Cuvinte-ncumințite XI

Posted by Gabriela Petcu On December - 21 - 2013

PETROVAI-George3-X-wb            George PETROVAI

            Pilule fără efecte secundare

            1.În România elevii și studenții sunt notați nu după ceea ce știu, ci după ceea ce nu știu, iar cetățenii sunt răsplătiți nu pentru ceea ce dau, ci pentru ceea ce iau.

2.Dacă existentul este nemărginit, ce să mai spunem de meganemărginirea inexistentului, unde ființarea s-a întrupat prin vrerea Creatorului! Și astfel Universul ne apare ca o carte cu infinit de multe file, în care creatul este înfățișat în paginile scrise, iar golul sau  necreatul în paginile nescrise. Poate că eterna mișcare a Universului exprimă tocmai necontenita tendință de umplere a paginilor goale, adică acel aristotelic horror vacui al impulsului creator față de spațiile vide.

3.E de mirare câte neadevăruri se pot spune despre minciună! Cică ar avea picioarele scurte…Chiar așa de-ar fi, cine cutează să se ia cu ea la întrecere într-o alergare de viteză?

4.Ar fi vai de adevăr dacă minciuna ar face față și la alergări pe distanțe lungi.

5.Dacă adevărul se hrănește numai cu adevăr, minciuna trăiește și cu firimiturile căzute de la masa adevărului.

6.Adevărul spus pe jumătate nu-i egalul minciunii spusă pe jumătate, deoarece în primul caz avem jumătatea plină a paharului compasiunii față de aproape, pe când al doilea caz pune în evidență jumătatea goală a paharului unui mincinos mișelnic.

7.Banalitatea în carne și oase este întruchipată de acel individ care o viață întreagă și-a făcut un ideal din cercetarea și cunoașterea anostului.

8.Dezinteresatul este cu mult mai interesant decât robul interesului.

9.Egoistul – chiorul ajuns împărat în țara pragmatismului orb.

10.Toate guvernele noastre postdecembriste au luat de la cei care n-au și le-au dat celor care au, prin asta dovedind că – deși n-au de-a face cu credința și iubirea semenilor – acționează în conformitate cu litera Evangheliei.

11.Tot omul că e muritor o știe, dar nu știe tot muritorul om să fie.

12.Invidia – buboiul care supurează cu mult mai înainte de-a se sparge.

13.Dreptatea morții este totuna cu nedreptatea făcută viului.

14.De-abia după moarte neoamenii intră în rândul oamenilor.

15.Zgârcenia – marea dragoste a oamenilor care habar n-au de dragoste.

16.Egoismul – copilul preferat al neomeniei.

17.Cruzimea – mama vitregă a nesimțirii.

18.Zestrea omenirii este depozitată în verbul „a nemuri”.

19.Dacă moartea privește doar în jos, privirea nemuririi este statornic ațintită în sus.

20.Sinuciderea este rezultatul contopirii dintre dragostea față de nimic și indiferența față de toate.

21.Disperarea este starea sufletească limită în care durerea devine conștientă că suferă de o boală incurabilă.

22.Valoarea se sufocă în opulență mai ceva ca inima în osânză.

23.Nu de timp trebuie să ne fie teamă, ci de timpurile pe care le trăim.

24.Din nimic se ivesc doar nimicurile cu ifose și pretenții.

25.Oricât e omul de sărman, în suflet nu-i mai jos de ban.

 

Sighetu Marmației,                                                 George PETROVAI

15.10.2013

Toți oamenii trăiesc, dar numai unii dintre ei există

Posted by Gabriela Petcu On October - 12 - 2013

PETROVAI-George3-X-wb1. Binomul acumulare materială – înstrăinare (alienare)

Nu doar credința, ci și știința prin descoperirile sale și prin frecventele destăinuiri ale unora dintre cei mai prestigioși slujitori ai ei chiar din rândul evoluționiștilor pursânge, ne încredințează că viața este un miracol mai presus de vlaga gândirii umane și că omul reprezintă pentru creaționiști încoronarea întregii concepții și munci divine din cele șase zile ale facerii, respectiv produsul de vârf al evoluției viului pentru înverșunații adversari ai creației.

Sigur, convergența opiniilor celor două tabere ireconciliabile vizavi de rangul omului în lumea viului și de uriașele sale resurse de exprimare pe care le deține (utilizează maximum 15% din capacitatea creierului și, după cum se prezintă, cu mult mai puțin de-atât din cea a inimii și sufletului), nu exclude categorica divergență a pârghiilor întrebuințate în argumentare: Credința neclintită în Adevărul revelat prin Cuvânt, împotriva cuvântului științei, care, respingând Adevărul de dragul adevărurilor accesibile prin cunoașterea umană, este pe bună dreptate condamnată să nu cunoască în vecii vecilor măreția și desăvârșirea întregului prin punerea cap la cap a fragmentelor, așa cum cum ulciorului spart nu-i este dat să fie refăcut vreodată din cioburi!

Căci dacă întregul premerge partea, un adevăr evident prin el însuși pentru orice om cu scaun la cap, sensul judecății umane mai presus de orice îndoială trebuie să urmeze aceeași cale: de la întreg la parte, de la general înspre particular.

Îndeosebi atunci când evoluționismul, o teorie îndrăzneață, dar cu fundamentele șubrede (a recunoscut acest lucru însuși Charles Darwin), se arată – în pofida eforturilor depuse – incapabilă să-și elimine lacunele de structură, nereușind până în prezent să dea de urma acelor fosile intermediare, care ar avea rolul mortarului științific dintre cărămizile edificiului darwinist.

În această situație precară și jenantă pentru evoluționism, dar imposibil de remediat prin vrerea Celui care a pus bariere de netrecut între regnuri și specii, adevărul trebuie descoperit în cuvintele Genesei, adică acolo unde Adevărul absolut se prelungește tainic și în același timp cutremurător de firesc în fiecare dintre noi: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Genesa 2/7).

Asta deoarece credința sinceră și puternică în Atoatefăcător are capacitatea de-a surprinde văzutele și nevăzutele într-un atotcuprinzător cosmos al harului divin, care după prefacerea sa în iubire, cade aidoma unei unei ploi binefăcătoare pe entitățile viului pământesc și ceresc.

…Căzut în păcat, adică exclus din ecuația eternului, nu-i de mirare că omul a luat-o pe calea largă a timpului din ce în ce mai rău și mai bolnav, sub a cărui povară neîndurătoare este nevoit să-și ducă trudnica sa viață de rob al propriului trup și al propriilor sale pofte.

Pentru că după absorbția sa în imperiul efemerului, omul și-a pierdut (mai exact i-a fost retrasă până la repurificare) desăvârșita unitate existențială conferită de veșnicie și nevinovăție, o unitate eminamente imaterială, iar el a primit în schimb alcătuirea duală trup-suflet (materie-nematerie), care se potrivește ca o mănușă cu noua lui condiție de ființă muritoare: Pe de o parte trupul supus durerilor, îmbolnăvirilor și în final morții, un trup sortit dispariției prin descompunere oricâtă grijă ai avea de el, pe de altă parte sufletul tot mai neglijat în apriga campanie de strângere a bunurilor „pe care le mînâncă moliile și rugina” (Matei 6/19), deși acest strop de divinitate reprezintă unicul element de legătură dintre aici și dincolo, altfel spus el este colacul de salvare al omului după moarte.

Și astfel, tot mai preocupat de satisfacerea trebuințelor imediate ale trupului, depozitarul vremelnicului, omul dă uitării trebuințele aparte ale sufletului, iar această înstrăinare de Dumnezeu, de sine însuși și de ceilalți semeni se tot adâncește, până când devine principala cauză a nefericirii sale.

Cu completarea că tot în alienare trebuie căutată cauza sporirii ratei sinuciderilor, inclusiv în rândul adolescenților și tinerilor, precum și cauza atâtor oribile infracțiuni (crime, violuri, tâlhării), îndeosebi atunci când cei atinși de ea caută să se trateze prin droguri și alcool…

Dualismul trup-suflet conduce cu necesitate la distincția dintre viață și existență. Toate animalele au fost înzestrate la facere cu instincte de atac sau apărare, cele mai potrivite speciei din care fac parte, deci toate își apără cu ghearele și cu dinții viața din propriul corp prin uluitorul instinct de conservare, precum și viața urmașilor pe care i-au zămislit prin la fel de uluitorul instinct de perpetuare a speciei.

Firește că în familie, ceată, hoardă sau stol, devin dominanți acei indivizi ale căror ambiții hegemonice se bizuie pe însușiri ce-i fac fie respectați din teamă (în majoritatea zdrobitoare a cazurilor), fie din iubire (cel mai adesea într-o familie).

Dar numai omul a fost înzestrat la facere cu scânteia divină numită suflet sau spirit, parte componentă din spiritul universal, prin urmare numai el, între toate viețuitoarele Pământului, prin inteligența sa încălzită la flacăra vie a iubirii, își poate urca viața până la cerul existenței, pentru că numai el are conștiința morții întru mântuire și a vieții plenare prin disocirea clară dintre bine și rău, dintre adevăr și minciună, dintre smerenie și trufie.

 

2. Reumanizarea și salvarea prin renunțare

 

Este evident pentru oricine că lumea noastră, lumea celor care am intrat în secolul 21, se află într-un mare impas. Nu atât din pricina sărăciei și foametei care cuceresc arii tot mai întinse ale planetei, nu atât din pricina poluării, actelor teroriste, conflictelor militare, bolilor endemice și cataclismelor naturale (cutremure, uragane, ploi torențiale), care se abat nimicitor și din ce în ce mai des cam peste tot, cât mai ales din pricina gravei disoluții morale la care s-a ajuns prin victoria materiei asupra spiritului, a pragmatismului asupra contemplativismului.

Îmboldite de imperativele dezumanizante ale concurenței și profitului, toate societățile zilelor noastre luptă din răsputeri să se înfrupte din iluzoria fericire dobândită cu ajutorul celor trei legi specifice tuturor grupurilor umane, legi cu rol de motor pentru actuala civilizație:

a)Legea fundamentală a progresului social – rezultatul îndelung șlefuit al necontenitelor interacțiuni dintre ipocrizie, egoism și cruzime;

b)Legea celor trei „c”-uri: consum – comoditate –  confort;

c)Legea celor patru „p”-uri: prostituție – proxenetism – pedofilie – pederastie.

Societatea românească postdecembristă este imaginea vie a dezastrului la care inevitabil se ajunge prin minciună servită în ambalaj democratic, tâlhărie mai ceva ca-n codru (dar unde-s codrii noștri de mai an?), impostură și trădare, pe scurt printr-un neîntrerupt proces de degradare morală, vasăzică o societate în care grosul membrilor ei – dezorientați, înșelați, înstrăinați și nedoriți în propria lor casă (țară) – simt pe propria piele tristul adevăr cuprins în spusa Homo homini lupus (Omul este lup pentru om)…

Ce-i de făcut, acuma când tot mai mulți oameni sunt încredințați de rănile supărătoare ale planetei că actuala civilizație (o civilizație a veritabilei sinucideri prin risipa la care se dedă și poluarea pe care o generează) antrenează întreaga omenire în frenezia viitoarelor cataclisme?

Căci conduita morală a civilizației noastre este captivă în intervalul îngrijorător de strâmt dintre Trăiește-ți clipa și După noi, potopul

Oricât am suci-o și învârti-o, nu există altă soluție viabilă înafară de renunțarea omului la deprinderile și comoditățile alimentate până la dezgustător de carnal, punct de întoarcere pe traseul său existențial înspre izvoarele curate ale simplității și înțelepciunii. Numai în acest chip el se poate purifica, ceea ce este totuna cu reumanizarea de după eliberarea moralei și conștiinței din arestul materiei, pentru că numai astfel el face trecerea de la viață la existență și tot numai astfel – lucrând intens la mântuirea sa, inclusiv la cea a semenilor – el poate cunoaște adevărata fericire.

Doar câteva cuvinte despre actul deliberativ al renunțării. Este nu numai fapta de mare curaj prin care cel în cauză azvârle deșartele zorzoane ale acestei lumi (bogăție, putere, faimă) și cu umilință se dedică meditației și rugăciunii în singurătatea unui colțișor sau al unei chilii mănăstirești (avem nenumărate exemple de senzație în acest sens), ci este și singura modalitate eficace prin care smeritul se înalță, stabilind relații de negrăită bucurie spirituală cu cerul, cu el și cu ceilalți semeni. Adică taman ce-i recomanda Mântuitorul tânărului bogat: „Vinde tot ce ai, împarte la săraci și vei avea o comoară în ceruri. Apoi, vino și urmează-Mă” (Luca 18/21), precum și ceea ce credea Imanuel Kant la vremea lui că-i esențial pentru condiția umană – cerul înstelat deasupra noastră și legea morală din noi.

 

Sighetu Marmației,                                                        George PETROVAI

10.10.2013

LIMBA CE-O VORBIM – CEA MAI MĂREAŢĂ CATEDRALĂ A ROMÂNILOR

Posted by Gabriela Petcu On August - 30 - 2013

ZIUA-LIMBII-ROMANE-PETROVAI-xwbGeorge PETROVAI

 

Se spune că era odată în Sarmizegetusa un om atât de înţelept, încât putea desluşi mersul vremii din bătaia vântului, lucirea stelelor şi hârjoneala norilor, că pricepea şoaptele vieţii din ciripitul păsărelelor, din parfumul florilor şi din dulcele freamăt al apelor şi că fără greş îşi cunoştea semenii din gândurile de-abia încolţite în cugetele acestora.

 

Iar faima-i peste mări şi ţări nu era întrecută decât de bunătatea inimii lui şi de extrema simplitate a vieţii lui de zi cu zi. Căci din bordeiul său doar cu un prici, o masă şubredă şi un cuptor cam într-o rână, nimeni nu pleca cu traista goală, ci ploaia caldă a înţelepciunii sale fără odihnă şi fără hotar cădea peste sărac şi peste bogat, peste smerit şi peste îngâmfat, tot astfel cum soarele se dăruieşte şi celor buni şi celor răi…

 

Şi iată că într-o zi înţeleptul este vizitat de un înger. Pesemne că faima lui ajunsese până la ceruri, iar Dumnezeu era tare curios să ştie în ce ape se scaldă acest fără pereche muritor, care – iată – zi de zi şi ceas de ceas ciupeşte din slava ce doar Lui I se cuvine.

 

Iar îngerul, după ce dădu o raită prin această localitate la fel de proaspătă şi curată ca izvoarele din jur, ajunse de îndată la uşa larg deschisă ziua şi noaptea a bordeiului, intră, privi simplitatea tulburător îngreunată de aromele smocurilor de flori proaspete şi uscate şi-l întrebă de-a dreptul pe înţelept:

– Este adevărat că poţi citi şi înţelege toate acele semne care constituie o taină de nepătruns pentru ceilalţi muritori?

– Cu voia Domnului, aşa este, răspunse el cu umilinţă.

– Dar poţi tu şti chiar negânditul şi inexistentul? l-a întrebat din nou îngerul.

Şi înţeleptul i-a răspuns:

– Aşa ceva este cu putinţă doar la Atoatefăcător. Căci El este dumnezeirea cu esenţialitatea ei in actu, adică acea forţă fără egal animată de voinţă şi iubire, prin care nefiinţa devine fiinţă, plinul ia locul golului, armonia alungă pentru totdeauna haosul şi negânditul îmbracă veşmintele gânditului. Şi tot cu voia Marelui Arhitect, unii dintre muritori cunosc harul îndumnezeirii, acea stare de inspiraţie şi revelaţie care in potentia se cheamă o perpetuă năzuinţă înspre perfecţiunea divină şi a cărei dulceaţă poate fi savurată doar de sufletele ce-şi toarnă nectarul credinţei în cupele cuvintelor smulse din inimi, pe care mai apoi fără cusur le rânduiesc, precum scrierile de preţ dintr-o bibliotecă, în rugăciuni şi planuri cuminţi de viitor. Îndumnezeirea este statornic ascendentă, iar dumnezeirea, întrucât este însăşi desăvârşirea şi înaltul-înalturilor, îşi arată bunăvoinţa faţă de creaţiune, în mod deosebit faţă de om, prin picăturile de eternitate care sunt aduse pe Pământ de ploaia fără istov a efemerităţii…

Mulţumit de cele aflate, Domnul a lungit zilele înţeleptului atât de mult, încât el, după retragerea dintre oameni într-o peşteră din munţi, a putut să-i încredinţeze pe semeni de iminenta coborâre pe Pământ a Mântuitorului, iar pe poporul din care făcea parte l-a binecuvântat cu nesecate bogăţii materiale şi spirituale, de a devenit la acea vreme înaintemergător între popoarele lumii, admirat de unii, invidiat de alţii, piatră de încercare pentru grosul istoricilor din zilele noastre.

 

…Iar noi, locuitorii de azi ai acestei guri de rai, suntem nu numai beneficiarii unei istorii mustind de inestimabile contribuţii la edificarea culturii şi civilizaţiei universale (ex. venerabilele Tăbliţe de la Tărtăria, cu mult mai vechi decât toate scrierile cunoscute până în clipa de faţă), ci şi a limbii pe care o vorbim – cea mai măreaţă catedrală spirituală a românilor din totdeauna şi de pretutindeni, smulsă cu forcepsul geniului colectiv din pântecele veşniciei, în care au oficiat atâţia preoţi curaţi ai acestui neam, unii (bunăoara aşa ca Eminescu) până la sacrificiul suprem!

 

Căci limba fiecărui popor este deodată leagănul şi hrana mereu vie a gândirii sale (gândirea este cu putinţă în şi prin cuvinte), precum şi regalul vehicul de comunicare cu ceilalţi, altfel spus de interacţiune cu divinitatea şi cu semenii.

 

Cu atât mai mult în cazul românilor, care prin graiul lor străbun au fost întâii cuceritori mesianici ai Romei antice devenită imperială şi care în vremurile de cumpănă ce au urmat pentru ei şi provinciile locuite de ei, au făcut din limbă maica acestor locuri bântuite de nenumărate urgii şi suferinţe, dar şi de curajul răbdării şi al speranţei de mai bine.

 

Iar ea, ca o adevărată mamă grijulie şi iubitoare, i-a strâns şi continuă să-i strângă în braţe pe toţi vorbitorii graiului românesc, chiar şi pe aceia care o necinstesc prin manelizare şi nevrednice împrumuturi din alte limbi, pentru că braţele ei sunt mai duioase ca tradiţiile, mai mătăsoase ca apele îmbelşugate ale Dunării şi mai viguroase ca piatra caldă a Carpaţilor.

 

Tocmai de-aceea, călăuziţi fără greş de maica limbă pe drumurile întortocheate ale destinului istoric, românii din trecut şi-au croit tainice poteci peste munţi şi ape spre inima şi simţirea fraţilor din celelalte provincii, contribuind din plin în acest chip la admirabila unitate a limbii lor, o limbă care şi-a mărit farmecul prin dulceaţa subdialectelor, şi punând în evidenţă ceea ce constituie adevăratul miracol al acestui popor, după cum ne înştiinţează distinsul cărturar Neagu Djuvara în a sa „O scurtă istorie a românilor” (pag. 116): „Dacă mai toate celelalte state europene s-au constituit pe baza unei istorii comune, România este «singura ţară mare din Europa a cărei unitate e exclusiv întemeiată pe limbă» (de altfel, pe vremuri chiar cuvântul limbă era sinonim cu neam sau popor)”!

 

George PETROVAI

Sighetu Marmaţiei

30 august 2013

PETROVAI-George3-X-wbGeorge PETROVAI

 

Dacă luăm aminte la scurta rugăciune românească „Dă, Doamne, mintea românului de pe urmă!”, atunci avem dovada clară că în decursul istoriei sale acesta s-a păcălit de-atâtea ori urmând calea monstruosului dicton „Capul plecat sabia nu-l taie”, o veritabilă perlă a strămoșescului îndemn la răbdare și resemnare, încât avea nevoie de lecția dură a umilințelor care cu necesitate urmau, ca mintea să i se lumineze și el să ajungă să regrete trecutul, cu o idee parcă mai puțin amarnic decât prezentul. Că doar nu de florile mărului, în faimoasa poezie Doina, Eminescu deplânge destinul à rebours al românilor: „Vai de biet român săracul,/ Înapoi tot dă ca racul…”

 

Iar lamentabilele isprăvi ale românului de după Decembriadă sunt ca o lespede pe mormântul speranțelor salvate din universul concentraționar al bolșevismului, o tristă confirmare de care bucuros s-ar fi lipsit, numai să nu audă cum tot mai mulți dintre conaționalii săi regretă inumanele avantaje ale fostului regim, vremuri de plâns și (pe la colțuri) de scrâșnire a dinților, despre care cei mulți și năpăstuiți afirmau cu certitudinea disperării că „mai rău nu se poate”!

 

Dar iată că se poate, pesemne ca o supremă dovadă a spusei că de ce te temi nu scapi și ca o halucinantă împlinire taman de-a-ndoaselea a rugăminții românului: „Numai mai rău să nu fie”, respectiv „Nu da, Doamne, românului câte poate să îndure”:

Se poate ca pământul bun de uns pe pâine să ni-l lăsăm în paragină, ca mai apoi, pe bani împrumutați în condiții împovărătoare, să cumpărăm peste 70% din alimentele cancerigene ce ajung pe mesele românilor; se poate ca într-o țară cu însemnate resurse ale solului și subsolului, tot mai mulți români să trăiască din te miri ce (inclusiv din cerșit și ciordit), timp în care respingătoarea tagmă a ciocoilor se îngrașă de stă să plesnească; se poate ca nemulțumirea celor mulți și crunt înșelați să tot sporească, iar președintele în exercițiu să se descotorosească de ei prin cinica invitație de a părăsi această țară („Cui nu-i place, n-are decât să plece!”); se poate ca o țară săracă așa ca România zilelor noastre să-i îmbogățească pe cei putrezi de bogați, fie prin privatizări și/sau contracte scandalos de păgubitoare pentru grosul românilor, fie (mai ales) prin neîncetata hemoragie de materie cenușie; se poate ca nenumărați slujbași mărunți să fie disponibilizați, numai ca foștii torționari ca alde Vișinescu și Nikolski să-și primească nesimțitele lor pensii de colonei și generali, iar fostul președinte Iliescu să-i compătimească și, cu puterea care i-a rămas, să-i amenințe pe golanii de jurnaliști cu revenirea minerilor în cazul în care ei continuă să-i tracaseze pe acești „simpatici bătrânei”; se poate ca atâția tâlhari dovediți și cu acte în regulă să-și plimbe suficiențele îmbăloșate prin cotloanele celui mai mătăhălos parlament și a celui mai „cinstit” guvern de la Decembriadă încoace, numai pentru că o hidoasă formațiune politică a câștigat alegerile generale la un atare scor năucitor, încât își permite la modul sfidător să mențină în scaunul de prim ministru un mitoman și un hoț intelectual răsdovedit; se poate ca, în pofida neîntreruptelor disponibilizări din sectorul bugetar (de altminteri neaducătoare de economii, atâta vreme cât instituțiile centrale își râd în barbă de atari marafeturi), numărul preoților și al pastorilor (cu toții lefegii ai statului) să sporească an de an (unde cu câțiva ani în urmă era un singur preot, acuma sunt doi sau chiar trei), căci România de azi este un adevărat Eldorado pentru unii ca ei – numărul lor este mult mai mare ca cel al medicilor rămași în țară, iar numărul lăcașurilor de cult este de circa două ori mai mare decât cel al școlilor și spitalelor la un loc  (an de an se construiesc sute de lăcașuri de cult, în timp ce numărul spitalelor și școlilor rămâne în cel mai bun caz neschimbat, căci în ultimul sfert de veac nu am știre să se fi construit așezăminte spitalicești, educaționale și culturale, însă știm cu toții că unele dintre cele existente s-au închis și că multe dintre cele încă rămase în funcțiune sunt într-o stare jalnică); se poate ca densitatea pseudoculților agresivi și cu pretenții să fie atât de mare, încât inculții cuminți sau pasivi par niște mielușei în comparație cu aceste dihănii fabricate în cele mai sordide universități din țară și străinătate, deși o știm cu toții că și unii și alții împing țara și viitorul ei incert înspre înfricoșătorul hău al manelizării și becalizării; în sfârșit, dar nu în ultimul rând, se poate că asta-i voia Domnului ca, după ce ne-a înzestrat țara cu de toate, să avem conducătorii pe care-i merităm până când ne vom îndepărta albeața de pe ochi, astfel ca să ne putem alege conducătorii care să demonstreze prin dăruire și pricepere că ne merită.

 

…Și cu toate astea, există soluții practice pentru grabnica îndreptare a situației dezastruoase din România. Iată doar trei, fiecare dintre ele cu mult mai bună decât sforăriile politice de până acuma:

1.Guvern de uniune națională (o soluție limită la care politicienii responsabili din orice țară, mai puțin România, recurg în momente de mare cumpănă);

2.Guvern de tehnocrați, cu un prim ministru ales dintre românii din străinătate, care se bucură de relații și simpatie la câteva dintre marile cancelarii ale lumii. Firește, dacă acesta ar accepta invitația politrucilor din țară, având cunoștință pe de o parte de megadezastrul economiei românești, pe de altă parte de mulțimea găștilor și de densitatea tâlharilor cu relații sus-puse de pe aceste meleaguri;

3.Revenirea la monarhie.

 

Dar există cu adevărat vrere politică pentru salvarea reală a României, ori interesele actualilor politruci (cam toți de stânga și ticăloșiți până în măduva oaselor) sunt atât de hâde și de antiromânești, încât de cum ajung la guvernare se grăbesc să pună în practică ceea ce se feresc ca de foc să recunoască public: După noi potopul?!

 

Sighetu Marmației,                                                               George PETROVAI

                

Idealurile de azi ale românilor

Posted by Gabriela Petcu On August - 15 - 2013

PETROVAI-George2C-wbGeorge PETROVAI

 

De mirare că românii zilelor noastre, cu destinul lor atroce și cu istoria lor pusă pe șotii nimicitoare, încă mai au idealuri! Căci nu-i de ici-de colo să străbați lungul și întortocheatul tunel al atâtor veacuri întunecoase, ca mai la urmă (într-o mână cu crucea răbdării și resemnării, iar în cealaltă cu candela plăpândă, dar mereu vie, a speranței de mai bine) să mănânci coliva tuturor celor trei imperii megieșe, care de care mai hapsân și mai al dracului cu aceste meleaguri și cu tot ce mișca pe ele.

 

Dar un popor fără idealuri, chiar și atunci când acestea au chipul neeroic al supunerii și îmbracă veșmintele nearătoase ale răbdării, este un popor muribund, care deja s-a împăcat cu gândul ieșirii sale silite de pe scena lumii. Istoria universală, cu precădere istoria antică, ne oferă exemple semnificative în acest sens: sumerienii, babilonienii, hitiții, etruscii, vechii egipteni etc. Cu precizarea că toate aceste popoare rămase în memoria colectivă a omenirii, au avut un cuvânt greu de spus la vremea lor și că au lăsat urme de referință în cultura universală…

 

Desigur, atât oamenii ca indivizi, cât și popoarele ca entități istorice, nu doar că modelează timpul ce-l trăiesc după chipul și spiritul lor (prin fapte memorabile de cultură și civilizație), ci la rândul lui timpul și factorii săi de presiune externă acționează neîntrerupt asupra oamenilor și popoarelor pe direcția adaptării lor la noi împrejurări, doar astfel izbutind să-și împlinească rostul trecerii pe Pământ.

 

De prisos să mai adaug că unii, cei puțini, o fac în sens ofensiv (prin agresiuni și expansiuni militare, strategice, politice, financiare, economice, lingvistice), ei devenind adevărații stăpâni ai planetei, și că grosul popoarelor se zbat să supraviețuiască sub umbrela aliaților (sic!) atotputernici prin compromisuri politico-economice care tind statornic înspre jaf generalizat și prin cedări succesive de suveranitate din partea bieților sateliți, care vizează neabătut asimilarea și globalizarea, respectiv pierderea identității naționale de către cei mulți…

 

Nici vorbă că în aceste condiții, până și idealurile celor din urmă (care se îmbată în continuare cu apa rece a drepturilor stabilite în altă parte), suferă ajustări în consecință. Căci, vorba lui George Orwell în cuceritorul lui roman Ferma animalelor: „Toate animalele sunt egale între ele. Doar că unele sunt mai egale ca altele…” Adică, or fi toți oamenii egali în fața lui Dumnezeu, dar este de râsul curcilor să crezi că românul de azi este egalul americanului, când știe o lume întreagă că majoritatea românilor de-abia au cu ce să-și ducă zilele, pe când americanii, cu toate că nu reprezintă nici măcar 5 % din populația globului, an de an și zi de zi consumă circa un sfert din resursele omenirii!

 

De aceea, parcă nici nu-i de mirare că preaschimbatul român de-acum (vremuri cu exemplară democrație, prosperitate și libertate doar în aparență și pe hârtie!), nu-i de mirare, deci, că românul zilelor noastre a renunțat aproape în totalitate la marafeturi precum cinstea, omenia sau respectul, străduindu-se din răsputeri prin minciună, necinste și nerușinare să-și apere unicul și adevăratul lui ideal național – acela de-a supraviețui cu orice chip și prin orice mijloace, indiferent cât sunt acestea de certate cu morala și legile conviețuirii umane.

 

Cine mai are timp de patriotism, naționalism, cultură și românism, când a supraviețui demn și cinstit în România postdecembristă se cheamă un act de mare curaj și când tot mai mulți români sunt gata-gata să-i admire pe megarăufăcătorii descurcăreți ai acestei țări, respectiv – mai în glumă, mai în serios – înclină să le justifice potlogăriile prin memorabile spuse de felul: „Hoțul neprins e om cinstit” sau „Cine muncește n-are timp să facă bani”?!

 

Tocmai de-aceea, adepți înfocați ai dictonului „Trăiește-ți clipa!” și al ultrapragmaticului principiu filosofic de sorginte autohtonă „Ce-i în mână nu-i minciună”, atâția românii și-au luat lumea în cap (unii cu truditul, alții cu șutitul) și, mai mult, își încurajează odraslele să facă la fel, încât actualul ideal național românesc este aidoma unui balaur bicefal: Unul din capete reprezintă scopul declarat al românilor de vârsta a doua – acela de-a dobândi chiar și pe căi necinstite o pensie cât mai consistentă, de regulă de la stat, pe care să o folosească un timp cât mai îndelungat, celălalt cap al balaurului întruchipează țelul atât de păgubitor pentru țară al tinerilor valoroși – acela ca după absolvirea studiilor din țară să se stabilească într-un bogat stat occidental, astfel contribuind la îmbogățirea celor bogați și la o tot mai accentuată sărăcire a României.

 

Nota 1: Cu ceva timp în urmă eram la o masă într-un restaurant, unde se discuta despre istoria României, despre cultura și viitorul ei. Printre comeseni se aflau vreo doi consilieri județeni și, dacă nu mă înșel, un avocat și un medic. Ei bine, argumentele mele privind străduința străbunilor, ba chiar și jertfa multora dintre ei pentru constituirea și afirmarea României moderne, nu numai că i-au făcut să zâmbească, dar mai la urmă au fost cu toții de-acord cu spusele halucinante ale unuia dintre ei: „Puțin îmi pasă de toți și toate! Mie să-mi fie bine…” Actualmente, unul dintre acei comeseni, chiar acela cu afirmația, este parlamentar…

 

Nota 2: În felul lui odios, torționarul Alexandru Vișinescu (precum și ceilalți 35 deja identificați) contribuie la consolidarea actualului nostru monstruos ideal național de care scriam mai sus. Adică, într-un sinistru mod ridicol, timp de 24 de ani după Decembriadă nu te atingi de acești torționari, ci continui să le dai pensii de ofițeri superiori (sinistrul Nikolski a primit pensie de general până în 1992 când a pierit, Vișinescu primește și acum pensie de colonel!), în felul acesta tâlharul de stat român recunoscându-le și răsplătindu-le fărădelegile comise, iar acuma hodoronc-tronc la peste 80 de ani ai bestiilor, vrei să-i faci răspunzători pentru crime pe care nici unul dintre ei n-a avut și nu va avea curajul să le recunoască.

 

Sigur, alta era situația României dacă se punea în practică Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara (îndepărtarea din viața publică a foștilor activiști și securiști) și dacă, așa cum cer normele elementare ale dreptății, foștii torționari erau de îndată judecați cu asprime pentru ticăloșiile comise. Dar nu, la vremea respectivă, Ion Iliescu și gașca lui de politruci de mâna a doua, au făcut tot posibilul să-i scape, căci regimul lui se sprijinea tocmai pe unii ca aceștia. De altminteri, mineriadele au demonstrat cu prisosință că toți sunt o apă și-un pământ…

 

Mai mult. Legea lustrației nu–i agreată pe la noi nici după circa un sfert de veac de la Decembriadă, deși se știe că procesul de modernizare al Turciei sub Mustafa Kemal Atatürk cu ea a început (îndepărtarea din viața publică a foștilor demnitari otomani). Dimpotrivă, foștii activiști sunt nelipsiți din viața publică, unii dintre ei (ex. politrucul Mircea Dușa) ajungând chiar miniștri. Firește că pentru asta e nevoie de tupeu nu glumă. Și mai e nevoie, așa cum a dovedit ipochimenul Dușa, să-ți falsifici biografia, că doar nu poți ieși în față cu Academia „Ștefan Gheorghiu”, și acea făcută târziu (cu ceva înainte de căderea comunismului) și la fără frecvență.

 

Dar ăsta-i cel mai cinstit guvern de după 22 Decembrie 1989 și de el românii trebuie să fie mândri. Cum îmi răspundea cu indignare cineva la unul din textele mele critice la adresa tuturor acestor tâlhari și mincinoși care, chipurile, ne conduc: „Nu noi i-am ales?..”

 

Eu, stimate domn, în nici un caz nu i-am ales nici pe ei, nici pe cei dinainte și nici pe următorii asemeni lor nu-i voi alege…

 

Sighetu Marmației,                                                              George PETROVAI

15 aug. 2013

BALADA AFLĂTORILOR ÎN TREABĂ

Posted by Gabriela Petcu On July - 11 - 2013

SAPTEZECI-ROMANI-STRES-wb

George PETROVAI

 

 

Cu harurile-i nepereche,

cândva de România se spunea

ba că-i grădina Maicii sfinte,

ba că Edenul o peţea.

 

Dar au trecut acele vremi

cum toate trec pe lume-n grabă –

azi ţara-i cum s-au străduit

s-o facă aflătorii-n treabă:

 

Ocean de vise în derivă

şi de speranţe obosite,

în care doar rechinii zburdă

printre grămezi de legi sucite!

 

Au fost din ăştia şi-nainte,

când omul nou era forjat

după reţete bolşevice,

căci la români nu-i un păcat

 

să te prefaci că doar munceşti

ca-n zisa foarte înţeleaptă:

„Timpul trece,

leafa merge,

noi ne vedem de-a noastră soartă…”

 

Dar şi mai şi, după schimbarea

politicilor de faţadă,

ei au ajuns majoritari

cum cere democratica obadă.

 

(Democraţia, aşadar,

e-n primul rând cantitativă

şi-abia pe urmă calitatea

va deveni forţă activă;

 

un adevăr necunoscut

într-un cuprins ca România,

unde-i acasă şmecheria

şi hoţii-s fruntea prin statut…)

 

Atâţia aflători în treabă

se-nghesuie la ce mai este,

încât puţini români roşesc

văzându-şi ţara de poveste.

 

Iar dintre ei, mulţi incapabili

de adaptare la şutit,

l-au ascultat pe preşedinte

şi-n grabă s-au cărăbănit

 

spre-abrupte zări din lumea largă

cu dorul înfăşat în ie,

lăsându-i pe aleşi să-şi facă

făcutele prin tâlhărie.

 

C-aşa e moda la românii

de parvenire îmboldiţi:

Pe găinari politica-i preschimbă

în nişte bravi nelegiuiţi,

 

care de jertfă şi onoare

vor trăncăni la nesfârşit,

fără să simtă pic de jenă

pentru ridicolul stârnit!

 

Şi-apoi să-i vezi pe şobolani

când barca apă stă să ia –

ei primii o vor părăsi

şi, demni, în alta vor urca…

 

Dar iarăşi spun că-i imposibil

să defineşti azi România

fără de toţi aceia care

nemuritoare fac mafia:

 

Ciocoi, tâlhari şi politruci

şi mulţi alţi aflători în treabă,

la ţâţa ţării dau năvală,

deşi o furajează ca pe-o gloabă.

 

*

 

Români,

pe de-alde ăştia

– nişte borfaşi înveteraţi –

voi îi trataţi

cu-ngăduinţă şi respect,

când an de an au dovedit

că scopul lor ticăloşit

este cu sacii să se vadă

în al puterii car hâit,

ca-ndată-apoi cu legea-n mână

şi-uniţi prin cumetrii suspecte,

din pungăşii să facă arte

şi-un crez să-şi facă din minciună.

 

Nu-i mai lăsaţi să vă trişeze

secătuind această ţară!

E ţara lor de-i toleraţi

să fure mai ceva ca-n codru,

iar voi grumazul vi-l plecaţi

ca sabia să nu-l reteze?…

 

Sau lumea-n cap voi v-o luaţi

printr-o revoltă mai aparte

ce-n jocul lor infect e parte,

când faptele îi recomandă

să fie grabnic alungaţi.

 

Dar nu oricum, ci despuiaţi

de bunurile tâlhărite,

ca-n ceas de cumpănă să-nveţe

pe pielea lor ca de toval,

că gol pe lume omul vine

şi gol apoi în lut se-ntoarnă

oricât ar fi de sus pe val…

 

Români,

e ceasul deşteptării

cum imnul nostru ne-o tot spune!

Nu v-amăgiţi cu vreo schimbare

care-i nutrită de răbdare,

c-atunci se-avântă resemnarea

cu sporul ei de-amărăciune.

 

Priviţi Balcanii cum se mişcă

prin turci, bulgari şi grecotei,

deşi ai lor sunt mult în urmă

de-ai noştri guvernanţi mişei,

 

care se ştie foarte bine

că miliarde au păpat,

ca România cu creanţe

s-ajungă stat înfeudat,

 

conform celebrei axiome

pentru infami şi a lor ceată:

În ape tulburi pescuitul

zadarnic nu e niciodată!

 

De-aceea spun:

Cum toţi aceştia

nu-s vrednici de tovărăşie

cu Ceauşeştii împuşcaţi,

măcar să piară înfieraţi

într-un afund de puşcărie.

————————————-

George PETROVAI

Sighetu Marmaţiei

1-3 iulie 2013

UNDE DAI ŞI UNDE CRAPĂ…

Posted by Gabriela Petcu On June - 14 - 2013

PETROVAI-George3-X-wbGeorge PETROVAI

 

Absolut din întâmplare, vorba lui G.Topârceanu, zilele astea – ceea ce înseamnă aproape un an de la postarea lui – am dat peste textul „Democraţia lichelismului”, semnat (cu majuscule!) Prof. Univ. Dr. Mihai Berca, în care autorul caută cu atâta înverşunare să ne desfiinţeze (pe mine deodată cu articolul „Politica românească” – o sursă inepuizabilă de ruşine şi indignare), încât sfârşeşte prin a-ţi stârni mila din pricina evidentei inabilităţi în ale demonstraţiei şi scrisului.

Căci o face nu numai printr-o grosolană distorsionare a articolului meu (un atac logoreic purtat mai degrabă împotriva autorului-subiect decât împotriva textului-obiect), ci şi cu ajutorul unor mijloace nefericit întrebuinţate (erori în scriere şi expresii înceţoşate), precum următoarele: „care scrie despre cât de răi şi nedemocraţi…”, „de teapa unui remarcabil filosof şi eseist…” (de remarcat subtilul dezacord dintre termenii „de teapa” şi „remarcabil”), „apoi tot România şi români”, „democrat Băsescean” (corect este băsescian şi fără majusculă, aşa ca ilescian sau antonescian), Primul-Ministru Ponta (cu majuscule în virtutea obişnuinţei dictată de extrema slugărnicie), dar „vezi doamne” cu d mic, „care şi-au dat mâna cu lichelele româneşti…” (corect este fie „care au dat mâna cu…”, fie „care şi-au dat mâna”), virgule lipsă sau puse la întâmplare etc.

 

Dar trebuie să fim cât se poate de înţelegători cu domnul Prof. Univ. Dr. Mihai Berca: Această capodoperă a jurnalismului postdecembrist a fost scrisă cu mâinile tremurând de emoţia marelui moment istoric din vara anului 2012 (a doua suspendare a lui Traian Băsescu), ori poate cu mâinile tremurând de furie neputincioasă împotriva tuturor acelora care nu numai că nu se opuneau principiului constituţional al suspendării cerută şi justificată de indubitabile necesităţi naţionale (nicidecum de răzbunări prin jocuri politice conjuncturale), dar care prin apărarea acestui principiu definitoriu pentru democraţie, de fapt protestau cu curaj împotriva mijloacelor în forţă şi la iuţeală întrebuinţate de usl-iştii majoritari şi sfidători!

 

Iar eu mă număram printre aceştia, într-atât de devotat chiriaşului de la Cotroceni, încât pe la mijlocul articolului scriam negru pe alb: „Desigur, mă grăbesc să adaug că deşi s-au îndepărtat într-o bună măsură de calea comunismului cu faţă umană, comunism edulcorat şi moşit de Iliescu şi ciracii lui, regimurile Constantinescu şi Băsescu n-au adus cu ele un spor de înţelepciune, armonie şi prosperitate pentru românii îndelung răbdători, respectiv un spor apreciabil de prestigiu internaţional pentru România, cu toate că îndată după câştigarea primului mandat de preşedinte, Traian Băsescu a condamnat  comunismul de la tribuna Parlamentului (oare cât de sincer a făcut-o?) şi cu toate că îndată după aceea (la 1 ianuarie 2007) ţara a fost admisă în structurile euro-atlantice şi în Uniunea Europeană.”

 

Şi mai departe:

 

„Dimpotrivă, pe fondul unor crize convergente (financiare, economice, politice) prelungite, a căror ofensivă n-a putut fi contracarată de măsurile pe cât de disperate, pe atât de impopulare ale succesiunii de guverne pedelisto-udemeriste, nivelul de trai al grosului românilor s-a deteriorat până ce a ajuns în vecinătatea catastrofalului (disponibilizări masive în sectorul bugetar, restrângerea sectorului privat, creşterea preţurilor şi tarifelor, diminuarea lefurilor şi a pensiilor etc.), iar datoria externă şi-a urmat cursul său ascendent.

 

Iată de ce anul electoral 2012 a început cu căderea mult hulitului şi urâtului Guvern Boc, pentru ca după aproximativ trei luni, în urma moţiunii de cenzură înaintată de Uniunea Social Liberală (USL), să cadă şi Guvernul pedelisto-udemerist al lui Mihai Răzvan Ungureanu.”

 

Dacă la asta adaug mulţimea criticilor aduse guvernărilor anterioare (Agricultura salvatoare, Ajutor pentru români, Aparenţele înşelătoare ale omului modern, Ca la noi la nimenea, Cacos politeusi, Ce produce România, Dulce ţinut al ratărilor, Povara românismului, România trebuie să fie a românilor, nicidecum a străinilor! etc.), articole apărute în presa din ţară şi străinătate şi din pricina cărora mi s-a făcut „cinstea” să fiu pus în capul listei disponibilizaţilor din vara anului 2011, nu cred că în asemenea condiţii pot fi bănuit de niscaiva simpatii faţă de regimul Băsescu, necum să fiu acuzat că aş scrie la comandă!

 

La comanda cui, domnule Berca? Ei bine, acest „amănunt” nu v-aţi mai obosit să-l lămuriţi cititorilor, deşi susţineţi că aţi depus eforturi (sic!) să-mi aflaţi CV-ul. Vă avertizez că aşa ceva este departe de-a vă face cinste, întrucât ţine de gândirea şi de năravurile unui biet cadrist…Păi cum vine asta? Mai înainte de-a desluşi cum se cuvine articolul cu pricina, despre care din capul locului recunoaşteţi că nu l-aţi înţeles prea bine (Citesc la început liniştit, apoi recitesc enervat pentru că nu prea înţelegeam aşa bine articolul Politica românească – o sursă inepuizabilă de ruşine şi indignare semnat de domnul George Petrovai…”), dumneavostră ţineţi morţiş să ştiţi ce hram poartă autorul, pentru a vă pregăti în consecinţă atacul.

 

Nu-i aşa că altul era tonul şi alta indignarea dumneavoastră servilă dacă articolul în cauză purta semnătura unui academician? Dar şi mai sigur este că într-o asemenea variantă n-aţi mai fi dat nici un răspuns, întrucât nemulţumirea dumneavoastră bine controlată şi dirijată (evident, cu excepţia lui Băsescu şi a acoliţilor lui), este invers proporţională cu poziţia academico-socială a preopinentului. Totdeauna vă luaţi în prealabil măsuri de precauţie, deşi vremurile s-au schimbat pentru români măcar în formă? Fără discuţie că gura păcătosului adevăr grăieşte…

 

Prin urmare, informându-vă despre mine (inclusiv de la maestrul Corneliu Leu) şi aflând că nu sunt „nici profesor, nici conferenţiar, nici lector” (de unde lesne se poate deduce că pentru oameni ca dumneavoastră, aceste profesii din actualele fabrici de diplome reprezintă apogeul condiţiei umane), aţi hotărât că eu nu pot să fiu decât „democrat Băsescean”, adică „un om în slujba răului, care scrie despre cât de răi şi nedemocraţi, de hoţi şi bandiţi sunt politicienii şi profesorii de teapa unui remarcabil filosof şi eseist precum Andrei Marga care – nu-i aşa? – ar trebui să-şi dea demisia pentru că Primul-Ministru Ponta ar fi plagiat.”

 

Şi continuaţi cu un avânt care se vrea nimicitor, dar care, din nefericire pentru dumneavoastră, sfârşeşte lamentabil: „Oare unde este legătura? Unde este logica? Afirmaţia, scoasă parcă cu forcepsul dintr-un sistem neuronic scurtcircuitat, se vede logic că are o mare încărcătură de lichelism, dacă nu de corupţie. Dar ce contează?! Avem democraţie şi avem dreptul de a scrie orice inepţie, ca să nu zic direct stupiditate, de tip Băsescu.”

 

Să le luăm pe rând, domnule Berca, dar numai după ce voi face anumite îndreptări de exprimare (Corect este: „Avem dreptul să scriem”, pentru că supuneţi limba română la eforturi inutile şi caraghioase prin asocierea indicativului prezent cu infinitivul; vi se pare că între inepţie şi stupiditate, chiar de tip Băsescu, este vreo diferenţă?) şi de logică: Domnule Prof. Univ., dumneata îndrăzneşti să-i acuzi pe alţii de lichelism, când după logica dumitale, adevărul nu poate să revină decât celui mai tare, iar demnitatea lacheilor săi? Mda! Mulţi scriu, dar puţini au curajul să spună lucrurilor pe nume. Ştiţi de ce numărul gazetarilor cu adevărat binecuvântaţi de Creator este aşa de mic, deşi vedete sunt cu toptanul? Pentru că adevăratul gazetar este totdeauna în opoziţie, doar astfel având posibilitatea să fie obiectiv, adică să-şi împlinească menirea…

 

Pentru ştiinţa dumneavoastră (dar nu cea de ordin tehnic), vă informez că ştiţi despre mine atât de puţine lucruri, încât practic nu ştiţi nimic. Dar, recunoaşteţi că pentru scopul urmărit nici nu aveaţi nevoie să ştiţi mai multe. Căci atunci cum aţi fi împăcat capra şi varza (scopul şi realitatea), cunoscând faptul că sunt dublu licenţiat, că am fost interogat şi supravegheat ani de zile de către fosta Securitate pentru vina de-a fi colaborat cu radio Europa liberă (la Miliţie am dat explicaţii doar de două ori), sau că am început doctoratul la Cluj-Napoca (examenele luate), dar că din lipsa banilor nu am putut să dau curs recomandării primită de la conducătorul de doctorat pentru Universitatea din Orleans, aşa că teza a rămas nefinalizată?!…

 

Mă întrebaţi unde-i logica reproşului adresat profesorului Andrei Marga în calitatea sa de ministru de Externe în primul Guvern Ponta, cel mai curat guvern de la Decembriadă încoace, fireşte, fără plagiatorii mai mărunţi aşa ca Ioan Mang, dar în continuare la timonă cu primul plagiator al ţării. Iar eu vă spun că ea face parte din structura şi echilibrul intern al textului (am scris şi publicat peste o mie de articole, dar niciodată nu mi s-a adus o asemenea acuzaţie!), şi cum aţi refuzat să citiţi în întregime articolul, redau acel paragraf din context, care cred că de data asta, adică după ce Andrei Marga a părăsit guvernul aşa cum i-am recomandat eu (cu certitudine că altele au fost motivele), pesemne că va fi privit cu alţii ochi de domnia-voastră:

 

„De neînţeles pentru mine rămâne comportamentul sfidător al ortacilor lui Ponta din USL. Aceştia nu numai că nu-l trag de mânecă, doar astfel dovedind că vor să-l ajute ca să scape de penibilul nimicitor al situaţiei ivite, dar chiar îl împing de la spate ca el să calce şi mai zdravăn în străchini.

 

De pildă, era de aşteptat ca universitarul Andrei Marga, el însuşi conducător de doctorate, să se arate într-atât de ruşinat de acest guvern al plagiatorilor, iar acuma într-atât de indignat de superplagiatul lui Ponta, încât pe dată să-şi dea demisia din postura de ministru al Externelor (care, după gafele făcute, i se potriveşte cam aşa cum i s-ar potrivi lui Vanghelie postul de ambasador al României la ONU), nicidecum să admită să-l însoţească la Bruxelles, mai înainte ca premierul să facă dovada că acuzaţiile ce i-au fost aduse sunt nefondate.”

 

Vă spun eu despre ce este vorba la dumneavoastră. Întrucât sunteţi obişnuit să mergeţi în deplină siguranţă numai pe cărări bătătorite, de data asta pe cărarea lată şi cotită a USL-lui, taxaţi ba drept impoliteţe, ba drept lipsă de patriotism, ba drept enormitate cele spuse cu curaj de mine, în acele zile când atâţia români se reîntorceau cu judecata şi dăruirea la epoca de aur a comunismului. Ba mai mult. Sunteţi convins că au dreptul să-i judece pe dascălii universitari doar colegii lor (chiar şi aceia contrafăcuţi, domnule Berca?), iar pe politicienii noştri corupţi doar adulatorii şi jurnaliştii năimiţi. Păi după o asemenea logică, hoţii, violatorii şi criminalii la rândul lor vor cere să fie judecaţii în breasla lor. Şi poate că pe ici, pe colo prin părţile esenţiale ale României chiar aşa stau lucrurile. Tocmai de aceea România este statornic aşezată la coada ţărilor din Uniunea Europeană…

 

Apropo, domnule Berca, ce părere aveţi de actuala tovărăşie, că de prietenie sinceră nu poate fi vorba, dintre Băsescu şi Ponta? Păi acuma va trebui să vă schimbaţi niţel sentimentele faţă de nesuferitul de Băsescu, pentru a fi în ton cu proverbul: Amicul amicului meu este şi amicul meu…

 

Dar, mă rog, ce rost are să vorbim de nesimţirea miştocărească a lui Victor Ponta şi de plagiatul lui mare cât roata carului (intri pe internet şi ai de îndată dovada hazlie a acestui uriaş copy-paste), atunci când afirmaţi net că nu vă interesează Ponta şi plagiatul lui, respectiv atunci când mă întrebaţi cu nevinovăţie (sic!) de ce m-am oprit tocmai la el, când în lume şi în România „există foarte mulţi plagiatori”.

 

Da, sunt convins de acest lucru. Dar numai din când în când se impune atenţiei lumii ca plagiator notoriu vreun şef de stat sau ministru, care mai apoi sunt determinaţi să-şi dea de îndată demisiile de onoare. Ori Ponta, rămânând în continuare prim ministru fără a se sinchisi de onoarea sa avariată, constituie un caz aparte: de surpriză până la nedumerire pentru străini, de indiferenţă până la susţinerea sa patriotică pentru grosul românilor.

 

În urmă cu câţiva ani se vorbea de zeci de mii de diplome şi titluri ştiinţifice obţinute pe căi necinstite. Între timp cu cât a crescut această producţie catastrofală pentru România de azi şi de mâine? Acuma, când numărul nelegiuţilor a devenit înspăimântător de mare şi când mulţi dintre aceştia deţin posturi cheie în stat, ar fi cu adevărat de prost gust să mai vorbeşti de funie în casa spînzuratului…

 

Şi mai grav este faptul că prin întrebări de felul: „Oare nu noi i-am ales?”, pe politicienii pătaţi căutaţi să-i absolviţi de vină (cam câţi parlamentari şi miniştri sunt răufăcători cu acte-n regulă?), iar mie încercaţi să-mi impuneţi tăcerea în raport cu aceşti ipochimeni, ca şi cum ei ar fi crema acestui neam şi cea mai mică atingere adusă lor ar fi totuna cu prejudiciul adus imaginii României.

 

Domnule Berca, nu eu instig la ură, ci aceşti nevrednici care nu se dovedesc cu nimic mai buni ca cei dinaintea lor, dar românii tac şi-i rabdă, deşi traiul lor devine alarmant de la o zi la alta.

 

Nota1: A trecut mai bine de un an de când USL este la guvernare. Unde le sunt marile realizări trâmbiţate în campaniile electorale de anul trecut?…

Şi încă ceva. Poate că tonul dumneavoastră în raport cu revista Nature şi Uniunea Europeană este sincer şi îndreptăţit la mânia germinată de dezamăgire. Dar el nu-l ajută cu nimic pe Ponta (unde sunt probele incontestabile ale nevinovăţiei sale?) şi nici pe poporul român. V-aduceţi aminte bucuria românilor la anunţul ştirii că de la 1 ianuarie 2007 vom intra în Uniunea Europeană? Politicienii se înfoiau ca nişte păuni, iar grosul românilor era convins că gata, am scăpat pentru totdeauna de sărăcie, deşi noi nu ne făcuserăm cu responsabilitate temele în vederea unei integrări rodnice. Pe bună dreptate se spune că avem conducătorii care-i merităm şi că fiecare cum îşi aşterne, aşa va şi dormi…

 

Nota 2: Despre patibularul  Patapievici am scris de mai multe ori, inclusiv în legătură cu miliardele de lei cheltuite de ICR, adică de români, pentru promovarea peste hotare a operei prietenului său Cărtărescu, aşa că nici cu chestiunea asta n-aţi rupt inima târgului.

 

George PETROVAI

Sighetu Marmaţiei

2 iunie 2013 

 

 

 

Descurcăreții și-a lor ceată

Posted by Gabriela Petcu On May - 25 - 2013

PETROVAI-George3-X-wbGeorge Petrovai

Tare plângăcioși au ajuns românii. Îndeosebi de la Decembriadă încoace, de când toate s-au dus pe sfârlă și de muncitori și țărani nu mai are nimeni trebuință după ce fabricile s-au închis, iar supermarketuri s-au tot deschis unde cu gândul nu gândești, de lumea-ntreagă la români privește și-nvață cum totuși consumul poate fi mărit printr-o justă corelare a trebuințelor celor mulți cu sporul disponibilizărilor și al impozitelor, a activului devenit pasiv cu pasivul ajuns catastrofal, a pozitivului aproape inexistent cu negativul omniprezent și omnipotent.

Firește, o asemenea performanță nu este la îndemâna oricui. Ea este opera descurcăreților, acea pestriță și-ntinsă tagmă, care a luat locul defunctelor clase, marea mândrie și masă de manevră pentru regimul bolșevic, și în care intră cam tot ce mișcă-n țara asta – de la vlădică până la opincă, de la ales până la boschetar.

Caracteristica fundamentală a descurcăreților este eminamente reflexivă, căci unii ca aceștia se dau de ceasul morții să se descurce pe ei și ai lor și nici prin cap nu le trece să descurce ceea ce-i cu putință, ori ceea ce scrie-n fișa postului (am în vedere factorii cu putere legislativă, executivă și judecătorească), ci – dimpotrivă – mai tare să-ncurce lucrurile, întrucât ei știu din instinct, din propria experiență și din cea a înaintașilor că mult mai lesne se pescuiește în apele tulburi.

Privite de pe pozițiile moralei, toate sensurile atribuite verbului a se descurca tind cu insistență înspre zona generoasă a nelegiuirii, deoarece toate au foarte puțin din străduințele oneste și foarte mult din îndeletnicirile care merg mână-n mână cu minciuna, impostura, trădarea și hoția.

Dar, chiar dacă fac parte din aceeași familie, poate fi băgat descurcărețul-găinar, cu măruntul lui scop de-a supraviețui prin nemuncă și ciordeală, în aceeași oală cu descurcărețul-ștab, cel care-i oricând pregătit să strângă de gât mii și mii de semeni, doar pentru ca neam de neamul lui să poată huzuri?

Cu toate astea, adică în pofida distanței ca de la cer la pământ dintre cei doi, în cel mai multe cazuri descurcărețul-găinar va fi mult mai lesne dibuit și mai strașnic pedepsit decât banditul cu pretenții și blazon.

E limpede de ce. Pentru că înșiși legiuitorii (apărătorii și împărțitorii dreptății) caută să se descurce cât mai abil și mai profitabil, adică ferindu-se ca de foc să se pună rău cu potentații zilei. De unde decurge cu necesitate concluzia: Ei nu sunt nici pe departe veghetorii și apărătorii dreptății, ci ai impresiei create (de teamă pentru cei mulți și nevoiași, de satisfacție pentru îmbuibați) prin severitatea pedepselor aplicate găinarilor perseverenți.

Ba și mai și. Surprinși de iuțeala cu care unii s-au îmbogățit (practic la întuneric și peste noapte) și de blândețea cu care acționează legile în cazul lor, românii – funcție de capacitatea lor moral-intelectuală – în formulări alegorice de tipul Hoțul neprins e om cinstit, își exprimă fie admirația față de asemenea lichele, fie dezamăgirea vizavi de ineficiența justiției noastre.

…De precizat că substantivul/adjectivul descurcăreț și verbul a se descurca au făcut o strălucită carieră pe plaiurile noastre, astfel că mereu în pas cu nevoile și năravurile locuitorilor, aceste cuvinte se constituie într-un veritabil etalon al mentalității românești.

Sigur că da, din totdeauna au existat descurcăreți (istoria colcăie de ei), adică aventurieri și impostori de mare calibru, care, înzestrați de la natură și/sau împinși de la spate de noroc, au căutat să exploateze la maximum șansa ridicării în angrenajul social, pe culoarele create prin lărgirea fisurilor din corpusul social.

Unii dintre ei, precum celebrul aventurier Iacob Basilic Despotul, au reușit să se cațere până la vârful piramidei sociale. Mai exact, grecul de care se face vorbire, a ajuns domnul Moldovei cu numele de Despot Vodă, după alungarea lui Alexandru Lăpușneanu cu ajutorul polonezilor.

Dar iată alte două memorabile exemple de acest gen din istoria noastră, cu consecințe devastatoare pentru țară și popor: bolșevicii (mulți dintre ei nevorbitori de limba română, dar aduși la putere de tancurile rusești) și fripturiștii lui Ion Iliescu, de data asta bolșevici cunoscători ai limbii nostre, dar și ei susținuți de străini.

Revenind la termenul descurcăreț (substantiv sau adjectiv), trebuie puse în evidență cele două însușiri esențiale ale acestui termen:

            1)Așa cum spuneam mai sus, prima însușire se raportează la sfera sa și la numeroasele conotații care i-au fost atribuite. Un cuvânt obișnuit, care inițial avea sensul bine precizat de a desluși calea justă, altfel spus de a afla soluția corectă într-o chestiune încâlcită, iată că prin denaturarea sa a dobândit sensuri noi, cu iz voit imprecis și derutant și cu un conținut ce înclină înspre etica (sic!) incorectitudinii.

            Toată lumea știe în clipa de față că cele două fețe ale verbului în discuție, redate prin diateza activă și reflexivă (a descurca, respectiv a se descurca), își îndreaptă eforturile lămuritoare pe direcția: a ieși basma curată, a ajuta pe cineva să nu se înece (evident, la figurat), a-l scoate pe cel înhățat din ghearele justiției.

            Căci, lucru la fel de bine știut de noi toți, cu cât cineva dovedește mai multă nerușinare și cu cât se bucură de mai multă protecție din partea mai-marilor zilei atunci când nu toate capcanele pot fi ocolite (Ex.: Victor Ponta hoț dovedit și mincinos înrăit și cu toate astea prim-ministru, Relu Fenechiu cu dosar penal și totuși ministru, Adrian Năstase pușcariaș și făcut de ciracii săi martir, poate chiar erou etc.), cu atât are parte de mai multă apreciere în ochii confraților săi și despre el se va spune că s-a descurcat ori că știe de minune să se descurce.

            2)Substantivul descurcăreț are un destin foarte asemănător cu englezescul gentleman. Întrucât a fost deturnat de la sensul său consacrat (fie acela de șmecher, abil, viclean, lunecos, isteț, fie acela de hoț, pungaș sau escroc), atunci când într-o discuție oarecare se utilizează cuvântul în cauză, cei care sunt mai puțin familiarizați cu frecventele camuflaje din lumea interlopă, se văd nevoiți să ceară lămuriri suplimentare pentru a ști în care grupă să-l așeze.

 Este clar că termenul are o încărcătură preponderent peiorativă și de regulă se încadrează în cea de-a doua grupă. Însă se recurge cu obstinație la acest camuflaj, deoarece în consens cu starea psiho-morală a românilor obijduiți, se caută prin trucuri și artificii ieftine ca atenția lor să fie abătută de la sărăcia care-i aduce la disperare și de la cancerul corupției care le macină societatea.

Cum se prezintă lucrurile cu termenul gentleman? La început prin el era desemnat un membru al societății care poseda un blazon și o anumită proprietate funciară. Avea, adică, un anumit rang social și se bucura de respectul semenilor. Pe atunci, când spuneai despre cineva că este gentleman, nu-i făceai un compliment, ci doar afirmai un fapt. Tot așa, dacă afirmai despre cineva că nu-i gentleman, nu era o insultă, ci o informație. Și, după cum menționează adorabilul C.S.Lewis în cartea sa Creștinismul redus la esențe, „nu era nici o contradicție în a spune că John este mincinos și gentleman”…

Mai târziu, prin gentleman – și nu doar pe teritoriul Marii Britanii! – a fost desemnat omul distins, manierat, curtenitor cu femeile. Dar a numi pe cineva cu acest sens nou și rafinat al cuvântului, nu mai înseamnă a da informații despre el, ci este o modalitate de a-l lăuda. Tot așa, a nega că cineva este gentleman în noua accepțiune a termenului, înseamnă pur și simplu a-l insulta!

Când un cuvânt, opinează cu justețe C.S.Lewis, încetează să mai fie descriptiv și devine unul laudativ, el nu mai comunică un fapt despre obiect, ci transmite doar atitudinea vorbitorului despre acel obiect.

După ce a fost astfel rafinat comparativ cu sensul său brut și concret, cuvântul gentleman nu mai înseamnă decât că persoana vizată prin el este agreată de vorbitor.

Dar, conchide C.S.Lewis, cuvântul gentleman de după rafinare a devenit complet inutil, și asta deoarece în orice limbă există suficiente cuvinte care să exprime admirația noastră față de ținuta și comportamentul cuiva.

Se subînțelege că pentru atâta lucru nu era nevoie de un cuvânt în plus…

 

Sighetul Marmației,                                                             George PETROVAI

23 mai 2013

 

NERUŞINAREA CA MOD DE EXISTENŢĂ

Posted by Gabriela Petcu On April - 29 - 2013

PETROVAI-George2C-wbGeorge PETROVAI

 

Toate sunt date peste cap, căci cu cât omul s-a căţărat mai sus pe scara istoriei, cu atât i s-a părut că-i mai civilizat, altfel spus că-i făuritorul unor tot mai rafinate plăceri şi a unei tot mai distinse plictiseli.

 

Cu mii de ani în urmă, Eclesiastul (îmbătrânit în bune şi în mai puţin bune) se plictisea ca un rege şi medita asupra plictiselii dizolvante ca un înţelept: „Am văzut tot ce se face supt soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt”… Tehnicizatul om al zilelor noastre fuge de plictiseală ca dracu de tămâie, fapt pentru care loveşte orbeşte în toţi aceia care îndrăznesc să-i stea de-a curmezişul: Dumnezeu, natura, semeni cu scaun la cap, morală, tradiţii, sentimente. Dar oricât ar goni de repede, el nu poate să fugă de sine însuşi şi de consecinţele ce decurg cu necesitate din ceea ce am putea numi teoria relativităţii în plan moral: „Cu cât zorul întru împlinirea poftelor este mai mare, cu atât timpul liniştii şi echilibrului lăuntric se contractă şi spaţiul dobândirii fericirii statornice se dilată!”. Iar dacă notăm cu „m” masa plăcerilor procurate şi cu „v” viteza cu care acestea sunt consumate, iată că avem o posibilă formulă a plictiselii: „P=m/v²”, potrivit căreia plictiseala este direct proporţională cu cantitatea de plăceri (îndeosebi când acestea sunt de natura reuniunilor şi obligaţiilor sociale) şi invers proporţională cu pătratul vitezei de derulare a acestora.

 

Nota 1: Dezgustul se instalează atunci când doar buna creştere şi teama de ridicolul situaţiei care s-ar crea se opun tentaţiei resimţită de atâţia dintre noi de a urma măcar o dată în viaţă exemplul „demonului” dostoievskian Nikolai Stavroghin, adică să prinzi zdravăn cu dinţii de urechea celui mai simandicos personaj din societate şi să tragi de ea până i-o vei sfâşia…

 

Plictiseala devine concretă şi activă prin intermediul plictisitorului şi plictisitului, gazdele sale predilecte. Dar ce diferenţă între cei doi! Plictisitorul întruchipează exasperantul în neobosita sa pendulare dintre gol şi monoton, pe când celălalt reprezintă trufaşa recreaţie a unui spirit într-atât de scârbit, încât îşi refuză până şi alinarea prin speranţă şi visare.

 

Pornind de la indivizi, până şi popoarele pot fi plictisite, respectiv plictisitoare. După secolul de aur al culturii lor ( secV-IV î.e.n.), grecii şi-au putut permite să devină sceptici prin renunţare până la declin şi să fie obosiţi până la plictiseală, căci renunţarea provine din preaplinul spiritului, iar scepticismul exprimă inevitabila plictiseală stoarsă de destin din oboseala unei culturi mari. Dar grecii au devenit sâcâitori şi plictisitori de-abia când din palma întinsă a istoriei (epoca medievală şi modernă) s-au pornit să ciugulească firimiturile rămase de la festinul spiritual al strămoşilor lor. Tot aşa, obosiţi de greutatea veacurilor de cultură şi civilizaţie pe care au le-au purtat pretutindeni în lume din generaţie în generaţie, englezii, francezii şi germanii zilelor noastre au dreptul la vacanţe ale spiritului, petrecute în tabere ale scepticismului şi plictiselii. Nu şi românii, cu toate că Emil Cioran vede destinul acestora ca pe unul à rebours, marii vinovaţi pentru neîmplinirile lor fiind după el resemnarea şi scepticismul. Resemnarea, da! Pentru că resemnarea, spre deosebire de renunţare, are vocaţia orizontalei şi împinge conştiinţa la sacrificii prin asumarea indolenţei.

 

Dar de unde scepticism la un popor cu vigoare biologică şi spirit de copil somnolent, când tot Cioran ne înştiinţează că el (scepticismul) este „ţesătura spumoasă de gratuităţi elegante şi inutile” a unui spirit crepuscular?! Mai degrabă contemplativismul, această adevărată filosofie a resemnării şi răbdării, care, întărită prin ziceri de felul Capul plecat sabia nu-l taie, a turnat suficient plumb în picioarele românului pentru a face din el un personaj anistoric.

 

Nefiind copt pentru scepticism, românul zilelor noastre şi-a creat căi adecvate de rulare înspre luminiţa de la capătul tunelului: ridicolul specific regimului comunist, neruşinarea din perioada postdecembristă. Cum între cele două perioade situate de o parte şi de alta a Decembriadei există o perfectă continuitate în deprinderi şi năravuri (iată încă o dovadă că evenimentele din Decembrie ʼ89 nu-s de rangul revoluţiei, căci caracteristica revoluţiei este schimbarea), pesemne că s-ar fi cuvenit să încep cu începutul – anii de coşmar ai „iepocii” de aur, când au fost forjaţi toţi aceia care mai apoi au pus umărul la demolarea ţării, nu şi a crezului comunist, în felul acesta ei profitând din plin cu toţi ai lor (clanuri, găşti, partide) de orientarea macazului politic pe direcţia unei democraţii la fel de originală precum asasinarea cuplului Ceauşescu. Dar oricât te-ai strădui şi oricât de destoinic ai fi, nu poţi să comprimi substanţa unui fragment de istorie doldora de suferinţă şi deznădejde într-un articol pe care ţi-l doreşti limpede în conţinut şi rezonabil ca mărime, chiar de-ai călca pe urmele adorabilului sfat latin „Non multa, sed multum” (Nu multe, ci mult)…

 

Neruşinarea, aşadar, este trăsătura distinctivă a postdecembrismului românesc, într-atât de prezentă în fapte şi intenţii, pe stradă şi-n birouri, în presă, politică, şcoli, cultură şi familii, practic în toată această goană năucă după mai mult şi mai făţos, încât face din minciună o necesitate, din hoţie o banalitate, iar din ipocrizie o jalnică realitate. Şi astfel, în vârtejul circului generalizat şi permanentizat, din ce în ce mai puţini români iau aminte la faptul că ne cam fuge pământul de sub picioare (la propriu şi la figurat) şi din ce în ce mai mulţi dintre ei ori nu se sinchisesc de ceea ce urmează („După noi, potopul…”), ori realmente văd un progres în schimbarea condiţiei lor de ridicoli în aceea de groteşti.

 

Desigur, dacă e să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, atunci întâietatea la acest capitol îi revine politicii. Nu doar pentru că politica românească primeşte, hrăneşte, ocroteşte şi revigorează aproape toată floarea cea vestită a scursorilor cu ştaif de pe aceste meleaguri şi de mai departe, ci mai ales pentru faptul că prin funcţiile ce-i revin în stat, ea înalţă nesimţirea aleşilor la rangul reprezentării internaţionale, care astfel pentru străini devin un simbol al identităţii noastre naţionale.

 

Nota 2: Potlogăria la care s-a pretat europarlamentarul Adrian Severin ar fi fost doar una oarecare dacă acest nedemn reprezentant al României proceda aidoma celorlalţi tovarăşi de coţcărie, adică îşi prezenta demisia (implicit îşi recunoştea greşeala) mai înainte ca evidenţa faptelor săvârşite să facă praf şi pulbere din resturile onoarei sale. Dar nu, în autentic stil dâmboviţean, ipochimenul în cauză încă mai încerca să iasă basma curată cu ajutorul acelui munte de nesimţire la care de regulă apelează toţi cei de teapa lui.       (Pentru completarea tabloului, este de dorit să se revadă enorma nesimţire de care a dat dovadă primul ministru Victor Ponta în faţa probelor mai mult decât evidente de plagiat, seninătatea miştocărească cu care le-a ignorat şi firescul cu care a rămas pe post, precum şi cariera de „martir” a puşcăriaşului Adrian Năstase, la consolidarea căreia trudesc din greu o seamă din fidelii săi tovarăşi de idei!)

 

Ruina de azi a României nu poate fi pusă pe seama îmtâmplării ori a fatalităţii. Ea este rezultatul logic al tuturor guvernărilor postdecembriste, ele toate – într-o măsură mai mare sau mai mică – contribuind prin jaf generalizat, incompetenţă, impostură şi cedări succesive de suveranitate la hârbuirea fără precedent a moştenirii ce revine urmaşilor. Iar Uniunea Social Liberală (USL), actuala coaliţie de guvernământ, pe bună dreptate se poate mândri cu fapte vrednice de cartea recordurilor după un an de cârmuire:

  • Sărăcirea  dramatică a grosului românilor prin ofensiva în creştere a preţurilor, taxelor şi impozitelor;
  • Promisiuni cu carul şi finanţări cu ţârâita sau chiar deloc (de pildă, niciun obiectiv major din Maramureş nu a fost prins de Guvern în planul său de finanţare pentru anul 2013, deşi nouă din cei 13 parlamentari maramureşeni sunt usl-işti!);
  • Privatizarea – unica modalitate prin care Guvernul poate înşfăca bani buni şi fără dobândă, căci altminteri n-are cum evita coşmarul ineficienţei totale şi, desigur, pierderea deloc neglijabilă de voturi în campaniile care urmează;
  • Înrăutăţirea relaţiilor cu Uniunea Europeană şi organismele financiare mondiale, atât prin măsurile în forţă întreprinse anul trecut de Guvern şi clientela sa parlamentară în vederea debarcării lui Băsescu (atunci s-au păpat vreo 22 de milioane de euro, pentru ca la sfârşitul lunii de suspendare, lucrurile să revină în matca lor de dinainte), dar mai ales prin declaraţiile patriotardo-belicoase ale sinistrului cuplu Ponta-Antonescu.

 

Numai în pielea lui Ponta să nu fii, acum când cu toată susţinerea de circa 70% a supraponderalului nostru Parlament (e drept, din ea face parte neonorabila dar consistenta grupare a parlamentarilor cu dosare penale) şi cu tot belşugul de miniştri (din care unii sunt miniştri delagaţi, adică fără sarcini bine precizate prin protocolul confederaţilor, iar alţii sunt cu dosare penale), cu toate astea, zic, el nu face nici mai mult şi nici mai altfel (a se citi mai bine) decât alde Boc şi Ungureanu, prim-miniştri împotriva cărora tuna şi fulgera pe vremea când era în opoziţie.

 

De unde cele două concluzii care se impun atenţiei noastre:

1) România este într-o permanentă campanie electorală, campanie în care se consumă timp şi resurse, dar nu pentru propăşirea ţării şi binele alegătorilor, ci pentru avantaje personale, de clan şi partid. Acest obiectiv este atins prin acţiunea convergentă a tuturor acelor mijloace, oricât ar fi ele de murdare, graţie cărora adversarii redutabili de idei sunt iremediabil compromişi în ochii alegătorilor mai înainte de-a li se face vânt de pe scena politică. Dovadă în acest sens sunt ţărăniştii şi formaţiunea lor…

 

Rezultatul unei atari concepţii de discreditare până la completa lichidare, nicidecum de confruntare politică cu armele rodnice ale cuvântului inspirat şi ale devotamentului dezinteresat, se văd pretutindeni în România de azi, o ţară unde traiul decent rămâne pe mai departe o aspiraţie, dreptatea un ideal imposibil de atins, iar mizeria din oameni şi din afara lor o realitate tot mai descurajantă.

2) Cât va mai dura până când politrucii României vor pricepe că opoziţia trebuie să fie constructivă prin criticile întemeiate aduse actului de guvernare şi că ea poate gândi şi simţi într-un asemenea chip doar dacă în orice moment este pregătită să guverneze, adică este capabilă să ducă mai departe ceea ce s-a făcut prin eforturile predecesorilor, nicidecum să irosească timp şi resurse naţionale prin bătuta pe loc (cu justificările aferente) sau, şi mai grav, prin paşi făcuţi înapoi, pe motiv că foştii cârmuitori n-au ales strategia adecvată?

 

Care sunt cauzele că, totuşi, se ajunge uneori la un impas, recte o astfel de alternativă păgubitoare pentru ţară şi dezamăgitoare pentru alegători? Fie că s-au ivit asperităţi de colaborare între cei doi adversari de idei (cu toate astea parteneri loiali întru atingerea ţelului comun al întregii lor politici – binele naţiunii şi prestigiul ţării, obiective supreme pentru a căror înfăptuire trebuie să cedeze şi unii şi alţii exact atâta cât e nevoie pentru stabilirea celei mai optime formule de cooperare), fie că opoziţia încă nu-i coaptă pentru guvernare, prin urmare ea trebuie să-şi înteţească eforturile în această direcţie, aşa ca la o adică să poată prelua din mers şi fără zguduiri sau sincope frâiele puterii.

N.B. După cum spuneam mai sus, nesimţirea nu-i prezentă doar în politică. Pe vremea când la cârma Institutului Cultural Român (ICR) era patibularul H.-R. Patapievici, acesta a cheltuit, mai bine spus a mătrăşit peste patru miliarde lei (exact: 4.086.887.500 lei) doar în perioada 2009-2012 cu promovarea operei prietenului său M. Cărtărescu peste hotare (tipărire, traduceri, reclamă, deplasări în străinătate, drepturi de autor), astfel încât – în pofida neîmplinirilor de stil, limbaj şi concepţie – să facă din el un perpetuu candidat la Premiul Nobel…

 

George PETROVAI

Sighetul Marmaţiei,                                                             

12 aprilie 2013                                                          

Teatru: PONTIUS PILATUS (poem dramatic)

Posted by Gabriela Petcu On March - 4 - 2013

PETROVAI-George3-X-wbGeorge  PETROVAI

Întreaga acţiune se petrece în atriumul (curtea interioară) din imensul palat al lui Pontius Pilatus, procuratorul Iudeii. Ca în toate marile case romane, în mijlocul atriumului susură un splendid havuz, iar jur-împrejurul său se întinde porticul acoperit, loc amenajat nu doar pentru destindere şi odihnă atunci când căldura devine sufocantă, ci şi pentru desfăşurarea activităţilor specifice cancelariei celui mai important demnitar roman din zonă: consfătuiri, audienţe, punerea rezoluţiilor, alcătuirea rapoartelor şi a răspunsurilor la adrese.

 

Deşi e dimineaţă devreme şi soarele de-abia s-a avântat pe bolta sticloasă a cerului, deja aerul a devenit irespirabil, semn neîndoielnic că vine furtuna.

 

Deocamdată, înveşmântat în togă albă, cu căptuşeală sângerie, procuratorul se plimbă gânditor pe aleile ireproşabil întreţinute din preajma havuzului, savurând prin toţi porii aerul înviorat de stropii apei cântătoare şi jucăuşă. Trupul ciolănos, înalt şi drept este al unui militar de carieră, care circa jumătate din cei peste 60 de ani şi i-a petrecut pe câmpurile de luptă. Iar capul este al unui roman autoritar, obişnuit să poruncească, de la fruntea înaltă şi ridată, ce face corp comun cu chelia amplă, până la gura cu buze subţiri (semn al răutăţii şi perfidiei) şi mai departe la bărbia puternică (semn fără tăgadă al voinţei şi perseverenţei).

 

***

 

Pilat:

(aparte)

Cu ce răsplată m-am ales

că zeci de ani am fost sub arme,

ca Roma şi-ale sale norme

să-nsemne-n lume un succes?

 

Am fost numit procurator

în ţara asta de coşmar,

unde chiar soarele se-ncinge

cu o furie de barbar,

 

când locul meu era alături

de-acest Tiberiu împărat,

pe care cu curaj destoinic

l-am apărat şi îndrumat

 

să-ntoarcă soarta unor lupte

considerate ca pierdute,

astfel ca faima-i de strateg

cu cea de om să se confrunte.

 

(Căci ştiu atâtea din trecutul

acestui ins degenerat,

încât ce-n taină se şopteşte,

fărâmă-i dintr-un scelerat…)

 

Dar, cum a fost şi va mai fi,

amicii-n spate m-au lucrat,

iar împăratul nostru drept,

decretu-n grabă l-a semnat…

 

Venind aici cu fierea-n clocot

la tot ce ţine de evrei,

nu-i de mirare că le-am copt-o

în lucruri sacre pentru ei,

 

precum ofensa cu plimbatul

stindardelor imperiale

în tot oraşul şi-n pofida

protestelor sacerdotale,

 

ori întâmplarea drăgălaşă

cu apeductul şi-a lui plată

din banii Templului, ciupiţi

de la o gloată-ndoctrinată…

 

Cu toate astea, fui vestit

că însuşi Ana, Preot Mare,

urmează să mă viziteze

pentru ceva făr’ de-amânare,

 

povestea cu acel profet

ce-n mozaism s-a opintit,

fapt pentru care, zor-nevoie,

Sinedriul îl vrea răstignit.

 

De parcă eu, nobil roman,

mai mare peste regi locali,

aş fi vreodată înclinat

s-aprob nişte evrei venali.

 

Nu ştiu exact cine-i profetul

şi nici cu ce-i mai vinovat

ca miile de inspiraţi

ce ţara bat în lung şi-n lat.

 

Dar pentru că i-a pus pe jar

cu mic, cu mare pe rabini,

voi fi cu El şi-o să mă lupt

cu şeful haitei de haini.

 

Se opreşte când o vede pe soţia lui Procula

că se apropie de el în mare grabă.

 

Procula:

(foarte agitată)

O, soţul meu, ce bine-mi pare

că singur eşti şi relaxat!

Permite-mi, dar, să-ţi spun pricina

ce m-a-ndemnat ca să te cat.

 

Pilat:

O bucurie-i pentru mine

prezenţa ta de dimineaţă!

Mă miră graba-ţi, dar te-ascult

cum drag mi-a fost întreaga viaţă…

 

Procula:

(cu patos)

Balsam divin pentru inimă-mi

e vorba ta meşteşugită,

dup-acel vis de astă-noapte

revelator ca o ursită.

 

Părea că m-am pierdut pe veci

într-un lugubru labirint,

ce-apocalipsu-l contura

cu-ocheadele luminii de argint.

 

Şi, negăsind o cale de scăpare,

spre nebunie groaza mă-mpingea,

când – ce minune! – vocea auzită

s-a dovedit a fi salvarea mea.

 

Căci vocea caldă ca o mângâiere,

din haos la liman m-a scos –

un coridor al liniştii supreme,

unde şi timp, şi spaţiu sunt pe dos.

 

Mi-e imposibil să-ţi explic

senzaţiile încercate

în clipe fără de egal

ce-n timp real sunt peste poate:

 

simţeam cum pacea se preschimbă

în fericirea mult visată

şi îmi doream să nu mă-ntorc

în lumea asta niciodată…

 

Plimbându-mă cu încântare

pe-acel traseu de paradis,

pe un perete am zărit

ceva frapant chiar după vis;

 

un peşte desenat în grabă

de-o mână nu prea iscusită,

dovadă clară că altceva,

nu arta-i ţinta urmărită.

Preocupată obsesiv

de visul meu cu peştişorul,

m-am deşteptat cu noaptea-n cap

ca să dezleg întreg misterul,

 

şi-n grabă l-am chemat la mine

pe grădinarul Ieremia,

cel care deja aderase

la crezul lui Iisus Mesia,

 

ca să m-ajute. El mi-a spus

când relatare-am terminat:

„Sunt onorat, ilustră doamnă,

că neuitării m-aţi redat.

 

Cât despre-acel desen, să ştiţi

că-i un simbol uluitor –

întâi semnifică botezul,

apoi pe-al nost Mântuitor.

 

Căci peşte-i ICHTHYS în greceşte

– un acrostih sculptat în fier –

ce seva-şi ia din Iesus Christos,

dar şi din Theou Yios Soter.

 

Iar prin  traducere obţinem

esenţa lui Hristos Iisus,

în ipostaza Lui de Uns,

ca şi de Fiu trimis de sus”.

 

Niţel stingherită de cele spuse aproape pe nerăsuflate,

Procula se opreşte şi oftează. Apoi, mai înainte ca Pilat să poată interveni,

ea îl priveşte drept în ochi şi continuă cu hotărâre:

 

Aceste lucruri, dragul meu,

îmi par atât de însemnate,

încât de El, pe-ai noştri zei

nemărginitul îi desparte.

 

De-aceea, rogu-te fierbinte,

de morţii preoţii-L vor da,

să faci tot ce-ţi va sta-n putinţă

ca legea să învingă ura.

 

Nu-i drept să fie omorât

un om pentru credinţa lui,

prin ticăloasa lucrătură

cu indignarea vulgului!

 

Pilat:

(privind-o cu admiraţie)

Nu-ţi face griji, divina mea,

că legea poate fi trucată!

Ea-i una, pentru toţi aceeaşi

şi-i vie doar de-i aplicată…

 

Rămân uimit de zelul tău

în slujba noii rătăciri,

de parc-aici n-ar prisosi

cele mai stranii născociri.

 

Din două, una: dacă-i zeu,

Iisus de moarte-i ocolit,

iar dacă-i om, nu văd de ce

să fie îndumnezeit.

 

Oricum, pe pace tu să fii

cu antirabinismul meu,

care m-obligă să m-opun

chiar de n-aş şti de oful tău.

 

Procula îi mulţumeşte şi pleacă, iar Pilat, deja obosit

după plimbare şi discuţie se aşează cu un geamăt pe scaunul-pat

din portic.

De-acolo, cu încântare şi invidie, minute în şir el umăreşte

zborul planat şi rotitor al unui vultur.

Dar soldatul de gardă intră şi-l anunţă că Ana, marele Preot,

împreună cu Caiafa, ginerele său, aşteaptă să fie primiţi.

Îi primeşte de-abia catadicsind să se ridice în capul oaselor

şi-i invită să şadă mai departe de el, după ce le-a cercetat cu scârbă

şi dispreţ îmbrăcămintea bogată şi bărbile încâlcite.

 

Pilat:

(cu semeţie, după schimbul de saluturi)

 

Nu m-aşteptam, distinşi evrei,

să ne vedem aşa degrabă.

Ce treburi v-au silit la drum

pe zăpuşeala asta oarbă?

 

Ana:

(vizibil deranjat de primire şi de apelativul întrebuinţat)

Cum ştii prea bine, hegemon,

suntem trimişi de Tribunal,

ca să aflăm ce-ai hotărât

în cazul unui ins banal,

 

acel profet fals şi dement

ce tulbură şi-aţâţă gloata

şi care pentru noi e demn

pe cruce să-şi încheie soarta.

 

Suntem grăbiţi? Cum să nu fim,

dacă e vineri, iar sabatul

începe-ndată la apus,

când noi ne-oprim cu robotitul?!

 

Pilat:

(cu autoritate)

Verdictul meu îl veţi afla

doar după ce voi cerceta

pe îndelete-nvinuitul,

ca legea să-şi spună cuvântul!

 

Cei doi ies. Îndată după aceea este introdus arestatul:

un tânăr înalt, slab şi cu nişte ochi albaştri,

surprinzător de blânzi pentru starea în care el a fost adus

de furia mulţimii – faţa învineţită, mâinile însângerate,

iar chitonul rupt şi murdar.

 

Pilat:

(priveşte îndelung şi cu un început de simpatie pe arestat,

îndeosebi după ce-şi dă seama că de la intrarea acestuia,

ca prin farmec i-a incetat sâcâitoarea durere de cap)

 

Acuma, arestat, să-mi dai

detalii despre viaţa Ta,

că poate cu puţin noroc

de cruce Te-oi îndepărta.

 

Iisus:

(cu adorabilă seninătate)

 

Nu sunt surprins de ce aud,

că moartea preoţii Mi-o vor,

deşi Eu rău nu am făcut

chiar nevorbind pe limba lor.

 

Ba şi mai mult, ea-i necesară

pentru-a Scripturilor plinire,

făcând astfel dovada vie

că Adevăru-i veşnic prin jertfire.

 

Pilat:

(cu ironie)

Cum adevăru-i pentru omenire

o taină-ntruchipată-n ţel,

sunt curios pe unde se ascunde

şi cum putem să dăm de el…

 

Iisus:

Cu-Aristotel eşti de acord

că-ntregul partea o premerge?

(Pilat încuviinţează din cap)

Aşijderi Tatăl este Totul,

iar omul din Întreg decurge.

 

Distincţia fiind făcută,

e lesne-acum de priceput

că Dumnezeu e Adevărul,

surprins prin crez şi cunoscut.

 

De-aceea Tatăl M-a trimis

în astă lume răului robită –

ca omului să-i fiu chezaş

că viaţa-n dragoste-i nepreţuită.

 

Pilat:

Deşi îmi pari la minte-ntreg,

nu cred că pot să Te-nţeleg:

să fii un Om dumnezeit,

ori Dumnezeu Om devenit?!…

 

După discuţia avută,

m-am lămurit cam care-i baiul:

de când doctrina Ţi-o propagi,

rabinii-şi tem punga şi traiul!

 

Tu vrei ca răul să-l învingi

printr-o iubire necurmată;

pe ei iubirea-i alarmează,

căci răul este al lor tată.

 

Dar legea noastră indulgentă

cu-acele crezuri nenocive

pentru statala siguranţă,

nu vede-n cazul Tău motive

 

de iminentă arestare

sfârşită prin crucificare;

poţi fi cel mult întemniţat

ca vagabond înveterat…

 

Iisus:

Eşti generos, ilustre hegemon,

c-o soartă mai demult prezisă –

Mi-e dat să mor şi-apoi să-nvii

probă că moarte-a fost învinsă.

 

Pilat:

Să înţeleg că Tu înclini

spre-a prevestirii împlinire

şi că de moarte nu Te temi

cu-a Ta supraumană fire?

 

Iisus:

Ca Fiu al Celui ce-i etern,

sunt izbăvit de-a morţii teamă;

dar ea-şi afirmă hărnicia

prin ipostaza mea umană.

 

Pilat:

Te poţi întoarce în arest,

consider cercetarea încheiată!

 

Iisus:

(murmură în timp ce este scos de gardă)

Suntem extreme-n veci unite

de jocul sorţii revelată…

 

De cum iese arestatul, durerile de cap ale procuratorului reîncep,

aşa că el dă ordin să nu fie deranjat de nimeni.

 

Pilat:

(cu mâinile la tâmple)

O, zei, ce crunt mă pedepsiţi

pentru puţina mea credinţă!

Durerile au re-nceput

şi nici curaj, nici iscusinţă

 

n-am îndeajuns ca să decid

în cazul lui Iisus prorocul –

aleg dreptatea să o apăr,

ori preoţimii îi fac jocul?

 

(Când a virtuţii râvnă se porneşte,

zeiasca influenţă-i în declin,

iar sufletu-mbibat cu-nvăţătură

de îndoieli trufaşe-i arhiplin…)

 

Nu de sofisme-i trebuinţă

în astă chestiune delicată,

capabilă să schimbe lumea

cum nimeni n-a făcut-o niciodată.

 

De vreau ca peste ani şi ani

să nu fiu laşul cel mai mare,

am datoria-n public să afirm

c-acest verdict e-o crimă-ngrozitoare.

 

Dar iarăşi zic, nu-i inutil,

ba chiar curată nebunie,

să mă opun unei voinţe

totuna cu ce-i dat să fie,

 

când Însuşi El a afirmat

c-o resemnare neumană,

că faptele de azi nutrite-s

de sânul plin al sorţii mamă?

 

Am încercat şi alteori

să mă impun prin foc şi pară

şi m-am ales cu eticheta

că sunt mai crud decât o fiară.

 

De data asta vreau să ies

din confruntarea următoare

basma curată orice-ar fi,

chiar dac-aş şti că lumea moare.

 

Intră Ana şi Caiafa,

care au aşteptat cu nerăbdare crescândă să fie primiţi.

 

Ana:

(ţâfnos şi fără a mai aştepta ca Pilat să-i dea cuvântul)

Cu nerăbdare, hegemon,

vrem s-auzim c-ai confirmat

sentinţa dată de Sinedriu,

ca să sfârşim ce-am demarat.

 

Pilat:

(ironic)

Eşti, venerabile, convins

c-aşa-i corect să procedez,

chiar dacă bietului profet

legal n-am ce să-I reproşez?

 

Caiafa:

(foarte iritat)

Aşa să fie, hegemon,

că-i fără vină după lege,

deşi susţine că ar fi

al evreimii unic rege?

 

Păi, uzurparea, mi se pare,

nu-i o problemă oarecare –

ea îl vizează pe Cezar

şi se rezolvă ca atare!

 

De ceasul rău te va-ndemna

să-mpiedici dreapta procedură,

cercând să aperi mai departe

o preanocivă secătură,

 

vom fi siliţi să-nştiinţăm

imperialul cabinet,

că-naltul demnitar din zonă

fraternizează c-un proclet.

 

Pilat:

(dezgustat)

Sunteţi mai mult decât oribili

cu-această oarbă-ncrâncenare

ca ţinta faptă să devină

oricât ar fi răul de mare.

 

Nu doar şantaju-n cazul meu

şi-o crimă etnic asumată

de-un for juridic şmecheresc

şi-o gloată abil manevrată,

 

ci şi dezordinea firească

de nedreptate generată,

când clerul prin politică

îşi vrea imaginea salvată.

 

Ana:

(la fel de înţepat)

Ne reproşezi că încercăm

să fim ai Romei buni supuşi,

chiar preferând o nedreptate

dezordinii la care-am fi expuşi?

 

Rămân surprins, Pilat din Pont,

de-a ta poziţie ciudată,

când ştii prea bine că sentinţa

trebuie-ndată aplicată.

 

Răspunderea pentru proces

a noastră-i azi şi-n viitor,

iar sângele acestui ins

evreii-l iau asupra lor!

 

Pilat:

(vizibil relaxat, spălându-se pe mâini)

Mă simt cu cugetul curat

după această precizare,

fapt pentru care ţin să fac

o necesară îndreptare:

 

o nebunie-i să afirmi

că eşti şi zeu şi om deodată;

dar când pretinzi că eşti şi rege,

ţicneala trebuie stopată!

 

De-aceea, eu voi ordona

să fie-n rege deghizat

şi-apoi luat la scărmănat

acest erou de mucava.

 

Dă soldaţilor ordinele necesare pentru batjocorirea lui Iisus,

după care se întoarce lângă cei doi preoţi şi continuă:

 

Poporu-acum să-l întrebăm

cui libertatea i-o va da –

preablândului ţicnit Isus,

ori fiorosului Baraba?

 

De trei ori Pilat cere mulţimii pestriţe şi zgomotoase

să aleagă între Iisus profetul şi Baraba tâlharul

şi tot de-atâtea ori aceasta urlă: „Baraba”!

 

Pilat:

(aparte)

Vai ţie lume de haram!

Ce şanse de schimbare ai

când visătorii tăi de soi

în schimbul leprelor îi dai?

 

Nu mi-i ruşine nici cu mine –

niscaiva timp m-am agitat,

ca în final să demonstrez

că sinele mi-i neschimbat…

 

SFÂRŞIT

—————————————————

George PETROVAI

Sighetul Marmaţiei

1 Martie 2013

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors