FORMULA LUI DUMNEZEU

Posted by Gabriela Petcu On May - 27 - 2013

NIRAM R - DIE GOTTESFORMELCaragea Dan

 

Arta plastică a lui Romeo Niram este, înainte de toate, o provocare. Publicul său va trebui să-şi depăşească limitele comprehensive şi perplexitatea „repulsivă” pe care prezenţa portretelor unor personalităţi, dar, mai ales, ale contemporanilor şi intimilor artistului, i-o poate provoca. (Iată-mă privindu-mă într-unul din tablourile cheie ale acestei expoziţii, neputând să-mi rezolv satisfăcător gândul de a fi privit şi recunoscut!…). De aceea, ieşirea lucidă dintr-o astfel de capcană afectivă nu se poate face decât malgré le public. Nu pot hotărî de pe acum numărul celor care se vor interesa cu adevărat de această nouă şi intrigantă viziune artistică. Aş spune, totuşi, că meditaţiile mele despre arta lui Romeo Niram m-au condus la descoperiri neaşteptate, ajungând la o înţelegere holografică a operei sale. Şi asta pentru că există la Niram o ordine desfăşurată şi o ordine înfăşurată pe pânzele sale, care merită cercetate cum se cuvine.

 

Romeo Niram se află printre artiştii de astăzi care au croit un drum original, plin de riscuri, aducând probleme „grele” în spaţiul artelor plastice. Întâia dintre acestea (istorică) ar fi reîntoarcerea la înţelepciune, la lecţie, aşa cum se obişnuia în pictura europeană la începutul Renaşterii, dominată de acea insolubilă confruntare între conştiinţa critică şi existenţa tragică. A doua problemă (formală) ţine de ispita nebuniei, de o profuziune a sensurilor, a unei ţesături de semnificaţii care riscă să-şi piardă figura printr-un exces referenţial, şi care implică o privire mijlocită, răbdătoare, de analist. A treia problemă (epistemică) se leagă de recursul la ştiinţă, vădit în opera niramiană, şi ale cărei cicluri sunt, până acum: conştiinţa (Eseu despre neluciditate), Celălalt (Simbioze, Umanografie), umanităţi (Eseu despre luciditate) şi Universul (Brâncuşi: E = mc2). Nu voi stărui, în cele ce urmează, decât asupra celei din urmă serii, deşi, cum vom vedea, există numeroase afinităţi cu ciclurile anterioare.

 

***

FORMULA LUI DUMNEZEU

 

„Frumosul este echitatea absolută.”

(Constantin Brâncuşi)

 

Să trecem acum şi cel din urmă prag, acela al panviziunii niramiene.

 

În 1508, sub oblăduirea aprigului papă Iuliu al II-lea, Michelangelo (care începuse să se iscălească, de pe atunci, şi „sculptor”) avea să înceapă, cu mărturisită caznă şi în contra imboldurilor sale lăuntrice de „cioplitor” decorarea tavanului Capelei Sixtine de la Vatican, operă murală încă fără egal în întreaga istorie a picturii.

 

Doar Michelangelo a mai putut, după cincisprezece ani, să se întreacă pe sine când, la stăruinţele lui Paul al III-lea, s-a decis să picteze, în 1537, Judecata de Apoi, colosala frescă ce acoperă peretele din fund al capelei. Patru ani i-au trebuit lui Buonarroti să-şi desăvârşească zisul, ducându-l dincolo de hotarele bănuite ale cutezanţei artistice. Pretutindeni vedem antropomorfismul său exacerbat şi energic: o supralume de atleţi musculoşi şi goi, triumfători sau damnaţi. Nimeni până la el, şi mult timp după aceea, nu a mai îndrăznit să izgonească din cer „moliciunea” cucernică şi temătoare, izvorâtă din simţământul creştin al fiinţei, şi să o înlocuiască cu „vigoarea” paranoidă şi sfidătoare, născută din propria-i Biblie despre Om. La Michelangelo, personalismul energetic, dacă îmi este îngăduită expresia, atinge plinătatea sa artistică.

 

Patru sute de ani mai târziu, Constantin Brâncuşi va „detrona” grandilocvenţa renascentistului, opunându-i cu îndârjire o nouă paradigmă a măiestriei sculpturale, înlocuind antropomorficul cu scheumorficul. Altfel zis, arta sa va coborî în abisurile minţii şi simţirii, pentru a scoate la lumină Ideea şi Simbolul îngemănate în universalitatea Formei. Răspunsul lui Brâncuşi, ca şi cel al lui Einstein pe tărâmul fizicii, este, astfel, o nouă formulă.

 

Die Gottesformei [Formula lui Dumnezeu] ar trebui privită începând cu planul al doilea, unde Romeo Niram plasează un diptic creaţionist (acelaşi şasiu pe dos, ca şi în Legea relativităţii): faţă în faţă, stau acum religia şi ştiinţa. În partea dreaptă a acestui „tablou în tablou”, pictorul a figurat, după tavanul Capelei Sixtine, naşterea lui Adam, a primului om. În stânga însă apare Dumnezeiţa (cred că acesta ar fi cuvântul potrivit), cu un chip deloc renascentist, şi care sloboade formula einsteiniană a energiei. Ambii Dumnezei sunt înconjuraţi de suite de pubere şi prunci. Suntem, neîndoios, în faţă unei erezii (artistice). Să fie vorba doar de un capriciu? Fireşte că nu. Facerea Lumii după Niram este, la el, dublă, rod al Perechii Supreme (masculinul şi femininul ca arhiprincipii) şi care dă naştere Universului fizic (materie şi energie), Universului noetic (religie şi ştiinţă) şi Universului uman (trup şi suflet). La Niram, energia, ştiinţa şi alma (sufletul) sunt feminine, în timp ce pământul (materia), sacrul (religia) şi trupul sunt masculine. Iar Universul, ca şi Omul, nu este altceva decât germinarea acestor interferenţe.

 

Îmi veţi îngădui acum să transcriu, după priceperea mea, această Geneză niraminană în şase timpi (ceasurile figurate în fundal).

 

La început a făcut Dumnezeiţa un ou mic, dens şi fierbinte. Ceasul întâi.

Şi spaţiul era netocmit şi gol. Întuneric era pretutindeni.

Şi a zis Dumnezeiţa: „Să fie lumină!” Şi a slobozit formula energiei în gol. Oul a explodat şi lumina s-a despărţit de întuneric. Ceasul al doilea.

Şi a văzut Dumnezeiţa că energia este bună, iar aceasta s-a prefăcut în materie.

Şi s-a născut prima stea, apoi o alta şi alte mii şi mii. Era Anul Nou al Universului. Ceasul al treilea.

Şi s-a născut mai apoi şi Pământul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor le-a numit Dumnezeiţa mări. Era la sfârşitul lui septembrie. Şi au văzut Ei că este bine. Ceasul al patrulea.

Apoi i-a zis Dumnezeu Dumnezeiţei: „Să dea pământul, cu voia Ta, verdeaţă: iarbă cu sămânţă într-însa, după soiul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea fruct cu sămânţă în ei, după soi, pe pământ!”. Şi aşa a fost.

Pământul a dat, cu voia Dumnezeiţei, din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după soiul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după soi, pe pământ. Şi au văzut Ei că este bine. Ceasul al cincilea.

Apoi a zis Dumnezeu Dumnezeiţei: „Să mişune, cu voia Ta, apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele, păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi aşa a fost.

S-au născut apoi animalele cele mari din ape şi dinozaurii pe pământ. Era pe 26 decembrie, dar dinozaurii au dispărut după patru zile, căci erau prea mari şi au văzut Ei că nu era bine. Şi aşa a fost.

Şi a zis Dumnezeu Dumnezeiţei: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele şi toate vietăţile care se târăsc pe pământ şi tot Pământul!”. Erau opt minute până la miezul nopţii, în ultima zi a anului.

Şi l-au făcut pe bărbat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi au făcut-o pe femeie după chipul şi asemănarea Dumnezeiţei. Şi apoi le-au zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi Pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii din mări, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste vietăţile care se mişcă pe pământ şi peste tot Pământul!”. Ceasul al şaselea.

Şi au sfârşit Dumnezeii în ceasul al şaselea lucrarea Lor, pe care au făcut-o; iar în ceasul al şaptelea S-au odihnit de toate muncile Lor, pe care le-au făcut.

 

Istoria Lumii se petrece, în această „apocrifă” Geneză, condensată într-un an pământean, pentru că, pe pânză, avem de-a face cu o „aproape sincronie”. Fundalul este, la Niram, însăşi Universul unde percepem figurate spaţiul curb (cu primitive geometrii romboidale şi radiante, ca pe covoarele olteneşti), timpul infinit (prin reprezentarea celor şase ceasuri), big bang-ul lui Gamow, şi Suprema zeitate a Creaţiei (principiul prim, feminin, Eva) odihnindu-se, cu spatele, şi reflectată în propriu-i spaţiu. Dumnezeul biblic nu aparţine acestui Univers fizic, ci doar aceluia „povestit”, din mitul uman, creaţionist.

 

În planul întâi al tabloului, Romeo Niram transpune brâncuşianul Început al Lumii, pictat ca şi în Cosmos. Pe el, în oglindire, se zăresc tablele lui Einstein (Noul Moise), cu întâia Lege a Fizicii şi degetul dictator al Fiinţei supreme (notăm, în treacăt, că referirile la mâna sau degetul lui Dumnezeu au fost „şterse” în traducerea grecească a Vechiului Testament). Indirect, Niram proclamă aici o lume nouă şi un crez renovat. Pe viitoarea pânză a reprezentărilor umane (dipticul) se vor întipări poate, cu vremea, noi plăsmuiri în locul vechilor „icoane” caduce, deja deteriorate pe la colţuri. Dar omul va continua să viseze, să creeze, să spere. Oricare ar fi răspunsul său la acel „Încotro ne ducem?”.

 

Hologramă este un tablou înşelător, căci spune mai mult decât arată. Pe pupila unei ochi imens (un ovoid) sunt reprezentate Oul lui Brâncuşi şi formula E=mc2. Dar titlul ne îndeamnă să privim mult mai adânc.

 

În 1947, Dannis Gabor a descoperit principiul matematic al holografiei pentru care a şi primit premiul Nobel. Dar confirmarea nu a venit decât târziu, în 1965, prin inventarea laserului. Acesta emite un fascicul de raze ale căror unde au aceeaşi frecvenţă (este lumina cea mai pură de care putem dispune). Când două raze se interferează, se produce o alternare a ondulaţiei luminoase şi întunecoase şi care poate fi înregistrată fotografic. Dacă o rază este reflectată de un obiect, să spunem de Oul lui Brâncuşi, configuraţia rezultantă, extrem de complexă, produce holograma ovoidului.

 

Pe placa fotografică (pupila, la Niram) lumina provine din două surse: direct, de la ovoid, şi indirect, printr-o oglindă ce deviază spre placă (pupilă) un fascicul de raze provenit de la ovoidul privit. Reprezentarea ovoidului poate fi reconstituită cu ajutorul unui fascicul de laser. Astfel, ne apare, proiectată în spaţiu (şi ca atare văzută), o imagine tridimensională la distanţă de placa fotografică (ochiul, la Niram). Aşa cum se ştie, proprietatea de bază a hologramei este următoarea: dacă holograma ar fi distrusă, atunci orice părticică a ei, fie şi infimă, ne-ar permite reconstrucţia ei integrală. Întregul se află deci în fragment, după cum timpul se concentrează în moment.

 

Regăsim o serie de consideraţii interesante la David Bohm, dar mai ales la neurologul Karl Pribram, care preia acest model descriptiv pentru a înţelege funcţionarea creierului. Pribram crede că impulsurile nervoase se manifestă prin unde lente care permit procesarea matematică în structurile adânci ale creierului. Un rol fundamental l-ar juca aici neuropeptidele, macromolecule descoperite cu mai bine de douăzeci de ani în urmă şi încă în studiu. Mai mult, Pribram afirmă că informaţia este distribuită în creier ca o hologramă. O astfel de reprezentare holografică ar explica faptul că memoria nu apare localizată ci distribuită în creier, permiţând asociaţii informaţionale „bizare”. Sincronicitatea, coincidenţa gândurilor devin astfel normale într-un univers holografic dotat cu inteligenţă.

 

„Teoria holografică, după cum notează Solomon Marcus, aduce aminte de ideea lui Pierre Teilhard de Chardin privind reprezentarea noosferei sub forma unei pânze planetare invizibile a conştiinţei în evoluţie. La frecvenţe care în mod normal nu sunt percepute, apar aspecte noi ale realităţii. În artă, universaliile ar putea reflecta realităţi fundamentale de simetrie, frecvenţe, relaţii de fază la care creierul nostru răspunde” (cf. Provocarea ştiinţei, Bucureşti, Editura Politică, 1988, p. 116).

 

Iată de ce „metaforele” lui Niram sunt tot atât de adevărate ca şi cele ale religiei, filozofiei sau ştiinţei, iar arta lui apare ca un tulburător eseu. La urma urmei, la stăruitoarea întrebare: „Nu sunt oare reprezentările cerebrale o anume stare a Universului?”, Niram nu şovăie în răspunsul său afirmativ. Brâncuşi şi Einstein, puteau, neîndoios, „să comunice”. Acesta este mesajul major al expoziţiei sale.

 

Cu această ultimă viziune întregitoare a picturii niramiene, atingem, cum am mai spus-o, o bornă nouă în prea vasta şi deconcertanta artă postmodernă. Romeo Niram este, oricât de timpurie şi riscantă pare aceasta apreciere, un vizionar. Ispită a nebuniei lucide? Nu ştim…

 

Criticul propune, iar publicul dispune. Şi aşa va fi.

———————————————–

CARAGEA Dan (n. 16 iunie 1954), profesor universitar, critic de artă, critic de teatru, critic literar, publicist, eseist şi traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computaţională. Debutul său în critică a avut loc încă din clasa a X-a, în revista liceului „Fraţii Buzeşti” din Craiova, publicând de atunci o serie de articole și studii de specialitate în reviste din ţară şi din străinătate. Treptat, eseurile şi studiile sale şi-au lărgit tematica, îndreptându-se spre lumea artei, literaturii, psihologiei şi analizei automate a discursului. Este Licenţiat in Limbă şi Literatură Română şi Limbă şi Literatură Portugheză, la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti si Doctor în Psihologie, la Universitatea din Bucureşti. (George Roca)

 

GEORGE ROCA – UN POET DE ALEASĂ SIMŢIRE

Posted by Gabriela Petcu On May - 19 - 2013

RG-POEME-BILINGVE-COPX1-wbIon CATRINA

 

 

Cu puţin timp în urmă, ne-au parvenit  „Poemele bilingve 3/ Bilingual poems 3”, intitulate sugestiv „Micul univers/ The little universe”, ale unui poet care nu mai are nevoie de nicio prezentare. Este vorba de un om de mare cultură, militant activ pentru promovarea frumosului în conştiinţa semenilor săi.

 

Poemele debutează cu o confesiune plină de candoare. Dintre toate spiritele visătoare şi călătoare ale copilăriei, unul a rămas lipit de stele şi a plecat în univers. El s-a dus să vestească lumii despre iarba verde de acasă, despre pământul negru încărcat de rod, despre fluturii de prin livadă şi despre stelele căzătoare ale nopţilor de vis. Este spiritul veşnic viu care arde pentru vatra plină de amintiri a copilăriei permanente ce se ascunde în fiecare dintre noi.

 

Călătoria prin univers este un fin proces iniţiatic marcat de relevaţii profunde. Poetul porneşte din copilărie, se maturizează printre stele, îşi găseşte împlinirea prin dragoste şi aşteaptă liniştit sfârşitul. Ciclul, amplu şi profund, condensat la maximum, generează o succesiune de sentimente complexe.

 

Dialogul poetului cu lumea este un dialog cu universul însuşi. Ruga sa este una specială. Poetul cere timp pentru împliniri profunde, pentru realizări spirituale de substanţă. Bucuria lui de fiecare zi e bucuria darurilor pe care i le oferă o viaţă împlinită. El îndeamnă oamenii să se bucure de tot ceea ce-i înconjoară şi le arată calea spre linişte şi mulţumire.

 

Exprimarea plină de candoare, atent şlefuită deconspiră un deosebit mânuitor al condeiului, pentru care versul nu mai are nicio taină.

 

Ne exprimăm regretul că n-am avut ocazia să-l cunoaştem pe poet în deplinătatea forţei sale creatoare, iar opera sa se desfăşoară departe de privirile cititorului obişnuit. Critica românească se desfăşoară după criterii accesibile doar pentru iniţiaţi şi în cercul elitei se pătrunde în mod arbitrar, după gusturi şi exigenţe îndoielnice. Sperăm într-o lansare de carte a distinsului poet şi la librăriile din Bucureşti.

 

Ion CATRINA

Craiova, România.

25 aprilie 2013

LECŢIA LUI EINSTEIN

Posted by Gabriela Petcu On May - 17 - 2013

LECTIA-LUI-EINSTEIN-wbDan Caragea

 

Arta plastică a lui Romeo Niram este, înainte de toate, o provocare. Publicul său va trebui să-şi depăşească limitele comprehensive şi perplexitatea „repulsivă” pe care prezenţa portretelor unor personalităţi, dar, mai ales, ale contemporanilor şi intimilor artistului, i-o poate provoca. (Iată-mă privindu-mă într-unul din tablourile cheie ale acestei expoziţii, neputând să-mi rezolv satisfăcător gândul de a fi privit şi recunoscut!…). De aceea, ieşirea lucidă dintr-o astfel de capcană afectivă nu se poate face decât malgré le public. Nu pot hotărî de pe acum numărul celor care se vor interesa cu adevărat de această nouă şi intrigantă viziune artistică. Aş spune, totuşi, că meditaţiile mele despre arta lui Romeo Niram m-au condus la descoperiri neaşteptate, ajungând la o înţelegere holografică a operei sale. Şi asta pentru că există la Niram o ordine desfăşurată şi o ordine înfăşurată pe pânzele sale, care merită cercetate cum se cuvine.

 

Romeo Niram se află printre artiştii de astăzi care au croit un drum original, plin de riscuri, aducând probleme „grele” în spaţiul artelor plastice. Întâia dintre acestea (istorică) ar fi reîntoarcerea la înţelepciune, la lecţie, aşa cum se obişnuia în pictura europeană la începutul Renaşterii, dominată de acea insolubilă confruntare între conştiinţa critică şi existenţa tragică. A doua problemă (formală) ţine de ispita nebuniei, de o profuziune a sensurilor, a unei ţesături de semnificaţii care riscă să-şi piardă figura printr-un exces referenţial, şi care implică o privire mijlocită, răbdătoare, de analist. A treia problemă (epistemică) se leagă de recursul la ştiinţă, vădit în opera niramiană, şi ale cărei cicluri sunt, până acum: conştiinţa (Eseu despre neluciditate), Celălalt (Simbioze, Umanografie), umanităţi (Eseu despre luciditate) şi Universul (Brâncuşi: E = mc2). Nu voi stărui, în cele ce urmează, decât asupra celei din urmă serii, deşi, cum vom vedea, există numeroase afinităţi cu ciclurile anterioare.

 

***

 

LECŢIA LUI EINSTEIN

 

 

„Estetica Universului hipersferic va fascina încă multă vreme spiritele.”

Jacques Merleau-Ponty, Cosmologia secolului XX

 

Să vedem acum care este temeinicia apropierii lui Einstein de Brâncuşi sau, mai degrabă, a lui Brâncuşi de faimoasa formulă E = mc2, lăsând la o parte ispita oricărui senzaţionalism. Ce e drept, Brâncuşi a atins sensul cosmogonic modern, dar nu prin calcul matematic, ci printr-o genială intuiţie, fără asemănare încă pe tărâmul artelor. În lumea oltenească ― ne mărturisesc covoarele de pe tablouri şi pe care păşim cu mintea ―, geometria or(do)nează domesticul ca şi închipuirea. Aşa cum, de pe jos, şi-a înălţat artistul gorjean infinitatea (Coloana fără sfârşit) în spaţiu-timp, tot aşa şi ecuaţiile prusace ale fizicianului din Ulm aveau să tulbure ochii privitorilor în stele.

 

Îndrăzneşte V. G. Paleolog: „Datorită lui Brâncuşi, sculptura, la fel ca şi filozofia, bate la porţile adevărurilor esenţiale şi primare, părăsind ambiţia minoră de a oglindi, mai mult sau mai puţin fidel, chipul lumii vizibile din exterior ― de acum înainte străduindu-se de a prinde în materie chipul lumii imateriale a gândirii creatoare” (V. G. Paleolog, Brâncuşi-Brâncuşi, Craiova, Scrisul Românesc, 1976, p. 123).

 

Cum nu sunt decât un simplu iscoditor în chestiunile cosmologiei, neavând pregătire academică în fizică, matematici şi astronomie, va trebui să apelez la îngăduinţa cititorului competent, mărturisindu-i, din capul locului, că nu am citit, de-a lungul anilor, decât lucrări considerate uşoare. De aceea, neştiutorii mă vor înţelege cel mai bine. Singura sursă directă pentru cele ce urmează, pe care mintea mea o poate frământa mai bine, este „cărticica” scrisă de Albert Einstein pentru profani: Über die spezielle und allgemeine Relativitätstheorie şi publicată, în mai multe ediţii, şi în Spania (Sobre la Teoria de la Relatividad Especial y General, Barcelona, Altaya, 1998).

 

Ba mai mult: cred că opusculul s-ar fi prăfuit mult şi bine în acea ameţitoare colecţie Mari opere ale gândirii contemporane din biblioteca mea, dacă pictorul Romeo Niram nu mi-ar fi pus sub ochi ecuaţia energiei sub o nouă paternitate: „Brâncuşi: E=mc2”.

 

Puteam scrâşni printre dinţi, puteam zâmbi zeflemitor sau cu un aer de generozitate paternalistă, puteam să ridic savant din sprâncene sau să bâigui vreo silabă cu iz anecdotic ― zarurile fuseseră aruncate. Aşa că, neavând încotro, m-am întors, ca pe vremuri, la lecţie. Într-o astfel de situaţie, socotesc de mare uşurare povaţa lui L. Boltzmann (pe care Einstein îl citează în prefaţă) de a lasă eleganţa stilului pe seama croitorilor şi cizmarilor şi de a urma doar firul nerăsucit al ideilor.

 

Principiul relativităţii (restrânse) pare simplu: dacă K’ este un sistem de coordonate care se deplasează uniform şi fără să se rotească în raport cu un alt sistem de coordonate K (este vorba de sisteme de coordonate galileene), atunci fenomenele naturale se vor desfăşura faţă de K’ după aceleaşi legi generale ca şi faţă de K.

 

Prin urmare, orice lege generală a naturii va trebui să fie în aşa fel construită, încât să se poată transforma într-o lege cu structură identică, introducând în locul variabilelor spaţio-temporale (x, y, z, t) noi variabile (x’, y’, z’, t’), dar care să aparţină sistemului K’. Astfel, „legile generale ale naturii sunt covariante faţă de transformarea lui Lorentz”. Fireşte, ultima parte a frazei rămâne profanului obscură. Am putea înţelege în schimb o consecinţă a acestei transformări: se poate conchide că legea propagării luminii în vid este aceeaşi atât pentru sistemul de referinţe K cât şi pentru K’.

 

Paragraful anterior (mai puţin exemplul, fireşte) este formularea einsteiniană a teoriei relativităţii restrânse. Unul din cele mai importante rezultate ale acestei teorii se referă la conceptul de masă. Astfel, teoria relativităţii permite ca principiul conservării masei şi cel al conservării energiei, distincte în mecanica clasică, să poată fi contopite într-unul singur: E=mc2. (Ne referim, desigur, la un corp care nu absoarbe şi nu emite energie). „Misterioasele litere” sunt deci: energia, masa şi viteza luminii la pătrat.

 

Chiar dacă ecuaţia, aşa cum s-a observat ulterior, comportă o anume asimetrie, ideea transformării masei în energie şi a energiei în masă ― conceptul masă-energie ― este fundamentală în mai multe din tablourile lui Niram prezente în expoziţia de la Lisabona. Mai mult, aş zice că, pentru artist, este însăşi Legea Universului.

 

O găsim în Brâncuşi: E=mc2, I, adnotată pe masa de lucru, deasupra lui Narcis în insolitul coatelier (combinaţie între atelierul lui Brâncuşi din Impasse Ronsin nr. 8 şi cel al pictorului), pe Poarta Sărutului („dezbrăcată” însă de motive, cu excepţia acelui „ou” al fuziunii, şi ferăstruită în genul Coloanei, metaforă, la Niram, a spaţiu-timpului); o regăsim în Geniu; o bănuim prezentă în „viitorul” număr al revistei Niram Art sau criptată pe portalul-covor din Brâncuşi: E=mc2, II; o citim limpede, dublată, pe suportul ovoidului din Începutului Lumii; o privim, proclamată, în Cosmos, Die Gottesformel şi Hologramă; o simţim în „radiaţiile” prezente în toate aceste tablouri şi, mai ales, în clepsidrele Coloanei niramiene, „vecină” mereu luminii… Ea este Ecuaţia!

 

Să trecem acum la celălalt concept fundamental, cel al spaţiu-timpului. Lumea este cvadridimensională, după cum arătase Minkowski, şi, în această Lume, Einstein aduce în discuţie egalitatea dintre masa inerţială şi cea gravitaţională. Sistemele de coordonate la care ne-am putea raporta devin acum gaussiene (adică curbe), prin urmare: „Toate sistemele gaussiene sunt în esenţă echivalente pentru formularea legilor generale ale naturii”. Acesta este principiul relativităţii generale. Într-un astfel de cadru referenţial, corpul de referinţă (sistemele de coordonate) se deformează, devenind o „moluscă de referinţă”, după însăşi expresia autorului. Abia acum ne cutremurăm la ideea spaţiului sferic tridimensional (descoperit de B. Riemann) şi ne dăm seama că presimţim forma acestui „paradox”: un spaţiu de volum finit, dar care nu are limite (ca un tub). În teoria relativităţii generalizate însă, proprietăţile geometrice ale spaţiului nu mai sunt independente, ci condiţionate de materie. Dacă distribuţia materiei în Univers este uniformă (ignorând concentrările locale), spaţiul ar trebui să fie sferic (cvasieliptic), ne spune Einstein. Cum distribuţia nu este local uniformă, atunci, local, spaţiul real va fi cvasi-sferic. Aşa se termină „cărţulia”.

 

Fără prea mult ocol (şi fără asprimea necesară fizicii), am putea spune că această imagine a Universului einsteinian este echivalată de Romeo Niram cu ovoidul brâncuşian, prezent, prin variaţii sau succedanee, în majoritatea tablourilor expoziţiei sale. Mai mult, am putea confirma-o prin teoria cosmogonică a belgianului Lemaître (a „atomul primordial”), prin cea a ruso-americanului Gamow (big-bang-ul) ş.a.m.d. Sursologia a fost, aşadar, inversată abil de pictor.

 

Astfel, prin sinteza miturilor, a ştiinţelor milenare şi a celor mai apropiate de noi, prin fulguranta sa intuiţie artistică, Brâncuşi „ridică” străvechea geometrie (păstrată pe covoarele ţărăneşti, de pildă) la puritatea geometriei riemanniene, „descoperind”, avant la datte, întâia formă a Universului (Sculptură pentru orbi/Începutul Lumii e din 1916, dar e presimţit formal mult mai devreme). Iată cum, pentru Niram, ovoidul devine chintesenţa formală a micro şi macrocosmosului.

 

Căci dacă timpul îşi păstrează infinitatea, ne spune Einstein, spaţiul tinde să se închidă, deşi nu are limite. Astfel, ecuaţiile sale admit o structură metrică în care spaţiul e hipersferic, pozitiv, închis, în timp ce timpul rămâne deschis, neafectând curbura spaţiului. În Universul lui Einstein, materia se află, la scară colosală, statistic vorbind, în repaos. Cosmogonia lui Brâncuşi nu pare să o dezmintă.

 

„Prin încorporarea fenomenului luminii sculpturilor sale în bronz lustruit, el [Brâncuşi] a reuşit să facă posibilă desfiinţarea contradicţiei ce părea insolubilă, dintre extindere spaţială şi gândire” (V. G. Paleolog, op. cit., p. 120). Or, demonstrează plastic Niram, aceasta este şi tulburătoarea lecţie a fizicii lui Einstein.

———————————————–

CARAGEA Dan (n. 16 iunie 1954), profesor universitar, critic de artă, critic de teatru, critic literar, publicist, eseist şi traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computaţională. Debutul său în critică a avut loc încă din clasa a X-a, în revista liceului „Fraţii Buzeşti” din Craiova, publicând de atunci o serie de articole și studii de specialitate în reviste din ţară şi din străinătate. Treptat, eseurile şi studiile sale şi-au lărgit tematica, îndreptându-se spre lumea artei, literaturii, psihologiei şi analizei automate a discursului. Este Licenţiat in Limbă şi Literatură Română şi Limbă şi Literatură Portugheză, la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti si Doctor în Psihologie, la Universitatea din Bucureşti. (George Roca)

 

REVISTA ON-LINE CETATEA LUI BUCUR

Posted by Gabriela Petcu On May - 17 - 2013

CETATEA LUI BUCUR HDMuguraş Maria PETRESCU

 

În aprilie 2013 a apărut Nr. 50 al revistei on-line Cetatea lui Bucur. Având o conducere de prestigiu, redactor şef Elisabeta Iosif, redactor şef adjunct George Roca (Australia) şi editor on-line Constantin Vlaicu, un colegiu director redacţional alcătuit din personalităţi marcante ale literaturii române din ţară şi din diaspora şi fiind editată de Liga Scriitorilor din România, Filiala Bucureşti, această revistă, deosebit de variată, atractivă şi interesantă cuprinde materiale diferite în paginile ei, fiind pe gustul tuturor cititorilor.

 

Cetatea lui Bucur (http://cetatealuibucur.wordpress.com) marchează şi o perioadă de 5 ani de apariţie permanentă, la început doar on-line, apoi de câţiva ani şi pe hârtie. Revista surprinde, în mod plăcut, prin câteva elemente aparte şi pline de sensibilitate, împletind pagini de literatură cu reportaj, interviu (Adrian Botez: Ion Pachia-Tatomirescu), cronici literare ale unor cărţi apărute în România sau în străinătate, poezie împletită cu muzică (vezi balada În Vinerea Paştelui, scrisă şi compusă de Marin Voican Ghioroiu şi interpretată de artista Rodica Anghelescu), mărturisiri, aniversări. Nu în ultimul rând acest număr jubiliar stă sub semnul primenirii naturii, al primăverii, al Săptămânii Patimilor lui Iisus, dar şi ale noastre, a Învierii Domnului, aşa cum se deschid şi paginile ei cu editorialul poetic semnat de Elisabeta Iosif, Dorul de lumină. Şi pentru că tot vorbim de lumină, interesant este şi serialul istorico-explicativ început de Ion Untaru, Lumina Sfântului Mormânt, în care se explică cum fascinanta, mereu aşteptata şi de neînţeles lumină necreeată „se coboară, de regulă în Sâmbăta Mare, ziua, între orele 12.30 – 14.30”, în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim.

 

Oarecum nostalgic, Cetatea lui Bucur ne readuce în amintire două personalităţi mult îndrăgite de noi toţi, articolele respective fiind un omagiu la ceea ce ar fi trebuit să fie aniversarea a 80 de ani de la naşterea marelui poet Nichita Stănescu (Nichita Stănescu – Nicu Alifantis – Ploaie în luna lui Marte) dar şi a inegalabilei cântăreţe de muzică uşoară, care zeci de ani ne-a fascinat prin frumuseţe, mister oriental, rafinament artistic şi un talent desăvârşit manifestat în toate melodiile ei: este vorba de Dalida şi, paradoxal, destinul ei tragic (Magdalena Albu: Dalida – forţa implacabilă a destinului).

 

Într-o notă deosebit de fin gradată, cel care va citi această revistă va rămâne cu siguranţă cu sentimentul că, deşi românii sunt răspândiţi în întreaga lume, noi, cei de ieri, care am plecat de o viaţă pe meleaguri străine, sau cei care au plecat ,,mai de curând’’ (adică după 1989) mai avem încă multe de spus, lucruri de care trebuie să fim mândri şi pentru care trebuie să ţinem fruntea sus. Din acest punct de vedere, revista abundă de astfel de exemple la tot pasul. Personalităţi ale României atât din ţară, cât şi din străinătate vin să-şi spună cuvântul sau să-şi depene firul amintirilor. Sub semnul aceleaşi înnoiri a naturii, dar şi a unei candori păstrate cu sfinţenie în curăţenia sufletească a maramureşenilor, Elisabeta Iosif ne invită să participăm la o lecţie de turism, pentru a descoperi semnele caracteristice şi simbolurile unice ale Maramureşului.

 

În altă ordine de idei, se cuvine a încadra aici multitudinea semnatarilor din această revistă (nume marcante ale culturii româneşti), pornind de la binecunoscutul critic literar Lucian Gruia (pe care îl găsim neobosit cu articole şi cronici prin mai toate revistele literare, aplecându-se cu răbdare şi minuţie asupra cărţilor, descoperind sau încurajând pe cei mai începători în ale scrisului şi nu numai) şi ajungând până în continentul nord-american, în Canada, la cartea Elenei Buică, Zâmbind vieţii, până la revista Destine literare, din Montreal, condusă de poetul Alex Cetăţeanu, de la cronica scrisă de Ionuţ Caragea Dincolo de daruri sunt oamenii care aşteaptă să fie citiţi (este vorba de volumul de versuri scris de Ileana-Lucia Floran, care ne trimite un gând poetic tocmai din îndepărtata Orăştie), până la poetul timişorean Eugen Dorcescu publicat în revista argentiniană Analecta literaria (Revista de Letras, Ideas, Artes y Ciencias), şi până la ilustrarea fenomenului literar în Statele Unite ale Americii (cronica scrisă de Octavian D. Curpas la romanul Portrete din cioburi semnat de Ligia Seman din Hunedoara) sau volumul de versuri Exerciţii de Înviere, semnat de Theodor Damian, totul ne întăreşte încă o dată convingerea că, oriunde s-ar afla, românii au ceva de spus.

 

Am lăsat special la urmă două teme pe larg abordate în revistă. Este vorba despre articolul cronică semnat de Elena Buică şi de cartea lui Herman Victorov, Din viaţa unui om oarecare (Pagini de jurnal), publicată la Editura „Maple Red Publishing House” din Toronto, în  2012. Am aflat despre această carte, precum şi de autorul ei, evreu născut în România de la Dumitru Puiu Popescu, redactor şef al publicaţiei Observatorul din Toronto, care a transmis în toată lumea link-ul unde se putea vedea reportajul făcut despre Herman Victorov, personalitate a României, cunoscut pe tot mapamondul, un român, care a plecat din ţară în 1975 şi care, cu naturaleţe, modestie nedisimulată şi într-un dulce grai moldovenesc îşi povesteşte viaţa într-un jurnal autobiografic deosebit de interesant: cartea vieţii lui, a unui succes răsunător dublat de o muncă asiduuă şi susţinut de o percepţie a unei realităţi imediate dar şi de o dragoste incredibilă faţă de oameni.

 

În final, revin la o dragoste (poate dintâi) pe care mulţi dintre noi o avem faţă de poezie. Din acest punct de vedere revista abundă de versuri scrise cu multă sensibilitate, supunându-ne atenţiei o poezie contemporană românească semnată de Constanţa Abălaşei-Donosa, Maria Oprea, Paula Diana Handra, Dorina Sisu, Viorel Ploeşteanu, Delia Stăniloiu, Geta Elia Voicu, Viorel Gongu, Magda Simionescu, Elena Trifan dar şi de specialul poet, George Roca, maestrul unui lirism învăluit în visul unei îmbrăţişări tandre şi senzuale, a unei aspiraţii ce caută permanent infinitul păsării, acel parfum de femeie, acea iubire cu „gustul fructului pasiunii” (Sărutul) dintr-un poem.

 

Cartea lui Bucur nu este doar o revistă literară din România, ea este revista românilor de pretutindeni, oriunde ar trăi ei.

 

Muguraş Maria PETRESCU

Membră UZPR

Mai 2013

GEORGE ROCA: „POEME BILINGVE”

Posted by Gabriela Petcu On May - 10 - 2013

RG-POEME-BILINGVE-COPX1-wbElena BUICĂ

 

Îndelungata şi intensa activitate de editare şi de promovare a scriitorilor români de pretutindeni i-a conferit publicistului George Roca renumele unei personalităţi culturale bine-cunoscute atât în spaţiul românesc, cât şi pe toate meridianele lumii. În acest mod a adus limbii şi literaturii române mari servicii şi, în acelaşi timp, s-a dovedit a fi deopotrivă poet şi prozator. În volumul de faţă, graţie poeziilor sale în engleză, limba vorbită în ţara în care s-a stabilit – Australia, facem cunoştinţă cu o nouă faţetă a personalităţii sale, cea de bun traducător.

 

Deşi traducerile au un rol important, căci numai prin ele se răspândeşte cultura în întreaga lume, totuşi, în zilele noastre, ele nu se bucură pe deplin de recunoaşterea publică. Cu toate acestea, pe omul de cultură George Roca, îl vedem prezent şi pe acest tărâm.

 

O traducere trebuie să producă acelaşi efect estetic asupra publicului-receptor ca şi când ar fi scrisă în limba sa de provenienţă. De aceea, adesea nu se traduce ce este scris, ci ceea ce a vrut să spună autorul. Traducătorul George Roca ştie să spună mai bine decât oricare altul ce a vrut să spună însuşi poetul George Roca. Înhămat la tracţiunea culturii, autorul şi-a întors privirile asupra propriilor sale poezii şi le-a tradus, prezentându-le în acest volum în care descoperim un traducător pătruns de starea de spirit a poetului.

 

Aflat în deplină maturitate creatoare, culegând succese răsunătoare în activitatea sa de publicist, George Roca se impune şi ca poet, şi ca traducător, domenii în care se mişcă simplu, natural. Poeziile sale sunt pe gustul multor cititori. Cântând puritatea elementelor simple, încărcate de esenţe, lectura lor e o încântare, oferindu-ne întâlnirea cu emoţia artistică ţâşnită din resorturile subterane ale harului creaţiei. Din ele izvorăşte o mare noblete şi o deosebită delicateţe, de care avem atâta nevoie. Lirica sa ne face bine, ne îmblânzeşte, ne înnobilează, ne limpezeşte întreaga fiinţă.

 

Imaginile se întrepătrund, punând în valoare esenţele adânc îngropate în însăşi matca noastră lăuntrică. Din ele răzbat sentimente şi stări distilate prin multe filoane. Cuvintele au suplete, sunt sugestive, vădesc expresivitate şi muzicalitate. Nu se poate să nu ne cucerească aceste poezii care curg cu fluenţă, convingător, într-un ton firesc, luminate pe dinăuntru, poezii în care răzbate glasul de dincolo de materie.

 

Cele mai multe sunt poezii scurte; pe unele le citeşti dintr-o suflare, adevărate pastile, cu versificaţie clară. În camera mea/ nu a intrat/ nici un hoţ!/ Nu lipseşte nimic!// De ce mă simt/ totuşi/ furat de amintiri?” (Hoţul)

 

Chiar şi poeziile cu mai multe versuri − la multe dintre ele nu poţi să te opreşti doar la un fragment − sunt structurate pe o idee fundamentală, care adună ca o apă în matca ei o mulţime de izvoare ale gândirii. „Încercăm cu toţii să supravieţuim/ în secolul acesta al turbulenţei/ creându-ne în imaginaţie/ mici insule/ unde evadăm atunci când/ nu mai putem face faţa/ uraganelor şi cutremurelor/ care ne înconjoară.// Acolo,/ pe insula noastră/ jucăm şotron/ chiar dacă nu ne mai ţin balamalele,/ gângurim ca bebeluşii,/ne aşezăm pe tronul regelui/ fără să ne fie frică de pedepse,/ sărutăm şi ne iubim/ cu toate vedetele intangibile/ ale lumii moderne.// Acolo,/ pe/ insula fericirii noastre/ este veşnic primăvară.// Acolosuntem mereu tineri/ şi sănătoşi/ şi veseli/ şi… buni!// Câteodată,/ când pe insula fericirii/ ne simţim singuri,/ invităm prieteni dragi/ să ne/ însoţească/ şi să împărtăşească/ bucuriile noastre.// Şi astfel,/ se produce o simbioză miraculoasă/ care vindecă sufletul/ de toate relele pãmântului/ făcându-te să gândeşti curat/ atunci când te reîntorci la realitate.” (Insula fericirii)

 

Deşi sunt poezii eliberate de regulile prozodiei, George Roca ştie să scoată în evidenţă efectele sonore, armonizând sunetul cu sensul. Poeziile sale au muzică interioară, au incantaţii cu efect magic, care se revarsă peste tot şi-ţi lasă impresia unei emanaţii spontane, făcând să vibreze ecoul cine ştie cărei amintiri cuibărite în câte o cută mai adâncă a inimii, sau a minţii sau… cine mai ştie în ce parte din fiinţa noastră prin care îşi găsesc ele culcuşul. Adesea îmbină lirismul cu o formă ludică: „Culcat,/ stau cu ochii închişi/ şi visez la poiana mea cu flori./ E atâta linişte şi armonie!/ Şi totuşi căprioara nebună/ nu vrea să-mi dea pace/ încercând din nou/ să mă mângâie cu copita/ pe albul ochilor mei obosiţi/ de atâta privit spre spaţiul virtual”. (Caprioara nebună)

 

Nu de puţine ori, căutându-ne sinele, ne putem rătăci prin labirintul vieţii. George Roca are capacitatea de a limpezi zbuciumul sufletesc, stăpânind parcă o iarbă a fiarelor cu care dezleagă tainele omenescului din noi, netezind drumul spre lumină şi însufleţind versul pe care ni-l dăruie. Nu de puţine ori am admirat ţinuta verticală a omului George Roca răsfrântă şi în creaţia sa. Un dar al poeziei
sale se datorează echilibrului dintre formă şi fond, care conferă confort interior. E o poezie tonică. În ea găseşti liniştea fecundă a unei meditaţii fireşti şi curăţenia lăuntrică: „Astăzi,/ Lumea începe la tine/ şi se termină la mine!/ Democratic ar fi ca mâine/ lumea să înceapă la mine/ şi să se termine la tine.// Pentru tine,/ lumea poate începe din America,/ sau din Insula Pitcairn,/ sau din Sikim, Nauru, Botswana,/ sau chiar de pe Chomolugma…// Pentru mine,/ lumea începe din România/ şi se termină în Australia./ Punct!// Pentru unii,/ lumea începe de la ei/ şi se termină tot acolo!/ Ei şi restul lumii!// Pentru alţii,’ fără coloană vertebrală,/ lumea începe de la 30 de arginţi/ şi se temină la trădare.// Lumea,/ poate să înceapă pe Pământ/ şi să se termine/ la capătul Universului.// Pentru mulţi dintre noi,/ lumea începe din clipa/ în care ne cuplăm/ la Internet…//” (De unde incepe lumea)

 

Mă despart de acest volum, luând cu mine acele trăiri limpezi care ţâşnesc din subteranele eului celui adevărat. Duc cu mine aprecierea pentru vocea sa decisă, originală, dominată de o cugetare matură, izvorâtă din esenţa trecerii prin anii prea adesea împovăraţi de mari schimbări. Voi păstra bucuria de a reveni la paginile acestui volum care ne face mai bogaţi în spirit, ne menţine pe verticală, oferind echilibru şi armonie interioară.

 

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada

1 mai 2013

POEME BILINGVE (4)

Posted by Gabriela Petcu On May - 10 - 2013

RG-15FEB2013-A2x1wbPOEME BILINGVE / BILINGUAL POEMS (4) CROMATICĂ AUSTRALIANĂ / AUSTRALIAN PALETTE

 

ROŞU

 

Culoare roşie,

steag roşu,

flamură roşie,

ouă roşii.

Apoi,

roşu cardinal,

roşu sovietic,

şi… roşu de buze.

 

De ce Doamne

în ultimul timp

văd

numai roşu

în faţa ochilor?

Olé!

 

RED

The

Red colour,

red flag,

red banner,

red eggs.

 

And then,

Soviet red,

Chinese red,

and… red lipstick.

 

Why God,

do I currently

see

only red

in front of my eyes?

Olé!

 

ROŞU ŞI NEGRU

 

Toreadorul

roşu

la faţă

îmbrăcat

în togă roşie

cu haine roşii

cu ciubote roşii

înfige suliţa neagră

în taurul negru.

 

Inima haină

a criminalului

este neagră

precum

pielea

taurului

ucis.

 

RED AND BLACK

 

The

red-faced

toreador

dressed

in a red toga

With red clothes

With red boots

thrusts the black spear

into the black bull.

 

The wicked heart

of the criminal

is black

like

the skin

of the slain

bull.

 

 

NEGRU ŞI ALB

 

Am citit în albul ochilor tăi

că nu mă iubeşti

nici cât negru sub unghie.

 

Cearcanele mele vineţii,

fructul nopţilor albe,

au devenit negre

plângând de

inimă albastră.

 

BLACK AND WHITE


I read in the white of your eyes

that you don’t love me

not even like the black

under your fingernails.

 

The purple bags

under my eyes,

the fruits of white nights,

became black

crying

in the blues.

 

 

ALBASTRU

 

Cerul fără nori

mi-a mângaiat

irisul

cu

albastrul

acela infinit

contopindu-se

cu culoarea

Mării Negre

care în fiecare după-masă

a verilor litoraliene

avea nuanţe

de bleu marin

aidoma

celor din perioada

mea sinilie

când mai vizitam

încă Mănăstirea Voroneţului.

 
BLUE

The cloudless sky

stroked my

iris

with

that infinite

blue

mingling

with the colour

of the Black Sea

which every afternoon

of seaside summers

bore shades

of navy blue

resembling

those from my

cerulean period

when I used to visit

the Voroneţ Monastery.

 

 

VERDE

 

„Verde crud,

verde crud…”

cânta un poet

ascuns într-o carte

aşezată

lângă

un burtă-verde

care lenevea

pe-o pajişte

mai verde

ca verdeaţa

verdelui

înverzit

din copacii

verzi

mâgâiaţi

de-o ploaie

de primăvară.

 

GREEN

“Raw green,

raw green…”

sung a poet

hidden within a book

sitting

near a Babbitt

idling

on a green meadow

greener

than the greenery

of the green

greened

in green

trees

stroked

by a spring

shower.

 

 

GALBEN

 

Paradoxal,

Noaptea…

toate pisicile sunt galbene!

-Demonstreaza!

-Demonstrez!

Urmărit de o pisică galbenă

un pui galben

ca gălbenuşul oului

din care a fost creat

se ascundea mimetic

în toiul nopţii galbene

încercând să se contopească

cu o fresca galbenă

divorţată de

albastrul acela

mult discutat

care ducea faima

unei mânăstiri

din Moldova.

 

YELLOW

Paradoxically,

all cats are yellow

at night!

-Demonstrate it!

-I’ll demonstrate!

Chased by a yellow cat,

a yellow chick

like the yolk of the egg

from which he was created

hid mimetically

in the depths of the yellow night

trying to mingle

with a yellow fresco

divorced from

that oft-discussed

blue

which brings fame

to a certain monastery

from Moldavia.

———————————–

George ROCA

Sydney

10 May 2013

 

CĂLĂTORIE ÎN ROMÂNIA ÎMPĂRATULUI TRAIAN

Posted by Gabriela Petcu On May - 4 - 2013

RAMON-DE-BASTERRA---LODT-cop-WBFabianni BELEMUSKI

 

 

Îmi este greu să-mi imaginez ceva mai mai complex decât diferenţele culturale între ţări. Pe de-o parte există mondializarea, care poate fi înţeleasă ca o reducere, în dificilul context al colapsului istoric care a început să se cultive odată cu modernitatea, a oricărei bogăţii culturale a ţărilor într-o megacultură a imaginii, care se arată atotputernică şi imbatibilă. Pe de altă parte există lupta, în numele unei istorii din ce în ce mai ruinate, pentru diversitate, dusă de entităţile naţionale pentru a-şi menţine vie identitatea.

 

Eu am decis, contemplând panorama dezolantă a timpului prezent, să mă urc în corabia învingătorilor, deci am ales prima opţiune. Nu ne putem aştepta de ceva timp, profetizând intuitiv, la o lume a ţărilor ci mai degrabă la o planetă a lumii, care, din momentul reducerii diferenţelor printr-un mecanism de echivalenţa universală, reluând binecunoscută expresie a lui Giani Vattimo, nu va mai depune niciun efort pentru a sublinia importanţa anumitor grupuri linguistice.

 

Nu este obiectivul acestui articol acela de a începe o dezbatere pe marginea acestor, pe de altă parte, spinoase probleme, dar ideea ne poate servi ca introducere, pentru a spune că, în paleta amplă a luptei pentru identitate, România se găseşte astăzi, înainte de a ajunge la bunăstare şi la calmul ei sterp, într-o fază a revendicărilor. Fiind o ţară mică, România îşi doreşte un loc în cultura europeană şi discursul opiniei publice, reprezentată de intelectuali, oameni politici şi analişti, subliniază frecvent importanţa culturii române în spaţiul frontierelor Europei. Nu vom intra în detalii, mai ales pentru că a vorbi de ceva atât de abstract precum cultura unei ţări, ne-ar duce către un discurs interminabil, plin de clişee, ceaţă şi sentinţe fără valoare. Dar este important de semnalat complexul ţării dacilor în comparaţie cu alte mari culturi din care românii se inspiră şi pe care încearcă să le copieze. A vorbi cu uşurinţă şi fără criteriu de această manifestare ar însemna, din partea mea, a face judecăţi de valoare de puţină sau nulă valoare.

 

Este însă cert că România e o ţara aflată în căutarea propriei voci. De multe ori judecată greşit, de multe ori aclamată pentru muzica, artele, literatură sa, România este fascinantă. Magia ei se află chiar în marile contraste prin care se defineşte plauzibil.

 

Ţind să cred că această caracteristică a ţării, evident, printre altele, a influenţat decisiv orientarea lui Mariano Martín Rodriguez, către spaţiul românesc. Rodriguez, investigator şi critic literar, s-a convertit în Occident într-un apostol al literaturii române de science-fiction. Criticul, îndrăgostit de ţara constrastelor şi a extremelor, reinterpretează pentru necunoscători – în utopia familiei europene – prin literatură, o imagine a României construită în jurul intoleranţei, hoţilor, corupţiei de orice fel, a cerşetorilor, prostituatelor şi peştilor.

 

Criticul readuce cartea „La obra de Trajano (Rumania en un libro)” a lui Ramón de Basterra, publicată în Spania de editura Akron, în prim plan cu un comentariu exhaustiv al operei şi vieţii scriitorului pe care îl reabilitează just, după ce critica spaniolă l-a aşezat în sfera autorilor franchişti. Opera, scrisă cu ocazia şederii sale în România, între anii 1918-1920, reprezintă un punct de plecare în planul mai amplu al criticului de a prezenta literatura română publicului spaniol, deci implicit european.

 

Ramón de Basterra, spirit contradictoriu, este descris de Mariano Martín Rodriguez în complexitatea contextului epocii. Intenţia criticului este de a-l situa pe scriitor în momentul istoric în care-şi desfăşura activitatea, pentru ca cititorii să-l privească nu ca pe un autor de dreapta ci ca pe un om profund implicat în preocupările intelectuale ale timpului în care a trăit, cu avangardele care cereau întoarcerea la ordine în Franţa sau curentele îngrijorate de decadenţa artelor, a literaturii şi a Occidentului în general.

 

Pare de necrezut că acea intensă frământare intelectuală a primilor ani ai secolului al XX-lea, cu toate manifestele, curentele artistice, luptele, idealurile, acuzările şi extremismele caracteristice timpului au fost reduse astăzi la cenuşi călduţe care amintesc, prin căldura emanată încă de jarul stins, de ficţiunile neînţelegerilor trecutului. Simulăm din intenţie valori, lupte, idealuri. Ideea că şi critica s-a transformat într-o simulare generală, exersând nu de contragreutate în sistem ci fiind o parte integrantă a acestuia, nu este nesăbuită. Dacă ţinem cont de irelevanţa puterii societăţii de a genera schimbări, într-o lume care proliferează autonom prin sine însăşi, suntem îndreptăţiţi să credem că nimic nu se mai poate schimba printr-un proiect general al cărui obiectiv să fie alterarea direcţiei.

 

Explicaţia academică a fenomenului este că, odată depăşit absolutul şi noţiunile sale aferente (autenticitate, univocidate, adevăr, etc.), puţina implicare socială în politică sau în idealuri este o reacţie de oboseală provocată de însăşi căutarea absolutului, ceea ce, din punctul meu de vedere, reprezintă o încercare în plus de a da sentinţe de caracter absolut asupra faptului că absolutul şi calităţile sale intrinseci nu există.

 

Situându-l pe Basterra în contexul profundelor schimbări ale începutului secolului al XX-lea, Mariano Martín Rodríguez reuşeşte să atingă rezultate care a priori nu făceau parte din lista obiectivelor sale, cum ar fi, spre exemplu, să-l facă pe cititor să înţeleagă faptul că, în ciuda decadenţei – alt concept nostalgic, fără importanţă – şi în ciuda revoltei maselor, valoarea literaturii este dictată în mare măsură de seriozitatea autorului şi efortul lui de a produce excelenţă în lucrările literare. De aceea, aminteşte de includerea lui Basterra în Novecentismul lui Eugeni d´Ors, sau de cuvintele lui Ortega y Gasset, care admitea meritul scriitorului basc în dezvoltarea culturală a oraşului Bilbao, dezvoltare pe care n-o cunoscuse până atunci nicicând în Spania.

 

Descrierea circumstanţială a lui Basterra, dorinţa lui de a se întoarce la Roma, care continua să reprezinte pentru scriitor „Oraşul” prin antonomasie, în sensul în care (Oraşul) stabilea clar o ordine simbolică de forţe a valorilor, imposibil de străbătut într-o direcţie sau alta, este un efort de clarificare notabil, înfăptuit de Mariano Martín Rodríguez pentru a ni-l prezenta pe Basterra îndrăgostit de Traian şi opera lui, România. Cezarul rămânea pentru scriitorul basc încarnarea unui ideal al culturii care favoriza majoritatea şi defavoriza minorităţile cu intenţia de a promova un spaţiu major în care toţi să încapă, fără excluderi şi revendicări minoritare.

 

Cezarul Traian, originar din Iberia, fapt care îl făcea pe Basterra să lucreze pentru o reînfrăţire justă a poporului român şi spaniol, reprezenta pentru el ideea de urbe, după cum semnalează Rodríguez, în contrapoziţie cu mişcările iregulare ale tribului, civilizaţia în defavoarea barbarismului. Roma a învins „regatul triburilor în continuă mişcare şi dezagregare”. Cu aceasta, Rodríguez atrage atenţia că în viziunea lui Basterra despre România şi despre moştenirea Romei, ordinea, unitatea şi funcţionalitatea au învins haosul. Ideea moştenirii istorice pe care Roma a lăsat-o României, de care Basterra era convins, nu era în dezacord cu viziunea lumii şi a lucrurilor, absolut dihotomică, a scriitorului din Bilbao. Fiind tranşant, dar contradictoriu, un pasionat om al contrastelor care credea ferm că erorile sunt de fapt păcate venite din nerespectarea moralei, ce alt destin mai bun decât România, ţară a contrastelor şi a paradoxurilor, i s-ar fi potrivit?

 

Poate că decizia de a călători în ţara Dunării nu a fost decât un punct pe traseul pe care trebuia să-l urmeze, decizia cea mai nimerită, împlinirea concretă a plimbării prin meandrele vieţii, adică a da curs chemării destinului. Nu se ştie exact până unde este capabil un om să ajungă, dar explicaţia pe care Mariano Martín Rodríguez o oferă, ne dă senzaţia că nu ar fi putut fi altfel, cel puţin nu în cazul lui Ramón de Basterra.

 

Odată ajuns în România în 1918, după primul război mondial, Basterra începe să-şi desfăşoare activităţile de mediere între două ţări latine, promovând schimburi culturale ca de exemplu colaborarea celor două academii, cea romană şi cea spaniola. Munca sa a fost recunoscută şi ulterior recompensata de însuşi Regele României, care i-a înmânat Crucea Oficială a Ordinului Steaua României. Nicolae Iorga, bun prieten al lui Basterra, a admis în 1920 că: „Basterra şi-a terminat cartea despre România”, fapt care înseamnă, după Rodríguez: „că a învăţat limba română şi s-a îmbuibat cu istorie, literatură şi cultura”, apoi a scris un eseu întreg „în mai puţin de doi ani, ceea ce constituie un excelent indiciu despre disciplina şi capacitatea lui de muncă”.

 

Mariano Martín Rodríguez remarcă prietenia dintre Basterra şi Iorga, care nu s-a îndoit niciun moment să-l elogieze în cartea sa „Oameni care au fost”, pentru că scriitorul spaniol a fost un prieten al României.

 

Nimeni nu e prieten al României dacă nu are o anumită predilecţie pentru absurdul dus la ultimele sale consecinţe, iar această afirmaţie, care poate părea deranjantă, este în realitate un semnal de dragoste pentru anomalie într-o lume care reuşeşte să egaleze oameni şi voinţe într-un piuré fără gust.

 

Lucru notabil este documentarea investigatorului Mariano Martín Rodríguez care reuşeşte să-l introducă pe cititor în momentul istoric al decadei 1920, când Ramón de Basterra a scris „La obra de Trajano”, iar acest fapt dovedeşte într-o mare măsură că şi el, iubind absurdul, se simte paradoxal, că într-un fel se simte român. În acelaşi timp, trezeşte interesul pentru omul Ramon de Basterra, un personaj într-adevăr atipic prin contrazicerile sale, prin paradoxuri şi prin incapacitatea de „a armoniza punctele contrare”, după cum indica Ortega y Gasset.

 

Meritul cel mai mare al criticului literar Mariano Martín Rodríguez constă în a atrage cititorii într-o călătorie în timp, prin istoria istoriei, din moment ce călătoria lui Basterra în România este ea însăşi o istorie ce merită povestită. În timp ce scria istoria Cezarului Traian, Basterra povestea situaţia României din anii 20, istorie pe care mulţi nu o cunosc astăzi. Avem deci, de-a face cu un document de prima însemnătate.

Continuarea romană pe pământul lui Zamolxis este închipuită sublim prin ochii diplomatului şi scriitorului spaniol, iar citirea acestei cărţi şi a introducerii în privirea lui Basterra, reprezintă în mod literal, ca în lumile literare ale lui Balzac, la fel de reale ca realitatea însăşi, o călătorie prin istoria personajelor trecute în cărţi, o minuţioasă descriere al contextului socio-cultural al marilor oraşe Bucureşti sau Iaşi, cu diferenţele de clase, cu frivolitatea petrecerilor, cu negustorii evrei sau muzicanţii ţigani; este un periplu prin ipocrizia politică a epocii, prin carnalitatea unui popor petrecăreţ, melancolic, fals şi poetic.

 

Dar cartea este în acelaşi timp o invitaţie pentru a cunoaşte adevăratul motor, după cum spunea Basterra, al României lui Decebal şi Traian, ţăranul, chintesenţa poporului, obiceiurile lui străvechi, poezia, arta şi muzica sa.

 

Fabianni BELEMUSKI

Madrid, Spania

aprilie 2013

———————————

 

BELEMUSKI Fabianni, (n. 30 iunie 1983), scriitor, traducător şi jurnalist. Directorul revistei Niram Art din Spania. Absolvent al Facultăţii de Jurnalism, Universitatea Complutense din Madrid, cu studii de Master în Filosofie. A publicat mai multe cărţi de eseuri, proză scurtă, filosofie. In anul 2010, a primit premiul pentru Jurnalism Cultural acordat de Mişcarea de Artă Contemporană din Portugalia. (George Roca)

 

George ROCA prezintă: PILDELE LUI SOCRATE

Posted by Gabriela Petcu On May - 4 - 2013

SOCRATES„O călătorie de mii de mile

 începe cu un pas”

 

Într-o zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este DRAGOSTEA.

Socrate i-a răspuns: „Du-te pe câmpul din apropiere şi adu-mi cel mai frumos spic de grâu pe care îl vei găsi, dar ţine cont că nu ai voie să faci decât o singură încercare”.

 

Platon l-a ascultat fără să crâcnească şi s-a întors după o vreme fără a aduce nimic cu el. Socrate l-a întrebat ce se întâmplase, iar Platon l-a lămurit:

„Atunci când am intrat în lanuri am zărit un spic înalt şi frumos, dar m-am gândit că poate voi găsi un altul şi mai maiestos, aşa că am mers mai departe. Am căutat în zadar după aceea, căci nu am aflat nici un alt spic asemenea celui dintâi, aşa că nu ţi-am mai adus vreunul”.
Socrate i-a spus:

„Aceasta este dragostea!”.

 

***
Într-o altă zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este CĂSĂTORIA.

Socrate i-a zis: „Mergi până la pădure şi taie-mi cel mai mândru şi mai chipeş brad, dar adu-ţi aminte că nu ai voie să faci decât un singur drum pentru asta”.

 

Platon a făcut întocmai şi a revenit după un timp cu un brad nu tocmai înalt şi nu foarte frumos, dar îndeajuns de arătos. Socrate l-a întrebat de ce a ales tocmai acel pom, iar Platon i-a răspuns:

„Am văzut nişte brazi foarte falnici în drumul meu prin pădure, dar mi-am amintit ce s-a întâmplat ultima dată, cu spicul de grâu, aşa că l-am ales pe acesta. Mi-a fost teamă că dacă nu îl iau cu mine mă voi întoarce din nou cu mâinile goale, deşi nu a fost chiar cel mai frumos brad pe care l-am zărit”.
Socrate i-a spus:

„Aceasta este căsătoria”.

 

***.

Cu o altă ocazie, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este FERICIREA.

De această dată, Socrate l-a îndrumat: „Du-te pe malul râului şi culege cea mai frumoasă floare pe care o vei găsi, dar ţine seama că nu poţi să alegi decât o singură dată”.

 

Platon a făcut aşa cum i s-a cerut şi, la întoarcere, a povestit: „Am văzut această floare lângă râu, am cules-o şi m-am gândit că este cea mai frumoasă dintre suratele ei. Deşi am zărit şi alte flori minunate, continui să cred că aceasta este fără egal”.

Socrate i-a zis:

„Aceasta este fericirea”.

 

***

Cu un alt prilej, Platon şi-a întrebat învăţătorul ce este VIAŢA.

Socrate i-a cerut să facă un nou drum în pădure şi să aducă de acolo cea mai frumoasă floare care îi va ieşi în cale. Platon a plecat de îndată, gata să îşi ducă la îndeplinire sarcina. Au trecut trei zile, dar el nu şi-a mai făcut apariţia.
Socrate a mers şi el în pădure, să îşi caute ucenicul. În cele din urmă, l-a descoperit în mijlocul unei poiene. Socrate l-a întrebat dacă a descoperit preafrumoasa floare, iar Platon i-a arătat-o, răsărind din pământ chiar lângă el. Învăţătorul l-a întrebat de ce nu adusese floarea la casa sa, iar Platon i-a spus: „Dacă făceam asta, s-ar fi veştejit curând. Chiar dacă nu o rup, ea va muri, mai devreme sau mai târziu. Aşa că am stat în preajma ei atunci când a înflorit, iar atunci când se va ofili voi căuta o alta, la fel de frumoasă. De fapt, acesta este a doua floare pe care am descoperit-o”.

 

Socrate i-a spus:

„Ei bine, se pare că ştii deja adevărul despre viaţă”.

 

***

Cu alte cuvinte:
* DRAGOSTEA, NU înseamnă perfecţiune;

* CĂSĂTORIA, NU trebuie să fie o alegere perfectă, ci să devină;

* FERICIREA, ESTE o stare de spirit  AUTOCÂŞTIGATĂ de alegere;

* VIAŢA, ESTE bucuria de a fi împreună.
Autor necunoscut

(sursa INTERNET)

mai 2013

 

 

 

LECŢIA LUI NIRAM

Posted by Gabriela Petcu On April - 29 - 2013

NIRAM-E=MC2-1b-wb Dan CARAGEA

 

 

Arta plastică a lui Romeo Niram este, înainte de toate, o provocare. Publicul său va trebui să-şi depăşească limitele comprehensive şi perplexitatea „repulsivă” pe care prezenţa portretelor unor personalităţi, dar, mai ales, ale contemporanilor şi intimilor artistului, i-o poate provoca. (Iată-mă privindu-mă într-unul din tablourile cheie ale acestei expoziţii, neputând să-mi rezolv satisfăcător gândul de a fi privit şi recunoscut!…). De aceea, ieşirea lucidă dintr-o astfel de capcană afectivă nu se poate face decât malgré le public. Nu pot hotărî de pe acum numărul celor care se vor interesa cu adevărat de această nouă şi intrigantă viziune artistică. Aş spune, totuşi, că meditaţiile mele despre arta lui Romeo Niram m-au condus la descoperiri neaşteptate, ajungând la o înţelegere holografică a operei sale. Şi asta pentru că există la Niram o ordine desfăşurată şi o ordine înfăşurată pe pânzele sale, care merită cercetate cum se cuvine.

 

Romeo Niram se află printre artiştii de astăzi care au croit un drum original, plin de riscuri, aducând probleme „grele” în spaţiul artelor plastice. Întâia dintre acestea (istorică) ar fi reîntoarcerea la înţelepciune, la lecţie, aşa cum se obişnuia în pictura europeană la începutul Renaşterii, dominată de acea insolubilă confruntare între conştiinţa critică şi existenţa tragică. A doua problemă (formală) ţine de ispita nebuniei, de o profuziune a sensurilor, a unei ţesături de semnificaţii care riscă să-şi piardă figura printr-un exces referenţial, şi care implică o privire mijlocită, răbdătoare, de analist. A treia problemă (epistemică) se leagă de recursul la ştiinţă, vădit în opera niramiană, şi ale cărei cicluri sunt, până acum: conştiinţa (Eseu despre neluciditate), Celălalt (Simbioze, Umanografie), umanităţi (Eseu despre luciditate) şi Universul (Brâncuşi: E = mc2). Nu voi stărui, în cele ce urmează, decât asupra celei din urmă serii, deşi, cum vom vedea, există numeroase afinităţi cu ciclurile anterioare.

 

***

 

LECŢIA LUI NIRAM

 

„…Arta se iveşte la jumătatea drumului între om şi Univers.”

René Huyghe, L’art et l’homme

 

Să ne întrebăm, mai întâi, care este locul Celuilalt, ca personaj, nu ca model, în discursul pictural al lui Romeo Niram? Impus în Eseu despre luciditate, Celălalt revine în acest ciclu şi, după toate aparenţele, se va menţine şi în viitorul apropiat. Care să-i fie deci temeiul şi izbânda? Resortul motivaţional care suscită imaginaţia lui Niram porneşte, la el, din admiraţie. „Admir, deci imaginez”, ar putea parafraza pictorul. Exerciţiile sale de admiraţie, în sensul lui E. M. Cioran, devin, astfel, exerciţii de imaginaţie care îi structurează, genetic, imaginarul. Cam aşa se naşte la Niram, din această articulare ek-statică, încercarea, eseul plastic, cum l-am putea numi, sub semnul lucidităţii şi al cunoaşterii.

 

Emotivitatea, mai discretă în ordinea desfăşurată pe pânze, „alunecă” în spectator, articulându-se, empatic, cu propriul său impuls motivaţional. Condiţia acestei mecanici a receptării ar fi, totuşi, aceasta: vibrăm cu artistul numai în măsura în care purtăm în noi o autentică predispoziţie afectivă pentru tematica abordată. Sub această condiţie, comunicarea devine uşoară, instantanee, pentru că cel puţin un personaj este de domeniul public. Cine nu i-ar recunoaşte, pe meridianul portughez, pe Camões, Fernando Pessoa sau pe José Saramago, reprezentaţi în Eseu despre luciditate? O constrângere survine totuşi atunci când personajele principale nu-i sunt familiare publicului (portughez, în exemplul nostru). Este cazul lui Brâncuşi, cunoscut doar câtorva localnici mai avizaţi.

 

Am putea, în mod firesc, inversa comparaţia, luând de această dată ca reper publicul românesc. Situaţia nu s-ar îmbunătăţi ― orice public având dreptul de a-şi clama, ingenuu, ignoranţa. Şi totuşi, nu putem afirma că avem de-a face cu o adevărată barieră în receptarea operei, întrucât aceasta se confundă, în mare parte, cu limitele referenţiale ale oricărui privitor. Indiferent de spaţiul geografic, cultura filtrează accesul. Aşa stând lucrurile, exigenţele culturale impuse spectatorului ne apar ca deplin întemeiate. Mărginirea survine însă când trecem la personajele secundare pe care artistul le preia, în chip neaşteptat, din anturajul său. Cine i-ar recunoaşte, de astă dată, chiar şi la Lisabona, pe avocatul José Preto, pe Lora Haranaciu, o tânără româncă formată în Litere, sau pe Dan Caragea, un mai vârstnic român stabilit în Portugalia? Cum se împacă, în acest caz, celebritatea cu anonimatul şi cum se face că pictorul nu pare câtuşi de puţin incomodat de aceste „scandaloase” asocieri? Acuzat de crescânde limitări în forma de comunicare cu publicul, suspect de răsturnări ale valorilor, de intelectualism şi provocare, Romeo Niram a răspuns, la un vernisaj, criticilor abia îngânate, cu un surâs dezarmant: „E doar ulei pe pânză!”. Să îl credem? Să luăm în pripă relativitatea ca pe o relativizare a lumii? Nu mi se pare deloc ispititor.

 

Nicăieri, în tot ce s-a scris până acum despre Romeo Niram, nu mi-a fost dat să descopăr vreo explicaţie satisfăcătoare pentru o asemenea preferinţă. În astfel de situaţii, deloc comode, două soluţii devin posibile: acceptarea tacită a arbitrarietăţii sau încercarea unei ipoteze explicative. Prima e mută, a două e riscantă. Să îndrăznim, deci. În lunga istorie a portretului european, întâlnim, din Renaştere şi până azi, trei tipuri de personaje: celebrităţi, anonimi şi automodele. Niram nu face, din acest punct de vedere, excepţie. Dar nimănui (atât cât mă ajuta pe mine memoria) nu i-a trecut prin minte să le propună pe toate laolaltă, aşa cum face pictorul nostru.

 

Să ne oprim la tabloul Brâncuşi: E=mc2, I, una din emblemele expoziţiei, unde avem de-a face cu un astfel de triplet. Un critic (Cătălin Ghiţă) a observat, nu fără o anume fineţe, că Niram se proiectează narcisic în Celălalt (în personaj). Am avea de-a face prin urmare cu «portrete în efigie», susţine criticul. Oare aceasta să fie însă soluţia pe care o căutăm? Nu sunt deloc convins. Îmi întemeiez justificarea pe faptul că pictorul a violat, în mai multe rânduri (vezi Umanografie), regula absenţei lui obiective, prin autoportret. În Brâncuşi: E=mc2, I, artistul figurează cu aplomb mâna care pictează portretul Celuilalt, ceea ce, metonimic, ne conduce, din nou, la autoportret. Detaliile (inelele de pe degete) sunt de nedezminţit pentru cine îl cunoaşte. Or, dacă Niram se pictează pe sine când şi cum pofteşte, ideea că Celălalt ar putea fi un substitut pentru autoreprezentare mi se pare neinspirată. Pe aceeaşi linie de gândire, forţând oarecum nota, Brâncuşi sau Einstein ar fi şi ei, narcisist vorbind, „efigii”, ceea ce este, cel puţin, stânjenitor. Cum personajele lui sunt şi femei, diferite chiar (a se vedea Miss Pogany, 1912-1913 şi Miss Pogany, 1930), dilatarea narcisismului ar şterge toate limitele identitare. O asemenea linie interpretativă este neîndoios absurdă şi contradictorie, dacă contrastăm „supoziţia” cu realismul tehnic al pictorului.

 

Iată de ce cred că avem de-a face, în mod necesar şi evident, cu un triunghi. Priviţi, ca sugestie, poziţia pensulelor de pe masa pictorului în Brâncuşi: E=mc2, I ! Dialogul cu celebritatea devine, la Niram, un dialog în trei. Aşadar, al doilea personaj (contemporanul) nu este artistul «în efigie», ci un personaj de sine stătător.

 

Astfel, exerciţiile sale de admiraţie sunt facilitate de un altul, mai apropiat afectiv, şi, cu care, împreună, scrutează cunoaşterea şi recunoaşterea. O conştiinţă secundă. Un mentor, un martor, un mediator, dacă vreţi. Pedagogic vorbind, noi oamenii nu învăţăm decât de la cei pe care îi investim cu autoritatea de a ne învăţa, dar care nu trebuie să se identifice, la rândul lor, cu cunoaşterea. Aceştia ne recunosc în originalitatea şi unicitatea fiinţei noastre, ne iubesc şi ne admiră, ne revelează tablourile cunoaşterii ai căror autori devenim, printr-un uluitor transfer de har. Aşa se obţine cunoaşterea – mereu mediat, prin Celălalt. Devenim autorii propriilor noastre reflecţii numai dacă un altul există, dacă el însuşi s-a asumat ca autor, evitând ratarea identificării cu cunoaşterea. Tot aşa, spectatorul descumpănit va primi, mediat de pânze, înţelegerea blândă a operei.

 

Acesta este, în viziunea mea, sensul triunghiului portretistic din Brâncuşi: E=mc2, I. Aceasta este, în pedagogia receptării, lecţia. Lecţia lui Niram, bineînţeles.

———————————————–

CARAGEA Dan (n. 1954), profesor universitar, critic de artă, critic de teatru, critic literar, publicist, eseist şi traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computaţională. Debutul său în critică a avut loc încă din clasa a X-a, în revista liceului „Fraţii Buzeşti” din Craiova, publicând de atunci o serie de articole și studii de specialitate în reviste din ţară şi din străinătate. Treptat, eseurile şi studiile sale şi-au lărgit tematica, îndreptându-se spre lumea artei, literaturii, psihologiei şi analizei automate a discursului. (George Roca)

 

 

 

 

George R. ROCA – URSUL ŞI VULPEA

Posted by Gabriela Petcu On April - 27 - 2013

 URSUL-SI-VULPEAX9-wb1. POVESTE DIN

MUNŢII CARPAŢI

(română)

 

Trăia odată, pe muntele Vlădeasa din Carpaţii Apuseni, un urs brun-roscat pe care îl chema Pandele. Din zori şi până-n seară bătea pădurile în căutarea celor de-ale gurii. Pandele era un urs bun. Niciodată  nu făcuse nici un rău altor animale, nici măcar celor în două picioare. Hrana lui de bază erau fructele de pădure: frăguţe, zmeură, pere şi mere pădureţe, ghindă şi rădăcini. Pentru bunătatea lui, primea, din când în când, de coanele albine câte un fagure de miere.

 

Pandele era prieten chiar şi cu Dalila, vulpea cea hoţomană, tot încercând să o facă să renunţe la păsăret şi să se îndoape cu fructe şi legume care sunt mult mai sănătoase pentru stomac şi se găsesc din abundenţă în pădure. După multe vorbe duioase la ureche şi sfaturi pline de tâlc, Pandele o convinse pe „spaima zburătoarelor” să devină vegetariană. De când trecuse la noua dietă, Dalila era veselă, mai vioaie şi mirosea bine a mentă şi busuioc. Pentru că ştia să cânte frumos, toţi ţăranii din împrejurimi o invitau la petreceri şi sindrofii. Vulpea-primadonă ajunsese să cânte în duet chiar şi cu cocoşii.

 

Într-o zi, Pandele avu un accident care era să-l coste viaţa. Luându-şi prânzul la un tufiş de mure, a călcat  din greşeală într-un spin de măceş, care s-a rupt, intrându-i adânc în talpa piciorului. Rana s-a infectat şi ursul nostru suferea ca un erou. După câteva zile de chin şi durere nu a mai putut să-şi asigure hrana de toate zilele. Flămând, slăbit şi bolnav, zăcea într-o scorbură la rădăcina unui stejar aşteptându-şi sfârşitul.

 

Nu mult după această păţanie, cumătra Dalila, veselă şi bine dispusă, fredonând un cântecel la modă despre un berbec supărat pe nea Alecu, trecu prin faţa vizuinei unde ştia că-şi are sălaşul amicul Pandele.

– Pandeliiicăă! Lică-Pandelică! strigă ea, ce mai faci iubitule?

– Mooor, mor! mormăi cu greu Pandele.

 

Vulpea intră repede în vizuina ursului şi îl văzu pe acesta zăcând cuprins de durere.

– Pandelaş dragă! Ce ai păţit? Ce-i cu tine, eşti bolnav?

– Moor, mooor…! îngâimă Pandele şi îşi pierdu cunoştinţa.

 

Vulpea, speriată şi îngrozită, ieşi afară din vizuina lui Pandele şi începu să strige cât o ţinea gura după ajutor. Multe animale au auzit-o şi au venit în grabă să vadă ce se întâmplă. Toată lumea îl iubea pe ursul Pandele, dar nimeni nu-i putea găsi leacul. Apărură chiar şi câţiva mocani din împrejurimi, dar şi dânşii dădură, nedumeriţi, din umeri. Dalila deveni din ce în ce mai disperată. Din greşeală călcă pe arici şi înţepâdu-se sări în sus de doi metri scoţând un chiot de victorie.

– Evrica! Evrica! 

– Erica-aau! Pe nevasta mea o cheamă Erica, nu Evrica! spuse aproape plângind, Socrate – ariciul.

– Nu mă interesează cum o cheamă pe nevastă-ta! Evrica, am zis, nu Erica! Evrica! strigă din nou triumfător vulpea, am găsit soluţia ca să-l facem bine pe Pandelaş!

 

A cerut de la un ţăran, un briceag ascuţit şi s-a repezit cu el spre buba lui Pandele. Toată lumea a rămas înmărmurită de cruzimea vulpii. Inimile tuturor s-au oprit. Dalila, cu grijă, foarte stăpână pe sine, cu o îndemânare de chirurg, a înfipt vârful briceagului în umflătura lui Pandele. Ursul a scos un urlet şi-a dat ochii peste cap. Toţi au crezut că acesta a fost sfârşitul bunului urs. Dar nu! Buba s-a spart şi din ea s-a scurs tot răul şi veninul. Abia atunci, cei prezenţi, au înţeles iscusinţa şi priceperea de doftoreasă a vulpii. După ce a spălat bine rana cu apă de izvor şi a învelit-o în nişte frunze şi ierburi de leac, codana a început să se învârtă în jurul ursului, boscorodind cuvinte magice neînţelese de muritorii de rând:

„Ierburi şi descâtece,

rana să o vindece!

Ieşi afară mărăcine,

  să se facă ursu’ bine!”

 

Nu a trecut mult timp şi Pandele a deschis ochii, scoţând un urlet de au rămas cu toţii înţepeniţi. Văzându-i holbaţi la dânsul, întrebă:

– Ce se întâplă cu mine, mai trăiesc?

– Da, răspunse Dalila, şi-o să te faci bine!

 

Ursului îi apăru un zâmbet pe colţul botului şi încercă să-şi mişte labele. Era totuşi prea slăbit ca să se poată ridica. Cei prezenţi îi povestiră de spaima prin care trecuseră şi de priceperea şi îndemânarea vulpii. Acesta îi mulţumi codanei şi îi spuse că-i va rămâne dator toată viaţa.

 

În zilele următoare, Dalila i-a mai doftoricit bolnavului rana, i-a adus mâncare şi în scurt timp l-a pus pe picioare. A devenit iar vioi şi prietenos şi toată ziua se învârtea în jurul vulpii. Împreună se duceau pe la ospeţe şi chiolhanuri, unde primadona Dalila cânta frumos, iar unchiul Pandele juca până îşi făcea băşici în tălpi:

Joacă tutu’ cu mutu’,

de tremură pământu’,

joacă şi moşu’ Martin

c-a băut ţuică şi vin!

 

Anii au trecut repede. Dalila s-a măritat cu Lache, un vulpoi de peste deal şi au făcut o droaie de puişori. Fiind de soi bun, toţi cântau frumos. Au înfiinţat grupul vocal „Fox” cu care au dat spectacole în toate pădurile şi satele din împrejurimi. Pandele, care nu găsise pe nicăieri o ursoaică pe placul lui, rămase burlac. Deveni mai morocănos, mai singuratic şi începu să se vaiete toată ziua: „Mooor, moor, mor, mooor!”. Cine îl auzea, râdea de el, ştiind că glumeşte. Tot Dalila a fost cea care l-a scos din starea lui de izolare, invitândul să cânte cu ai ei. Acesta n-a prea înţeles la început, cum un urs poate să facă parte dintr-un cor vulpesc, dar apoi, maestra l-a lămurit că orice grup vocal serios are nevoie de un bas sau bariton. Cu câteva lecţii de canto, primite de la vulpe, ursul a devenit în scurt timp un adevărat artist.

 

Au bătut lumea în lung şi-n lat, până când într-o zi au ajuns într-un oraş mare. Acolo au dat un spectacol în arena circului local. A venit tot oraşul să-i vadă! Succesul i-a încununat, devenind faimoşi. Acolo, Pandele a cunoscut-o pe Raisa, o minunată ursoaică polară, de care s-a îndrăgostit nebuneşte. Aceasta fusese vedeta unui circ rusesc care făcuse un turneu pe aceste meleaguri şi care dăduse faliment. Acum, nefericita, umplea o cuşcă a menajeriei, fără speranţe de a fi eliberată. Ursul nostru se îndrăgosti atât de tare încât începu să sufere. Îşi pierdu chiar şi frumoasa-şi voce. Slăbi şi nu mai avea chef de nimic ştiind că frumoasa Raisa e închisă după gratii.

 

Lache şi Dalila îşi dovediră din nou prietenia faţă de urs. Făcură târg cu stăpânul circului, un beţiv notoriu, şi o cumpărară pe captivă pentru două lăzi cu vodkă. Această afacere i-a uşurat, pe mărinimoşii prieteni, de toate economiile pe care le aveau de pe urma spectacolelor. Mare a fost bucuria lui Pandele când a văzut-o pe Raisa în cortul său. Acesta i-a cerut imediat laba fetei, adică a întrebat-o dacă vrea să-i fie nevastă şi bucuroşi se căsătoriră cu mare alai.

 

Nunta a durat o săptămână, după care au plecat să-şi sărbătorească luna de miere la munte. Raisa, care suferea mereu de căldură, era tare fericită că acolo găsise o climă mai rece. L-a convins pe Pandele să se stabilească acolo şi şi-au făcut bârlogul într-o mică peşteră de lângă un lac alpin.

 

Veni iarna cu zăpadă şi ger, cu viscol şi nămeţi. Pandelaş al nostru, cu gândul la hibernare, moţaia tot timpul şi deveni din ce în ce mai posac şi mai ursuz. Raisa, în schimb, nu mai putea de-atâta fericire. Frigul o făcea să se simtă bine. Ca acasă la Cercul Polar! De data aceasta, ea a fost cea care i-a găsit leacul nefericitului soţ. A făcut o copcă în gheaţa lacului şi punea zilnic peşte proaspăt pe masă. Pandele având ce mânca, nu mai simţea nevoia să dormiteze peste iarnă. Ba s-a şi îngrăşat puţin, fapt care l-a ajutat să suporte frigul mai bine. Odată cu venirea primăverii, Raisa i-a dat o veste care l-a bucurat foarte mult. În curând vor avea puişori! Peste câteva luni, Raisa a născut doi ursuleţi gemeni, de culoare albă. Îi numiră Ţum şi Gum şi erau foarte drăgălaşi.

 

Nu trecu nici o lună de la naşterea juniorilor că acestora începură să le apară pete brune pe blăniţa albă. Semănau cu nişte dalmaţieni urseşti. Ori cine îi vedea se minuna. Nu mult după aceea, au plecat într-o excursie foarte frumoasă pe meleagurile de unde era originar tata Pandele. De fapt li-se făcuseră dor de Dalila şi de familia ei. Mare a fost bucuria întâlnirii. Au venit ca la urs, multe vieţuitoare ale pădurii să vadă minunaţii ursuleţi. Au pus la cale reînfiinţarea grupului „Fox”, cu care au dat, toată vara, o mulţime de spectacole. Adunau bănuţ lângă bănuţ deoarece îşi puseseră în gând să plece cu toţii în vizită spre Polul Nord, locurile natale ale Raisei.

 

*

Şi astfel, se termină povestea noastră, cu ursul cel bun şi vulpea cea deşteaptă, animale care şi-au câştigat faimă mare, devenind  personaje celebre în toate povestirile bunicilor către nepoţii lor…

———————————————————————————————————————

 

2. THE BEAR AND THE FOX

A Story FromThe Carpathian Mountains (English)

Translated by the author.

 

Once upon a time, in the Carpathian Mountains, lived a brown bear called Theo. Every day from sunrise ’till sunset he would roam the forest in search for forest fruits. Theo was a good bear. He never harmed other animals, not even those with two legs. Because of his goodness, he was often rewarded with some honey from the bees.

 

Theo was even friends with Delilah, the sly fox. He always tried to convince her to give up eating meat, and to start eating things like fruits and vegetables, which are much healthier for the stomach, and are abundant and easy-to-find throughout the forest. After much persuasion, Theo convinced the ‘horror of birds’ to become vegetarian. After converting to the new diet, Delilah was much happier, livelier and smelt freshly of mint. Because she knew how to sing nicely, all of the people from the surrounding villages invited Delilah to all types of parties. She even sung with the roosters in a duet.

 

One day, while Theo was out having his lunch in a blackberry bush, he had an accident that was about to cost him his life. By mistake, he stepped on a thorn, which broke itself deep down into the heel of the bear. The wound infected rapidly, and Theo suffered like a hero. After a couple of days, the bear could not offer himself his necessary food. Hungry, sick and without energy, he rested in a cave, waiting to die.

 

The next day, the vixen, which was humming a popular song, passed the bear’s shelter.

– Theeeeeo! Theodore! Teddy boy! yelled Delilah, How is it going, honeybud?

– Help! Help! muttered Theo under his breath.

 

The fox quickly entered the cave of the bear and saw him lying there in pain.

– Teddy dear! What is the matter with you? Are you sick?

– Help! said Theo, choking and losing his consciousness.

 

The terrified and shocked Delilah bounded out, and started to scream with all her might for help. Many animals turned up, even some peasants from nearby settlements. All of them shrugged their shoulders, not knowing how to cure the bear. Delilah was starting to get more and more desperate. Accidentally, she stepped on the hedgehog, and, stinging herself, leaped two metres up in to the air shouting with victory:

– Eureka! Eureka!

– E-ri-ka-aaa! My wife’s name is Erika, not Eureka! exclaimed offended Socrates, the hedgehog, stroking his bent spikes.

– I don’t care what your wife’s name is! I said Eureka not Erika! Eureka! Eureka! shrieked Delilah, triumphantly, I found the way to make Theo well again!

 

She asked a countryman for a sharp knife, and with it speeded towards the sore of Theo. Everybody was astonished at the heartless gesture of the fox. The crowd’s hearts stopped. Carefully, Delilah stabbed the knife into the wound. The bear howled and then fainted. Everyone thought that this would be the end of the good bear. But no! All of the pain and poison flowed out of the swelling. Everybody then just realised the medical knowledge of the fox. Delilah then washed the wound carefully with spring water, and wrapped in leaves and fragrant herbs, and started to walk around the bear, mumbling some magic words not understandable by ordinary people:

“Fire, black chook, pot and rain,

Make the sick bear well again,

When the soup is good to eat,

Make the bear healthy and fit!”

 

Not much time passed by, and Theo opened his eyes, and started shrieking with pain. Because everyone was so focused on him, he asked the crowd:

– What’s happening with me! Am I still alive?

– Yes, answered Delilah, and you are going to get well again.

 

A smile appeared on Theo’s mouth, and he tried to move his paws. He was, however, too weak to stand up. The crowd told him of all the suffering he had been through and the skill of Delilah. The bear recovered after a couple of days, and thanked the fox very much for saving his life. He was always in her company. They would go to weddings, celebrations and festivities, where Delilah would sing nicely, and Uncle Theo would dance graciously.

 

The years passed quickly, and Delilah married Figaro, a fox vocalist from over the hill, and, shortly they had cubs. Because they were of good breed, all of them sang wonderfully. They established the vocal group ‘Fox’, and toured all of the nearby forests and villages. Theo, who could not find a wife, started to get glum and moody. He would grumble and complain all day.

 

Again, Delilah was the one that got him out of this mood, inviting him to join the group. Theo, at first, did not understand how a bear could be part of a choir of foxes, but then again, no choir is complete without a baritone. With a few lessons from Delilah, the bear became a real artist. They visited a lot of places, until one day, they reached a big city. Fame came upon them in the local circus tent, where they had a show. The entire city came to see them. That is also where Theo met Mila, a lovely polar bear. She was part of a Russian circus that had gone bankrupt. Now, Mila filled a cage in the filthy menagerie of the local circus.

 

Theo fell in love with Mila so much that he started to suffer. He even lost his nice voice. The bear started to get thinner and thinner, and was again depressed and gloomy, because he knew that Mila was behind bars. Once again, Delilah and Figaro proved their kindness towards the bear. They made a deal with the always-drunk boss of the circus, and bought the polar beauty for two cases of vodka. The deal created a big hole in their budget.

 

The happiness of Theo was enormous when he saw Mila in the tent. The bear asked the Russian lady to marry him and, after she accepted, they had a fantastic wedding party. After this, they went on a honeymoon to the mountains. Mila, which always suffered of heat, was now delighted with the coolness of the place. It made her feel as if she was back home, in the Arctic Circle. She convinced the groom to settle there. He accepted, and they made their shelter in a cave next to an alpine lake.

 

The winter came with wintriness, blizzards and snow. Theo, with his mind at hibernation, became very sleepy and taciturn. Mila, on the other hand, was contented, joyful and lively. This was the environment and climate she liked. This time, she was the one who found the cure for the lethargic husband. She made a hole into the ice of the lake, and everyday caught Theo fresh fish. Because he had plenty of food now, he did not feel the need to sleep through winter. He also put on a bit of weight, which helped him to not feel the cold so much. As the spring came, Mila had very good news for Theo. Soon, they were going to have cubs. This made the would-be father very happy.

 

After a couple of months, Mila gave birth to twins, which were both white. They were named Chum and Gum, and were very cute. Not even a month passed, and black spots began appearing on their fur. They looked like some bear-Dalmatians. Whoever saw them was amazed. Not much time passed, and the family of four went on a lovely excursion to Theo’s birthplace, because the bear missed Delilah so much. Everybody was very happy when the foxes and the bears met. People from seven villages came to see both Chum and Gum. They relaunched the group ‘Fox’, and performed successfully all summer. They put apart some money for the next trip, a special one to Mila’s native lands.

 

And now, our story finishes… The story about the good bear and the smart fox, animals which have won great fame, becoming main characters in many stories that grandparents tell to their grandchildren…

———————————————————————————————————————

 

3. A MEDVE ÉS A RÓKA

Mese a Nyugati Kárpatokbol (magyar)

Fordítta NEDA Mária

 

Egyszer élt a Fekete Erdö hegységben, a Nyugati Kárpatok mélyén, egy vörös barna medve akit Mátyásnak hivtak. Hajnaltól késö estig rotta az erdöket, élelem után. Mátyi egy jó medve volt. Soha nem bántott semmilyen állatot meg kétlabut sem .Az ö ételei az erdei gyümölcsök voltak mint: eper, málna, szeder, erdei körte és alma, makk és gyökerek. Az ö joságáért, a méhek asszonya megajándékozta egy-egy kaptár mézzel.

 

Mátyas jó  barát volt Piroskával, a ravasz rokával ès gyözködte hogy tyukok helyett, Ö is egyen erdei gyümölcsöt, amiböl böségesen van az erdöben. Sok gyözködés után Mátyi meg tudta gyözni a szárnyasok rémét, hogy térjen át a vegetarianus kosztra. Amiota áttért a dietára Piri jó kedvü vidám és jó szagu lett, menta és virág illatu. Mivelhogy szépen tudott énekelni sokan meghivták az emberek közül, hogy menjel el a mulatsságaikra, báljaikra. A roka  primadonna lett, végül duettet énekelt még a kakassal.

 

Egy napon Mátyás balesetet szenvedett, majnem bele halt. Miközben egy bozotosban éppen málnát eszegetett belelépett egy vadrozsa tüskéjébe amelyik mélyen behasitotta a talpát. A seb befertözödött és a medvénk ugy szenvedett mint egy hös. Néhány kinos és fajdalmas nap után már nem tudta megszerezni magának az élelmet. Èhesen, soványan, betegen feküdt egy tölgyfa odvában várva a halált.

 

Egy reggel Piroska komámasszony jókedvüen dudorászott egy divatos slágert, egy  tarka bocival akinek hianzik a fule es a farka, és ott leselkedett a Mátyas oduja elött.

– Matyi! Matyika! Matyka, cinbora! Mit csinálsz kedvesem?

– Mur, mur, jai nekem! morgolodott nyögdécselve Mátyas.

 

A roka besurrant gyorsan a medve barlangjába ahol látta öt, fetrengeni a fájdalomtòl.

– Drága Mácikám mi történt? Mi van veled? Beteg vagy?

– Jai, jai, meg fogok halni! nyögdécselte Matyi és elvesztette eszméletét.

 

A róka nagyon megijedve, elborzadva jött ki a barlangból és elkezdett kiabálni ahogy csak kifért a torkán:

– Segitség! Álatok, emberek… Segitsééég!

 

Sok állat meghallotta és sokan összegyültek, hogy lássák mi történt. Mindenki szerette Mátyást, de senki sem tudott enyhülást nyujtani. Eljött néhány paraszt is a környékröl de ök is csak huzogattak a vállukat tanácstalanságukban. Piroska egyre reménytelenebb lett. Egyszer csak véletlenül rálépett a sündisznora, es ugy megszurta a talpát, hogy két méter magasra ugrott, gyözelmi kiáltás ba törve ki.

 

– E-vri-ka! Evrika!

– Erika… jaj nekem, a feleségemet Erikának hivják és ném Evrikának, sóhajtot Aladár, a dundi sündisznó, majdnem sirva.

– Nem érdekel, hogy hivják a feleségedet! Evrikát kiáltottam és nem Erikát. Evrika!!! kiáltja ujra diadalmason a róka. Megtaláltam a megoldást a Matyka meggyogyitására.

 

Rögtön kért egy bicsákt az egyik paraszttól és nekiesett a medve talpán a sebnek. Mindenki kövémeredt a róka kegyetlénségétöl. Megállt a szivverésük. Piroska nagy gonddal, nagyon magabiztosan egy sébesz kézügysségével, bedöfte a bicska hegyét a Mátyás talpán lévö kelésbe. Erre a medve elorditotta magát és a szemei felakadtak. Mindenki azt hitte, hogy a jo medvének el jött a vég. De nem! A seb felhasadt és kifolyt belöle minden rosz és méreg. Csak akkor fogták fel a jelenlevök, hogy milyen ügyes és tehetséges orvos a róka.

 

Miután kimosta jól a sebet, forrás vizzel és gyogyfüvekkel, elkezdett keringeni a medve körül,varázsszavakat mormolva amit mások nem értettek:

 

„Füüüvek és kvarááázslatok,

a seb gyorsan meg gyogyuljon

áldatlan tövis gyere ki,

kedves medve gyogyulj ki!”

 

Nem sok idö telt el és Mátyás felnyitotta szemeit és egy akkorát orditott ,hogy mindenki megrémült. Látva, hogy mindenki öt bámulja és megkérdi:

– Mi történt velem, még élek?

– Igen, felelte Pirike, ès meg fogsz gyogyulni.

 

A medvének mosoly jelent meg a bajsza alatt és meg probálta mozgatni a mancsát. De még tul gyönge volt ahoz hogy lábra tudjon állni. A jelenlevök elkezdték mesélni, hogy milyen nagy ijedtségen mentek keresztül és hogy milyen ügyes volt a róka. Erre ö megköszönte a lombos farkunak és biztositotta hogy egész életében elkötelezettje lesz. Az elkövetkezö napokban Piroska meg apolta betegét, és etelt hoszott neki, minek következtében rövidesen labra állt. Ujra jokedvü és barátságos lett és egész nap a róka körul fintergett. Együtt mentek ujra a mulatságokba, ahol Piroska primadonna, énekelt és Mátyás táncolt amig a talpa birta.

Táncolj  medve részegen

Hogy a Föld is remegjen

Táncoljd medve a rokát

Es kapni fogsz pálinkát!

 

Közben teltek az évek, Piroska férjhez ment Laci hoz, a hegyentuli rókához, és lett is egy rakás gyerekük. Lévén jó fajtájuk alakitottak egy együttest „Fox“ nevén, amelyikkel járták a környékkbeli erdöket és falvakat. Mátyás nem tolált társat magának ezért vén legény maradt. Morgos, visszavonult, siránkozo medve lett belöle. Aki hallotta mindenki nevetett mert tudták hogy csak játszik. Megint csak Pirike volt aki, kiszedte öt az ö elszigeteltségéböl, meghiva öt az együttesbe ahol gyermekeivel együt dalolhatnak. Eleinte nem nagyon értette hogy énekelhet egy medve, a róka korusban, de aztán meg értették vele, hogy minden együttesbe kell egy basszus vagy egy bariton. Nehány „canto“ ora után amit a rókától vett, a medve válódi müvésszé vállt.

 

Járták a világot széltében, hosszában, amig egy napon egy nagy városba értek. Ott a helyi cirkusz arenájában léptek föl. Az egész város eljött, hogy lássa öket. Nagy sikerük volt, hiresek  lettek. Ott ismerte meg Matyi Raiszát, egy csodálatos sarki medvét, akibe rögtön beleszeretett. Ö, egy orosz  cirkusz  tagja volt, amelyik nemrég  csödbe ment. Most boldogtalanságában ücsörgött egy ketrecben reményt vesztve, hogy valaha is szabad lehet.

 

A mi medvénk, Mátyus-bátyus, olyan szerelmes lett  és ugy  szenvedett, hogy a hangját is elvesztette. Lefogyott, nem volt kedve semmihez tudván, hogy a szép Raisza a rácsok mögött ül bezárva. Laci és Piri ujra a barátjuk szegitségére siettek. Üzletet kötöttek a cirkusz tulajdonosával, egu reszeges manus és megvették a ketrecbe zárt medvét két ládá vódkáért. Ez a vásár sajnos elvitte az égész pénzüket amit a fellépésekkel kerestek. Nagy volt Mátyásnak, öröme amikor Raiszát az ö sátrában tudta. Gyorsan megkérte a lány lábát, vagyis feleségül vette és nagy esküvöt csaptak. Az esküvö egy hétig tartott miután elmentek a hegyekbe egy mézes honapra.

 

Raisza, aki állandoan a höségtöl szenvedett, nagyon örvendett mert ott egy hüvös éghajlat  talált. Meggyözte Mátyást, hogy maradjanak ott és letelepedtek egy barlangba a hegyi tó mellett. De jött a tél és a fagy, szélfuvás és hótorlasz és a mi Matyi-maci a hibernálásra, gondolva, egyre csak szunyokált és mindinkább zsémbelt és morcos volt. Raisza viszont boldog volt. A hideg miatt azt érezte hogy otthon van az Északi Sarkon. Ez uttan ö volt aki megtálalta az orvosságát az ö boldogtalan férjének. Egy léket vágott a tavon, és minden nap hozott friss halat. Mátyás látva hogy van mit enni már nem akarta átaludni a telet. Meghizott kicsit, ami segitette a hideg elviselésében.

 

Egyszer csak megjött a tavasz és Raisza egy jó hirrel állt elö, ami nagy örömukre szolgált. Rövidesen fiókák lesznek. Pár honap mulva Raisza szült két fehér bundás iker párt, a Cum és Gum nevet kapták és nagyon édeskek voltak. Nem telt el sok idö, és barna foltok jelentek meg a fehér bundácskákon. Hasonlitottak a dalmáciánokra. Aki látta öket mindenki csodálta.

 

Nem sokkal ezután elmentek egy gyönyörü helyre, ahonnan Matyi származott. Valojában vágyodtak már Piroska és csáladja után. Nagy volt a talalkozás öröme sokan eljöttek az erdö lakoiból a medve családhoz, hogy megnézzék a gyönyörü kűlőnleges kis medvéket. Ujra létre hozták a “Fox” együttest, amivel égesz nyáron sok elöadást tartottak. Gyüjtötték a pénzt mert azt tervezték hogy elmennek az Északi Sarkra a Raisza hazájába.

 

Ès igy végzödik mesénk a jo medvével és az okos rókával, állatok melyek nagy hirnévre tettek szert. Igy lettek föszereplöi minden mesének amit a nagyszülök unakáiknak tovább adtak.

———————————————————————————————————————

 

4. DER BÄR UND DER FUCHS

Eine Geschichte aus den Karpaten (deutsch)

Übersetzt von Tina BUNGERT

 

Vor langer langer Zeit lebte in den “Carpathian Mountains“ ein brauner Bär namens Theo.

 

Jeden Tag von Sonnenaufgang bis Sonnenuntergang durchforstete er den Wald nach Waldfrüchten. Theo war ein guter Bär. Er tat keinem der anderen Tiere etwas zuleide, nicht einmal denen mit zwei Beinen. Wegen seiner Freundlichkeit, wurde er oft von den Bienen mit Honig belohnt.

 

Theo war sogar mit Deliah, der schlauen Füchsin befreundet. Er versuchte sie immer wieder davon zu überzeugen doch das Fleischessen sein zu lassen und anzufangen Dinge wie Früchte und Gemüse zu essen, die gesünder für den Magen sind, reichlich vorhanden und leicht zu finden im ganzen Wald. Nach viel Drängen, überzeugte Theo den „Schrecken der Vögel ein Vegetarier zu werden. Nach dem Wechseln zu der neuen Ernährung war Deliah viel glücklicher, lebendiger und roch frisch nach Minze. Weil sie schön singen konnte luden alle Menschen aus den umliegenden Dörfern Deliah zu allen Arten von Partys ein. Sie sang sogar mit den Hähnen im Duett.

 

Eines Tages, als Theo ausgegangen war und sein Mittagessen in einem Brombeerbusch aß, hatte er einen Unfall, der ihn fast das Leben kostete. Aus Versehen trat er in einen Dorn, der sich tief in die Ferse des Bären bohrte. Die Wunde entzündete sich schnell, und Theo litt wie ein Held. Nach einer Reihe von Tagen konnte der Bär sich nicht mehr sein notwendiges Essen besorgen. Hungrig, krank und ohne Energie, ruhte er in seiner Höhle und wartete darauf zu sterben.

 

Am nächsten Tag, passierte die Füchsin, ein beliebtes Lied summend, den Unterschlupf des Bären.

Theeeeeo! Theodore! Teddy! schrie Deliah, wie geht’s dir, Honigfreund?

– Hilfe! Hilfe!  murmelte Theo unter stöhnen.

 

Der Fuchs betrat schnell die Höhle des Bären und sah ihn dort voller Schmerzen liegen.

– Teddy, Lieber, was ist los mit dir? Bist du krank?

– Hilfe! Sagte Theo, röchelnd und das verlor das Bewusstsein.

 

Die verängstigte und schockierte Deliah eilte nach draußen und fing an mit aller Kraft nach Hilfe zu schreien. Viele Tiere erschienen, sogar einige Passanten von nahelegenden Siedlungen. Sie alle zuckten ihre Schultern, sie wussten nicht wie sie den Bären heilen könnten. Deliah begann mehr und mehr verzweifelt zu werden. Versehentlich tritt sie auf den Hedgehog und stach sich, sprang zwei Meter hoch in die Luft und brüllte siegreich:

– Eureka! Eureka!

– Eri-ka-aaa! Der Name meiner Frau ist Erika, nicht Eureka! erklärte der angegriffene Socrates, der hegedog, während er über seine verbogenen Stacheln strich.

– Es ist mir egal wie der Name deiner Frau ist! Ich sagte Eureka, nicht Erika! Eureka! Eureka! quietschte Deliah triumphierend, Ich habe einen Weg gefunden um Theo wieder gesund zu machen!

 

Sie fragte einen Landmann nach einen scharfen Messer und eilte mit diesem zu der Wunde von Theo. Jeder war geschockt von der herzlosen Geste des Fuchses. Die Herzen der Menge stoppten. Vorsichtig steckte Deliah das Messer in die Wunde. Der Bär heulte auf und wurde dann bewusstlos. Jeder dachte dies sei das Ende des guten Bären. Aber nein! All der Schmerz und das Gift floss aus der Schwellung. Nun erkannte jeder die medizinischen Kenntnisse des Fuchses. Deliah wusch die Wunde vorsichtig mit Quellwasser, verband sie mit Blättern und duftenden Kräutern und fing an um den Bären zu kreisen, einige Worte murmelnd, die für normale Menschen nicht zu verstehen waren.

 

“Feuer, Schwarz chook, Topf und Regen.

Mache den kranken Bären wieder gesund,

Wenn die Suppe gut zum essen ,

mache den Bären gesund und fit!“

 

Nicht viel Zeit verging Theo öffnete seine Augen und fing an vor schmerzen zu wimmern. Weil jeder auf ihn konzentriert war, fragte er die Menge:

– Was ist mit mir passiert? Lebe ich noch?

– Ja, antwortete Deliah, und du wirst wieder gesund werden!

 

Ein Lächeln erschien auf Theos Mund und er versuchte seine Patzen zu bewegen. Er war, trotzdem noch zu schwach um aufzustehen. Die Menge erklärte ihm von all den Leiden die er durchgemacht hatte und von den Kenntnissen Deliahs. Der Bär erholte sich nach ein paar Tagen, und dankte der Füchsin sehr für die Rettung seines Lebens. Er war immer in ihrer Gesellschaft. Sie gingen zu Hochzeiten, Feierlichkeiten und Festen, bei denn Deliah schön sang und Onkel Theo graziös tanzte.

 

Die Jahre vergingen schnell und Deliah heiratete Figaro, einen Fuchs-Sänger von hinter dem Hügel, und kurz darauf hatten sie Junge. Weil sie von guter Herkunft waren, sangen sie alle wundervoll Sie gründeten die Gesangsgruppe “Fox“, und tourten durch alle benachbarten Wälder und Dörfer. Theo, der keine Frau finden konnte, fing an böse und launisch zu werden. Er murrte und beschwerte sich den ganzen Tag.

 

Wieder einmal war es Deliah die ihn aus dieser Stimmung befreite, sie lud ihn ein der Gruppe beizutreten. Theo, verstand zuerst nicht wie ein Bär ein Teil einer Gruppe von Füchsen sein konnte aber dann dagegen war kein Chor komplett ohne einen Bariton. Mit ein paar Unterrichtsstunden wurde der Bär zu einem richtigen Künstler. Sie besuchten viele Orte bis sie eines Tages eine große Stadt erreichten. Sie erreichten Ruhm im lokalen Zirkuszelt, wo sie eine Show hatten. Die ganze Stadt kam um sie zu sehen. Das war auch wo Theo Mila traf, einen liebenswerten Eisbären. Sei war Teil eines russischen Zirkus der bankrott gegangen war. Nun saß Mila in einem Käfig in der schmutzigen Menagerie des lokalen Zirkus.

 

Theo verliebte sich so sehr in Mila, dass er anfing zu leiden. Er verlor sogar seine schöne Stimme. Der Bär wurde Dünner und dünner, und war wieder deprimiert und düster, weil er wusste das Mila hinter Gittern war. Wieder einmal bewiesen Deliah und Figaro ihre Freundlichkeit gegenüber dem Bären. Sie machten ein Geschäft mit dem immer betrunkenen Chef des Zirkus und kauften die Polar Schönheit für zwei Kästen Wodka. Dieses Geschäft schlug ein großes Loch in ihr Budget.

 

Die Freude von Theo war enorm als er Mila in seinem Zelt sah. Der Bär fragte die russische Dame ob sie ihn heiraten wolle und, nachdem sie akzeptierte hatten sie eine fantastische Hochzeitsparty. Danach gingen sie auf eine Hochzeitsreise in die Berge.  Mila, die immer an der Hitze gelitten hatte, war überaus erfreut von der Kälte dieses Ortes. Sie fühlte sich wie zurück daheim im Polarkreis. Sie überzeugte ihren Mann sich dort niederzulassen. Er akzeptierte und sie bauten sich einen Unterschlupf in einer Höhle nahe des alpinen Sees.

 

Der Winter kam mit Kälte, Blizzards und Schnee. Theo… wurde sehr schläfrig und träge. Mila dagegen war bester Laune, fröhlich und lebendig. Dies war die Umgebung und das Klima dass sie liebte. Diesmal war sie diejenige die die Heilung für ihren lethargischen Mann fand. Sie machte ein Loch in das Eis des Sees und jeden Tag fing Theo frischen Fisch. Weil er nun sehr viel essen hatte, sah er keinen Grund durch den Winter zu schlafen. Er nahm auch ein bisschen an Gewicht zu, was ihm half die Kälte nicht so sehr zu spüren. Als der Frühling kam, hatte Mila gute Neuigkeiten für Theo. Bald würden sie Nachkömmlinge haben. Dies machte den werdenden Vater sehr glücklich.

 

Nach einer Reihe von Monaten gebar Mila Zwillinge, die beide weiß waren. Sie wurden Zum und Gum genannt und waren sehr süß. Nicht einmal ein Monat verging und schwarze Punkte fingen an auf ihrem Fell zu erscheinen. Sie sahen aus wie Bär- Dalmatiner. Wer sie sah, war begeistert. Nicht viel Zeit verging und die Vier Familienmitglieder gingen auf einen wundervollen Ausflug zu Theos Geburtsplatz, weil der Bär Deliah so sehr vermisste. Alle waren sehr glücklich, als die Füchse und die Bären sich trafen.

 

Menschen aus sieben Dörfern kamen um beide Zummi und Gummi zu sehen. Sie wiedervereinigten die Gruppe „Fox“ und traten erfolgreich den ganzen Sommer lang auf. Sie legten auch. etwas Geld für die nächste Reise beiseite. Eine besondere; zu Milas Heimatland.

 

Und nun, endet unsere Geschichte, die Geschichte über einen guten Bären und einen schlauen Fuchs, Tiere, die großen Ruhm erreichten und Hauptdarsteller in vielen Geschichten wurden, die Großeltern ihren Enkeln erzählen..

————————————

 

George R. ROCA

Sydney, Australia

1998 – 2013

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors