Binomul educație-autoeducație

Posted by Stefan Strajer On October - 23 - 2012

Binomul educație-autoeducație

 

George Petrovai

 

            Este mai mult decât evident că, din totdeauna, orice societate civilizată și ferm angajată pe calea progresului spiritual și material, așează la temelia giganticei sale construcții binomul educație-autoeducație. Căci care om cu scaun la cap își va construi casa pe un teren mlăștinos sau nisipos, dar fără a acorda fundamentului atenția necesară?

            Tot astfel, conducătorii popoarelor mai expuse decât altele la capriciile și vitregiile destinului după unii, ale istoriei după cei mai mulți (bunăoară așa ca poporul român), ar trebui să fie preocupați până la obsesie de făurirea unei baze statale deodată trainică și suplă, care în scurt timp să se constituie într-o adevărată rampă de lansare a țării și poporului respectiv în universalitate, ceea ce pentru sărmana istorie umană este totuna cu eternitatea.

            Dar câți dintre românii zilelor noastre se simt îndreptățiți să afirme că sunt mulțumiți de ceea ce se întâmplă pe meleagurile mioritice și că aleșii lor postdecembriștri măcar s-au străduit să-și ducă la îndeplinire promisiunile demagogice, promisiuni cu ajutorul cărora s-au văzut cu sacii plini de voturi mai  mult sau mai puțin murdare în căruța puterii, după care se pun temeinic pe căpătuiala lor și a clanului ce i-a fătat, când este lesne vizibil pentru oricine că România de azi ar fi o adevărată gură de rai dacă acești avortoni ar face pentru grosul alegătorilor doar o fărâmă din ceea ce realizează pentru ei și ai lor?!

            Cei mai nemulțumiți se arată a fi ipochimenii de teapa lui Dan Diaconescu și Gigi Becali, care – iată – taie și spânzură în politica românească tot perorând și visând la o Românie prosperă și fără ciocoi, adică o Românie care, după o exemplară manelizare prin contribuția a aproape tot ce mișcă-n țara asta, astăzi – prin nerușinare, impostură și o trufașă incultură – se vede stăruitor îndrumată pe calea largă a becalizării.

            Și, mă rog, de ce s-ar rușina doar aceste două chipoase personaje mai sus pomenite (Dan Diaconescu pentru măreția imposturii sale, Jiji Becali pentru sărăcia sa spirituală, adânc îngropată în purcoiul de bani dobândiți pe căi hipersuspecte), când de fapt asta-i starea naturelă, vorba lui Caragiale, din profund ticăloșita politică a României postdecembriste, cu o Uniune Social-Liberală (USL) atât de încrezătoare în steaua sa parlamentară după alegerile din decembrie 2012 (acum după ce steaua îmbătrânită în bădărănii a lui Jiji a fost atrasă în jenanta constelație politică a Partidului Liberal), încât nici măcar nu s-a sinchisit că sfidează sărăcia grosului românilor prin opulența (ca număr de participanți și bani mătrășiți, nicidecum valoric) la care s-a dedat mai zilele trecute pe Național Arena pentru a-și prezenta cu surle și trâmbițe candidații la parlamentare, un spectacol cu adevărat demn de monstruoșii săi predecesori din iepoca ceaușistă.

            Iar pe fondul unei atari admirabile continuități în gândire, năravuri și deprinderi, nu cred că mai poate mira pe cineva regretul a tot mai mulți români după imaginea edulcorată a comunismului antedecembrist și cu siguranță nu va surprinde pe nimeni renașterea unui partid de cea mai pură orientare bolșevică…

*

            Este bine de precizat că rezultatele binomului educație-autoeducație nu vor întârzia să se concretizeze în comportamentul cetățenilor și, pe ansamblu, într-un grad tot mai înalt și mai rafinat de civilizare a societății respective, doar atunci când cele două componente vor fi aplicate neîntrerupt și corect.

            Firește, luat cronologic, prima la rând vine educația, căci ea i se transmite copilului prin limbaj, sentimente și exemple, deodată cu laptele supt de la mama lui. De unde marele adevăr cuprins în sintagma limba maternă (mama este aceea care-i comunică și deslușește copilului înțelesul noțiunilor de bază, astfel dezvoltându-i apetitul pentru lărgirea necontenită a orizontului moral-spiritual, implicit al celui existențial), precum și adevărul cuprins în zicerea cei șapte ani de-acasă.

            Dar cum progresul în lumea asta se învederează în respingerea cu dispreț a tradițiilor și în impermanența gusturilor, iată că familia a fost deposedată de aura sa sacră din urmă cu, să zicem, un secol (locul ei fiind în bună măsură ocupat ba de conviețuirea în concubinaj, ba de împerecherile între partenerii de același sex), timp în care sintagmele aferente se golesc încet-încet de conținutul lor religios și de sensul tradițional.

            Și n-are cum să fie altminteri, atâta timp cât omul zilelor noastre își sacrifică (conștient ori inconștient?) împlinirea moral-spirituală prin familie și urmași, de dragul plăcerii comode și egoiste.

            Consecința acestei stări de lucruri, deodată anticreștină (prin ignorarea celebrului îndemn biblic Crescite et multiplicamini – Creșteți și vă înmulțiți) și împotriva firii (prin legalizarea în tot mai multe țări a căsătoriilor între homosexuali și lesbiene), a dus la o alarmantă îmbătrânire a populației globului, cu deosebire în țările cele mai prospere ale lumii.

            Vine apoi la rând educația prin școală. Dar, cu toate că în multe școli din România postdecembristă se predă religia, această foarte importantă verigă a educației tinerilor, respectiv a pregătirii lor temeinice pentru viață, este din ce în ce mai fragilă.

            Din următoarele motive:

            1)Părinții ori lucrează în străinătate, ori sunt ocupați până peste cap să câștige cât mai mult ca să le facă odraslelor toate hatârurile, așa că aceștia fie că nu sunt supravegheați de nimeni din afara școlii, situație ideală pentru ca cei mai mulți dintre copiii în cauză să dea uitării bunul-simț și ascultarea, fie că sunt lăsați în precara grijă a unor rude (de regulă bunicii), care de la bun început se dovedesc o pradă ușoară pentru tendințele de emancipare ale tinerilor dedați plăcerilor și distracțiilor.

            2)În cazul celor mai mulți copii și adolescenți este de semnalat influența nocivă exercitată asupra lor ba de televizor și internet, ba de generozitatea nechibzuită a părinților cu dare de mână, generozitate concretizată în bani peșin, bijuterii, mașină și tot mai multe libertăți neîngrădite de obligații. Și încă ceva. Tinerii din România de azi au atât de puține modele onorabile printre concetățenii cu niscaiva ștaif și influență (doar politicieni mincinoși și corupți, ce-și afișează mutrele odioase pe toate canalele de televiziune, doar vampe cu ifose de vedete, respectiv milionari de carton, încă neluați la întrebări pentru megapotlogăriile săvârșite), încât nici nu-i de mirare că aceștia ajung să disprețuiască școala, normele morale, dascălii, părinții și cam tot ce-i românesc, luându-și ca modele de urmat anumite personaje dubioase descoperite pe internet, în filme (cel mai adesea americane) sau în reviste aculturale, reviste ce nu prididesc să aducă elogii bogăției și succesului și care, în general, cu bună știință omit să menționeze prețul plătit pentru dobândirea acestor mult jinduite bunuri.

            3)Manualele școlare sunt atât de neinspirat alcătuite, încât devin descurajante deopotrivă pentru elevi și educatori. Consecința acestui fapt este mai mult decât îngrijorătoare pentru viitorul românilor: Elevii și studenții nu numai că nu citesc nimic înafara programei, dar nu-și citesc nici măcar manualele, respectiv cursurile, ci – sfătuiți și îndemnați chiar de profesori – s-au obișnuit să ia totul de-a gata și fără pic de discernământ de pe omniscientul internet!

            4)Eficiența educației școlare și universitare este în directă și inseparabilă legătură cu autoritatea profesională și morală a dascălilor. Căci dascălii sunt aceia care prin lumina chemării și rigoarea dăruirii se pot constitui în modele vrednice de urmat de către discipoli, după cum tot ei în primul rând pot contribui la sporirea prestigiului școlii unde-și desfășoară activitatea, implicit la întărirea încrederii în învățământul românesc și la propagarea faimei sale peste hotare. Numai că distanța dintre realitatea lui ”este” și potențialitatea lui ”ar putea fi”, te duce de îndată cu gândul la aceea dintre cer și pământ. Căci universitățile românești postdecembriste, cu deosebire cele particulare, sunt cu adevărat ceea ce sunt, nicidecum ceea ce ar trebui să fie. Adică, niște foarte profitabile fabrici de diplome, în care cursanții-clienți sunt serviți prompt de așa-zișii dascăli universitari cu tot ce le poftește inima (patalamale, titluri, ranguri universitare), cu condiția ca ei (clienții) să-și achite la timp toate taxele la vedere și încă multe altele la nevedere, astfel ca să se poată adeveri întocmai trista cugetare a unui student: ”Universitățile românești de azi nu sunt pentru studenți, ci pentru profesori”!

            Acesta fiind mediul universitar postdecembrist, din care noțiunile de studiu și student aproape că au dispărut (locul lor este în prezent ocupat de atributele descurcărețului ajuns cursant-client), iată de ce plagiatul și furtul intelectual s-au convertit în fapte cotidiene care doar mai deranjează oleacă pe ici-pe colo, dar fără a izbuti să-i rușineze pe cei în cauză (vezi grosolanul și neclintitul plagiat al lui Victor Ponta) și, desigur, fără să-i descurajeze câtuși de puțin pe cei ce vor să se ridice pe aceleași neonorabile căi, iată-i, de asemenea, pe profesorii de gimnaziu și liceu (produsele acestor universități) copiind pe rupte la examene și – în mod firesc – pe elevi urmând cu sârg exemplul dascălilor, adică fofilându-se și furând ca-n codru.

            Căci – ne spune academicianul Solomon Marcus într-o emisiune – dacă s-ar lăsa în seama cunoștințelor acumulate, cei mai mulți dintre elevi n-ar putea să precizeze cine a fost Stalin – fundaș sau centru înaintaș la o echipă de fotbal din Rusia!

            Nici educația socială sau, după caz, cea profesională nu-i cu nimic mai brează, atâta timp cât în România de azi profesiile oneste nu se bucură de căutare (de florile mărului se spune că cine muncește n-are timp de făcut bani?!) și atâta timp cât instituțiile statului (fie că-i vorba de familie sau biserică, fie de președinție, parlament sau guvern) sunt privite de tot mai mulți români cu o neîncredere ce pendulează între dispreț fățiș și acuzații extrem de grave.

            Ei bine, rolul autoeducației se învederează cel mai pregnant taman în atari momente de supremă lehamite. Căci ea nu numai că-i o însoțitoare permanentă a educației, încurajând-o și completând-o de la primii fiori ai conștienței de sine (direcția de acțiune a educației este din exterior înspre individ, pe când autoeducația acționează în interiorul individului, dinspre conștient către mai puțin conștient – subconștient și inconștient), dar – fiind liber asumată, respectiv autoimpusă – ea își perfecționează necontenit cele două însușiri indispensabile pentru un filtru spiritual – autocontrolul și autocenzura.

            Iar celebrul autodidact Hermann Hesse, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1946, face dovada vie cum că autoeducația nu-i nicidecum o găselniță sau o simplă noțiune…

 

            Sighetul Marmației,                                                            George PETROVAI

                20 oct. 2012

 

Pontius Pilatus – George Petrovai

Posted by Gabriela Petcu On August - 30 - 2012

 

Poem dramatic

 

Întreaga acţiune se petrece în atriumul (curtea interioară) din imensul palat al lui Pontius Pilatus, procuratorul Iudeii. Ca în toate marile case romane, în mijlocul atriumului susură un splendid havuz, iar jur-împrejurul său se întinde porticul acoperit, loc amenajat nu doar pentru destindere şi odihnă atunci când căldura devine sufocantă, ci şi pentru desfăşurarea activităţilor specifice cancelariei celui mai important demnitar roman din zonă: consfătuiri, audienţe, punerea rezoluţiilor, alcătuirea rapoartelor şi a răspunsurilor la adrese.

Deşi e dimineaţă devreme şi soarele de-abia s-a avântat pe bolta sticloasă a cerului, deja aerul a devenit irespirabil, semn neîndoielnic că vine furtuna.

Deocamdată, înveşmântat în togă albă, cu căptuşeală sângerie, procuratorul se plimbă gânditor pe aleile ireproşabil întreţinute din preajma havuzului, savurând prin toţi porii aerul înviorat de stropii apei cântătoare şi jucăuşă. Trupul ciolănos, înalt şi drept este al unui militar de carieră, care circa jumătate din cei peste 60 de ani şi i-a petrecut pe câmpurile de luptă. Iar capul este al unui roman autoritar, obişnuit să poruncească, de la fruntea înaltă şi ridată, ce face corp comun cu chelia amplă, până la gura cu buze subţiri (semn al răutăţii şi perfidiei) şi mai departe la bărbia puternică (semn fără tăgadă al voinţei şi perseverenţei).

 

Pilat:

(aparte)

Cu ce răsplată m-am ales

că zeci de ani am fost sub arme,

ca Roma şi-ale sale norme

să-nsemne-n lume un succes?

 

Am fost numit procurator

în ţara asta de coşmar,

unde chiar soarele se-ncinge

cu o furie de barbar,

 

când locul meu era alături

de-acest Tiberiu împărat,

pe care cu curaj destoinic

l-am apărat şi îndrumat

 

să-ntoarcă soarta unor lupte

considerate ca pierdute,

astfel ca faima-i de strateg

cu cea de om să se confrunte.

 

(Căci ştiu atâtea din trecutul

acestui ins degenerat,

încât ce-n taină se şopteşte,

fărâmă-i dintr-un scelerat…)

 

Dar, cum a fost şi va mai fi,

amicii-n spate m-au lucrat,

iar împăratul nostru drept,

decretu-n grabă l-a semnat…

 

Venind aici cu fierea-n clocot

la tot ce ţine de evrei,

nu-i de mirare că le-am copt-o

în lucruri sacre pentru ei,

 

precum ofensa cu plimbatul

stindardelor imperiale

în tot oraşul şi-n pofida

protestelor sacerdotale,

 

ori întâmplarea drăgălaşă

cu apeductul şi-a lui plată

din banii Templului, ciupiţi

de la o gloată-ndoctrinată…

 

Cu toate astea, fui vestit

că însuşi Ana, Preot Mare,

urmează să mă viziteze

pentru ceva făr’ de-amânare,

 

povestea cu acel profet

ce-n mozaism s-a opintit,

fapt pentru care, zor-nevoie,

Sinedriul îl vrea răstignit.

 

De parcă eu, nobil roman,

mai mare peste regi locali,

aş fi vreodată înclinat

s-aprob nişte evrei venali.

 

Nu ştiu exact cine-i profetul

şi nici cu ce-i mai vinovat

ca miile de inspiraţi

ce ţara bat în lung şi-n lat.

 

Dar pentru că i-a pus pe jar

cu mic, cu mare pe rabini,

voi fi cu El şi-o să mă lupt

cu şeful haitei de haini.

 

Se opreşte când o vede pe soţia lui Procula

că se apropie de el în mare grabă.

 

Procula:

(foarte agitată)

O, soţul meu, ce bine-mi pare

că singur eşti şi relaxat!

Permite-mi, dar, să-ţi spun pricina

ce m-a-ndemnat ca să te cat.

 

Pilat:

O bucurie-i pentru mine

prezenţa ta de dimineaţă!

Mă miră graba-ţi, dar te-ascult

cum drag mi-a fost întreaga viaţă…

 

Procula:

(cu patos)

Balsam divin pentru inimă-mi

e vorba ta meşteşugită,

dup-acel vis de astă-noapte

revelator ca o ursită.

 

Părea că m-am pierdut pe veci

într-un lugubru labirint,

ce-apocalipsu-l contura

cu-ocheadele luminii de argint.

 

Şi, negăsind o cale de scăpare,

spre nebunie groaza mă-mpingea,

când – ce minune! – vocea auzită

s-a dovedit a fi salvarea mea.

 

Căci vocea caldă ca o mângâiere,

din haos la liman m-a scos –

un coridor al liniştii supreme,

unde şi timp, şi spaţiu sunt pe dos.

 

Mi-e imposibil să-ţi explic

senzaţiile încercate

în clipe fără de egal

ce-n timp real sunt peste poate:

 

simţeam cum pacea se preschimbă

în fericirea mult visată

şi îmi doream să nu mă-ntorc

în lumea asta niciodată…

 

Plimbându-mă cu încântare

pe-acel traseu de paradis,

pe un perete am zărit

ceva frapant chiar după vis;

 

un peşte desenat în grabă

de-o mână nu prea iscusită,

dovadă clară că altceva,

nu arta-i ţinta urmărită.

Preocupată obsesiv

de visul meu cu peştişorul,

m-am deşteptat cu noaptea-n cap

ca să dezleg întreg misterul,

 

şi-n grabă l-am chemat la mine

pe grădinarul Ieremia,

cel care deja aderase

la crezul lui Iisus Mesia,

 

ca să m-ajute. El mi-a spus

când relatare-am terminat:

„Sunt onorat, ilustră doamnă,

că neuitării m-aţi redat.

 

Cât despre-acel desen, să ştiţi

că-i un simbol uluitor –

întâi semnifică botezul,

apoi pe-al nost Mântuitor.

 

Căci peşte-i ICHTHYS în greceşte

– un acrostih sculptat în fier –

ce seva-şi ia din Iesus Christos,

dar şi din Theou Yios Soter.

 

Iar prin traducere obţinem

esenţa lui Hristos Iisus,

în ipostaza Lui de Uns,

ca şi de Fiu trimis de sus”.

 

Niţel stingherită de cele spuse aproape pe nerăsuflate,

Procula se opreşte şi oftează. Apoi, mai înainte ca Pilat să poată interveni,

ea îl priveşte drept în ochi şi continuă cu hotărâre:

 

Aceste lucruri, dragul meu,

îmi par atât de însemnate,

încât de El, pe-ai noştri zei

nemărginitul îi desparte.

 

De-aceea, rogu-te fierbinte,

de morţii preoţii-L vor da,

să faci tot ce-ţi va sta-n putinţă

ca legea să învingă ura.

 

Nu-i drept să fie omorât

un om pentru credinţa lui,

prin ticăloasa lucrătură

cu indignarea vulgului!

 

Pilat:

(privind-o cu admiraţie)

Nu-ţi face griji, divina mea,

că legea poate fi trucată!

Ea-i una, pentru toţi aceeaşi

şi-i vie doar de-i aplicată…

 

Rămân uimit de zelul tău

în slujba noii rătăciri,

de parc-aici n-ar prisosi

cele mai stranii născociri.

 

Din două, una: dacă-i zeu,

Iisus de moarte-i ocolit,

iar dacă-i om, nu văd de ce

să fie îndumnezeit.

 

Oricum, pe pace tu să fii

cu antirabinismul meu,

care m-obligă să m-opun

chiar de n-aş şti de oful tău.

 

Procula îi mulţumeşte şi pleacă, iar Pilat, deja obosit

după plimbare şi discuţie se aşează cu un geamăt pe scaunul-pat

din portic.

De-acolo, cu încântare şi invidie, minute în şir el umăreşte

zborul planat şi rotitor al unui vultur.

Dar soldatul de gardă intră şi-l anunţă că Ana, marele Preot,

împreună cu Caiafa, ginerele său, aşteaptă să fie primiţi.

Îi primeşte de-abia catadicsind să se ridice în capul oaselor

şi-i invită să şadă mai departe de el, după ce le-a cercetat cu scârbă

şi dispreţ îmbrăcămintea bogată şi bărbile încâlcite.

 

Pilat:

(cu semeţie, după schimbul de saluturi)

Nu m-aşteptam, distinşi evrei,

să ne vedem aşa degrabă.

Ce treburi v-au silit la drum

pe zăpuşeala asta oarbă?

 

Ana:

(vizibil deranjat de primire şi de apelativul întrebuinţat)

Cum ştii prea bine, hegemon,

suntem trimişi de Tribunal,

ca să aflăm ce-ai hotărât

în cazul unui ins banal,

 

acel profet fals şi dement

ce tulbură şi-aţâţă gloata

şi care pentru noi e demn

pe cruce să-şi încheie soarta.

 

Suntem grăbiţi? Cum să nu fim,

dacă e vineri, iar sabatul

începe-ndată la apus,

când noi ne-oprim cu robotitul?!

 

Pilat:

(cu autoritate)

Verdictul meu îl veţi afla

doar după ce voi cerceta

pe îndelete-nvinuitul,

ca legea să-şi spună cuvântul!

 

Cei doi ies. Îndată după aceea este introdus arestatul:

un tânăr înalt, slab şi cu nişte ochi albaştri,

surprinzător de blânzi pentru starea în care el a fost adus

de furia mulţimii – faţa învineţită, mâinile însângerate,

iar chitonul rupt şi murdar.

 

Pilat:

(priveşte îndelung şi cu un început de simpatie pe arestat,

îndeosebi după ce-şi dă seama că de la intrarea acestuia,

ca prin farmec i-a incetat sâcâitoarea durere de cap)

Acuma, arestat, să-mi dai

detalii despre viaţa Ta,

că poate cu puţin noroc

de cruce Te-oi îndepărta.

 

Iisus:

(cu adorabilă seninătate)

Nu sunt surprins de ce aud,

că moartea preoţii Mi-o vor,

deşi Eu rău nu am făcut

chiar nevorbind pe limba lor.

 

Ba şi mai mult, ea-i necesară

pentru-a Scripturilor plinire,

făcând astfel dovada vie

că Adevăru-i veşnic prin jertfire.

 

Pilat:

(cu ironie)

Cum adevăru-i pentru omenire

o taină-ntruchipată-n ţel,

sunt curios pe unde se ascunde

şi cum putem să dăm de el…

 

Iisus:

Cu-Aristotel eşti de acord

că-ntregul partea o premerge?

(Pilat încuviinţează din cap)

Aşijderi Tatăl este Totul,

iar omul din Întreg decurge.

 

Distincţia fiind făcută,

e lesne-acum de priceput

că Dumnezeu e Adevărul,

surprins prin crez şi cunoscut.

 

De-aceea Tatăl M-a trimis

în astă lume răului robită –

ca omului să-i fiu chezaş

că viaţa-n dragoste-i nepreţuită.

 

Pilat:

Deşi îmi pari la minte-ntreg,

nu cred că pot să Te-nţeleg:

să fii un Om dumnezeit,

ori Dumnezeu Om devenit?!…

 

După discuţia avută,

m-am lămurit cam care-i baiul:

de când doctrina Ţi-o propagi,

rabinii-şi tem punga şi traiul!

 

Tu vrei ca răul să-l învingi

printr-o iubire necurmată;

pe ei iubirea-i alarmează,

căci răul este al lor tată.

 

Dar legea noastră indulgentă

cu-acele crezuri nenocive

pentru statala siguranţă,

nu vede-n cazul Tău motive

 

de iminentă arestare

sfârşită prin crucificare;

poţi fi cel mult întemniţat

ca vagabond înveterat…

 

Iisus:

Eşti generos, ilustre hegemon,

c-o soartă mai demult prezisă –

Mi-e dat să mor şi-apoi să-nvii

probă că moarte-a fost învinsă.

 

Pilat:

Să înţeleg că Tu înclini

spre-a prevestirii împlinire

şi că de moarte nu Te temi

cu-a Ta supraumană fire?

 

Iisus:

Ca Fiu al Celui ce-i etern,

sunt izbăvit de-a morţii teamă;

dar ea-şi afirmă hărnicia

prin ipostaza mea umană.

 

Pilat:

Te poţi întoarce în arest,

consider cercetarea încheiată!

 

Iisus:

(murmură în timp ce este scos de gardă)

Suntem extreme-n veci unite

de jocul sorţii revelată…

 

De cum iese arestatul, durerile de cap ale procuratorului reîncep,

aşa că el dă ordin să nu fie deranjat de nimeni.

 

Pilat:

(cu mâinile la tâmple)

O, zei, ce crunt mă pedepsiţi

pentru puţina mea credinţă!

Durerile au re-nceput

şi nici curaj, nici iscusinţă

 

n-am îndeajuns ca să decid

în cazul lui Iisus prorocul –

aleg dreptatea să o apăr,

ori preoţimii îi fac jocul?

 

(Când a virtuţii râvnă se porneşte,

zeiasca influenţă-i în declin,

iar sufletu-mbibat cu-nvăţătură

de îndoieli trufaşe-i arhiplin…)

 

Nu de sofisme-i trebuinţă

în astă chestiune delicată,

capabilă să schimbe lumea

cum nimeni n-a făcut-o niciodată.

 

De vreau ca peste ani şi ani

să nu fiu laşul cel mai mare,

am datoria-n public să afirm

c-acest verdict e-o crimă-ngrozitoare.

 

Dar iarăşi zic, nu-i inutil,

ba chiar curată nebunie,

să mă opun unei voinţe

totuna cu ce-i dat să fie,

 

când Însuşi El a afirmat

c-o resemnare neumană,

că faptele de azi nutrite-s

de sânul plin al sorţii mamă?

 

Am încercat şi alteori

să mă impun prin foc şi pară

şi m-am ales cu eticheta

că sunt mai crud decât o fiară.

 

De data asta vreau să ies

din confruntarea următoare

basma curată orice-ar fi,

chiar dac-aş şti că lumea moare.

 

Intră Ana şi Caiafa,

care au aşteptat cu nerăbdare crescândă să fie primiţi.

 

Ana:

(ţâfnos şi fără a mai aştepta ca Pilat să-i dea cuvântul)

Cu nerăbdare, hegemon,

vrem s-auzim c-ai confirmat

sentinţa dată de Sinedriu,

ca să sfârşim ce-am demarat.

 

Pilat:

(ironic)

Eşti, venerabile, convins

c-aşa-i corect să procedez,

chiar dacă bietului profet

legal n-am ce să-I reproşez?

 

Caiafa:

(foarte iritat)

Aşa să fie, hegemon,

că-i fără vină după lege,

deşi susţine că ar fi

al evreimii unic rege?

 

Păi, uzurparea, mi se pare,

nu-i o problemă oarecare –

ea îl vizează pe Cezar

şi se rezolvă ca atare!

 

De ceasul rău te va-ndemna

să-mpiedici dreapta procedură,

cercând să aperi mai departe

o preanocivă secătură,

 

vom fi siliţi să-nştiinţăm

imperialul cabinet,

că-naltul demnitar din zonă

fraternizează c-un proclet.

 

Pilat:

(dezgustat)

Sunteţi mai mult decât oribili

cu-această oarbă-ncrâncenare

ca ţinta faptă să devină

oricât ar fi răul de mare.

 

Nu doar şantaju-n cazul meu

şi-o crimă etnic asumată

de-un for juridic şmecheresc

şi-o gloată abil manevrată,

 

ci şi dezordinea firească

de nedreptate generată,

când clerul prin politică

îşi vrea imaginea salvată.

 

Ana:

(la fel de înţepat)

Ne reproşezi că încercăm

să fim ai Romei buni supuşi,

chiar preferând o nedreptate

dezordinii la care-am fi expuşi?

 

Rămân surprins, Pilat din Pont,

de-a ta poziţie ciudată,

când ştii prea bine că sentinţa

trebuie-ndată aplicată.

 

Răspunderea pentru proces

a noastră-i azi şi-n viitor,

iar sângele acestui ins

evreii-l iau asupra lor!

 

Pilat:

(vizibil relaxat, spălându-se pe mâini)

Mă simt cu cugetul curat

după această precizare,

fapt pentru care ţin să fac

o necesară îndreptare:

 

o nebunie-i să afirmi

că eşti şi zeu şi om deodată;

dar când pretinzi că eşti şi rege,

ţicneala trebuie stopată!

 

De-aceea, eu voi ordona

să fie-n rege deghizat

şi-apoi luat la scărmănat

acest erou de mucava.

 

Dă soldaţilor ordinele necesare pentru batjocorirea lui Iisus,

după care se întoarce lângă cei doi preoţi şi continuă:

 

Poporu-acum să-l întrebăm

cui libertatea i-o va da –

preablândului ţicnit Isus,

ori fiorosului Baraba?

 

De trei ori Pilat cere mulţimii pestriţe şi zgomotoase

să aleagă între Iisus profetul şi Baraba tâlharul

şi tot de-atâtea ori aceasta urlă: „Baraba”!

 

Pilat:

(aparte)

Vai ţie lume de haram!

Ce şanse de schimbare ai

când visătorii tăi de soi

în schimbul leprelor îi dai?

 

Nu mi-i ruşine nici cu mine –

niscaiva timp m-am agitat,

ca în final să demonstrez

că sinele mi-i neschimbat…

 

 

Sighetul Marmaţiei, George PETROVAI

August 2012

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Referendumul din 29 iulie a decis: Traian Băsescu se întoarce la Cotroceni!

 

Autor: George Petrovai

 

            În orice bătălie – fie că-i militară, fie că-i politică – există un moment crucial, capabil să încline balanţa victoriei în favoarea acelei tabere care se arată atât de inspirată în aplicarea celei mai adecvate tactici de luptă, încât aceasta se vădeşte a fi însăşi purtătoarea favorii divine.

            Dacă pentru Aliaţii din cel de-al doilea război mondial, momentul de răscruce l-a constituit debarcarea cu succes (dar şi cu enorme jertfe umane) din Normandia, cu certitudine că 29 iulie 2012 poate fi considerată ziua cea mai lungă a României postdecembriste: Atât din punct de vedere fizic (prin vrerea inegalabilului Guvern Ponta, perioada „clasică” în ceea ce priveşte normalitatea şi limitele rezistenţei umane a fost lungită cu încă patru ore – de la 7 dimineaţa până la orele 23 ale nopţii!), dar mai ales din punct de vedere simbolic, altfel spus concret-istoric (drumul pe care de la această dată urma să o apuce fragila noastră democraţie).

            Iar voinţa majorităţii românilor (prin votul dat împotriva demiterii preşedintelui ales în urmă cu trei ani, prin abţinerea de la vot a acelor cetăţeni care în acest chip au refuzat să legalizeze manevrele politicianiste cu iz pucist şi în pofida enormelor fraude la care s-a dedat USL), voinţa majorităţii românilor, prin urmare, este ca ţara să-şi urmeze drumul început la 1 ianuarie 2007 spre o deplină integrare euro-atlantică.

            De unde rezultă nu doar un mesaj cât se poate de clar pentru întreaga suflare de pe aceste meleaguri (e drept, un mesaj devenit imperativ şi de neocolit prin masiva neparticipare a maghiarilor la acest referendum!) – România refuză noi experimente din categoria bolşevismului, fie el chiar cu faţă umană, ci şi un serios avertisment adresat aventurierilor ahtiaţi după putere deplină şi sfidătoare în stat – România nu mai e dispusă să suporte necontenitele ofense şi atingeri pe care i le aduc răufăcătorii cu ştaif!

            Căci evenimentele derulate în forţă şi viteză pe parcursul lunii iulie de către actualele cumetrii politice ce-şi zic „majoritate”, evidenţiază cu limpezime două lucruri, deopotrivă îngrijorătoare pentru românii lucizi şi pentru străinii intens preocupaţi de stabilitatea politico-economică a Uniunii Europene:

            1)Acapararea totală a puterii în stat, fapt care în mod inevitabil – prin diminuarea opoziţiei până în vecinătatea inexistenţei – duce la apariţia prea bine cunoscutei monstruozităţi totalitare cu numele de partid-stat;

            2)Cu spijinul neprecupeţit al presei aservite, în mod deosebit prin trustul de presă al lui Dan Voiculescu, periculoasa şi înjositoarea tendinţă de a aduce o bună parte dintre români în starea de zombi sau, după caz, de mankurţi.

            Nu voi insista asupra termenului zombi, cu toate că el se arată extrem de tentant pentru acele fantezii înspăimântătoare, care caută să readucă în actualitate sinistra lume plăsmuită de mitologiile îndepărtate de noi în timp şi spaţiu, mitologii în care morţii însufleţiţi se plimbă printre vii.

            Mult mai aproape de condiţia istorică şi geografică a românilor, implicit de condiţia lor existenţială, este mankurtul prin sensul metaforic şi semnificaţiile îngrijorătoare pe care termenul le încorporează.

           

            Legenda mankurtului, una din cele mai teribile şi mai terifiante utopii negre, este magistral prezentată în superbul roman O zi mai lungă decât veacul a scriitorului kirghiz (fost sovietic) Cinghiz Aitmatov.

            Într-o manieră cuceritoare, graţie echilibrului şi forţei de expresie, marele artist relatează înfricoşătoarea istorie a mankurtului. Cândva, se spune, în întinsele stepe de la Sarî-Ozeki, năvălise blestematul popor al juajuanilor, popor nomad, sălbatic şi războinic, în permanentă căutare de pradă şi robi. Printr-o barbarie demnă de cele mai tenebroase perioade ale istoriei, aceştia le aplicau prizonierilor un „tratament” ce-i aducea în starea de mankurt, adică de robi desăvârşiţi: li se ucidea memoria!

            Nefericiţii erau tunşi chilug, după care li se aplica pe capul astfel pregătit un şiri, un fel de „căciulă” din pielea de pe gâtul unei cămile anume sacrificată pentru această operaţiune. Apoi prizonierii, astfel dichisiţi, erau expuşi la soarele torid al stepei. Fâşiile de piele se uscau şi strângeau capul victimei ca nişte cercuri de fier. Mulţi mureau din cauza durerilor insuportabile. Dar dacă vreuna dintre victime trecea această probă de foc, după câteva zile trebuia să mai reziste la o încercare înspăimântătoare: firele de păr creşteau şi, neputând să iasă prin platoşa de piele, ele se răsuceau şi pătrundeau în ţeasta condamnatului la acest supliciu!

            Într-un asemenea mod inuman se obţineau robi de mare preţ: complet idiotizaţi prin uciderea raţiunii şi a aducerilor aminte, respectivii mankurţi funcţionau ca nişte roboţi eficient programaţi! Cu voinţa complet neutralizată şi fără urme de dorinţe umane, ei erau devotaţi stăpânului până la sacrificiu şi-i îndeplineau ordinele fără crâcnire, chiar dacă aceste ordine vizau săvârşirea unei crime.

            În stilul său duios-răscolitor, Cinghiz Aitmatov narează peripeţiile lui Naiman-Ana (o altă Vitoria Lipan), plecată din aul (sat tătăresc) pentru salvarea fiului ei, devenit mankurt după ce căzuse prizonier în mâinile juajuanilor. Sărmanul rob nu-şi mai recunoaşte mama, se arată complet insensibil la dovezile ei de dragoste şi la rugăminţile ei fierbinţi de a pleca împreună, ba mai mult, la ordinul stăpânului, singura autoritate care-l pune în mişcare, tânărul mankurt îşi ucide mama…

            Termenul de mankurt a fost aplicat oportuniştilor bolşevici, care de regulă (cel puţin în faza de început) îşi trădau ţara, familia şi prietenii, pentru a deveni fideli executanţi în slujba unei ideologii asasine. Prin extensie, oricare zelos activist de partid, ce punea cu nădejde umărul la făurirea universului concentraţionar (naţionalizare, deportări, colectivizare, torturi, crime), se comporta aidoma unui mankurt. E drept că acolo unde metodele „paşnice” de îndoctrinare, respectiv de absorbţie şi spălare de creiere, nu dădeau rezultatele scontate, de regulă acolo se apela fără şovăire la arsenalul mijloacelor brutale: privare de drepturi şi libertate, necontenită teroare fizică şi psihică, bătăi şi torturi, prin care se urmărea „remodelarea” victimelor vizate, adică anularea socio-intelectuală a „înrăiţilor” ce refuzau compromisul şi colaboraţionismul, chiar cu riscul de a-şi pierde viaţa. Nu aşa s-au petrecut lucrurile la noi prin atrocele program de reeducare conceput de Nikolski şi uneltele sale? O asemenea unealtă în mâinile securiştilor a fost însuşi Eugen Ţurcanu, teribilul călău prin intermediul căruia s-a derulat acest program. Dar când tăcerea a fost sfâşiată de răcnetele torturaţilor (din păcate nu toţi au rezistat la acest crâncen test) şi de protestele străinilor, securiştii n-au ezitat să-l dea morţii pe Ţurcanu…

            Regimul ceauşist s-a străduit la rândul lui să creeze omul nou, o monstruozitate docilă, laşă, linguşitoare, mincinoasă, leneşă, primejdios ticăloşită în substanţa sa intimă. E drept, nu mai erau la modă metodele barbare anterioare, însă scopul urmărit prin mijloacele mai rafinate de erodare psihică aveau aceeaşi nedezminţită finalitate: ascultarea oarbă de preceptele comuniste şi distrugerea oricărui germen de opoziţie! Ori între omul nou şi mankurt cu siguranţă se poate pune semnul egalităţii.

            …Am sperat că după Decembrie ’89 lucrurile vor intra pe un alt făgaş. Din nefericire, cei 22 de ani scurşi de la acest eveniment nu ne-au convins de bunele intenţii şi de capacitatea moral-intelectuală a guvernanţilor de care am avut parte până în prezent. Cu foarte puţine excepţii, cu totul neconcludente, putem spune cu mâna pe inimă că subtilitatea formelor utilizate pentru ca grosul electoratului să „gândească” cu capul partidelor aflate la putere, ne duc nesmintit cu gândul la opiul lui Marx şi la mankurtizarea lui Aitmatov.

 

            P.S. Ce urmează după revenirea lui Băsescu la Cotroceni? Cu certitudine regrupări şi zvârcoliri ale puciştilor deocamdată puşi cu botul pe labe de referendum, care vor căuta noi şi noi căi de atac pentru a-şi atinge scopurile, ceea ce în primul rând se cheamă încercarea de salvare a celor mai preţioase piei de tâlhari din mâna justiţiei.

            Dar mai înseamnă şi o rapidă recâştigare a încrederii oficialilor europeni, practic a tuturor cancelariilor străine, precum şi a investitorilor, ceea ce induce pe de o parte speranţa că lucrurile vor reveni în cel mai scurt timp la stabilitate şi normalitate, iar pe de altă parte conferă românilor încrederea că sărăcia nu va deveni un coşmar atotstăpânitor prin continua devalorizare a leului.

(Sighetul Marmaţiei, 30 iulie 2012)

                                                                                                                       

Lacheii puciştilor s-au dezlănţuit împotriva mea!

Posted by Stefan Strajer On July - 27 - 2012

Lacheii puciştilor s-au dezlănţuit împotriva mea!

 

Autor: George Petrovai

 

În seara zilei de 17 iulie 2012 am fost sunat de Viorel Necula, redactorul şef al revistei Mioriţa din California, ca să mă anunţe că atât ei, cât şi alte publicaţii româneşti din America de Nord, au primit materiale de la niscaiva lachei ai USL-ului, în care sunt acuzat – atenţie! – că nu am mâncat salam cu soia alături de truditorii României proletare şi că, drept urmare, nu am căderea morală să semăn neîncrederea printre români în ceea ce priveşte constituţionalitatea proceselor ce acuma se derulează în ţară.

            Pentru aceşti iremediabil mutilaţi din punct de vedere moral-conceptual şi pentru alţii, care au tendinţa să le calce pe urme, este necesar să fac următoarele precizări:

            1.Nu vi se pare, domnilor tovarăşi, că ar cam fi timpul să depăşiţi faza argumentelor ce fac parte din primitiva categorie a „salamului cu soia”? Constat că pentru unii ca voi, înţelepciunea marxist-leninistă este atât de înrădăcinată în minţi şi trupuri, încât vi se pare absolut firesc să vă coborâţi conştiinţa la nivelul stomacului, ba chiar să vă descotorosiţi de ea odată cu fecalele.

            Acuzaţiile împotriva mea cum că n-am mâncat salam cu soia, deci că fizic n-aş aparţine acestei ţări aflată la cheremul ticăloşilor mai vechi şi mai (ciocoii vechi şi noi ai lui Nicolae Filimon în variantă modernă), îmi stârnesc râsul prin grosolana lor netemeinicie: N-am părăsit nicicând această ţară, chiar dacă interogatoriile şi supravegherea atentă din partea fostei Securităţi se constituie în argumente îndestulătoare pentru o decizie de acest fel!

            Incapabili să descifraţi nuanţele subtile ale logicii, trebuie să vă spun că, aidoma unui bumerang, de fapt acuzaţiile se îndreaptă împotriva voastră. Căci, la urma-urmei, prin astfel de învinuiri, voi faceţi o distincţie netă între românii din interiorul graniţelor, adică cei care au obligaţia patriotică să gândească şi să acţioneze conform standardelor usl-iste stabilite de ministerul propagandistic al Antenelor, şi românii din afara graniţelor, fapt pentru care mi-aţi făcut onoarea – e drept, fără voia voastră – să mă azvârliţi într-un spaţiu al gândirii libere şi corecte, de care (recunoşteţi iarăşi fără voie) românii din ţară încă nu au parte.

            Vă dau dreptate că n-am mâncat salam cu soia nici în vremurile tenebroase din iepoca de aur şi nici în timpul mineriadelor coordonate cu zel criminal şi indignare bolşevică de către Ion Iliescu. Dar n-am mâncat nu numai pentru faptul că de felul meu sunt lacto-vegetarian, ci mai ales pentru că unuia ca mine îi era practic imposibil să-l procure înainte de Decembrie ’89, iar epoca iliesciană m-a îngreţoşat atât de mult, încât mi se părea că până şi soia are un inconfundabil iz securisto-bolşevic.

            2.Mai are cineva nas să vorbească de constituţionalitatea asaltului purtat de pucişti împotriva instituţiilor statului? Păi, domnilor mâncători de rahat, pentru care – vorba adorabilului Petre Ţuţea – democraţia este contraindicată precum este contraindicat sifilisul la cugetare, marile cotidiene ale lumii (Le Monde, Washington Post etc.) sunt apreciate ca formatoare de opinii nu pentru ştirile incerte şi acuzele colportate ba de ortacii lui Traian Băsescu, ba de adversarii lui, ci pe baza informaţiilor indubitabile furnizate de ambasade, de agenţiile internaţionale de presă şi, nu în ultimul rând, chiar de declaraţiile contradictorii ale liderilor USL.

            Pentru că cine naiba mai poate să se încreadă în bunele intenţii ale unei grupări profitoare şi, în bună parte, infracţională din Parlamentul României, devenită atotputernică prin racolarea traseiştilor cu dosare penale în regulă, când nedemnii membri ai acestei grupări conjuncturale sunt de fapt servitorii preaplecaţi ai plutocraţiei lui Dinu Patriciu, Voiculescu sau Vântu, dar de ochii lumi cochetează cu democraţia în varianta sa ochlocratică?!

            P.S. O ultimă înştiinţare pentru înverşunaţii mei adversari de opinii, morală, comportament etc.: Presimţirile voastre negre nu v-au înşelat în ceea ce mă priveşte – nu ajunge că de ani şi ani fac parte din redacţiile unor prestigioase publicaţii româneşti din străinătate, precum Curentul internaţional (apare la Detroit) sau Pagini româneşti din Noua Zeelandă (apare la Auckland), dar, cu câteva zile în urmă, Viorel Necula m-a anunţat că am fost cooptat în colectivul redacţional al revistei Mioriţa. Cu precizarea că nu pot fi vândut sau cumpărat, întrucât nu primesc nici un ban de nicăieri pentru sutele de texte pe care le public în zeci de reviste din ţară şi străinătate…

 

                                                                                                       

Ponta şi Antonescu, tusea şi junghiul în politica de azi a României

 

Autor: George Petrovai

 

            Toate activităţile umane care vizează progresul societăţilor prin dezvoltarea şi rafinarea culturii şi civilizaţiei, toate evidenţiază o atare înclinaţie a omului înspre jocul serios şi cu reguli stricte, obligatorii prin norme de comportament şi legi, încât sintagma homo ludens (omul jucător) mi se pare mult mai adecvată pentru caracterizarea omului din totdeauna şi de pretutindeni decât mult mai consacratele sintagme homo sapiens, homo faber sau homo religiosus. Căci, aşa cum aflăm din celebra carte Homo ludens a lui Johan Huizinga, carte apărută în anul 1977 la Editura Univers, „Abia când face trecerea de la a juca joaca (to play the play) la a juca jocul (to play the game), eul intră în faza sa de maturizare”. Prin urmare, progresul omenirii este totuna cu trecerea de la joaca specifică copilăriei biologice şi istorice a omului, la jocul matur, conştient şi temeinic organizat…

            Fiind o îndeletnicire nu doar specific umană, ci şi o activitate cu un mare impact asupra destinelor individuale şi a comunităţilor mai mari sau mai mici (de la popoare până la familii), se subînţelege de ce politica îşi are regulile sale stricte după care trebuie să se conducă de la primii fiori ai lui homo politikon încoace. În caz contrar, toate manevrele politicianiste cu aparenţe de legalitate, constituţionalitate şi democraţie aparţin intervalului cuprins între demagogie şi vrerea celui mai tare.

            Graţie ruşinosului cuplu Ponta-Antonescu (tusea şi junghiul politicii româneşti din aceste zile), un cuplu manevrat din spate de sinistrul duet bolşevico-securist Iliescu-Voiculescu, România a ajuns vedeta lumii pentru câteva zile şi se constituie în motiv de serioasă îngrijorare europeană pentru cine ştie câtă vreme de-acu înainte.

            Şi cum să fie altminteri, când faptele puciştilor dâmboviţeni au lăsat cu gura căscată toată floarea cea vestită a întregului Apus, şi Răsărit, şi Sud, şi Nord prin iuţeala şi precizia cu care ba au fost capturate, ba au fost decapitate principalele instituţii ale statului român, astfel ca plagiatorul Victor Ponta să ajungă – în pofida minciunilor debitate la tot pasul şi a promisiunilor neonorate după urecheala de la Bruxelles – un premier de neclintit, iar uzurpatorul Antonescu să ajungă în doar cinci zile din codaşul Senatului la Cotroceni, de unde – prin vorbe şi fapte – le oferă românilor probe irefutabile de echidistanţă prezidenţială (sic!), fie ea şi tranzitorie, atât prin zelul cu care ia parte activă la mitingurile anti-Băsescu, cât şi prin vituperările sale la adresa adversarilor politici în pauza dintre două mitinguri.

            Că, de, miza este atât de mare, încât e de neadmis ca Băsescu să revină la Cotroceni, pentru ca parlamentarii penali şi puşcăriabili să poată răsufla uşuraţi, iar dacă totuşi revine, atunci e greu de crezut că noul chiriaş îşi va lua tălpăşiţa din politică aşa cum a promis, când se ştie prea bine că nicăieri nu se trăieşte pe picior mai mare decât la sânul generos al acestei cutre.

            Aşa că-i de aşteptat ca asemenea politruci forjaţi la şcoala lui Iliescu, pentru care politica de stat este totuna cu cea de clan infracţional şi de partid mafiot, să întrebuinţeze toate tertipurile imaginabile şi să arunce în luptă toate mijloace aparent legale, din rândul cărora nu pot să lipsească lungirea referendumului atâta timp cât este de trebuinţă pentru democraţia interesului usl-ist, respectiv reducerea simţitoare a secţiilor de votare pentru românii din străinătate (pe întinsul teritoriu al SUA, iniţial s-au avut în vedere doar patru secţii de votare!), doar-doar în acest chip ticălos îi vor face pe compatrioţii neintoxicaţi cu minciunile şi dezinformările de la ministerul propagandistic al Antenelor să renunţe din pricina enormelor distanţe să-şi mai dea votul în favoarea democraţiei şi a statului de drept.

            Dar, în pofida acestor piedici semănate de nevrednicele noastre autorităţi pe drumul care duce la urne, sunt înştiinţat că românii din SUA nu-s descurajaţi, ci ei luptă din răsputeri pentru îmbunătăţirea condiţiilor în vederea exercitării dreptului la vot, inclusiv pe calea protestelor şi a petiţiilor. Este de presupus că şi românii din Europa apuseană (Franţa, Italia, Spania etc.), confruntaţi cu aceeaşi problemă, nu se vor lăsa mai prejos…

 

La răsărit de democraţie

Posted by Stefan Strajer On July - 16 - 2012

La răsărit de democraţie

 

Autor: George Petrovai

 

            Trăim într-o ţară de la porţile Orientului, în care binele general, respectiv armonia şi dreptatea tuturor, rămân în continuare la stadiul de idealuri intangibile, dar în care sunt perfect realizabile o mulţime de alte lucruri, aflate pe alte meleaguri în conflict ireconciliabil cu legea şi bunul simţ: potrivit cutumei mioritice a diabolizării, obiectiv atins prin trusturile de presă ale marilor răufăcători (Voiculescu, Vântu), vedem cum e perfect posibil ca judecata grosului cetăţenilor să fie trimisă în vacanţă, iar sentimentele lor să fie într-atât de biciuite şi distorsionate, încât să li se pară că-i imperios necesar ca Băsescu să fie linşat pentru nişte acuzaţii (încă) nedovedite, pe când Iliescu nu doar să scape cu faţa curată pentru nişte fărădelegi mai mari ca roata carului (punerea ţării pe butuci, prăsirea corupţiei şi a „baronilor”, mineriadele), dar chiar să conducă şi astăzi ţara în calitatea sa de preşedinte de onoare al Partidului Social Democrat; este posibil, de asemenea, ca românilor să li se pară că-i perfect normal ca, indiferent de mijloacele întrebuinţate în disputele dintre ei, politicienii să urmărească victoria chiar prin terfelirea şi zdrobirea adversarilor ideologici, nicidecum să aibă ca ţintă adevărul; pentru că aşa au hotărât jocurile politice în urma hazardului de la alegerile locale, ne-a fost dat să ne pricopsim cu un prim ministru inegalabil în ceea ce priveşte impertinenţa şi inabilitatea, care – iată – după recenta vizită întreprinsă la Bruxelles pentru a da socoteală de „victoriile” repurtate împotriva fragilei noastre democraţii, s-a ales cu atestatul de necalificat în politica la standarde europene, titlu cu siguranţă de nimeni invidiat, căci are darul să-i sporească celebritatea negativă deja adjudecată şi să-i completeaze profilul moral-spiritual centrat pe hoţie şi minciună.

            Oricine în afară de Victor Ponta, vorbesc de cineva cu simţul onoarei şi cu groaza firească de ridicol, cu siguranţă că şi-ar fi dat demisia din toate funcţiile deţinute pentru a-şi apăra blazonul, prin prezentarea probelor capabile să demonteze gravele acuzaţii şi dovezi de furt intelectual. El, însă, se apără în continuare cu caraghioasa nedibăcie a hoţului prins, care caută din răsputeri să se descotorosească de obiectul furat, doar-doar va fi lăsat în pace pentru a-şi vedea în continuare de îndeletnicirile sale. Spusele lui în această chestiune de-un penibil strivitor, au darul să uluiască prin monumentalitatea neruşinării îmbinată cu seninătatea inconştienţei: „Băsescu mi-a făcut-o. Dar eu sunt gata să renunţ la titlul de doctor”…

            Numai că o atare apărare stângace şi neconcludentă, mai avan îl înfundă în loc să-l scoată basma curată. Păi cum vine asta? Conform logicii pontiste, nu-i vinovat cel care fură, ci cel care dă în vileag hoţia. Apoi, chiar dacă renunţi la un titlu dobândit pe căi necinstite, în cazul de faţă printr-un plagiat grosolan, faptul acesta n-are cum să te spele de greul păcat comis vizavi de bunele şi sănătoasele tradiţii ale mediului academic, care are datoria să vegheze necontenit la bunul său nume şi să-l apere prin promovarea calităţii şi descurajarea imposturii.

            Iată de ce zilele „doctorului” Ponta sunt numărate. Căci lucrurile în cazul tezei lui sunt atât de evidente cu ochiul liber şi de la distanţă, încât nici o comisie corectă din lumea asta nu poate să-l scape de ruşinea furtului intelectual.

            Iar odată plagiatul confirmat de noua Comisie de Etică a Universităţii din Bucureşti, cariera politică a aventurierului Victor Ponta se încheie pentru totdeauna şi într-un mod lamentabil, indiferent de rezultatul referendumului pentru demiterea lui Traian Băsescu, o demitere din ce în ce mai improbabilă în noile condiţii impuse de Uniunea Europeană, adică în conformitate cu hotărârile Curţii Constituţionale (participarea la scrutin a jumătate plus unul din românii cu drept de vot!), şi neuitând de situaţia critică în care se află România de azi din punct de vedere economic-financiar (prăbuşirea leului) şi politic (repetatele avertismente ale oficialilor europeni) după doar două luni de guvernare usl-istă.

            Pentru că dacă partizanii înverşunaţi ai demiterii lui Băsescu au o singură şansă ca să scape de coşmarul revenirii lui la Cotroceni – prezenţa la vot nu doar a peste nouă milioane de români, ci şi votul favorabil a jumătate plus unul dintre cei prezenţi la urne, pe Băsescu îl avantajează atât votul împotriva demiterii, cât şi neprezentarea cetăţenilor, acum pe timp de vară şi pe perioada concediilor.

            Unde mai pui că taman în aceste zile când leul în cădere atacă Guvernul Ponta din interior, iar oficialii europeni şi presa internaţională îl mitraliază din exterior, taman acuma, zic, încrederea în Traian Băsescu înregistrează un trend ascendent, fapt care mă face să cred că scorul va fi foarte strâns, dar fără a se atinge pragul minim cerut de hotărârea Curţii Constituţionale şi acceptat de Ponta la solicitarea expresă a oficialilor europeni.

            Votul dat pe 29 iulie va arăta întregii lumi dacă românii au discernământul necesar să aleagă între drumul anevoios care-i duce spre democraţia europeană şi drumul pavat cu minciuni, tâlhării şi mită (atât timp cât mai sunt ceva bani!), un drum care-i redirecţionează spre comunismul cu faţă umană.

            P.S.1.Este trist şi ruşinos pentru toţi locuitorii acestei ţări că România va fi de acuma înainte monitorizată, întrucât oficialii europeni nu mai au încredere nici în asigurările date de actualii guvernanţi şi nici în bunele lor intenţii. Prea de multe ori aceştia au fost prinşi cu mâţa-n sac, iar Uniunea Europeană nu-şi poate permite ca prin creerea unui precedent extrem de riscant, să pun în pericol tot ce s-a construit până în clipa de faţă;

            2.Costul referendumului se ridică la circa 95 de milioane lei. Cum actualul referendum este rezultatul voinţei puciştilor, care vor ca prin el să-şi apere pieile şi să-şi legitimeze noile poziţii, iar astfel să pregătească terenul pentru câştigarea viitoarelor alegeri parlamentare din toamna acestui an, ar trebui ca aceşti bani să le fie imputaţi. România nu-şi poate permite  o atare cheltuială doar pentru faptul  că grosul parlamentarilor profitori şi traseişti consideră că acuma este momentul propice pentru a scăpa de un preşedinte incomod şi în recul de popularitate după opt ani de mandat şi trei ani de recesiune economică. Indiscutabil că dacă în atenţia lor ar fi stat grija pentru popor şi pentru imaginea României, atunci n-ar fi acţionat în acest mod banditesc, cu totul indiferenţi la costurile prezente şi viitoare, ci ar fi aşteptat alegerile parlamentare din acest an şi pe cele prezidenţiale din 2014. Pe de altă parte, dacă sunt democraţi şi acţionează în spirit democratic, de ce USL-ul în primul rând s-a opus la aplicarea referendumului din 2009 (au trecut, iată, trei ani de la acel plebiscit!), care avea în vedere revizuirea Constituţiei şi reducerea numărului de parlamentari la 300? Răspunsul este simplu: referendumul din 2009 era împotriva intereselor lor, pe când acest referendum declanşat în pripă şi în forţă îi ajută să-şi consolideze puterea şi să-i scape pe infractorii cu ştaif, fireşte, dacă alegătorii nu vor găsi de cuviinţă să le strice socotelile mârşave;

            3.Prin declaraţiile făcute de Ponta îndată după revenirea de la Bruxelles, oficialii europeni au dovada palpabilă cam ce încredere pot să aibă în promisiunile lui. Căci iată ce a găsit de cuviinţă să declare, purtat de avântul atacului la baionetă împotriva lui Traian Băsescu: „Dacă nu vor fi 9 milioane de români la referendum, vom intra într-o bătălie juridică”. Şi mai departe: „N-am angajat promisiunea la Bruxelles că va fi prag electoral” (subl. mea, G.P.). Dar pentru a evita momentul copleşitor de ruşinos când oficialii europeni vor fi nevoiţi să-i spună în faţă ceea ce noi, românii, deja o ştim atât de bine – anume că-i un mincinos notoriu, poate că ciracii lui, în primul rând întreprinzătorul lui socru răspopit, vor găsi alte chichiţe pentru a se deroba de la obligaţiile asumate, care acuma îi neliniştesc nevoie mare. De pildă, lungirea plebiscitului atât cât cere democraţia interesului usl-ist – două zile, o săptămână, o lună, ba chiar pînă la alegerile din toamnă. Şi iac-aşa o s-o ţinem tot într-o veselie, că doar românii au mare nevoie de circ. Marea problemă este cu procurarea banilor pentru pâine…

Preşedintele României, jucăria Parlamentului

Posted by Gabriela Petcu On July - 8 - 2012

 

(Cele şapte “păcate” ale actului de suspendare a preşedintelui)

 

Indiscutabil că într-o ţară democratică, suspendarea preşedintelui este un act constituţional. Desigur, doar atunci când există probe irefutabile de încălcare gravă a Constituţiei, cu consecinţe la fel de grave pentru independenţa şi suveranitatea statului, respectiv pentru binele şi siguranţa cetăţenilor, nicidecum atunci când majoritatea parlamentară, o majoritate înjghebată pe criterii de gaşcă dictate de interesele oligarhice aflate în conflict ireconciliabil cu legea, consideră ori că s-a săturat de moaca preşedintelui, ori că-i încurcă socotelile, dar oricum sunt coapte condiţiile pentru victoria suspendării.

Iar pentru succesul încrâncenat al răfuielii, nu mai ia nimeni în calcul faptul că un asemenea demers înseamnă cu mult mai mult decât un simplu exerciţiu democratic, căci el se cheamă consum de bani şi timp. Ori România de azi nu-şi poate permite nici una, nici alta, din motive lesne de observat: România, codaşa Uniunii Europene (UE), a ajuns să împrumute bani (şi în curând, după cum stau lucrurile, nici asta nu va putea face!) pentru a putea plăti lefurile şi pensiile, deci ar trebui să-şi chivernisească fiecare leu, iar timp de irosit la fel nu are, căci fiecare clipă irosită măreşte decalajul îngrijorător dintre ea şi restul ţărilor din UE.

În cele ce urmează voi încerca să scot în evidenţă cele şapte “păcate” fundamentale ale actului brutal de suspendare a preşedintelui Traian Băsescu, act smuls cu forcepsul puterii conjuncturale din trupul muribund al ţării şi al instituţiilor sale.

 

1.Traian Basescu, ca om, m-a dezamăgit şi pe mine de nenumărate ori: prin ieşiri necontrolate, prin atitudini care vizau mai degrabă autoritarismul său de căpitan de navă decât înţelepciunea calmă a unui şef de stat etc. Iar ca preşedinte, m-a dezamăgit profund îndată după votarea referendumului din 2009, adică atunci când el avea obligaţia să vegheze neabătut şi fără tergiversări la aplicarea voinţei poporului român, inclusiv prin dizolvarea Parlamentului, dacă ar fi întâmpinat opoziţie (şi, e limpede, a întâmpinat!) din partea acestuia la punerea în practică a însăşi chintesenţei democraţiei…

Dar astăzi, prin intervenţiile mele, eu nu-l apăr pe omul Traian Băsescu, ci apăr principiul democraţiei şi instituţia prezidenţială, ultimul bastion al opoziţiei împotriva ofensivei usl-iste, care – după cum lesne putem observa -, este o jucărie (preşedinţia, se subînţelege) în mâinile jalnicului nostru Parlament. Dar, ceea ce cu bună ştiinţă se dă uitării de către “pucişti”, România este totuşi o republică semiprezidenţială, adică un soi de struţo-cămilă, şi că nimeni nu poate spune unde încep si unde se sfârşesc exact atribuţiile preşedintelui. Căci dacă acesta doreşte să se implice cât de cât în viaţa ţării, foarte lesne poate fi acuzat la modul general că şi-a încălcat atribuţiile, şi atunci este la mâna parlamentarilor aflaţi în majoritate prin cumetrii şi dezertări. Mai ales că grosul acestor ipochimene sunt cu musca pe căciulă…Bun pentru România este doar un preşedinte care pur şi simplu zace la Cotroceni – aşa cum a fost Iliescu, în spatele căruia s-au ridicat “baronii”, şi aşa cum se anunţă interimarul Antonescu.

2.Nici Curtea Constituţională a României (CCR) şi nici măcar înverşunaţii usl-işti nu au făcut dovada clară şi zdrobitoare că Băsescu ar fi încalcat grav Constituţia, cu toate că, har Domnului, mult lăudaţii jurişti ai USL-ului au avut suficient timp la dispoziţie pentru întocmirea actului de acuzare, nu ca judecătorii Curţii Constituţionale, care au fost somaţi pe un ton sfidător-imperativ de noii “democraţi” atotputernici, să-şi prezinte concluziile cu rang consultativ (sic!) în doar 24 de ore. Că doar debarcarea lui Băsescu era de mult timp dorită şi plănuită de strategii maculaţi ai USL-ului (alde Hrebenciuc), dovadă că în urmă cu câteva luni inavuabilul Dan Voiculescu trasa coordonatele generale ale acestui plan profund constituţional (sic!) şi dovadă racolările de parlamentari dezertori, astfel ca maşina votării să funcţioneze fără rateuri. Nu există decât trei explicaţii că actul de acuzare împotriva aşa-zisei comportări neconstituţionale a preşedintelui, un act care în mare măsură ne readuce în memorie acuzaţiile formulate împotriva Ceauşeştilor, nu a convins decât pe cei care, conduşi de ură şi patimă revanşardă, erau dinainte convinşi de temeinicia învinuirilor, oricare ar fi fost acestea: a)Din inabilitate sau poate din corectitudine (ştiau că acuzele formulate şi încadrate de ei vor fi analizate la sânge), juriştii usl-işti nu s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor celor mai înverşunaţi duşmani ai preşedintelui, aşa că avizul Curţii Constituţionale nu putea să le dea apă la moară, din moment ce nu s-au făcut referiri explicite la articole din Constituţie pentru susţinerea învinuirilor aduse; b)Grosul faptelor puse în cârca lui Băsescu nu sunt de natură constituţională, pentru că ele se impută omului, nicidecum preşedintelui; c)Actuala Constituţie a României este atât de compozită şi interpretabilă, încât schimbarea ei devine o grabnică necesitate.

De fapt este mai mult decât rizibil, este de-a dreptul stupefiant ca cei care încalcă grosolan şi repetat Constituţia să acuze pe altcineva. Hoţii strigă: “Uite hoţul”! Căci în doar două luni de guvernare, Ponta şi ciracii lui au încălcat grav Constituţia cu mai multă osârdie şi neruşinare decât au făcut toate celelalte guverne postdecembriste la un loc.

3.Antonescu şi-a format în decursul timpului o schemă a discursului incisiv şi arogant, care unora li se pare că-i atractiv şi cu virtuţi oratorice, dar care de fapt este doar superficial şi sunător din pricina preţiozităţilor, probabil îndelung studiate. Am putea spune că-i un veritabil limbaj de lemn, doar că niţel mai flexibil şi mai elaborat decât cel “clasic” din perioada bolşevică. La drept vorbind, îmi face impresia unui cabotin, incapabil să savârşească lucruri de mare demnitate şi substanţă! Nu numai că, vorba lui Papini, este un om sfârşit, dar prin el şi PNL a ajuns un partid sfârşit.

4.Ponta este un mincinos ordinar şi un plagiator oribil.Punctum. 

5.Ar trebui ca în România să se deschidă un tribunal internaţional al hoţilor şi borfaşilor, unul mai ceva ca cel de la Nürnberg, în faţa căruia să compară pentru a fi judecaţi de genocid toţi cei care în perioada postdecembristă au contribuit mai mult sau mai puţin la punerea ţării pe butuci – de-a valma pesedişti, pedelişti, penelişti, udemerişti, uneperişti şi din alte formaţiuni politice, împreună cu mulţimea nenumărabilă a impostorilor şi plagiatorilor. De altminteri, în urmă cu ceva ani, când Ecaterina Andronescu era ministrul Educaţiei, se vorbea de vreo 30.000 de diplome dubioase. Cu certitudine că şi pe atunci erau mult mai multe. Iar acuma, ce să mai vorbim! Dar, după puţină furtună într-un pahar cu apă, securea războiului a fost îngropată şi nimeni n-a mai suflat nici un cuvinţel despre această ruşinoasă pată pe obrazul mediului academic românesc: prea mulţi aşa-zişi dascăli universitari sunt implicaţi în acest descalificant negoţ al diplomelor fără acoperire valorică (cu certitudine că şi unii dintre ei şi-au dobândit diplomele şi rangurile universitare pe căi suspecte!) şi prea mulţi atotputernici ai zilei au tot interesul ca adevărul să fie ţinut în lesă. Însăşi Academia Română duce mare lipsă de valori autentice, atâta timp cât nu duce lipsă de cumetrii, impostori şi cacademicieni fără operă…

6.Se tot bate apa în piuă cu democraţia şi voinţa poporului. De ce atunci usl-işti de azi – ei in primul rând! – au sfidat şi ignorat referendumul votat în 2009? Căci referendumul este expresia cea mai vie a voinţei poporului, pe care dacă n-o aplici în timp rezonabil, se cheamaă că eşti un penibil demagog. Este clar, nu-s ei nebuni să-şi taie craca de sub picioare şi să-şi îngreuneze sarcina de-a reintra în Parlament! Nu-i greu de prevăzut că dacă referendumul era aplicat şi Constituţia schimbată, altele erau priorităţile de azi ale nedemnilor noştri aleşi, care – iată – îşi permit să procedeze după cum le dictează interesele, adică transformă la iuţeală identitatea imprecisă a României, în acest mod făcând-o ridicol de proteică: ba republică semiprezidenţială, ba republică parlamentară.

7.Este clar că se vizează o democraţie originală, o altă găselniţă iliesciană, atunci când scopul urmărit cu îndârjire, chiar prin violarea normelor constituţionale (aşa păcătoasă cum se prezintă Constituţia noastră actuală) este acela de-a decapita opoziţia. Chiar am auzit foarte multe voci – preşedintele suspendat, iar PDL desfiinţat!

Ţin să precizez un lucru: După imensul rău pe care mi l-au făcut detestabilele unelte ale Guvernului Boc (alde Nicoleta Orza şi Teodor Lupuţi), anume disponibilizarea mea, unelte care acuma s-au refugiat ca guzganii în partidele aflate azi la guvernare, pedeliştii n-au cum să-mi câştige simpatia!

Dar întreb: Spre ce ne indreptăm dacă aria lor de existenţă pe eşichierul politic este redusă până la inexistenţă? Căci, la suspendarea lui Băsescu am avut dovada clară a fermităţii politice de care dau dovadă udemeriştii şi uneperiştii, ba chiar şi parlamentarii independenţi. Să nu-mi spună cineva că Băsescu s-a comportat ca un tiran respingător cu foştii aliaţi la guvernare…

Sigur, democraţia şi îndeosebi viaţa sa parlamentară este de neconceput fără ciocniri de doctrine şi opinii şi fără veghea neîntreruptă la actul guvernării din partea opoziţiei, a societăţii civile şi a presei libere. Dar asta este o luptă de idei între adversari, nicidecum un război necruţător până la totala nimicire a adversarilor percepuţi ca nişte duşmani de moarte. Ori USL-ul urmăreşte să-şi asigure majoritatea confortabilă în Parlament, iar apoi –după cum deja ne-a demonstrat – acapararea puterii în stat, nu prin convingerea electoratului măcar de bunele sale intenţii (dacă în fapt se dovedeşte incapabil de înfăptuirile cu generozitate promise), ci pe căi certate cu legalitatea şi bunul-simţ: capturarea şi/sau subordonarea unora dintre instituţiile statului, restrângerea atribuţiilor altor instituţii prin ordonanţe de urgenţă extrem de nocive pentru traseul normal al legalităţii, minciuni şi dezinformări, încurajarea traseimului politic prin promisiuni tentante pentru profitori şi trădători etc.

După părerea mea, viitoarea Constituţie a României ar trebui să cuprindă (printre alte nenumărate simplificări, limpeziri şi explicitări) următoarele două articole:

A. Pentru a nu mai da naştere pe viitor la atâtea trăncăneli şi acuze, cel puţin judecătorii de la Curtea Constituţională şi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fie aleşi pe o perioadă de patru sau cinci ani. Atunci cu adevărat respectivele instituţii fundamentale ale statului ar scăpa de suspiciuni privind imixitiunea politicului şi şi-ar putea redobândi nu doar totala independenţă, ci şi credibilitatea;

B. Pentru demontarea definitivă a traseimului politic, pe care unii aleşi îl practică cu seninătatea şi nonşalanţa cotidianului devenit banal, cei care se dedau la atari nedemne jocuri cu iz inconfundabil de trădare, să fie pur şi simplu excluşi din viaţa politică pentru, să zicem, o perioadă de 10 ani. Iar cu tinicheaua atârnată de coadă, cine ar mai avea nevoie de asemenea lichele?!

N.B.De-abia acuma realizăm ce bună ar fi fost pentru români aplicarea Legii lustraţiei încă din 1990. Căci, în definitiv, toată lupta politică din România posdecembristă s-a centrat pe două axe: 1)Conflictul ideologic dintre adversarii bolşevismului, fie el şi cu faţă umană, şi apărătorii săi înverşunaţi (în speţă Iliescu şi tovarăşii lui de idei); 2)Lupta fără menajamente dintre apărătorii legalităţii, prin încercarea acestora de-a reteza ghearele jecmănitorilor, şi adversarii cu ştaif ai legalităţii, care – culmea! – se dau peste cap să apară în faţa alegătorilor şi străinilor curaţi ca lacrima. Pesemne că vlăguită de aceste necurmate lupte interne, România n-a mai avut resursele necesare (energie, bani, timp) pentru propăşirea sa. Iar rezultatele la care s-a ajuns în urma acestui război terfelitor sunt mai mult decât grăitoare…

Să nu uităm că, prin strădaniile şi înţelepciunea politică a preşedintelui Mustafa Kemal Atatürk, Turcia s-a modernizat în principal prin aplicarea rapidă şi fermă a Legii lustraţiei!

George PETROVAI

 

 

 

 

 

Cuvinte-ncuminţite VIII

Posted by Gabriela Petcu On May - 12 - 2012

 

(Pilule fără efecte secundare)

 

1.Supliciul la care a fost supus Mântuitorul, ne demonstrează fără putinţă de tăgadă că Pământul încă nu-i pregătit să-i găzduiască pe nemuritori.

2.Tocmai pentru că în fiecare zi moare câte un pic, omul cu adevărat chibzuit se pregăteşte din timp să treacă pragul care separă efemeritatea de eternitate.

3.Mai mult decât moartea, pe om îl sperie tăcerea veşniciei ce-l va absorbi.

4.Atâta se istoveşte în lupta cu viaţa, încât nu-i de mirare că omul ajunge o pradă uşoară pentru moarte.

5.Sumbră perspectivă dacă-n lumea de-apoi, lungă cât eternitatea, nu vei putea scăpa de cei cu care tare ţi s-a urât în scurta viaţă de pe Pământ.

6.Sunt destui din aceia care-şi fac zilele plăcute doar atunci când altora izbutesc să le facă zile fripte.

7.Geometria vieţii se schimbă odată cu vârsta: Tinereţea este euclidiană (viaţa şi moartea sunt pentru ea două linii paralele care se întâlnesc la infinit), maturitatea îşi drămuieşte forţele după axiomele geometriei neeuclidiene, iar bătrâneţea moţăie pe postulatele relativităţii.

8.Pe măsură ce îmbătrâneşte, omul îşi îndreaptă speranţele spre lumea de dincolo, fapt care-i creează aura de înţelept împăcat cu destinul inevitabil.

9.Înţelepciunea este starea de armonie spirituală care-l duce pe om până-n vecinătatea modelului gândit de Creator.

10.Atât de mult s-a zbătut să-şi sporească preţul social, încât s-a trezit că nu mai are valoare umană.

11.Pragmatismul – acea banalitate ridicată la rangul de filosofie, care-i nefericeşte crunt pe cei ce au uitat să mai viseze şi care nu-nceteză să promită fericirea de-o clipă celor ce se vor strădui să-şi uite visele.

12.Mitologia este religia neîncrezătoare a visătorului, iar religia este visul în plină desfăşurare al credinciosului.

13.Omul modern îşi are propriile sale mitologii, faţă de care odraslele sale îşi manifestă dispreţul lor suveran.

14.Cu atâta respect se discută pe marginea Decalogului, încât grosul omenirii consideră că ajunge asta şi că respectul nu trebuie dus până la aplicarea celor zece porunci în viaţa de zi cu zi.

15.Este mult mai uşor să înveţi ce ai de făcut decât să faci ceea ce ai învăţat.

16.Într-atât s-a scîrbit de toţi şi de toate, încât omul modern a inventat distracţia cu acţiunile umanitare.

17.Dacă morala este forţa Binelui coborâtă la nivel uman, etica este binele forţat prin legi să-i confere umanului un anumit nivel.

18.Decât o javră hrăpăreaţă, mai bine leu făr’ de viaţă.

19.Totdeauna ai parte de dezamăgiri în raporturile cu semenii, niciodată în raporturile statornicite cu divinitatea.

20.Dacă Dumnezeu ar vrea cât poate, oamenii n-ar putea nici măcar să gândească ceea ce El nu vrea.

21.Omul înregistrează cele mai de preţ biruinţe nu în lupta cu semenii, ci cu sine însuşi.

22.A fi religios este o modă, a fi credincios este o trebuinţă. Cum credinţa-i anevoioasă, oamenii preferă calea lesnicioasă a modei impusă de preoţi.

23.Mult mai de preţ ca muntele trufiei e bobul de muştar al credincioşiei.

24.Din modestia nesilită valoarea iese pârguită.

25.Să moară omu-i trebuinţă, iar să trăiască-i nevoinţă.

 

Sighetul Marmaţiei, George Petrovai

30 aprilie 2012

Atotputernicia subumanului

Posted by Gabriela Petcu On May - 12 - 2012

 

Catastrofele care decurg cu necesitate

din atotputernicia subumanului

 

Pentru că am avut şansa să câştig un concurs jurnalistic organizat şi găzduit de revista clujeană Noi, Nu!, redacţia acesteia m-a răsplătit cu două cărţi, ambele apărute la prestigioasa editură Meteor Press: Executaţi prin înfometare a lui Miron Dolot, carte care poartă subtitlul Holocaustul ascuns, şi cartea Heinrich Himmler (Viaţa sinistră a şefului SS-ului şi al Gestapoului) a cunoscuţilor autori Roger Manvell şi Heinrich Fraenkel.

După citirea lor, lesne am putut constata că între cele două cărţi există nu numai deosebiri (prima este cartea cu dureroase amintiri ale autorului din timpul „războiului” nimicitor purtat de Stalin împotriva aşa-zişilor chiaburi ucraineni, cea de-a doua reconstituie profilul şi activitatea unuia dintre cei mai importanţi colaboratori ai lui Hitler), ci şi acea cutremurătoare asemănare care la început a apropiat, apoi a încăierat două dintre cele mai odioase lighioane zămislite vreodată de istorie – bolşevismul şi nazismul, respectiv stalinismul şi hitlerismul.

Pe parcursul celor 30 de capitole ale cărţii (primele 24 scrise înainte de anul 1953, ultimele şase şi Epilogul după 30 de ani), autorul cu pseudonimul literar Miron Dolot ne prezintă părţile indestructibil legate ale ofensivei subumanului atotputernic împotriva ţărănimii ucrainene: mai întâi (începând din 1929) politica de colectivizare forţată, doldora de arestări, deportări şi crime, după care – în anii 1932-1933 – a urmat foametea.

Dacă politica de colectivizare forţată era în fond prelungirea în variantă stalinistă a urii lui Lenin faţă de ţărani („Ţăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult”, ne spune Vladimir Ilici în cartea Gog a lui Giovanni Papini), ea urmărind – şi izbutind până la urmă! – înăbuşirea iniţiativei particulare prin deposedarea de bunuri şi lichidarea fizică a milioane de gospodari încadraţi cu sau fără temei în categoria chiaburilor (culaci în ruseşte, curculi în ucraineană), foametea în cursul căreia au murit circa şapte milioane de oameni (de-a valma copii, bătrâni, femei şi bărbaţi), este – opinează autorul – „un genocid, urmare a unui plan deliberat şi premeditat, aplicat cu scopul de-a distruge poporul ucrainean ca naţiune”.

Aşa o foamete cumplită s-a abătut peste sat, încât – ne spune Miron Dolot – nu numai că „Împinşi de foame, oamenii mâncau orice găseau, chiar alimente deja stricate…”, dar cum nici din astea nu se mai găseau prin casele supravieţuitorilor secătuiţi de puteri, ori prin păduri şi pe câmpuri, unii dintre ei (cazul lui Antin din casa de pe deal) au devenit canibali.

Ai crede că autorul este înclinat spre exagerări atunci când ne prezintă zelul neobosit al autorităţilor (activişti, propagandişti, agitatori, miliţieni) într-atât de îndoctrinate şi devotate partidului-stat, încât nu pregetau să răscolească locuinţele în căutarea alimentelor ascunse, chiar atunci când aveau sub ochi dovezi de netăgăduit ale morţii prin înfometare; sau atunci când ne prezintă nenumărate „victime ale politicii statului”, bunăoară aşa ca văduva Sevcenko şi fiica ei infirmă Lida, respectiv ca tânăra mamă Solomia, cea care se spânzură după ce constată că fetiţa i-a murit de foame; sau – aşa cum autorul ni se confeseză în capitolul 27 – udând hârtia cu lacrimi, atunci când scria despre acei copii emaciaţi din vecini, care nici să plângă nu mai aveau putere: „Capetele aşezate pe gâturile lor subţiri arătau ca nişte baloane umflate. Braţele şi picioarele lor mici şi osoase erau ca nişte beţe care ieşeau din trupurile lor micuţe. Burţile le erau umflate, căpătând proporţii nebănuite, iar din organele lor genitale se scurgea necontenit urină. Feţele acestor copii arătau îmbătrânite şi deformate prematur”.

Dar iată că în senzaţionala sa nuvelă Panta rhei, mult nedreptăţitul Vasili Grossman vine cu imagini artistice care confirmă spusele lui Miron Dolot într-un chip indiscutabil.

Fazele procesului de distrucţie a satelor sunt, desigur, aceleaşi la cei doi scriitori: „Viaţa cea nouă fără deschiaburiţi” este urmată de colectivizarea forţată („s-au apucat să ne bagi în colhozuri”) şi apoi de „execuţia prin înfometare”, evident, avându-se în vedere faptul că „după deschiaburire, terenurile arabile au scăzut simţitor şi recolta s-a micşorat foarte mult”.

Dar deşi copiii înfometaţi aveau „capetele ca nişte ghiulele” şi „gâturi subţiri ca de barză”, iar feţişoarele le erau „bătrânicioase şi chinuite, de parcă trăiseră pruncii ăştia pe lume şaptezeci de ani”, şi deşi în regiunea Dnepropetrovsk nenorocirea era îngrozitoare, căci „acolo oamenii se mâncau unii pe alţii”, totuşi apare o notiţă în ziar despre vizita unui ministru francez, care află de la copiii unei grădiniţe dintr-un colhoz că la prânz aceştia au mâncat „supă de găină cu piroşti şi chifteluţe de orez”!

Ba mai mult. Ca şi cum n-ar fi ştiut nimic despre „acei copii care erau duşi cu căruţele la gropile de gunoi”, sau – ne înştiinţează Vasili Grossman – „poate că ştia, dar tăcea aşa cum tăceau toţi”, Maxim Gorki scrie cu seninătate într-un ziar moscovit că „copiii au nevoie de jucării educative”…

 

Cartea lui Roger Manvell şi Heinrich Fraenkel ni-l prezintă pe Heinrich Himmler, omul de care Gobbels s-a apropiat mai mult decât de ceilalţi lideri nazişti, cu toate că-l antipatiza, poate pentru ascensiunea lui (avea cea mai mare putere după Hitler) sau poate pentru teama ascunsă resimţită de toată lumea, cu excepţia Führerului, faţă de el.

Asta nu înseamnă că sinistrul Himmler nu se temea de nimeni. Avea o asemenea frică de „reproşurile isterice ale lui Hitler”, încât – ne spun autorii – „nu avea tăria psihică sau hotărârea de-a i se opune”. Iar generalul Heinz Guderian completează în cartea sa de amintiri: „Cu câteva prilejuri, am fost în măsură să constat că, în prezenţa lui Hitler, îi lipsea siguranţa de sine şi curajul…”

De altminteri, firea sa timidă, care „îl agasa întotdeauna când trebuia să discute cu oameni mai capabili ca el”, a favorizat într-o asemenea măsură dezvoltarea în Himmler a unei fidelităţi de câine ascultător şi a unui servilism total în faţa voinţei capricioase a lui Hitler, încât cu dreptate aprecia Goebbels că „nu putea să existe un loc pentru un om ca el într-o Germanie fără Hitler”.

Ca orice biografie care se respectă (cei doi autori au scris biografiile detaliate ale celor mai faimoşi conducători nazişti), cartea de faţă caută să ni-l înfăţişeze pe omul Himmler aşa cum era el în realitate – „un om mărunt, prozaic şi plin de platitudini”, care după ridicarea pe culmile puterii naziste, încearcă din răsputeri să-şi ascundă timiditatea în spatele aroganţei conferită de autoritatea cu care a fost învestit.

Transformările moral-spirituale ale acestui tenebros personaj au început îndată după pătrunderea în elita partidului nazist. După o tinereţe castă (acesta este, de altfel, titlul primului capitol al cărţii), perioadă de timp generos influenţată de catolicism, Himmler devine „un anticatolic şi un anticreştin virulent, înlocuind credinţa în care fusese crescut cu o acceptare facilă a acelor superstiţii, cum ar fi astrologia, care se potriveau prejudecăţilor sale germanice”.

Cu toate astea, într-o discuţie purtată cu confesorul şi maseurul său Felix Kersten, Himmler s-a arătat de-a dreptul indignat de faptul că acesta îi punea la îndoială convingerile religioase, când el era pe deplin convins că „în spatele naturii şi a minunatei ordini din lumea omului, animalelor şi plantelor stă o Fiinţă superioară”, căreia i se poate spune Dumnezeu sau Providenţă. Din aceste motive el chiar insista ca membrii SS să creadă în Dumnezeu!

Dar credea într-un mod aparte, adică în virtutea teoriilor sale rasiale, care îi cereau cu insistenţă să distrugă toate acele fiinţe umane ce se dovedeau mai distrugătoare decât animalele.

„Iar el”, punctează autorii, „acceptase această misiune înfricoşătoare, deoarece credea că era singura şi «ultima» soluţie la problema purificării rasiale a Germaniei, care a rămas idealul său adânc înrădăcinat”.

Pentru punerea în practică a acestui ideal dement şi asasin, Himmler nu a precupeţit nici un efort atunci când a întemeiat înspăimântătoarea organizaţie SS pe principiile Ordinului iezuiţilor (însuşi Hitler l-a comparat cu Ignaţiu de Loyola!), sau mai târziu, adică atunci când şi-a creat monstruoasa reţea de exterminare formată din peste 100 de lagăre, unul mai sinistru ca altul, în care – prin înfometare, torturi, experimente medicale, dar mai ales prin uciderea concepută ca parte componentă a genocidului dirijat de la centru -, milioane de oameni au fost ucişi (îndeosebi evrei şi slavi), doar pentru absurda vină că nu posedă însuşirile rasei ariene.

În asemenea condiţii, când Himmler căuta să-şi justifice crimele prin maxime şi butade scornite de el însuşi („Măsurile noastre sunt expresia unei idei, nu a încercării de-a obţine avantaj personal”, „Legile căsătoriei sunt în sine imorale”, „Gestapo este «femeia de serviciu a naţiunii», care face curăţenie în stat”, „Există un blestem al grandorii, conform căruia trebuie să se calce pe cadavre pentru a crea o viaţă nouă” etc.), nu-i de mirare că – ne informează autorii – „nu înţelegea răul pe care-l făcuse prin intermediul SS-ului şi al Gestapoului, tot aşa cum un moralist rigid din epoca victoriană nu înţelegea cruzimea represivă pe care trebuia s-o arate faţă de membrii nevinovaţi ai familiei sale”.

Ba şi mai mult, Himmler chiar se credea un om bun, care „dacă făcuse greşeli, le făcuse slujind o cauză nobilă”!

Iată de ce a fost nevoie nu doar de mâinile fermecate ale lui Kersten, ci mai ales de curaj şi abilitate din partea acestuia pentru a-l face pe Himmler să înţeleagă de ce „genocidul este asociat în cea mai mare măsură cu numele său”, astfel ca în cele din urmă personajul demonic de care ne ocupăm să întreprindă câţiva paşi mărunţi pe direcţia reumanizării sale: nu aruncă în aer lagărele de concentrare aşa cum cereau dispoziţiile furibunde ale Führerului, ci mai mult, trecând peste un alt ordin al lui Hitler care prevedea moartea pentru toţi acei germani ce ar fi ajutat vreun evreu să evadeze, el pune în libertate mai multe mii de evrei.

Apoi, după ce află ultimele dispoziţii ridicole ale lui Hitler, date cu puţin timp înainte de sinuciderea sa (desemnarea amiralului Dönitz ca succesor al său şi anatema aruncată asupra personajului nostru, la fel ca asupra lui Göring), Himmler se predă aliaţilor, mai exact englezilor, convins fiind că anglo-americanii de îndată vor îmbrăţişa ideea lui de-a se uni cu rămăşiţele armatei germane, doar în acest mod – după părerea lui obsesivă – putându-se contracara ofensiva ruşilor şi a bolşevismului.

Dar cum visele lui sunt ignorate în totalitate de englezi, iar el este privit ca o captură de prim rang pentru viitorul Tribunal de la Nürnberg, Himmler se sinucide cu o capsulă de cianură.

 

Sighetul Marmaţiei, George Petrovai

10 mai 2012

Cuvinte-ncuminţite (V)

Posted by Gabriela Petcu On March - 18 - 2012

 

(Pilule fără efecte secundare)

 

1. Simptomul cel mai evident al degenerării rasei umane este acela că în lume nu se mai tipăresc manuale de decenţă şi bun simţ, aşa că tiparului îi este tot mai ruşine de ceea ce-i silit să facă;

2. Plictiseala – o formă de boală fără vreo cauză precisă, dar care cauzează o droaie de neplăceri celor ce nu suferă de ea;

3. Şi totuşi, un om plictisit este infinit mai uman decât unul plictisitor!;

4. Omul cu adevărat înţelept ştie că trebuie să aleagă calea cea mai lungă care duce la cimitir;

5. Aleile din cimitire nu-s făcute ca muritorii să se plimbe pe ele cu plăcere;

6. Cimitirul – punctul de întâlnire dintre timpul de-acum şi timpul de-apoi;

7. Există încăpăţânări umane în faţa cărora până şi Dumnezeu se dă bătut;

8. A fi profund uman înseamnă a aproba tot ce este subuman şi a respinge tot ce este suprauman. Iisus, prin urmare, a fost crucificat de această dementă axiomă a umanismului;

9. Idealul democraţiei originale: Tot mai mulţi cetăţeni să fie cineva, fără ca pentru asta să facă ceva;

10 .Oamenii care vor totul, ajung să se dea în vânt după nimicuri;

11. Până şi lichelele îşi au un cod al breslei, potrivit căruia onoarea este un moft, invidia o necesitate, iar trădarea un act de eroism;

12. Chiar şi ticăloşia işi are rataţii ei;

13. Morala făţarnicului: Pentru ca în conţinut să poţi face pe placul inimii tale, trebuie să ai mare grijă ca în formă să faci pe placul celorlalţi;

14. Esenţa politicii româneşti: Întotdeauna să le faci celorlalţi ceea ce ţie-ţi displace;

15. Axioma care stă la baza concursurilor româneşti de promovare: Scrisul zboară, vorba bine pusă rămâne şi alesu-i o minune;

16. Şcoala este acea instituţie educativă din care educaţia şi-a luat zborul, iar studiul a fost trimis la plimbare;

17. Tot mai mulţi elevi sunt într-atât de ocupaţi cu pregătirea temeinică pentru viaţă, încât e de mirare că mai au timp să treacă pe la şcoală;

18. Cândva familia a fost celula de bază a societăţilor în formare. Dar azi, când societăţile s-au plictisit de monotonia închegării, familiile ţin morţiş să se înfrupte din divertismentele datorate nestatorniciei, pentru că numai pe această cale vor putea bea până la fund paharul descompunerii;

19. Fiecare om are în trecutul său anumite fapte pe care vrea să le dea uitării şi pe care binevoitorii ţin să i le reamintească;

20. Tot timpul viaţa este la un pas de moarte, cu toate că prin modul lor de-a fi, distanţa dintre ele este stabilită de taina infinitului;

21. Până la conştiinţa morţii, omul are nevoie de cunoştinţe temeinice despre viaţă;

22. Unii oameni merită aprecieri nu pentru cauza pe care o slujesc, ci pentru exemplaritatea cu care i se devotează;

23. Dezgustul faţă de viaţă este aidoma unui deşert, a cărui monotonie este întreruptă doar de monotonia gândurilor îndreptate spre moarte;

24. Doar oamenii care trăiesc demn au şansa de-a deveni martiri ai nedemnităţii;

25. Cu adevărat curajos devine doar acela care ajunge să-şi cunoască propriile laşităţi.

 

Sighetul Marmaţiei, George Petrovai

12 martie 2012

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors