COMUNICAT DE PRESĂ – THEODOR RĂPAN – DUBLĂ LANSARE DE CARTE

Posted by Gabriela Petcu On June - 16 - 2014

AFIS-LANSARE-RAPAN-4IUL2014-wb

Rexlibris Media Group

 

Vineri, 4 Iulie, 2014, ora 14.00, la Muzeul Naţional „George Enescu” – Palatul Cantacuzino, Calea Victoriei, nr. 141, Sect. 1, Bucureşti, poetul THEODOR RĂPAN lansează cărţile: ORB ÎN LUMINĂ – Poeme alese. Antologie de autor, Bucureşti, Editura „eLiteratura”, 2014 şi FĂRĂ DE MOARTE – De trei ori 60 + 1 Iconosonete, Bucureşti, Editura „Semne”, cu opere grafice de Damian Petrescu, 2014.

*

Întâia senzaţie pe care o încercăm la întâlnirea cu poemele lui Theodor Răpan este aceea a „oficierii”, în deplină conştiinţă, a chemării Omului din fiecare către ceea ce este mai apoi o realitate unică – vârstele Poesiei – când lecturile se imprimă cel mai adânc în minte şi în inimă.

 

Dăruit de Parce cu un „azi” peren, dar şi cu credinţa ieşirii din Apocalips, Poetul, cu cărţile la vedere, nu a ales alte căi spre a ocoli stâncile şi a trece printre Scylla şi Caribda, considerând, pe bună dreptate că nu-şi aparţine numai sieşi, ci, îndeosebi,  Cititorului.

 

Ce înseamnă pentru Theodor Răpan Cuvântul ca instrument de lucru, în raport cu esenţa Operei? Răspunsul ni-l dă poetul însuşi, prin cărţile sale care scot la iveală un spirit proteic, o personalitate creatoare complexă, cu deosebit de bogate resurse intelectuale şi cu un rafinat simţ estetic: HOHOTUL APELOR, Editura „Albatros”, în Caietul debutanţilor, 1975; PRIVIND ÎN OCHII PATRIEI, Editura „Cartea Românească”, redactor de carte – Mircea Ciobanu/ comentat de Nichita Stănescu pe coperta a patra, 1986; AŞA CUM SUNT, Editura „Eminescu”, redactor de carte – Nelu Oancea, 1989; HOTARUL DE FOC, Editura „Europa” – Craiova, cu prezentări de Nichita Stănescu şi Gheorghe Tomozei, 1991; LA UMBRA CUVÂNTULUI, Editura „Semne”, 1995; SCHIMBAREA LA FAŢĂ, Editura „Semne”, 2001; TAURUL LUI FALARIS – MĂRTURISITORUL – Jurnal de poet, Editura „Semne”, 2003; MUZEUL DE PĂSTRĂVI – SCRISORI DIN LAZARET, Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2004; POŞTALIONUL DE SEARĂ – FILE DIN JURNALUL UNUI HERUVIM, Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2005; DINCOLO DE TĂCERE – Jurnal de poet, Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2009; DANSUL INOROGULUI – ELOGIUL MELANHOLIEI, Editura „Semne”, cu ilustraţii de Aurora-Speranţa Cernitu, 2010; EVANGHELIA INIMII – ANOTIMPURI – Jurnal de poet, Editura „Semne”, cu ilustraţii de Damian Petrescu, 2010; EVANGHELIA CERULUI – ZODII DE POET, Editura „Semne”, cu opere grafice de Damian Petrescu, 2011; EVANGHELIA TĂCERII – SOLILOCVII, Editura „Semne”, cu opere grafice de Damian Petrescu, 2011; EVANGHELIA APOCALIPSEI – EPIFANII, Editura „Semne”, cu opere grafice de Damian Petrescu, 2012; TESTAMENT ÎN ALFABETUL TĂCERII, Editura „Tipo Moldova”, Colecţia OPERA OMNIA, Poezie contemporană, 2013; FIIND 365 + 1 Iconosonete, Editura „Semne”, cu ilustraţii din CESARE RIPA „DELLA NOVISSIMA ICONOLOGIA” (Padova, 1625), 2013; ORB ÎN LUMINĂ – Poeme alese. Antologie de autor, Editura „eLiteratura”, 2014; FĂRĂ DE MOARTE – De trei ori 60 + 1 Iconosonete, Editura „Semne”, cu opere grafice de Damian Petrescu, 2014.

Ultimele două tipărituri, care ne prilejuiesc întâlnirea de astăzi, sunt două cărţi ce nu pot fi înţelese făcându-se abstracţie de titlul care este cheie, cifru, şi, în consecinţă, cititorul sau exegetul, oricare va fi, în demersul interpretativ, ajunge, volens-nolens, la el.

 

ORB ÎN LUMINĂ. Poeme alese. Antologie de autor  ne duce către „o altă realitate”, lirică, a poetului care acceptă jertfa de dimensiuni sublime, orbirea nefiind pedeapsa divină, ci, dimpotrivă, forţa ce conduce către cunoaşterea transfigurată, marcă a poetului itinerant.

 

Cartea aduce sub ochiul cititorului (în cele peste o mie de pagini, de la debutul poetului, în 1970, până la sonetele din 2013), un autentic florilegiu liric evidenţiat pe coperta a patra de către editorul cărţii, el însuşi poet, Vasile Poenaru: „Harul poetic al lui Theodor Răpan este asemenea unui gheizer: mereu mai limpede, mereu mai puternic, mereu mai înalt proiectat spre cer, de căldura mistuitoare a jarului dinlăuntru. Trudind cu devotament şi crezământ mai bine de 44 de ani la Curtea Poesiei, iată dovada prezenţei sale: 17 cărţi de versuri, una mai frumoasă decât alta.”

 

FĂRĂ DE MOARTE. De trei ori 60 + 1 Iconosonete, este aspiraţia spre spiritualitate, este evoluţia firească spre un ţel mai înalt al celui care trăieşte în Cuvânt şi prin Cuvânt, pentru că numai  el, Cuvântul,  ne poate ajuta să depăşim limitele zidirii fizice.

 

Volumul amplifică viziunea Sonetului românesc şi o contrapunctează, îmbogăţind-o în spiritul liricului, măiestrit, o continuare a volumului publicat anterior, FIIND. 365 + 1 Iconosonete. Cu o relevantă constanţă revin, în tot cursul operei poetice a scriitorului, câteva metafore, ce capătă, astfel, o semnificaţie aparte şi configurează unitatea cărţilor: metafora Logosului, metaforele  Timpului, metaforele Iubirii, metaforele Vieţii şi ale Morţii.

 

Sonetele din urmă sunt rodul profundelor meditaţii filosofice asupra dramei Omului ca fiinţă duală, prinsă între iubire şi pasiune, între viaţă şi moarte, între soartă şi nemurire, constituite într-o carte a contrariilor, ca semn al Universalităţii.

 

Citindu-le, în fiecare sonet simţi că poetul n-a părăsit niciodată filosofia iubirii, dimpotrivă, tocmai de aici începe întrepătrunderea originală, vie şi subtilă, pe care o realizează între Viaţă şi Moarte. Şi mai simţi ceva esenţial, că arta Cuvântului este şi o ştiinţă a Cuvântului, în creaţie fiind, deopotrivă, antiasceză, explozie, expresie, dar şi asceză, interiorizare, impresie indicibilă. Însoţite de opere grafice  realizate de artistul plastic Damian Petrescu, imaginile sunt în deplină consonanţă cu sonetele, dovedind elocvent că erudiţia nu este doar necesară, ci poate fi şi agreabilă, când este funcţională. Temele grafice inspirate, realizate într-o tehnică deosebită, se completează reciproc, desăvârşind mesajul.

 

Prin cărţile sale, Theodor Răpan provoacă expresivitatea limbajului într-o deplină reciprocitate cu nobleţea menirii de creator. Scriind complexitatea inepuizabilă a vieţii trăite sau  imaginate ca altceva decât anecdotica inconsistentă a realităţii, cultivă o relaţie specifică, de implicare, între părţi şi totalitatea cărţilor, între vers şi orizontul de aşteptare al cititorului.

 

La confluenţa cu mitul labirintic, Poesia lui este configurarea simbolurilor anticipative şi reconstructive. Neliniştita căutare de sine transformă destinul în creaţie, propunând Istoriei Literare un autor şi opera lui.

————————————————-

BIOBIBLIOGRAFIE

 

THEODOR RĂPAN: născut la 4 iulie 1954, în comuna Balaci, judeţul Teleorman. Fiu de învăţător. Absolvent al Facultăţii de Drept – Secţia Juridică, Universitatea Bucureşti. Atestat ca ziarist profesionist. Poet şi publicist. Membru al Uniunii Scriitorilor din România (2010).

 

CONTACT THEODOR RĂPAN:

E-mail: theorapan@yahoo.com

Mobil: 0745.401.400

 

ACTIVITATE LITERARĂ

 

Debut publicistic: 1970, în ziarul Teleormanul literar

Debut editorial: 1975, Editura „Albatros” (HOHOTUL APELOR – Caietul debutanţilor)

 

Cărţi apărute:

 

HOHOTUL APELOR (Editura „Albatros”, în Caietul debutanţilor, 1975) ● PRIVIND ÎN OCHII PATRIEI (Editura „Cartea Românească”, redactor de carte – Mircea Ciobanu/comentat de Nichita Stănescu pe coperta a IV-a, 1986) ● AŞA CUM SUNT (Editura „Eminescu”, redactor de carte – Nelu Oancea, 1989) ● HOTARUL DE FOC (Editura „Europa” – Craiova, cu prezentări de Nichita Stănescu şi Gheorghe Tomozei, 1991) ● LA UMBRA CUVÂNTULUI (Editura „Semne”, 1995) ● SCHIMBAREA LA FAŢĂ (Editura „Semne”, 2001) ● TAURUL LUI FALARIS – MĂRTURISITORUL – Jurnal de poet (Editura „Semne”, 2003) ● MUZEUL DE PĂSTRĂVI – SCRISORI DIN LAZARET (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2004) ● POŞTALIONUL DE SEARĂ – FILE DIN JURNALUL UNUI HERUVIM (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2005) ● DINCOLO DE TĂCERE – Jurnal de poet (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2009) ● DANSUL INOROGULUI – ELOGIUL MELANHOLIEI (Editura „Semne”, cu ilustraţii de Aurora-Speranţa Cernitu, 2010) ● EVANGHELIA INIMII – ANOTIMPURI – Jurnal de poet (Editura „Semne”, cu ilustraţii de Damian Petrescu, 2010) ● EVANGHELIA CERULUI – ZODII DE POET (Editura „Semne”, cu opere grafice de Damian Petrescu, 2011) ● EVANGHELIA TĂCERII – SOLILOCVII (Editura „Semne”, cu opere grafice de Damian Petrescu, 2011) ● EVANGHELIA APOCALIPSEI – EPIFANII (Editura „Semne”, cu opere grafice de Damian Petrescu, 2012) ● TESTAMENT ÎN ALFABETUL TĂCERII (Editura „Tipo Moldova”, OPERA OMNIA – Poezie contemporană, 2013) ● FIIND – 365 + 1 ICONOSONETE (Editura „Semne”, cu ilustraţii de Cesare Ripa, 2013) ● ORB ÎN LUMINĂ – Poeme alese. Antologie de autor (Editura „eLiteratura”, 2014) ● FĂRĂ DE MOARTE – De trei ori 60 + 1 Iconosonete (Editura „Semne”, cu opere grafice de Damian Petrescu, 2014).

 

REFERINŢE CRITICE

 

● „Atenţie! Aici este uraniu!” (Nichita Stănescu) ● „Theodor Răpan, evoluând nespectaculos, dar sigur, se impune ca unul dintre poeţii rafinaţi şi discreţi ai tinerei generaţii…” (Cezar Ivănescu) ● „Theodor Răpan e un poet adevărat faţă de care cerneala tipografi- că n-are cum să-şi refuze licărul de tandreţe!” (Gheorghe Tomozei) ● „Oricum, de Theodor Răpan Poesia românească nu va scăpa!” (Artur Silvestri) ● „La Theodor Răpan este vorba de o însuşire organică a tradiţiei, de o retopire proprie, originală, făcută de un spirit cult, inteligent şi stăpân pe mijloacele artistice şi care tinde spre Echilibru, Desăvârşire, spre Sculptural…” (Alexandru Andriţoiu) ● „Conştiinţă estetică superioară, tradusă într-o autoexigenţă sporită, Theodor Răpan este el însuşi metafora stării de spirit a Poetului Universal.” (Vladimir Alexandrescu) ● Rar mi-a fost dat să cunosc un poet mai puţin preocupat de ceea ce azi se cheamă cu un termen negustoresc «box office». El scrie pentru că trebuie să scrie, el simte nevoia supravieţuirii în afara sa şi dincolo de sine.” (Tudor Opriş) ● „Poesia lui Theodor Răpan se înnoieşte semnificativ, căpătând greutatea galvanică a unui act iniţiatic fundamental. Poetul este invadat cu adevărat de marea putere misterioasă şi făuritoare de lumi a Cuvântului, o energie vie pe cât de avară, tot pe atât de decapantă, graţie căreia regăseşte speranţa împăcării cu sine şi calea spre luminişurile redempţiei.” (Ştefan Ion

Ghilimescu) ● „Theodor Răpan e un poet plămădit din cel mai roditor pământ românesc. Poezia sa – cea de azi, ca şi cea de ieri – reuşeşte să descindă pe cititorul însetat de frumos în universul versului.” (Ioan Barbu) ● „Azi, recunosc în Theodor Răpan un coleg aflat în cele mai periculoase clipe ale vieţii, urmând să-şi aşeze la picioarele Mântuitorului sufletul şi să se adâncească, dacă nu chiar să se piardă în Poesie.” (Aurelian Titu Dumitrescu) ● „Theodor Răpan a intrat în arena tumultuoasă a Poesiei printr-o magică fulgerare de baghetă.” (Gabriel Rusu) ● „Theodor Răpan iese victorios cu sine însuşi, scoţând în lumină acel freamăt viu şi acele esenţe pure, specifice artei autentice. Se observă, totodată, siguranţa rostirii frumoase, directe, a frazării inspirate, virtuţi cu efecte benefice, la nivel de comunicare şi înţelegere, pentru că totul izvorăşte dintr-o funciară sinceritate, din trăiri la marile temperaturiale gândirii poetice.” (Florin Burtan) ● „Theodor Răpan se dovedeşte poet născut, nu făcut, un talent veritabil care performează o autentică viziune a lumii şi un maestru al limbajului. Mai mult decât atât, autorul rămâne un actor exponenţial al puternicei tradiţii teleormănene şi acelui mirific spaţiu sudist, deopotrivă binecuvântat de Dunărea neînfricată, de Câmpia Eternă şi Pădurea Nebună.” (Aureliu Goci) ● „Poet harnic, publicând, de câţiva ani, cel puţin, volume cu pagini numeroase, în format 17x24cm, şi, nota bene, în condiţii grafice de excepţie, care de bună seamă nu stârnesc neapărat fericire între confraţii obligaţi să se mulţumească cu edituri care oferă condiţii precare, cu ediţii prizărite adesea, ale cărţilor lor, Theodor Răpan nu se bucură, la nivelul receptării generale, am impresia, de roadele acestei munci susţinute în aria Poeziei.” (Radu Voinescu) ● „Arta literară, Poezia lui Theodor Răpan urcă «pe schelele strigătului» cu acelaşi «primordial semn de-ngenunchere», răzvrătind cuvintele.” (Ioan Mazilu Crângaşu) ● „Avem de-a face cu o carte bine gândită, bine scrisă, bine lucrată! E o izbândă şi ca Literatură, dar şi ca Artă poetică şi grafică, o într-ajutorare, o îmbrăţişare între Cuvânt şi expresia grafi- că! Pentru Theodor Răpan este, deocamdată, vârful profesiei sale poetice!” (Radu Cârneci) ● „Acest volum pune într-un dialog – sonet/ilustraţii – marile întrebări şi teme ale Poeziei şi ale existenţei, fie că este vorba despre Clipa care este întotdeauna gata să aştepte Sfârşitul, sau o Clipă gata să aştepte Iubirea. Această carte este, până la urmă, şi o carte trăită, dar şi o carte visată.” (Dan Mircea Cipariu) ● „Concepţia, viziunea, structura şi compoziţia cărţilor lui Theodor Răpan au, indiferent de unghiul din care sunt receptate, forţa de a reîncarna şi exprima oricare dintre stările înalte ale Sonetului, într-un stil original, inconfundabil. Pe acest drum mi se pare că se cuvine să ne aplecăm spre descifrarea şi valorizarea «muzicii sferelor» în care Poesia cu formă fixă dobândeşte noutate şi prospeţime.” (…) „Deopotrivă labirintic şi somptuos, liric şi metaforic, voluptuos şi magic, Theodor Răpan este generator şi regenerator al unor stări pe care doar marii poeţi ar putea să le mai provoace.” (…) „Astfel, harul, sinceritatea, bogăţia şi puritatea sentimentelor din sonetele rostite întru slujirea Poesiei, în care se îmbină rafinamentul şi erudiţia, precum şi desăvârşirea artistică a formei poetice, îl singularizează pe Theodor Răpan, impunându-l ca pe o voce lirică aparte!” (Nicoleta Milea) ● „La Theodor Răpan Sonetul devine principalul instrument soteriologic al umanitătii! – el conţinând şi Iubire-Armonie, dar şi Puritatea Marianico-Hristică, Resurecţională, a Iubirii. Ceea ce-l face foarte român şi uman pe acest sonetist de excepţie este atitudinea sa profund creştin-ortodoxă, iconodulă. Deşi, nu neapărat dogmatic-convenţională – ci, chiar, posibil de regăsit în folclorul cu arome antic-dacice! – spre exemplu, atât de eminesciana reinterpretare a mitului solaro-selenar, adică, mai exact: apollinico-artemizian, al Dalbilor Pribegi!” (…) „Magia stihului/stilului lui Theodor Răpan constă, esenţial, chiar din Instaurarea Incantaţiei Vieţii întru Demnitatea Frumosului – Incantaţie prin care Orfeu și Hristos sunt ajutaţi să recupereze lumea noastră „modernă”, căzută, adică (dacă ne raportăm la episodul Grecia, din eminesciana poemă vaticinară, „Memento mori”!), în bezna și labilitatea „oceanului” (…deși, mulţi am fi ispitiţi a o numi, mai curând, „mlaștină sleită”!), prin autosacrificii armonice, întru Paradisul Muzicii Sferelor Celeste.” (…) „Cine vrea să guste şi, apoi, să vorbească, în cunoştinţă de cauză, despre Poezia românească adevărată, despre zbaterile cele mai profund umane, turnate în bronzul expresiei strălucit-clasice, va fi nevoit să se refere, implicit, în zilele noastre, şi la Theodor Răpan.” (Adrian Botez) ● „Sonetele lui Theodor Răpan, de un rafinament irefutabil, dau seama despre un poet aflat la apogeul maturităţii creatoare, stăpân pe o vastă gamă de cadenţe lirice, prestidigitator al unor subtile întorsături prozodice cu efecte dintre cele mai interesante.” (Dan Lupescu) ● „Toate sonetele din această magistrală carte demonstrează, dacă mai era nevoie, că autorul stăpâneşte nu doar Limba Română, ci şi Arta Poetică! Nicăieri nu suntem, în Poezie, mai aproape ca aici de fiorul liric întrupat în Cuvânt! Nu-i de mirare că sonetele lui sunt atât de proaspete şi de vii! (Ioan Vasiu) ● „O simplă privire asupra operei poetice a lui Theodor Răpan atrage atenţia asupra productivităţii absolut neobişnuite a acestui autor cu origini teleormănene.” (Gheorghe Stroe) ● „Theodor Răpan, prin demersul său, confirmă asimilarea unei specii-regină şi capacitatea de a o revaloriza într-un context nefavorabil unor asemenea întoarceri la sursele originare ale marii Poezii universale.” (Adrian Jicu) ● „Într-o perioadă în care literatura din colţuri diferite de lume se globalizează, se toacă şi se realcătuieşte într-un fel de «puzzle» metaforic, din ce în ce mai rar întâlneşti poeţi născuţi, nu făcuţi în paginile revistelor. Theodor Răpan ne demonstrează că a fi original este egal cu acea simplitate celebrată de cei aleşi.” (…) „Un Poet! Da, Theodor Răpan este Poetul şi, dincolo de vremurile grăbite în care trăim, critica literară va trebui să-i recunoască Opera literară distinctă!” (Melania Cuc) ● „De patru decenii şi jumătate Theodor Răpan, purificat de patima de a fi, cucerit de vers, învie în cărţile sale ansamblul de structuri intime ale imaginarului în care, rând pe rând, într-o dramatică încătuşare, forma mentis devine forma rerum, sau, mai simplu şi deloc de înţeles, Poesis!” (…) „Expresie a unui temperament robust, preocupat de ce se întâmplă în inima Poesiei, Theodor Răpan oferă reîntâlnirilor noastre cu fiecare carte, o înţelegere de a înfăptui ceea ce ne spune Ea, cu sensibilitate şi har, cu mâna întinsă spre destinul celui care, cu durere şi speranţă, acceptă această Lumină.” (Cătălin Bordeianu) ● „Harul poetic al lui Theodor Răpan este asemenea unui gheizer; mereu mai limpede, mereu mai puternic, mereu mai înalt, proiectat spre cer de căldura mistuitoare a jarului dinlăuntru.” (Vasile Poenaru) ● „Acest sonetar, care aruncă lumini şi umbre dinspre ilustraţii înspre versuri, este scris sub povara grăuntelui de nisip ce cade, fir cu fir, într-o ireversibilă clepsidră. Sonetele sunt un joc de-a v-aţi ascunselea cu Moartea. Cuvântul este stânca de scăpare şi turnul de adăpost în faţa inevitabilului resimţit ca o umbră la pândă. Cuvântul coagulat sub forma sonetului, considerat de poet ca fiind «Prinţul poeziei», este tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte.” (Andrea Hedeş) ● „Theodor Răpan lucrează pentru neuitare.” (Lucian Gruia) ● „Theodor Răpan îmbracă hainele şi tulburările poetului medieval, preluându-i parţial vocabularul, minitemele, subiectele, mijloacele de expresie şi chiar atitudinea descensională. Prin toate aceste strategii poetice, sonetele cuprinse în volumul de faţă sunt un fel de reciclare, de «rescriere» a sonetului tipic, şi asta nu doar în structura lor formală, ci şi în viziunea, în modul de procesare a lumii pe care o desfăşoară.” (Virgil Diaconu) ● „Cartea aceasta de sonete e ca o seară fermecătoare petrecută la Operă, cucerit de voci, armonii şi costume, iar când ieşi în stradă, realitatea te izbeşte aproape ucigător.” (Cleopatra Lorinţiu) ● „Spre deosebire de mulţi versuitori cu care Limba Română e în pricopsire, Theodor Răpan, faţă de cititorul avizat, are atu-ul tăcerii Pădurii Nebune, ca Deliorman. Cuvintele sale ard, dar nu se mistuie.” (Petru Solonaru) ● „Versuri perfect «tăiate» în dimensiunile versului proprii sonetului, metafore strunite genial de autor, o experienţă de viaţă trecută superb în Cuvânt, respirând talent şi ucenicie îndelungă pe coala de scris, un lirism debordând din fiecare stanţă, de o muzicalitate ireproşabilă – semn al maturizării poetului – o viziune aparte, fundamental idilică şi parţial melancolică asupra vieţii, semne ale unei efuziuni native, proprii adevăraţilor trubaduri ai iubirii de tot şi de toate, nelinişti metafizice brodate pe evenimente pur umane, un lexic bogat şi distinct, fără pic de aroganţă şi fără urmă de stridenţă a rostirii sau a revendicării vreunei recompense de breaslă, toate acestea dovedindu-se un argument – dacă mai era nevoie după atâtea cărţi semnate de Theodor Răpan – că «Poezia, precum Dumnezeu, nu este decât credinţă», cum scria Juan Ramón Jiménez.” (Dan Rotaru) ● „Sonetele lui Theodor Răpan sunt în căutarea mirabilului, a maravigliei, însoţind, prin expresia artistică, iubirea, fapta cavalerească, fapta religioasă, viaţa, ele însele sol fertil pentru metafore şi alegorii, completând sau contrapunându-se alegoriilor grafice.” (Adrian Lesenciuc) ● „Dirijând timp de 30 de ani revista de Arte şi Litere Nouvelle Europe, patronată de Comisia de Cultură a Parlamentului Europei (cel mai mare tiraj de pe Continent), am parcurs operele a sute de poeţi de pe mapamond, scriind despre circa 300 dintre ei (despre cei mai buni, bineînţeles). Din interiorul acestei lungi experienţe afirm că Theodor Răpan merită cu prisosinţă să intre în Pantheonul marilor peniţe lirice.” (…) „Un nou sonetist bate la uşa performanţei estetice a acestui delicat „gen fix” al Poeziei. În urmă cu câţiva ani, am descoperit un mai tânăr poet, care pur şi simplu m-a fermecat. Personal, cu experienţa pe care o am şi cu sentimentul precoce pentru Sonet, afirm, fără teama de a exagera, că Theodor Răpan este, fără îndoială, cel mai important sonetist al poeziei de astăzi!” (George Astaloş).

 

● „Theodor Răpan, un om indrăgostit de poezia românească, un om drag poeziei româneşti. Plin de har, talentat, cult, truditor in domeniul scrisului, poetul bucură nu numai prin scrierile sale ci şi prin interacţiunea socială. E un privilegiu comunicarea cu domnia sa. Dubla lansare de carte aparţine unui eveniment important! Poetul împlineşte la această dată frumoasa vârstă de 60 de ani. 4 iulie 2014! La mulţi ani maestre! Să ne citim de bine! ” (George Roca – Rexlibris Media Group)

 

ROCA GeorgeVeronica IVANOV

 

Veronica IVANOV: Multe articole au trecut prin mâna dumneavoastră. Sunteţi un recunoscut scriitor, poet şi ziarist, atât în România cât şi în ţara dumneavoastră de adopţie, Australia. Eu aş zice că sunteţi şi un artist desăvârşit!

 

George ROCA: În primul rând salutări dumneavoastră şi cititorilor revistei RoMania. Referitor la multitudinea de articole… aşa este! Multe articole (materiale scrise) mi-au trecut prin mână. De când mă ocup de redactare am preparat (până acum, 10 aprilie 2014) peste 6250 de materiale. Adică, după ce le-am primit de la autori în diferite formate, le-am corectat, le-am pus semne diacritice, le-am ataşat o imagine complementară, le-am făcut publicabile, şi le-am răspândit la revistele cu care colaborez. Peste 60 de reviste! Publică cine vrea, sau cine este interesat de materialul respectiv! Uneori a fost publicat acelaşi articol, simultan, şi de zece reviste virtuale sau pe hârtie. Înseamnă că publiciştii au fost interesaţi şi le-a plăcut ceea ce le-am trimis. Spre bucuria autorului! Eu cu ce m-am ales!? Am fost şi sunt cel mai câştigat! Citesc totul! Absolut totul, în amănunţime! Normal! Doar redactez materialele… şi trebuie să fiu atent ce se scrie în conţinutul acestora. Şi astfel, în felul acesta, nu duc lipsă de literatură de limbă română chiar dacă mă aflu la antipozi. Trăiască Internetul care facilitează acest mijloc minunat de comunicare. Mă veţi întreba de unde am „muşterii” care scriu… Am fost şi mai sunt prezent în redacţiile unor reviste… de la redactor şef până la simplu corespondent. De acolo, deci, vin scriitorii! Nu îi fur… de la aceste reviste, dar mă caută domniile lor în particular ştiind că pot să le facilitez relaţia cu diferite publicaţii literare şi totodată să le fac materialele publicabile. Unii mă consideră  un fel de PR… literar. Desigur că mulţi scriitori se bucură atunci când îşi văd materialele apărâd într-o publicaţie, dar şi revistele au aceeaşi bucurie când primesc câte un material de valoare. Desigur că întotdeauna pun la vedere adresele de e-mail ale celor două entităţi (corespondentul şi publicaţia) pentru a putea întreţine legături şi fără intermediul meu.

 

Cât despre propoziţia a doua din întrebarea de mai sus… Vă mulţumesc! Prea multe laude totuşi! Nu ştiu cât de cunoscut sau re-cunoscut scriitor sunt, apoi poet sau ziarist… dar sincer, mă zbat cât pot de tare! Îmi plac lucrurile rotunde, perfecte, frumoase, plăcute… şi de aceea fac eforturi ca şi scrierile mele să fie aşijderea. Nu întotdeauna reuşesc… căci doar… oameni suntem! Artist desăvârşit!? Vorbe mari! Sarutmana! Cred că v-aţi referit la grafica digitală de care mă ocup!? Hm! La unii place, la alţii mai puţin, iar alţii trec indiferenţi pe lângă…! Cu toate că am am o vitrină destul de vastă cu imagini digitale artistice, grafică, portretistică, sigle, colage, afişe, radiografii… care pot vizitate pe pagina mea de facebook.

 

AUSTRALIA 2014Veronica IVANOV: Ce v-a determinat să plecaţi atât de departe de casă?

 

George ROCA: Cu sufletul şi gândul nu am plecat de „acolo” niciodată! Nu sunt un naţionalist de linie dură dar am încercat să duc cu mine, în cutiuţa inimii, ţara în care m-am născut. Şi nu e greu! De ce am plecat!? Aşa a fost atunci… prin 1979… când mi-am depus actele să mă exilez la capătul lumii! Nu am plecat de plăcere şi nici de bucurie. Am plecat de necaz, de supărare. Ar trebui să umplu zeci de pagini cu această motivaţie… aşa că mai bine să sărim peste… Nimeni nu părăseşte meleagurile strămoşeşti de bine. Şi iată că au trecut 34 de ani de atunci… şi plecarea „aceea” mă afectează până în zilele de azi. Am descris acest sentiment în câteva din poeziile mele. Exemplu: „… Dorul mă macină-ncet/ Şi-mi aduc cu drag aminte/ De stradă copilăriei/ Şi de-o vorbă de părinte.// Am lăsat acolo totul/ Cu durere şi regret/ Şi-acum simt că amintirea/ Se şterge încet-încet!// Inima îmi plânge tare/ După sfânta Românie/ Nu mai cânt ca altădată/ Nu mai recit poezie// Aş vrea să mă-ntorc acasă/ Să găsesc ce am pierdut,/ Dulcea mea copilărie/ Şi… s-o iau de la-nceput// Ştiu că asta nu se poate/ Mă învinge depărtarea/ Şi puterile mă lasă/ Căci se stinge lumânarea//.  (Ardeal, fragment)

 

Veronica IVANOV: Aveţi mulţi prieteni români. Un prieten comun este doamna Georgeta Resteman care este redactor cultural al ziarului nostru. Ce face ca o prietenie să dureze peste mări şi ţari?

 

George ROCA: Aşa este! Ne înţelegem bine deoarece avem aceleaşi iniţiale! Eu GR, dansa GR! Apoi… ne-am născut pe aceleaşi meleaguri… undeva la poalele muntelui Vlădeasa. Geta scrie excelent! Are pană! Vocaţie. Voinţa şi dăruire. Of, of! Şi cât am bătut-o la cap să scrie… să publice. Era timorata! Ea organiza tabere de literatură, dar îi era frică să se producă… Până într-o zi… Pe 17 martie 2010 i-am publicat prima plachetă de versuri! Titlul „Debut”. Succesul a fost garantat! Materialul fost publicat simultan în mai multe reviste. Şi după aceea a scris de parcă ar fi avut aripi la degete! Şi poezie, şi proză… Văzându-i-se valoarea a fost cooptată în redacţiile mai multor publicaţii online… Şi astfel a ajuns să fie cunoscută, apreciată, să ştie lumea de dânsa. Consider că doamna Georgeta Resteman e un nume destul de sonor în literatura română contemporană. Căutaţi-l pe net şi veţi vedea. Aşa că, aveţi grijă de dânsa! Preţuiţi-o! Aduce beneficii redacţiei, revistei, cititorilor din Cipru şi nu numai. Ce face ca o pretenie să dureze peste mări şi ţări? În primul rând respectul reciproc, profesionalismul, afinităţile literare, prietenii comuni (printre care vă socotim şi pe dumneavoastră), apoi preocupări şi proiecte comune, colaborări… la diferite publicaţii, unde ne intersectăm deseori! Uneori nu comunicăm personal (pe net, desigur!) cu săptămânile, dar asta nu înseamnă că nu ne urmărim activitatea sau nu ne citim producţiile literare…

 

Veronica IVANOV: Cât de importantă este familia pentru dumeavoastră? Aveţi un băiat care vă seamănă… povestea scrisă de el a fost publicată în paginile ziarului nostru. Cum aţi reuşit să-i cultivaţi dragoastea de limba română?

 

George ROCA: În general evit să vorbesc despre membrii familiei. Să nu semene a nepotism! A… laudă de sine. Fiecare îşi laudă marfa şi desigur aproapele. Familia este importantă! Singurătatea distruge sufletul. A împărţi bunele şi relele cu partenerul de viaţă uşurează tarele stresului de zi cu zi. Se creează o armonie, o simbioză, care cu timpul te obişnuieşti şi îţi este necesară. Pentru armonie, pace şi linişte. Copiii!? Aceşti ne reprezintă… rămân după noi să ducă stindardul mai departe. Depinde cum îi educi! Râma îşi educă copilaşii să sape tunele prin pământ, albina să culeagă miere, iar oamenii să facă ceea ce fac domniile lor, sau ce au făcut părinţii acestora… Oglinda lor! Majoritatea reuşesc… dacă pot face faţă influenţelor nocive ale societăţii moderne. Eşti căldărar, înveţi copilul să facă căldări. Eşti muzician, înveţi copilul să îi placă muzica. Scrii, eşti om de litere… Scrie şi copilu’! Uneori chiar literatura de calitate. La început imita părintele… apoi personalitatea îi dictează să fie indepentent. Fără influenţe… dar totuşi păstrează linia celor „şapte ani de-acasă”. Desigur că l-am ajutat pe băiatul meu să îşi cizeleze unele texte literare. Dar acum scrie fără influenţe, şi fără implicaţii parentale. Şi eu m-am oprit din dădăceala… Îi admir scrierile! Cât despre cultivarea dragostei de limba română la copiii noştri, ce pot zice? Chiar dacă eşti departe de ţară, este posibil acest fapt! Chiar dacă partenerul este de altă limbă. Secretul!? Vorbiţi româneşte cu copiii dumneavoastră. Nu fiţi snobi! Nu vă fie frică de faptul că nu vor poseda bine limba ţării de adopţie. O limbă înnobilează o altă limbă şi îi întregeşte vocabularul. Limba română este foarte aproape de limba latină… baza multor limbii europene, inclusiv engleza, care are în fondul de cuvinte o mulţime de cuvinte uşor de înţeles de vorbitorii de limbă română… Aici e secretul… de ce învaţa uşor şi vorbesc românii atâtea limbi străine.

 

Veronica IVANOV: www.confluente.ro este un loc unde poţi întâlni oameni cu aceleaşi preocupări, iubitori de cultură şi de frumos, români de pe mapamond. Cum v-a venit ideea de a deveni promotor cultural şi de a realiza acest site?

 

George ROCA: Revista „Confluenţe Literare” este fondată de domnul Octavian Lupu şi de mine. Ne-am cuplat datorită afinităţilor literare, a limbajului comun în ceea ce priveşte elaborarea unei reviste utile care să fie la îndemâna oricărui scriitor cu înţelegere minimă de webmastering. Un loc unde se întâlnesc scriitorii consacraţi cu debutanţii. O tribună în care fiecare om de litere îşi etalează talentul, lucrările, ideile şi de unde primeşte deseori critici (literare) constructive de la cititori de bună-credinţă. Să ştiţi că producem una dintre cele mai citite reviste de limbă română din zilele noastre! Această revistă era deci necesară! Am realizat-o deci, împreună cu dl. Lupu (chiar dacă nu ne-am văzut fizic niciodată!!!), dânsul venind cu cunoştinţele de webmastering (şi desigur minunatele sale lucrări literare), eu venind cu corespondenţii pe care îi cunoşteam, cu grafica şi cu scrierile mele. Cu timpul ne-am sofisticat, iar revista „Confluente literare” a început să devină foarte cunoscută şi apreciată de iubitorii de literatură de limbă română. De curând a fost înregistrată şi a primit codul ISSN (International Standard Serial Number), un număr unic de înregistrare, necesar pentru a putea fi identificată ca publicaţie periodică recunoscută internaţional. Acest fapt îi dă greutate şi recunoaştere de către diferitele foruri de profil profesional, materialele publicate putând fi citate în studii academice, lucrări stiinţifice, lucrări de doctorat, prezentări, proiecte de specialitate…

 

Veronica IVANOV: Sunt multe ore de lucrat… la grafică, inserarea articolelor pe site… Cum vă este răsplătită această muncă?

 

George ROCA: Aşa este! Multe ore… Mult timp dedicat acestei munci: editare, grafică, promovare… Consider că, atunci când trimiţi un material la o revistă spre publicare, acesta trebuie să fie perfect din punct de vedere gramatical şi estetic… de la aranjarea paragrafelor până la imagine adiacentă… (a cărei grafică o execut cu plăcere), pentru a nu îi da publicistului prea mult de lucru. Dacă şi conţinutul textului este de calitate… nu contează că eşti debutant sau nu… se publică! Şi bucuria (după cum am mai spus deseori) este de ambele părţi… atât la scriitor cât şi la cititor. Tot ceea ce fac este gratuit, voluntar… pentru bucuria minţii şi a ochiului citiorului. Şi apoi, cine e primul care citeşte, vede, admiră şi se bucura de materialul scris? Tot eu! Aşa că merită!

 

Veronica IVANOV: Îmi place foarte mult cum reuşiţi să combinaţi fotografiile pe care vi le trimit cu ocazia diverselor evenimente care au loc în Cipru şi care prin abilitatea dumneavoastră grafico-artistică se îmbină ca un tot unitar. Ce cursuri aţi urmat în această artă?

 

George ROCA: Grafica digitală este o meteahnă, o plăcere şi o satisfacţie pentru mine. Simt că mă întregeşte. Mă bucur atunci când pot să prezint o imagine pe care am creat-o şi această imagine încântă ochiul celui care o receptează. În general lucrez cu programul Photoshop. Am făcut câteva cursuri profesioniste pentru a mă acomoda cu acest program. Lucrez cu migală şi caut să nu fac nimic de mântuială. Am făcut astfel şi pentru revista dumneavoastră câteva colaje sau pelicule multiple (tip film) deoarece este recomandat să se reducă numărul de fotografii ataşate la un articol… şi colarea acestora într-o singură imagine. Multe reviste nu suportă imagini multiple ataşate la un material scris. Multe dintre fotografiile trimise de autor trebuiesc prelucrate, tăiate, îmbunătăţite ca rezoluţie şi culoare. Unele necesită un text explicativ, scris cu diferite fonturi şi multe altele, care creează un produs finit estetic, plăcut ochiului şi care atrage atenţia.

 

ROCA Film 2014Veronica IVANOV: Când şi unde a avut loc prima dvs. lansare de carte?

 

George ROCA: În Australia am publicat versuri în două antologii colective (mai mulţi autori), prima „Orizonturi albastre”, Editura Cogito, Oradea, 1993 şi „Dincolo de orizont”, Editura Călăuza, Deva, 1996. Lansările au fost făcute aici, la Sydney, în prezenţa repezentaţilor Ambasadei Române şi ale altor personalităţi diplomatice şi desigur a membrilor comunităţii româneşti din Sydney. Consider că a fost nu numai un succes ci şi o provocare deoarece a aflat „lumea de aici” că şi românii pot „face” literatură chiar dacă se află la peste 16 mii de kilometri de casă.

 

Veronica IVANOV: Ce alte cărţi aţi mai publicat după aceea?

 

George ROCA: În 2006 am publicat proză, tot într-o antologie colectivă, numită „Mărturisire de credinţă literară” (Vol 1), Ed. Carpathia Press, Bucureşti, 2006, apoi a urmat prima mea carte proprie, un studio istoric numit „Dezvoltarea arhitecturii în perioada de domnie a binecredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt”, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2006. A urmat şi primul volum de versuri: „Evadare din spaţiul virtual”, Editura Anamarol, Bucureşti, 2009, două volume de interviuri: „De vorbă cu stelele” (Vol 1 şi 2), Editura Anamarol, Bucureşti, 2010, 2011, „Căutând insula fericirii” (Poezii. Ediţie bilingvă), Edtura Anamarol, Bucureşti, 2013.

 

Veronica IVANOV: Aţi publicat recent şi câteva antologii. Ce ne puteţi spune despre acestea?

 

George ROCA: Împreună cu doamna Rodica Elena Lupu, directoarea editurii Anamarol din Bucureşti, am iniţiat două proiecte, două serii de antologii româneşti – una de poezie purtând titlul „Simbioze lirice” şi una de proză, „Scripta Manent”. Eu am executat grafica, copertele şi chiar editarea unor segmente. Proiectele sunt vaste. Fiecare antologie de poezie cuprinde 20 de poeţi, fiecare poet are alocate câte 16 pagini. Deci 320 de pagini în total. Volumul de proză conţine tot 20 de autori, a câte 20 de pagini fiecare. Deci 400 de pagini în total. Până în prezent (de un an) am publicat 6 volume de poezie cu titlul „Simbioze lirice”, deci 120 de poeţi, şi aproximativ 2000 de pagini A5, incluzând şi prefeţe, postfeţe, comentarii şi cuprinsul volumului. „Scripta Manent”, antologiile de proză, a apărut în 2 volume. 40 de scriitori şi 800 de pagini. Ne-am propus să scoatem câte zece volume de poezie şi zece de proză! Munca e frumoasă, dar epuinzantă. Mai ales că totul se face în regim de non-profit şi fără sponsorizări. Autorii plătesc doar tipărirea cărţii şi unele mici cheltuieli pentru servicii poştale sau de distribuţie. Din această cauză tirajul este limitat.

 

Veronica IVANOV: Ce proiecte de viitor aveţi? Ce surprize veţi pregăti iubitorilor de literatură?

 

George ROCA: Pregătesc un nou volum de interviuri „De vorbă cu stelele” (3), o antologie iniţiată şi semnată de mine cu titlul „Taina scrisului – 50 de scriitori”. O carte de dicţie, perspicacitate şi amuzament numită „Prune-n gură”, şi o culegere de eseuri australiene cu titlul „Sub Crucea Sudului”. Sper ca acestea să vadă lumina tiparului până la sfârşitul anului 2015.

 

Veronica IVANOV: Ne puteţi face o comparaţie între Bucureşti şi Sydney?

 

George ROCA: Bucureşti e o metropolă iar Sydney un metrolpolis. Bucureşti este un oraş frumos, diferit de alte oraşe. Trebuie să îl iubeşti pentru a-l aprecia. Este locul tinereţii mele… locul unde am trăit, unde deseori m-am bucurat, am iubit şi mi-am făcut prieteni. Sydey e ceva mai vast… mai întins… Frumos, elegant, dar cu mai puţini prieteni, cu mai puţine obiceiuri obişnuite inimii, cu o posibilitate de acomodare mai dură. Lipsesc strămoşii, părinţii, „mioriţele”, „miticii”, „dâmboviţenii de pe mal”, „peşcheşul şi alte influenţe otomane”, „rahatul de pe clanţa”, „halimaua”, „micul şi sarmaua”, „ca la noi la nimenea”, „capra vecinului”, „doină, doină cântic dulce”, „nea Alecu”, „bancurile cu Bulă” şi multe altele. Dar nu vă speriaţi… şi aici la Sydney veţi găsi metehne: „taclalagii” numiţi „yuppies”, băutorii de bere care râgâie prin pub-uri numiţi „bogans”, soldaţi şi lucrători publici îmbrăcaţi în pantalonaşi scurţi şi ciorapi trei sferturi, pălării Akubra cu motocei pentru a alunga muştele, Ned Kelly-haiducul, bumerangul – devenit obiect turistic care nu mai zboară demult, cangurii boxeri… şi paianjenul ucigaş cu cruce roşie pe spate (Red Back Spider) din toaletă. Dar fiind un oraş multicultural, multietnic, te acomodezi uşor şi te scufunzi cu încredere în „melting pot-ul” înconjurător. Cu timpul devii mai încrezător, mai înţelegător, mai prietenos şi te simţi chiar (mai) ca acasă. Dar noaptea… tot româneşte visezi! Parol!

 

Veronica IVANOV: Migraţia este apanajul celor care au un vis… acela de a vedea o lume nouă… Cum este să munceşti şi să trăieşti în Australia?

 

George ROCA: Mulţi emigranţii şi-au părăsit ţara natală pentru o viaţă mai bună. Mulţi de frica unui sistem totalitar. Australia este o ţară „eminamente” de emingranti. Majoritatea au venit aici cu o bocceluţă de haine şi cu un sac enorm de vise şi speranţe… Majoritatea au rămas pe loc! Aici! Puţini s-au rentors de unde au venit. Înseamnă că s-au acomodat. Şi-au construit o viaţă nouă! Ai fost şi mulţi care au pierit şi nu s-au putut obişnui cu noua ţară. Cel mai greu a fost pentru veniţii din fostele ţări ex-comuniste. Altă climă, altă mentalitate, alte obiceiuri, altă orânduire, altă limbă… Dar cei care au fost puternici şi au perseverat şi-au făcut o viaţă mai tihnită şi mai liniştită… Şi apoi, omul sfinţeşte locul! S-au obişnuit… şi culmea, majoritatea mor în ţara de adopţie! Deci nu se mai reîntorc la bătrâneţe în ţara de unde au venit. Cu toate că mulţi şi-au jurat, atunci când au emigrat, ca la bătrâneţe vor pleca să moară acolo… unde sunt şi mormintele strămoşilor lor. Nu prea se poate! Stai în exil nişte ani buni, lucrezi, îţi faci o gospodărie… iar la bătrâneţe, când nu te mai ţin balalmalele unde vrei să te duci!? Au murit cei dragi, au murit prietenii, vecinii, a dispărut habitatul copilăriei şi al tinereţii… Te duci acolo ca un străin… şi-ţi mai laşi şi urmaşii în urmă… Căci nu le poţi porunci să te urmeze. Au servicii, au şi ei copii… case, împrumuturi la bancă, rudenii noi, prieteni… cunosc locul, şi mai apoi, mulţi sunt născuţi aici, pe meleagul emigranţilor, aici unde „ei” o numesc ţara „lor” natală! Aşa că… ţineţi legătura cu ţara strămoşilor pe toate căile posibile până sunteţi în putere fizică şi mentală, iar când obosiţi de atâta viaţă bună şi frumoasă… căutaţi-vă un loc de veci, prin apropiere, pentru ca să fie uşor pentru urmaşii cei dragi să vă mai aducă o floare la mormânt…

 

Veronica IVANOV: Cum poate cineva ajunge acolo, fără să aibă o rudă sau un prieten?

 

George ROCA: Întrebarea e foarte uşoară. Răspunsul îl găsiţi pe saitul (n.a. aşa scriu eu „site” în limba română!”) Guvernului Australia referitor la emigrare: http://www.immi.gov.au. Acolo veţi primi foarte multe detalii despre cum poţi emigra în Australia. În general fiecare individ care doreşte să se stabilească în Australia este tratat diferit, în funcţie de pregătire profesională, studii, aptitudini, comunicare. Odată admis, nu te mai trimite nimeni în ţara de unde ai venit. Devii rezident permanent şi în doi-trei ani primeşti şi cetăţenia ţării. Un sfat amatorilor! Deoarece în momentul de faţă este foarte uşor pentru români să obţină o viză de turist în Australia (o simplă cerere completată pe net) este recomandat să vină şi să vadă… înainte de-a face pasul cel mare, saltul la Antipozi!

 

Veronica IVANOV: Cum arată comunităţile de români din Australia? Care sunt principalele evenimente care se organizează acolo?

 

George ROCA: Sunt convins că seamănă leit cu cele din Cipru. Au culoare şi „temperament”. Românii sunt la fel peste tot, pe tot mapamondul. Iubitori, prietenoşi, sensibili, veseli, primitori, purtători de tradiţii, dar şi supărăcioşi, zeflemişti, unii chiar încrezuţi, invidioşi… Ei, dar parcă alte neamuri sunt mai breze!? Că, deh, doar oameni suntem cu toţii! Şi cu bune şi cu rele! Sunt vreo 15 mii de români în Sydney. Oraşul e mare! 80 de kilometri lungime şi 60 de kilometri lăţime. Ai noştri sunt răspândiţi peste tot. Biserici vreo 3 ortodoxe, vreo două neoprotenstante şi una greco-catolică. Întâlnirile majore se fac la picnicuri, nunţi, botezuri, înmormântări sau la câte un spectacol cu artişti veniţi din România. Viaţa culturală e cam la pământ… De fapt nu primim nici un fel de ajutor din România. Australia, un continent întreg… cu multe oraşe, cu o comunitate românească destul de numeroasă după 1989, nu are nici un Institut Cultural Român, nu avem un club, o casă românească… nimic! Suntem uitaţi de ţară mamă! Mulţi oficiali de-acasă vin, văd, se manifestă turistic, adică se plimbă… dar nu fac nimic pentru bieţii românaşi de la Antipozi! Nimic-nimic-nimic! Aşa că ducem lipsă de evenimente naţionale şi culturale. De curând am organizat pe forţe proprii, împreună cu alţi trei scriitori români stabiliţi la Sydeny, un eveniment cultural, un spectacol de poezie şi muzică. Consider că a fost încununat de succes. Am avut şi vreo 80 de spectatori. Doar atât. Poate cu ajutorul Excelenţei Sale, doamna Nineta Bărbulescu, noul ambasador român în Australia, vom putea organiza pe viitor şi alte spectacole de acest gen în câteva oraşe australiene. Românii sunt dornici să se întâlnească, să socializeze.

 

Veronica IVANOV: Ce ne puteţi spune despre recentele evenimente culturale la care aţi participat şi care au avut loc în Spania şi în Israel?

 

George ROCA: Secretele ajung până în Cipru? Glumesc! Am fost la Madrid unde mi-am lansat cartea „Evadare din spaţiul virtual”. Am acolo mulţi prieteni români dar şi spanioli. Am fost încântat de ospitalitatea acestora. Limba spaniolă nu este un impediment în comunicare. Românii o asimilează uşor. Pregătesc un volum de poezie bilingv român-spaniol. Aşa că, sper să mai ajung în scurt timp prin metropola madrielenă, la prietenii mei de la „Espacio Niram”, o cafenea literară situată lângă Palatul Operei, un loc unde cultură, literatură şi unde artele plastice prevalează şi stau la loc de cinste. În Israel, am fost în octombrie 2013. Invitat de către Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română de acolo. Am fost încântat de atâta prietenie şi bună organizare. Am avut două lansări personale de carte, la Tel Aviv şi la Haifa. Am cunoscut oameni de litere excepţionali, scriitori originari din România, oameni de înaltă factură intelectuală, eleganţă şi cultură. Am mulţi prieteni şi acolo… Prieteni cu care ţin legătura, care îmi trimit materiale spre publicare, sau doar ne împărtăşim ideile… Am cunoscut acolo artişti plastici, muzicieni, jurnalişti de marcă… Israelul e un mediu de cultură românească nemaintâlnit în afara graniţelor perimetrului naţional românesc şi basarabean.

 

Veronica IVANOV: Se ţin şi în Australia tradiţiile şi obiceiurile româneşti – Paştele, Crăciunul?

 

George ROCA: Desigur că se ţin! Paştele… cu tradiţiile pascale, cu slujbele religioase, cu ouă roşii, cu miel-friptură, miel-ciorbiţă, miel-drob, sărmăluţe, cozonaci… Întruniri, întâlniri, mese, veselie… „Hristos a înviat!”. Crăciunul e mai ciudat! Atunci e miezul verii la noi. Cald, foarte cald. Nu zăpadă, nu sanie, nu Moş Crăciun cu nasul roşu! Nu piftie! Doar noi, în pantaloni scurţi, adunaţi la un grătar, o bere rece… şi taclale. Povestiri şi amintiri din copilărie… de alde „Mai ţii minte ce bine mirosea pomul de Crăciun? Îţi mai aduci aminte când mergeam la patinaj pe gârlă?” Sau „Ce colinde frumoase cântau copilaşii din cartier…”. Apoi „O brad… frumos, o brad frumos…” Cer fără pic de nor, soare arzător şi ochi înlăcrimaţi de amintiri şi dor… Dar haideţi să nu fim prea sentimentali!

 

Veronica IVANOV: Cât de des reveniţi acasă?

 

George ROCA: În fiecare an! Doar odată. Pe la începutul toamnei. Mă duc să mă întâlnesc cu prietenii, cu cunoscuţii, cu oamenii care scriu… Să mai învăţ expresii româneşti de ultimă oră (de alde „aşa vrea muşchii mei!”) Să mai lansez o carte. Să-mi încarc bateriile!

 

Veronica IVANOV: În 2006, la „Miss Diaspora” a fost o fetiţă din Melbourne… care a sărit ca un cangur pe scena plutitoare a Festivalului Callatis din Mangalia, aducând pentru prima dată îndepărtata Australie atât de aproape de Europa.

 

George ROCA: „În urmă cu aproape opt ani îi luăm un interviu talentatei cântăreţe australiene de origine română Loredana Sachelaru. Atunci se pregătea, plină de speranţe, să plece în România pentru a participa la concursul «Miss Diaspora», parte componentă a faimosului festival anual de la Callatis (Mangalia). Ce-a făcut acolo? A avut succes! A fost aleasă printre cele 8 finaliste, a susţinut un recital muzical pe marea scenă a festivalului, a fost invitată de mai multe ori la televiziunea română, la emisiuni-show precum cea a lui Horia Moculescu, Alexandru Arşinel şi TV Timişoara. A cântat şi a dat interviuri la câteva posturi radio naţionale, în ziare şi reviste româneşti de specialitate…”

 

Pe fetiţa o chema atunci Loredana Sachelariu. Acum, are 24 de ani şi este ştiută sub numele de XONIA. A devenit vedetă pop în România. După ce a a participat la concursul „Miss Diaspora” s-a îndrăgostit de România. Părinţii ei sunt originari de acolo. Moldoveni frumoşi şi buni! Au crescut „fetiţa” în tradiţie românescă. Cât a fost copil, a fost o vedetă la Melbourne, unde s-a născut. A fost actriţă în serialul de televiziune australian „Neighbours”. Reclame de televiziune pentru Toyota. A făcut canto, a dat concerte în săli cu peste 500 de locuri, a scos compact discuri.

 

„Trebuie menţionat faptul că Loredana nu a fost numai o «voce de succes» australiană, călcând pe urmele celebrei cântăreţe pop Kyle Minogue, ci şi compozitoare şi textieră a propriilor producţii. Înainte de-a se îndrepta cu precădere spre lumea cântecului, Loredana a fost o balerină profesionistă. A absolvit «Australian Ballet School», a strălucit pe cele mai bune scene australiene, în spectacole organizate de «Australian Ballet Company» şi de «English Naţional Ballet», precum «Spărgătorul de nuci» a lui Piotr Ilici Ceaikovski (rol principal!), «Don Quijote» şi «Romeo şi Julieta» ş.a. Încununarea succesului i-a adus-o invitaţia de a dansa cu faimoasa trupă de notorietate mondială «Kirov-Mariinski Ballet» aflată în turneu în Australia. La mijlocul anului 2005 s-a retras din dansul clasic, dedicându-se în totalitate cantoului şi compoziţiei. Astfel, a putut să compună mai mult, să cânte în concerte şi să facă primele imprimări vocale cu cântecele originale scrise de ea. A frecventat şi faimoasele şcoli melbourneze de artă: «David Jaanz School of Singing» şi «Cicone Academy of Performing Arts» (patronată de Cossimo Ciccone), unde se studiază mişcare scenică, dans, dramă, dicţie, canto clasic, operă, pop, RMB, rock, jazz, etc.

 

Apoi s-a mutat pentru o perioadă la Hollywood, unde a studiat canto-ul, dansul şi actoria la faimoasa „Hollywood Pop Academy”. De aproape cinci ani îşi încearcă norocul în România. Şi cred că a reuşit. Am găsit-o deseori pe net pe locurile de frunte ale topurilor muzicale, a jucat ca actriţă în serialul „Miss fată de la ţară”. I-am luat până acum două interviuri. Se pot citi pe net. (Ceea ce este prezentat mai sus cu litere italice sunt paragrafe extrase dintr-unul din interviurile mele).

 

Veronica IVANOV: Care este marea dvs pasiune?

 

George ROCA: Mă împart între literatură şi grafica digitală!

 

Veronica IVANOV: Un gând cu ocazia Sărbătorilor Pascale, şi un mesaj pentru cititorii noştri…

 

George ROCA: Să aveţi parte de sărbători pascale fericite şi frumoase, lumina în suflet şi multă iubire din partea celor dragi. Ori unde v-aţi afla nu uitaţi minunatele versuri ale poetului George Sion: „Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce-o vorbim,/ Altă limbă-armonioasă/ Ca ea nu găsim.// Saltă inima-n plăcere/ Când o ascultăm,/ Şi pe buze-aduce miere/ Când o cuvântam.// Românaşul o iubeşte/ Ca sufletul său,/ Vorbiţi, scrieţi româneşte,/ Pentru Dumnezeu!//.

———————————————————————-

GEORGE ROCA – SCURTĂ BIOGRAFIE

 

ROCA George, născut la 14 iulie 1946, la Huedin-Cluj, România. Stabilit în Australia, la Sydney. Studii: Facultatea de filologie – secţia Limba şi Literatura Română. Scriitor, poet, promotor cultural, editor de carte, grafician, redactor şi redactor şef la mai multe publicaţii virtuale şi fizice.

 

1993 – Membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA)

2002 – Membru Emeritus al Academiei Româno-Americane (ARA)

2006 – Membru al Asociaţiei Române pentru Patrimoniu (ARP)

2008 – Membru al Asociaţiei Naţionale a Cavalerilor de Clio

2009 – Membru al Ligii Scriitorilor din România

2011 – Membru al Fundaţiei Academice DacoRomâne

2011 – Membru de onoare al Internaţional Association of Paradoxism

2011 – Primeşte distincţia „Virtutea Literară” din partea Ligii Scriitorilor Români;

2012 – Premiul Ligii Scriitorilor Români – Secţiunea Proză/Interviuri (Pentru volumul „De vorbă cu stelele”);

2013 – Medalia „Virtutea literară” din partea Ligii Scriitorilor Români (Pentru promovarea limbii şi literaturii

UMORISTUL DOREL SCHOR A DEVENIT „MAI… SERIOS ŞI MAI CUMSECADE”

Posted by Gabriela Petcu On April - 1 - 2014

SCHOR D COPERTE SFS okGeorge ROCA

 

De curând, a apărut în colecţia Opera Omnia (2014) a editurii Tipo-Molodova din Iaşi, volumul „SĂ FIM SERIOŞI – UMOR CUMSECADE, EVREIESC” al scriitorului israelian de limbă română,  Dorel Schor.

.

Cartea, ediţie de autor, cuprinde  cele mai reuşite scrieri ale sale. Este tipărită în format bibliofil şi conţine mai mult de 300 de pagini amuzante, selectate de alt umorist apreciat şi cunoscut, scriitorul român Mihai Batog-Bujeniţă, din Iaşi, directorul revistei „Booklook”.

 

O prefaţă inteligentă şi distractivă a publicistului Roni Căciularu este completată de un interesant aparat critic, care se referă la precedentele nouă cărţi ale lui Dorel Schor, nelipsind nici referirile unor cunoscuţi literaţi români, israelieni şi spanioli, care au apreciat umorul fin şi de bună calitate al lui Dorel Schor.

 

LUCRARE DE CONTROL

Posted by Gabriela Petcu On March - 23 - 2014

ROCA-G---CIF-LFTIOH-COPERTAX-1-wbConstantin T CIUBOTARU

 

Sunase de intrare. În clasă  nu era nici un elev. Ştiam că aveuseseră sportul şi trebuia să vină de la stadion. În clasă a intrat doar şefa şi alţi doi elevi.

– Domnule profesor, noi am hotărât  ca astăzi, fiindcă avem două ore cu dumneavoastră, să mergem la un film. Ca să nu vă plictisiţi ne-am gândi să vă dăm o lucrare de control. Am citit cartea „Insula fericirii” de George Roca, (Editura ANAMAROL  Bucureşti, 2013). pe care ne-aţi dat-o s-o comentăm. E ok! Sunt doar 25 de poezii. În cele două ore… acum noi vă rugăm să consemnaţi, măcar în câte o frază, un rezumat al fiecărei poezii. Nu uitaţi, vă notăm, aşa cum faceţi şi dumneavoastră! O clipă, poftim,  aveţi şi foi numerotate, semnate de noi.

 

Elevii au plecat râzând! Mi-ai facut-o! Să declar că e vina mea? Că eu i-am apreciat pentru iniţiativă? Ştiţi la fel de bine ca mine ce ar însemna să refuz! Aşa că mă apuc de treabă.

 

1. Ştiaţi că Australia a devenit o insulă? Aşa declară textual George Roca. Şi nu o insulă oarecare, ci Insula fericirii! Fiind propretate personală autorul îşi permite să se copilărească şi declară că această ipostază este similară cu ceea ce noi numim fericirea. (Insula fericirii, pag,19).

 

2. Întreb, nu pentru că sunt un (Geor)gică-contra, ci un C.T.C. (adică un Control Tehnic de Calitate). Dacă şi ceilalţi cititori credeţi că lumea începe la om din momentul când ne punem ntrebări. Da, istoria omenească e plină de indivizi care se vând pentru arginţi. N-ar trebui să se uite că avuţiile sunt amăgitoare. Azi Netul a devenit cu adevărat o avuţie pentru multă lume. (De unde începe lumea,, pag.23).

 

3. Eu, musiu Jorj, ce mă fac dacă m-am molipsit de proză. Vă invidiez că aveţi unde evada. Prozatorii se pare că au primit arest la domiciliu! (Evadarea, pag,27).

 

4. Nu-mi plac vietăţile împăiate, chiar dacă ar fi poleite  O ucidere mascată. (La muzeu, pag.29).

 

5. Tipul ne fură zilele, somnul, nopţile. Păgubit e poetul. (Hoţul, pag.31).

 

6. Dacă eşti departeee de România şi te macină doru’ de acasă, cauţi nişte fotografii cu capre negre, made in Carpaţi şi reciteşte „Moartea căprioarei”, de Nicolae Labiş. (Căprioara nebună, pag,33).

 

7. „Poem pentru adolescenţi” a devenit text şi l-a cântat o fată  la chitară. A crezut că George este în sală şi l-a poftit pe scenă. Probabil că vorba ei n-a putut străbate 10.000 km, dar a fost aplaudat/ă. Întreabă dacă poate să cânte într-un text… „Cromatică austrliană” (pag. 83-94)

 

8. Când se va inventa un avion din carne şi oase, cu plete blonde, promit să accept oferta. (Îmbrăţişare, pag.43).

 

9. „La cinematograf” a devenit trecut istoric. Cei doi tineri de azi au dispărut la Discotecă. (pag.47).

 

10. „De ziua ta” în loc de floarea care păstrează spinii pe coadă, fata preferă inelul de logodnă. (pag.49).

 

11. Hoţule! De ce-ai furat ideea de la Crusoe? De ce uneori preferăm să fim singuri în furnicarul oraşelor. De ce nu putem afişa zilele, orele când ne-am dori vizitele? Şi din partea cui! (Singur, pag.51).

 

12. La o lucrare de control se poate copia. Dar la lecţia cu „Sărutul”? (pag.57).

 

13. Aş vrea să fac cunoştinţă cu Mira matale. A mea s-a numit Miranda! A nu se confunda cu Piranda! „Mir” înseamnă pace, ”Anda” e abreviere de la Miranda! (Mira Fujita, pag.57).

 

14. Alecsandri afirma că „tot” românul e poet. „Tot” îndrăgostitul trebuia să precizeze. Voi da o lucrare de control cu următoarelle subiecte.

A. Iubita mea se numeşte poezia.

B. Definiţi sărutul.

C. Subiectele sunt la alegere.

(Poemul, pag.59).

 

15. Micul şi Marele Univers este în noi. Stelele fiecăruia poartă alt nume, dar tot stele sunt! (Micul univers, pag. 63).

 

16. Super meseriaş comentariul despre „ai noştri”, Cu ce v-a supărat constructorul Meşterul  Manole? (Eminescu, pag.67).

 

17. Eu aş numi poezia „Daruri”.Te rog… la viitoarea ediţie! (Rugă, pag71).

 

18. Sunt cuvinte cheie pentru a fi fericiţi. Vă rog să faceţi din ele un covor zburător! Pentru o pereche! (Mă bucur! pag.75).

 

19. O întrebare pentru Lady D: Poţi ucide pe cei răi cu vorba? (Dialog cu Lady Di, pag,77)

 

20. Nu mai vreau să văd roşul în faţa ochilor! Indiferent de culoarea politică, de simbolistică! (Roşu, pag.83).

 

21.Inima albastră, floare bleo (sau bleu… daca sună mai bine… dar nu rimează!), Deci:

„Floare bleo/ Oricum ai fi,/ te iubesc,/ pentru mine eşti mişto!/”. (Albastru, pag.89).

 

Atât am reuşit să scriu. Elevii au năvălit în clasă. Şefa lor mi-a luat foile din faţă. Negru, culore a fericirii în Africa. (Roşu şi negru,pag.85)

 

– N-aţi scris nimic despre patru poezii. Sunteţi penalizat cu un punct!. A! N-aţi trecut pe curat! Încă un  punct. Nota opt!

– Scuze, şefa! Sunt incluse la Răspunsul nr. 7. Dar eu vă notam numai după ce citeam şi ce aţi scris!

– Nu ne interesează, aşa ne fac unii domni profesori. Bine, treacă de la noi! Nota nouă!

– Vă rog să treceţi nota în catalog, ziceu, şi le întind documentul şi stiloul.

O clipă de linişte, apoi zvârluga de şefă:

– Pe moment s-a uitat să se includă  şi această rubrică. Dar noi o avem în cap şi v-o comunicăm la prima revedere după ce terminăm liceul. Ca să nu fiţi supărat vă promitem un punct în plus pentru „lecţia” de azi. Vă mulţumim că nu ne-aţi pus „absenţi”  pe toţi Şi vă rog să ne mai împrumutaţi cartea, poate o mai dicutăm şi la lecturi suplimentare.

———————————

N.B

Vă mulţumesc anticipat pentru aprecieri. Sper că e bine! O recenzie minimalistă despre cartea autorului româno-australian George Roca, „Căutând insula fericirii”.

Cu toate cele bune, mergem mai departe.

 

Constantin T CIUBOTARU

Roşiorii de Vede

20 martie 2014

 

George ROCA – JURNAL DE VACANŢĂ 2013 (7)

Posted by Gabriela Petcu On March - 7 - 2014

george rocaORADEA MON AMOUR !

 

 

Nu aş vrea să copiez sintagma „mon amour” adăugând-o la numele oraşului unde mi-am petrecut copilăria, dar, sincer, am iubit, şi voi iubi întotdeauna aceasta urbe de pe malul Crişului Repede. Aşa că, să mă ierte regizorul francez Alain Resnais, creatorul faimosului film „Hiroşima mon amour” dar suport toate consecinţele şi îi „plagiez” puţintel… doar la titlu acestui articol desigur.

 

Să continuăm deci povestirile descrise în jurnalele anterioare. După 60 de ore pe drum ajunsesem „acasă”, acasă la mine… în casa în care îmi petrecusem o parte din copilărie. Mă aştepta tanti Anuţa, cea care avea grijă de apartament în lipsa mea. Mă aştepta cu vestitele ei plăcinte cu brânză, sau cu varză, langoşi, pancove-gogoşi… care mai erau încă destul de calde, deoarece avusese grijă să le păstreze într-un recipient acoperit cu capac, şi cu o pătură deasupra acestuia. Frigiderul de asemenea gemea de mâncare: o oală cu ciorbiţa de perişoare, sărmăluţe, chifteluţe, sălăţica de beuf, sălăţica de vinete, legumite şi fructişoare proaspete… Şi o pâiniţa neagră – de secară. Aşa îi plăcea domniei sale să alinte toate bucatele cazate acolo la rece! De fapt românii au o plăcere deosebită de a face mai atrăgătoare denumirea mâncărurilor folosind cât mai multe diminutive. Meniurile restaurantelor îmi întăresc convingerea!

– Ospătar ce îmi recomanzi de mâncare?

– Pentru început aş zice să luaţi o o sălăţica de ţelinica care face bine la…

– La ce!?

– Ha, ha, ha! La… burtică!

– Aha! Am înţelesică!

– Apoi o ciorbiţă de purceluş a la grec, sau o supică de puişor cu legumiţe, morcovei, albiturică, clară-clăricică, fără pic de grăsimică!

– Şi felul doi?

– Ei, o mare fripturica cu cartofiori natur… să mănânci, să dai din… coate, de atâta bunătate! Însoţită de o sălăţica de vărzuca roşie.

– Vorbeşti în versuri cu mine!? Şi la „deserţel”? încerc eu să-i cânt în strună…

– O prăjiturică de casă, o cremă de zahărel ars, niscaiva cornuleţe cu magiunel, sau chiar nişte clatiţele cu dulceaţă de trandafirei.

– Şi desigur, prânzişorul se încheie cu o cafeluţă… Nu-i aşa!?

– Aşa e! O cafeluţă naturală cu căimăcelul pe dreapta, sau un ceiuleţ – care face părul creţ – de fructişoare de pădure.

Fiind gurmand comand câte o porţie din tot ce mi-a recomandat chelneraşul-poetaş.

– Vineeee!

Cam după o juma de oră… apare sălăţica de ţelinică… Oare chiar face bine la „burtică”? Apoi, cu intermintenţe, apar restul felurilor comandate. Porţii cam mici! A avut dreptate! Diminutive toate! Termin de mâncat.

– Notiţa de plată vă rog!

– Doriţi nota?

– Nu, doar notiţa!

Ospătarul se uită mă mine cam câş! Nu prea înţelege gluma! După câteva minute apare sobru la masa mea, cu o faţă de parcă îi muriseră albinele din stup.

– Nota dumneavoastră de plată, maestre!

– Mulţumesc! Dau un ochi peste cifrele etalate acolo… Astronomice! Diminutivistul se uită cu ochii mijiţi la mine. Aşteaptă să scot lovelele. Fără întrebări! Dar nu mă pot abţine…

– Domnule ospătăraş… ce înseamnă 23.09. adunat aici sub contravaloarea cafeluţei? Chiar dacă mi-ai recomandat mătăluţă crema de zahărel ars simt ca mă cam duci cu zăhărelu’… Cam mare suma în comparaţie cu preţurile înscrise în lista de bucate!

– Ei, chiar aşa! Acilea e oameni serioşi. Nu păcăleşte nimeni! Staţi puţin să mai controlez odată! Îmi smulge nota din mână şi pleacă cu ea ghiridonul de lângă perete. Îl aud mormăind cu glas tare:

– Salată de ţelina 12 lei şi… „aaaa”, ciorba „aaaa”, ţinem doi, friptura 35, plus ganitura de cartofi „aaaa”, apoi crema de zahăr ars, 10… cafeaua – mare – shhh… lei, pâinea… Ptiu! Am uitat pâinea! Mama ei de hlebă! Scoatem data, 23, lăsăm 9 pentru pâine şi gata… Scuzaţi! Uitasem pâinea, dar am aplicat o reducere…

– Vă mulţumesc pentru generozitate! Plătesc, mă scol de la masă şi dau să plec. Flăcăul se uită la mine, mijind ochii, de parcă i-aş fi furat ochelarii! Am înţeles! Aşteaptă bacşişul! Bag mâna în buzunar scot o monedă de un leu pe care o pun pe tavă… Ospătarul îi ia şi se uită ostentativ la ei, dându-şi seama că e luat la mişto.

– E mititel bănuţul, dar poate „e” dintr-un metăluţ preţios… aurel! Să-ţi trăiască familia! Ies murmurând în surdină „Auraş, păcuraş,/ Scoate apa din urechi/ ca ţi-oi da parale vechi…/. Dinspre bar îmi ajunge la urechi un zgomot de revoltă, un strigăt înăbuşit: „Scârţarul naibi! Dacă-l mai prind pe-acilea… Să vezi ce-i fac! Adaug şi anul la notă!”

 

*

Aud vocea blândă a lui tanti Anuţa:

– Ai aţipit la masă. Înseamnă că eşti foarte obosit… mănâncă totuşi ceva, fă un duş şi du-te la culcare…

Deschid ochii, mai am în memorie visul cu regele diminutivelor. Zâmbesc şi… Hapciu!

– Am impresia că ai răcit pe drum, îmi spune bună samarinteancă!

– Ştiu eu? E cam răcoare pe aici prin Europa. Altădată în septembrie sufeream de căldură!

– Aşa e! De vreo săptămână e foarte frig, plouă şi bate vântul.

– Hapciu! Drept… e!

 

Din cauza oboselii n-am prea avut poftă de mâncare… După duş, m-am îndreptat ca melcul spre dormitorul meu… cu aşternuturi proaspete… şi în câteva secunde am adormit! Fără vise. Blanc total!

 

A doua zi de dimineaţă m-am trezit pe la ora 5. Îmi era foarte sete. Parcă aveam un pic de febră. Nasul înfundat. Hapciu şi iar hapciu! Ba parcă mă încerca şi o tuse. Am rămas în pat… unde era bine şi cald. Pe la 8:30 bătăi în uşa dormitorului:

– Micul dejun e gata!

Era tot tanti Anuţa, cu un şorţ mare şi curat legat în jurul brâului.

– Mulţumesc! Vin imediat!

Un duş fierbinte mă remontează de-a binelea. La bucătărie, pe masă, tronează o mulţime de bunătăţi…

– Plăcintele s-au răcit de tot! Dar le-am încălzit la tigaie, la aburi!

– E bine şi aşa! zic… Cafea avem?

– Este! Am luat o punguţă, dar e cam mărunt măcinată, aşa că o să fac „o turceacească” la ibric, ca pe vremea nechezolului! Râd, aducându-mi aminte de vremuri de mult apuse.

 

După „breakfast”, tanti Anuţa mă anunţă oficial că se retrage… şi că mă lăsa singur în casă pentru o perioadă de timp! Din ochi îi curg câteva lăcrimioare… cum obişnuiesc să se manifeste cei în vârstă când sunt necăjiţi, emoţionaţi sau sentimentali.

– Aşa-i că nu te superi? Aş vrea să plec la fiica mea la Craiova! Mi-e aşa de dor de ea… şi de nepoţica Săndica. Nu le-am văzut de patru luni, de când au venit ele aici în vizită! Atunci mai erau încă cireşe pe piaţă… şi căpşuni, şi smeură…

– Cum să mă supăr! Ce să zic! Drum bun! Când vrei să pleci?

– Mâine dimineaţă cu trenul de ora şapte.

– Bine, tanti Anuţa, du-te! Şi simte-te bine. Să îţi iei nişte haine mai groase ca e frig afară. Ai grijă să nu răceşti!

 

Tanti Anuţa m-a ajutat să im despachetez lucrurile din bagaje, a călcat ce a fost şifonat, apoi le-a pus în mare ordine în dulap. Eu mi-am îndesat într-o geantă laptopul şi telefoanele mobile şi a plecat pe Corso, spre teatru, să îmi activez mijloacele electronice de comunicare. Primul a fost magazinul „Orange”, unde mi-am luat o cartelă pentru telefon, pe care am încărcat-o cu 5 euro. Apoi am poposit la „Vodafone” unde am avut un pic mai multă treabă. Acolo mi-am cumpărat un simcard pentru celălalt telefon şi  un mic modem pentru internet mobil – adaptabil la laptop. Ca deh, fără internet parcă nu se mai poate trăi în zilele noastre. Şi astfel am internet activ, plus două telefoane mobile, unul cu card „Orange”, unul cu „Vodafone”. De-acum putem comunica peste tot… în străinătate cu internetul, iar în ţara cu telefoanele mobile care oferă în aceeaşi reţea convorbiri de mii de minute.

 

Ies din magazin, dar nu mă pot abţine să nu admir clădirile din centrul oraşului – bine-cunoscute de mine de mulţi zeci de ani. Faţadele renovate scot în evidenţă valoarea stilului arhitectonic. Admir oamenii – aceeaşi orădeni robuşti, sănătoşi şi veseli… apoi limbajul ardelenesc care mă încântă şi mă amuză desigur. Clădirile din Piaţa Regele Ferdinand îmi fac cu ochiul. Hotel Transilvania, Hotel Astoria, Casa  Poynár, Grădina de vară şi restaurantul Oradea, şi alte palate-pălăţele… Stilul art nouveau de influenţa austriacă, numit şi secession, prevalează prin două mari perioade de execuţie, cea curbilinie şi florală şi cea geometrică cu forme epurate. Văd teatrul, numit acum „Regina Maria”, cu faţada să în stil neoclasic, magazinele moderne, pompoase, înfipte în clădirile vechi… ca o proteză de plastic în gura unei bătrâne. Ce îmi displace însă este caldarâmul de pe  Calea Republicii, alias vestitul Corso. Pavat proaspăt! Dar vai, piatra cubică şlefuita e alunecoasă… Când  e umed pe jos lumea merge de parcă ai fi pe patine. Am auzit că mulţi şi-au fracturat membrele pe această „promenadă”. Mai ales în zilele cu ploaie sau zăpadă. Piatra cubică – având menirea să imite drumurile de epoca de acum 100 şi mai bine de ani, adusă din China… are o culoare gri închis, deprimantă. Culoarea şobolanului! În multe locuri se desprinde… lăsând găuri, sau denivelări. Posibil că e prea subţire pentru un trafic intens pietonal precum este cel de pe Corso-ul din Oradea. Cineva a făcut economie… sau matrapazlâcuri! Cine ştie? Poate cei de la primăria municipiului! Oricum, dacă te plimbi „pensionăreşte” pe Corso, auzi deseori blesteme sau înjurături… aduse edililor nepricepuţi sau hoţomani, care au construit pavajul cel urât. Ba, culmea-culmilor… mulţi preamăresc pavajul anterior, cel din „Iepoca de aur”… mult mai plăcut privirii şi mai puţin rupător de cotolane!!! Să nu mai vorbim de compromisul făcut la intersecţia cu strada Roman Ciorogariu… O adâncitură, făcută special să te împiedici, pe care trec maşinile în hurducături şi care arata de parcă… pe acolo ar fi avut dinozaurii drumul către adăpat! De fapt, drumul care duce spre clădirea penitenciarului municipal. De supărare compun un catren-două pe această temă: „Pe drumul de pasaj/ Ce dă spre Lactobar/ Mulţi şi-au scrântit piciorul/ Urcând pe trotuar// Dar piatra cea cubică/ Nicio vină nu are/ De vină-i arhitectul/ Şi-edilul cu cap tare…!//.

 

La intersecţia cu pricina mă opresc şi fac o escală. O cunosc ca pe buzunarele mele. Strada Roman Ciorogariu, strada pe care mi-am plimbat paşii copilăriei, îmi dă parcă bună ziua. Văd în stânga Palatul Poştei, o clădire minunată care a fost odată casa mea… Acolo am locuit în primii ani ai copilăriei. Închid ochii şi cad pentru câteva momente pe gânduri! Amintirile mă copleşesc. Chiar dacă nu m-am născut la Oradea, consider că aparţin acestei urbe mai mult decât tuturor oraşelor prin care mi-am dus viaţa: Bucureşti, New York, Sydney… De fapt m-am născut la Huedin, dintr-o întâmplare! Dar despre asta vă voi povesti cu altă ocazie.

 

De la vârsta de trei săptămâni eram deja orădean! După război, tata fiind un profesionist în telecomunicaţii, telefon-telegraf, a primit o ofertă de lucru la serviciul tehnic al poştei din Oradea. Părinţilor mei, nefiind orădeni, li s-a acordat un apartament  chiar în incinta clădirii. De fapt un palat în toată regula. Palatul Postelor din Oradea, o clădire solidă, maiestuoasă. Construcţia în stil eclectic, datează de pe la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. Acolo am locuit până la 12 ani! „Puiul Postei”, cum îmi spuneau funcţionării… singurii mei prieteni de joacă!!! De mic făceam toate năzbâtiile… Intrăm prin birouri şi deranjam munca oamenilor, cerându-le creioane sau hârtie de scris… pentru a avea pe ce mâzgăli. Când nu primeam, scriam pe pereţii imenselor coridoare, vopsite în culoarea verde-brotac, fiind primul graffiti poştal. Distracţie artistică  pentru care am primit multe pedepse.

 

Odată am găsit în podul clădirii o puşca automată rusească trecută la reforma, un PPD cu butoi. Desigur, cu patul puştii rupt şi ţeava îndoită. Fără cartuşe! Avea în schimb curea! M-am echipat precum văzusem eu pe ecranul de la „mozi” (cinema) pe „viteazul soldat sovietic” şi am pornit la atac prin curtea poştei cântând: „Raz-dva, tiribabuşca, dai un leu şi tragi cu puşca…”. În câteva secunde erau culcaţi la pământ – de frică desigur – portarul şi vreo doi postaşi – personaje reale care au avut nenorocul să-mi intre în colimator! Te joci cu nebunul de copil!? Eu mă amuzam facând „prrr-prrrrr” şi „raz-dva  tiribabuşca”, dar bieţii oameni ştiau ce-i războiul şi nu erau convinşi că nu se rătăcise vreun cartuş pe ţeavă! Singurul care a putut să-i readucă în poziţia de „drepţi” a fost tatăl meu, chemat în grabă de la telegraf: „Dom’ Roca, veniţi urgent! Băiatul dumneavoastră are o mitralieră şi împuşcă postaşii… Mulţi sunt întinşi pe jos, prin curte…!”

 

Am luat-o tare „pe excrescenţele dorsale” de la tata. Ţipetele mele s-au auzit în tot palatul: „Tăticule nu mai daaa, nu mai cânt tiribabuşca şi n-o să mai trag cu pu-puşca… niciodaaată…!”. Poate ţipetele unui copilaş prostuţ ne-a salvat să nu ne reclame cineva la securitate! Tata era şocat! Câteva zile nu a vorbit cu nimeni din familie. Eu sufeream grozav! Timp de o săptămână nu am mai îndrăznit să ies la joacă prin curtea „intreprinderii”. Noroc că nu au fost turnători, că ne lua securitatea pe toţi din familie şi am fi tăiat la stup (aşa ziceam eu la stuf), la canal, mulţi ani… Şi tata, şi mama… şi copilu’! Aşa m-a speriat mama într-o seară ţinându-i o prelegere despre canal şi puşcăriaşi spusă în loc de povestea cu „nani-nani”! De atunci mi-e frică de stuf… şi de ape tulburi.

 

Mai apoi, când am crescut puţin, am început să-mi câştig „materialele didactice” mergând prin birouri şi cântând. Toţi funcţionarii mă răsplăteau cu câte ceva: un căpeţel de creion, un blocnotes, o radieră, o acadea… iar eu prinsesem gustul cântatului de nu îmi mai tăcea gura… Vuia poşta de cântecele mele! Ei, ce cântăm!? „Podul de piatră s-a dărâmat”, „Iepuraş-coconaş”, „Bate vântu’ frunzele” şi alte drăgălăşenii ce mă învăţaseră părinţii!

 

Mama creştea într-o curticică interioară a clădirii, o gâscă, primită de la bunici, pe care o îndopa cu porumb, să facă ficatul mare şi să fie grăsuţă… Într-o zi intru tiptil în arealul acestei, îi leg o sfoară de gât (nu, nu am sufocat-o!) şi o iau la plimbare pe culoarele poştei, ca deh, tot n-a vrut mămica să îmi ia un căţeluş… Eram aşa de mândru! Mă credeam Mateiaş-gâscarul, cel din poveste! Funcţionarii ciorchine pe la uşile birourile îmi adresau complimente. Eu, ţanţoş, am parcurs toate culoarele de pe etaje. La un moment dat îmi strigă cineva: „Fugi copile, că vine maică-ta cu joarda!”. Am deschis prima fereastră şi i-am dat drumul gâştei… să zboare! Fiind cam grăsuţă, nu prea ştia să dea din aripi, aşa că a căzut ca bolovanu’ şi a sucombat. Iar eu am primit, precum Mateiaş-Gâscarul… zece nuiele la partea posterioară. Că, vorba proverbului, unde dă mama… creşte! Desigur că la prânz am avut „gâscă” la masă! Supă, friptură şi pateu… Pardonnez-moi! Pâté de foie gras!  Mâncare boierească! Singurul cu laudele a fost tata! Aduse mie pentru că am răpus gâsca, iar mamei că găteşte bine…

 

Cu timpul, boacănele s-au înteţit! După o ploaie de vară, curtea postei avea pe mijloc o băltoacă. Am luat un măturoi de nuiele şi am început să dau apa spre canal. Îl văzusem pe portar făcând la fel! Eu… echipat cu ghetuţe noi, ciorăpei albi până sub genunchii, pantalonaşi scurţi, bluziţă şi bereta de marinel, lucrăm de zor la asanarea băltoacei! Hăinuţele-mi erau pătate de apă murdară, ghetuţele ude-ude. Dar cui îi păsa! În căpşorul meu de copil aveam o muncă serioasă de făcut! O misiune de îndeplinit! La un moment dat se opreşte lângă mine domnul Dan Micu, un funcţionar tinerel, care îmi zice: „Vai ce băieţel harnic avem la poştă…” Mare iubitor de copii, baga mâna în buzunar şi îmi dă o bombonică. Eu încântat peste măsură, precum „mieii… care zburdă pe câmpii” vreau să-i fac o demonstraţie de muncă „şi mai şi” şi în doi timpi şi trei mişcări îl umplu de pistrui noroioşi din cap până-n picioare. Auleo! Îmi dau seama că iar e groasă… O iau aţă spre „casă”, cu funcţionarul… pe urmele mele. Peste vreo jumătate de oră apare şi tata. Mamica cu lacrimi în ochi îi curăţa hainele domnului Micu. Acesta stătea cuminţel pe patul din dormitor, numai în izmene, iar eu ascuns sub dormeza din bucătărie tăceam chitic şi aşteptam cel de-al treilea război mondial. Explicaţiile s-au terminat tot cu o bătută… din care m-a scăpat tot nenea Dan, tot  în izmene…, „cel care era mare iubitor de copii” şi avea veşnic bombonele în buzunar.

 

Pe la vreo zece ani, am început să fac ieşiri din cetate. Poşta era situată (ca şi acum!) la numărul 12, pe strada József Attila. Aşa se numea atunci, după numele unui renumit poet maghiar, care avea origini româneşti după tată (Iosif Aron din Arad). Strada şi-a schimbat deseori denumirea… pe parcursul istoriei. A fost Uri Utca (strada Domnească) pe timpul Ungariei, iar după cel de al doilea război mondial s-a numit József Attila, apoi Strada Poştei, Porţile de Fier, şi de câţiva ani încoace, Roman Ciorogariu. Aveam vecini la numărul 10 famila preotului Coman, tatăl Doinei, alias Anei Blandiana. Peste drum, la numărul 15 mă jucam cu Gyuri Schlezinger, Ţuţi Nagy şi fraţii Negruţiu. Mai jos, către capătul dinspre Calea Republicii locuiau colegii mei de clasă, Caius Popa, Alina Ionescu, Gabi Kupfer şi Dani Dăscălescu.

 

Viaţa era destul de liniştită pe stradă. Dar eu mă ocupam desigur, în continuare, de boacăne. Din când în când ‚împrumutăm” de la rastelul poştaşilor-curieri de telegrame, câte o bicicletă… şi ţuşti cu ea pe strada să mă dau mare! Bieţii curieri, în caz de urgenţă, alergau ca nebunii după mine pe stadă să-mi ia bicicleta înapoi, pentru a putea să-şi facă munca… Dar te pui cu copiii hoţomani!? Ei, după un timp, simţeam că e groasă… Lăsăm bicicleta pe trotuar şi fugeam… Unde? În curtea Palatului Episcopiei Ortodoxe, de la numărul 3. Acolo era locul meu de refugiu! Tot un fel de palat-cetate, unde nu îndrăzneau să mă urmărească poştaşii-biciclişti! Era un loc tabu! Desigur că se mai întâmpla câteodată să mai fac şi pe-acolo câte o năzbâtie, sau harmalaie şi să fiu alungat din palat de câte un „nene” în hăinuţe neagre şi cu potcap pe cap… Dar nu mă băteau niciodată. Nici chiar poştaşii-curieri! Ştiam eu că le sunt simpatic! Puiul poştei! Şi… profităm din plin de acest epitet!

 

După un timp tata n-a mai făcut faţă stresului de a fi veşnic aproape de serviciu – solicitat zi şi noapte – şi a obţinut o locuinţă nu departe, pe o stradă paralelă, strada Mihai Eminescu. Iar eu am trecut la o altă fază de năzbâtii… Accesul meu „la stradă” era nelimitat. Mi-am făcut o groază de prieteni pe Eminescu! Liceul însă m-a adus din nou aproape de palatul copilăriei mele. Liceul nr.4 „Mihai Eminescu” de pe strada Porţile de Fier… aceeaşi stradă a poştei, fostă József Attila.

 

*

Stăteam cu ochii întredeschişi pe trotuarul de la intersecţia străzii Republicii cu strada Roman Ciorogariu din Oradea şi nu vedeam nimic real în jur…. doar amintiri frumoase de pe vremea copilăriei mele… Un domn s-a oprit lângă mine, aducându-mă la realitate:

– Ştiţi cumva unde este poşta?

– Cred că este clădirea aceea mare care se vede…

– Doar credeţi!? Nu sunteţi orădean? nici eu…

– Nu mai sunt…! Şi o lacrimă mi s-a prelins de sub pleoapa…

– Cum adică!?

– Sunt de la capătul lumii!

– Din Constanţa?

– Nu! Din Australia!

– Înţeleg că sunteţi picat de pe altă lume… Şi eu la fel! De la capătul ţării! Din Tulcea. Mi-am găsit o fată bună aici şi aş vrea să mă însor. Credeţi că merită să schimb cele două capete… de ţară!

– Poate! Dacă fătuca ardeleancă e mai valoroasă decât cherhanaua din Tulcea!

 

Am pornit spre casă. Îmi era destul de frig. Bătea vântul. Un timp mizerabil. Când să trec pe lângă librăria Minerva, îl văd înăuntru, răsfoind o carte, pe amicul Doru Sicoe. Scriitor, jurnalist, istoric, student matur… şi alte îndeletniciri intelectuale.  Ne bucurăm de revedere. Îl invit la mine acasă la o cafea. Pe drum mai povestim despre cunoscuţi,  despre urbe, despre prieteni literaţi. Despre cine a mai scos o carte şi cine a trecut în lumea tăcerii. De fapt aş fi vrut să mergem la o cafenea… dar nu mă simţeam bine. Aveam febră şi începusem să tuşesc sec.

– Ar trebui să te duci la un medic, îmi spune Sicoe. Nu-mi place cum arăţi… Şi ia nişte antigripale! Pe aici circula o gripă cam nasoală!

– Mulţumesc de sfat. Sper să îmi treacă repede! Ştiu că gripă trece într-o săptămână dacă iei medicamente şi în şapte zile dacă nu iei…

– Nu te juca. Voi ăştia din Canguria nu prea ştiţi cu ce se mănâncă o gripă europeană. Ştiai că după primul război mondial, între 1918-1919, Gripă Spaniolă a făcut ravagii. Au murit atunci peste 100 de milioane de persoane în întreaga lume. Scurt! În doar doi ani!

– Auleo! Nu mă mai speria…

– Ba te sperii… că trebuie să te duci la medic! Urgent. Voi australienii, în afară de bumerang şi sporturi acvatice nu ştiţi nimic!

– Hai, nu mai mai certa, te rog. O să mă duc când mă mai liniştesc puţin. Abia am sosit… am atâtea pe cap! Hapciu!

 

După plecarea lui Doru, am uitat de medic. Am intrat pe internet, într-un alt univers, şi am început să îmi încropesc un program de vacanţă. Promisesem unui bun prieten, stabilit în Italia, antrenorul de gimnastică George Păunescu, Titi, cum îi zicem noi cei apropiaţi, că voi da curs invitaţiei sale de a-l vizita la Padova unde locuieşte de mai mulţi ani! Mă uit pe net la curse de avion din România spre aceea parte a Italiei. Găsesc un bilet dus-întors foarte convenabil pe ruta Timişoara-Veneţia. Când să fac rezervarea mi se pune un blocaj. Iau numărul de telefon de pe sait şi sun la Aeroportul din Timişoara. Mi se spune că nu prea au informaţii despre zbor deoarece pista avionului a intrat în reparaţie. Sunt puţin panicat deoarece nu am mult timp la dispoziţie pentru această vizită… Am lansări de carte – deja fixate ca dată, la Târgu-Mureş, Cluj-Napoca, Bucureşti şi apoi în Israel. Toate programate la milimetru. Trebuie să mă încadrez în timpul celor şase săptămâni de concediu. Singură perioadă mai liberă, în care să pot să îmi permit o escapadă în Italia, era la începutul vacanţei mele europene – între 10-22 septembrie.

 

Îi sun la telefon pe bunii mei prieteni din Timişoara, Cornelia şi Ilie Chifu, care mă invitaseră şi ei să la fac o vizită. De fapt îi vizitez de fiecare dată când ajung în ţară. Nişte oamenii minunaţi. Ne bucurăm când se face legătura telefonică:

– Dragilor, am ajuns la Oradea! Ce mai faceţi? Ce fac copiii? Nepoţica Mădălina?

– Suntem cu toţii bine. Când ne faci o vizită?

– Când vreţi!

– Poţi veni chiar şi mâine…

– Vin în cel mai scurt timp. Credeţi că ar fi bine vineri 18 septembrie?

– Oricând, George! îmi spune Ilie cu o voce blândă.

– Bine! Atunci rămâne pe 18 septembrie. Dar vă anunţ că nu voi sta mult la voi deoarece aş vrea să dau o fugă până în Italia, să-mi vizitez un prieten.

– Cum doreşti! Vino că te aşteptam. Neli face piftie de pasăre. Special pentru tine…

Încerc din nou să intru pe saitul companiei Wizz Air, care zboară de la Timişoara spre Veneţia şi retur. De data asta am noroc – dar numai pe jumătate. Găsesc un bilet, dar numai de dus. Dar cum voi reveni de acolo! Per pedes apostolorum? Sun din nou la aeroportul din Timişoara… „Mai insistaţi” mi se spune… OK! o să mai insist… Mai am opt zile până pe 18 septembrie! Am tot insistat zilnic… dar nu am avut noroc! Între timp aeroportul din Timişoara s-a închis pentru reparaţii generale. Wizz Air şi-a mutat serviciile la Arad. Aeroportul de acolo era mai mic şi nu era pregătit să accepte un flux atât de mare de călători. S-a creat haos. Ştirile de la televiziune şi ziarele vuiau de critici. Cei care îşi luaseră bilete de multă vreme cu această companie, pentru a pleca din Timişoara cum era anunţat, acum trebuiau să facă drumul până la Arad. 50 de kilometri! Cu bagaje, cu copii mici. Unii veneau din alte părţi ale ţării. A fost imposibil ca în cele 10 zile să obţin un bilet dus-întors la Veneţia. Aşa că îl rog pe bunul meu prieten Titi Păunescu să mă scuze! Ne vom revedea poate la anul! Noi să fim sănătoşi şi să  scăpăm de gripă!

———————————————-

 (VA URMA)

 

„SIMBIOZE LIRICE – VOLUMUL IV”

Posted by Gabriela Petcu On January - 30 - 2014

SIMBIOZE LIRICE 4

George ROCA

 

– O NOUĂ ANTOLOGIE DE POEZIE PUBLICATĂ LA EDITURA „ANAMAROL”

DIN BUCUREŞTI

 

Comunicat/mesaj către cei care scriu versuri:

 

De curând, Editura ANAMAROL din Bucureşti, a terminat de editat şi trimis spre publicare, volumul IV de poezie „SIMBIOZE LIRICE – 20 de autori”, cu scrieri si poze inedite! Poeţii care doresc să apară în volumul V sunt rugaţi să ne contacteze (pentru mai multe amănunte) la adresa de mail:

 

edituraanamarol@gmail.com

 

Iată şi un text explicativ pe care l-am trimis celor interesaţi:

 

În prezent lucrăm împreună cu doamna Rodica Elena Lupu, la redactarea volumului 5 de poezie numit „SIBIOZE LIRICE” (20 de autori x 16 pagini fiecare = 320 de pagini în total) Va invităm să participaţi şi dvs. dacă vă face plăcere.

 

Orice poet consacrat sau debuntant poate să participe la proiect! Pentru a fi inclus în carte este nevoie sa trimiteţi pe adresa de e-mail a editurii:

 

• 20 de poezii (sau chiar 25) pentru a putea fi selecţionate (necesare pentru acoperirea celor 14 pagini A5 dedicate acestora).

 

• 2-3 fotografii bust sau portret (pentru a fi selecţionată cea mai bună din acestea). În cazul când aveţi poze în grup va rugăm să nu decupaţi imaginea dvs. – indicaţi doar care sunteţi! (Ex. A treia din dreapta)

 

• o mică fişă personală de autor (sau cv-ul)

 

Fotografia personală şi FIŞA DE AUTOR (de prezentare) vor ocupa două pagini separat. (deci fiecare autor va avea în carte un segment de 16 pagini). Imaginea autorului v-a fi transformată şi prelucrată grafic/artistic. (depinde de calitatea acesteia şi de rezoluţia la care a fost trimisă de autor)

 

Lansările primelor trei volume au fost făcute la Bucureşti, la Biblioteca Metropolitană, în prezenţa unor personalităţi literare cunoscute şi a unui auditoriu bogat:

 

 

De asemenea s-au făcut prezentări scrise despre carte (volum) care au apărut în diferite reviste de limbă română din jurul lumii.

 

Motivatia acestui proiect? Promovarea creatorilor de poezie românească.

 

Cartea este NON PROFIT, datorită tirajului redus! Costurile de tipografie trebuiesc plătite totuşi de autor. 20 de lei bucata. Minimum 5 cărţi. Adica 100 de lei! (dacă doriţi puteţi comanda mai multe exemplare, dar numai înainte de intrare la tipar a volumului, adică inainte de stabilirea tirajului şi a comenzii către tipografie). Dupa terminarea proiectului nu se mai poate comanda sau retipări volumul. Tirajul cărţi este fix, în funcţie de câte exemplare se comandă în avans de către fiecare autor.

 

Notă: Nu garantăm tipărirea poeziilor fără valoare literară. Nu publicăm poezii în limbi străine fără traducerea sau originalul acestora în limba română!

 

George ROCA

Rexlibris Media Gorup

24 ianuarie 2014

—————————————-

 

Până în prezent au fost publicaţi următorii autori:

 

VOLUMUL 1

1. ANTONACHE Ioana

2. ARMENESCU Elena

3. BUD Florica

4. CÂRNECI Radu

5. CERCEL Valeriu

6. CODREANU-TIRON Viorela

7. CUCEREAVII M. Ion

8. ERBICIEANU Adrian

9. GLODEAN Elena

10. LEU Eugenia

11. LUPU Elena Rodica

12. MOSCU Adela

13. NEAGU Cristian

14. OANA-PÂRÂU Ovidiu

15. OLARIU Sorin

16. RAŢIU Ioan

17. RESTEMAN Georgeta

18. ROCA George

19. SMART Geanina

20. TUDOR Dona

 

VOLUMUL 2

1. ARBID-STOICA Mihaela

2. BOTA Hanna

3. CALUGARU Geo

4. CROITORU Evelyne

5. CUC Melania

6. DUMITRESCU Ştefan

7. DUMITRU Marian

8. DURES Radu

9. KAPITZA Constantin

10. KLEIN Anton

11. LAURIAN Gim

12. LUNGEANU Emil

13. LUPU Elena Rodica

14. MUREŞAN Monica

15. MUSCA Oana Georgeta

16. PREDA Elisabeta

17. PREOTEASA Marilena

18. ROCA George

19. TOMA Robert

20. VOICILĂ-DOBRE Ioana

 

VOLUMUL 3

1. AŞTELIAN Raluca

2. BATOG-BUJENIŢĂ Mihai

2. BECART Valentina

3. CERNEA Rodica

4. CRĂCIUN Vera

5. CRISTESCU Mihaela

6. DEUTSCH Eugen

7. ELIA-VOICU Geta

8. FIERARU Anne-Marie

9. HANDRA Diana Paula

10. IONITA Daniel

11. LILĂ Ioan

12. LUPU Elena Rodica

13. MALCIU Marian

14. PREDA Elisabeta

15. ROCA George

16. SMARANDACHE George

17. STANCU Nicolae

18. STUPARU Ioana

19. VERDEŞ Constantin Florin

20. VOLCINSCHI Elena

 

VOLUMUL 4

1. ANDREI ANDOR

2. MIOARA ARDIELEANU

3. MIHAI GABRIEL BADEA

4. ANDANA CĂLINESCU

5. RODICA CERNEA

6. CORNELIA TURLEA CHIFU

7. IOANA VOICILĂ DOBRE

8. LARA DUMITRAŞCU

9. GABRIELA JANIK

10. RODICA ELENA LUPU

11. VICTORIA MILESCU

12. GAVRIL MOISA

13. LAURENŢIU ORĂŞANU

14. INES VANDA POPA

15. ELISABETA PREDA

16. GEORGE ROCA

17. ELIZA ROHA

18. GHEORGHE STROIA

19. VALERIA MIHAI ŞTEFAN

20. CAMELIA TRIPON

 

 

 

 

Cioran cel singur…

Posted by Gabriela Petcu On January - 22 - 2014

CIORAN WEB HEADING

 

 

SL2 ROCA GeorgeGeorge ROCA

 

Literatura exilului românesc se integrează într-o literatură fără graniţe sau separatisme.  Toţi cei care au scris şi publicat în afara graniţelor ţării au fost marcaţi profund de experienţa exilului, la fel cum cei rămaşi acasă au fost influenţaţi de problemele politice care afectau societatea din care făceau parte.

 

Consider că Emil Cioran a fost singurul, sau printre puţinii, care nu a fost clintit de evenimente, schimbări politice, geografice, lingvistice sau sociale. Trăind însingurat, atât în ţară cât şi în străinătate, şi-a creat acel „univers cioranian”, în care uşile se deschideau numai pentru cititorii sau consumatorii producţiilor sale, autorul  autosechestrându-se în bine cunoscuta-i izolare.

 

Scriitorul Nicolae Breban în volumul Confesiuni violente (Dialoguri cu Constantin Iftimie) (Editura Du Style, Bucureşti, 1994, pg. 322) ne spune urmatoarele: „…exilul lui Cioran în ’36, când a ajuns la Paris, era un exil de tip estetic, de tip individual… era o fugă individuală. El nu fugea de România sau de vre-un sistem politic din România… nu ştiu dacă spune undeva de ce-a fugit. Nu ştiu dacă el ştie de ce-a fugit.” Autorul „confesiunilor” îl cunoştea bine pe marele gânditor, vizitându-l de mai multe ori la Paris, în celebra sa mansardă de la etajul şapte, de pe rue de l’Odeon.

 

Mulţi l-au considerat, şi-l mai consideară încă, un rebel, un oportunist, un mare ascet sau un neînţeles. Cornel Ungureanu, în cartea sa Mircea Eliade şi literatura exilului  (Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1995, pg.7) afirmă despre exil că este o dezrădăcinare şi o înfrângere, iar despre Cioran, un om care a pierdut războiul… Consider că autorul este informat greşit, permiţându-mi să-l contrazic deoarece, Cioran, a fost tot atât de neflexibil şi ciudat chiar şi în perioada când era în ţară. Românii plecaţi, cu precădere exilaţii, nu au fost niciodată dezrădăcinaţi, fiind legati de ţara, prin naştere, strămoşi, rude, prieteni, limbă, sentimente, etc. Deci şi Cioran ar trebui să se supuna acestei reguli, însă referitor la înfrângere, putem spune că acesta, chiar prin neflexibilitatea sa, a avut cea mai dreaptă coloană vertebrală dintre toţi.

 

Rebel cu limba ascuţită, mândru şi de-neînduplecat! Desigur experienţele triste pe care i le-a oferit  viaţa,  combinate cu felul lui de a reacţiona la tot ce se întâmplă şi îl înconjoară l-au făcut să devină sceptic, un lup singuratic şi chiar să afirme că „de mult nu mai aparţin nimănui!”(Pe culmile disperării, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990). Dar oare trebuie crezut? Scrierile sale nu erau un contact permanent cu cititorii săi? Nu aparţinea oare acestora? Nu aceştia, erau oare, prietenii săi care îl iubeau şi preţuiau? Chiar credeţi că în (super) inteligenţa sa, el nu ştia acest lucru? Atunci? Poate brava, sau poate acesta era paradoxul său organic pe care îşi construise universul! Cât despre scepticismul acestuia, Petre Ţuţea, un alt mare filosof român, cu care, Cioran a avut o corespondenţă bogată, spune: „În ceea ce îl priveşte pe Cioran, îmi permit să-l înfăţisez în aceşti termeni: …sceptic de serviciu al unei lumi în declin” (Ţuţea Petre, Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia, Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1992, pg.54).

 

Monica Lovinescu ne povesteşte despre talentata poetă Ivonne Rossignon, o româncă stabilită de mulţi ani în Italia, care devenise mistică si se confesa unui preot de la Vatican. Acesta i-a interzis să mai publice versuri, deoarece sunt lucrătura diavolului. Însingurată spiritual, şi-a asumat riscul şi şi-a deschis mintea şi sufletul în continuare păcatului… Credeţi că omul Cioran, ar fi rezistat unei asemenea ispite? Bineînţeles că nu! Ne-o demonstrează pe tot parcursul vieţii sale, prin faptele şi conduita sa. Atunci dece să se rupă de cei care îl admirau, îl apreciau, îi citeau cu nesaţ scrierile ? Mai ales că acest fapt nu constituia nici un păcat! Oare chiar trebuie crezut în tot ceea ce zice?

 

Întradevăr, până în 1989, literatura exilului era prea puţin cunoscută în România, având acces la public numai pe căi ascunse sau uneori, chiar prin transmitere orală. Aceste producţii fiind declarate prohibite de comunişti, literatura scrisă era trecută cu mari riscuri peste graniţa naţională. Poate, Cornel  Ungureanu, să nu ştie că izolarea eseistului a devenit şi mai profundă atunci când a aflat de arestarea, după reintoarcera din Franţa, a regizoarei Sorana Coroamă, care îndrăznise să introducă în ţară o carte de-a sa.

 

Creaţia cioraniană, din perioada exilului, ar fi ramas practic necunoscută pentru cititorii români aflaţi între hotarele perimetrului naţional, dacă postul de radio Europa Libera nu ar fi făcut eforturi să ne-o prezinte şi să ne-o facă cunoscută.

 

Desigur, celebrul gânditor a produs literatură şi înainte de a părăsi România. Cunoscutele sale eseuri din publicaţiile autohtone, „Rampa” şi „Vremea”, au făcut să strălucească geniul acestuia pe firmamentul literaturii româneşti interbelice. Cărţile, studiile, cugetările, memoriile şi scrisorile sale întregesc opera autorului, oferindu-i un loc de seamă între personalităţile literaturii universale. Scriind în limba franceză, tot atat de bine ca şi limba română, se face cunoscut unei mase mai mari de cititori, fiind tradus şi comentat în mai multe limbi de circulaţie internaţională. Bineînţeles că după 1989, opera acestuia a devenit mult mai tangibilă în România.

 

Însingurat şi în vremea tinereţii, când încă mai trăia in Romania, Emil Cioran refuză într-o oarecare măsură să se integreze şi să colaboreze cu literaţii din aceeaşi generaţie, construindu-şi cu migală şi insistenţă acel binecunoscut clopot al izolării. Nici măcar, consăteanul său, Octavian Goga, nu a putut să se apropie de el. Singurul, Mircea Eliade, îl va implica într-o seamă de evenimente şi aventuri comune. Mai târziu, îl va accepta şi pe Constantin Noica, făcând împreună cu acesta şi cu Eliade acel cunoscut, invidiat, dar totuşi admirat „triunghi magic”. Bineinţeles nici aceştia nu au putut scăpa de radicalismul lui Cioran, care nu-şi ierta nici măcar prietenii apropiaţi, ajungând să-i muştruluiască şi să-i critice în articole uneori chiar vehemente. Totuşi acest fapt nu rupe sau fisurează relaţiile dintre cele trei genii, deseori dândui-se dreptate chiar de cei în cauză.

 

După o perioadă de şedere pe meleagurile copilăriei, la Sibiu, îl găsim încercând să-şi facă un nume, la Bucureşti, iar mai apoi prin 1933, la Berlin, student la universitate. După doi ani se intoarce din nou la „Antipodul său – Ardealul”, apoi iar la Bucureşti, până în 1937, când pleacă la Paris, unde se va stabili pentru restul vietii. Acolo va încerca să se integreze în viaţa literară schimbându-şi limba de comunicare, dar nu şi obiceiurile, modul de a gândi sau năravul.

 

Tot filosof, tot gânditor, tot critic, greu de rumegat, nesociabil, singuratic, este „aprochat” de alţi români importanţi care îi trec cu vederea înstrăinarea şi ciudăţeniile şi caută să îl atragă în domeniul creaţiei literare colective de acolo. Îl găsim, pentru o scurtă perioadă, alături de Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi alţii în coloanele revistei „Luceafărul” şi la cenaclul literar românesc de la cafeneaua „Korona”, “…acolo fiind pentru ultima oară când mai apare în public printre români”. (Cioran Emil, Razne, Cuvânt înainte de Monica Lovinescu, Editura Jurnal literar, Bucureşti, 1995).

 

Uneori negativist până în măduva oaselor, sau rupt total de realitatea materială care îl înconjoară, dar cu microscopul gândirii metafizice veşnic pregătit, observă analitic, utopic, sau chiar cinic, realitatea spirituală care îl înconjoară.

 

În postfaţa aceloraşi „Razne”, Nicolae Florescu spune: „…Adolescent întârziat până aproape de vârsta patriarhilor, Cioran şi-a repetat la nesfârşit chipul, iniţial fixat pe coordonatele limită şi în culori de doliu, ca în metafora mitica a şarpelui ouroboros, crescând din sine, hrănindu-se cu sine”. Ouroborosul (sau uroboros), animatorul universal, este reprezentat printr-un şarpe, străvechi simbol al unui zeu indian, gravat pe marginea primelor reprezentări ale lumii, fiind promotorul vieţii, cel care creează timpul, face să se rotească astrele, constituind fară îndoială o divinitate cosmografică şi geografică unde el se încolăceşte in jurul oceanelor primordiale care la rândul lor înlănţuiesc pătratul pământului.

 

Ca şi Janus, zeul ambivalent cu două feţe, Cioran se desparte în două, o parte rămânâd însingurată şi rebelă, alta comunicativă şi domestică, devenind odată cu trecerea timpului „zeul” tranziţiilor şi schimbărilor, marcând evoluţia trecutului spre viitor, de la o viziune la alta, de la o stare la alta şi de la un univers la altul.

 

Aceasta ambivalenţă se remarcă, în special, în corespondenţa purtată de acesta, în perioada 1933-1946. Volumul Mărturii ne este „martor” în această privinţă. Acesta însumează o parte din scrisorile sale, adresate unor personalităţi româneşti, oameni de litere, prieteni sau cunoştinţe ca Lucian Blaga, Lucian Boz, Mircea Eliade, Ion Chinezu, Octav Şuluţiu, Ecaterina Săndulescu, Arşavir şi Jeni Acterian, Bucur Tincu, George Bălan şîi alţii, având o tentă aforistică, confesivă, unele scrisori conţinând chiar date biografice.

 

Lucian Boz, considerat de mine ultimul astru al universului cioranian (greşesc oare?) mi-a povestit adeseori despre prietenia sa cu Emil Cioran şi despre ajutorul pe care acesta i l-a oferit în timpul celui de al doilea război mondial, mai ales în perioada când soţia sa, Carola era inchisă în lagărul de la Drancy din Paris. Merită să ne reîmprospătăm memoria cu amintiri despre acest om excepţional. Iată ce scriam pe data de 8 august 2006, într-un articol din revista Agero (Stuttgart, Germania), purtând titlul „Boz, ultimul astru”: „[…] În timpul celui de al doilea razboi mondial, Lucian Boz, împreună cu soţia sa, Carola, fac parte din Rezistenţa Franceză, fapt pentru care sunt arestaţi de Gestapo şi încarceraţi până în 1944 în lagărul «La Cité de la Muette» (sau „Sammellager” în germană) de la Drancy, o suburbie din nord-estul Parisului situată în apropierea gării Austerlitz. Am aflat de la doamna Boz fapte interesante despre această perioadă. Mi-a relatat că deţinuţii mureau pe capete de inaniţie, singura mâncare fiind un fel de terci-supă de lobodă. Fiind foamete în tot Parisul, nici unul, dintre prietenii rămaşi în libertate, nu îşi permitea să le trimită pachete cu alimente. Singurul care a făcut un sacrificiu pentru cei doi, a fost Emil Cioran, care le-a adus toate merindele pe care le avea în casă, inclusiv bucăţele de pâine şi de brânză drămuite şi economisite cu greu. Sunt salvaţi de la deportare în Germania şi eliberaţi din detenţie datorită intervenţiei Legaţiei române de la Paris.

 

Plecarea urgentă din Franţa, a soţilor Boz, a fost de asemenea plină de peripeţii. Singura ieşire din teritoriul ocupat, trecea pe la Vichy, oraş situat nu departe de Paris, loc unde îşi stabilise capitala guvernul pro-german al generalului francez Henri Philippe Pètain. Cu toate că autorităţile române le obţinuseră aprobarea de plecare din Franţa ocupată şi repatrierea în România, doamna Carola Boz a fost din nou reţinută de către poliţia locală urmând să fie retrimisă în lagărul de la Drancy. Şi de data aceasta au fost ajutati de prietenul Cioran, care deţinând funcţia de ataşat de presă al Germaniei în Franţa, a plecat de urgenţă la Vichy să-şi ajute prietenii. Având o oarecare putere în faţa autorităţilor germane şi franceze, a făcut toate intervenţiile necesare pentru ca trecerea acestora spre «lumea liberă» să fie posibilă. I-a însoţit personal pe cei doi până la frontieră, pentru a se convinge că prietenii săi nu vor avea şi alte surprize neplăcute.”       

 

*

După 1946,  porţile de comunicare cu cei dragi din ţară, fiind închise, din cauza sistemului totalitar, gânditorul se retrage în carapacea sa „franţuzească” izolându-se şi mai mult de compatrioţi. Asta nu înseamnă că se va desprinde total de limbă şi obiceiurile strămoşeşti. Deseori va sări în picioare, parcă vrând să anunţe că el tot român a rămas în gândire şi obicei.

 

Ion Ianoşi, în lucrarea sa Idei inoportune, (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1995, pg.120-122) îl acuză pe Emil Cioran în mod eronat şi tendenţios că s-a rupt de limba română pentru a-şi şterge urmele şi a da uitării creaţiile sale „extrem de violente” scrise până aproape de sfârşitul perioadei mai sus-amintite. Ştiindu-şi valoarea, el singur putea să-şi modifice sau să-şi rectifice unele greşeli, în ediţiile următoare ale publicaţiilor sale, nefiind nevoie să-şi sacrifice românismul pentru aceasta. Un exemplu reiese din interviul dat de Petru Dimitriu lui George Pruteanu, în care acesta declară că Cioran l-ar fi admonestat verbal şi în scrieri, făcând afirmaţii tendenţioase despre originea sa etnică: „…dar în ediţia de după 1989 a carţii ‚Schimbarea la faţă’, acesta a scos pasajele violente de tinereţe” (Pruteanu George, Pactul cu diavolul, şase zile cu Petru Dumitriu, Editura Albatros şi Editura Universal DALSI, România, 1995, pg.117). 

 

Filozoful şi scriitorul Virgil Ierunca, stabilit la Paris în 1946, a fost unul care l-a cunoscut bine pe “marele singuratic”, cei doi colaborând la „revista scriitorilor români din exil”, „Luceafărul”, în scurta existenţa pe care aceasta a avut-o. Mai târziu, împreună cu Monica Lovinescu, l-au promovat şi făcut cunoscut pe calea undelor, la postul de radio  Europa Liberă.  În cartea sa Subiect şi predicat  (Editura Humanitas,  Bucureşti, 1993) acesta ne comunică în mai multe pagini, relaţiile pe care le-a avut Emil Cioran cu diferite personalităţi ale literaturii române aflate în exil.

 

Gabriel Liiceanu, este cel care prin interviuri separate – luate lui Cioran la Paris şi lui Constantin Noica la Păltiniş – reface şi mai mult legăturile spirituale ale acestora. Motivul răcirii relaţiilor dintre cei doi gânditori, a fost o scrisoare pe care Cioran i-a adresat-o lui Noica şi în care enumără o serie de intelectuali cunoscuţi, aflaţi în România la acea vreme, care apoi, datorită acestui fapt, au fost pedepsiţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare. Poate de aici i-se trag multe critici şi izolarea cu care a fost  înconjurat mai târziu, sau poate cauza la „…urmare a paginii dure la adresa poporului român, din La tentation d’exister Camil Mureşanu, Un joc al întâmplării..., „Apostrof”, revista a uniunii scriitorilor (anul VI, nr.9, Cluj, 1995, pg.5). În aceeaşi revistă, la pagina 6, scriitorul Ion Vartic, într-un interviu dat reporterei Dora Pavel, ne relatează: „Tipicul întâlnirilor cu Cioran era, altadată, foarte strict: nu trebuia să faci gafa de a i te adresa în română, căci refuza să vorbească româneşte. De ce refuza a spus-o şi de data asta: ca să ajungi să te poţi exprima într-un mod satisfăcător într-o altă limbă trebuie să treci printr-un fel de asceză… sau să înveţi să scrii într-o altă limbă trebuie să povoci o ruptură cu trecutul tău”. Ni se pare totuşi, aberant faptul, că Cioran nu a uitat nici o clipă să vorbească sau să scrie în limba română, fapt confirmat de cei care iau luat interviuri după 1989.

 

Emil Cioran, la fel ca şi admiratul său prieten, Mircea Eliade, va alimenta în continuare o serie de enigme, neinţelegeri şi dispute din parte celor care le citesc operele şi ii analizează. Este posibil, ca atunci când se vor stinge din viaţa toţi cei care l-au cunoscut, va dispare şi imaginea sa controversată. Poate atunci, rămânând pentru posteritate doar opera sa literară nudă, autorul va fi iertat şi înţeles, şi poate atunci va fi aşezat, acolo unde i-se cuvine,  pe unul din locurile de frunte ale culturii româneşti şi universale.

——————————————

George ROCA

Sydney, Australia

2008-2014

JURNAL DE VACANŢĂ 2013 (6)

Posted by Gabriela Petcu On January - 15 - 2014

RG 4NOV2013 AGeorge ROCA

 

HELSINKI – BUDAPESTA – ORADEA MARE. CEASUL RĂU ŞI GRIPĂ KOKKOLIANĂ…

 

 

Aeroportul Vantaa din Helsinki nu este atât de elegant precum cele din Asia sau America. Şi nici atât de frumos ca Changi din Singapore. Dar este însă, foarte funcţional, precum multe din aeroporturile bătrânei Europe. De fapt un aeroport mediu, destul de glacial, chiar rece, fără brizbrizuri, fără prea multe elemente decorative, fără grădini de orhidee şi lăculeţe cu peşti exotici. Nici măcar duty-free shopurile nu sunt deschise non-stop. Când am aterizat, dimineaţa, la orele 6:35, ora Finlandei, ne-a întâmpinat un edificiu destul de friguros şi la propriu şi la figurat. Fără agitaţie, fără prea multă vitalitate. Coridoare, culoare, săli şi puncte de control… goale în majoritate. Ici-colo câte un slujbaş – în uniforma desigur – cu faţa adormită. Un aeroport de trazit – unde nu poţi să faci prea mulţi purici – unde trebuie să te grăbeşti să prinzi legătura cu avionul care te duce la o altă destinaţie europeană. De fapt totul organizat „nemţeşte”. Funcţional, după cum am menţionat mai sus. Ceas! Fără cusur. Finladezii sunt punctuali, ca şi germanii. Oferă viteza şi seriozitate de mişcare, da nu foarte mult fast. De fapt aceste atribuţii îi sunt importante călătorului grăbit şi obosit după 12 ore de încorsetare într-un fotoliu de avion. Şi conexiunile sunt foarte bune. Îmi aduc aminte că am stat odată vreo 8 ore in tranzit pe un aeroport din Asia… şi nu erau prea multe de făcut acolo pe timpul escalei… în afară de a moţăi pe niscaiva bănci sau scaune de plastic… trezit frecvent de anunţurile făcute la megafoane.

 

La Vantaa am stat doar 55 de minute, până să fac ultimul salt – cu avionul desigur – spre Budapesta. De la aterizare până când am ajuns în sala de plecare a durat 25 de minute. Deci, totul bine organizat. Inclusiv controalele riguroase la bagaje impuse de intrarea într-o ţară a Uniunii Europene. Şi iată-mă deci într-o sală de aşteptare a terminalului nr. 2, pregătit de zbor – spre Ungaria. Data, 9 septembrie 2013. Plecarea la 9:30 sharp! Adică fără nicio întârziere. Locul 11 C. Zborul Finnair AY 753. Deci tot cu finlandezii! Durata zborului 2 ore şi 20 de minute. De data aceasta călătoream cu un avion mai mic şi mai uşor. Airbus A320. Jetstar. 150 de locuri. Aparatul de zbor mi se pare mult mai prietenos ca ambianţă decât fratele mai mare (A340-300) cu care venisem de la Singapore. Părea chiar mai elegant. Spetează şi şezutul fotoliilor erau din piele-piele. Foarte confortabile şi mult mai încăpătoare. Totul nou! Pe mijloc un singur culoar care despărţea cele două rânduri de locuri. Câte trei fotolii pe fiecare parte. Primele trei rânduri din faţă, pe amble părţi, deci 18 locuri în total, sunt alocate celor care călătoresc la clasa business! Despărţiţi de restul plebei doar de o draperie! Singura diferenţa este mâncarea şi super-amabilitatea personalului de bord! În rest nimic mai calitativ. Cine ocupa aceste locuri? Reprezentanţii de firma, femeile frumoase, blazaţii cu bani, snobii şi desigur politicienii!

 

Şi de data aceasta avionul este plin ochi! Înseamnă că afacerile companiei merg bine, că are călători… care apreciază calitatea zborului şi afordabilitatea preţului. Citisem pe internet că se pot cumpăra bilete, Bucureşti-Helsinki-Bucureşti, cu doar 148 de euro. Deci dus-întors. Ieftin! 74 de euro un drum! Şi când te gândeşti ca drăgălaşa noastră companie naţională, Tarom, oferă bilete – ieftine cică – pe distanţă Oradea-Bucureşti, cu doar 140 Euro. Un drum, desigur! Distanţă de la Bucureşti la Helsinki este de 1750 de kilometri, iar cea de la Bucureşti la Oradea de 435 de kilometri. Deci mai puţin de un sfert. Preţul Taromului mi se pare astronomic! Ca o pedeapsă pentru românaşi… Să nu cumva să îndrăznească mioriticul să se plimbe cu avionul la el în ţară! Biletele low-cost sunt destinate doar celor care se duc la muncă în străinătate! Cum naiba s-or descurca străinii şi de data aceasta mai bine? Ba le şi prosperă afacerea! Alţii pot, iar ai noştri ba! Scria prin ziare că S.C. Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române TAROM S.A. este ameninţată de faliment, că ar trebui vândută. Pardon, privatizată! Apoi s-a adus un manager profesionist din Belgia, pe nume Christian Edouard Heinzmann, dar nu după mult timp nici acesta nu a fost bun! Bum! Câţiva directoraşi autohtoni se luptă şi acum să-l dea afară! Că deh! Nu cântă ca ei! Sau că nu se dă pe brazdă? La ce oare!? La mâncat seminţe, jucat table sau la şmecherii…?

 

Mă aflu deci în interiorul avionului. Mă aşez pe locul indicat pe talonul de îmbarcare. Locul 11C. Tot pe culoar. În stânga mea două locuri libere. Întotdeauna călătorii se bucură când sunt înconjuraţi de locuri libere. Aşa e omul! Individualist şi auto-izolationist. Dar… ceasul rău… îmi aduce doi tovarăşi de drum, care apar în avion cu câteva minute înainte de decolare. Doi finladezi cu rucsacuri în spinare. Încălţaţi cu nişte bocanci enormi! Parcă mergeau să cucerească un vârf de munte din Himalaia. Doi tineri îmbrăcaţi junkee. Tricourile lor negre cu fulgere şi capete de mort, fără mâneci, atrageau cel mai mult atenţia. Tatuaţi peste tot,/ de la grumaz la cot! Rimează, nu-i aşa? Unul din ei avea pantaloni baggy lăsaţi pe vine… de i se vedea crevasa dintre munţii fesieri. Celalat, purta nişte nădragi army style cu vreo patru numere mai largi. Or fi fost de căpătat!? Poate! Dar, hai să nu fiu rău(tăcios)! „E” oameni şi ei! Un cuplu al zilelor noastre, nişte strănepoţi moderni de-a lu’ Stan şi Bran. De fapt, când au dat cu ochii de mine, m-au salutat politicos: „Haia!”. Cel cu crevasa era mai măricel de statură. Semăna leit cu Benone Sinulescu… la cap şi la fizic. Dar mult mai tinerel! Tuns falusian! Să-mi ierte artistu’ comparaţia! Cel cu nădragii mari, tuns aşijderea, tot falusian, era scund şi pirpiriu, slăbuţ tare… semănând cu statuia foamei. Anorexic 100%, zic eu! Piele şi os! Cu toate că părea foarte sănătos! Ei, n-avea el chiar bujorei în obraji, dar în comparaţie cu tovarăşul său, se mişca agil şi avea nişte ochi vioi de veveriţă în căutare de alune! Într-o mână ţinea o pungă transparenţă de plastic în care ducea o farmacie ambulantă. Un calup de şerveţele, rinofug, aspirine, paracetamol forte, bomboane antiseptice… Toate pentru cel mare, care părea al naibi de bolnav. Acesta strănuta şi tuşea de se zgâlţia avionul. Hapciu!

 

Cel firav, cu ochi de veveriţă s-a aşezat pe fotoliul din mijloc, lângă mine. Parcă ar fi vrut să mă protejeze de ploaia de virusuri care erau aruncaţi în atmosferă cu fiecare strănut. Hapciu! That’s the name of the music! Hapciu! Hapciu… Hauleo maică! Numai o gripă nu-mi lipseşte… Şi uite aşa, a ţinut-o în hapciuuri şi tuse timp de 2 ore şi 20 de minute cât a durat zborul. M-am gândit că o fi răcit bietul băiat… după ce s-a tuns la chelie. Ştiu că în Finlanda clima e cam ascuţită chiar şi în sezonul estival… şi aşa de dezbrăcat, în maieuasul lui negru cu cap de mort şi fulgere, nu mă mir că face hapciu de două ori pe minut. Îmi venea să-i „dau haina de pe mine”, vorba olteanului dintr-un cunoscut cântec popular. Până la urma – cel mare şi bolnav – a început să moţăie, apoi a adormit. Neuitând desigur, să scoată câte un hapciu din când în când. Cel mic, era cu ochii pe el ca pe butelie, schimbându-i şerveţelul din mâna ori de câte ori se îngreuna de substanţe organice lichide. Apoi a venit stewardesele cu cărucioarele încărcate: „Cofee, tea, soft drinks…?” Cofi, i-am zis, şi un pahar cu apă plată! Apoi am sosit micul dejun. O chiflişoară lunguiaţă tăiată în două şi garnisită cu câteva rotiţe de salam şi o felie de caşcaval. Destul de gustoasă, dar cam subţirică! Hapciu, a exclamat finlandezul cel mare, după ce a devorat chifla din două muşcături. Ba culmea, a cerut stewardezei încă una! Şi a primit! Micuţul samaritean, cu ochii înlăcrimaţi de atâta admiraţie faţă de Benone Sinulescu Look Like (BSLL), i-a oferit Marelui Gatsby… şi chifla lui in dar.  Desigur că acesta l-a refuzat. Doar erau prieteni! Până la urmă, au împărţit-o frăţeşte pe din-doua! Pace tuturor…! Hapciu!

 

Am încercat să închid şi eu ochii şi să nu mă mai gândesc la felurile de gripe care ar putea să afecteze călătorii unui avion pe ruta HEL-BUD. Dar credeţi că puteam? Dacă o fi aviară, sau porcină! Mamă-mamă! Am păţit-o! Mă reîntorc acasă cotcodăcind sau grohăind. Aşa că intru în conversaţie cu tânărul subţire de lângă mine. Să-l trag puţin de limbă! Flăcăul e volubil! Foarte volubil şi politicos! Mai ales că ortacul sau dormea de-i curgea apă din gură! Pardon me! Îmi spune că atât el cât şi BSLL sunt din Finlanda, din oraşul Kokkola (uşor de reţinut!). Că ambi au aproape 18 de anişori şi se duc în Ungaria, la Budapesta, unde v-a avea loc o mare manifestaţie paşnică a capetelor rase. Că sorry, prietenul lui… este cam bolnăvior de gripă, deoarece la ei în zonă e o mică epidemie. Dar nu e periculoasă! Se vindecă repede… A avut-o şi el! Dar i-a trecut cu medicamente, într-o săptămână! Fără, în şapte zile… gândesc eu! Vorbea frumos engleza, se vedea că este şcolit. Mi-a spus că terminase o şcoală de asistenţă medicală şi că lucra la un spital. Vorbă lui Bula: „Am un frate care e soră… la spital!” Îl chema Ake! Şi astfel am aflat că Ake vine de la Akatius, nume vechi finlandez. Cel mare se numea Eki, care vine de la Ekke, nume teutonic, care înseamnă „muchie de cuţit”. Că… sunt prieteni din copilărie. Că la Kokkola au o gaşcă de prieteni care „sunt ca ei”! Skinheads, skuls and tattoos! Cheloşi, tatuaţi, cu cranii pe piept! Dar că… nu au orientare politică de linie dură şi nu sunt războinici. Lor le place muzica. Îl întreb de s-a tuns chilug. Având simţul umorului îmi spune că aşa… ca să nu-i cade pletele în ochi atunci când dansează sau cântă la chitară. Am înghiţit glumă! Nu e bine să pui prea multe întrebări tinerilor. Aş fi vrut să îl întreb despre perenitatea tauajelor, dar mi-am înghiţit limba. Hapciu din nou! Totuşi timpul de zbor a trecut repede. Akatius a adunat cu minuţiozitate şerveţelele folosite, le-a băgat într-o altă pungă de plastic şi le-a luat cu el. Băiat educat! Finlandez manierat. Nu ca ai noştri, care aruncă pe jos tot ce le prisoseşte! Nici nu s-au oprit bine motoarele avionului ca cei doi şi-au înşfăcat ruksacurile şi au ţâşnit spre ieşire. Nu înainte de a-mi zice amândoi în cor „bai-bai”… Cel mare a mai adus o completare: „See you next time”, adică „La revedere!”, facânadu-mi cu ochiul. Sarcastic şmecheraşul! A naibi pielea pe el! Şi duşi au fost! Iar eu am respirat uşurat… rugându-mă lui Doamna-Doamne să nu cumva să mă fi pricopsit cu vreo gripă kokkoliană.

 

Mi-am luat bagajul de mână şi m-am îndreptat spre sala unde începuseră deja să sosească pe bada rulantă bagajele de cală! Încerc să pun mâna pe un cărucior de bagaje dar nu se mişca până când nu plăteşti 2 euro. De unde frate 2 euro? Că eu nu aveam bani mărunţi… şi apoi prin câte aeroporturi am bântuit nu am găsit cărucioare de bagaje cu plată! Ei, nu-i nimic! Mă descurc eu. Noroc că ambele valize au rotiţe. Pe cea mare şi grea o trag după mine, iar pe cea mică o împing în faţa mea. Că, deh, avem două mâini! Ajung la bariera de control a paşapoartelor. „Jo napot kivánok!”, adică „Bună ziua, vă doresc!”, îmi spune domniţă de la ghişeu, îmbrăcată într-o uniformă impecabilă. Iar apoi în engleză: „Passport please!”. De data asta scot paşaportul românesc, căci doar eram în Uniunea Europeană, şi i-l prezint. Îl cercetează în amănunţime şi mi-l returnează cu zâmbet şi un Köszönöm szépen!”. Mulţumesc frumos! Apoi mă îndrept spre ieşire. Vameşii, vreo trei la număr, fără să mă bage în seamă, îşi beau liniştiţi cafelele din nişte pahare de hârtie cerată precum americanii din filme. În holul de „arrivals” este foarte frig. Mi se pare că e cu mult mai răcoare decât la Helsinki. Mă aflu în sala de sosiri, la Teminalul 2 al aeroportului internaţional „Liszt Ferenc” din Budapesta. Fost „Feryhegy” până mai anul trecut! Time 11:00 sharp!

 

Mi se comunicase prin e-mail că voi fi aşteptat la aeroport de către şoferul companiei „Rotexim” care mă va transporta în continuare spre Oradea. Semn de recunoaştere, o tăbliţă pe care va fi înscris numele meu. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, ies la carosabil, dar degeaba. Nici ţipenie de şofer cu tăbliţă în mână… sau de vreun autovehicol cu numere de circulaţie româneşti. Mă reîntorc în sală şi mă aşez pe o bancă la vedere. Cu ochii pe bagaje! Diferiţi indivizi dubioşi mă acostează oferindu-mi servicile lor pentru a ajunge la destinaţie. Toţi mi se adresează în engleză! O fi scris pe fruntea mea că vin din Australia!? Nu! Dar scrie pe etichetă lipită pe mânerul bagajului de cală! SYD-BUD! Adică Sydney-Budapest. Le spun că nu sunt interesat… că aştept pe cineva care vine să mă ia. Unul dintre ei, de necaz, scăpa o înjurătură foarte colorată… Tac şi mă uit pe tavan! Mă fac că nu cunosc limba maghiară… După ce dispare rup eticheta cu pricina şi o arunc la gunoi. E mai bine aşa. Străinii sunt ghiciţi de unde vin după asemenea etichete şi sunt luaţi de fraieri. Păcăleli, preţuri mari la transport, furturi chiar! Ei, parcă taximetriştii de la Otopeni sunt mai breji!!!

 

În sfârşit, după vreo 35 de minute de aşteptare, apare un domn impozant care se postează în mijlocul sălii. Scoate din buzunar o hârtie A4, o despătureşte agale şi pe ea apare scris numele meu! Ecce Homo! E omul meu! Mă îndrept spre dânsul şi îi spun parola, adică numele, prenumele şi… Oradea. Îmi zâmbeşte, se repede la valiză cea mare şi apoi îmi spune să îl urmez. Ieşim din clădire şi o luăm spre parcare. Afară plouă mărunţel! Nu după mult timp ajungem la un micobus elegant şi curat precum conducătorul auto! Vorba zicalei „Cum e turcu… e şi pistolul!”. Înăuntru sunt deja 3 persoane pe cele 9 locuri. Unul în spate care stătea cu ochii închişi şi două persoane în faţă, lângă şofer. Un cuplu de tineri, ea şi el, care se pupau de mama focului. Or fi fost despărţiţi de multă vreme. Căpşunarii noştri migratori! Pornim motoarele şi ne îndreptăm spre o altă clădire (terminal!?) unde suntem aşteptaţi de o cohortă de pasageri doritori să ajungă la Oradea. Sosiseră cu zborul de Frankfurt. Mă retrag la o margine de banchetă. Lângă mine se aşează un tânăr african, oacheş şi simpatic. Vorbeşte limba romană! Îmi spune că este student în anul trei la Universitatea din Oradea, la facultatea de medicină. Mi-a povestit că îi place foarte mult în România, că ar vrea să rămână acolo după absolvire… şi să se însoare cu o româncă blondă. „De ce blondă?” îl întreb. „Vreau să duc acasă la mine în Uganda un copil blond! Acolo toată lumea îl va trata ca pe un zeu…!” Mă mănâncă limba să îi spun nişte bancuri cu blonde, dar mă abţin. De ce să îi clatin flăcăului idealurile. Şi apoi, mai sunt şi blonde deştepte. Excepţia întăreşte regulă! Oare!?

 

Maşina rulează cu viteză moderată pe şoseaua care duce spre „casă”. Casa copilăriei! Afară ploaia se înteţeşte. Vizibilitate scăzută. Şoferul conduce atent. Chiar foarte atent. Se vede că e rutinat şi că face acest drum destul de des. O muzică plăcută emisă de un post de radio românesc încălzeşte atmosfera din interiorul microbuzului. Închid ochii şi trec în lumea viselor. Ungaria mă afectează sufleteşte ori de câte ori trec prin ea. Aşa a fost şi visul meu. Presărat cu amintiri traumatizante.

 

Anul 1982. După doi ani de plecare din ţară, tatăl meu, foarte bolnav, îmi scria să revin acasă, deoarece ar vrea să mă mai vadă odată. Plecasem din România în 1980, luna august, ziua de 9. Dezident. După fuga generalului Pacepa, ministrul turismului, Nicolae Doicaru, a dispărut şi el peste noapte. L-au săltat oamenii lui Nea Nicu. O fi făcut şi el parte din complot! Cine ştie… Nu după mult timp au fost daţi afară din muncă mai mulţi angajaţi ai ministerului. În primul rând cei care nu erau membrii de partid. Printre aceştia mă număram şi eu! Rămas fără slujbă m-am înscris de necaz într-o grupare de răzvrătiţi. Colegi de la Ministerul Turismului, Agenţia Comturist, ITIA şi complexul hotelier Parc-Turist. Cu toţii am cerut „plecarea din ţară”. Asta se întâmpla prin 1979. După multe peripeţii, restricţii şi şicanări, prin luna ianuarie 1980 am primit mult-doritul paşaport. Am aplicat apoi pentru o viză australiană. Sa ajung la capătul pământului! Când m-am trezit cu aprobarea de viză în mâna m-am spariat! Unde să mă duc? Nu prea aveam cunoştinţe în Tara Cangurului. Ce voi face acolo? Iar părinţii? Eram singur la părinţi! Grea decizie. Până la urmă, după mai bine de şapte luni, m-am decis să plec. Nu renunţasem insă la cetăţenia romană. Posedăm un paşaport albastru. Adică de cetăţean roman stabilit în străinătate. Mi-a zis, în naivitatea mea că dacă se va face bine în România mă voi reîntoarce… Iată că au trecut 33 de ani şi tot în exil sunt. Printre străini!

 

Am făcut o escală de mai bine de un an la New York. Cu o viză turistică! Prelungită desigur. Am încercat să rămân în America dar a fost imposibil. Aveam deja, încă din România, ştampilată pe paşaport, o viză de rezindenta permanentă în Australia. Aşa că a trebuit să părăsesc cu durere în suflet Ţara Tuturor Posibilităţilor! Când am ajuns la Sydney nu mi-a plăcut de loc! (Acum îmi place! Asta rămâne între noi!!!) Era diferit de oraşul Marelui Măr (The Big Apple)! După două luni şi jumătate de la sosire am primit vestea de la tatăl meu că este bolnav şi că medicul i-a spus că nu mai are mult de trăit. Mi-am cumpărat urgent bilet de avion şi am zburat spre Europa, spre ţara de baştină, spre casă! Am ajuns la Amsterdam, unde m-am încărcat de bagage, cadouri şi alte lucruri necesare celor de acasă. Am plecat de-acolo cu trenul pe ruta Amsterdam – Episcopia Bihor, via Viena. După o zi şi o noapte de călătorie am ajuns la frontiera română. Aşteptam vameşii cu inima cât un purice. Au venit cei de la controlul paşapoartelor mai întâi.

– Băi, unde ţi-e viză de intrare în Republica Socialistă Romană? m-a întrebat un ofiţer în uniforma kaki?

– Care viza? Eu am paşaport românesc valid şi vreau să fac o vizită părinţilor mei.

Mi-a spus că nu am dreptul să intru în ţară şi că trebuie să mă reîntorc la Budapesta unde să încerc să obţin o viză de intrare de la Ambasada României de acolo. Mi-a ordonat să cobor din tren! Eu, „Nu şi nu!”. O tot dădeam cu drepturile omului, cu Declaraţia de la Helsinki, cu Carta ’77, cu libertatea de călătorie… formule învăţate în perioada de dezidenta românească din Bucureşti. Ofiţerul supărat, mi-a spus că o să intru în România când şi-o vedea el ceafa! N-a mai stat mult pe gânduri şi a scos capul pe fereastra vagonului chemând „armata” în ajutor!

– Caporal! Vino cu cei pe care îi ai în subordine şi evacuează urgent compartimentul de bagagele a acestui „domn” australian. Şi pe el desigur! Dacă se opune poţi să aplici şi forţa!.

– Da să trăiţi! a răspuns răcanul şi aşa a şi făcut. No more comments!

În cinci minute mă aflam într-o cameră a gării din Episcopia Bihor. Cu bagaje cu tot. Apoi au venit vameşii! „Ia să vedem nepoate, ce ai matale prin valize?”. Am deschis şi i-am lăsat să se uite. Au răvăşit totul! Au căutat peste tot, inclusiv prin pachetul de ţigări. Portmoneu, bani, hârtii, adrese (pe care şi le-au notat!). Unul dintre ei mi se părea că face pe şefu’. Probabil că era de la „secret service”. După vreo două ore m-au abandonat, lăsându-mă să îmi pun lucrurile la loc după vraiştea pe care o provocaseră. Apoi m-au încuiat în încăpere. Fără niciun scaun, doar cu o masă. Fără apă, fără mâncare. Mi-am petrecut toată noaptea moţăind pe valiză. Dimineaţa la ora 7:00 a venit un domn în civil. A deschis uşa, m-a privit în ochi şi mi-a zis: „Măi băiatule, vrei să intri în ţară, renunţi la paşaport. Nu renunţi, Budapesta scrie pe fruntea ta!”. Am ales varianta a doua! Budapesta şi fruntea! Eram supărat tare! Aceeaşi soldaţi m-au urcat în trenul accelerat care pleca de la Oradea la Budapesta. Fără bilet. I-am explicat, mai apoi, conductorului maghiar de ce nu am bilet. M-a lăsat în pace, zicându-mi că nu sunt singurul care a păţit aşa ceva. Peste câteva ore eram din nou la Budapesta. Am tras la un hotel în centru. În următoarea zi am ajuns primul la Ambasada Romană. Pe la şapte dimineaţa! Adresa: Thököly út nr. 72, 1146 Budapest. Biroul consular avea program cu publicul între orele 9-13. Am aşteptat mai bine de o oră, după 9:00, până să se deschidă ghişeul consular… de unde a apărut un cap cu părul creţ, brunet…

– Ce problemă aveţi? M-a întrebat acesta.

– Aş vrea o viză pentru a intra în România, i-am răspuns, plin de speranţe…

– Paşaportul vă rog!

Scot paşaportul şi i-l îmânez. Îl răsfoieşte cu mult zel, apoi se duce cu acesta într-o cameră din spate de unde revine după câteva minute bune.

– Tu n-ai dreptul să intri în România! Du-te la Sydney, la consulatul român de acolo. Ei să îţi dea viza… şi numai atunci poţi să intri…

– Dar să vedeţi… n-am ştiut! Tata e bolnav… Nu mai are mult!

– Ţi-am spus! Ce n-auzi bine!? La Sydney! Aici nu ai ce căuta…

– Vă rog frumos!

– Ieşi afară!…

Am plecat la hotel foarte necăjit. Era într-o vineri. Am dormit non-stop până duminca la prânz. Atunci am observat primele fire de păr alb ivite pe la tâmple. Am simţit că s-a rupt ceva în mine. Că nu mai eram tânăr… cu toate că aveam doar 35 de ani!

 

Luni dimineaţă am luat din nou drumul Ambasadei Române din Budapesta. Thököly út nr. 72. Aceaşi întârziere la deschiderea ghişeului consular. Acelaşi cap brunet, creţ şi răutăcios:

– Iar ai venit mă…!? Ieşi afară!

– Vă rog frumos să mă primiţi… Vă rog! Vă implor!

– Măi, dacă nu ieşi afară într-un minut chem paza de la poarta să te scoată pe brânci! ’nţeles? Uşcheala!

Am plecat din nou necăjit. Marţi dimineaţa la orele 9:00 eram din nou la datorie! Insistent! Flăcăul brunet cu părul creţ, rău-rău, negru de supărare, făcea spume la uşa ghişeului. I-am spus că nu plec! Punct! Vreau viză de intrare în ţara al cărui cetăţean sunt sau să vorbesc cu domnul ambasador.

– Tovarăşul ambasador, Victor Bolojan, nu are timp să vorbească cu o jigodie ca tine! Ieşi afară!

 

Pe Victor Bolojan, îl ştiam vag din Oradea. Era tatăl colegei mele de liceu, Victa Bolojan. A doua zi m-am prezentat direct la uşa ambasadei şi am cerut să vorbesc cu domnul ambasador. Fără niciun succes! Cerberii de la intrare, după ce mi-au văzut paşaportul, mi-au spus că „to’aşul” nu este în Ungaria… cu toate că mai târziu am văzut ieşind de-acolo o maşină neagră cu numere de CD, iar pe bancheta din spate un domn care semăna leit cu tatăl Victei! Aşa că, fără succes, am rămas în continuare pe post de bătător tot pe la uşile ghişeului consular. Timp de 50 de zile. Timp în care mi s-au terminat fondurile băneşti, iar perciunii mi s-au albit de tot. Dar sunt convins că i-am scos şi consulului un smoc de păr alb. Numele acestuia, însă, nu l-am aflat niciodată! Nici până în ziua de azi. Cu toate că am încercat! Se zice că era tot de prin Oradea de loc!

 

Desigur că după câteva zile de stat la hotel… al cărui tarif mă cam seca la buzunare, am încercat să fac economii şi m-am mutat la o „IBUSZ szoba”, o cameră cu chirie tip ONT la noi, situată pe lângă Gară de Vest (Nyugati PU). O perioadă sumbră din viaţa mea, pe care mi-o reamintesc cu durere în suflet, ori de câte ori trec prin Ungaria. După 50 de zile, de chin, am renunţat la lupta cu consulul şi m-am reîntors în Australia. Abia sosit, în ziua următoare, m-am prezentat la uşa consulatului român din Sydney. Consulul de pe atunci, domnul Nicolae Cristache m-a primit zâmbitor. Cred că ştia el ce trebuie să ştie! Mi-a spus foarte prietenos:

– Nu e nicio problemă cu intrarea dumitale în România. Îţi dau viza chiar acum… dar să nu faci cumva vreo prostie. Să nu cumva să vorbeşti ce nu trebuie…

– Acum nu mai am bani… pentru bilete de avion!

– Du-te la muncă şi când faci banii vino să îţi dau viza!

Peste câteva luni a murit tata. Îmi părea aşa de rău că nu am putut să-l mai văd odată! Peste puţin timp am făcut rost de banii de drum şi m-am prezentat la consului Cristache.

– Trebuie să cer o viză nouă de la Bucureşti!

– M-aţi spus că am deja aprobarea de viză pentru a intra în România.

– Aşa a fost atunci… Dar aceea a expirat. Acum trebuie cerută o viză nouă…

Am mai aşteptat 4 luni după care mi-a sosit viza mult dorită. Am ajuns acasă la Oradea cu inima strânsă. Pe peronul gării m-a întâmpinat o femeie plânsă, îmbătrânită, îmbrăcată în doliu. Era mama!

 

*

O voce mă trezeşte din somn: „Vă rog să îmi daţi paşapoarte sau cărţile de identitate! În curând vom ajunge la punctul de trecere a frontierei cu România!”. Era vocea şoferului de pe microbuzul companiei Rotexim. Mă trezesc de-a binelea! Simt o foame de zile mari în stomac! Nu am avut timp să mănânc nimic de la breakfastul cu chiflă din avion. Afară toarnă cu găleata şi este foarte frig pentru o asemenea perioadă a anulul. Suntem la început de septembrie. Altădată mai puteai merge la plajă… acum ploua şi bate vântul. Frig. Tare frig! Trecem frontiera fără probleme. Şi pe cea maghiara şi pe cea română. Alte vremuri! Peste o jumătate de oră şoferul mă lasa în faţa fostei case… a părinţilor mei! Nu mă aştepta nicunul din ei! Sunt de mult plecaţi pe alte tărâmuri… Dar mă aştepta tanti Anuţa! O doamnă care are grijă de casa mea. Sun la interfon, răspunde tăntica: „Vai de când te aştept, s-au răcit şi plăcintele deja!” Intru în curte şi apoi în casă. Mi se pare totul mai mic, mai vechi, mai bătrân… inclusiv tanti Anuţa! Este dată de 9 septembrie, luni, orele 17:40. Călătorisem până aici timp de 60 de ore. Desigur cu o escală de o zi la Singapore. Hapciu! Strănut la fel ca Eki finlandezul! M-oi fi pricopsit şi eu cu virusul kokkolian! Ceasul rău… Hapciu…

———————————————-

 (VA URMA)

 

UN PUTERNIC AVANPOST AL UZPR LA TÂRGU MUREŞ

Posted by Gabriela Petcu On January - 8 - 2014

UZPR-SIGLA-wb

     George ROCA prezintă:

La Târgu-Mureş, în zilele de 27-28 decembrie 2013, a avut loc una dintre cele mai consistente „îmbogăţiri” ale Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, prilejuită de cea de-a patra ediţie a Colocviilor Cuvântul liber – „Punţi de Lumină”. Preşedintele UZPR, ge, a înmânat legitimaţii următorilor jurnalişti târgmureşeni: Nicolae Băciuţ, părintele protopop Gheorghe Şincan, Răzvan Ducan, pr. Costel Neacşu, Vasile Victor Luca, Maria Alexandra Florea, Ioana Flavia Florea, Carmen Mihăescu, Nicolae Dan Cetină. Aceştia s-au adăugat „veteranilor” Mariana Cristescu (amfitrioana şi iniţiatoarea „Punţilor”), Lazăr Lădariu (redactorul-şef al cotidianului „Cuvântul Liber”), precum şi mai noului venit Nicolae Balint.

 

Tot în echipa (deja filială) Târgu-Mureş au intrat, cu această ocazie (la iniţiativa Marianei Cristescu), generalul Mircea Chelaru, fiul acestuia, jurnalistul sportiv Iulian Cătălin Chelaru, precum şi Maria Gheorghiu. Care nu este doar o reputată cantautoare, ci şi realizator de emisiuni la Radio România şi realizator Tv. Astfel, filiala Târgu-Mureş a UZPR devine cea mai puternică din Transilvania (şi a doua din România, după Bucureşti), atât prin număr, cât şi prin calitatea profesional-identitară a membrilor. În plus, Mariana Cristescu, în continuarea ideii de „Punţi de lumină” şi în spiritul consolidării românismului în Transilvania, a „recrutat”, în echipa sa, ziarişti din afara judeţului Mureş (Maria Gheorghiu, Mircea Chelaru, Iulian Cătălin Chelaru), aceştia făcând parte din filiala UZPR din Târgu-Mureş. Mariana Cristescu şi-a propus să extindă reţeaua filialei şi în afara ţării.

 

Cea de-a patra ediţie a Colocviilor Cuvântul liber – „Punţi de Lumină” a avut următorul program cultural:

  • ÎN PRIMA ZI (27      decembrie): prezentarea succintă a istoricului colocviilor (Mariana      Cristescu), scurt istoric al ASTREI şi semnalarea, de către Lazăr Lădariu,      a aniversării a 25 de ani de existenţă a cotidianului „Cuvântul liber”,      precum şi a apariţiei cărţii sale „Memorii – File de jurnal – Alocuţiuni      parlamentare – Confesiuni” (Editura NICO), un miniconcert folk al duetului      Enea şi Smaranda German din Reghin, vernisajul expoziţiei de icoane a      pictorului Marcel Naste, prezentarea volumului „Când ţânţarul devine      armăsar” al părintelui protopop Gheorghe Nicolae Şincan, prezentarea, de      către Mariana Cristescu şi colonelul Ion Petrescu, a cărţii „România      moluscă” a generalului Mircea Chelaru (Mariana Cristescu este, de altfel, şi      autoarea volumului „Generalul Mircea Chelaru” din seria „Destine      contemporane”), prezentarea cărţii „Oamenii monumentelor” şi a      trailer-ului filmului cu acelaşi nume, de către av. Nicolae Dan Cetină      (traducătorul cărţii), prelegerea „Eminescu, critic teatral” (Zeno Fodor),      precum şi lansarea cărţii „ACEŞTI NETRBNICI CARE NE CONDUC – Interviu cu      Mihai Eminescu”, piesă de teatru scrisă de Miron Manega şi apărută la      Editura NICO din Târgu- Mureş. Nicolae Băciuţ şi Miron Manega au      improvizat o punere în scenă, sub formă de teatru-lectură, a unui fragment      din această carte.

 

  • ÎN ZIUA A DOUA (28      decembrie): demonstraţie sportivă a fraţilor Andrei şi Tudor Coco, de la      Clubul  „Tornado” Târgu-Mureş (campioni taekwondo), lansarea revistei      „KINECO” a Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport a Universităţii      Ecologice din Bucureşti, tipărită la Târgu-Mureş, la editura Nico      (prezentată de Miron Manega, redactorul-şef), dizertaţiile despre      kinetoterapie ale prof. univ. dr. Voica Foişoreanu Guga şi prof. dr.      Kinetoterapie Denisa Popovici, lansarea volumului de „Interviuri sportive”      de Iulian Cătălin Chelaru, a volumelor de versuri „Intarsie pe suflet”      (Petre Curticăpean) şi „Trăind pur şi simplu” (Mircea Chelaru Adrian),      prelegerea „Acţiuni de influenţă, propagandă şi spionaj maghiar îndreptate      împotriva României, din perspectiva a trei specialişti din domeniul      intelligence: Larry Watts, Gl. (r.- S.R.I.) Aurel I. Rogojan şi Gl. (r. –      M.Ap.N.) Stan Petrescu” (Nicolae Balint), raportul sentimental al lui      Nicolae Băciuţ despre activitatea Editurii NICO şi a cărţilor apărute      aici, precum şi despre activitatea revistei „Vatra Veche” pe care o      coordonează, un alt discurs, al prof.univ.dr. Cornel Sigmirean, despre cărţile      apărute şi lansate la ediţia a patra a „Punţilor de Lumină”, comunicarea      colonelului Ion Petrescu intitulată „Comunitatea euro-atlantică, după      Vilnius”, prelegerea „Introducere în EMINESCIENTICĂ”, a generalului Mircea      Chelaru, şi concertul Mariei Gheorghiu, cu fragmente din proiectul ei scenic      „Sub Zodia Mariei” (concept, scenariu şi texte, Miron Manega).

 

A existat şi un moment special, în care preşedintele UZPR, Doru Dinu Glăvan, a ţinut un discurs despre Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România (direcţii şi perspective) şi a înmânat legitimaţiile noilor membri UZPR.

Cea de-a patra ediţie a Colocviilor „Punţi de Lumină” a confirmat, şi prin densitatea programului, forţa celei mai tinere şi mai dinamice filiale a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.

 

Efectul „Punţilor de Lumină” asupra culturii şi presei

 

Cotidianul CUVÂNTUL LIBER, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România (UZPR), Despărţământul Judeţean Mureş al Astrei, Revista „Vatra Veche” au organizat, în zilele de 27 şi 28 decembrie 2013, ediţia a IV-a a colocviilor Punți de Lumină – „Cuvântul liber”. O viziune inedită asupra unei lumi care este una a complementarităţilor necesare, multinaţionale, nicidecum a unor foste cetăţi imperiale, apărate de săbii medievale…

 

În sala „Tonitza”, a hotelului Continental, din Târgu-Mureş, invitaţii la colocviul menţionat au avut parte de ore succesive de reflecţie la condiţia umană, de ieri şi de azi, dar mai ales la cea naţională, din prezent şi de mâine.

 

Doamna de Fier a reuniunii, energica publicistă Mariana Cristescu, a reuşit transformarea unui eveniment aparent previzibil, într-unul în care s-a ales bobul de neghină, iluzia de certitudine, convingerea fermă de palida afirmare a unor convingeri puerile, fără viitor.

 

Partenerul de proiect al distinsei domniţe, tocmai nominalizate, a fost şi rămâne uluitorul personaj Lazăr Lădariu, care conduce redacţia cotidianului mureşean „Cuvântul liber”, cel legitimat de aniversarea anunţată, a unui sfert de veac, de existenţă liberă, în România postdecembristă.

 

Un ziar cu un tiraj comparabil cu cel al ediţiei tipărite a ziarului „Adevărul”. Dar care, în Târgu-Mureş, aşa cum am constatat personal, după un periplu pe la mai multe chioşcuri, din eleganta urbe, după ora 11.00 nu mai poate fi găsit şi cumpărat, timp în care alte publicaţii pot fi, şi a doua zi, la aceleaşi standuri de difuzare a presei editate în limbile română şi maghiară.

 

———————————–

George Roca

Rexlibris Media Group

Sydney, Australia

3 ianuarie 2014

JURNAL DE VACANŢĂ 2013 (5)

Posted by Gabriela Petcu On January - 5 - 2014

RG 4NOV2013 AGeorge ROCA

 

TOT PE DRUM, PE DRUM, PE DRUM, SPRE ŢARA LUI MOŞ CRĂCIUN

Zborul AY 082 al companiei Finnair pleacă în curând de la Terminal One al aeroportului Changi din Singapore. Data: 8 septembrie 2013. Timpul decolării: 23:35. Direcţia: Helsinki!

 

Iată-mă din nou în avion… de data aceasta un aparat Airbus A340-300. Finladenzii  decolează la timp. Fără nicio întârziere. Cred că pilotul are ceas elveţian! Afacerea companiei merge bine. Avionul e plin ochi! Toate scaunele ocupate. Eu mă aşez pe cel care îmi este destinat. D42. Tot pe culoar. Măcar am ieşire directă. Mă mai pot mişca, dezmorţi, din când în când. Mă aşteaptă un drum lung, de 12 ore. E bine să te mişti la fiecare 3-4 ore, să faci câteva exerciţii pentru a pune sângele în mişcare. Altfel poţi să faci DVT, o „tromboză a venelor adânci” (Deep Vein Thrombosis). Sângele se coagulează atunci când nu circula. Fenomenul apare de obicei în venele interioare ale muşchilor din partea de jos a picioarelor. Mai târziu aceste cheaguri se desprind şi pot crea embolii şi blocaje. De obicei cele care ajung la plămâni sunt mortale. Embolism pulmonar! Avertisment şi celor care stau cu orele nemişcaţi în faţa unui ecran de computer! Statisticile medicale spun că un individ dintr-o mie face DVT în fiecare an! Nu toţi mor, desigur! Unii ajung pe masa de operaţie… Atenţie! Nu e o joacă, sau o glumă!

 

Câte ceva despre avionul care mă duce spre Finlanda. Fabricat de compania Airbus, fiecare aparat de zbor este dotat cu tehnologie de vârf. Producătorul, Airbus Industrie, este un consorţiu european, cu sediul la Blagnac, o suburbie a oraşului francez Toulouse. Compania produce mai mult de jumătate din aeronavele comerciale tip jet (cu reacţie) din lume. Are 16 uzine şi hangare de asamblare în 4 ţări europene. 63.000 de angajaţi. Desigur că este mereu într-o acerbă competiţie cu faimoasele companii americane Boeing şi Lockhead Martin. Să nu uităm totuşi, ca cireaşă de pe tort în materie de construcţii de avioane supersonice pentru călători a fost faimosul aparat Concorde (1969-2003), produs de Aérospatiale-BAC Concorde. Un avion… tot european. De fapt cel mai minunat supersonic construit până în zilele noastre. Păcat că a sucombat!

 

Instalat comod într-un fotoliu din clasa economică, îmi trec prin minte cu repeziciune multe din informaţiile pe care citisem pe net despre această minunată fortăreaţa zburătoare în care mă aflam. Avionul A340 se construieşte în 4 variante: A340-200 (Capacitate: 261 de locuri. Independenţă de zbor: 12.400 km); A340-300 (capacitate: 300/440 de locuri. Independenţă de zbor: 13.700 km); A340-500 (capacitate: 282/375 de locuri. Independenţă de zbor: 16.700 km); A340-600 (capacitate: 359/475 locuri. Independenţă de zbor: 14.600 km). Compania aviatică Finnair a fost înfiinţată în 1923. Zboară spre mai mult de 65 de destinaţii din 30 de ţări! Are în dotare 67 de aparate de zbor de mare capacitate. Cu unul din acestea călătoream şi eu pe ruta Singapore-Helsinki. A340-300. Zbor intercontinental, fără escală. Durata: 12 ore. Fusuri orare survolate: 6. Distanţă între cele două puncte de zbor: 9.750 km.

 

Deci, după cum spuneam, avionul era plin ochi! O cohortă de finlandezi de vârsta a treia mă învăluie, mă înconjoară, aşezându-se pe scaunele învecinate. Simpatici, haioşi, îmbrăcaţi fistichiu. Bronzaţi, de fapt arşi de soare! Veseli şi guralivi. Chiar dacă unii erau cu bastoanele la îndemână sau se mişcau în poziţie mai aplecată. Îmi reamintesc de „miracolul” de la Băile Felix, de lângă Oradea, unde invazia bolnavilor din ţările nordice era (o mai fi oare!?) la modă în anii comunismului. Veneau la recuperare,  cu autocarul – în bastoane, cârje, cărucioare – batalioane de oameni bolnavi, care după câteva săptămâni de tratament se reîntorceau acasă pe picioarele lor!!! Vorbesc serios! Mărturie stă „Muzeul instrumentelor de umblat abandonate” de acolo. Posibil ca acum se îndreaptă spre destinaţii mai exotice, cu climă mai caldă, precum Asia de Sud-Est… Tailanda, Indonezia, Malaezia. Via Singapore. Acum se reveneau acasa, pe pămantul „frigurilor veşnice”. Veseli şi bine-dispuşi. Înseamnă că le-a priit al tropice. Foarte guralivi. În finlandeză, desigur! Copii mari! Parcă tot avionul era al lor… Unii încercau sa se aşeze câte doi pe acelaşi loc. Apoi argumente! Halima totală, ce mai! Până la urmă, ajutaţi de ghid şi de personalul de bord, s-au aşezat „cuminţi” la locurile care le erau destinate şi specificate pe talonul de zbor.

 

„Good evening passengers. This is your captain speaking. First I’d like to welcome everyone on Finnair Flight AY 082”. E vocea căpitanului. Ne anunţă că în curând vom decola şi că venit timpul să ne legăm centurile. Se face linişte. Avionul îşi turează motoarele. Peste câteva minute suntem în aer. Un miros de mâncare începe să gâdile papilele olfactive. Posibil ca bucătarii încălzesc bucatele undeva în burta avionului. Miroase apetisant. După o jumătate de oră, sus pe afişajul electronic, se dă semnalul că putem să ne desfacem centurile. Pe culoare apar cărucioare încărcate cu băuturi. Toţi pasagerii stau la locurile lor, în aşteptare. Stewardesele foarte amabile, numai un zâmbet, întreabă în engleză: „Soft drinks, coffee, tea, vines, beer, spirits…” Adică băuturi răcoritoare, cafea, ceai, vin, bere, spirtoase…  Fiecare ce doreşte. Totul gratuit, în afară de alcoolul tare. Aşa este regula pe cursele lor intercontinentale. Lumea comandă în moderaţie, în afară de finlandezi care încep iar chicotelile şi comedia. O dau pe tărie, comandând, aproape fiecare, seturi de sticluţe în miniatură cu vodcă, whisky, gin, rom…

 

Nu peste mult timp apar alte cărucioare, încărcate cu tăviţe cu mâncare acoperite cu folie de aluminiu. Cina. Mâncare caldă, gustoasă, la alegere: „Chicken pasta, or beef curry?” – adică „pui cu paste făinoase” sau „văcuţa cu sos de coriandru”. Am ales puiul. Mă săturasem la Singapore de atâtea mâncăruri asiatice. Lângă mine un un domn cu aspect matusalemic, tot finlandez, cu o barbă de juma’ de metru şi o beretă roşie pe cap, întreabă stewardesa ce meniu se serveşte la business class. „Aperitiv: file de somon afumat, asezonat cu icre roşii, apoi, muşchi de ren la grătar cu sufleu de cartofi şi sos vânătoresc, lăptuci cu vinegretă şi muguri de bambus… iar ca  desert…” îi răspunde automat tânără domniţă, o tailandeză tinerica, frumoasă foc, cu nişte ochii rotunzi şi mari. Veteranul e pus pe şotii! N-o mai lasă să termine, şi exclamă în gura mare în engleză… să audă toată lumea: „Muşchi de ren? Aoleo! Şi cine o să mai tragă sania lui Moş Crăciun?” Complici, cei din grupul finlandezilor râd cu hohote. Apoi repeta onomatopeic, la unison, de parcă ar fi dresaţi: „Ha, ha, ha! Ho, ho, ho!” imitându-l pe Moş Crăciun! Acum sunt super-bine-dispuşi! De fapt aproape toţi au în faţa câte o sticluţă cu tărie… goală. Sau două. Tuturor nordicilor le place să tragă la măsea! Poate pentru că e frig pe la ei, sau poate pentru că băutura e foarte scumpă.

 

După un timp se lăsă din nou liniştea. Se aud doar murmure… şi zgomotul tacâmurilor. După ce au terminat cină şi se adună resturile de pe măsuţele rabatabile, toţi finlandezii se scoală de parcă ar fi traşi cu cheia şi se aliniază la rând la toaletă. Cuminţi. Cu capul plecat, fără să scoată o vorbă. Aşteaptă, cinci, zece, cin’şpe minute la coadă, după care intră în cabină, stau câteva minute şi se reîntorc la locurile lor veseli şi satisfăcuţi de parcă ar fi cucerit Everestul. Se cuibăresc în fotoliile lor, închid ochii şi se mută în lumea viselor. Ceilalţi călători meşteresc pe la micile televizoare, încastrate în fotoliile din faţa lor. Dar, rând pe rând, abandonează privitul la ecran şi fac şi dânşii ce au făcut deştepţii de finlandezi! Adică trag pe dreapta. Şugubăţul meu vecin, Sami, că aşa a zis că îl cheamă, trotilat de licoarea lui Bachus, doarme dus… Motoarele avionului torc plăcut precum pisicile din jurul sobei. Singura, proteza moşului, scoate nişte sunete de parcă ar trece camionul pe o şosea pe care s-a aruncat antiderapant. Mă fac că îmi schimb poziţia şi îi trag „din greşeală” un ghiont uşor cu cotul. Imediat se întoarce într-o parte şi… tace! E dresat! Ştie el care e antidotul pentru poluare sonoră nazo-buco-faringiană. Acum doarme lin, scoţând din când în când câte un oftat laponic. Mi-e somn şi mie! Oare or fi băgat băgat finnairezii ceva de dormit în mâncare? Aşa fac deci şi eu, închid ochii şi mă scufund în mirajul lui Morfeu… La Singapore e ora 2:00 dimineaţa, iar la Sydney cu două ore mai puţin! Îmi găsesc o poziţie mai comodă şi mi se rupe filmul instantaneu. Somn uşor, vise plăcute…

 

Visez că sunt în capitala Laponiei, la Rovaniemi, aproape de Cercul Polar de Nord. Rovaniemi, oraşul lui Moş Crăciun. E frrriiiggg! Foarte frig. Mă aflu într-o sanie mică, trasă de şase câini husky siberieni conduşi de un malamut alascan. Vreau să ajung la Polul Nord. Mor de curiozitate să văd ce e pe acolo! Moşu’ mă mângâie pe spinare şi îmi urează drum bun. Săniuţa zboară spre nord. La un moment dat sunt asaltat de un stol de ţânţari enormi cam de mărimea unei vrăbii. Noroc că vitejii mei căţeluşi aleargă ca vântul. Ţânţarii bine hrăniţi, abia pot să zboare de grăsuţi ce sunt. Ne abandonează după o bucată bună de timp îndreptându-se către o turmă de reni care pastc smocuri de iarbă ivite din zăpadă. Ne oprim să ne tragem sufletul, la Aanaar, o aşezare situată într-o poiană dintr-o pădurice de pini. Văd o căsuţă suspendată pe nişte stâlpi asemănători cu picioarele de pui. Un fel de izbusca din poveştile ruseşti. Bat la poartă. Din casa îşi face apariţia un omuleţ cu corp mic şi capul mare. Seamănă cu un Moş Crăciun în miniatură. O barbă albă îi acoperă obrazul. O fi un gnom! O făptură pe care o crezusem că e doar imaginară. Dar acum văd că e adevărat! Viu, viuleţ! Deci există… nu numai în poveşti! Îl salut, mă salută. E îmbrăcat în nişte pantalonaşi lungi, mulaţi pe picior. În partea de sus poartă un cojocel de culoarea roşie. Pe cap are o tichie ciudată, tot roşie, de bebeluş parcă. Ciubotele au clopoţei şi sunt întoarse la vârf ca nişte sănii în miniatură. Pare tare nostim. Îmi vorbeşte într-o limbă pe care o înţeleg, dar nu pot să o definesc. O fi limba Saame? Limba Saamelaienilor. Seamănă mult cu limba ungurească pe care o cunosc. Cred că de aceea putem conversa! Ne mângâiem reciproc pe spate ca să ne încălzim. Şi astfel devenim prieteni. Intră în casă şi se reîntoarce cu un coşuleţ de nuiele în mânuţa. Înăuntru acestuia, douăsprezece perechi de ciorapi cu dungi, roşu şi alb, pe care mi-i face cadou! Păcat că sunt mici, ca pentru păpuşi. Nu pot să-l refuz. Îi dau şi eu un portmoneu din piele de cangur. Se bucura nespus, dându-mi de înţeles că nu a avut niciodată o geantă atât de frumoasă. Îmi iau rămas bun de la piticuţ. De la fereastra casei îmi fac cu mâna alţi gnomi. Copii, adulţi, fetiţe şi băieţi. Ce drăguţi sunt. O iau din loc şi nu peste mult timp ajung la Tromsø în Norvegia. Apoi dintr-o săritură la Alta, trecem Capul Nord şi zburăm ca vântul şi ca gândul spre Arhipelagul Spitsbergen, de unde o cotim spre pol cu cea mai mare viteză. Ajungem la punctul dorit, Polul Nord geografic, când în faţa saniei mele apare o gaură enormă în apa mării, un hău care ne înghite şi pe noi, adică pe mine, căţeluşii husky, malamutul şef şi sania. Dispărem într-un alt tărâm. Tărâmul din interiorul gol al Pământului. Agharta! Cerul e luminat doar de aurora boreală. O farfurie zburătoare îmi trece pe lângă ureche! Or fi aghartoizii buni sau răi cu pământenii!? Mă simt în nesiguranţă. De frică mă… trezesc. Uf ce vise, ce coşmar… Agarta! Tărâmul subteran… Lângă mine vecinul de scaun lucrează intens la distribuirea antiderapantului! Mi-e frig. Aerul condiţionat al avionului funcţionează la maximum. Iau din compartimentul de bagaje o pătură şi mă acopăr. Acum mi-e mai bine…

 

Stau pe gânduri şi îmi vine să râd! Ce imaginaţie ciudată! Ba nu… Îmi aduc aminte că în urmă cu câtva ani, eu şi cu băiatul meu, de 12 ani atunci, ne făcuserăm planul să ajungem la Polul Nord. Toate astea, după ce îi povestisem subiectul cărţii „The Hollow Earth” a doctorului Raymond W. Bernard. Literatura abundă de asemenea subiecte în care se descrie că Pământul e gol pe dinăuntru. Creduli sunt mulţi. De la preşedinţi americani la scriitori de valoare. De la declaraţiile norvegianului Olaf Jansen, la Prinţul Harry de Walles… cel dornic să viziteze gaura de la Polul Sud. De la Mircea Eliade, cu al său „Zalmoxis, zeul care a dispărut” până la contraamiralul american Richard E. Byrd care declarat în 1947 că, explorând ambii poli ai Pământului pe calea aerului, ar fi descoperit intrările în interiorul gol al Pământului… pe care l-a şi vizitat. Şi eu mă gândisem în naivitatea mea că trebuie să fie ceva „acolo”. Şi chiar dacă nu credeam 100%, ne-am fi ales cu o excursie frumoasă. Un salt de la antipod la antipod. Despre această enigmă se mai vorbeşte şi până în zilele noastre. Am văzut destul de recent, pe youtube un video cu titlul „Colecţia de hărţi Lazeia”, întocmit în anul 2001 de Horatio Valens şi Paul Veneti, unde pe parcursul a două ore sunt prezentate o serie de hărţi vechi ale regiunilor arctice din jurul Polului Nord, în care este descris în special un canion lung de 100 de mile, situat chiar în centrul Polului Nord, prin care râurile de acolo se varsă în interiorul Pământului printr-o deschizătură imensă.

 

Cucerirea nordului, de către mine şi băiatul meu, a fost făcută doar pe jumătate. Am  plecat de la Sydney, spre Europa plini de entuziasm. La Frankfurt am schimbat avionul şi am zburat la Helsinki! Era prin anul 2002. Am ajuns acolo pe 14 iulie, de ziua mea de naştere. După câteva zile am vrut să ne începem excursia. Până la Rovaniemi cu trenul, apoi de acolo cu autobuzul peste cercul Polar de Nord, până în Novegia la Tromsø, şi apoi la Alta, oraş de unde am fi zburat până la Svalbard, capitala arhipelagului Spitsbergen, iar de acolo pe un vapor comercial am fi plecat spre Polul Nord. Suna frumos şi atrăgător! Mai ales pentru doi australieni naivi… care nu prea ştiau cu ce mănâncă nordul. Dar, după informaţiile primite la faţa locului, adică la Helsinki, excursia de la Rovaniemi la Polul nord ar fi costat o avere. Iar condiţiile de transport şi cazare destul de precare. O cameră dublă la un hotel mediu costa câteva sute de dolari. Ba mai trebuie să plăteşti extra pentru a primi cearceafuri şi prosoape. Aşa mi-a comunicat un agent de turism finlandez. Tot el ne-a sfătuit să ne înarmăm cu câteva spray-uri contra ţânţarilor dar vrem să rămânem vii! Ne-a mai povestit o droaie istorioare reale, cică, despre gnomi, elfi şi trolii cei răi! Încerca totuşi, să ne convingă că nu aveam ce căuta la pol… că această misiune rămâne în sarcina exploratorilor profesionişti. Că nu există nicio Agharta! Că totul e doar o legendă… Oare această încercare de a ne convinge o fi făcut parte din teoria conspiraţiei! L-am ascultat totuşi şi am abandonat proiectul, spre necazul celui mic şi al meu, desigur. Ni s-a sugerat să ne continuăm excursia în partea sudică – mai blândă ca clima – a Penisulei Scandinave. I-am urmat sfatul şi nu ne-a părut rău mai apoi! Am văzut patru ţări minunate, Finlanda, Suedia, Norvegia şi Danemarca şi o mulţime de oraşe. Ne-am îmbătat de frumuseţea fiordurilor norvegiene şi de peisajele minunate întâlnite în cale. Uitasem să vă spun că ne cumpăraserăm din Australia un „Eurail Pass” care ne oferea posibilitatea ca timp de două săptămâni să călătorim fără nicio altă plată pe toate trenurile europene. Deci şi cele scandinave. În felul acesta ne mişcam uşor. Săream în primul tren şi o luam fără probleme de la Helsinki la Turku, de la Stockholm la Upsala, de la Oslo la Bergen, sau de la Gothenburg la Copenhaga, via Malmö. O excursie minunată! De neuitat! Aşa că nu este de condamnat – rog cititorii să mă scuze – că încă după atâţia ani mai visez la acele locuri şi desigur la o expediţie la Polul Nord. Cine ştie, poate o voi realiza odată…

 

Mă scol de pe fotoliu, ies pe culoar şi mă îndrept spre partea din spate a avionului. A venit vremea să-mi fac gimnastica antiembolică. Mă fixez în spaţiul liber dintre cele două toalete şi încep: „Unu-doi, Unu-doi… pe vârfuri, pe călcâie, genuflexiune, apoi iar  unu-doi… ş.a.m.d.” Trecem la exerciţii cu braţele… apoi iar „unu-doi… faceţi toţi la fel ca noi!”. Nu după mult timp am şi tovarăşi de fitness… mai tineri, mai în vârstă… Fiecare demonstrează ce ştie. Bine că nu avem muzică. Vă daţi seama ce s-ar fi întâmplat dacă am fi făcut Aerobics sau Zumba!!! Clătinam avionul şi cine ştie pe unde şi cum ajungeam la sol. Unii „gimnaşti” îşi rotesc capetele, alţii fac exerciţii de extensie, exerciţii izometrice… Mens sana… in corpore aero-sano! Se umple şi culoarul din spate. Dezmorţiţii încep să fie mai vioi şi mai bine-dispuşi. După o jumătate de oră toţi  membrii grupării sportive ne retragem încet-încet spre fotoliile noastre.

 

Deschid televizorul, caut un film, o comedie. Mă delectez cu „Police Academy – Citizens on patrol”. Producţie 1987! Veche, dar bună! Regia: Jim Drake. Distribuţia: Steve Guttenberg, Bubba Smith, Michael Winslow, Bobcat Goldthwait, Tim Kazurinsky, G.W. Bailey… şi alţii. Cei mai comici mi se par personagele Zed şi Sweetchuck (Goldthwait şi Kazurinsky). De milioane! Un nou cuplu gen Stan şi Bran!? Mor după ei… Mă simt atât de bine, vesel, mulţumit. După ce se termină filmul mai dau o fugă la revigorarea circulaţiei sanguine. „Unu-doi, unu-doi, faceţi toţi la fel ca noi…” Apoi rog stewardesa să îmi ofere un pahar de vin alb şi o apă minerală. Îmi fac un şpriţ, spre uimirea acestei, dându-mi seama că tailandezii nu au ajuns încă la epoca şpriţului, adică să mixeze apă cu vinul. Nu după mult timp mi se face din nou somn. Mă acopăr cu pătura, închid ochii şi adorm, fără vise de data aceasta. Nu sanie, nu poli, nu moşi crăciuni, nu ţânţari barosani… Doar blank! Somn profund.

 

După mai multe ore, mă trezesc simţind în nări un miros plăcut de mâncare. Deschid ochii şi văd avionul luminat al giorno. Mulţi pasagerii se vânzolesc pe culoare. Personalul de la bord împarte sticluţe cu apă plată. Rece-rece! Apoi urmează din nou cărucioarele cu mâncare. Breakfast time! Adică timpul micului dejun. În nişte tăviţe de aluminiu ni se oferă o omletă, cârnăciori, ciuperci, spanac. Plus un iaurt cu căpşuni. Într-un recipient separat, desigur! Apoi sucuri, apă, ceai sau cafea. „Coffee or tea!?” mă întreabă duduia cu ochi rotunzi. „Cofee please!”. Simt o mulţumire trupească şi sufletească. E bine să fii turist, călător… Mai ales că mă aşteaptă atâtea surprize plăcute pe continentul european. Oare!?

 

Lumea se aşează din nou la rând la uşile toaletelor. Unii răbdători, alţii, cu urgente, mai neastâmpăraţi… Nu după mult timp un mesaj al „your captain speaking” ne anunţă că vom ateriza la Helsinki în aproximativ o oră. Ok! Am mai realizat un segment din excursia mea. Nu mă simt obosit. Nu după mult timp ni se comunica să ne punem centurile. Aşteptam cu toţii cuminţi aterizarea. Acesta este lină… Posibil că piloţii fiind de-ai casei au mare experienţă cu pistele de aici. „Wellcome to Helsinki-Vantaa Airoport”, se aude în difuzoare, „…the outside temperature îs 7 degree Celsius!” Mă uit la ceas. Cele 12 ore de zbor au trecut ca prin minune. Este ora 6:35, ora Helsinki. La Singapore este 11:35 după amiază. La Sydney 13:35 – în aceeaşi zi. Cam frig… Îmi scot din bagajul de mână un pulovăr şi mă îndrept spre ieşirea din avion. „Kiitos, silti mukavaa matkaa!” (Mulţumim, călătorie plăcută în continuare!) îmi spun membrii personalului de la bord aliniaţi lângă ieşire. Cu toţii numai un zâmbet, proaspeţi, cu uniformele într-o condiţie impecabilă… de parcă nu ar fi tras la galere în ultimele 12 ore!   „Kiitos!” le răspund, la rândul meu, tot în finlandeză, graţie… „Google translate”!  Valijoarele pe rotile fac un zgomot plăcut pe duşumeaua acordeonului de trecere de la avion spre clădirea aeroportului. Toţi se îndreaptă grăbiţi spre destinaţiile lor. Unii coboară la Helsinki, precum guralivii mei colegi avion, alţii sunt în căutarea sălii de transfer de unde vor pleca spre alte locuri din Europa sau din lume. Printre aceştia, ultimii, fac parte şi eu! Voi sta în tranzit pe aeroportul Vantaa aproximativ 3 ore. Apoi voi lua avionul spre Budapesta…

———————————————-

 (VA URMA)

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors