Idealurile de azi ale românilor

Posted by Gabriela Petcu On August - 15 - 2013

PETROVAI-George2C-wbGeorge PETROVAI

 

De mirare că românii zilelor noastre, cu destinul lor atroce și cu istoria lor pusă pe șotii nimicitoare, încă mai au idealuri! Căci nu-i de ici-de colo să străbați lungul și întortocheatul tunel al atâtor veacuri întunecoase, ca mai la urmă (într-o mână cu crucea răbdării și resemnării, iar în cealaltă cu candela plăpândă, dar mereu vie, a speranței de mai bine) să mănânci coliva tuturor celor trei imperii megieșe, care de care mai hapsân și mai al dracului cu aceste meleaguri și cu tot ce mișca pe ele.

 

Dar un popor fără idealuri, chiar și atunci când acestea au chipul neeroic al supunerii și îmbracă veșmintele nearătoase ale răbdării, este un popor muribund, care deja s-a împăcat cu gândul ieșirii sale silite de pe scena lumii. Istoria universală, cu precădere istoria antică, ne oferă exemple semnificative în acest sens: sumerienii, babilonienii, hitiții, etruscii, vechii egipteni etc. Cu precizarea că toate aceste popoare rămase în memoria colectivă a omenirii, au avut un cuvânt greu de spus la vremea lor și că au lăsat urme de referință în cultura universală…

 

Desigur, atât oamenii ca indivizi, cât și popoarele ca entități istorice, nu doar că modelează timpul ce-l trăiesc după chipul și spiritul lor (prin fapte memorabile de cultură și civilizație), ci la rândul lui timpul și factorii săi de presiune externă acționează neîntrerupt asupra oamenilor și popoarelor pe direcția adaptării lor la noi împrejurări, doar astfel izbutind să-și împlinească rostul trecerii pe Pământ.

 

De prisos să mai adaug că unii, cei puțini, o fac în sens ofensiv (prin agresiuni și expansiuni militare, strategice, politice, financiare, economice, lingvistice), ei devenind adevărații stăpâni ai planetei, și că grosul popoarelor se zbat să supraviețuiască sub umbrela aliaților (sic!) atotputernici prin compromisuri politico-economice care tind statornic înspre jaf generalizat și prin cedări succesive de suveranitate din partea bieților sateliți, care vizează neabătut asimilarea și globalizarea, respectiv pierderea identității naționale de către cei mulți…

 

Nici vorbă că în aceste condiții, până și idealurile celor din urmă (care se îmbată în continuare cu apa rece a drepturilor stabilite în altă parte), suferă ajustări în consecință. Căci, vorba lui George Orwell în cuceritorul lui roman Ferma animalelor: „Toate animalele sunt egale între ele. Doar că unele sunt mai egale ca altele…” Adică, or fi toți oamenii egali în fața lui Dumnezeu, dar este de râsul curcilor să crezi că românul de azi este egalul americanului, când știe o lume întreagă că majoritatea românilor de-abia au cu ce să-și ducă zilele, pe când americanii, cu toate că nu reprezintă nici măcar 5 % din populația globului, an de an și zi de zi consumă circa un sfert din resursele omenirii!

 

De aceea, parcă nici nu-i de mirare că preaschimbatul român de-acum (vremuri cu exemplară democrație, prosperitate și libertate doar în aparență și pe hârtie!), nu-i de mirare, deci, că românul zilelor noastre a renunțat aproape în totalitate la marafeturi precum cinstea, omenia sau respectul, străduindu-se din răsputeri prin minciună, necinste și nerușinare să-și apere unicul și adevăratul lui ideal național – acela de-a supraviețui cu orice chip și prin orice mijloace, indiferent cât sunt acestea de certate cu morala și legile conviețuirii umane.

 

Cine mai are timp de patriotism, naționalism, cultură și românism, când a supraviețui demn și cinstit în România postdecembristă se cheamă un act de mare curaj și când tot mai mulți români sunt gata-gata să-i admire pe megarăufăcătorii descurcăreți ai acestei țări, respectiv – mai în glumă, mai în serios – înclină să le justifice potlogăriile prin memorabile spuse de felul: „Hoțul neprins e om cinstit” sau „Cine muncește n-are timp să facă bani”?!

 

Tocmai de-aceea, adepți înfocați ai dictonului „Trăiește-ți clipa!” și al ultrapragmaticului principiu filosofic de sorginte autohtonă „Ce-i în mână nu-i minciună”, atâția românii și-au luat lumea în cap (unii cu truditul, alții cu șutitul) și, mai mult, își încurajează odraslele să facă la fel, încât actualul ideal național românesc este aidoma unui balaur bicefal: Unul din capete reprezintă scopul declarat al românilor de vârsta a doua – acela de-a dobândi chiar și pe căi necinstite o pensie cât mai consistentă, de regulă de la stat, pe care să o folosească un timp cât mai îndelungat, celălalt cap al balaurului întruchipează țelul atât de păgubitor pentru țară al tinerilor valoroși – acela ca după absolvirea studiilor din țară să se stabilească într-un bogat stat occidental, astfel contribuind la îmbogățirea celor bogați și la o tot mai accentuată sărăcire a României.

 

Nota 1: Cu ceva timp în urmă eram la o masă într-un restaurant, unde se discuta despre istoria României, despre cultura și viitorul ei. Printre comeseni se aflau vreo doi consilieri județeni și, dacă nu mă înșel, un avocat și un medic. Ei bine, argumentele mele privind străduința străbunilor, ba chiar și jertfa multora dintre ei pentru constituirea și afirmarea României moderne, nu numai că i-au făcut să zâmbească, dar mai la urmă au fost cu toții de-acord cu spusele halucinante ale unuia dintre ei: „Puțin îmi pasă de toți și toate! Mie să-mi fie bine…” Actualmente, unul dintre acei comeseni, chiar acela cu afirmația, este parlamentar…

 

Nota 2: În felul lui odios, torționarul Alexandru Vișinescu (precum și ceilalți 35 deja identificați) contribuie la consolidarea actualului nostru monstruos ideal național de care scriam mai sus. Adică, într-un sinistru mod ridicol, timp de 24 de ani după Decembriadă nu te atingi de acești torționari, ci continui să le dai pensii de ofițeri superiori (sinistrul Nikolski a primit pensie de general până în 1992 când a pierit, Vișinescu primește și acum pensie de colonel!), în felul acesta tâlharul de stat român recunoscându-le și răsplătindu-le fărădelegile comise, iar acuma hodoronc-tronc la peste 80 de ani ai bestiilor, vrei să-i faci răspunzători pentru crime pe care nici unul dintre ei n-a avut și nu va avea curajul să le recunoască.

 

Sigur, alta era situația României dacă se punea în practică Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara (îndepărtarea din viața publică a foștilor activiști și securiști) și dacă, așa cum cer normele elementare ale dreptății, foștii torționari erau de îndată judecați cu asprime pentru ticăloșiile comise. Dar nu, la vremea respectivă, Ion Iliescu și gașca lui de politruci de mâna a doua, au făcut tot posibilul să-i scape, căci regimul lui se sprijinea tocmai pe unii ca aceștia. De altminteri, mineriadele au demonstrat cu prisosință că toți sunt o apă și-un pământ…

 

Mai mult. Legea lustrației nu–i agreată pe la noi nici după circa un sfert de veac de la Decembriadă, deși se știe că procesul de modernizare al Turciei sub Mustafa Kemal Atatürk cu ea a început (îndepărtarea din viața publică a foștilor demnitari otomani). Dimpotrivă, foștii activiști sunt nelipsiți din viața publică, unii dintre ei (ex. politrucul Mircea Dușa) ajungând chiar miniștri. Firește că pentru asta e nevoie de tupeu nu glumă. Și mai e nevoie, așa cum a dovedit ipochimenul Dușa, să-ți falsifici biografia, că doar nu poți ieși în față cu Academia „Ștefan Gheorghiu”, și acea făcută târziu (cu ceva înainte de căderea comunismului) și la fără frecvență.

 

Dar ăsta-i cel mai cinstit guvern de după 22 Decembrie 1989 și de el românii trebuie să fie mândri. Cum îmi răspundea cu indignare cineva la unul din textele mele critice la adresa tuturor acestor tâlhari și mincinoși care, chipurile, ne conduc: „Nu noi i-am ales?..”

 

Eu, stimate domn, în nici un caz nu i-am ales nici pe ei, nici pe cei dinainte și nici pe următorii asemeni lor nu-i voi alege…

 

Sighetu Marmației,                                                              George PETROVAI

15 aug. 2013

BALADA AFLĂTORILOR ÎN TREABĂ

Posted by Gabriela Petcu On July - 11 - 2013

SAPTEZECI-ROMANI-STRES-wb

George PETROVAI

 

 

Cu harurile-i nepereche,

cândva de România se spunea

ba că-i grădina Maicii sfinte,

ba că Edenul o peţea.

 

Dar au trecut acele vremi

cum toate trec pe lume-n grabă –

azi ţara-i cum s-au străduit

s-o facă aflătorii-n treabă:

 

Ocean de vise în derivă

şi de speranţe obosite,

în care doar rechinii zburdă

printre grămezi de legi sucite!

 

Au fost din ăştia şi-nainte,

când omul nou era forjat

după reţete bolşevice,

căci la români nu-i un păcat

 

să te prefaci că doar munceşti

ca-n zisa foarte înţeleaptă:

„Timpul trece,

leafa merge,

noi ne vedem de-a noastră soartă…”

 

Dar şi mai şi, după schimbarea

politicilor de faţadă,

ei au ajuns majoritari

cum cere democratica obadă.

 

(Democraţia, aşadar,

e-n primul rând cantitativă

şi-abia pe urmă calitatea

va deveni forţă activă;

 

un adevăr necunoscut

într-un cuprins ca România,

unde-i acasă şmecheria

şi hoţii-s fruntea prin statut…)

 

Atâţia aflători în treabă

se-nghesuie la ce mai este,

încât puţini români roşesc

văzându-şi ţara de poveste.

 

Iar dintre ei, mulţi incapabili

de adaptare la şutit,

l-au ascultat pe preşedinte

şi-n grabă s-au cărăbănit

 

spre-abrupte zări din lumea largă

cu dorul înfăşat în ie,

lăsându-i pe aleşi să-şi facă

făcutele prin tâlhărie.

 

C-aşa e moda la românii

de parvenire îmboldiţi:

Pe găinari politica-i preschimbă

în nişte bravi nelegiuiţi,

 

care de jertfă şi onoare

vor trăncăni la nesfârşit,

fără să simtă pic de jenă

pentru ridicolul stârnit!

 

Şi-apoi să-i vezi pe şobolani

când barca apă stă să ia –

ei primii o vor părăsi

şi, demni, în alta vor urca…

 

Dar iarăşi spun că-i imposibil

să defineşti azi România

fără de toţi aceia care

nemuritoare fac mafia:

 

Ciocoi, tâlhari şi politruci

şi mulţi alţi aflători în treabă,

la ţâţa ţării dau năvală,

deşi o furajează ca pe-o gloabă.

 

*

 

Români,

pe de-alde ăştia

– nişte borfaşi înveteraţi –

voi îi trataţi

cu-ngăduinţă şi respect,

când an de an au dovedit

că scopul lor ticăloşit

este cu sacii să se vadă

în al puterii car hâit,

ca-ndată-apoi cu legea-n mână

şi-uniţi prin cumetrii suspecte,

din pungăşii să facă arte

şi-un crez să-şi facă din minciună.

 

Nu-i mai lăsaţi să vă trişeze

secătuind această ţară!

E ţara lor de-i toleraţi

să fure mai ceva ca-n codru,

iar voi grumazul vi-l plecaţi

ca sabia să nu-l reteze?…

 

Sau lumea-n cap voi v-o luaţi

printr-o revoltă mai aparte

ce-n jocul lor infect e parte,

când faptele îi recomandă

să fie grabnic alungaţi.

 

Dar nu oricum, ci despuiaţi

de bunurile tâlhărite,

ca-n ceas de cumpănă să-nveţe

pe pielea lor ca de toval,

că gol pe lume omul vine

şi gol apoi în lut se-ntoarnă

oricât ar fi de sus pe val…

 

Români,

e ceasul deşteptării

cum imnul nostru ne-o tot spune!

Nu v-amăgiţi cu vreo schimbare

care-i nutrită de răbdare,

c-atunci se-avântă resemnarea

cu sporul ei de-amărăciune.

 

Priviţi Balcanii cum se mişcă

prin turci, bulgari şi grecotei,

deşi ai lor sunt mult în urmă

de-ai noştri guvernanţi mişei,

 

care se ştie foarte bine

că miliarde au păpat,

ca România cu creanţe

s-ajungă stat înfeudat,

 

conform celebrei axiome

pentru infami şi a lor ceată:

În ape tulburi pescuitul

zadarnic nu e niciodată!

 

De-aceea spun:

Cum toţi aceştia

nu-s vrednici de tovărăşie

cu Ceauşeştii împuşcaţi,

măcar să piară înfieraţi

într-un afund de puşcărie.

————————————-

George PETROVAI

Sighetu Marmaţiei

1-3 iulie 2013

UNDE DAI ŞI UNDE CRAPĂ…

Posted by Gabriela Petcu On June - 14 - 2013

PETROVAI-George3-X-wbGeorge PETROVAI

 

Absolut din întâmplare, vorba lui G.Topârceanu, zilele astea – ceea ce înseamnă aproape un an de la postarea lui – am dat peste textul „Democraţia lichelismului”, semnat (cu majuscule!) Prof. Univ. Dr. Mihai Berca, în care autorul caută cu atâta înverşunare să ne desfiinţeze (pe mine deodată cu articolul „Politica românească” – o sursă inepuizabilă de ruşine şi indignare), încât sfârşeşte prin a-ţi stârni mila din pricina evidentei inabilităţi în ale demonstraţiei şi scrisului.

Căci o face nu numai printr-o grosolană distorsionare a articolului meu (un atac logoreic purtat mai degrabă împotriva autorului-subiect decât împotriva textului-obiect), ci şi cu ajutorul unor mijloace nefericit întrebuinţate (erori în scriere şi expresii înceţoşate), precum următoarele: „care scrie despre cât de răi şi nedemocraţi…”, „de teapa unui remarcabil filosof şi eseist…” (de remarcat subtilul dezacord dintre termenii „de teapa” şi „remarcabil”), „apoi tot România şi români”, „democrat Băsescean” (corect este băsescian şi fără majusculă, aşa ca ilescian sau antonescian), Primul-Ministru Ponta (cu majuscule în virtutea obişnuinţei dictată de extrema slugărnicie), dar „vezi doamne” cu d mic, „care şi-au dat mâna cu lichelele româneşti…” (corect este fie „care au dat mâna cu…”, fie „care şi-au dat mâna”), virgule lipsă sau puse la întâmplare etc.

 

Dar trebuie să fim cât se poate de înţelegători cu domnul Prof. Univ. Dr. Mihai Berca: Această capodoperă a jurnalismului postdecembrist a fost scrisă cu mâinile tremurând de emoţia marelui moment istoric din vara anului 2012 (a doua suspendare a lui Traian Băsescu), ori poate cu mâinile tremurând de furie neputincioasă împotriva tuturor acelora care nu numai că nu se opuneau principiului constituţional al suspendării cerută şi justificată de indubitabile necesităţi naţionale (nicidecum de răzbunări prin jocuri politice conjuncturale), dar care prin apărarea acestui principiu definitoriu pentru democraţie, de fapt protestau cu curaj împotriva mijloacelor în forţă şi la iuţeală întrebuinţate de usl-iştii majoritari şi sfidători!

 

Iar eu mă număram printre aceştia, într-atât de devotat chiriaşului de la Cotroceni, încât pe la mijlocul articolului scriam negru pe alb: „Desigur, mă grăbesc să adaug că deşi s-au îndepărtat într-o bună măsură de calea comunismului cu faţă umană, comunism edulcorat şi moşit de Iliescu şi ciracii lui, regimurile Constantinescu şi Băsescu n-au adus cu ele un spor de înţelepciune, armonie şi prosperitate pentru românii îndelung răbdători, respectiv un spor apreciabil de prestigiu internaţional pentru România, cu toate că îndată după câştigarea primului mandat de preşedinte, Traian Băsescu a condamnat  comunismul de la tribuna Parlamentului (oare cât de sincer a făcut-o?) şi cu toate că îndată după aceea (la 1 ianuarie 2007) ţara a fost admisă în structurile euro-atlantice şi în Uniunea Europeană.”

 

Şi mai departe:

 

„Dimpotrivă, pe fondul unor crize convergente (financiare, economice, politice) prelungite, a căror ofensivă n-a putut fi contracarată de măsurile pe cât de disperate, pe atât de impopulare ale succesiunii de guverne pedelisto-udemeriste, nivelul de trai al grosului românilor s-a deteriorat până ce a ajuns în vecinătatea catastrofalului (disponibilizări masive în sectorul bugetar, restrângerea sectorului privat, creşterea preţurilor şi tarifelor, diminuarea lefurilor şi a pensiilor etc.), iar datoria externă şi-a urmat cursul său ascendent.

 

Iată de ce anul electoral 2012 a început cu căderea mult hulitului şi urâtului Guvern Boc, pentru ca după aproximativ trei luni, în urma moţiunii de cenzură înaintată de Uniunea Social Liberală (USL), să cadă şi Guvernul pedelisto-udemerist al lui Mihai Răzvan Ungureanu.”

 

Dacă la asta adaug mulţimea criticilor aduse guvernărilor anterioare (Agricultura salvatoare, Ajutor pentru români, Aparenţele înşelătoare ale omului modern, Ca la noi la nimenea, Cacos politeusi, Ce produce România, Dulce ţinut al ratărilor, Povara românismului, România trebuie să fie a românilor, nicidecum a străinilor! etc.), articole apărute în presa din ţară şi străinătate şi din pricina cărora mi s-a făcut „cinstea” să fiu pus în capul listei disponibilizaţilor din vara anului 2011, nu cred că în asemenea condiţii pot fi bănuit de niscaiva simpatii faţă de regimul Băsescu, necum să fiu acuzat că aş scrie la comandă!

 

La comanda cui, domnule Berca? Ei bine, acest „amănunt” nu v-aţi mai obosit să-l lămuriţi cititorilor, deşi susţineţi că aţi depus eforturi (sic!) să-mi aflaţi CV-ul. Vă avertizez că aşa ceva este departe de-a vă face cinste, întrucât ţine de gândirea şi de năravurile unui biet cadrist…Păi cum vine asta? Mai înainte de-a desluşi cum se cuvine articolul cu pricina, despre care din capul locului recunoaşteţi că nu l-aţi înţeles prea bine (Citesc la început liniştit, apoi recitesc enervat pentru că nu prea înţelegeam aşa bine articolul Politica românească – o sursă inepuizabilă de ruşine şi indignare semnat de domnul George Petrovai…”), dumneavostră ţineţi morţiş să ştiţi ce hram poartă autorul, pentru a vă pregăti în consecinţă atacul.

 

Nu-i aşa că altul era tonul şi alta indignarea dumneavoastră servilă dacă articolul în cauză purta semnătura unui academician? Dar şi mai sigur este că într-o asemenea variantă n-aţi mai fi dat nici un răspuns, întrucât nemulţumirea dumneavoastră bine controlată şi dirijată (evident, cu excepţia lui Băsescu şi a acoliţilor lui), este invers proporţională cu poziţia academico-socială a preopinentului. Totdeauna vă luaţi în prealabil măsuri de precauţie, deşi vremurile s-au schimbat pentru români măcar în formă? Fără discuţie că gura păcătosului adevăr grăieşte…

 

Prin urmare, informându-vă despre mine (inclusiv de la maestrul Corneliu Leu) şi aflând că nu sunt „nici profesor, nici conferenţiar, nici lector” (de unde lesne se poate deduce că pentru oameni ca dumneavoastră, aceste profesii din actualele fabrici de diplome reprezintă apogeul condiţiei umane), aţi hotărât că eu nu pot să fiu decât „democrat Băsescean”, adică „un om în slujba răului, care scrie despre cât de răi şi nedemocraţi, de hoţi şi bandiţi sunt politicienii şi profesorii de teapa unui remarcabil filosof şi eseist precum Andrei Marga care – nu-i aşa? – ar trebui să-şi dea demisia pentru că Primul-Ministru Ponta ar fi plagiat.”

 

Şi continuaţi cu un avânt care se vrea nimicitor, dar care, din nefericire pentru dumneavoastră, sfârşeşte lamentabil: „Oare unde este legătura? Unde este logica? Afirmaţia, scoasă parcă cu forcepsul dintr-un sistem neuronic scurtcircuitat, se vede logic că are o mare încărcătură de lichelism, dacă nu de corupţie. Dar ce contează?! Avem democraţie şi avem dreptul de a scrie orice inepţie, ca să nu zic direct stupiditate, de tip Băsescu.”

 

Să le luăm pe rând, domnule Berca, dar numai după ce voi face anumite îndreptări de exprimare (Corect este: „Avem dreptul să scriem”, pentru că supuneţi limba română la eforturi inutile şi caraghioase prin asocierea indicativului prezent cu infinitivul; vi se pare că între inepţie şi stupiditate, chiar de tip Băsescu, este vreo diferenţă?) şi de logică: Domnule Prof. Univ., dumneata îndrăzneşti să-i acuzi pe alţii de lichelism, când după logica dumitale, adevărul nu poate să revină decât celui mai tare, iar demnitatea lacheilor săi? Mda! Mulţi scriu, dar puţini au curajul să spună lucrurilor pe nume. Ştiţi de ce numărul gazetarilor cu adevărat binecuvântaţi de Creator este aşa de mic, deşi vedete sunt cu toptanul? Pentru că adevăratul gazetar este totdeauna în opoziţie, doar astfel având posibilitatea să fie obiectiv, adică să-şi împlinească menirea…

 

Pentru ştiinţa dumneavoastră (dar nu cea de ordin tehnic), vă informez că ştiţi despre mine atât de puţine lucruri, încât practic nu ştiţi nimic. Dar, recunoaşteţi că pentru scopul urmărit nici nu aveaţi nevoie să ştiţi mai multe. Căci atunci cum aţi fi împăcat capra şi varza (scopul şi realitatea), cunoscând faptul că sunt dublu licenţiat, că am fost interogat şi supravegheat ani de zile de către fosta Securitate pentru vina de-a fi colaborat cu radio Europa liberă (la Miliţie am dat explicaţii doar de două ori), sau că am început doctoratul la Cluj-Napoca (examenele luate), dar că din lipsa banilor nu am putut să dau curs recomandării primită de la conducătorul de doctorat pentru Universitatea din Orleans, aşa că teza a rămas nefinalizată?!…

 

Mă întrebaţi unde-i logica reproşului adresat profesorului Andrei Marga în calitatea sa de ministru de Externe în primul Guvern Ponta, cel mai curat guvern de la Decembriadă încoace, fireşte, fără plagiatorii mai mărunţi aşa ca Ioan Mang, dar în continuare la timonă cu primul plagiator al ţării. Iar eu vă spun că ea face parte din structura şi echilibrul intern al textului (am scris şi publicat peste o mie de articole, dar niciodată nu mi s-a adus o asemenea acuzaţie!), şi cum aţi refuzat să citiţi în întregime articolul, redau acel paragraf din context, care cred că de data asta, adică după ce Andrei Marga a părăsit guvernul aşa cum i-am recomandat eu (cu certitudine că altele au fost motivele), pesemne că va fi privit cu alţii ochi de domnia-voastră:

 

„De neînţeles pentru mine rămâne comportamentul sfidător al ortacilor lui Ponta din USL. Aceştia nu numai că nu-l trag de mânecă, doar astfel dovedind că vor să-l ajute ca să scape de penibilul nimicitor al situaţiei ivite, dar chiar îl împing de la spate ca el să calce şi mai zdravăn în străchini.

 

De pildă, era de aşteptat ca universitarul Andrei Marga, el însuşi conducător de doctorate, să se arate într-atât de ruşinat de acest guvern al plagiatorilor, iar acuma într-atât de indignat de superplagiatul lui Ponta, încât pe dată să-şi dea demisia din postura de ministru al Externelor (care, după gafele făcute, i se potriveşte cam aşa cum i s-ar potrivi lui Vanghelie postul de ambasador al României la ONU), nicidecum să admită să-l însoţească la Bruxelles, mai înainte ca premierul să facă dovada că acuzaţiile ce i-au fost aduse sunt nefondate.”

 

Vă spun eu despre ce este vorba la dumneavoastră. Întrucât sunteţi obişnuit să mergeţi în deplină siguranţă numai pe cărări bătătorite, de data asta pe cărarea lată şi cotită a USL-lui, taxaţi ba drept impoliteţe, ba drept lipsă de patriotism, ba drept enormitate cele spuse cu curaj de mine, în acele zile când atâţia români se reîntorceau cu judecata şi dăruirea la epoca de aur a comunismului. Ba mai mult. Sunteţi convins că au dreptul să-i judece pe dascălii universitari doar colegii lor (chiar şi aceia contrafăcuţi, domnule Berca?), iar pe politicienii noştri corupţi doar adulatorii şi jurnaliştii năimiţi. Păi după o asemenea logică, hoţii, violatorii şi criminalii la rândul lor vor cere să fie judecaţii în breasla lor. Şi poate că pe ici, pe colo prin părţile esenţiale ale României chiar aşa stau lucrurile. Tocmai de aceea România este statornic aşezată la coada ţărilor din Uniunea Europeană…

 

Apropo, domnule Berca, ce părere aveţi de actuala tovărăşie, că de prietenie sinceră nu poate fi vorba, dintre Băsescu şi Ponta? Păi acuma va trebui să vă schimbaţi niţel sentimentele faţă de nesuferitul de Băsescu, pentru a fi în ton cu proverbul: Amicul amicului meu este şi amicul meu…

 

Dar, mă rog, ce rost are să vorbim de nesimţirea miştocărească a lui Victor Ponta şi de plagiatul lui mare cât roata carului (intri pe internet şi ai de îndată dovada hazlie a acestui uriaş copy-paste), atunci când afirmaţi net că nu vă interesează Ponta şi plagiatul lui, respectiv atunci când mă întrebaţi cu nevinovăţie (sic!) de ce m-am oprit tocmai la el, când în lume şi în România „există foarte mulţi plagiatori”.

 

Da, sunt convins de acest lucru. Dar numai din când în când se impune atenţiei lumii ca plagiator notoriu vreun şef de stat sau ministru, care mai apoi sunt determinaţi să-şi dea de îndată demisiile de onoare. Ori Ponta, rămânând în continuare prim ministru fără a se sinchisi de onoarea sa avariată, constituie un caz aparte: de surpriză până la nedumerire pentru străini, de indiferenţă până la susţinerea sa patriotică pentru grosul românilor.

 

În urmă cu câţiva ani se vorbea de zeci de mii de diplome şi titluri ştiinţifice obţinute pe căi necinstite. Între timp cu cât a crescut această producţie catastrofală pentru România de azi şi de mâine? Acuma, când numărul nelegiuţilor a devenit înspăimântător de mare şi când mulţi dintre aceştia deţin posturi cheie în stat, ar fi cu adevărat de prost gust să mai vorbeşti de funie în casa spînzuratului…

 

Şi mai grav este faptul că prin întrebări de felul: „Oare nu noi i-am ales?”, pe politicienii pătaţi căutaţi să-i absolviţi de vină (cam câţi parlamentari şi miniştri sunt răufăcători cu acte-n regulă?), iar mie încercaţi să-mi impuneţi tăcerea în raport cu aceşti ipochimeni, ca şi cum ei ar fi crema acestui neam şi cea mai mică atingere adusă lor ar fi totuna cu prejudiciul adus imaginii României.

 

Domnule Berca, nu eu instig la ură, ci aceşti nevrednici care nu se dovedesc cu nimic mai buni ca cei dinaintea lor, dar românii tac şi-i rabdă, deşi traiul lor devine alarmant de la o zi la alta.

 

Nota1: A trecut mai bine de un an de când USL este la guvernare. Unde le sunt marile realizări trâmbiţate în campaniile electorale de anul trecut?…

Şi încă ceva. Poate că tonul dumneavoastră în raport cu revista Nature şi Uniunea Europeană este sincer şi îndreptăţit la mânia germinată de dezamăgire. Dar el nu-l ajută cu nimic pe Ponta (unde sunt probele incontestabile ale nevinovăţiei sale?) şi nici pe poporul român. V-aduceţi aminte bucuria românilor la anunţul ştirii că de la 1 ianuarie 2007 vom intra în Uniunea Europeană? Politicienii se înfoiau ca nişte păuni, iar grosul românilor era convins că gata, am scăpat pentru totdeauna de sărăcie, deşi noi nu ne făcuserăm cu responsabilitate temele în vederea unei integrări rodnice. Pe bună dreptate se spune că avem conducătorii care-i merităm şi că fiecare cum îşi aşterne, aşa va şi dormi…

 

Nota 2: Despre patibularul  Patapievici am scris de mai multe ori, inclusiv în legătură cu miliardele de lei cheltuite de ICR, adică de români, pentru promovarea peste hotare a operei prietenului său Cărtărescu, aşa că nici cu chestiunea asta n-aţi rupt inima târgului.

 

George PETROVAI

Sighetu Marmaţiei

2 iunie 2013 

 

 

 

Descurcăreții și-a lor ceată

Posted by Gabriela Petcu On May - 25 - 2013

PETROVAI-George3-X-wbGeorge Petrovai

Tare plângăcioși au ajuns românii. Îndeosebi de la Decembriadă încoace, de când toate s-au dus pe sfârlă și de muncitori și țărani nu mai are nimeni trebuință după ce fabricile s-au închis, iar supermarketuri s-au tot deschis unde cu gândul nu gândești, de lumea-ntreagă la români privește și-nvață cum totuși consumul poate fi mărit printr-o justă corelare a trebuințelor celor mulți cu sporul disponibilizărilor și al impozitelor, a activului devenit pasiv cu pasivul ajuns catastrofal, a pozitivului aproape inexistent cu negativul omniprezent și omnipotent.

Firește, o asemenea performanță nu este la îndemâna oricui. Ea este opera descurcăreților, acea pestriță și-ntinsă tagmă, care a luat locul defunctelor clase, marea mândrie și masă de manevră pentru regimul bolșevic, și în care intră cam tot ce mișcă-n țara asta – de la vlădică până la opincă, de la ales până la boschetar.

Caracteristica fundamentală a descurcăreților este eminamente reflexivă, căci unii ca aceștia se dau de ceasul morții să se descurce pe ei și ai lor și nici prin cap nu le trece să descurce ceea ce-i cu putință, ori ceea ce scrie-n fișa postului (am în vedere factorii cu putere legislativă, executivă și judecătorească), ci – dimpotrivă – mai tare să-ncurce lucrurile, întrucât ei știu din instinct, din propria experiență și din cea a înaintașilor că mult mai lesne se pescuiește în apele tulburi.

Privite de pe pozițiile moralei, toate sensurile atribuite verbului a se descurca tind cu insistență înspre zona generoasă a nelegiuirii, deoarece toate au foarte puțin din străduințele oneste și foarte mult din îndeletnicirile care merg mână-n mână cu minciuna, impostura, trădarea și hoția.

Dar, chiar dacă fac parte din aceeași familie, poate fi băgat descurcărețul-găinar, cu măruntul lui scop de-a supraviețui prin nemuncă și ciordeală, în aceeași oală cu descurcărețul-ștab, cel care-i oricând pregătit să strângă de gât mii și mii de semeni, doar pentru ca neam de neamul lui să poată huzuri?

Cu toate astea, adică în pofida distanței ca de la cer la pământ dintre cei doi, în cel mai multe cazuri descurcărețul-găinar va fi mult mai lesne dibuit și mai strașnic pedepsit decât banditul cu pretenții și blazon.

E limpede de ce. Pentru că înșiși legiuitorii (apărătorii și împărțitorii dreptății) caută să se descurce cât mai abil și mai profitabil, adică ferindu-se ca de foc să se pună rău cu potentații zilei. De unde decurge cu necesitate concluzia: Ei nu sunt nici pe departe veghetorii și apărătorii dreptății, ci ai impresiei create (de teamă pentru cei mulți și nevoiași, de satisfacție pentru îmbuibați) prin severitatea pedepselor aplicate găinarilor perseverenți.

Ba și mai și. Surprinși de iuțeala cu care unii s-au îmbogățit (practic la întuneric și peste noapte) și de blândețea cu care acționează legile în cazul lor, românii – funcție de capacitatea lor moral-intelectuală – în formulări alegorice de tipul Hoțul neprins e om cinstit, își exprimă fie admirația față de asemenea lichele, fie dezamăgirea vizavi de ineficiența justiției noastre.

…De precizat că substantivul/adjectivul descurcăreț și verbul a se descurca au făcut o strălucită carieră pe plaiurile noastre, astfel că mereu în pas cu nevoile și năravurile locuitorilor, aceste cuvinte se constituie într-un veritabil etalon al mentalității românești.

Sigur că da, din totdeauna au existat descurcăreți (istoria colcăie de ei), adică aventurieri și impostori de mare calibru, care, înzestrați de la natură și/sau împinși de la spate de noroc, au căutat să exploateze la maximum șansa ridicării în angrenajul social, pe culoarele create prin lărgirea fisurilor din corpusul social.

Unii dintre ei, precum celebrul aventurier Iacob Basilic Despotul, au reușit să se cațere până la vârful piramidei sociale. Mai exact, grecul de care se face vorbire, a ajuns domnul Moldovei cu numele de Despot Vodă, după alungarea lui Alexandru Lăpușneanu cu ajutorul polonezilor.

Dar iată alte două memorabile exemple de acest gen din istoria noastră, cu consecințe devastatoare pentru țară și popor: bolșevicii (mulți dintre ei nevorbitori de limba română, dar aduși la putere de tancurile rusești) și fripturiștii lui Ion Iliescu, de data asta bolșevici cunoscători ai limbii nostre, dar și ei susținuți de străini.

Revenind la termenul descurcăreț (substantiv sau adjectiv), trebuie puse în evidență cele două însușiri esențiale ale acestui termen:

            1)Așa cum spuneam mai sus, prima însușire se raportează la sfera sa și la numeroasele conotații care i-au fost atribuite. Un cuvânt obișnuit, care inițial avea sensul bine precizat de a desluși calea justă, altfel spus de a afla soluția corectă într-o chestiune încâlcită, iată că prin denaturarea sa a dobândit sensuri noi, cu iz voit imprecis și derutant și cu un conținut ce înclină înspre etica (sic!) incorectitudinii.

            Toată lumea știe în clipa de față că cele două fețe ale verbului în discuție, redate prin diateza activă și reflexivă (a descurca, respectiv a se descurca), își îndreaptă eforturile lămuritoare pe direcția: a ieși basma curată, a ajuta pe cineva să nu se înece (evident, la figurat), a-l scoate pe cel înhățat din ghearele justiției.

            Căci, lucru la fel de bine știut de noi toți, cu cât cineva dovedește mai multă nerușinare și cu cât se bucură de mai multă protecție din partea mai-marilor zilei atunci când nu toate capcanele pot fi ocolite (Ex.: Victor Ponta hoț dovedit și mincinos înrăit și cu toate astea prim-ministru, Relu Fenechiu cu dosar penal și totuși ministru, Adrian Năstase pușcariaș și făcut de ciracii săi martir, poate chiar erou etc.), cu atât are parte de mai multă apreciere în ochii confraților săi și despre el se va spune că s-a descurcat ori că știe de minune să se descurce.

            2)Substantivul descurcăreț are un destin foarte asemănător cu englezescul gentleman. Întrucât a fost deturnat de la sensul său consacrat (fie acela de șmecher, abil, viclean, lunecos, isteț, fie acela de hoț, pungaș sau escroc), atunci când într-o discuție oarecare se utilizează cuvântul în cauză, cei care sunt mai puțin familiarizați cu frecventele camuflaje din lumea interlopă, se văd nevoiți să ceară lămuriri suplimentare pentru a ști în care grupă să-l așeze.

 Este clar că termenul are o încărcătură preponderent peiorativă și de regulă se încadrează în cea de-a doua grupă. Însă se recurge cu obstinație la acest camuflaj, deoarece în consens cu starea psiho-morală a românilor obijduiți, se caută prin trucuri și artificii ieftine ca atenția lor să fie abătută de la sărăcia care-i aduce la disperare și de la cancerul corupției care le macină societatea.

Cum se prezintă lucrurile cu termenul gentleman? La început prin el era desemnat un membru al societății care poseda un blazon și o anumită proprietate funciară. Avea, adică, un anumit rang social și se bucura de respectul semenilor. Pe atunci, când spuneai despre cineva că este gentleman, nu-i făceai un compliment, ci doar afirmai un fapt. Tot așa, dacă afirmai despre cineva că nu-i gentleman, nu era o insultă, ci o informație. Și, după cum menționează adorabilul C.S.Lewis în cartea sa Creștinismul redus la esențe, „nu era nici o contradicție în a spune că John este mincinos și gentleman”…

Mai târziu, prin gentleman – și nu doar pe teritoriul Marii Britanii! – a fost desemnat omul distins, manierat, curtenitor cu femeile. Dar a numi pe cineva cu acest sens nou și rafinat al cuvântului, nu mai înseamnă a da informații despre el, ci este o modalitate de a-l lăuda. Tot așa, a nega că cineva este gentleman în noua accepțiune a termenului, înseamnă pur și simplu a-l insulta!

Când un cuvânt, opinează cu justețe C.S.Lewis, încetează să mai fie descriptiv și devine unul laudativ, el nu mai comunică un fapt despre obiect, ci transmite doar atitudinea vorbitorului despre acel obiect.

După ce a fost astfel rafinat comparativ cu sensul său brut și concret, cuvântul gentleman nu mai înseamnă decât că persoana vizată prin el este agreată de vorbitor.

Dar, conchide C.S.Lewis, cuvântul gentleman de după rafinare a devenit complet inutil, și asta deoarece în orice limbă există suficiente cuvinte care să exprime admirația noastră față de ținuta și comportamentul cuiva.

Se subînțelege că pentru atâta lucru nu era nevoie de un cuvânt în plus…

 

Sighetul Marmației,                                                             George PETROVAI

23 mai 2013

 

NERUŞINAREA CA MOD DE EXISTENŢĂ

Posted by Gabriela Petcu On April - 29 - 2013

PETROVAI-George2C-wbGeorge PETROVAI

 

Toate sunt date peste cap, căci cu cât omul s-a căţărat mai sus pe scara istoriei, cu atât i s-a părut că-i mai civilizat, altfel spus că-i făuritorul unor tot mai rafinate plăceri şi a unei tot mai distinse plictiseli.

 

Cu mii de ani în urmă, Eclesiastul (îmbătrânit în bune şi în mai puţin bune) se plictisea ca un rege şi medita asupra plictiselii dizolvante ca un înţelept: „Am văzut tot ce se face supt soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt”… Tehnicizatul om al zilelor noastre fuge de plictiseală ca dracu de tămâie, fapt pentru care loveşte orbeşte în toţi aceia care îndrăznesc să-i stea de-a curmezişul: Dumnezeu, natura, semeni cu scaun la cap, morală, tradiţii, sentimente. Dar oricât ar goni de repede, el nu poate să fugă de sine însuşi şi de consecinţele ce decurg cu necesitate din ceea ce am putea numi teoria relativităţii în plan moral: „Cu cât zorul întru împlinirea poftelor este mai mare, cu atât timpul liniştii şi echilibrului lăuntric se contractă şi spaţiul dobândirii fericirii statornice se dilată!”. Iar dacă notăm cu „m” masa plăcerilor procurate şi cu „v” viteza cu care acestea sunt consumate, iată că avem o posibilă formulă a plictiselii: „P=m/v²”, potrivit căreia plictiseala este direct proporţională cu cantitatea de plăceri (îndeosebi când acestea sunt de natura reuniunilor şi obligaţiilor sociale) şi invers proporţională cu pătratul vitezei de derulare a acestora.

 

Nota 1: Dezgustul se instalează atunci când doar buna creştere şi teama de ridicolul situaţiei care s-ar crea se opun tentaţiei resimţită de atâţia dintre noi de a urma măcar o dată în viaţă exemplul „demonului” dostoievskian Nikolai Stavroghin, adică să prinzi zdravăn cu dinţii de urechea celui mai simandicos personaj din societate şi să tragi de ea până i-o vei sfâşia…

 

Plictiseala devine concretă şi activă prin intermediul plictisitorului şi plictisitului, gazdele sale predilecte. Dar ce diferenţă între cei doi! Plictisitorul întruchipează exasperantul în neobosita sa pendulare dintre gol şi monoton, pe când celălalt reprezintă trufaşa recreaţie a unui spirit într-atât de scârbit, încât îşi refuză până şi alinarea prin speranţă şi visare.

 

Pornind de la indivizi, până şi popoarele pot fi plictisite, respectiv plictisitoare. După secolul de aur al culturii lor ( secV-IV î.e.n.), grecii şi-au putut permite să devină sceptici prin renunţare până la declin şi să fie obosiţi până la plictiseală, căci renunţarea provine din preaplinul spiritului, iar scepticismul exprimă inevitabila plictiseală stoarsă de destin din oboseala unei culturi mari. Dar grecii au devenit sâcâitori şi plictisitori de-abia când din palma întinsă a istoriei (epoca medievală şi modernă) s-au pornit să ciugulească firimiturile rămase de la festinul spiritual al strămoşilor lor. Tot aşa, obosiţi de greutatea veacurilor de cultură şi civilizaţie pe care au le-au purtat pretutindeni în lume din generaţie în generaţie, englezii, francezii şi germanii zilelor noastre au dreptul la vacanţe ale spiritului, petrecute în tabere ale scepticismului şi plictiselii. Nu şi românii, cu toate că Emil Cioran vede destinul acestora ca pe unul à rebours, marii vinovaţi pentru neîmplinirile lor fiind după el resemnarea şi scepticismul. Resemnarea, da! Pentru că resemnarea, spre deosebire de renunţare, are vocaţia orizontalei şi împinge conştiinţa la sacrificii prin asumarea indolenţei.

 

Dar de unde scepticism la un popor cu vigoare biologică şi spirit de copil somnolent, când tot Cioran ne înştiinţează că el (scepticismul) este „ţesătura spumoasă de gratuităţi elegante şi inutile” a unui spirit crepuscular?! Mai degrabă contemplativismul, această adevărată filosofie a resemnării şi răbdării, care, întărită prin ziceri de felul Capul plecat sabia nu-l taie, a turnat suficient plumb în picioarele românului pentru a face din el un personaj anistoric.

 

Nefiind copt pentru scepticism, românul zilelor noastre şi-a creat căi adecvate de rulare înspre luminiţa de la capătul tunelului: ridicolul specific regimului comunist, neruşinarea din perioada postdecembristă. Cum între cele două perioade situate de o parte şi de alta a Decembriadei există o perfectă continuitate în deprinderi şi năravuri (iată încă o dovadă că evenimentele din Decembrie ʼ89 nu-s de rangul revoluţiei, căci caracteristica revoluţiei este schimbarea), pesemne că s-ar fi cuvenit să încep cu începutul – anii de coşmar ai „iepocii” de aur, când au fost forjaţi toţi aceia care mai apoi au pus umărul la demolarea ţării, nu şi a crezului comunist, în felul acesta ei profitând din plin cu toţi ai lor (clanuri, găşti, partide) de orientarea macazului politic pe direcţia unei democraţii la fel de originală precum asasinarea cuplului Ceauşescu. Dar oricât te-ai strădui şi oricât de destoinic ai fi, nu poţi să comprimi substanţa unui fragment de istorie doldora de suferinţă şi deznădejde într-un articol pe care ţi-l doreşti limpede în conţinut şi rezonabil ca mărime, chiar de-ai călca pe urmele adorabilului sfat latin „Non multa, sed multum” (Nu multe, ci mult)…

 

Neruşinarea, aşadar, este trăsătura distinctivă a postdecembrismului românesc, într-atât de prezentă în fapte şi intenţii, pe stradă şi-n birouri, în presă, politică, şcoli, cultură şi familii, practic în toată această goană năucă după mai mult şi mai făţos, încât face din minciună o necesitate, din hoţie o banalitate, iar din ipocrizie o jalnică realitate. Şi astfel, în vârtejul circului generalizat şi permanentizat, din ce în ce mai puţini români iau aminte la faptul că ne cam fuge pământul de sub picioare (la propriu şi la figurat) şi din ce în ce mai mulţi dintre ei ori nu se sinchisesc de ceea ce urmează („După noi, potopul…”), ori realmente văd un progres în schimbarea condiţiei lor de ridicoli în aceea de groteşti.

 

Desigur, dacă e să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, atunci întâietatea la acest capitol îi revine politicii. Nu doar pentru că politica românească primeşte, hrăneşte, ocroteşte şi revigorează aproape toată floarea cea vestită a scursorilor cu ştaif de pe aceste meleaguri şi de mai departe, ci mai ales pentru faptul că prin funcţiile ce-i revin în stat, ea înalţă nesimţirea aleşilor la rangul reprezentării internaţionale, care astfel pentru străini devin un simbol al identităţii noastre naţionale.

 

Nota 2: Potlogăria la care s-a pretat europarlamentarul Adrian Severin ar fi fost doar una oarecare dacă acest nedemn reprezentant al României proceda aidoma celorlalţi tovarăşi de coţcărie, adică îşi prezenta demisia (implicit îşi recunoştea greşeala) mai înainte ca evidenţa faptelor săvârşite să facă praf şi pulbere din resturile onoarei sale. Dar nu, în autentic stil dâmboviţean, ipochimenul în cauză încă mai încerca să iasă basma curată cu ajutorul acelui munte de nesimţire la care de regulă apelează toţi cei de teapa lui.       (Pentru completarea tabloului, este de dorit să se revadă enorma nesimţire de care a dat dovadă primul ministru Victor Ponta în faţa probelor mai mult decât evidente de plagiat, seninătatea miştocărească cu care le-a ignorat şi firescul cu care a rămas pe post, precum şi cariera de „martir” a puşcăriaşului Adrian Năstase, la consolidarea căreia trudesc din greu o seamă din fidelii săi tovarăşi de idei!)

 

Ruina de azi a României nu poate fi pusă pe seama îmtâmplării ori a fatalităţii. Ea este rezultatul logic al tuturor guvernărilor postdecembriste, ele toate – într-o măsură mai mare sau mai mică – contribuind prin jaf generalizat, incompetenţă, impostură şi cedări succesive de suveranitate la hârbuirea fără precedent a moştenirii ce revine urmaşilor. Iar Uniunea Social Liberală (USL), actuala coaliţie de guvernământ, pe bună dreptate se poate mândri cu fapte vrednice de cartea recordurilor după un an de cârmuire:

  • Sărăcirea  dramatică a grosului românilor prin ofensiva în creştere a preţurilor, taxelor şi impozitelor;
  • Promisiuni cu carul şi finanţări cu ţârâita sau chiar deloc (de pildă, niciun obiectiv major din Maramureş nu a fost prins de Guvern în planul său de finanţare pentru anul 2013, deşi nouă din cei 13 parlamentari maramureşeni sunt usl-işti!);
  • Privatizarea – unica modalitate prin care Guvernul poate înşfăca bani buni şi fără dobândă, căci altminteri n-are cum evita coşmarul ineficienţei totale şi, desigur, pierderea deloc neglijabilă de voturi în campaniile care urmează;
  • Înrăutăţirea relaţiilor cu Uniunea Europeană şi organismele financiare mondiale, atât prin măsurile în forţă întreprinse anul trecut de Guvern şi clientela sa parlamentară în vederea debarcării lui Băsescu (atunci s-au păpat vreo 22 de milioane de euro, pentru ca la sfârşitul lunii de suspendare, lucrurile să revină în matca lor de dinainte), dar mai ales prin declaraţiile patriotardo-belicoase ale sinistrului cuplu Ponta-Antonescu.

 

Numai în pielea lui Ponta să nu fii, acum când cu toată susţinerea de circa 70% a supraponderalului nostru Parlament (e drept, din ea face parte neonorabila dar consistenta grupare a parlamentarilor cu dosare penale) şi cu tot belşugul de miniştri (din care unii sunt miniştri delagaţi, adică fără sarcini bine precizate prin protocolul confederaţilor, iar alţii sunt cu dosare penale), cu toate astea, zic, el nu face nici mai mult şi nici mai altfel (a se citi mai bine) decât alde Boc şi Ungureanu, prim-miniştri împotriva cărora tuna şi fulgera pe vremea când era în opoziţie.

 

De unde cele două concluzii care se impun atenţiei noastre:

1) România este într-o permanentă campanie electorală, campanie în care se consumă timp şi resurse, dar nu pentru propăşirea ţării şi binele alegătorilor, ci pentru avantaje personale, de clan şi partid. Acest obiectiv este atins prin acţiunea convergentă a tuturor acelor mijloace, oricât ar fi ele de murdare, graţie cărora adversarii redutabili de idei sunt iremediabil compromişi în ochii alegătorilor mai înainte de-a li se face vânt de pe scena politică. Dovadă în acest sens sunt ţărăniştii şi formaţiunea lor…

 

Rezultatul unei atari concepţii de discreditare până la completa lichidare, nicidecum de confruntare politică cu armele rodnice ale cuvântului inspirat şi ale devotamentului dezinteresat, se văd pretutindeni în România de azi, o ţară unde traiul decent rămâne pe mai departe o aspiraţie, dreptatea un ideal imposibil de atins, iar mizeria din oameni şi din afara lor o realitate tot mai descurajantă.

2) Cât va mai dura până când politrucii României vor pricepe că opoziţia trebuie să fie constructivă prin criticile întemeiate aduse actului de guvernare şi că ea poate gândi şi simţi într-un asemenea chip doar dacă în orice moment este pregătită să guverneze, adică este capabilă să ducă mai departe ceea ce s-a făcut prin eforturile predecesorilor, nicidecum să irosească timp şi resurse naţionale prin bătuta pe loc (cu justificările aferente) sau, şi mai grav, prin paşi făcuţi înapoi, pe motiv că foştii cârmuitori n-au ales strategia adecvată?

 

Care sunt cauzele că, totuşi, se ajunge uneori la un impas, recte o astfel de alternativă păgubitoare pentru ţară şi dezamăgitoare pentru alegători? Fie că s-au ivit asperităţi de colaborare între cei doi adversari de idei (cu toate astea parteneri loiali întru atingerea ţelului comun al întregii lor politici – binele naţiunii şi prestigiul ţării, obiective supreme pentru a căror înfăptuire trebuie să cedeze şi unii şi alţii exact atâta cât e nevoie pentru stabilirea celei mai optime formule de cooperare), fie că opoziţia încă nu-i coaptă pentru guvernare, prin urmare ea trebuie să-şi înteţească eforturile în această direcţie, aşa ca la o adică să poată prelua din mers şi fără zguduiri sau sincope frâiele puterii.

N.B. După cum spuneam mai sus, nesimţirea nu-i prezentă doar în politică. Pe vremea când la cârma Institutului Cultural Român (ICR) era patibularul H.-R. Patapievici, acesta a cheltuit, mai bine spus a mătrăşit peste patru miliarde lei (exact: 4.086.887.500 lei) doar în perioada 2009-2012 cu promovarea operei prietenului său M. Cărtărescu peste hotare (tipărire, traduceri, reclamă, deplasări în străinătate, drepturi de autor), astfel încât – în pofida neîmplinirilor de stil, limbaj şi concepţie – să facă din el un perpetuu candidat la Premiul Nobel…

 

George PETROVAI

Sighetul Marmaţiei,                                                             

12 aprilie 2013                                                          

Teatru: PONTIUS PILATUS (poem dramatic)

Posted by Gabriela Petcu On March - 4 - 2013

PETROVAI-George3-X-wbGeorge  PETROVAI

Întreaga acţiune se petrece în atriumul (curtea interioară) din imensul palat al lui Pontius Pilatus, procuratorul Iudeii. Ca în toate marile case romane, în mijlocul atriumului susură un splendid havuz, iar jur-împrejurul său se întinde porticul acoperit, loc amenajat nu doar pentru destindere şi odihnă atunci când căldura devine sufocantă, ci şi pentru desfăşurarea activităţilor specifice cancelariei celui mai important demnitar roman din zonă: consfătuiri, audienţe, punerea rezoluţiilor, alcătuirea rapoartelor şi a răspunsurilor la adrese.

 

Deşi e dimineaţă devreme şi soarele de-abia s-a avântat pe bolta sticloasă a cerului, deja aerul a devenit irespirabil, semn neîndoielnic că vine furtuna.

 

Deocamdată, înveşmântat în togă albă, cu căptuşeală sângerie, procuratorul se plimbă gânditor pe aleile ireproşabil întreţinute din preajma havuzului, savurând prin toţi porii aerul înviorat de stropii apei cântătoare şi jucăuşă. Trupul ciolănos, înalt şi drept este al unui militar de carieră, care circa jumătate din cei peste 60 de ani şi i-a petrecut pe câmpurile de luptă. Iar capul este al unui roman autoritar, obişnuit să poruncească, de la fruntea înaltă şi ridată, ce face corp comun cu chelia amplă, până la gura cu buze subţiri (semn al răutăţii şi perfidiei) şi mai departe la bărbia puternică (semn fără tăgadă al voinţei şi perseverenţei).

 

***

 

Pilat:

(aparte)

Cu ce răsplată m-am ales

că zeci de ani am fost sub arme,

ca Roma şi-ale sale norme

să-nsemne-n lume un succes?

 

Am fost numit procurator

în ţara asta de coşmar,

unde chiar soarele se-ncinge

cu o furie de barbar,

 

când locul meu era alături

de-acest Tiberiu împărat,

pe care cu curaj destoinic

l-am apărat şi îndrumat

 

să-ntoarcă soarta unor lupte

considerate ca pierdute,

astfel ca faima-i de strateg

cu cea de om să se confrunte.

 

(Căci ştiu atâtea din trecutul

acestui ins degenerat,

încât ce-n taină se şopteşte,

fărâmă-i dintr-un scelerat…)

 

Dar, cum a fost şi va mai fi,

amicii-n spate m-au lucrat,

iar împăratul nostru drept,

decretu-n grabă l-a semnat…

 

Venind aici cu fierea-n clocot

la tot ce ţine de evrei,

nu-i de mirare că le-am copt-o

în lucruri sacre pentru ei,

 

precum ofensa cu plimbatul

stindardelor imperiale

în tot oraşul şi-n pofida

protestelor sacerdotale,

 

ori întâmplarea drăgălaşă

cu apeductul şi-a lui plată

din banii Templului, ciupiţi

de la o gloată-ndoctrinată…

 

Cu toate astea, fui vestit

că însuşi Ana, Preot Mare,

urmează să mă viziteze

pentru ceva făr’ de-amânare,

 

povestea cu acel profet

ce-n mozaism s-a opintit,

fapt pentru care, zor-nevoie,

Sinedriul îl vrea răstignit.

 

De parcă eu, nobil roman,

mai mare peste regi locali,

aş fi vreodată înclinat

s-aprob nişte evrei venali.

 

Nu ştiu exact cine-i profetul

şi nici cu ce-i mai vinovat

ca miile de inspiraţi

ce ţara bat în lung şi-n lat.

 

Dar pentru că i-a pus pe jar

cu mic, cu mare pe rabini,

voi fi cu El şi-o să mă lupt

cu şeful haitei de haini.

 

Se opreşte când o vede pe soţia lui Procula

că se apropie de el în mare grabă.

 

Procula:

(foarte agitată)

O, soţul meu, ce bine-mi pare

că singur eşti şi relaxat!

Permite-mi, dar, să-ţi spun pricina

ce m-a-ndemnat ca să te cat.

 

Pilat:

O bucurie-i pentru mine

prezenţa ta de dimineaţă!

Mă miră graba-ţi, dar te-ascult

cum drag mi-a fost întreaga viaţă…

 

Procula:

(cu patos)

Balsam divin pentru inimă-mi

e vorba ta meşteşugită,

dup-acel vis de astă-noapte

revelator ca o ursită.

 

Părea că m-am pierdut pe veci

într-un lugubru labirint,

ce-apocalipsu-l contura

cu-ocheadele luminii de argint.

 

Şi, negăsind o cale de scăpare,

spre nebunie groaza mă-mpingea,

când – ce minune! – vocea auzită

s-a dovedit a fi salvarea mea.

 

Căci vocea caldă ca o mângâiere,

din haos la liman m-a scos –

un coridor al liniştii supreme,

unde şi timp, şi spaţiu sunt pe dos.

 

Mi-e imposibil să-ţi explic

senzaţiile încercate

în clipe fără de egal

ce-n timp real sunt peste poate:

 

simţeam cum pacea se preschimbă

în fericirea mult visată

şi îmi doream să nu mă-ntorc

în lumea asta niciodată…

 

Plimbându-mă cu încântare

pe-acel traseu de paradis,

pe un perete am zărit

ceva frapant chiar după vis;

 

un peşte desenat în grabă

de-o mână nu prea iscusită,

dovadă clară că altceva,

nu arta-i ţinta urmărită.

Preocupată obsesiv

de visul meu cu peştişorul,

m-am deşteptat cu noaptea-n cap

ca să dezleg întreg misterul,

 

şi-n grabă l-am chemat la mine

pe grădinarul Ieremia,

cel care deja aderase

la crezul lui Iisus Mesia,

 

ca să m-ajute. El mi-a spus

când relatare-am terminat:

„Sunt onorat, ilustră doamnă,

că neuitării m-aţi redat.

 

Cât despre-acel desen, să ştiţi

că-i un simbol uluitor –

întâi semnifică botezul,

apoi pe-al nost Mântuitor.

 

Căci peşte-i ICHTHYS în greceşte

– un acrostih sculptat în fier –

ce seva-şi ia din Iesus Christos,

dar şi din Theou Yios Soter.

 

Iar prin  traducere obţinem

esenţa lui Hristos Iisus,

în ipostaza Lui de Uns,

ca şi de Fiu trimis de sus”.

 

Niţel stingherită de cele spuse aproape pe nerăsuflate,

Procula se opreşte şi oftează. Apoi, mai înainte ca Pilat să poată interveni,

ea îl priveşte drept în ochi şi continuă cu hotărâre:

 

Aceste lucruri, dragul meu,

îmi par atât de însemnate,

încât de El, pe-ai noştri zei

nemărginitul îi desparte.

 

De-aceea, rogu-te fierbinte,

de morţii preoţii-L vor da,

să faci tot ce-ţi va sta-n putinţă

ca legea să învingă ura.

 

Nu-i drept să fie omorât

un om pentru credinţa lui,

prin ticăloasa lucrătură

cu indignarea vulgului!

 

Pilat:

(privind-o cu admiraţie)

Nu-ţi face griji, divina mea,

că legea poate fi trucată!

Ea-i una, pentru toţi aceeaşi

şi-i vie doar de-i aplicată…

 

Rămân uimit de zelul tău

în slujba noii rătăciri,

de parc-aici n-ar prisosi

cele mai stranii născociri.

 

Din două, una: dacă-i zeu,

Iisus de moarte-i ocolit,

iar dacă-i om, nu văd de ce

să fie îndumnezeit.

 

Oricum, pe pace tu să fii

cu antirabinismul meu,

care m-obligă să m-opun

chiar de n-aş şti de oful tău.

 

Procula îi mulţumeşte şi pleacă, iar Pilat, deja obosit

după plimbare şi discuţie se aşează cu un geamăt pe scaunul-pat

din portic.

De-acolo, cu încântare şi invidie, minute în şir el umăreşte

zborul planat şi rotitor al unui vultur.

Dar soldatul de gardă intră şi-l anunţă că Ana, marele Preot,

împreună cu Caiafa, ginerele său, aşteaptă să fie primiţi.

Îi primeşte de-abia catadicsind să se ridice în capul oaselor

şi-i invită să şadă mai departe de el, după ce le-a cercetat cu scârbă

şi dispreţ îmbrăcămintea bogată şi bărbile încâlcite.

 

Pilat:

(cu semeţie, după schimbul de saluturi)

 

Nu m-aşteptam, distinşi evrei,

să ne vedem aşa degrabă.

Ce treburi v-au silit la drum

pe zăpuşeala asta oarbă?

 

Ana:

(vizibil deranjat de primire şi de apelativul întrebuinţat)

Cum ştii prea bine, hegemon,

suntem trimişi de Tribunal,

ca să aflăm ce-ai hotărât

în cazul unui ins banal,

 

acel profet fals şi dement

ce tulbură şi-aţâţă gloata

şi care pentru noi e demn

pe cruce să-şi încheie soarta.

 

Suntem grăbiţi? Cum să nu fim,

dacă e vineri, iar sabatul

începe-ndată la apus,

când noi ne-oprim cu robotitul?!

 

Pilat:

(cu autoritate)

Verdictul meu îl veţi afla

doar după ce voi cerceta

pe îndelete-nvinuitul,

ca legea să-şi spună cuvântul!

 

Cei doi ies. Îndată după aceea este introdus arestatul:

un tânăr înalt, slab şi cu nişte ochi albaştri,

surprinzător de blânzi pentru starea în care el a fost adus

de furia mulţimii – faţa învineţită, mâinile însângerate,

iar chitonul rupt şi murdar.

 

Pilat:

(priveşte îndelung şi cu un început de simpatie pe arestat,

îndeosebi după ce-şi dă seama că de la intrarea acestuia,

ca prin farmec i-a incetat sâcâitoarea durere de cap)

 

Acuma, arestat, să-mi dai

detalii despre viaţa Ta,

că poate cu puţin noroc

de cruce Te-oi îndepărta.

 

Iisus:

(cu adorabilă seninătate)

 

Nu sunt surprins de ce aud,

că moartea preoţii Mi-o vor,

deşi Eu rău nu am făcut

chiar nevorbind pe limba lor.

 

Ba şi mai mult, ea-i necesară

pentru-a Scripturilor plinire,

făcând astfel dovada vie

că Adevăru-i veşnic prin jertfire.

 

Pilat:

(cu ironie)

Cum adevăru-i pentru omenire

o taină-ntruchipată-n ţel,

sunt curios pe unde se ascunde

şi cum putem să dăm de el…

 

Iisus:

Cu-Aristotel eşti de acord

că-ntregul partea o premerge?

(Pilat încuviinţează din cap)

Aşijderi Tatăl este Totul,

iar omul din Întreg decurge.

 

Distincţia fiind făcută,

e lesne-acum de priceput

că Dumnezeu e Adevărul,

surprins prin crez şi cunoscut.

 

De-aceea Tatăl M-a trimis

în astă lume răului robită –

ca omului să-i fiu chezaş

că viaţa-n dragoste-i nepreţuită.

 

Pilat:

Deşi îmi pari la minte-ntreg,

nu cred că pot să Te-nţeleg:

să fii un Om dumnezeit,

ori Dumnezeu Om devenit?!…

 

După discuţia avută,

m-am lămurit cam care-i baiul:

de când doctrina Ţi-o propagi,

rabinii-şi tem punga şi traiul!

 

Tu vrei ca răul să-l învingi

printr-o iubire necurmată;

pe ei iubirea-i alarmează,

căci răul este al lor tată.

 

Dar legea noastră indulgentă

cu-acele crezuri nenocive

pentru statala siguranţă,

nu vede-n cazul Tău motive

 

de iminentă arestare

sfârşită prin crucificare;

poţi fi cel mult întemniţat

ca vagabond înveterat…

 

Iisus:

Eşti generos, ilustre hegemon,

c-o soartă mai demult prezisă –

Mi-e dat să mor şi-apoi să-nvii

probă că moarte-a fost învinsă.

 

Pilat:

Să înţeleg că Tu înclini

spre-a prevestirii împlinire

şi că de moarte nu Te temi

cu-a Ta supraumană fire?

 

Iisus:

Ca Fiu al Celui ce-i etern,

sunt izbăvit de-a morţii teamă;

dar ea-şi afirmă hărnicia

prin ipostaza mea umană.

 

Pilat:

Te poţi întoarce în arest,

consider cercetarea încheiată!

 

Iisus:

(murmură în timp ce este scos de gardă)

Suntem extreme-n veci unite

de jocul sorţii revelată…

 

De cum iese arestatul, durerile de cap ale procuratorului reîncep,

aşa că el dă ordin să nu fie deranjat de nimeni.

 

Pilat:

(cu mâinile la tâmple)

O, zei, ce crunt mă pedepsiţi

pentru puţina mea credinţă!

Durerile au re-nceput

şi nici curaj, nici iscusinţă

 

n-am îndeajuns ca să decid

în cazul lui Iisus prorocul –

aleg dreptatea să o apăr,

ori preoţimii îi fac jocul?

 

(Când a virtuţii râvnă se porneşte,

zeiasca influenţă-i în declin,

iar sufletu-mbibat cu-nvăţătură

de îndoieli trufaşe-i arhiplin…)

 

Nu de sofisme-i trebuinţă

în astă chestiune delicată,

capabilă să schimbe lumea

cum nimeni n-a făcut-o niciodată.

 

De vreau ca peste ani şi ani

să nu fiu laşul cel mai mare,

am datoria-n public să afirm

c-acest verdict e-o crimă-ngrozitoare.

 

Dar iarăşi zic, nu-i inutil,

ba chiar curată nebunie,

să mă opun unei voinţe

totuna cu ce-i dat să fie,

 

când Însuşi El a afirmat

c-o resemnare neumană,

că faptele de azi nutrite-s

de sânul plin al sorţii mamă?

 

Am încercat şi alteori

să mă impun prin foc şi pară

şi m-am ales cu eticheta

că sunt mai crud decât o fiară.

 

De data asta vreau să ies

din confruntarea următoare

basma curată orice-ar fi,

chiar dac-aş şti că lumea moare.

 

Intră Ana şi Caiafa,

care au aşteptat cu nerăbdare crescândă să fie primiţi.

 

Ana:

(ţâfnos şi fără a mai aştepta ca Pilat să-i dea cuvântul)

Cu nerăbdare, hegemon,

vrem s-auzim c-ai confirmat

sentinţa dată de Sinedriu,

ca să sfârşim ce-am demarat.

 

Pilat:

(ironic)

Eşti, venerabile, convins

c-aşa-i corect să procedez,

chiar dacă bietului profet

legal n-am ce să-I reproşez?

 

Caiafa:

(foarte iritat)

Aşa să fie, hegemon,

că-i fără vină după lege,

deşi susţine că ar fi

al evreimii unic rege?

 

Păi, uzurparea, mi se pare,

nu-i o problemă oarecare –

ea îl vizează pe Cezar

şi se rezolvă ca atare!

 

De ceasul rău te va-ndemna

să-mpiedici dreapta procedură,

cercând să aperi mai departe

o preanocivă secătură,

 

vom fi siliţi să-nştiinţăm

imperialul cabinet,

că-naltul demnitar din zonă

fraternizează c-un proclet.

 

Pilat:

(dezgustat)

Sunteţi mai mult decât oribili

cu-această oarbă-ncrâncenare

ca ţinta faptă să devină

oricât ar fi răul de mare.

 

Nu doar şantaju-n cazul meu

şi-o crimă etnic asumată

de-un for juridic şmecheresc

şi-o gloată abil manevrată,

 

ci şi dezordinea firească

de nedreptate generată,

când clerul prin politică

îşi vrea imaginea salvată.

 

Ana:

(la fel de înţepat)

Ne reproşezi că încercăm

să fim ai Romei buni supuşi,

chiar preferând o nedreptate

dezordinii la care-am fi expuşi?

 

Rămân surprins, Pilat din Pont,

de-a ta poziţie ciudată,

când ştii prea bine că sentinţa

trebuie-ndată aplicată.

 

Răspunderea pentru proces

a noastră-i azi şi-n viitor,

iar sângele acestui ins

evreii-l iau asupra lor!

 

Pilat:

(vizibil relaxat, spălându-se pe mâini)

Mă simt cu cugetul curat

după această precizare,

fapt pentru care ţin să fac

o necesară îndreptare:

 

o nebunie-i să afirmi

că eşti şi zeu şi om deodată;

dar când pretinzi că eşti şi rege,

ţicneala trebuie stopată!

 

De-aceea, eu voi ordona

să fie-n rege deghizat

şi-apoi luat la scărmănat

acest erou de mucava.

 

Dă soldaţilor ordinele necesare pentru batjocorirea lui Iisus,

după care se întoarce lângă cei doi preoţi şi continuă:

 

Poporu-acum să-l întrebăm

cui libertatea i-o va da –

preablândului ţicnit Isus,

ori fiorosului Baraba?

 

De trei ori Pilat cere mulţimii pestriţe şi zgomotoase

să aleagă între Iisus profetul şi Baraba tâlharul

şi tot de-atâtea ori aceasta urlă: „Baraba”!

 

Pilat:

(aparte)

Vai ţie lume de haram!

Ce şanse de schimbare ai

când visătorii tăi de soi

în schimbul leprelor îi dai?

 

Nu mi-i ruşine nici cu mine –

niscaiva timp m-am agitat,

ca în final să demonstrez

că sinele mi-i neschimbat…

 

SFÂRŞIT

—————————————————

George PETROVAI

Sighetul Marmaţiei

1 Martie 2013

 

Drumul bun în viață nu este apanajul exclusiv al nenorocoșilor!

Posted by Gabriela Petcu On February - 19 - 2013

PETROVAI-George2X-wb George PETROVAI

1. Magia puterii

Dacă opiniile oamenilor sunt extrem de diversificate în ceea ce priveşte conţinutul sintagmei drum bun (pentru taoişti, calea sau drumul este un concept filosofic de-o profunzime derutantă, căci tao desemnează atât vidul şi necreatul, cât şi esenţa care sălăşluieşte în fiinţe şi în cele mai umile lucruri, pentru credincioşi, calea binelui şi adevărului reprezintă unica modalitate de mântuire – scopul suprem al acestei vieţi împovărată de păcate şi de un timp rău, iar pentru grosul omenirii, drumul pe care merge este considerat bun atunci când trupul îi este mulţumit), în schimb, opiniile evidenţiază o unitate din ce în ce mai consistentă în ceea ce priveşte forma sintagmei: oricât ar fi de suspecte mijloacele întrebuinţate pentru înaintarea pe drumul ales, ele sunt ba admirate de unii, ba ignorate de cei mai mulţi atunci când respectivele mijloace ajung să se concretizeze în faimă, bani, influenţă şi putere.

 

Dar dintre toate aceste mult jinduite bunuri, care – ne spune Epicur – ajută la satisfacerea celor trei categorii de trebuinţe omeneşti ( a)cele fireşti şi necesare – hrana, îmbrăcămintea şi adăpostul, b)cele fireşti dar nenecesare – trebuinţa sexuală, c)cele care sunt şi nefireşti şi nenecesare – trebuinţele de lux, fală şi strălucire), puterea – fie că-i directă (puterea politică sau cea militară), fie că-i ocultă, dar întărită şi evidenţiată cu ajutorul banilor -, puterea, deci, a exercitat şi continuă să exercite o asemenea influenţă asupra ambiţiei omului, încât ajunge să-i reconfigureze acestuia caracterul până la totala lui schimbare.

 

Magia puterii se învederează atât prin cauzele sale (irezistibila sa capacitate de-a acapara şi subjuga, creând dulcea iluzie că deţinătorii puterii supreme vor fi aidoma zeilor), cât şi prin efecte – transformarea radicală din fiinţa şi cugetul sclavilor puterii, încât în pofida câtorva excepţii reţinute de timpurile trecute şi prezente, se poate spune că, aşa cum cu povăţuitor umor glăsuiesc basmele noastre, este o regulă ca ţiganul ajuns împărat, prima dată să-l spânzure pe taică-său…

 

Modul cum a procedat Alexandru Macedon cu Calistene, istoriograful său oficial şi nepotul lui Aristotel (fostul lui dascăl), este mai mult decât grăitor pentru tema în dezbatere. Torturat de ipostaza unui posibil prim cosmocrator după zdrobitoarele victorii împotriva perşilor şi definitiv subjugat de practica orientală a zeificării conducătorului, Macedoneanul n-a ezitat să-l crucifice pe Calistene pentru „vina” acestuia că în loc să i se închine ca unui zeu, s-a apropiat de el şi l-a sărutat pe obraz!

 

Sau – mai ştii? – pesemne că s-or fi acumulat în decusul timpului anumite nemulţumiri ale cuceritorului vizavi de maniera în care Calistene înţelegea să-i consemneze faptele mustind de istorie. Căci, ne înştiinţează mareşalul Ion Antonescu, „Istoria o fac şi învingătorii şi învinşii. Deopotrivă. Însă de scris o scriu numai învingătorii. Bineînţeles, potrivit voinţei lor. De câte ori voiesc ei Adevărul? De câte ori le convine ca acesta să fie aflat?…Ori măcar căutat…”

 

Deci, când un conducător instruit, aşa ca Alexandru Macedon, se arată într-atât de preocupat de forma puterii, el care a creat Elenismul (un imperiu spiritual mult mai întins în spaţiu, mai rezistent în timp şi, ca fundament al civilizaţiei europene, mult mai necesar pentru omenire), atunci nu trebuie să ne mire puterea extensivă, înrobitoare şi strict aculturală, ba chiar destructivă, care ulterior (prin mongoli, turci, tătari, muscali), în forme specifice dar cu acelaşi oribil conţinut, a necinstit vreme de veacuri o bună parte din istoria omenirii.

 

 

2. Tentaţia puterii

Cum tentaţia puterii este o fidelă însoţitoare a istoriei omului şi-şi face simţită prezenţa chiar şi în istoria celestă (izgonirea din ceruri a lui Lucifer, precum şi a nephilimilor sau îngerilor căzuţi), cuvine-se să spun câteva cuvinte despre spiritul care animă istoria.

 

Mergând pe urmele filosofului rus Nikolai Berdiaev, trebuie de la bun început subliniată împletirea principiilor elin şi evreu, principii care stau la baza conştiinţei istorice a europenilor. Însă elinii n-au avut o conştiinţă istorică în adevăratul sens al cuvântului. Ei şi-au dezvoltat o percepţie estetică asupra lumii, motiv pentru care receptau Cosmosul sau Universul ca pe un tot armonios şi desăvârşit. În concepţia lor, evenimentele istorice nu se desfăşurau dinspre trecut spre viitor, înscrise în curgerea ireversibilă a timpului. Istoria lor se desfăşura doar în prezent, fapt care i-a conferit un caracter ciclic.

 

Nici măcar ampla şi încântătoarea lor mitologie (Schelling vedea în mitologie istoria primordială a omenirii!), nu-i absolvă pe vechii greci de carenţele gândirii lor privind istoria. Fiind refractari la filosofiile eschatologice, istoria elinilor se desfăşoară fără finalitate, în absenţa unui eveniment superior şi izbăvitor. Altfel spus, ea dobândeşte chipul unui istorii circulare şi lipsită de dinamism.

Două sunt cauzele care explică viziunea vechilor greci asupra istoriei:

a) Lipsa lor de libertate interioară, lucru care decurge din supunerea fără crâcnire în faţa destinului inexorabil (moira). Această atitudine a alimentat din plin fatalismul timpuriu, iar mai apoi scepticismul şi resemnarea stoică.

(N.B.Creştinismul a fost acela care a inoculat dinamism şi libertate în filosofiile despre istorie!)

b) Prevalarea celebrei forme eline asupra conţinutului.

 

De-abia vechii evrei, acest popor aspru şi hărţuit de asprimi, va crea o altă conştiinţă a istoriei, conştiinţă în care se descoperă mugurii filosofiei istoriei de mai târziu. Spre deosebire de elini, vechii evrei nu trăiau în prezent şi doar pentru prezent. Istoria lor era îndreptată spre viitor, în aşteptarea unui eveniment tragic şi măreţ în acelaşi timp, un eveniment catastrofal pentru omenire, dar care pentru fiii lui Israel trebuia să însemne venirea unui Mesia aducător de adevăr, dreptate şi prosperitate.

 

De unde ura lor împotriva lui Iisus, care în locul binelui pământesc îndelung aşteptat, aducea cu El iubirea mântuitoare şi promitea celor drepţi răsplata din ceruri… Prin urmare, evreii sunt cei care introduc în conştiinţa istorică acel sentiment tragic, fără de care desfăşurarea evenimentelor ar fi ininteligibilă. Căci procesualitatea istoriei omului nu poate fi concepută fără zbateri şi încleştări, fără căderi şi ridicări, fără speranţă şi continua nelinişte a vieţii lui, ce mai apoi ia înfăţişarea de-o clipă a măreţiei şi fericirii, pentru ca îndată totul să se învălmăşească (şi oameni, şi fapte, şi aspiraţii, şi dureri) şi să fie înghiţit de hăul fără fund al trecutului, adevăratul stăpân peste praful şi pulberea istoriei.

Din acest sentiment tragic vizavi de istorie decurge nevoia din totdeauna a omului de mituri (ale culturii, civilizaţiei, economiei, eroismului), inclusiv toate acele mituri izvodite de omul modern (automate, vedete ale muzicii sau sportului etc.), care au darul de a-l oglindi în toată goliciunea sa – mărginit în simţire şi gândire, nemărginit în pofte şi ipocrizie.

 

Cel de-al doilea element introdus de evrei în conştiinţa istoriei se leagă în chip nemijlocit de mesianismul şi profetismul acestui popor. Berdiaev este de părere că interpretarea dată de prorocul Daniel visului lui Nabucodonosor reprezintă prima schemă aplicată istorie. Ulterior, principiul acestei scheme va fi preluat de creştinism şi copios dezvoltat…

 

De ce doreşte omul cu atâta ardoare puterea? Pentru că prin deţinerea ei în forme dintre cele mai consistente (de unde şi lupta pentru o putere din ce în ce mai mare), omului în cauză i se pare că a fost ales de Providenţă ca să înfăptuiască anumite scopuri cu totul şi cu totul tainice pentru ceilalţi semeni şi care au darul să întreţină speranţa că, după concretizarea lor prin mijloacele dictate de împrejurări (nu-i aşa că scopul scuză mijloacele?), ele vor contribul la sporirea binelui general al respectivului popor.

 

Mă rog, or fi lăudabile intenţiile din faza de-nceput, adică până la adjudecarea puterii supreme, dar după aceea bunele intenţii au toate şansele să-şi ia zborul, căci proaspătul potentat este îndată somat de misiunea istorică adjudecată să nu-şi risipească energia şi autoritatea cu flecuşteţe, ci să le folosească pentru consolidarea poziţiei sale şi a clanului din spatele lui.

 

Dacă avem în vedere relaţia dintre verbele a vrea şi a putea, atunci ni se impun atenţiei cele două tipuri fundamentale de putere: supratemporală şi temporală.

 

A) Puterea supratemporală sau divină este puterea egală doar cu ea însăşi şi care prin veşnicie şi perfecţiune, două din atributele sale esenţiale, îşi află liniştea şi nemişcarea supremaţiei în Absolut. Întrucât, ne învaţă un sfânt din vechime (Ioan Damaschin), doar despre Dumnezeu se poate afirma cu certitudine că „poate cât vrea, dar nu vrea cât poate”, puterea care purcede de la El este deodată iubitoare şi atotfăcătoare, şi nu numai că este singura putere esenţialmente spirituală („Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor”, ne încredinţează versetul 2 al Genesei), deci capabilă să creeze prin rostirea cuvântului-poruncă, ci este şi singura în stare să ţină dreapta cumpănă dintre plin şi gol, dintre existent şi inexistent prin forţa vrerii Sale omniprezente.

B) Puterea temporală este acel joc al hazardului din lumea sublunară prin care celor mulţi li se promite prosperitatea, liniştea şi siguranţa, de îndată ce prin instrumentele birocratice ale malaxorului numit stat, ei sunt (mai mult sau mai puţin, mai brutal sau mai subtil) deposedaţi de o bună parte a drepturilor şi libertăţilor pentru binele şi huzurul real al potentaţilor şi oligarhilor.

 

(N.B. Taman ca în romanul “Ferma animalelor”, unde – ne spune George Orwell – acţionează axioma democratică: „Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele”.) Căci omul ahtiat după putere, vrea mult mai mult decât poate şi poate doar ceea ce vor interesele de clan şi partid! De aceea, când omul ţine morţiş să ducă în spate o greutate despre care se ştie de la bun început că în scurt timp îi va frânge coloana vertebrală, este o adevărată impietate să te întrebi la modul cinic-paradoxal dacă Dumnezeu poate să facă un pietroi pe care nu-l poată ridica. Istoria ne dovedeşte că, dacă a putut şi în continuare poate să-l rabde pe om, atunci El poate orice…

3. Aparenţa puterii temporale

Se mai îndoieşte cineva de faptul că puterea temporală la vedere este aparentă? Dacă da, cu certitudine că acesta îşi va schimba radical convingerile după ce va citi câte ceva despre globalizare  şi cedările succesive de suveranitate din partea statelor membre ale Uniunii Europeane (de presupus că asta se întâmplă în toate organizaţiile suprastatale), despre intenţiile clar formulate de-a se constitui din toate băncile naţionale o bancă mondială cu o monedă unică, despre piramida puterii mondiale şi guvernul mondial din umbră, despre cele treisprezece dinastii (Rotschild, Rockefeller, Onassis, Li etc.) şi despre fabuloasele averi pe care aceste dinastii oculte le deţin etc.

 

De pildă, se spune că averea reală a dinastiei Rotschild s-ar cifra la 500 de trilioane dolari (cinci sute de mii de miliarde), adică circa jumătate din averea întregii lumi! Cu ea s-ar putea hrăni şi îmbrăca întreaga populaţie a globului…

 

Dar cine sunt globaliştii sau iluminaţii zilelor noastre? Sunt urmaşii direcţi ai primilor gnostici prin cabalişti, cathari, cavalerii templieri, rosicrucieni şi francmasoni, care caută să submineze fundamentele iudeo-creştine ale lumii occidentale şi, prin religia New Age, urmăresc să pună în aplicare o Nouă Ordine Mondială, în esenţă luciferică.

 

N.B.Supliciul Mântuitorului Iisus reprezintă la limită momentul de răscruce din istoria omului, inclusiv prin aceea că închide în sine confruntarea directă dintre puterea supratemporală, ilustrată prin natura divină a Crucificatului, şi puterea temporală, ilustrată prin natura Sa umană.

 

Da, dar este o închidere care, prin evenimentele majore ce au urmat, s-a deschis spre universalitate şi eternitate. Căci neapelând la forţa concretă a divinităţii (legiunile de îngeri care cu uşurinţă L-ar fi putut salva), Iisus arată că este trup şi suflet pentru împlinirea Scripturilor, astfel făcând dovada că puterea umană este limitată şi de moment, chiar şi atunci când El devine o victimă a acesteia, pe când puterea divină (totuna cu măreţia nelimitată a Absolutului) este într-atât de trainică, încât „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Marcu 13/31).

 

4. Alegerea modelului de urmat în viaţă

Toţi oamenii cu scaun la cap şi cu picioarele pe pământ sunt într-atât de impresionaţi de însuşirile şi faptele unor semeni (înaintaşi sau contemporani), încât îşi doresc din toată inima să le calce pe urme. Şi atunci şi-i fac modele de urmat în viaţă. Căci viaţa de azi este istoria de mâine, care dobândeşte un plus de atractivitate şi credibilitate prin repere umane, comparaţii, clasificări şi ierarhizări.

 

Nu la fel stau lucrurile cu deţinătorii de puteri colosale, fie că unii dintre ei nu mai sunt zdraveni la cap, fie că aproape toţi nu mai sunt cu picioarele pe pământ. Izolaţi de lumea înconjurătoare (ba din teamă, ba din dispreţ faţă de vulg), în scurt timp ei devin nişte monştri (singurătatea, se spune, naşte monştri): se cred providenţiali şi se hrănesc cu himere, aşa că-şi permit ceea ce nici măcar zeii popoarelor antice nu-şi permiteau – să facă artă din cruzime şi neomenie!

 

În cartea sa Gog, scriitorul italian Giovanni Papini pune în gura lui Lenin nişte afirmaţii halucinante: „Visul meu este acela de-a transforma Rusia într-o imensă închisoare…”; „Ţăranii reprezintă tot ce urăsc eu mai mult…”; „Un electrician valorează pentru mine cât o sută de mii de ţărani.”; „Visez să fiu directorul general al unei închisori, al unei ocne pacifice şi bine întreţinută.”; „Eu sunt un semizeu local, aşezat între Asia şi Europa…”; „(…) Aud ridicându-se spre mine urletele prizonierilor şi muribunzilor; te asigur că n-aş schimba această simfonie cu cele nouă ale lui Beethoven” (subl. mea, G.P.).

Nota 1: Dacă avem în vedere mulţimea dictatorilor şi a martirilor din istoria universală, dar mai cu seamă dacă avem în vedere enormele suferinţe provocate omenirii de cele două războaie mondiale (morţi, mutilaţi, înlăgăraţi, strămutaţi), milioanele de jertfe din lungul război rece care a urmat, precum şi seria neîntreruptă a victimelor provocate ba de conflicte regionale, ba de acte teroriste, ba de foamete, atunci putem spune că progresul omenirii se datorează unei legi zdravăn articulată pe egoism şi cruzime.

Şi încă ceva. Cum din totdeauna puterea omenească a fost mai mult decât dezamăgitoare pentru  masele de supuşi şi de-a dreptul tragică pentru deţinătorii ei (atâţia şi atâţia dintre aceştia pierzându-şi vieţile odată cu convingerile despre aura de sacralitate a suveranului), alegerea modelului de urmat în viaţă din rândul lor în pofida exemplelor oferite de trecut şi prezent, denotă din partea respectivilor mai degrabă ambiţie decât discernământ, mai degrabă lăcomie decât înfrânare, mai degrabă minciună decât adevăr.

 

Îndeosebi în România postdecembristă, unde deţinătorii puterii au fost şi continuă să fie nişte detestabili politruci, într-atât de dornici să se căpătuiască cu orice chip, încât se folosesc tot mai mult de minciună şi fărădelege (ambele înfipte adânc în instituţiile fundamentale ale statului), pesemne singura tactică admisă într-o democraţie originală – corupţia generalizată să fie îngrăşată până când îşi va da duhul odată şi odată de prea multă osânză!

 

Fireşte, majoritatea românilor nu mai au nevoie de modele: unii pentru că au ajuns nişte burghezi sadea, iar suficienţa burgheză nu tânjeşte după modele, ci după tihnă, confort şi comoditate; alţii (cohortele nesfârşite de dezrădăcinaţi şi disponibilizaţi) pentru că simt pe propria piele zădărnicia şi lipsa de sens a vieţii, adică efectele moderne ale deşertăciunii eclesiastice.

Dar cum boli de acest soi nu se tratează cu promisiuni sau modele, ci cu certitudinea zilei de mâine, un leac ce nu-i la îndemâna guvernanţilor noştri, iată că apatia românilor postdecembrişti s-a extins până când a ajuns endemică.

 

Nota 2: Să fie modelele luate din alte domenii mai acătării?

Păi dacă-i luăm la puricat pe oamenii de afaceri de la noi, lucrurile nu stau cu nimic mai bine. Ba în anumite privinţe stau chiar mai prost. Căci de-abia prin necontenita cârdăşie dintre politruci şi afacerişti se creează întortocheatele reţele mafiote: primii îşi rotunjesc binişor veniturile nedeclarate prin trafic de influenţă şi afaceri certate cu legea (vezi gloata de penali din actualul parlament supraponderal, cu ramificaţii în cel mai cinstit guvern postdecembrist, fireşte, după predecesorul său); ceilalţi ba varsă bani grei în campaniile electorale, după care trec la strângerea caimacului din sforile trase şi din lucrările încredinţate (ei spun câştigate), ba chiar intră cu totul în politică (Gigi Becali, de pildă), pentru că ei ştiu că nimeni nu te serveşte mai bine decât te serveşti tu însuţi.

 

Dar, mă rog, unul ca Becali pentru cine poate reprezenta model de urmat, atâta timp cât la un model trebuie să ai în vedere deopotrivă însuşirile sale intelectual-profesionale (inteligenţă, cultură, lucrări publicate) şi cele moral-cetăţeneşti (cinste, corectitudine, altruism, simplitate, cumpătare)?!

 

Nici Ion Ţiriac nu-i mai breaz după gravele acuzaţii ce i-au fost aduse de către Jean Maurer, fiul fostului mare demnitar comunist Ion Gheorghe Maurer, cum că omul nostru de afaceri, profitând de lipsa de discernământ a bătrânilor soţi Maurer, ar fi achiziţionat de la aceştia pe sume derizorii atât celebra colecţie de arme de vânătoare, cât şi mai multe tablouri foarte valoroase.

 

Totu-i relativ şi vulnerabil pe lumea asta atunci când se pune din ce în ce mai insistent în discuţie paternitatea operei lui Shakespeare şi când ni se dovedeşte negru pe alb că Albert Einstein a furat (plagiat) teoria relativităţii de la matematicianul francez Henri Poincaré!

 

Ce să mai spunem de români! Întrucât ţin cu tot dinadinsul să-şi demoleze istoria la care tot moşesc şi încă n-au ajuns să-i taie buricul, pentru ca pe ruinele ei să o construiască pe cea care purcede din Tăbliţele de la Tărtăria, în curând alegerea modelelor autohtone va fi nu doar o întreprindere al dracului de dificilă (la cine să te opreşti, când nimic din ce ştiam nu mai este sigur?!), ci şi foarte riscantă. Căci de-abia te vei hotărî să optezi pentru un personaj mai răsărit din noua istorie şi la ţanc specialiştii doritori de senzaţional îţi vor demonstra fie că respectivul personaj nu-i strămoş de-al nostru, fie că el n-a existat niciodată în realitate, că adică a intrat în istorie fără certificat de atestare şi înmatriculare…

 

Dar tot rău-i spre bine. Nu reuşim să ne scriem istoria, poate reuşim să scriem o mitologie care să-i mulţumească pe toţii românii, iar pe străini să-i lase cu gura căscată. Şi totuşi, în acest talmeş-balmeş uman există un model care nu numai că-i vrednic să fie urmat, dar chiar trebuie să fie urmat de întreaga omenire, pentru că El  este „calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14/6).

 

De reţinut că Iisus nu-i o cale oarecare, ci este singura cale adevărată care duce la viaţă, întrucât „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14/6)! Ori, ne sfătuieşte gânditorul Petre Ţuţea, calea omului trebuie să se dea la o parte din faţa căii Domnului.

 

George PETROVAI

Sighetul Marmaţiei                                                               

17 februarie 2013

Un remarcabil om printre politicieni – Jose Mujica

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2013

Un remarcabil om printre politicieni

Autor: George Petrovai (Sighetul Marmatiei)

Obișnuit până la scârbă cu fauna politicianistă de pe la noi, căreia gura nu-i mai tace de zorul atâtor  minciuni îndrugate cu sau fără rost, dar căreia tare-i mai place iarba fragedă a furtișagurilor de pe aceste meleaguri, firește că am rămas surprins până la buimăcire de cele citite în revista Lumea despre Jose Mujica, președintele statului sud-american Uruguay, o poveste mai presus de orice suspiciune în ceea ce privește adevărul gol-goluț, atunci când ea este relatată de BBC.

 

Însă, consider eu, n-ai cum să rămâi rece și indiferent la aflarea unei vești mai senzaționale decât însuși senzaționalul păcătos al lumii moderne și mai întăritoare decât un leac miraculos, îndeosebi dacă tu, aflătorul acestei vești, trăiești într-o țară unde necinstea și nelegiuirea reprezintă coloanele de susținere ale politicii de stat, o țară în care două din instituțiile fundamentale (parlamentul și guvernul) nu doar că sunt revoltător de supradimensionate în aceste vremuri de cumplită mizerie pentru grosul cetățenilor, dar – potrivit alianțelor încheiate între rețelele mafiote din politică și afaceri – mai sunt și pline ochi cu pușcăriabili, de neclintit din scaune și ticăloșii atâta timp cât ei sunt mai egali în fața legilor decât mulțimea truditorilor de rând și atâta timp cât însuși primul ministru tratează cinstea, corectitudinea și legalitatea cu nesimțirea golănească a unui plagiator (hoț intelectual) dovedit și răsdovedit; în sfârșit, dar nu în ultimul rând, o țară unde primarul ales al unei localități este scos din temniță și adus cu cătușele la mâini ca să depună jurământul de credință față de patrie și comunitate (sic!), timp în care susținătorii săi turmentați de un asemenea succes nepereche în lume, scandează lozinci și susțin că totu-i făcătură împotriva acestui om destoinic și fără prihană!

            Căci, revenind la ceea ce reprezintă miezul cu adevărat pilduitor al acestei scrieri, Jose Mujica reprezintă prototipul politicianului îndelung așteptat de câteva miliarde de truditori ai planetei – un veritabil Mesia al politicii mondiale, un om-politician cum ceilalți nu pot să fie, pentru că nu vor să fie!

 

            Aflăm din respectivul articol că Mujica este „singurul președinte care a ales să trăiască la fermă și să practice agricultura”, fapt pentru care „a renunțat la luxoasa reședință prezidențială din Montevideo și s-a mutat împreună cu Prima Doamnă la țară”, unde apa pe care o consumă vine din pământ, întrucât în zonă nu există canalizare.

 

            Iar când ai optat pentru un asemenea stil de viață simplu și care „ține de libertate”, după cum mărturisește acest neobișnuit politician, este evident că atunci deții convingerile imperative ale unui înțelept sadea („Mi se spune că sunt cel mai sărac președinte, dar eu nu mă simt deloc sărac. Săraci sunt oamenii care muncesc din greu ca să poată duce un stil de viață luxos…”, sau: „Dacă nu ai multe bunuri materiale, nu trebuie să muncești ca să le poți întreține, așa că ai mai mult timp pentru tine.”) și la fel de evident este că atunci nici nu prea ai ce scrie în declarația de avere (doar un automobil Volkswagen Beetle din 1987, în valoare de 1800 dolari americani, la care se adaugă bunurile soției sale – terenuri, tractoare și o casă, „evaluate la 215000 de dolari americani”), avantajul imediat și deloc neglijabil al aceste stări de lucruri fiind acela că nu ai a te teme de răufăcători („Gospodăria sa este păzită de doar doi paznici și de Manuela, o cățelușă cu trei picioare”), de îndată ce din indemnizația lunară de 12000 de dolari americani, Jose Mujica reține pentru nevoile sale și ale familiei doar 775 de dolari, adică „echivalentul salariului mediu lunar al unui uruguayan obișnuit”, restul banilor donându-i.

 

            Tocmai de aceea, la 77 de ani și după 14 ani de închisoare, președintele Jose Mujica nu-i doar deplin mulțumit de felul cum și-a orânduit viața („este vorba de o alegere personală”), dar chiar „se declară un om împlinit”!

 

            …Câți dintre politrucii de pe la noi și de aiurea, pe care osânza îi sufocă după un singur mandat, câți dintre ei, deci, au curajul și voința să urmeze extraordinarul exemplu oferit de cel mai modest președinte din lume?

 

            Este vădit că deocamdată nici unul, atâta timp cât politica este și va fi pentru unii ca aceștia o vacă de muls, chiar și atunci când vaca este atât de prost furajată, încât o țară încă bogată, precum România, stă gata-gata să-și dea duhul, de altminteri la fel ca cea mai mare parte a omenirii, după ce – ajutați de afaceriști și generali – politicienii au așezat lumea pe butoiul cu pulbere al sărăciei, foametei, cruzimii și poluării.

 

            Ba mai mult. Dacă ar fi după acești politruci necinstiți și hrăpăreți, dar mai ales după tâlharii cu ifose din politica dâmbovițeană, președintele Jose Mujica ar trebui de îndată lichidat, pentru ca prin incomparabilul lui stil de viață la nivelul omului de rând (experiment încercat cândva și lamentabil ratat de câțiva politruci români postdecembriști!), să nu se mai constituie într-o vie și permanentă acuzație la adresa belșugului ticălos în care cam toți se bălăcesc.

 

            N.B. Din două una: Ori politicienii lumii, îndeosebi cei din țările sărace, vor urma exemplul lui Mujica, ori – prin forța mulțimilor revoltate – în curând va fi demontat mitul mincinos și atât de împovărător al politicii, doar astfel ipocriții ei făcători putând fi puși cu picioarele pe pământ.

 

            Lucru întru totul realizabil, ne spun cercetătorii, având în vedere că, deocamdată din cauze complet necunoscute, în corpul omului se petrec niște mutații esențiale – în cel mult 15-20 de ani, ne înștiințează acești savanți, de la cele două spirale de-acum, ADN-ul va ajunge la 12 spirale!

 

            Iar rezultatul se va învedera în nașterea unor oameni complet noi, nu doar în aptitudini, preocupări și obiective, ci și în rezistența lor la boli, precum și în modul radical diferit de abordare a relațiilor interumane.

 

 

 

            Sighetul Marmației,                                                                  George Petrovai

 

                 2 ian. 2013

 

           

 

 

 

MILA – VALOROS SENTIMENT CREŞTIN ŞI ATOTUMAN

Posted by Gabriela Petcu On December - 7 - 2012

George PETROVAI

Adevărat zice proverbul că sătulul nu crede flămândului. Tot aşa, cu rare excepţii, bogatul nu crede săracului. Ba cel mai adesea, cu cât cineva are mai mult, cu atât devine mai hapsân şi mai fără inimă, iar nobile sentimente ca mila, iertarea, altruismul şi iubirea semenilor, niciodată nu fac casă bună cu apucăturile celui pus pe căpătuială…

 

Urcarea pe scara civilizaţiei în decursul istoriei sale, nu l-a învăţat pe om să devină mai uman. Dimpotrivă, gradul de civilizaţie şi fondul sentimentelor atotumane sunt în majoritatea cazurilor pe poziţii antagonice, căci, de regulă, un om de lume îşi va râde de slăbiciunile altora şi se va jena de propriile sentimente!

 

Creştinismul, prin exemplele şi învăţăturile Mântuitorului Iisus, ne ajută să fim mereu aproape de săraci (inclusiv de cei săraci cu duhul), de bolnavi şi nefericiţi şi ne îndeamnă stăruitor să nu ne dispreţuim semenii, ci să ne fie milă de bogaţi şi să-i ajutăm să se smerească, doar în acest chip ei având şansa să-şi depăşească trufia şi suficienţa.

 

Adică, prin sentimentele de iubire şi milă, sentimente care curăţă inimile şi le leagă în buchetul fraternităţii, avem privilegiul să înţelegem starea de nefericire a acelora ce-şi construiesc fericirea lor şubredă pe adunatul averilor pieritoare.

 

De altminteri, în Evanghelia după Ioan, Mântuitorul afirmă răspicat: „Milă vroiesc, nu jertfe!”, iar în activitatea Sa practică de mărturisire a Adevărului, I se face milă şi-i vindecă pe toţi neputincioşii întâlniţi: ciungi, ologi, orbi, îndrăciţi, după cum tot din milă pentru durerea încercată de membrii familiei, El îi readuce la viaţă pe unii morţi.

 

Iar noi, oamenii, nu invocăm în rugăciuni mila şi ajutorul Atotputernicului şi nu rostim cu febrilitate şi ardoare „Doamne, ai milă!” în momentele de cumpănă ale vieţii?!

 

Mila creştină, rodită de suferinţă şi roditoare de iubire sinceră, acţionează ca o veritabilă forţă înnoitoare. Iată un exemplu elocvent în acest sens. Oscar Wilde, binecunoscutul scriitor irlandez, „strălucitoir ca un Apollo”, conform caracterizării lui André Gide, ajunge să fie condamnat la doi ani de închisoare pentru ultraj adus posacelor moravuri britanice. De profundis, scriere elaborată în perioada de detenţie, relatează cu acuitate esenţiala transformare petrecută în substanţa moral-spirituală a „păgânului” Wilde, adorator pătimaş al zeului Plăcere.

 

Dacă la început el îşi propune să se sinucidă pentru a scăpa de povara ruşinii, ulterior va descoperi secretul autenticei fericiri în durere şi suferinţă („Durerea este adevărul unic”), în mila faţă de ceilalţi nefericiţi şi în duioşia resimţită atunci când suferi pentru altul! „Acum mi se pare că iubirea, de orice fel ar fi ea, este singura explicaţie posibilă a întregii suferinţe ce există pe lume”, notează cu convingere celebrul hedonist, de data asta întors cu spatele la plăcerile amăgitoare ale acestei lumi. De unde se vede că orice slăbiciune are leac, asta în cazul în care se doreşte cu adevărat armonia moral-spirituală prin utilizarea judicioasă a resurselor cu care am fost înzestraţi…

 

Mai este un fapt: Nu există un rău absolut, adică de nebiruit! Răul care-i dă târcoale omului rezultă din calea urmată de acesta în vederea atingerii binelui individul sau colectiv, respectiv binele ciocoiesc şi de clan la învârtiţii, şpăgarii şi politrucii României postdecembriste…

De aceea, înţelept este acela care-l citeşte pe Nietzsche, dar nu se lasă capturat de viforul resentimentelor sale împotriva creştinismului în general, împotriva milei în particular. Şi astfel, tot mai des ne convingem că mila este indispensabilă, deodată ce (şi) cu ajutorul ei ne menţinem oameni!

 

 

George PETROVAI

Sighetul Marmaţiei

6 decembrie 2012

George PETROVAI – YASUNARI KAWABATA

Posted by Gabriela Petcu On November - 26 - 2012

YASUNARI KAWABATA

ŞI DRUMUL PROZEI SALE DE LA MODERNISM LA CLASICISM

 

Înainte de-a intra în subiectul propriu-zis despre proza japonezului Yasunari Kawabata, laureat al Premiului Nobel pentru literatură pe anul 1968, se cuvine să pregătesc terenul, adică să spun câteva cuvinte despre clasicism şi clasic.

 

După cum se ştie, clasicismul european este un curent postrenascentist, ai cărui reprezentanţi urmează linia inaugurată de Petrarca în ceea ce priveşte atenţia acordată scriitorilor antici. Iată de ce pentru autorii clasici natura este doar un element decorativ, căci sursele lor predilecte de inspiraţie se cheamă antichităţile greacă şi latină. În plus, arta clasică se conformează unor norme estetice prestabilite, aşa ca norma celor trei unităţi (de timp, loc şi acţiune), potrivit căreia acţiunea trebuie să fie unitară, să se desfăşoare în acelaşi loc şi pe durata unei singure zile.

 

Acest curent se confundă practic cu clasicismul francez, şi asta deoarece Franţa a fost ţara care a oferit climatul cel mai favorabil pentru dezvoltarea clasicismului european. Clasicismul este un curent eminamente intelectualist, deoarece tipul uman clasic se caracterizează prin predominarea generalului asupra particularului şi prin supremaţia raţiunii asupra pasiunilor, fapt care conferă personajelor mult voluntarism.

 

Teatrul a fost genul literar prin excelenţă cultivat de scriitorii francezi din secolul al XVII-lea: Pe de o parte tragedia clasică, reprezentată cu strălucire de poeţii Pierre Corneille şi Jean Racine, pe de altă parte comedia clasică, specie care dobândeşte un atare prestigiu prin geniul lui Molière, încât putem afirma că prin arta comicului el se apropie de contemporaneitate, în timp ce tragedia se îndreaptă spre trecut.

 

Însă clasicismul european este departe de-a întruchipa clasicismul din totdeauna şi de pretutindeni. Nu voi insista asupra perioadei clasice a culturii antice greceşti (sec. V-IV î.e.n.), nici asupra epocii de aur a culturii latine – epoca principatului lui Augustus (43 î.e.n.-14 e.n.), dar, în ton cu linia prezentului eseu, voi zăbovi niţel asupra clasicismului chinez şi japonez,  perioade aflate la mare distanţă în timp şi spaţiu de cel european:

1)Perioada dinastiei Tang (618-907), perioada de apogeu a civilizaţiei chineze, în care poeţii Li Bai şi Du Fu s-au afirmat ca două piscuri ale poeziei clasice chineze;

2)Perioada Heian (795-1185) sau perioada clasică a culturii şi artei japoneze.

Conceptul clasic nu este nici el mai simplu şi mai uşor de mânuit. Întrebuinţându-l pentru caracterizarea globală a vieţii spirituale, în opinia lui Nae Ionescu avem de-a face cu producţiile clasice atunci când forma este în echilibru cu fondul. Notă: Când forma prevalează asupra fondului, ne spune gânditorul român, se afirmă barocul, iar când fondul prevalează asupra formei, de aceasta stă să plesnească, se impune romantismul. Dar una este periodizarea mai mult sau mai puţin artificială, şi cu totul altceva realitatea culturală a fiecărui popor în parte. Căci dacă istoricii şi criticii literari atribuie periodizării globale, în principal celei europene, o conotaţie prioritar cantitativă (îi ajută la o mai lesne încadrare a materialului pe care-l manevrează), nu acelaşi lucru se întâmplă în culturile naţionale, unde periodizarea urmăreşte în primul rând dimensiunea calitativă şi abia pe urmă pe cea cantitativă.

 

Iată motivul pentru care în fiecare cultură naţională se distinge o perioadă clasică sau de maximă înflorire artistică, specifică ariei de circulaţie a limbii respective. Iar această perioadă se raportează la clasicismul francez din secolul al XVII-lea în virtutea regulei de aur, potrivit căreia valorile culturale din totdeauna şi de pretutindeni fac parte din zestrea cea mai preţioasă a omenirii şi că izvoditorii acestor valori trebuie cinstiţi pe măsura faptelor lor. În schimb toţi producătorii de frumos din fiecare cultură naţională, privesc la perioada clasicismului lor atât ca la un etalon al echilibrului şi armoniei, cât şi ca la un adevărat far călăuzitor, care – indiferent de mijloacele utilizate – îi ajută să urce înspre culmile creaţiei umane.

 

În conformitate cu acest principiu, clasicismul românesc se cheamă Eminescu, Creangă şi Caragiale, iar puţin mai târziu Brâncuşi şi Enescu, clasicismul rusesc îmbrăţişează întregul secol al XIX-lea (Puşkin, Lermontov, Gogol, Turgheniev, Goncearov, Dostoievski, Lev Tolstoi, Anton Cehov, respectiv Piotr Ilici Ceaikovski), clasicismul italian înseamnă cu siguranţă superba triadă Dante-Petrarca-Boccaccio, cel spaniol vizează secolul de aur al ibericilor (Cervantes, Lope de Vega, Calderon), cel englez nu poate fi conceput înafara tripletei de aur a teatrului elisabetan (Cristopher Marlowe, William Shakespeare, Ben Jonson), iar clasicismul german face corp comun în primul rând cu titanismul lui Goethe şi Schiller.

 

Până şi clasicismul francez suferă corecţii atunci când uriaşa cultură a Hexagonului este privită din această perspectivă. Căci or fi Corneille, Racine şi Molière clasici prin definiţie, dar la fel de clasici (de data asta prin vocaţie), ba poate chiar mai mult sunt Voltaire, Balzac, Stendhal, Flaubert, Maupassant, Zola şi Anatole France.

 

*

După cum spuneam mai sus, perioada Heian, când capitala este mutată de la Nara la Heiankyo (Kyoto de azi), poate fi socotită pe drept cuvânt perioada clasică a culturii şi artei japoneze, ba după opinia autorizată a Stancăi Cionca, excelenta traducătoare şi comentatoare a unora dintre cărţile la care se va face referire în continuare, ea este chiar “perioada de aur a istoriei japoneze”! În continuare, Stanca Cionca ne spune şi de ce: “Este o epocă de înflorire a unei literaturi de mare rafinament, în care prospeţimea şi spontaneitatea senzaţiilor întâlneşte un clasic simţ al echilibrului şi o eleganţă căutată a expresiei”.

 

De precizat că sub influenţa culturii şi civilizaţiei chineze, care devenise covârşitoare încă din secolul al VII-lea, Japonia – ne înştiinţează Stanca Cionca în Prefaţa la cartea Însemnări de căpătâi a curtezanei Sei Şōnagon – „împrumutase într-un proces abrupt întreaga structură politică şi administrativă a statului chinez, copiind sistematic formele unei civilizaţii superioare şi mult mai vechi decât a sa, de la organizarea curţii până la universitatea imperială, de la proprietatea asupra pământului până la calendar, arhitectură, sistem poştal şi articole vestimentare”.

 

Fireşte, de la acest atotcuprinzător proces de imitaţie nu se putea sustrage Heiankyo (capitala liniştii şi păcii), care a fost construit începând cu sfârşitul secolului al VIII-lea şi în final s-a vădit a fi “o copie de dimensiuni reduse a Ciangan-ului, oraşul de scaun al Chinei în epoca Tang” (S. Cionca). Iar la curtea imperială, dincolo de luptele din interiorul clanului Fugiwara, Sei Şōnagon (“sfetnic mic”) în calitate de doamnă de onoare a împărătesei Sadako, ne înlesneşte pătrunderea în intimitatea aristocraţiei strânsă în jurul unui împărat-copil: un împărat care se joacă cu mâţa şi o nobilime parazitară, care dacă nu dovedeşte nici o tragere de inimă la abordarea şi rezolvarea problemelor de stat, în schimb se arată foarte pasionată de joc, conversaţii galante, poezie şi arte precum muzica (autoarea, la auzul muzicii în palat, este în stare să sară din aşternut chiar şi la miezul nopţii) şi dansul (la curte se dansa după moda chinezească şi coreeană). Dar preocupările de căpetenie ale acestei societăţi se îndreaptă spre îmbrăcăminte şi, mai cu seamă, spre literatură. Textul Însemnărilor de căpătâi acordă mult spaţiu descrierilor vestimentare, întrucât în acel veac în care gustul ales devenise supremul criteriu de valoare, combinaţia culorilor avea o atare importanţă, încât cea mai mică greşeală în potrivirea cămăşilor şi rochiilor (aşezate una peste alta precum foile de varză), putea pune în grav pericol reputaţia unei doamne.

Remarcabilă este atenţia acordată poeziei şi povestirilor de către această societate. Poezia era practicată de toată lumea, încât nu numai că ea devenise o etapă obligatorie în orice intrigă amoroasă, dar devenise totodată un adevărat vehicul al comunicării de la un palat la altul.  Nivelul literar atins de povestiri (monogatari) în secolul al X-lea se explică pe de o parte prin influenţa exercitată de nuvelistica epocii Tang, pe de altă parte prin introducerea scrierii kana (silabică). Iar proza vremii a ajuns să fie predominant feminină prin curtezanele Murasaki Shikibu, Sei Şōnagon şi Izumi Shikibu, tocmai datorită scrierii kana, scriere folosită mai ales de femei, deoarece bărbaţii continuau să scrie chinezeşte, aceasta fiind limba utilizată în actele oficiale.

Stanca Cionca ne mai spune şi cărui fapt se datorează importanţa pe care Însemnările de căpătâi o deţin în literatura japoneză: „Până astăzi numele autoarei e pomenit alături de al doamnei Murasaki, creatoarea capodoperei necontestate a prozei clasice, Genji, iar textul Însemnărilor, model de stil şi de limbă curată, aproape lipsită de sinisme, este locul clasic al multor imagini poetice încorporate de-a lungul secolelor în tradiţie, canonizate de tehnica haiku-urilor, rămase vii până în ziua de astăzi”.

 

Cu toate că urmează secţia de limbă şi literatură engleză atât la colegiu (perioada 1917-1920), cât şi la facultate (1920-1924) şi cu toate că în perioada sa modernistă de pe la începutul anilor ’30 (în calitatea de reprezentant al mişcării noului senzualism) a permis pătrunderea în proza sa a tehnicilor moderne (cubism, futurism, expresionism, dadaism, impresionism propriu esteticii haiku-urilor), precum şi a influenţelor occidentale (s-a simţit puternic atras de Dostoievski şi a publicat traduceri din Cehov şi Galsworthy), totuşi – parcă pentru a confirma zicala: Sângele apă nu se face – Yasunari Kawabata rămâne un scriitor tipic japonez.

 

Ceea ce înseamnă că proza sa (o proză de lungimi diferite, greu de asimilat cu schiţa, nuvela sau romanul) urmează coordonatele fundamentale ale prozei japoneze, stabilite în urmă cu mai bine de un mileniu în Jurnalul curtezanei Izumi Shikibu, în Povestirile despre Genji ale doamnei Murasaki Shikibu şi în Însemnările de căpătâi ale lui Sei Şōnagon. După părerea Stancăi Cionca, scrierile lui Yasunari Kawabata rulează pe două coordonate majore ale prozei clasice: “sentimentul acut al naturii” şi “afirmarea senină a vieţii, dublată discret de recunoaşterea perisabilităţii tuturor lucrurilor, de familiaritatea uimitoare cu moartea”.

 

Dacă sentimentul plenar al naturii îl însoţeşte pe bătrânul Eguchi, personajul principal din Frumoasele adormite, atât în amintire şi în vis (aflat în luna de miere, el “găsise o floare ca o dalie roşie care înflorise mare în faţa casei”, iar la Kyoto admirase “cameliile în plină floare”), cât şi în stare de trezie (întins în pat lângă trupurile fetelor adormite, Eguchi aude zgomotul valurilor din apropiere ca venind de departe), în romanul Vuietul muntelui natura este o însoţitoare permanentă, cel puţin pentru bătrânul Ogata Shingo, prin florile de cireş (“Shingo contempla cireşii înfloriţi din grădină”), prin crinii negri pe care Kikuko, nora lui Shingo, îi aranjează în vază, prin copacul din vechiul parc imperial “spre care Shingo se simţi atras”, prin murmurul valurilor şi conturul arborilor care “desenau în aer mici munţi” în nopţile cu lună plină, dar mai ales prin vuietul micului munte, de fapt “o colină ce pornea din curtea casei”.

 

În Autobiografie literară, Kawabata prezintă viaţa ca “un vânt şi un curent al apei pe care plutim”. În consecinţă, completează Stanca Cionca, “evenimentele se succed molcom în povestirile sale, se aneantizează într-o pasivitate atotcuprinzătoare, refuzând să se constituie în conflicte”. De altminteri, întrucât în toate scrierile lui Kawabata lipseşte elementul surpriză pentru cititor, căci povestirile lui se derulează liniar, se poate vorbi de incapacitatea specific japoneză “de a construi o proză pe un nucleu de acţiune” (S. Cionca). Dar chiar dacă scrierile lui Kawabata se caracterizează printr-un spaţiu epic aproape gol (acţiunea redusă la cîteva date ia chipul non-acţiunii!), fapt care deplasează centrul de greutate înspre detaliu, lipsa lor de forţă epică nu exclude viaţa intensă, astfel că în Ţara zăpezilor, de pildă, viaţa este o trăire fără finalitate, cu momente închise în ele însele, care au capacitatea de iradiere proprie haiku-urilor. De altfel haiku-ul, această formă fixă de poezie formată din 17 silabe dispuse în trei versuri (5-7-5), este mereu prezent în proza lui Kawabata, îndeosebi în tulburătorul poem Frumoasele adormite, unde succesiunea rapidă a propoziţiilor conferă textului cadenţa specifică versurilor japoneze, lipsite de ritm şi rimă: “Fata dormea cu spatele la el. Nu sforăia, dar avea o răsuflare de somn adânc. Părea că are un corp bine făcut”…

De precizat că două din instrumentele utilizate cu multă măiestrie de scriitorul nostru – simbolistica insistentă a lucrurilor şi fragilitatea  – sunt de fapt derivate din haiku-uri. Astfel, pentru Kikuji, personajul principal din Stol de păsări albe (Sembazuru), lumea obiectelor se transformă într-un univers de simboluri şi semne, care îl ajută să cunoască trecutul tatălui său, un trecut încărcat de incitanta sa iubire pentru doamna Ōta. O mare încărcătură de simboluri, taine şi amintiri înceţoşate revine perechii de ceşti Ryonyû – una neagră, cealaltă roşie. Privindu-le, lui Kikuji i se   pare că ele întruchipează sufletele celor doi îndrăgostiţi: ceaşca neagră sufletul tatălui său, cea roşie sufletul doamnei Ōta.

 

Fragilitatea este însuşirea cu care de regulă Kawabata îşi înzestrează personajele feminine. Dar nu fragilitatea singură, ci asociată fie cu tandreţea, aşa ca în cazul doamnei Ōta, unul din cele mai reuşite personaje feminine ale scriitorului, fie asociată cu nevinovăţia şi o nemărginită capacitate de îndurare, amestec din care în Vuietul muntelui se conturează modesta şi preasupusa Kikuko, cea care aduce cu sine o adiere de poezie şi prospeţime în acest roman al totalei nerealizări. Având parfumul şi strălucirea zâmbitoare a unei flori, iată motivul pentru care sensibilul Shingo îşi iubeşte nora mai mult decât propria fiică, şi nici prin cap nu-i trece măcar s-o dojenească pentru avortul provocat, atâta timp cât îl consideră pe fiul său Suichi “o fiinţă nemernică”, totalmente corupt (umblă beat şi are metresă) după războiul din care de-abia scăpase cu viaţă.

 

Dragostea şi moartea sunt cele două teme predilecte ale lui Yasunari Kawabata, de unde sporul de intensitate al trăirii imediate din opera sa, transmis de sentimentul permanent şi inexorabil al morţii. Dar nici urmă de nelinişte sau teamă occidentală în faţa morţii! Dimpotrivă, în spirit autentic japonez, Kawabata drapează moartea într-o aură poetică. Asta şi datorită faptului că încă din fragedă copilărie, moartea îi devenise cutremurător de familiară: mai întâi îi mor ambii părinţi, apoi bunicul şi sora, aşa încât la vârsta de 16 ani rămâne complet singur. În aceste condiţii, nu-i de mirare că înainte de-a cunoaşte dragostea el a făcut cunoştinţă cu resemnarea budistă, stare mental-spirituală care cu siguranţă l-a ajutat să treacă peste toate încercările vieţii, să cunoască gloria literară şi să atingă vârsta de 73 de ani, vârstă la care (era anul 1972) se sinucide într-o vilă de lângă Tokio. La vârsta de 19 ani, într-o călătorie întreprinsă la Izu împreună cu o trupă de muzicanţi itineranţi, Yasunari Kawabata simte primii fiori ai dragostei pentru o dansatoare de numai 14 ani, experienţă erotică înfăţişată în povestirea Dansatoarea din Izu.

Şi moartea sunt prezente şi în Sembazuru. După moartea domnului Mitami, doamna Ōta îşi prelungeşte dragostea în legătura inclusiv trupească cu Kikuji, fiul defunctului, apoi – cuprinsă de remuşcări, ori poate din teamă pentru iubirea pe care nu şi-o poate înăbuşi – ea se sinucide. Dragostea doamnei Ōta pentru tată şi fiu aminteşte de tragica pasiune a poetei şi curtezanei Izumi Shikibu pentru prinţul Tametaka, iar după moartea prinţului (înfruntând toate bârfele şi acuzele) pentru fratele mai mic al acestuia. Dar apogeul artistic în tratarea celor două subiecte este atins de Kawabata în Frumoasele adormite, carte târzie (apărută în anul 1961), care prin aroma de fantastic degajată prin toţi porii ei, ne duce de îndată cu gândul la cunoscuta nuvelă La ţigănci a compatriotului nostru Mircea Eliade.

Pentru bătrânii care vizitează această pensiune, mai bine zis această casă bizară, frumoasele adormite întruchipează pretexte pentru visări şi reîntoarceri în vechi amintiri. Astfel, bătrânul Eguchi în cele cinci nopţi petrecute în pat, la început cu o singură fată, apoi cu două, are la îndemână cadrul adecvat ca să-şi revadă prima lui dragoste – acea fată cu care admirase din tren curcubeele. Dar fata cu curcubee este moartă de zece ani, el însuşi ajuns aproape septuagenar se gândeşte ba la moarte, ba la sinucidere, mai ales când în dimineaţa de după ultima noapte petrecută la pensiune, el descoperă că una din cele două frumoase murise în somn, moarte care vine după aceea a unui bătrân client.

—————————————

Bibliografie:

1.Kawabata, Yasunari – Sembazuru●Vuietul muntelui, Editura Minerva, Bucureşti, 1973

2.Kawabata, Yasunari – Frumoasele adormite, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009

3.Şōnagon, Sei – Însemnări de căpătâi, Editura Univers, Bucureşti, 1977

 

George Petrovai

Sighetul Marmaţiei                                                                                     

noiembrie 2012      

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors