o pace germană cu condiţii, bineînţeles, în care ei să nu piardă aproape nimic. Cităm pe Prinţul Sixt de Burbon care a expus: Franţa ar primi Alsacia, Belgia ar fi refăcută, Austro-Ungaria menţinută, Serbia satisfăcută, pretenţiile Italiei reduse, ale României sacrificate cu totul. Centralii ar primi compensaţii în Răsărit. România este în Răsărit şi după anumiţi învingători virtuali, i-ar fi suficient Delta Dunării, iar poporul român va fi dat sub stăpâniri străine pentru muncă şi deznaţionalizare totală!!    

Aliaţii refuză, simt în aer că această pace este de fapt o expresie de slăbiciune în care au intrat centralii. Poporul român a fost indignat de la opincă la vlădică, dar politicienii lui încep să se certe şi să facă planuri aberante. Citesc din „Războiul de întregirea Neamului” a lui Mircea Vulcănescu, ediţia 1985 a Editurii CORESI din Freiburg in Br: „Carp şi Stere, în dezacord cu Marghiloman şi Maiorescu, uneltesc pentru detronarea Regelui şi aducerea pe tron a unui fiu al Împăratului german, socotind că astfel vom putea recupera greşeala pe care o constituia, după ei, intrarea României în război, salvând astfel, după credinţa lor, integritatea teritorială a României”. Rămân stupefiat, îmi revin pentru că politicienii noştri sunt, majoritatea, doar nişte cozi de topor. Dar am avut noroc, destinul nostru a intrat pe mâini bune, pricepute, devotate. (va urma partea a III-a)

(partea I-a: http://www.curentul.net/2015/03/29/vara-razboaielor-mari-i/)

CorneliuFloreaEC

Foto (autor): Corneliu Florea

Care pe care sau despre angoasa românilor

Posted by Stefan Strajer On February - 26 - 2015

Care pe care sau despre angoasa românilor

(Portretul îndureratei doamne România postdecembristă)

Autor: George Petrovai (Sighet Marmaţiei)

Actuala stare a economiei româneşti este catastrofală. Nu ştiu cât îi îngrijorează pe guvernanţii de ieri, de azi şi (după cum merg lucrurile) de mâine. Pentru că ei oricum încasează lefuri grase şi beneficiază de multe alte avantaje normale pentru o situaţie dureros de anormală în ţară. (A dat cineva socoteală pentru enormele prejudicii cauzate din incompetenţă? Aşa o culpă nu este prevăzută în Cod Penal. Dacă nici marii tâlhari dovediţi şi întemniţaţi nu-şi tem averile dobândite necinstit…)

Şi toate astea în acordurile greţoase ale angajamentelor pentru binele celor mulţi şi al lozincilor de felul „Nimeni nu-i mai presus de lege”! Dar, vai mie, neumăratele cazuri de abuz şi corupţie din perioada postdecembristă (cunoscute de aproape toată suflarea şi de-abia în ultimul timp puse pe tapetul ruşinii de către oamenii legii), demonstrează adaptarea la mediu a acelor metehne fanariote, care au darul să ilustreze gradul de uzură morală al unei societăţi aflată în interminabilă tranziţie, mai bine spus derivă, de la concreteţea sterilizant-uniformizatoare a comunismului la luminiţa amăgitoare de la capătul tunelului postdecembrist.

Dacă prin democraţie (evident, nu cea originală) înţelegem respectul legilor şi supunerea tuturor cetăţenilor în faţa legilor încâlcite de care avem parte, asta nu înseamnă că poţi deveni cetăţean model doar cerându-le celorlalţi să le respecte, atunci când tu, aflat la butoane, ştii prea bine că respectul legilor se poartă doar pe alte meleaguri şi că teama de ele este obligatorie doar pentru cei care te-au propulsat.

Fireşte, una-i viaţa şi cu totul altceva teoria. Aşa că aleşii nu vor rata niciodată ocazia de a-şi etala cunoştinţele despre o democraţie complet diferită de a noastră, susţinând că ea funcţionează doar atunci când instrumentele de aplicare a legii îşi exercită autoritatea în toate straturile societăţii şi când toţi membrii acesteia, fără excepţie, acţionează în spiritul lor, că democraţia presupune un necontenit exerciţiu civic în vederea netezirii inevitabilelor asperităţi sociale şi că, indiscutabil, cadrul legislativ reprezintă sistemul nervos al neastâmpăratului organism social.

Cum nu este cazul să ne facem iluzii în legătură cu democraţia din România şi cu existenţa statului de drept, nu trebuie nici să ne mire neîncrederea subtil-persiflantă a occidentalilor faţă de harababura dirijată şi întreţinută de întregul postdecembrism.

Mai grav este faptul că nici măcar diaspora (sau, mă rog, o bună parte a ei) nu poate fi lesne clintită dintr-un imobilism alimentat uneori cu neîncredere viscerală vizavi de grozăvia şi ridicolul realităţilor din ţară, alteori cu dispreţ îngăduitor împrumutat din mediile în care încearcă să se altoiască..

Dar dacă aleşii noştri sunt infinit mai îngrijoraţi de viitorul lor şi al clanului din care fac parte decât de viitorul României, politicienii şi investitorii occidentali se dovedesc de-o prudenţă agasantă în ceea ce priveşte foloasele politico-economice ale ţărilor lor, respectiv profitul societăţilor comerciale pe care le reprezintă. Cât au învăţat diplomaţii noştri din fermitatea onctuos-civilizată a străinilor ce-şi etalează zâmbetele direct proporţional cu scopul urmărit, cât învăţăm noi toţi din legăturile cu străinii de toate culorile şi gabaritele?!…

De luat aminte că un american, un francez sau un neamţ se va revolta împotriva unor stări de lucruri din patria lui datorate erorilor guvernanţilor (nu fără temei se spune că eroarea politică este mai gravă decât crima) şi va şti prin votul dat la viitoarele alegeri să-i sancţioneze, dar niciodată nu-şi va face ţara troacă de porci, cam aşa cum se întâmplă pe la noi, unde alegătorii demonstrează cu exemplară regularitate că nu ştiu ce vor, pentru ca mai apoi, când nu mai este nimic de făcut, să înjure şi să-şi care pumni în cap, implorându-l pe Dumnezeu să le dea mintea românului de pe urmă. Occidentalii nu sunt naţionalişti, ci ultranaţionalişti – abili, civilizaţi şi necruţători în relaţiile cu străinii de la care n-au ce stoarce.

La noi este deosebit de activ principiul care pe care. Iar acest principiu este transpus în practică printr-un ansamblu de mijloace politice şi/sau economico-financiare, funcţie de poziţia celui în cauză şi de poliţele pe care le are de plătit. Prin urmare, disputa politică degenerează în bătălie pe viaţă şi pe moarte (fireşte, condimentată cu ameninţări, insulte şi înjurături), mai mereu penibilă şi totdeauna contraproductivă, astfel că instituţiile statului se transformă în teatre de răfuieli personale ori de partid, iar mulţimea tot mai pauperă a spectatorilor/telespectatorilor aplaudă pe unii dintre ei şi-i înjură pe ceilalţi, fără fidelitate în simpatii, că doar e democraţie, în vreme ce bogăţia naţională intră atât în buzunarele fără fund ale aleşilor, cât şi în conturile ticăloşilor din străinătate încârdăşiţi cu cei desemnaţi prin lege şi jurământ să gestioneze averea poporului român.

Iată că mai vechea noastră meteahnă – aceea de-a ieşi în faţă după ce ai fost scos pe uşa din dos, respectiv de-a înfige şişul în spatele semenului de altă credinţă sau orientare politică (Dostoievski are în romanul Fraţii Karamazov memorabilul răspuns al bătrânului Karamazov, prototipul ticălosului. Cineva îl întreabă: „De ce-l urăşti pe cutare? Ţi-a făcut ceva?” „Să-ţi spun de ce: omul nu mi-a făcut nimic, ce-i drept, în schimb eu i-am făcut o porcărie crasă, şi de-atunci nu mai pot să-l văd în ochi, îl urăsc numai şi numai din pricina acelei porcării!”), o asemenea meteahnă duce fatalmente la ură şi atomizare socială şi provoacă un rău imens întregii naţiuni, treabă exploatată de cei ce urmăresc întreţinerea dihoniei între români şi menţinerea României la coada ţărilor din Uniunea Europeană.

Cu toate că până în prezent s-au împrumutat peste o sută de miliarde euro, întrucât grosul acestora a fost destinat consumului şi restul şutit (aproape nimic pentru investiţii, deşi este ştiut că fără investiţii economia moare), situaţia economică a României este în continuare alarmantă, tot mai mulţi români trăind de azi pe mâine din expediente, împăcaţi cu faptul că au cel mai scăzut nivel de trai din UE şi cu gândul că asta-i vrerea lui Dumnezeu.

Nu ştiu dacă o ţară întreagă merită să-i caute şi apoi să-i pună la zidul infamiei pe vinovaţi, în timp ce activităţile productive, atâtea câte au mai rămas, au serios de suferit de pe urma dezbaterilor politice şi a învârtelilor supranumite afaceri. Dar ştiu că există mai multe cauze principale care cu necesitate au generat actualul marasm.

1.Dezastrul din agricultură favorizat de lacunele Legii 18/91 şi de imensele pagube provocate prin desfiinţarea aberantă a fostelor Cooperative Agricole de Producţie (CAP) şi Întreprinderi Agricole de Stat (IAS), un dezastru care depăşeşte puterea minţilor normale, având în vedere că România posedă circa nouă milioane de hectare teren arabil, pământ bun de uns pe pâine, şi că între fruntariile sale trăiesc acuma doar 18 milioane de români. Deci o jumătate de hectar de teren arabil la o persoană, iar guvernele împrumută bani cu dobânzi consistente pentru a cumpăra peste 60% din alimentele de bază!

Furia devastatoare a foştilor membri CAP, ca şi jafurile comise şi niciodată recuperate măcar la nivelul preţurilor de atunci, toate au contribuit la dispariţia multor abuzuri anterioare şi la mascarea furtişagurilor foştilor mari mahări ai agriculturii socialiste.

La toate astea se adaugă descurajarea sistematică a particularilor prin incalificabila politică agrară promovată de toate guvernele postdecembriste: dobânzi uriaşe percepute de bănci în faza de început (unde ne sunt băncile agricole, că de filialele diverselor bănci străine te loveşti aproape la fiecare pas, cam aşa ca de farmacii?), ioc subvenţii din partea statului, când este ştiut că până şi fermierii americani beneficiază de subvenţii şi protecţie la achiziţionarea celor de trebuinţă şi la desfacerea produselor finite, de asemenea nu tu preţuri de achiziţie stimulative, nu tu seminţe, îngrăşăminte şi insecticide la preţuri avantajoase, nu tu combustibil fără accize şi maşini agricole livrate de stat în contrapartidă pentru campaniile agricole.

Este evident pentru oricine că, acordând atenţia cuvenită agriculturii (în curând, marile probleme ale omenirii nu vor fi crizele politice şi economico-financiare, ci apa, aerul şi alimentele!), alta era azi situaţia României, vasăzică nu ajungeam în postura deopotrivă ruşinoasă şi păgubitoare de mari importatori (cum spuneam, importăm pe bani împrumutaţi peste 60% din alimentele de bază), noi care în perioada interbelică eram grânarul Europei (hrăneam peste 100 de milioane de oameni), ci dimpotrivă, după acoperirea necesarului intern, ne-am fi creat însemnate disponibilităţi pentru export. Automat acest lucru ar fi antrenat o bună stabilitate a preţurilor (prin extensie a balanţei externe), totodată o bună parte din forţa de muncă disponibilizată de alte sectoare ale economiei ar fi fost absorbită în agricultură şi compartimentele conexe, evitându-se în acest fel competiţia preţuri-salarii şi tensiunile sociale aferente.

În general, preocuparea cetăţeanului este orientată obsesiv spre politică atunci când se confruntă cu necazuri, îndeosebi cu lipsuri şi dificultăţi în aprovizionare. Cum de marii strategi (sic!) ai tranziţiei au omis acest element esenţial din savantele lor programe?!

2.Politica financiar-monetară defectuoasă este cu certitudine o altă cauză majoră. La început colaterală mecanismului economic absolvit de orice control, mai apoi punând în funcţiune pârghii care ori că gripează maşinăria greoaie a economiei româneşti, ori că accentuează degringolada şi blochează iniţiativa particulară – numeroase taxe şi impozite supraponderale (cele mai multe din UE), generate de nevoia întreţinerii vastului aparat administrativ şi de control financiar (Administraţia Financiară, Garda Financiară, Curtea de Conturi etc.), ce acţionează concertat sau în paralel, dar – în pofida planului de amenzi cu mult depăşit – nereuşind să descurajeze tot mai frecventele acte de fraudă şi evaziune fiscală.

Acest uriaş efort financiar contribuie din plin la sporirea inflaţiei, cu întreg cortegiul de nenorociri sociale adiacente: scăderea nivelului de trai la grosul populaţiei, creşterea armatei de şomeri, adâncirea decalajului dintre pătura subţire a îmbogăţiţilor şi enorma masă a săracilor aflaţi la limita de subzistenţă, toate acestea constituindu-se în permanente semnale de alarmă pentru societatea românească a zilelor noastre, o societate aflată într-un primejdios dezechilibru după absorbţia clasei de mijloc în masa cetăţenilor încercaţi de sentimentul neputinţei împlinirii sociale.

Apropo de cheltuieli bugetare, iată două interesante paralele: La o populaţie de 18 milioane (plus cele circa patru milioane care-şi duc traiul în afara graniţelor), România îşi permite cu 50 de parlamentari peste numărul congresmenilor americani (populaţia SUA este de aproape 320 milioane), iar Guvernul României are vreo 27 de miniştri, în timp ce Germania cu populaţia ei de aproape cinci ori mai mare (83 de milioane), are doar 8 miniştri plus cancelarul!

Inflaţia poate fi stăvilită prin acţiunea conjugată a trei factori: muncă de înalt nivel calitativ confirmată printr-un export dinamic, politică financiar-monetară înţeleaptă şi infuzie de capital. Fiecare din aceşti factori este pus la treabă prin intervenţia guvernului şi a pârghiilor sale de acţiune directă ori mediată. Dar dacă în cazul primului factor (cel mai important, de altminteri) şi a ultimului, intervenţia guvernului este intermediată (de cetăţenul conştient şi activ în cazul primului, de bunăvoinţa capricioasă a investitorului în cazul celuilalt), politica financiar-monetară constituie ansamblul pârghiilor pe care Executivul le pune în mişcare potrivit unei strategii, ce reflectă esenţa programului său de guvernare.

Intuind ce va urma, regretatul economist american de origine română Anghel Rugină, a propus o reformă monetară radicală: emiterea monedei de argint! În concepţia sa, acest lucru ar fi contribuit nemijlocit la procesul de acumulare şi economisire, astfel evitându-se eroziunea monedei naţionale.

Propunerea a fost respinsă în favoarea unui program de austeritate vertebrat pe o fiscalitate excesivă, oneroasă şi descurajantă…

Preocupat nu doar de critică, ci şi de aflarea unor căi pentru îndreptarea actualei stări de lucruri de la noi, citesc cu surprindere, dar şi cu mulţumire în Tribuna economică nr. 20/1994 în articolul Hong Kong: diminuarea fiscalităţii pe fondul unei dezvoltări susţinute cum „la 2 martie 1994, ministrul finanţelor a introdus noi concesii fiscale, menite să scutească populaţia în valoare de 7 miliarde dolari HK (905 milioane dolari SUA) în anul fiscal 1994/95”. În acest mod „420 mii angajaţi nu vor mai plăti impozit, iar alte 1,1 milioane angajaţi din totalul forţei de muncă de 2,8 milioane angajaţi vor plăti impozite mai mici”. În continuare se arată că „şi impozitul companiilor a fost redus cu un punct procentual, ajungând la numai 16,5%”. A mai fost redusă cu două treimi taxa de aeroport, de asemenea taxa de timbru pe vânzările de locuinţe valorând până la 3 milioane dolari HK. La toate astea se adaugă economiile făcute de guvern: În 1993/94 a cheltuit cu 3% mai puţin decât şi-a propus în buget, iar la capitolul investiţii cu 6% mai puţin!

Deci taman pe dos de cum au procedat şi continuă să procedeze guvernele noastre postdecembriste. Orice comentariu este de prisos.

3.Corupţia la toate nivelele reprezintă cauza cauzelor actualei degringolade economice. Ea ţine în egală măsură de influenţa cancerigenă a unui trecut cu importante ramificaţii în prezent şi viitor, precum şi de structura moral-spirituală a românului, devenită esenţialmente balcanică prin tripla influenţă orientală: otomană, fanarioto-grecească şi muscălească.

În mod normal, vicii ca luarea şi darea de mită, evaziunea fiscală sau deturnarea de fonduri ar trebui, dacă nu în întregime eliminate, măcar substanţial reduse şi apoi ţinute sub control prin elaborarea şi ferma aplicare a unor drastice legi anticorupţie. Fireşte, cu condiţia ca organele de emitere şi aplicare a actelor normative să fie întru totul democratice, adică mai prejos de lege, şi imune la microbul corupţiei. Dar ce te faci când corupţia este atât de înfloritoare, încât parlamentari, miniştri, primari, judecători, procurori şi poliţişti, individual sau în reţele de tip mafiot, eludează tot acuşi-acuşi legile întru atingerea unor interese personale sau de grup (clan), nu de puţine ori la comandă politică? În asemenea condiţii cum poate fi impusă autoritatea legilor şi cum poate fi cultivat respectul faţă de semeni, instituţii şi ordinea socială?

S-a ajuns pe la noi ca escrocul de mare calibru care scapă nepedepsit pentru potlogăriile făptuite, să fie apreciat. „Se descurcă, are cap!” exclamă cunoştinţele mai mult sau mai puţin invidoase pe îndemânarea şi neruşinarea respectivului ipochimen. Asta în timp ce găinarul este pedepsit cu străşnicie pentru o abatere minoră.

Sigur că până şi abaterea minoră de la legalitate trebuie sancţionată. Dar atunci când năvodul salubrizării sociale este astfel întocmit încât îi face scăpaţi pe rechini şi păstrează doar plevuşca, mă îndoiesc că într-un asemenea mod poate fi întronată legalitatea.

Mai rămâne cealaltă categorie de vicii (prostituţia, pedofilia, pederastia, hoţia, violul, consumul de droguri), care aşijderea contribuie la îmbolnăvirea corpului social. Extrem de periculos pentru echilibrul şi sănătatea familiei şi a organismului social mi se pare alcoolismul, ale cărui consecinţe sunt cu atât mai perfide, cu cât pedepsele vizează doar actele inconştiente sau semiconştiente ale consumatorului de alcool. Remediul este inseparabil legat de voinţa celui în cauză, cu un foarte necesar ajutor venit pe linia credinţei, familiei şi a mediului în care trăieşte, căci bufetele şi cârciumile îţi fac cu ochiul din sută în sută de metri.

Aceasta a doua categorie de vicii a devenit la noi o prezenţă din ce în ce mai îngrijorătoare, deopotrivă intensiv şi extensiv. Să fie ele doar un apendice lesne de extirpat, ori una din coordonatele pe care agonizează acea democraţie despre care Churchill afirma că este cea mai proastă formă de guvernământ? „Dar, a adăugat el, daţi-mi alta mai bună şi voi crede în ea”.

În lupta necontenită împotriva acestui flagel cu efecte incalculabile, trebuie să primeze acţiunea de prevenire prin familie, educatori, factori medico-sanitari. Când cei în cauză (de foarte multe ori minori şi minore) ajung pe mâna poliţiei, se poate afirma că deja s-a constituit elementul infracţional, greu de stopat şi aproape imposibil de eradicat.

Iar în această perioadă de îngrijorătoare derivă a societăţii româneşti, când proliferează descompunerea familiilor, îndeosebi a acelor familii în care unul sau ambii părinţi trudesc în străinătate, şi când mijloacele de prevenire, ocrotire şi tratare sunt insuficiente, nu-i greu de prevăzut gravele probleme care ne pândesc, toate aceste derapaje fragilizând organismul greu încercat al României în sfertul de veac postdecembrist.

N.B.Coreea de Sud a izbutit prin anii ʼ70 să ţină sub control corupţia doar cu ajutorul americanilor. După care ea a pornit ca din puşcă pe calea dezvoltării şi prosperităţii generalizate…

4.A patra cauză o consider Dezarticularea economiei româneşti.

De dragul reformei (la fel ca utopiile comuniste, să fie un alt ideal sinucigaş al românilor?) au fost sacrificate toate sferele importante de activitate (industrie, agricultură, transporturi navale şi feroviare etc.), fără a se pune altceva în loc, astfel că în imensele goluri apărute au înflorit nemunca, specula, corupţia, furtişagurile, impostura şi minciuna, în general toate formele de disoluţie moral-spirituală.

După cum se prezintă lucrurile, în 25 de ani încă n-am isprăvit cu reforma-genocid (economic, moral-cultural, de identitate, democratic), atâta timp cât se mai găseşte pe ici, pe colo prin părţile esenţiale câteva ceva de înşfăcat. Dar nimeni nu ştie când se va termina această tragicomică reformă a bătutei pe loc şi a învârtirii în cerc până la ameţeală, după cum nimeni nu ştie cum vor arăta avortonii acestei treceri de la comunismul atroce la postcomunismul feroce prin pohta ce-o pohteşte pentru pescuitul în apele tot mai tulburi ale statului.

Economiştii apuseni dau din umeri, iar foştii actuali economişti marxişti dau din colţ în colţ în căutarea unor soluţii acceptabile pentru această halimă postcomunistă ce ţine morţiş să i se spună capitalism, un „capitalism” care trăieşte şi prosperă din banii statului prin şpăgi, comisioane, licitaţii trucate şi lucrări de mântuială, într-un cuvânt prin tunuri de zeci şi zeci de milioane.

Dar occidentalii nu-şi fac probleme în ceea ce ne priveşte. Mai întâi că au încredere (sic!) în puterea noastră de supravieţuire, că doar am izbutit să scăpăm din infernul bolşevic în care am fost azvârliţi cu larga lor contribuţie. Apoi că încă nu reprezentăm un obiectiv de prim rang pentru interesele lor politico-economice şi strategico-militare, chiar dacă scutul american antirachetă de la Deveselu va fi în curând operaţional.

Acum ca şi altă dată, în pofida conflictelor din Ucraina, interesele imediate ale Europei occidentale, mai cu seamă ale Germaniei, se îndreaptă spre marea Rusie. De ce? Pentru că Rusia este elementul tampon dintre opulenţa vestică şi Orientul Îndepărtat în expansiune economică (a se vedea masiva penetrare a capitalului nipon în Statele Unite, dar şi insistenţa cu care China priveşte spre Europa), pentru că actuala civilizaţie apuseană se bizuie pe imensele resurse naturale ruseşti (îndeosebi petrol şi gaze naturale) şi pentru că Rusia reprezintă o importantă piaţă de desfacere pentru produsele finite occidentale.

Se subînţelege că situaţia economică a României nu se va redresa căutând vinovaţi în dreapta şi în stânga şi, după dibuirea lor, întemniţând pe unii dintre ei. Prejudiciul provocat de aceştia trebuie recuperat integral prin sechestrarea tuturor averilor dobândite pe căi necinstite!

Şi încă ceva. Înaintaşii noştri au stat „în calea tuturor răutăţilor” pentru a-şi apăra „sărăcia, şi nevoile, şi neamul”, astfel creându-le apusenilor posibilitatea să-şi edifice cultura şi civilizaţia, iar românii cu funcţii publice din zilele noastre nu-s capabili să exploateze la centimă însemnatele avantaje economice şi strategice pentru ţară şi popor ce decurg din ieşirea la Marea Neagră, din deţinerea cursului inferior al Dunării şi din aşezarea la întretăierea unor importante drumuri comerciale…

Este, trebuie s-o spunem, falsă afirmaţia că economia românească, aşa umilită cum se prezintă în clipa de faţă, nu posedă acele elemente care să-i asigure redresarea. În primul rând România deţine un relief armonios, cu bogăţii ale solului şi subsolului ce o situează pe un loc fruntaş în Europa (locul doi după calculele unor economişti). Pământul, deopotrivă obiect al muncii şi mijloc de muncă, este – şi trebuie să rămână! – nu doar cea mai generoasă sursă de hrană pentru locuitori, dar şi cea mai statornică legătură cu ţara, limba, străbunii, tradiţiile şi istoria multimilenară a locuitorilor de pe aceste meleaguri. (Cu toate astea, prin legislaţia noastră fără egal în Europa, circa 20% din pământul sfânt al ţării, deja a încăput în ghearele străinilor!)

Te uiţi în jur şi te minunezi cât este de neiubit din pricina nevalorificării acest pământ îndelung jinduit de alţii. Iar apele sunt pângărite şi pădurile decimate. De pildă, în pădurile din judeţele Covasna şi Harghita îşi face mendrele megaescrocul Verestoy Attila, senatorul udemerist poreclit Cherestoy Attila şi „groful defrişărilor”, încât te întrebi cu uimire: Cum naiba se face că acest sinistru răufăcător este lăsat să-şi savureze averea de nabab în viloiul de la Snagov?!

Desigur, grija faţă de aceşti factori vitali pentru om şi economie este în primul rând o sarcină cetăţenească (românii trebuie să înveţe cu mic cu mare să iubească şi să ocrotească natura!) şi abia atunci legile intransigente îşi vor dovedi eficienţa în lupta fără menajamente împotriva tâlharilor şi a profanatorilor mediului ambiant.

Din păcate, corupţia atotstăpânitoare încă îi mai apără de rigorile legii şi nu de puţine ori îi face scăpaţi pe mulţi dintre aceia care nu fură şi devastează chiar cu mâna lor – pădurari, brigadieri, ingineri, toţi aceştia îmbogăţindu-se cu neruşinare din avuţia poporului român, catastrofal administrată şi apărată de un stat ticăloşit până în măduva oaselor.

Pe căi întortocheate, pesemne că aceştia-i servesc (a se citi îi îmbogăţesc) şi pe puternicii zilei, marii democraţi care se spetesc pentru popor, fapt pentru care legea o lasă mai moale când ajunge în anticamera lor…

Un alt redutabil factor de producţie: România încă mai are forţă de muncă inteligentă, harnică şi bine pregătită! Aprecierea de care se bucură în străinătate specialiştii români plecaţi din ţară din diverse motive este cea mai concludentă dovadă în acest sens.

Există la noi o formidabilă rezervă de inteligenţă, demonstrată prin strălucitele rezultate obţinute de elevii români la olimpiadele internaţionale, precum şi de statistici („Pe plan mondial ponderea copiilor supradotaţi este de 2 la mie, iar la noi de 4 la mie”, afirma cu încredere şi mândrie marele inventator Iustin Capră). Din nefericire, acest preţios motor al dezvoltării noastre sociale este fie lăsat să vegeteze (mulţi copii supradotaţi se pierd), fie să se scurgă spre ţările puternic industrializate, de regulă SUA, Canada şi vestul Europei. A calculat cineva pierderile anuale înregistrate de România prin racolarea de către guvernele şi companiile occidentale a celor mai valoroşi absolvenţi ai facultăţilor de stat din România? Că americanii, de pildă, recunosc că prin atragerea forţei de muncă de înaltă calificare din ţări sărace ca România, înregistrează anual un profit net de câteva miliarde. Şi astfel ţările bogate devin şi mai bogate, iar ţările sărace tot mai sărace…

Două sunt căile imediate pentru reducerea simţitoare a hemoragiei de materie cenuşie românească:

a)Locuri de muncă (îndeosebi în cercetare) şi lefuri atractive pentru absolvenţii foarte înzestraţi ai facultăţilor de stat şi particulare;

b)Prin decanatele facultăţilor de stat, Ministerul Învăţământului să încheie contracte cu toţi studenţii, iar la absolvire, potrivit contractelor încheiate, ei să fie prin lege obligaţi să lucreze un anumit număr de ani în ţară (între 5 şi 10 ani, funcţie de perioada şcolarizării, cu sau fără masterat), până la recuperarea integrală a cheltuielilor făcute cu pregătirea lor. După care, fiecare este liber să aleagă: rămâne în ţară sau pleacă în străinătate. Fireşte, pentru asta este nevoie nu doar de un plan naţional de dezvoltare economico-socială, cu ajutorul căruia, măcar în facultăţile finanţate de la buget, să nu se mai lucreze pe stoc (un număr de absolvenţi cu mult mai mare decât sunt capabile să absoarbă sectoarele de activitate), ci, după reducerea şi ţinerea sub control a corupţiei, este mare şi urgentă nevoie de o reală relansare a economiei. Pentru că ceea ce spun statisticile şi guvernanţii despre creşterea economică, eufemistic vorbind se cheamă praf în ochii alegătorilor naivi, care, seduşi de greutatea cifrelor, realizează destul de târziu cum coşul zilnic devine din ce în ce mai uşor.

Economia românească poate fi repusă pe picioare într-un timp relativ scurt, deoarece există condiţii reale pentru aşa ceva: importante resurse ale solului şi subsolului, cadre calificate şi mână de lucru ieftină. Lipseşte capitalul pentru retehnologizare acolo unde este cazul şi pentru modernizarea în ritm mai alert a infrastructurii. Dar să nu uităm că Uniunea Europeană acordă credite în condiţii extrem de avantajoase pentru realizarea unor programe de anvergură. (Ehei, unde sunt miliardele de dolari ce trebuiau să fie încasaţi din creanţe?!)

Prin urmare, neajunsul cel mare este de ordin intern: lipsa de vrere şi destoinicie politică, respectiv absenţa unei politici economice coerente pentru toate sectoarele de activitate şi care să urmărească binele întregului popor, penuria de manageri corecţi şi dispuşi să ia taurul de coarne din pricina acelei metehne politico-ideologice de care am amintit mai sus, nemunca şi frauda generalizată. Câţi dintre factorii decizionali de la centru şi din teritoriu doresc cu adevărat un reviriment economic bazat pe libera iniţiativă şi câţi sunt pentru ape tulburi în care se poate pescui şi dribla, în care minciuna şi hoţia se îngraşă de la o zi la alta?…

5.Criza moral-spirituală este a cincea cauză principală a coşmarului românesc. Fiind cea mai persistentă şi subtilă, poate că trebuia s-o aşez în capul listei. Dar cauzele analizate nu au menirea să stabilească o ierarhie, ci un punct de vedere.

De ce-i atât de importantă această cauză? Deoarece ea reflectă cu fidelitate mentalitatea individului, năzuinţele şi căile urmate de acesta pentru a-şi satisface trebuinţele. Prin extensie, planul moral-spiritual al unei societăţi reprezintă barometrul sau media cultural-atitudinală a membrilor săi.

Decăderea economico-socială de azi este şi consecinţa decăderii moral-spirituale începută cu mult timp în urmă – perioada fanariotă după cei mai mulţi căutători ai adevărului gol-goluţ. Atunci, se zice, ar fi pornit pe toate fronturile asaltul putreziciunii fanarioto-otomane asupra majestăţii spirituale a poporului român. Iar în ultimii 70 de ani, tot ce a fost sfânt şi curat pentru duhul românesc plămădit în veacurile anterioare fanariotismului, totul a fost murdărit, schilodit, ba chiar ucis: Dumnezeu, oameni de omenie, valori materiale şi, mai ales, valori spirituale. Desigur că în perioada postdecembristă, comparativ cu cea bolşevică, s-a derulat un mult mai subtil proces de destrucţie prin minciună, hoţie, înşelăciune şi trădare făţişă, procedee adjudecate ca normale de politrucii postdecembrişti şi care cu necesitate au continuat avarierea fundamentelor moral-spirituale ale naţiei.

Goana după căpătuială şi afaceri curat murdare, vorba lui Pristanda, este zeul la care se închină tot mai mulţi români, ajunşi peste noapte nesimţitori şi ahtiaţi după câştiguri nemeritate.

Tot mai scumpă, cartea a ajuns astăzi un obiect de lux pentru omul dornic de cultură şi/sau informaţie. Aşa că, într-o lume în care omul este apreciat numai şi numai după cantitatea de bunuri dobândite legal sau ilegal (case, maşini, conturi, ţoale), nu-i de mirare că îmbogăţiţii de ieri şi de azi, semianalfabeţi cu diplome, privesc chiorâş la carte şi cultură şi că pe autenticul şi mereu săracul intelectual îl tratează cu o condescendenţă dispreţuitoare.

Putem depăşi impasul moral-spiritual în care ne găsim doar meditând cât mai des la spusele lui Constantin Noica: „Dorim untul german sau cultura românească?” Căci, se ştie foarte bine, un popor rămâne în istorie graţie culturii sale…

Marele izvor de sănătate al poporului român este tot în sufletul curat, iubitor de Dumnezeu şi semeni, iar nu în lăzile cu comori „pe care le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii” (Matei 6/19).

Nu e un îndemn la inactivitate, cu atât mai mult cu cât românul, datorită ortodoxismului esenţialmente contemplativ, este predispus la meditaţie. Este o invitaţie la raţiune (Terenţiu spunea: „Fii absurd cu raţiune!”) şi iubire, singurele modalităţi eficace întru îndreptarea actualei stări de lucruri, ceea ce la urma-urmei înseamnă reamintirea, reînvăţarea şi, în final, revenirea la banala normalitate a măsurii şi bunului simţ, înţeleptele călăuze pe care morala nu pridideşte să le recomande indivizilor şi grupurilor sociale.

Petrovai-4_opt

Foto.George Petrovai

(Sighetu-Marmaţiei, 22 feb. 2015)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors