Jocurile politicianiste

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2016

Jocurile politicianiste – o cruntă bătaie de joc la adresa cetăţenilor cu discernământ

Autor: George Petrovai

 

În analiza ce urmează îi am în vedere doar pe cetăţenii cu discernământ (capabili să judece, nu să ia de bune aberaţiile altora), adică pe cetăţenii responsabili şi cu simţ civic (îşi plătesc cu conştiinciozitate taxele şi impozitele, deşi actualul stat român nu merită un atare devotament!), căci în România mai există masa de câteva milioane a simplilor locuitori (aşteaptă ajutoarele în bani şi alimente, dar cu toate astea nu binevoiesc să-şi plătească dările, iar mulţi dintre ei nu posedă acte de identitate), o veritabilă masă de manevră, respectiv partenerul trocului electoral postdecembrist: Partidele aflate la guvernare le dau acestor locuitori ajutoarele, iar ei le dau în schimb voturile!

Când nu mai primesc aceste ajutoare, deoarece în urma unor controale se constată că mulţi dintre ei nici vorbă să fie îndreptăţiţi la aşa ceva, şatra sau tribul pleacă în străinătate la cerşit şi ciordit, unde se plâng pe rupte de viaţa grea pe care sunt siliţi să o ducă în România.

Nota 1: Dacă nu s-ar urmări cu insistenţă doar coaja democraţiei (dreptul tuturor la vot, inclusiv al acelor simpli locuitori de pe aceste meleaguri, care nu vor să ştie de obligaţii, ci numai de drepturi, îndeosebi atunci când au statutul privilegiat de alogeni), fondul real al acestei slinoase afaceri electorale fiind goana turbată după voturi (democraţia este cantitativă în conţinut şi accidental calitativă în formă), şi dacă statisticile şi-ar face datoria, corect ar fi ca pe listele de alegători să fie înscrişi doar cetăţenii în sensul arătat mai sus.

Nota 2: Însuşi W.Churchill s-a arătat la vremea lui nemulţumit de democraţie, fapt pentru care afirma despre ea că-i o formă grozav de imperfectă de guvernământ. „Dar, a adăugat el, daţi-mi alta mai bună şi voi crede în ea…” Iar eu spun că există cel puţin două mai bune ca democraţia. Prima dintre el ar fi teocraţia, cârmuirea potrivit poruncilor din Decalog şi a pildelor oferite de Mântuitor. Dar teocraţia conţine in nuce puterea, adică însuşi sâmburele discordiei umane. În cazul de faţă, asaltul pentru înşfăcarea puterii ar fi dat de preoţi şi pastori, aceştia pretinzând că sunt cei mai îndrituiţi să reprezinte pe pământ autoritatea divină. Acest cusur fundamental nu mai apare în demofilie, cu adevărat cârmuirea cu dragoste şi din dragoste sinceră faţă de semeni. Prin urmare, demofilia este singura formă de guvernământ capabilă să instaureze fericirea, dar numai într-o comunitate sau societate a atotomenescului, o comunitate spiritualizată, unde relaţiile interumane sunt bazate pe credinţă sinceră, iubire şi altruism. Însă cum morala se află într-un îngrijorător regres (vezi fenomenele de decreştinare, ipocrizie, minciună şi cruzime, precum şi alarmanta înmulţire a legăturilor trupeşti împotriva firii), se cheamă că această formă de cârmuire mai are mult şi bine de aşteptat…

Celălalt viciu de fond al democraţiei noastre originale priveşte corupţia generalizată din politică şi deplorabila valoare (intelectuală şi morală) a partidelor existente pe eşichierul politic.

Cu corupţia ştim cu toţii cum stau lucrurile (şi nu stau deloc bine pentru nefăcătorii de politică): DNA arestează, prejudiciile nici pomeneală să fie recuperate, arestatul stă ce stă la răcoare (că, de, scrie cărţi şi, conform unei legi aiuritoare, detenţia se diminuează cu 30 de zile pentru fiecare carte publicată!), aşa că respectivul ipochimen, după punerea în libertate fie reintră în vechiul partid, unde cotizează corespunzător pentru a fi din nou ceea ce a fost înaintea pocinogului cu săltarea de către mascaţi, fie că – supărat nevoie mare pe foştii colegi de matrapazlâcuri – se înscrie într-un alt partid (care partid de la noi n-are nevoie de bani, chiar negri de-or fi, pentru campaniile electorale murdare?), fie la o adică pune umărul şi banii pentru înfiinţarea unui nou partid, cum ar fi uriaşul partid al puşcăriaşilor cu ştaif.

De reţinut că la toţi tâlharii ăştia nu se pune problema banilor atunci când în joc este orgoliul şi (dez)onoarea lor de hiperlichele. Se pune doar atunci când trebuie recuperat enormul prejudiciu cauzat poporului român: Ba că n-are absolut nimic pe numele lui, nici măcar ceea ce a declarat la intrarea în politică (asta, de altminteri, ar trebui să fie baza absolută de raportare la punerea sechestrului pe averile ilicite!), ba că dintr-un preapungăşesc spirit de solidaritate ANAF-ul nu marşează, ba că, înduioşat de acelaşi spirit confratern, Parlamentul ruşinii nu are în vedere un Cod Penal care să permită recuperarea imediată a averilor dobândite pe căi nelegiuite, deşi se ştie foarte bine că în acest mod simplu şi just s-ar aduna la buget suficienţi bani ca România să iasă din actuala fundătură – să-şi plătească datoria externă, să facă investiţii importante (în industrie, agricultură, modernizări de drumuri etc.) şi – nu în ultimul rând – să mărească simţitor veniturile nevoiaşilor, pe scurt pentru efectiva creştere a nivelului de trai.

Valoarea intelectuală a partidelor vizează netemeinicia strategiilor economico-politice ale acestora pentru demararea reală (reflectată în coşul zilnic) a economiei şi pentru smulgerea României din conul de umbră în care a ajuns din pricina necalificaţilor ei diplomaţi postdecembrişti, iar valoarea morală a acestora se raportează atât la acei membri care au grave probleme cu justiţia (de pildă, Ovidiu Nemeş, actualul primar al municiului Sighetu Marmaţiei, a primit sentinţa de incompatibilitate, cu toate astea dă zdravăn din coate pentru un nou mandat), cât şi la lipsa de jenă cu care se afişează urmaşii unor faimoşi kominternişti (Andreea Paul Vass şi Bogdan Olteanu sunt nepoţii evreicei kominterniste Ghizela Vass, prietenă la toartă cu Ana Pauker). Eh, iată unde s-a ajuns prin neaplicarea legii lustraţiei – Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara…

Tot în partea morală intră voturile date de europarlamentarii României (Renate Weber, Mircea Diaconu etc.) împotriva ţării care i-a propulsat şi-i plăteşte regeşte, mai exact pentru pierderea identităţii ei prin federalizarea Europei dezbinate şi pentru închiderea termocentralelor şi a ultimelor mine de cărbuni din ţară. De parcă prin asemenea măsuri de râsul curcilor s-ar putea reduce poluarea globală, când SUA şi China, marii poluatori mondiali, nici nu vor să audă de aşa ceva…

Nota 3: În romanul Fraţii Karamazov, Dostoievski îl pune pe Marele inchizitor să indice cele trei căi pentru anihilarea personalităţii umane şi a libertăţii sale – miracolul, taina şi autoritatea. Toate trei sunt de actualitate în lăbărţata Uniune Europeană: miracolul supravieţuirii ţărilor membre ca entităţi distincte, în pofida cedărilor succesive de suveranitate de care amintea Traian Băsescu, taina sforilor care se trag în Comisia UE, ea controlând democratic (sic!) procesul legislativ (Parlamentul), şi presiunile exercitate asupra ei de atotputernicile carteluri ale petrolului şi medicamentelor, autoritatea evidenţiată prin obligativitatea recomandărilor-directive venite de la Bruxelles şi prin aroganţa comisarilor europeni, cu nimic mai prejos decât cei moscoviţi.

(Sighetu Marmaţiei, 3 feb. 2016)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Despre culţi, inculţi, semidocţi şi falşii culţi

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2016

Despre culţi, inculţi, semidocţi şi falşii culţi

Autor: George Petrovai

Motto: Societăţile viitorului sau vor fi tot mai inculte sau nu vor mai fi deloc!

*

Având de regulă un scop în sine, cugetarea filosofică (mă refer la adevărata filosofie, respectiv la cugetarea substanţială sau ezoterică, nicidecum la exoterismul cugetării aparenţiale, acea filosofare de doi bani care se practică pe toate drumurile), cugetarea filosofică, prin urmare, din punct de vedere strict utilitar nu valorează, vorba unui gânditor, nici măcar cât o varză. Lucru, de altminteri, recunoscut şi de Aristotel. Întrebat fiind odată la ce foloseşte filosofia, el a răspuns cu sinceritate: „La nimic”. Dar a adăugat cu mândrie: „Şi tocmai de aceea ea este cea dintâi dintre ştiinţe!” Da, ştiinţă, căci definiţia dată de Stagirit filosofiei, sună astfel: „Filosofia este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”.

„Mda, vor strâmba din nas ştiinţificii zilelor noastre pragmatice. Poate că pe-atunci, când filosofia acapara în grabă tot ce era zămislit de mintea umană, orgoliul aristotelic era întemeiat. Dar astăzi…” Şi poţi să nu le dai dreptate acestor atotştiutori neîncrezători?!

Ei bine, dacă asta-i starea de lucruri cu filosofia, nici cultura (mă rog, restul culturii) nu stă pe roze. Ba se poate spune că stă chiar mai rău ca filosofia. Şi iată de ce. Dacă filosofii îşi cunosc, mai exact îşi identifică obiectul de activitate cu gândirea existentului în unitatea lui   (logicianul Bertrand Russell era de părere că la limită filosoful ştie nimic despre totul, în opoziţie cu   specialistul care ştie totul despre nimic), din pricina complexităţii şi a multitudinii sensurilor cu care se confruntă, veritabilii culturologi sunt cam tot timpul în starea de febrilă căutare a lui Miguel de Unamuno, eminentul gânditor spaniol mărturisind în maniera personală (a se citi paradoxală) participanţilor la dezbaterea Viitorul culturii, dezbatere interbelică organizată la Madrid, că după 40 de ani de profesorat el încă nu ştie ce este cultura!

Explicabil, dacă avem în vedere faptul că pentru conceptul cultură sunt puse în circulaţie şi acceptate peste 200 de definiţii. Cu cele doar şase definiţii menţionate şi disecate de David armeanul (de origine grecească după unii) în cartea sa Introducere în filosofie (trei atribuite lui Pitagora, cea mai cunoscută fiind aceea cu dragostea de înţelepciune, două – cele care pleacă de la scop – fiind formulate de Platon, iar a şasea, enunţată mai sus, aparţinând lui Aristotel), se subînţelege de ce filosofia stă mai bine decât cultura la acest capitol…

Începuturile omului au fost eminamente aculturale. Este lunga perioadă a grotelor şi cavernelor, când străbunii noştri habar n-aveau de cultură. Atenţie! În acele timpuri tulburi pentru inimă şi minte, omul nu era necultural, ceea ce se traduce prin incultură sau lipsă de cultură (din motive etern actuale – dezinteres sau neputinţa asimilării ei), ci era complet străin până şi de noţiunea de cultură, din simplul motiv că ea încă nu se înfiripase. Vasăzică, acei oameni ai începutului sunt absolut nevinovaţi din pricina neştiinţei, pe când agramaţii zilelor noastre sunt mai mult decât condamnabili pentru crasa stare de necultură în care se complac.

Ganditorul-de-la-hamangia-1

Apoi, în inima şi mintea primitivului au apărut primii fiori culturali (muzica şi dansul cu care magii şi şamanii îşi condimentau ritualurile religioase). Şi aşa, târâş-grăpiş, când cu suişuri şi când cu coborâşuri, cultura a ajuns în zilele şi pe meleagurile noastre postdecembriste, unde e cât se poate de vizibil nu doar că adevăraţii oameni de cultură se împuţinează, ci şi că minoritatea acestora este deodată dispreţuită şi sistematic umilită de alarmantul spor biologico-social al inculţilor, semidocţilor şi falşilor culţi.

Toţi aceştia sunt nocivi pentru cultură prin apariţia şi întreţinerea unor fenomene de masă de cel mai desăvârşit prost-gust, precum manelizarea şi grosul festivalurilor care rămân la stadiul de aflare în treabă. Mi se va răspunde că manelele aparţin ţiganilor. Da, dar dacă aceste fioroşenii n-ar fi cumpărate de românii subanalfabeţi, producătorii lor n-ar fi putrezi de bogaţi şi România n-ar fi ameninţată azi de un adevărat cancer al culturii şi spiritualităţii.

Dar cei mai nocivi pentru cultură sunt falşii culţi, această oribilă grupare de inculţi sadea şi mai ales de semidocţi cu pretenţii, care se fac luntre şi punte să-şi poleiască pospaiul de cunoştinţe cu diplome (bacalaureat, licenţe, doctorate), dobândite pe căi strâmbe până la nelegiuire. Iar numărul acestora (mulţi provin din rândul foştilor activişti) creşte an de an, astfel că România deja este fruntaşă la agramaţi şi neabeţedaţi.

Iată şi părerea înţelepţilor antici despre ştiutori şi atotştiutori. Taoiştii afirmă: „A şti, dar a te crede neştiutor, este cel mai bine; a nu şti, dar a te crede atotştiutor, este o adevărată boală”. Iar Confucius precizează în Analecte: „Când ştii să socoteşti că ştii; când nu ştii să socoteşti că nu ştii. Aceasta înseamnă cu adevărat a şti”.

(Sighetu Marmaţiei, 22 ian. 2016)

Dezguvernate, partidele din România dau zor cu lustruirea faţadei politice

Autor: George Petrovai (Sighetu Marnatiei)

 

Încep prezentul demers cu clarificarea termenilor înguvernare şi dezguvernare. Înţeleg prin înguvernare intrarea la guvernare a unui partid sau a unei alianţe politice, iar prin opusul dezguvernare, ieşirea de la guvernare (pierderea puterii executive) prin demisie (act conştient-voluntar), prin demiterea rezultată din pierderea majorităţii parlamentare sau printr-o moţiune de cenzură izbutită.

Tehnoguvernul de-acuma (mai degrabă de tranziţie sau umplutură decât format din tehnocraţi sadea) are meritul că, pe perioada mandatului limitat, satisface pe unii (e drept, cei mai colţoşi şi firoscoşi – strada cu protestatarii, Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional), năuceşte pe alţii (scormonitorii prin gunoiul lăsat în urma lor de păpuşarii străini şi autohtoni) şi-i lasă complet indiferenţi pe cei mai mulţi dintre români, aceştia trăgându-şi zilele potrivit apatiei găzduită în dogma filosofică: „Ei (adică cei de sus, străini de noi şi gravele noastre probleme) se aleg şi tot ei se dau jos”…

Căci ce tehnocraţi sunt aceşti guvernanţi scoşi la comanda străină din mâneca serviciilor secrete, care – iată – dau iama în firavul buget al României (nici vorbă de economii, doar cheltuieli cu carul, aşa că până la urmă vor avea parte de alocaţii şi pisicile prezidenţiale!), dar nici urmă de bani pentru investiţii, deşi cel mai umil netehnocrat ştie prea bine că o economie fără investiţii este condamnată la moarte?

Parlamentari-nani-nani-puii-mamii

Pesemne că tocmai asta se urmăreşte în centrele de comandă ale globalizării, ca România să-şi lase în paragină milioanele de hectare de pământ bun de uns pe pâine şi astfel să fie obligată să cumpere pe bani grei (bani împrumutaţi de la păpuşarii mondiali – FMI, Banca Mondială) peste 70% din alimentele infestate şi din băuturile otrăvitoare de pe mesele românilor, ca citricile să fie mai ieftine decât merele româneşti şi ca litrul de lapte din producţia internă (nu şi laptele contrafăcut conform normelor europene) să fie cu mult mai ieftin decât celebra scârboşenie numită Coca-Cola, despre care se ştie foarte bine cât este de dăunătoare pentru consumatori, dar care are notabile avantaje de felul următor: spală toaleta mai bine ca orice detergent şi-i foarte eficace la tratarea plantelor de diverşi paraziţi…

Actualul tehnoguvern românesc este binevenit şi pentru mult încercatele noastre partide politice, îndeosebi PSD şi PNL, nu atât din pricina megascandalurilor cu furturi mai ceva ca-n codru, cât din cauza că multe din piesele lor grele, piese trecute prin ciur şi prin dârmon, ori zac după gratii, ori au fost obligate să iasă din joc şi să lase locul altora mai tineri şi mai puţin cunoscuţi, dar în substanţa lor intimă la fel de corupţi ca predecesorii, respectiv ca mentorii lor (vezi antologicul cuplu Adrian Năstase – Victor Ponta), căci ticăloşia politică are grijă să-i facă faimoşi în ţară şi peste hotare.

Aşa că toate partidele au câteva luni la dispoziţie până la alegerile locale şi parlamentare pentru a-şi lustrui faţadele. PNL, de pildă, crede că a rupt inima târgului cu Decalogul său de doi bani, pe care greii (a se citi corupţii putrezi de bogaţi) de la centru (Ioan Olteanu, Cătălin Teodorescu, Relu Fenechiu, Tudor Chiuariu, Adriean Videanu etc.) şi din teritoriu (atâţia primari, consilieri şi preşedinţi de consilii judeţene) nu dau nici măcar o ceapă degerată. Şi asta deoarece politica postdecembristă (pesedistă, penelistă şi de orice altă culoare) s-a făcut şi în continuare se va face cu bani, purcoaie de bani la fel de murdari ca şi cugetele celor care-i manevrează.

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Prezentul

Posted by Stefan Strajer On January - 10 - 2016

Prezentul

(Ce facem cu viaţa noastră şi cu vieţile altora?)

Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

  1. Consideraţii preliminare

Trăim în prezent şi ne luptăm din răsputeri cu el potrivit pragmaticului şi anticreştinescului „Trăieşte-ţi clipa!”, cu toate că pentru unii gânditori, prezentul nu semnifică decât hotarul aproape insesizabil dintre genunea trecutului şi cea a viitorului.

Toţi oamenii luptă să dobândească binele şi fericirea, chiar dacă în căutările lor nu o iau cu toţii pe calea dreaptă sau legală, şi astfel se situează în conflict cu semenii şi justiţia. După cum aflăm de la Epicur, cel numit de Arthur Schopenhauer „marele învăţător al fericirii”, există trei clase de trebuinţe omeneşti:

1) Cele fireşti şi necesare, adică cele care, nefiind îndestulate, produc durere: hrana şi îmbrăcămintea. (N.B. Adăpostul nu a fost menţionat de filosoful antic, dar consider că el face parte din această primă categorie.)

2) Cele fireşti dar nenecesare, aşa ca trebuinţa sexuală.

3) Cele care nu sunt nici fireşti, nici necesare, adică trebuinţele de lux, de fală şi de strălucire. Sunt trebuinţe nesfârşite şi, în plus, satisfacerea lor se dovedeşte extrem de anevoioasă.

Cu toate că trăim într-o lume tot mai agitată şi mai îndesită cu automate, lume în care înşişi oamenii se transformă lent dar sigur în automate (acei roboţi joviali de care se vorbeşte tot mai insistent), totuşi, funcţie de educaţie, gradul de instruire, mentalităţi şi deprinderi ei vor acţiona în felul lor specific şi vor merge pe propriul drum înspre bunurile cu ajutorul cărora speră să-şi asigure fericirea.

După Aristotel, bunurile vieţii omeneşti fac parte din următoarele trei categorii distincte: bunuri din afară, bunuri sufleteşti şi cele trupeşti.

După cum singur recunoaşte în cartea Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă (traducerea îi aparţine lui Titu Maiorescu), Arthur Schopenhauer a purces de la clasificarea lui Aristotel pentru a vedea care sunt deosebirile în soarta muritorilor. Aceste deosebiri, ne înştiinţează el, se întemeiază pe trei fundamente:

1) Ceea ce este cineva sau personalitatea în înţelesul cel mai larg, unde intră sănătatea, puterea, frumuseţea, temperamentul, caracterul moral şi inteligenţa;

2) Ceea ce are cineva, respectiv proprietatea şi averea;

3) Ceea ce înfăţişează sau reprezintă cineva, adică modul cum şi-l reprezintă ceilalţi şi părerea lor despre acesta, reflectată în onoare, rang şi glorie.

Evident că aprecierea lui Schopenhauer se îndreaptă spre ceea ce este cineva prin el însuşi, căci, ne spune filosoful, „face mai mult pentru fericirea omului decât ceea ce are sau ceea ce reprezintă”.

Cât priveşte fericirea, pesimismul lui Schopenhauer nu se dezminte nici cu această ocazie. El admite că există fericire, însă ne avertizează în legătură cu cei doi duşmani etern neîmpăcaţi ai fericirii omeneşti: durerea şi urâtul. Ceea ce, în definitiv, aproape că o anulează, căci, ne face cunoscut gânditorul german, „vedem poporul de jos într-o luptă necurmată cu nevoia, aşadar cu durerea, iar clasele bogate şi înalte în luptă veşnică, adesea disperată cu urâtul.”

Nimic nou sub soare, pentru că asta s-a întâmplat din totdeauna cu oamenii şi în variantă modernă se întâmplă şi în zilele noastre: cei bogaţi se luptă cu plictiseala, pe când săracii se iau la trântă cu nevoile de zi cu zi! Atunci de unde fericire la nişte oameni aflaţi într-o necontenită alergătură după bunuri materiale, acum când tot mai puţini au ochi să vadă că cea mai preţ agoniseală consistă în valorile moral-spirituale şi în echilibrul sufletesc! Iată de ce budismul are perfectă dreptate să considere dorinţele principala cauză a suferinţelor umane. Sigur, nu este indicat ca omul să-şi suprime toate dorinţele, inclusiv cele care prin conţinutul şi mesajul lor profund uman reprezintă cheia de boltă a dezvoltării societăţii omeneşti şi a relaţiilor interumane. Dar pentru a gusta din adevăratul fruct al fericirii, este recomandabil să renunţăm la acele dorinţe care se nasc şi care la rândul lor nasc orgolii şi ambiţii nemăsurate, întrucât toate aceste dorinţe conţin otrava ce ucide fericirea…

Revenind la clasificarea lui Schopenhauer, în ce mă priveşte o apreciez ca fiind corect formulată şi argumentată. Atâta doar că-i incompletă, deoarece au fost trecuţi cu vederea anumiţi factori auxiliari şi conjuncturali cu rol deloc neglijabil în afirmarea cuiva. Astfel, se ştie că toate democraţiile   suferă de viciul de fond datorat absenţei criteriilor eficiente pentru selecţia valorilor. Dacă acest lucru este vizibil, se resimte şi este regretat în societăţile cu un îndelungat „antrenament democratic”, precum Marea Britanie, Franţa sau Germania, este lesne de dedus cam cum sunt privite valorile într-o democraţie cu biberonul la gură, aşa ca ce românească, unde însuşi respectul este mai mult decât discutabil, întrucât a devenit o marfă ca oricare alta, cu afinităţi doar pentru bani, relaţii şi aranjamente.

Mai sunt apoi factorii conjuncturali de tipul întâmplării norocoase sau al predestinării (norocul de la Dumnezeu), despre care am amintit şi în cartea Istoria – perpetuă pendulare între tragic şi măreţ, Editura „Echim”, 2005.

Trăsăturile definitorii ale lumii de azi

Mi-am propus pentru aceasta a doua parte să prezint cât mai sugestiv „personajul” numit Prezentul, cu înfăţişarea lui de hidră multicefală. Feţele acestui personaj sui-generis vor fi mai cu folos puse în lumină, opinez eu, dacă în prealabil voi puncta trăsăturile de referinţă ale lumii în care trăim, căci în simbioza sa cu prezentul, lumea este trupul acestui hibrid, pe când timpul are rolul capului conducător.

  1. a) Preeminenţa acordată materialului de lumea tot mai grăbită şi mai pragmatică în care vieţuim. Aşa cum am arătat în cartea Symphonia cuvintelor, Editura „Echim”, 2005, conţinutul civilizaţiei noastre – adevărata coloană vertebrală a lumii actuale, se reflectă în legea celor trei „c”-uri: consum-comoditate-confort.

Indiscutabil că omul de azi are de ce să fie mulţumit de el şi de realizările lui: Cu cât consumă mai mult şi mai fără noimă, cu atât se bucură mai abitir de faima unui om civilizat, căci efectele care decurg cu necesitate din această stare de fapt, anume: comoditatea, suficienţa, plictiseala, supragreutatea corporală, bolile neiertătoare prin frecvenţa lor alarmant de mare, au ajuns să fie considerate aproape normale într-o lume în care cataclismele provocate de poluare se ţin lanţ.

  1. b) În inseparabilă legătură cu legea celor trei „c”-uri este legea celor patru „p”-uri: prostituţie-proxenetism-pedofilie-pederastie, care împreună cu suportul lor de rulare – alcoolul şi consumul de droguri, provoacă efectele bine cunoscute: boli cardiovasculare şi tulburări nervoase, crime şi sinucideri.
  2. c) Neliniştea omului modern

            Este limpede pentru orice om cu scaun la cap că lumea noastră modernă a cam scăpat boii pe arătură. Se doreşte cu ardoare liniştea şi tihna, dar ca un făcut, omul de azi are parte de tot mai multă nelinişte interioară şi zarvă exterioară. Se dau bătălii crâncene şi extrem de costisitoare împotriva bolilor cardiovasculare şi a formelor de cancer intrate deja în rutină, dar ştiinţa medicală se dovedeşte jalnic de neputincioasă la stadiul galopant al bolilor mai vechi şi mai noi (tuberculoză, cancer, Sida), precum şi la tributul de suferinţe şi vieţi, pe care omul modern tot mai grăbit şi mai stresat, îl plăteşte zilnic accidentelor de muncă şi mai ales celor de circulaţie.

Cauzele acestor stări de lucruri sunt bine cunoscute, efectele oripilante aşijderea, dar cine poate să se opună unei fatalităţi, care după ce a îmbarcat omenirea într-un vehicul fără frâne (rodul necuminţeniei omului) şi i-a făcut vânt la vale (rodul poluării excesive), stă şi urmăreşte manevrele conducătorului: va opta acesta pentru deraiere acum când mai există niscaiva şanse de salvare, ori – dimpotrivă – cuprins de frenezia senzaţiilor tari, va lăsa vehiculul să alunece din ce în ce mai repede la vale, până în locul unde nu va mai putea fi strunit şi el se va zdrobi?!

Din cauza nechibzuinţei şi necumpătării de care nu ne lecuim în pofida avertismentelor severe primite de la natură, noi, oamenii moderni, am ajuns să ne ucidem sentimentele, să ne crăpăm capetele în vârtejul coborârii şi suntem gata-gata să ne spargem casa, această unică planetă ospitalieră cu viaţa din imensitatea Universului despre care omul ştie câte ceva.

Suntem pe culmile disperării, dar continuăm să ne credem adevărate minuni ale perfecţiunii şi măreţiei… Însă graba omului modern nu mai surprinde pe nimeni, căci specialiştii şi-au spus cuvântul: „Da, acesta este cu adevărat omul viitorului, el, cetăţeanul ţărilor supraindustrializate de azi şi al societăţilor postindustriale de mâine!”

  1. d) Dizarmonia lăuntrică

Neîndoios că printre alte nenumărate însuşiri, armonia reprezintă acel atribut prin care omul potenţat cu iubire şi condimentat cu niţică ştiinţă, se apropie de Marele Arhitect şi de tulburătoarea Sa creaţie – Universul în armonia, perfecţiunea şi incomensurabilitatea lui.

Dar omul modern, cu deosebire omul de azi, tot mai grăbit şi mai ahtiat după efemer, se îndepărtează pe zi ce trece de ceea ce ar trebui să fie unul din ţelurile supreme ale existenţei sale, anume armonia lăuntrică, pentru ca pornind de la ea, să stabilească apoi relaţii armonioase cu Dumnezeu şi cu semenii. Căci Dumnezeu înseamnă armonie, adică frumuseţe şi bunătate! Iată de ce odată ajunsă pe cântarul rosturilor umane, armonia deîndată se metamorfozează în sănătate, echilibru şi bucuria de-a trăi.

Înţelepţii Orientului Îndepărtat (indieni, chinezi, japonezi), din vremuri imemoriale s-au arătat preocupaţi de descoperirea şi perfecţionarea tehnicilor esoterice prin care se dobândea armonia lăuntrică. Această stare de graţie îi ajută să se alimenteze cu noi şi uimitoare resurse, şi asta deoarece prin respiraţie şi meditaţie ei ajung să-şi controleze cele mai subtile mişcări ale trupului şi psihicului, până la atingerea stării superioare de linişte deplină în urma golirii de orice gând. Abstragerea din curgerea timpului reprezintă forma cea mai rafinată a voluptăţii maestrului oriental (guru la yoghini), prin care acesta iese din aparenţă (maya la indieni) şi pătrunde în adevărata realitate, altfel spus depăşeşte imanenţa pentru a se delecta cu deliciile supratemporalului.

Din cele spuse nu trebuie să se tragă concluzia pripită că omul modern ar cultiva cu obstinaţie dizarmonia în dauna armoniei. Nu o face, dar nici nu va scăpa de blestemul dizarmoniei atâta timp cât el se prosternează în faţa lui Carpe diem (Nu lăsa ziua să treacă) şi atâta timp cât, vorba lui Nikolai Berdiaev, el se mulţumeşte cu rolul robului de lux în Împărăţia Cezarului, după ce a dat uitării Împărăţia Spiritului.

  1. e) Impermanenţa în viaţa interioară şi exterioară

Rod al mobilităţii – coordonata înfiptă cel mai adânc în trupul prezentului, pe care rulează omul şi societatea modernă, impermanenţa este prezentă pretutindeni: de la modă, sentimente şi pasiuni până la uşurinţa dezarmantă cu care este schimbată slujba, maşina şi casa, iar de-aici până la înlocuirea cu aceeaşi lejeritate a limbii materne, a partenerului de viaţă şi – de ce nu? – a convingerilor religioase. Căci în lumea grăbită a interesului imediat, nimic nu este statornic şi nimic nu are forţa necesară ca să reţină atenţia ori să-l distreze vreme îndelungată pe omul tot mai plictisit şi mai năzuros al prezentului. Şi încă ceva ce demonstrează că în ciuda lustrului său exterior, omul de azi păstrează în adâncurile insondabile ale sufletului legătura de rudenie cu omul primitiv, care ştim că practica inticiuma (consuma totemul). Dar omul modern nu-şi „devorează” idolii săi de o clipă: stele de cinema, sportivi, vedete ale muzicii, oameni politici?

  1. f) Asimetria

            Consecinţă a dizarmoniei de care vorbeam mai sus, asimetria este prezentă atât în cugetul omului de azi, cât şi în lumea sa exterioară. În cuget asimetria subzistă în firescul cu care el admite principiul coexistenţei şi alternanţei contrariilor şi reflectările acestui principiu pretutindeni în jurul lui (perechile sacru-profan, just-injust, moral-imoral, bun-rău, sărac-bogat etc.), iar în lumea exterioară, asimetria deja a creat polarizările Nord-Sud, Vest-Est, care este de presupus că se vor accentua după consolidarea celor trei mari uniuni politico-economice: Statele Unite ale Europei (SUE), Statele Unite ale Americii de Nord (SUA) şi Statele Unite ale Orientului Îndepărtat (SUO). Tot ce se poate să apară şi alte asemenea conglomerate (India şi eventualii ei aliaţi, o parte din lumea musulmană, Rusia cu aliaţii săi), pentru că numai astfel se va putea face faţă concurenţei acerbe din lumea viitorului şi numai astfel îşi va dovedi eficienţa (sic!) guvernarea mondială…

  1. g) Absurdul din gândire şi acţiune

            Nu trebuie să fii foarte perspicace pentru a-ţi da seama că epoca absurdului nu s-a încheiat odată cu reprezentările sale din literatură şi artă. În ştiinţă el continuă să fie prezent şi stresant în programele de înarmare atomică a tot mai multe ţări. O altă formă a absurdului se vădeşte în căutarea altor tipuri de credinţă, cel mai adesea şocante, în interiorul creştinismului ori înafara lui.

Cât priveşte planul practic, forma predilectă de manifestare a absurdului se cheamă războaiele. Omul modern, cu toate pretenţiile sale de fiinţă ultraraţională, până la urmă se dovedeşte a fi cel mai absurd exemplar din istorie, şi asta datorită faptului că de la terminarea celui de-al doilea război mondial până în clipa de faţă, ceea ce înseamnă peste 70 de ani, n-a trecut nici o zi lăsată de Dumnezeu în care să fie pace pretutindeni pe micuţa noastră planetă! Iar asta spune totul despre credinţa, gândirea, cultura şi civilizaţia modernă…

  1. h) Violenţa şi intoleranţa

Istoria omului poate fi privită de un ochi critic ca istoria unui nesfârşit şir de violenţe şi agresiuni. Intenţionat am asociat violenţa cu intoleranţa, întrucât se ştie prea bine că nu de puţine ori ele au mers mână în mână, încât ne este imposibil să ne dăm seama care din cele două e mai vinovată de sângele scurs şi suferinţele provocate. Exemplul cel mai elocvent la acest capitol ni-l oferă Inchiziţia. În toată istoria sa, Inchiziţia s-a dovedit absurd de intolerantă şi inflexibilă. Dar cu tot zelul inchizitorilor în lupta dusă împotriva ereticilor dovediţi ori numai presupuşi, abaterile de la ceea ce considera ea a fi dreapta credinţă n-au fost curmate cu totul. Concluzia care se impune din acest semieşec al Inchiziţiei nu poate fi decât una: Armele cele mai eficace de apărare a credinţei nu sunt intoleranţa, violenţele, torturile şi jertfele în oameni arşi pe rug, ci dimpotrivă, toleranţa, răbdarea şi convingerea disidenţilor prin argumente imbatabile.

Alte exemple de intoleranţă asociată cu violenţa ne sunt oferite de ordinele călugăreşti (templieri, teutoni, ioaniţi etc.), de conflictele şi războaiele religioase dintre catolicii şi protestanţii francezi, respectiv de aşa numitul război de 30 de ani, precum şi de agresiunile supranumite „războaie sfinte”: cruciadele, encomienda – războiul nimicitor purtat de spanioli împotriva amerindienilor precolumbieni, şi, desigur, jihadul – războiul dus de musulmani împotriva „necredincioşilor”.

În zilele noastre, care cu adevărat ar trebui să fie zile ale iubirii, toleranţei şi respectului reciproc, intoleranţa şi violenţele zguduie şi însângerează întreaga planetă prin actele teroriste ale fanaticilor.

N.B. Mai sunt şi alte trăsături, ca de pildă corupţia şi birocraţia, adevărate plăgi egiptene pentru ţări precum România, în general pentru mecanismele distorsionate şi greoaie ale statelor ieşite din universul sterilizant al bolşevismului. Din fericire, ele sunt mai degrabă derapaje sau accidente ale istoriei, de felul derapajelor provocate în moralitatea românilor de către deprinderile fanariote şi apoi de cele bolşevice, prin urmare nu puteau fi incluse în suita trăsăturilor generale ale prezentului. Fireşte, în nici o ţară a lumii de azi lucrurile nu merg ca pe roate, căci peste tot se găsesc corupţi, escroci, hoţi şi criminali. Atâta doar că în ţările cu o democraţie avansată, asemenea acte antisociale sunt dezaprobate de grosul cetăţenilor şi sunt eficient izolate prin acţiunea sistemului imunitar al corpusului social…

 

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Conţinutul fabulos al noţiunii omenesc (uman)

Posted by Stefan Strajer On December - 21 - 2015

Conţinutul fabulos al noţiunii omenesc (uman)

Autor: George Petrovai

Deşi ambele noţiuni (omenesc şi uman) se referă la om şi însuşirile sale specifice, în ceea ce mă priveşte eu o prefer pe prima. Mai întâi pentru că se centrează explicit pe noţiunea “om” pe care, după îmbogăţire, o pune pregnant în evidenţă, apoi pentru faptul deloc neglijabil că în limba noastră nu doar că sugerează, dar chiar induce verbul “a omeni”, un verb fără echivalent în alte limbi.

Da, căci pentru ţăranul român, cel despre care Petre Ţuţea avea să afirme că însuşi statul se sprijină pe cioarecii lui, verbul în discuţie nu are doar conotaţia din alte graiuri de “a trata”, ci el dobândeşte sensul profund uman de a-l cinsti pe semenul interlocutor sau musafir cu o atare consideraţie şi afecţiune, încât acesta – oricât ar fi de umil – să se simtă cu adevărat om…

tricolor

Nu asta ne cere Mântuitorul în absolut toate învăţăturile Sale? Prin urmare, verbul “a omeni” în varianta românismului multimilenar este veriga de legătură dintre mila faţă de semenii cu probleme şi credinţa sinceră în adevărul din spusa Dăruind vei dobândi, adică este instrumentul la îndemâna fiecăruia dintre noi prin care vorbele au şansa să se convertească în fapte fraterne.

Legea variaţiei inverse a conţinutului şi sferei noţiunilor ne asigură că acestea îşi îmbogăţesc conţinutul cu noi note (însuşiri) pe măsură ce sfera se micşorează, şi invers – conţinutul sărăceşte atunci când sfera se măreşte.

Prin urmare, reducând sfera omenescului la persoanele din imediata apropiere (familie, colegi, prieteni, vecini), conţinutul omenescului acestora (de la cele mai elementare trăiri psihice, până la temperament, caracter, conduită şi personalitate) sporeşte atât de mult, încât ajungi să-i cunoşti pe unii dintre aceştia mai înainte şi mult mai bine decât te cunoşti pe tine însuţi, astfel că la un moment dat vei putea spune despre x că este un egoist, iar despre y că este generos.

Căci omenescul nu cuprinde doar ceea ce-l diferenţiază pe om de restul vieţuitoarelor (voinţa, emoţiile artistice, limbajul articulat, logica, raţiunea, caracterul, relaţiile interumane etc.), ci şi cele două instincte fundamentale (de conservare şi de perpetuare), prezente cu intensităţi diferite pe scara întregului viu, instincte care conservă fondul bestial al singurului animal raţional, acel fond care răbufneşte când ţi-i mai drag de lume (cazul naziştilor) de face praf poleiala civilizaţiei şi care alimentează egoismul individual şi social, la urma-urmei – fireşte, între anumite limite suportabile – chiar motorul găselniţei numite progres material şi social.

Prins între cele două extremităţi absolute (divinul şi satanicul), omenescul fertilizat de morală cunoaşte trei mari stadii sau etaje ale înălţării sale pe verticala devenirii, respectiv pe cea a mântuirii: stadiul instinctual, stadiul raţional şi cel atotomenesc.

Şi încă ceva. Aristotel era de părere că nu există om care să nu facă filosofie. Dacă este aşa, atunci unii oameni deja ştiu (ceilalţi vor afla) cum să utilizeze cele două funcţii ale filosofiei, funcţia analitică sau critică şi cea sintetică (dogmatică) sau sistematizatoare, astfel ca să poată contribui la adevăratul progres al omenirii – intrarea în stadiul atotomenescului!

(Sighetu Marmaţiei, 6 dec. 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Pe când un plan Valev în Uniunea Europeană?

Posted by Stefan Strajer On December - 11 - 2015

Pe când un plan Valev în Uniunea Europeană?

Autor: George Petrovai

 

Apărut în anul 1964, planul Valev (după numele iniţiatorului său, economistul sovietic Emil Borisovici Valev) urmărea specializarea economică a ţărilor comuniste din Europa printr-o diviziune a muncii decisă de moscoviţi şi apoi impusă tuturor sateliţilor europeni. URSS, Cehoslovacia şi Germania de Est, ţări mai avansate din punct de vedere industrial, urmau să se ocupe pe viitor de producerea mijloacelor de producţie pentru întreg blocul bolşevic, iar în agricultură doar de creşterea animalelor, pe când Ungaria, România, Bulgaria şi partea de vest a fostei Uniuni Sovietice (Basarabia, Ucraina de sud) primeau sarcina să asigure hrana pentru toţi tovarăşii (grânarul bolşevismului european) şi, desigur, să devină principalele furnizoare de materii prime pentru ramurile conexe ale agriculturii – industria alimentară şi industria uşoară.

În acest scop, Valev prevedea în planul său supranaţional constituirea unui vast complex agricol în zona Dunării de Jos, complex în care urmau să fie cuprinse hălci însemnate din Moldova de peste Prut şi sudul Ucrainei (aproximativ 12.000 km²), din România (100.000 km²) şi Bulgaria (38.000 km²), cu vreo 12 milioane de locuitori.

Dar deşi bulgarii au fost îndată de acord cu respectivul plan, plenara C.C. a Partidului Muncitoresc Român a îmbrăţişat obiecţiile economistului Costin Murgescu din articolul publicat în Viaţa economică, aşa că l-a respins, motivând că România are posibilitatea industrializării şi că punerea în practică a acestui proiect ar afecta unitatea ţării, mai exact ar duce la dezmembrarea teritoriului său naţional.

De menţionat că la scurt timp după asta, C. Murgescu a afirmat că n-a fost de acord cu planul Valev doar ca patriot, dar că din punct de vedere economic acesta era întru totul realizabil!…

De la 1 ianuarie 2007, România a intrat în Uniunea Europeană. Dar numai ca o ţară de rangul doi, dacă – pe lângă “jucăria” numită spaţiul Schengen – avem în vedere numeroasele restricţii de ordin economico-financiar şi politico-strategic ce tot acuşi-acuşi îi sunt aduse la cunoştinţă, fireşte, în prima fază sub formă de recomandări, pentru ca niţel mai târziu, în cazul în care acestea nu sunt urmate punct cu punct, să ia chipul încruntat al poruncilor şi ameninţărilor.

Adică aceeaşi Mărie dar cu altă pălărie. Pe vremuri comisarii moscovito-bolşevici, cu scurte de piele şi pistoale la brâu, care tăiau şi spânzurau potrivit poruncilor primite de la Kremlin, căci acţionau cu nesimţirea ce caracterizează brutele învestite cu puteri discreţionare, astăzi comisarii vest europeni, care – îmbrăcaţi la patru ace şi cu greţoase maniere de ipochimeni hipercivilizaţi – nu se deosebesc cu nimic în conţinut de predecesorii lor orientali, îndeosebi atunci când în joc sunt interesele prezente şi de viitor ale păpuşarilor-stăpâni din târla FMI sau Uniunea Europeană, ci doar în formă.

Iată de ce spun că astăzi, când România – la “recomandarea” Uniunii Europene – ori admite să cultive rapiţă (rapiţa vlăguieşte într-un asemenea hal solul, încât acesta are nevoie de câţiva ani pentru refacere!), ori îl lasă în paragină, ori îl vinde străinilor interesaţi de tot ce mişcă-n ţara asta (deja circa un sfert din pământul românesc este în mâna unora ca aceştia), astăzi, deci, tare bine i-ar prinde un alt plan Valev…

Mai ales că acuma avem un tehnopremier cu dublă cetăţenie şi multiple specializări în agricultura europeană, mai puţin în cea românească, pe care n-a ajutat-o cu nimic nici cât a fost ministrul ei în guvernul Tăriceanu, nici mai târziu când, împins de la spate de Traian Băsescu (gura lumii spune că şi de serviciile secrete), a ajuns comisar european în branşă. Ba parcă dimpotrivă, dacă luăm aminte că jumătatea lui, specialistă în vinaţuri, a adus acel faimos deserviciu vinurilor româneşti, iar el n-a mişcat un deget ca să-i salveze pe români (pesemne că după căsătorie şi alte cele, francezii sunt compatrioţii săi) de sinistrul experiment numit Codex Alimentarius.

(Sighetu Marmaţiei, 5 dec. 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

A fi sărac nu e ruşine, a fi mizer e grozăvie

Posted by Stefan Strajer On October - 21 - 2015

A fi sărac nu e ruşine, a fi mizer e grozăvie

Autor: George Petrovai

Sărăcia exterioară nu numai că nu-i o ruşine, dar nu-i nici un fapt endemic pentru o ţară sau un popor, chiar atunci când (cazul României postdecembriste) ea s-a generalizat într-atât de mult, încât nu mai surprinde pe nimeni – nici pe aceia mulţi ca frunza şi iarba care-i suportă hachiţele, nici pe canaliile înciocoite la care-i pâine şi cuţitul şi care, pentru a-şi prelungi tirania dosită sub aparenţe democratice, fac tot ceea ce-i neomeneşte posibil să adâncească inegalitatea socială prin tirania sărăciei.

Dimpotrivă, toate religiile universaliste îndeamnă la sărăcia exterioară, cu adevărat calea garantată pentru îmbogăţirea lăuntrică, iar creştinismul în primul rând prin nemuritoarele cuvinte ale Mântuitorului: „Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii, ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură” (Matei 6/19,20).

Deosebim, prin urmare, sărăcia impusă de lăcomia, demagogia, nepriceperea sau impostura căţăraţilor la putere, o sărăcie care afectează grosul cetăţenilor şi primejduieşte viitorul ţării (din nou cazul României postdecembriste), de privaţiunile pe care şi le impun firile deosebite, fie prin renunţarea spre folosul nevoiaşilor la cea mai mare parte din averea moştenită (celebrul caz al marelui Lev Tolstoi şi al câtorva dintre eroii scrierilor sale târzii), fie prin totala renunţare la deşertăciunea celor lumeşti şi intrarea hotărâtă în lumea meditaţiei şi rugăciunii, cu sau fără rasă monahală (modul pilduitor în care şi-a încheiat viaţa Zoe Dumitrescu-Buşulenga).

Mai mult de-atâta. Spre deosebire de prosperitatea comodă şi călduţă, care cel mai adesea favorizează trândăvia şi risipa (fireşte, atunci când nu se întăreşte spusa cu „banul la ban trage” prin agonisirea ajunsă scop în sine), de cele mai multe ori sărăcia devine motorul progresului social în general, al celui spiritual în special: nemţii şi japonezii au demonstrat pe viu cum prin muncă fără preget şi de calitate, o ţară poate să renască aidoma păsării Phoenix din cenuşa provocată de al doilea război mondial, după cum artiştii săraci dovedesc din totdeauna că, îmboldiţi de nevoi, izbutesc să îmbogăţească patrimoniul universal cu noi şi noi capodopere.

Exemple în acest sens sunt cu duiumul. Iată-l pe mult încercatul de soartă François Villon, cel care a pus bazele poeziei franceze moderne, pe mult umilitul şi nedreptăţitul Miguel de Cervantes, corifeu între corifeii culturii spaniole şi universale, pe îndelung oropsitul Vincent van Gogh, cel care întreaga viaţă a fost întreţinut de fratele lui Theo, căci – din cele circa 1000 de tablouri şi cam tot pe atâtea schiţe şi desene, care îndată după moartea lui i-au făcut multimilionari pe urmaşi – a reuşit să vândă pe preţuri derizorii doar două, şi, nu în ultimul rând, pe foarte bolnavul de epilepsie şi mereu strâmtoratul Feodor Mihailovici Dostoievski, genialul rus care şi-a scris partea cea mai consistentă din operă (Amintiri din casa morţilor, Crimă şi pedeapsă, Demonii, Fraţii Karamazov) sub uriaşa presiune a creditorilor.

De altminteri, un nobil francez contemporan cu Cervantes, a făcut următoarea afirmaţie adevărată cu tot cinismul ei: „Dacă ceea ce-l constrânge să scrie este nevoia de bani, atunci deie Domnul să nu ajungă niciodată bogat, pentru ca, prin operele sale, el, care este sărac, să îmbogăţească lumea”!..

Baiul mare este atunci când omul devine mizer, adică atunci când sărăcia a pus stăpânire pe mintea şi inima lui, deoarece mizerabilismul este concomitent doctrina disperării şi filosofia resemnării. Căci, spre deosebire de conştienţa şi de voinţa renunţării, inconştienţa resemnării împinge disperarea până în vecinătatea fatalităţii de felul „Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”, respectiv „Capul plecat sabia nu-l taie”.

Şi încă ceva. Dacă renunţarea denotă curaj şi are vocaţia demnităţii verticalului, resemnarea este plină ochi de laşitate şi are vocaţia orizontalului nedemn, cenuşiu şi sterp.

Din păcate, după atâta minciună şi înşelăciune postdecembristă, foarte mulţi dintre români au ajuns resemnaţi până în măduva oaselor – sceptici, blazaţi şi apatici.

„Românii sceptici şi blazaţi, vor protesta neîncrezătorii, când în România sunt atâtea de făcut pentru prezent şi viitor, ba chiar şi pentru trecutul ei lamentabil valorificat, şi când se ştie prea bine că astfel de însuşiri sunt inerente doar unui popor atât de îngreunat de măreţia istoriei sale, încât îl plictiseşte până peste cap estetismul spumos al propriei culturi, bunăoară aşa ca pe francezi, englezi sau chinezi?!”

Da, căci întreg sistemul postdecembrist este putred şi mizer prin minciuna ridicată la rangul de adevăr şi prin nelegiuirea ajunsă cârmuitoare în stat, fapt pentru care elementele componente (indivizii), dar mai ales relaţiile statornicite între aceste părţi (instituţiile statului), n-au cum să nu fie infestate de ticăloasa politică a aflătorilor în treabă şi să nu fie croite, ca aproape tot tot ce mişcă-n ţara asta, după chipul lor hâd.

Tocmai de aceea românii cu scaun la cap din ţară şi din străinătate au datoria faţă de înaintaşi şi urmaşi să nu se mai lase călcaţi în picioare de aceste jigodii, ci – uniţi în cuget şi aspiraţii – să le dea peste bot când le-o fi mai drag de lume. Adică cel mai târziu la alegerile de anul viitor: Ori apar pe buletinele de vot oameni competenţi şi necompromişi, ori se trece la greva electorală generală!

(Sighetu Marmaţiei, 21 aug. 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Ăştia sunt aleşii noştri

Posted by Stefan Strajer On September - 16 - 2015

Ăştia sunt aleşii noştri

 Autor: George Petrovai

Aflu de pe internet că circa 100 dintre şparlamentari sunt penali cu acte în regulă – unii deja condamnaţi, alţii foarte aproape de ceea ce se pare că a devenit o cutumă printre politrucii dâmboviţeni ai ultimului sfert de veac: Eşti respectat ca as printre borfaşi, cu ochii-n soare juzii dacă-i laşi!

Şi cine ştie câţi or mai fi printre aleşii neamului (în inima putregaiului naţional şi mai departe în teritoriu), că tot acuşi-acuşi auzim cum alţi miniştri, făcători de legi, şefi de consilii judeţene şi primari sunt săltaţi de mascaţi, încât nu poţi să nu le dai dreptate guvernanţilor că puşcăriile româneşti postdecembriste lucrează la capacitatea maximă şi că prioritatea priorităţilor nici vorbă să fie educaţia, sănătatea, cultura şi cercetarea, ci ea se cheamă procurarea fondurilor necesare pentru construirea de noi puşcării la standarde europene.

Altfel spus, în primul rând pentru actualii şi viitorii cârmuitori, potrivit următoarei anecdote, doldora de învăţăminte pentru unii ca aceştia:

Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ion Gheorghe Maurer vizitează câteva cămine studenţeşti, unde află (fireşte, pe ocolite şi cu o jumătate de gură) că studenţii sunt nemulţumiţi atât de hrană, cât şi de cazare. Generos, Gheorghiu-Dej dă dispoziţie ca pe viitor studenţimii să i se aloce o cotă suplimentară de 10%.

De-acolo, cei doi şi suita o iau către puşcării, unde – înştiinţat fiind de nemulţumirile la hrană şi condiţii de detenţie – Gheorghiu-Dej ordonă ca puşcăriaşilor să li se aloce pe viitor o cotă suplimentară de 20%.

Surprins, Ion Gheorghe Maurer îi şopteşte superiorului:

– Cum naiba, puşcăriaşii să se bucure de mai multă atenţie din partea conducerii superioare de partid decât cei care reprezintă viitorul ţării?!

– Lasă-mă, măi Ioane, că ştiu eu ce fac! răspunde cu parapon prim satrapul bolşevic. Studenţi n-avem cum să fim, dar puşcăriaşi nu se ştie niciodată…

Ei bine, ăia n-au mai ajuns la mititica, pe când ăştia de-acuma, mai nocivi ca tot ce s-a zămislit vreodată pe aceste meleaguri, se simt irezistibil atraşi de atari stabilimente, mai ceva ca fluturii de noapte de flacăra lumânării. Şi nu numai ei, făcătorii legilor de mare trebuinţă pentru uriaşa tagmă a hoţilor, ci şi mulţi, tot mai mulţi dintre aceia care sunt plătiţi regeşte (unde-s lefuri confidenţiale, ceva e putred în Danemarca!) ca să le aplice cum vor muşchii lor, adică aşa cum cer interesele lor nesăţioase şi fundamental nelegiuite – judecători, procurori, poliţişti.

Tocmai de-aceea, ştiind prea bine că temniţa este mult necesara haltă a dreptei ispăşiri de dinaintea staţiei finale cu numele de Judecata de Apoi, ei – mai înainte de recuperarea enormului prejudiciu cauzat României (dar când va fi asta?) – ar trebui să facă din proprie iniţiativă donaţii consistente pentru grabnica ridicare la standarde europene a viitoarelor sanatorii ale fărădelegii. Că doar pentru ei ar face-o şi pentru neuitarea lor…

(Sighetu Marmaţiei, 15 septembrie 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Ce-ar trebui preşedintele Klaus Iohannis să facă în tot acest timp cât face pe niznaiul?

Autor: George Petrovai (Sighetul Marmatiei)

În primul rând, în loc să mimeze democraţia prin ridicole postări pe Facebook, ar trebui să se facă luntre şi punte ca să-şi onoreze măcar o parte din promisiunile electorale, neuitând că foarte mulţi români i-au dat votul din teama că, neexistând o contrapondere politică, întreaga putere legislativă şi executivă risca (prin propulsarea lui Victor Ponta la Cotroceni) nu doar să fie acaparată de PSD şi acoliţii săi, ci şi să fie temeinic consolidată într-un autentic stat mafioto-atocratic, prin generosul ajutor venit dinspre preşedinţie.

Aşa că, ştiind sau măcar bănuind acest adevăr, precum şi toate cele cu care urma să se confrunte în calitate de preşedinte bine intenţionat, echidistant şi la cheremul penalilor din Parlament, Klaus Iohannis face o jalnică figură cu încercările lui disperate de a-şi respecta promisiunile de clan şi partid făcute lui Cătălin Predoiu şi celorlalţi băieţi deştepţi (sic!) din fostul PDL, azi mari şi amarnic controversaţi penelişti cu certe afinităţi penale, care aşteaptă cu sufletul la gură căderea actualului guvern, ca ei din nou să-şi poată demonstra faimoasele însuşiri de jecmănitori şi asasini economici…

Klaus

De acest lucru (jocurile de imagine şi crasa comoditate a poaspătului preşedinte) m-am convins încă din ianuarie 2015, mai exact din 18 ianuarie, dată la care – în urma unor prelungite discuţii, analize şi controverse cu câţiva intelectuali din zonă – am înjghebat un scurt şi concentrat Memoriu cu destinaţia Cotroceni, căruia din start eu nu i-am acordat nicio şansă (Argumentele mele: Preşedintele cunoaşte prea bine toate chestiunile adunate în epistolă, dar cum nu are soluţii, va simula că-i foarte ocupat, aşa că în cel mai bun caz aceasta va fi pasată unui funcţionar obscur de la Relaţii cu publicul, prin urmare, nici vorbă să primească în audienţă delegaţia maramureşeană!), însă cum toţi ceilalţi nu doar că-şi puneau mari speranţe, dar chiar erau convinşi de reuşita acestui demers civico-democratic, mi-am ogoit cu chiu cu vai îndoielile şi am alcătuit ceea ce se va citi în continuare.

Fireşte, aşa cum bine am prevăzut la momentul respectiv, fără răspuns după mai bine de şapte luni de la expediere…

Domnului Klaus Iohannis, preşedintele României

Noi, un grup de intelectuali din Maramureşul Voievodal, tot mai îngrijoraţi de gravele probleme cu care se confruntă întreaga ţară, dar mai ales acele zone (bunăoară aşa ca ţinutul nostru) care în niciun regim nu s-au bucurat de atenţia afectivă şi generozitatea efectivă a guvernanţilor ante şi postdecembrişti, ne-am hotărât să vă aducem la cunoştinţă acele păsuri naţionale şi locale/regionale ce nu mai suferă amânare, animaţi de speranţa că vă veţi face timp nu doar pentru citirea acestui scurt memoriu, ci chiar veţi binevoi să-i primiţi în audienţă pe dr. Coriolan Dragomir şi dr. Mihai Ivasuc, ocazie binevenită pentru detalieri, aprofundări şi sugestii întru grabnica soluţionare a celor mai arzătoare doleanţe ale maramureşenilor.

            I.Probleme de ordin general

            1.România să fie a românilor, nicidecum a străinilor din ce în ce mai ahtiaţi după imensele bogăţii ale solului şi subsolului său, dar ales după inteligenţa românească.

            2.Întrucât în scurt timp omenirea va avea de făcut faţă la criza alimentelor ecologice şi a apei potabile, care vor face ca actualele crize economico-financiare să pară, în comparaţie cu ele, ca nişte copilaşi de ţâţă, România trebuie pregătită de pe acuma pentru încercările care o aşteaptă, atât prin nevinderea ţării străinilor (bogăţii terane şi subterane, terenuri arabile, păduri etc.), cât – mai ales – prin încurajarea şi protejarea de către stat a micilor producători agricoli, statul român constituindu-se în principalul partener de afaceri al acestora (statul îi livrează fermierului maşini agricole, seminţe şi combustibil, iar acesta se achită de datorii prin produse).

            3.Grijă mult sporită faţă de sănătatea cetăţenului (o ţară nu poate fi sănătoasă şi prosperă cu oameni bolnavi şi săraci), nu prin îndoparea bolnavilor cu medicamente de import (numărul farmaciilor este de circa 20 de ori mai mare faţă de anul 1989!), ci prin prevenirea bolilor, adică printr-un riguros control al tuturor alimentelor produse, transportate, procesate, ambalate, importate şi comercializate pe piaţa internă, control întărit prin lege şi trecut în sarcina unui Inspectorat Naţional pentru Protecţia Alimentelor şi a Consumatorului (INPAC).

            4.Stoparea retrocedărilor revendicate în toată ţara de către urmaşii sau împuterniciţii evreilor plecaţi în anii ’60 şi despăgubiţi potrivit legislaţiei şi preţurilor de-atunci, iar în Ardeal a retrocedărilor extrem de suspecte în favoarea Bisericii catolice, respectiv a urmaşilor foştilor grofi unguri. Mai mult, să fie de îndată reanalizate toate retrocedările cu semne de întrebăre de către comisii mixte formate din reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei, ai Ministerului Administraţiei şi ai societăţii civile.

            5.Oprirea masacrării pădurilor care ne-au mai rămas şi demararea imediată a unui plan naţional de reîmpădurire, de refacere a perdelelor de protecţie din zonele de câmpie ale ţării şi a spaţiilor verzi din toate localităţile României, în primul rând din marile centre urbane.

            6.Fără excepţie, raportul de 5 la 1 dintre lefurile şi pensiile maxime şi cele minime să devină regula de aur a bunului simţ cetăţenesc.

            7.Judecarea tuturor acelora care s-au făcut şi continuă să se facă vinovaţi de genocid social-economic, moral-cultural şi democratic.

            8.În noul Cod Penal să fie introdus articolul cu punerea de sechestru pe averile dobândite pe căi nelegiuite.

            9.Hoţii şi tâlharii prinşi şi întemniţaţi să fie puşi la muncă nu numai pentru acoperirea cheltuielilor cu întreţinerea lor pe perioada de detenţie, ci şi pentru recuperarea integrală a prejudiciului cauzat.

 Probleme specifice zonei

            1.Elaborarea şi susţinerea politicilor necesare pentru încurajarea activităţilor tradiţionale din Maramureşul Voievodal: silvicultura, pomicultura, creşterea vitelor.

            2.Înfiinţarea de centre pentru achiziţionarea fructelor specifice zonei (mere, pere, prune, nuci) şi a fructelor de pădure.

            3.Valorificarea la scară industrială a diverselor resurse naturale ale zonei: alimente ecologice (fructe, carne, lapte, ouă, ţuică etc.), floră spontană, ape minerale, nămoluri. Statul român poate contribui la dinamizarea activităţii din această parte a ţării pe linia tratării unor maladii, atât prin ajutorul dat la modernizarea actualelor staţiuni balneoclimaterice (băile de la Ocna Şugatag sunt cele mai eficace din ţară pentru tratarea reumatismelor) şi apoi prin includerea lor pe listele de priorităţi ale ministerelor de resort, cât şi prin construirea unor clinici de tratament naturist, sau măcar a unor secţii cu acest profil în incinta spitalelor existente.

           În al doilea rând, întrucât în România postdecembristă se consumă (direct şi prin furtişaguri) mult mai mult decât se produce, de unde sărăcia alarmantă şi datoria externă în continuă creştere, preşedintele ei n-ar trebui să urmeze exemplul sfidător al nababilor plini de bani şi cu dorinţe mai iuţi ca putinţele, ci ar trebui să urmeze formidabilul exemplu al lui Jose Mujica, preşedintele statului Uruguay până în martie 2015, adică acela care pe toată durata mandatului a fost considerat cel mai sărac preşedinte şi cel mai modest politician al lumii.

N.B. Domnule Klaus Iohannis, ştiţi cum a ajuns Coreea de Sud la actuala bunăstare generală? Prin nerisipă (a se citi economii, îndeosebi în instituţiile centrale) şi prin ţinerea corupţiei sub control!

Şi încă ceva. Ştiţi ce-aş face eu dacă aş avea neşansa să fiu în locul dumneavoastră? Aş trăi pe toată perioada mandatului într-un apartament modest, mi-aş opri o singură casă din cele şase sau şapte câte se spune că aveţi, iar restul le-aş vinde şi banii i-aş dona spitalelor, azilelor de bătrâni şi orfelinatelor. Căci, dumneavoastră care n-aveţi urmaşi şi aveţi pretenţia că sunteţi intelectual, ar trebui să fiţi mai convins ca grosul semenilor de deşertăciunea onorurilor şi de zădărnicia adunării averilor pe care le mănâncă moliile şi le fură hoţii.

(Sighetu Marmaţiei, 23 aug. 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Morala câşă a omului zilelor noastre

Posted by Stefan Strajer On August - 10 - 2015

Morala câşă a omului zilelor noastre

Autor: George Petrovai

Omul este om atâta timp cât vrea să ştie de morală şi se comportă ca atare, adică atâta timp cât este moral. Căci valorile cardinale (bine, frumos, adevăr, just, sacru) şi fundamentele umanului (omenia, iubirea, cumpătarea, demnitatea, mila, generozitatea), nu doar că iradiază din morală, ci – după împlinire prin înconştientizarea de sine – ele toate converg spre morală, mai exact spre acel strop de divinitate cu care fiecare dintre noi a fost înzestrat la facere.

Cândva, în perioada spiritualizării intensive din istoria omenirii în general, din cea creştină în special (Antichitate şi Evul Mediu), era într-atât de riguros respectată şi aplicată această cutumă a creaţiei cu indiscutabila ei preferinţă pentru spiritul mântuitor reflectat în activismul său disciplinat, încât abaterile de la normele moral-juridice de convieţuire socială erau, potrivit legii talionului, aspru pedepsite prin uciderea criminalului dovedit, lapidarea femeii necredincioase, punerea la stâlpul infamiei sau – după caz – tăierea mâinii hoţului prins, iar mai târziu, în plin Ev Mediu, prin înspăimântătoarea varietate a torturilor întrebuinţate de Inchiziţie împotriva nefericiţilor căzuţi în mâinile ei şi prin frecventele condamnări la arderea pe rug pronunţate de judecători, de regulă împotriva vrăjitoarelor, ereticilor şi sodomiţilor, uneori (cazul lui Giordano Bruno) şi împotriva unor gânditori etichetaţi eretici doar pentru faptul că deveneau adversarii dogmelor obscurantiste prin ideile îndrăzneţe pe care le susţineau…

Evident, omul modern şi civilizat nu putea să nu se îngrozească de barbaria principiului juridic ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, el care simţea doar dezgust şi disconfort când întâlnea enormele suferinţe ale dezmoşteniţilor, care punea umărul la accentuarea inegalităţii sociale şi care considera că-i un act de patriotism să-i facă harcea-parcea pe toţi adversarii ţării sale.

Aşa că s-a făcut luntre şi punte ca pedeapsa cu moartea să fie scoasă de toate popoarele Europei din codurile lor penale (că, de, Europa unită nu vrea moartea răufăcătorului, ci întoarcerea acestuia la fărădelegi şi mai cumplite!) şi ca puşcăriaşii să se simtă oleacă mai bine ca la sanatoriu, chit că în acest mod paradoxal nelegiuirea nu-i nici măcar deranjată, necum să fie stopată.

Unde mai pui faptul că întemniţaţii au toate drepturile din lume (dreptul la hrană consistentă, celulă confortabilă, veşminte, asistenţă medicală şi instruire pe cheltuiala statului, dreptul la relaxare, vorbitor, pachet, ba chiar şi la relaţii sexuale în camere special amenajate, nu în ultimul rând dreptul să se revolte atunci când nu sunt trataţi conform normelor europene, bată-le vina, ori atunci când comandantul închisorii este schimbat fără consultarea lor prealabilă, precum şi dreptul de-a ieşi la muncă doar atunci când vor muşchii lor, deşi în cazul hoţilor mari şi mici, de la care nu s-a recuperat paguba în momentul arestării, munca se impune ca o firească obligaţie până la recuperarea integrală a prejudiciului cauzat), dar este de-a dreptul ridicol procentajul cu care aceştia înţeleg să se achite de singura lor obligaţie faţă de societate – aceea ca prin căinţă sinceră să se vindece de boala călcării pe bec, astfel încât după ispăşirea pedepsei, compatrioţii lor să nu mai aibă motive să-i privească cu teamă, reţinere sau suspiciune.

Altfel spus, fostul puşcăriaş să facă în aşa fel, încât perioada de detenţie să fie deodată pentru el o dureroasă încercare şi o severă învăţătură de minte pentru tot restul vieţii, iar prin comportamentul de care va da dovadă, în ochii semenilor să apară ca un nefericit accident.

Din păcate, grosul penalilor nici vorbă să renunţe la năravuri, ci recidivează într-un mod chiar mai grosier ca la abaterea anterioară, fie că urmăresc să se răzbune pentru sancţiunea încasată (sunt în război cu societatea şi instituţiile ei coercitive), fie că vor să recupereze timpul irosit la mititica: hoţul mărunt se uită cu admiraţie la tâlhar, violatorul se vrea un Don Juan dat dracului, criminalul de duzină îşi fixează ca model asasinul în serie…

Cum starea infracţională în România postdecembristă este mai mult decât îngrijorătoare, fapt cu prisosinţă ilustrat de insuficienta capacitate a puşcăriilor existente pentru numărul în continuă creştere al condamnaţilor ce-şi aşteaptă rândul, iată câteva dintre măsurile care trebuie urgent luate pentru limpezirea cât de cât a spectrului nostru politic şi ţinerea corupţiei sub control, chiar cu riscul ca Uniunea Europeană să se supere că românii şi-au luat nasul la purtare cu unele reforme mult prea radicale:

  1. Organizarea de îndată a unui referendum pentru schimbarea actualei Constituţii, aşa încât noua Constituţie să renunţe la echivocul statut de republică semiprezidenţială, să precizeze noul statut politic al României (republică parlamentară, republică prezidenţială sau – cine ştie – poate că monarhie constituţională), să fie cât se poate de limpede prevăzute atribuţiile interne şi externe ale şefului statului şi, pentru a elimina toate suspiciunile în legătură cu neindependenţa Justiţiei, judecătorii de la Curtea Constituţională şi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fie desemnaţi prin votul liber exprimat al cetăţenilor;
  2. Chiar dacă nu va fi aplicată decât în situaţii cu totul şi totul excepţionale (asasini în serie, trădători, violatori înrăiţi etc.), în noul Cod Penal să fie reintrodusă pedeapsa cu moartea (asta ar contribui simţitor la scăderea ratei infracţionalităţii) şi să fie explicit prevăzută punerea sub sechestru a averilor dobândite pe căi nelegiuite (asta ar contribui nu numai la plata datoriilor externe, ci şi la dinamizarea întregii vieţi sociale).

N.B.Prin găselniţa numită etică, omul modern speră să poată umple golul apărut în mintea şi inima lui după izgonirea principiilor morale. Numai că morala este evenghelia spirituală pentru viaţa de apoi, pe când etica este evanghelia socială pentru viaţa de aici.

(Sighetu Marmaţiei, 8 august 2015)

Petrovai-4_opt

Foto. George Petrovai

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors