Democrația și libertatea – coordonatele lumii aparențiale în care ne complacem

Autor: George Petrovai

 

Vorbim de cunoaștere substanțială și cunoaștere aparențială. Tot așa trebuie să vedem lumea: Dumnezeu a creat o lume substanțială, omul se dă peste cap ca prin contribuția lui aparențială să perturbe echilibrul originar.

De fapt, cu excepția fascinantelor aparențe create de cultura substanțială a frumosului și adevărului, toate celelalte contribuții umane din domeniul civilizației/culturii tehnice și organizării sociale, nu sunt în fond decât niște autoamăgiri ale zbaterii omului spre mai bine.

Da, este adevărat că omul zilelor noastre trăiește mai confortabil și mai comod, consumă mai mult și se deplasează mult mai iute decât înaintașii lui din urmă cu zeci de ani. Dar este sigur că acest progres eminamente material, însoțit ca o umbră de evidentul regres moral-spiritual (procesul accelerat de decreștinare, tot mai frecventele împerecheri împotriva firii, sporul ipocriziei, neomeniei și cruzimii, disoluția bunului simț, ofensiva inculturii, agresivitatea murdăriilor ridicate la rangul de cultură etc.) vizează cu adevărat mai binele omenirii prezente și viitoare, acum când omul este la propriu lup pentru semeni și aerul planetei devine din ce în ce mai anevoie de respirat din vina lui, iar apa și alimentele au fost transformate de el în otrăvuri? Nu cumva a sosit ceasul ca preaștiințificul om modern să se aplece temeinic asupra unor noțiuni polare (bine-rău, adevăr-minciună, frumos-urât, just-injust, cinstit-necinstit, omenie-neomenie etc.) pe care își închipuie că le cunoaște, pentru ca pe urmă să le poată utiliza corect în toate gândurile, vorbele și faptele sale?!

Dovezi că mai marii zilelor noastre se fac luntre și punte pentru a crea cele mai convingătoare (sic!) aparențe de democrație și libertate? Câte vreți. Iată patru dintre ele:

1) Scăpați din universul concentraționar al bolșevismului sterilizant, românii postdecembriști au fost atât de naivi, încât au crezut cu sinceritate în puterea transformării condiției umane, în mod deosebit a condiției lor de cobai, de către democrația și libertatea apuseană. (A nu se uita nicio clipă că de la încheierea celui de-al doilea război mondial și până la căderea bolșevismului european, ceea ce înseamnă taman 45 de ani, românii au fost transformați în cobai cu știrea și vrerea marilor secături occidentale!)

Așa că, neștiind sau nemaivoind să știe că libertatea, egalitatea și fraternitatea sunt doar niște noțiuni ca toate noțiunile (forme fără fond) în contextul democrației occidentale a banului, noțiuni de care francmasonii își râd pe rupte în cartea Protocoalele înțelepților Sionului, românii au împânzit lumea în căutarea bunăstării și prin ea a fericirii (firește, bunăstare în comparație cu sărăcia generalizată din România). Și chiar dacă unii dintre ei au ajuns la prosperitate, mă îndoiesc că toți aceștia, după nenumăratele umilințe îndurate, mai au capacitatea să simtă divinul gust al adevăratei fericiri dată de cumpătare, simplitate și armonia lăuntrică.

Intrarea României în NATO și Uniunea Europeană n-a adus milioanelor de români mult așteptatul spor de prosperitate, ci doar unul de sărăcie și speranță în luminița ce se tot îndepărtează la capătul tunelului dinspre monstruozitatea bolșevică spre neliniștitoarea grozăvie mafioto-capitalistă a viitorului. Căci în ultrademocratica (!) Uniune Europeană, unde – vorba lui George Orwell – toate popoarele unite la comanda politică sunt egale în drepturi, doar că unele sunt mai egale ca altele, oficial vestigiile trecutului-prezent de felul rasismului sunt atât de rău văzute încât, în țări apusene și nordice ce se laudă cu tradiția lor democratică, în continuare românii sunt asimilați cu țiganii răufăcători și, de regulă, sunt tratați ca niște sclavi albi.

2) Cu știrea și la comanda politicului, Europa occidentală nu doar că este invadată de fanatismul milioanelor de musulmani, ci este realmente cucerită (în cartierele mahomedane din marile orașe apusene, polițiștii au curaj să intre doar echipați de război!) și permanent umilită la ea acasă de hoardele islamicilor: Tot mai mulți autohtoni insultați și agresați ziua-n amiaza mare, demonstrații și acte banditești ale islamicilor (violuri, spargeri etc.) sub ochii indulgenți sau poate că neputincioși ai autorităților, polițiștii având ordinul nătâng să fie toleranți cu toți acești nelegiuți, dar deosebit de severi cu acei localnici care îndrăznesc să protesteze împotriva unei asemenea democrații absurde.

3) Citim și ne crucim cum Klaus Iohannis și guvernul lui de tehnoneghiobi înțeleg să se devoteze (desigur, potrivit cutumei stabilită în centrul de comandă al UE!) României pusă pe butuci și milioanelor de români ajunși pe culmile disperării: Până la sfârșitul anului 2016 va fi cumpărat un prim avion prezidențial, căci drăguțele de norme europene prevăd pentru confortul și siguranța oamenilor de paie porecliți președinți, adevărate flotile formate din trei până la cinci aeroneve! Păi cum naiba, nepricepuții își închipuie că poți să te achiți de multiplele și misterioasele sarcini prezidențiale doar cu o singură aeronavă la dispoziție?! Dacă, Doamne ferește, se defectează un scaun, și tu, președintele tuturor românilor descurcăreți, trebuie să zbori de urgență până în Florida, unde pe una din plaje sau într-un parc de distracție s-a ivit o nesperată oportunitate pentru clanul pe care-l confunzi cu poporul? Nemaipunând la socoteală frecventele vizite de nelucru pe plan intern, prioritar spre casele din mult îndrăgitul Sibiu, care presupun alte griji pentru guvernanți – dotarea parcului auto cu mașini de rang prezidențial, poate un tren, o navă sau chiar o rachetă…

Și eu sunt convins că proiectul va fi realizat, ba și depășit (iată ce înseamnă să ai guvernul tău!), îndeosebi dacă președintele va face enormul sacrificiu de-a ceda alocația primită de la tehnoguvern pentru hrănirea pisicilor, astfel contribuind consistent la urgentarea achiziționării aeronavelor.

Domnule Iohannis, ați auzit de formidabilul José Mujica, fostul președinte al statului Uruguay, considerat cel mai sărac președinte din lume? Ei bine, prin așa ceva ai mult mai multe șanse să rămâi în istorie și în memoria oamenilor decât prin lux și risipă…

4) Despre mult trâmbițata libertate a presei postdecembriste m-am lămurit încă o dată acuma recent, mai exact după semieșecul publicării cronicii corecte și civilizate la cartea Protocoalele înțelepților Sionului. Spun semieșec, deoarece numai câteva dintre revistele cu care colaborez de ani și ani mi-au postat respectiva cronică, unele dintre ele eschivându-se, sau pur și simplu retrăgând textul după o scurtă postare. Nu înțeleg cum vine asta: Cartea există, este tipărită și aprig comentată de cititori, dar n-ai voie (sic!) să-ți faci cunoscute în scris opiniile despre ea…

P.S. Se spune că România ar fi teatrul războiului financiar dintre miliardarii evrei George Soros și Beny Steinmetz. Altfel spus că democrația și libertatea grosului românilor (nu-i am în vedere pe ciocoi, învârtiți și slugoi) ar depinde de bunăvoința lipsită de omenie a doi sforari internaționali…

(Sighetu Marmației, 19 martie 2016)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Cele mai profitabile afaceri sunt făcute pe seama sănătăţii omului!

Autor: George Petrovai

 

Democraţia face mult caz de dreptul la viaţă al tuturor oamenilor, dar elaborează legi pe baza cărora medicii omoară în fiecare an zeci şi sute de milioane de vieţi aflate în stare intrauterină; garantează în teorie (Constituţie) deplina libertate a individului (libertatea credinţei, exprimării, întrunirilor etc.), dar în practică face totul ca acesta, deja un robot jovial, să fie transformat în rob desăvârşit (de pildă, în preademocratica Uniune Europeană, aflată la cheremul imperiilor farmaceutice şi petroliere, mai exact a sinistrului guvern mondial subordonat francmasoneriei şi Grupului Bilderberg, se promovează tot mai insistent o „religie” a totalitarismului de felul „afară cu creştinii, să intre francmasoni” şi a împerecherilor împotriva firii); se afirmă cu fiecare ocazie că omul şi sănătatea lui reprezintă însăşi esenţa politicianismului naţional şi supranaţional, dar scopul financiar-dictatorial al cosmocratorilor din umbră (alde Rockefeller, Rotschild etc.) este să adune munţi de bunuri materiale (averea dinastiei Rotschild este evaluată la cinci sute de mii de miliarde!) şi, după reducerea populaţiei globului la cel mult două miliarde, să poată controla până şi gândurile celor care vor supravieţui acestui megagenocid.

De unde rezultă rolul fundamental al otrăvurilor numite medicamente de sinteză în ducerea la îndeplinire a acestui plan înfiorător. Da, căci menirea acestor leacuri nu este să-i vindece pe bolnavi, ci să-i facă dependenţi de ele pentru bunul mers al afacerilor, să le creeze iluzia democratică a însănătoşirii şi să le prelungească niţel agonia în vederea înfăptuirii planului.

Creşterea aproape exponenţială a numărului farmaciilor din România postdecembristă (numărul acestora a crescut de peste 20 de ori!), ilustrează pe de o parte îngrijorătoarea stare de sănătate a românilor (tot mai mulţi suferinzi de cancer, diabet, boli cardiovasculare, afecţiuni renale etc.), pe de altă parte arată cât de rentabilă este afacerea cu medicamentele, unele dintre acestea contrafăcute: Nu există cătun fără farmacie (fără şcoală sau dispensar sunt destule), iar în oraşe musai o farmacie tot la a doua stradă. Şi toate merg ca pe roate…

Păi cum să nu meargă, când medicii îşi dau silinţa în acest sens (tot mai des bolnavii sunt înştiinţaţi cu seninătate că nefericita lor viaţă depinde de nişte pastile, ale căror efecte secundare fac ravagii în scurt timp) şi când se face atâta reclamă la fel şi fel de chimicale (alimente infestate, detergenţi, alifii etc.), dar mai ales la medicamente fără reţetă?!

industria-farmaceutica-nu-este-sfanta-18387950

Cum rentabilitatea afacerilor farmaceutice se află în strânsă şi inseparabilă legătură cu sănătatea precară, este limpede de ce oamenilor nu doar că li se ascunde adevărul în legătură cu efectul de-a dreptul miraculos al unor alimente ieftine şi la îndemâna oricui (propolisul, mierea naturală, grâul germinat, usturoiul, lămâia, măceşele etc.) pentru reala întărire a sistemului imunitar şi pentru tratarea cu succes a unor grave afecţiuni, inclusiv a cancerului (lămâia este de zece mii de ori mai eficace decât chimioterapia, iar măceşele conţin de circa 30-40 de ori mai multă vitamina C ca lămâia!), ci – prin reclame mincinoase, adică vizând sporirea profitului – acestora li se vâră frica în oase în legătură cu colesterolul şi expunerea la soare.

De fapt, potrivit opiniilor avizate ale unor specialişti oneşti, lucrurile stau în felul următor: Departe de a fi dăunător, colesterolul (ficatul produce două treimi din total, restul fiind asimilat din alimente) este de-a dreptul vital pentru membrana celulelor, pentru muşchiul inimii şi pentru creier (un sfert din colesterol ajunge aici).

Mai departe. Între colesterol şi extrem de importanta vitamină D există următoarea relaţie: Sub acţiunea razelor solare, din colesterol rezultă formidabila vitamină D, care are rol major la întărirea sistemului imunitar şi – după caz – fie la prevenirea bolilor, fie la învingerea diabetului, bolilor cardiovasculare, afecţiunilor renale, diverselor forme de cancer etc.

Legea celor trei „c”-uri (consum-comoditate-confort) sau legea care guvernează actuala civilizaţie, asociată cu poluarea şi stresul, ne ajută să înţelegem legătura de tipul cauză-efect dintre nivelul de trai ridicat (cazul occidentalilor) şi rata în continuă creştere a neiertătoarelor boli precum cancerul sau diabetul.

Nota 1: Cu puţin timp în urmă a circulat pe internet filmuleţul unui american, care a scăpat de cancerul la nas în stadiu avansat cu ulei de canabis! Ei bine, tocmai de aceea asemenea leacuri ieftine şi eficace sunt atât de mult urâte de magnaţii chimicalelor, încât pur şi simplu refuză comercializarea lor, ba chiar le scot în afara legii prin politrucii subordonaţi lor…

Nota 2: În categoria afacerilor suprarentabile pe seama sănătăţii maselor de oameni mai intră industria de război şi cea a maşinilor cu ardere internă.

(Sighetu Marmaţiei, 26 feb. 2016)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Viitorul

Posted by Stefan Strajer On April - 9 - 2016

Viitorul

(Încotro mergem?)

Autor: George Petrovai

 

Din cele mai vechi timpuri omul s-a arătat preocupat de „citirea” viitorului său, motiv pentru care în lumea antică a Orientului şi Occidentului erau consultate oracolele. Grecii antici, de pildă, aveau temple în care se păstrau oracolele, în oraşe precum Crotona, Delfi sau Teba. De o mare faimă se bucura oracolul din Delfi, mai exact zeul Apollo, care avea în Delfi, la fel ca în multe alte oraşe, un templu unde legătura cu divinitatea se făcea prin Pitia. Acestor celebre tălmăcitoare-ghicitoare li se datorează supranumele de Pitianul atribuit zeului Apollo.

Mantica sau ghicirea viitorului s-a bucurat de mare preţuire nu doar la magii caldeeni sau la romani (ghicitul în măruntaiele jertfelor, cititul în zborul păsărilor etc.), ci a străbătut triumfătoare întregul Ev mediu prin importanţa acordată prezicerilor astrologice şi a pătruns în viaţa omului modern printr-o impresionantă paletă de tehnici şi însuşiri cu ajutorul cărora se „cercetează” viitorul, ba chiar se dau asigurări că poate fi influenţat destinul omului încrezător în eficienţa lor: de la ghicitul în palmă, cărţi şi cafea, până la premoniţie, clarviziune şi previziune de natură harismatică.

Oamenii practici sunt tot mai interesaţi să apeleze la instrumentele de specialitate prin care să-şi proiecteze intenţiile şi afacerile cât mai adânc şi mai temeinic în viitor. Aceste instrumente moderne de pătruns în viitor, indispensabile pentru calcularea paşilor următori, poartă numele de planuri şi prognoze pe termen scurt, mediu şi lung.

De altminteri, există ştiinţa numită viitorologia sau futurologia care, pornind de la datele prezente şi urmărind trendul evenimentelor studiate, ne arată cu o bună aproximaţie cum se vor prezenta ele în viitor.

Ce ne spun oamenii de ştiinţă cu privire la viitorul lumii noastre? Funcţie de domeniul la care ne raportăm, punctele de vedere oscilează pe plaja largă dintre entuziasmul debordant şi deznădejdea cea mai neagră. Astfel, ştiinţa şi tehnica sunt compartimentele de activitate care oferă omului modern cele mai multe şi mai ferme satisfacţii, atât în ceea ce priveşte varietatea descoperirilor şi născocirilor, cât şi rapiditatea cu care ele îşi fac loc în viaţa noastră de zi cu zi. De la confortul datorat aparatelor casnice şi până la performantele mijloace de deplasare, de la „deliciile” oferite de calculatoarele devenite indispensabile şi până la fantasticul dialogurilor ultrarapide pretutindeni în lumea înconjurătoare, toate ne arată pe de o parte formidabila presiune informaţională şi de adaptare la care este supus omul modern într-un spaţiu aflat în neîncetată schimbare, pe de altă parte ne demonstrează negru pe alb că el este pe punctul de a gusta din fructul îndelung jinduit al ubicuităţii, adică al prezenţei sale aproape instantanee în mai multe locuri de pe glob. Telefonia a fost primul pas făcut în această direcţie, iar videotelefonia şi internetul sunt alţi paşi decisivi făcuţi întru atingerea acestui deziderat.

om-pe-luna

Încrederea în posibilităţile practic nelimitate ale ştiinţei şi tehnicii, faţa cea mai cunoscută a fetişismului modern, merge până acolo încât Edmond Nicolau se arată în cartea sa Om – maşină – cibernetică de-a dreptul fermecat de ingineria genetică, de lingvistica matematică şi îndeosebi de cibernetica şi ingineria lingvistică, prin care, ne asigură autorul, s-a ajuns la crearea unor poeme!

O fi aşa, căci performanţele informaticii actuale, asociate cu lejeritatea promovată de poezia nonconformistă a zilelor noastre, pot realiza anumite combinaţii surprinzătoare de cuvinte prin care să se creeze aparenţa de poezie în particular, de artă în general. Arta autentică, însă, este fructul de excepţie izvorât din căldura sentimentelor umane, încărcat cu emoţia artistului şi capabil să stârnească emoţia receptorului. Nici cel mai performant automat nu va fi înzestrat vreodată cu fiorul dulce-neliniştitor al sentimentelor, din a căror fierbere ţâşnesc ideile şi asociaţiile de idei, într-un cuvânt se declanşează actul creator, căci starea aceasta de graţie i-a fost rezervată doar omului de către Creator, prin acel grăunte de divinitate cu care a fost dăruit la facere. Răceala judicios programată a calculatorului va impresiona întotdeauna prin promptitudine şi corectitudine, dar niciodată nu va fi în stare să emoţioneze!

Mai sunt şi alte motive pentru care nu avem voie să ne lăsăm copleşiţi de entuziasm faţă de ştiinţă şi tehnică, cu toate că lor li se datorează civilizaţia de care ne bucurăm cu toţii:

1) Aidoma lui Ianus, ştiinţa şi tehnica mai au o faţă – cea cu care privesc spre război şi spre cursa epuizantă a înarmărilor;

2) Fiecare civilizaţie încorporează în sine binele şi răul, iar ea se dezvoltă şi progresează atâta timp cât binele este preponderent. Momentele de criză apar atunci când acumulările răului nu mai pot fi eludate, întrucât ele răbufnesc din ce în ce mai des şi creează la început îngrijorare, apoi panică pe arii tot mai extinse. Este evident pentru oricine că măcar în acele momente trebuie schimbat ceva, uneori ceva esenţial, fiindcă altfel civilizaţia se transformă în cel mai perfid şi mai neiertător adversar al omului.

Actuala civilizaţie, o civilizaţie a consumului nesăbuit, n-a avut înţelepciunea să elimine cauzele avertismentelor venite din partea naturii agresate, căci aceasta ar fi însemnat ca omul să-şi suprime o bună parte din poftele şi ambiţiile sale nesăţioase, ci s-a arătat preocupată doar de înlăturarea efectelor acestor avertismente: furtuni, inundaţii, secete prelungite, alunecări de teren etc. Dar iată că poluarea fără precedent s-a transformat într-un fenomen global imposibil de stăvilit, chiar dacă din această clipă omenirea întreagă ar trece la surse nepoluante de energie (solară, eoliană, energia mareelor etc.), iar consecinţele creşterii generale a temperaturii se vor resimţi pe întreaga planetă şi ele se vor dovedi catastrofale pe arii întinse ale globului.

*

Cu toate că după părerea lui Alvin Toffler deja s-au creat premisele necesare pentru ca statele hiperindustrializate ale lumii să treacă la stadiul postindustrial, unde civilizaţia va fi de tip info-cultural, totuşi, înclin să cred că omul comod şi blazat al zilelor noastre n-ar renunţa cu una cu două la confortul şi necumpătarea sa, dacă nu s-ar vedea strâns până la sufocare în cleştele neiertător al împrejurărilor vitrege, împrejurări pe care chiar el le-a creat.

Cât priveşte planul moral-spiritual, ei bine, cu siguranţă că omul viitorului va deveni mai credincios, de îndată ce, după eşecurile datorate trufiei şi nechibzuinţei, se va pătrunde de adevărul cuprins în codurile morale ale tuturor marilor religii: iubire, toleranţă, smerenie, simplitate, cumpătare. Însuşi ecumenismul va deveni realitate într-o lume în care oamenii vor conştientiza că a fi bisericos nu este totuna cu a fi credincios.

Dintr-un prezent marcat de necredinţa dosită după falsa credinţă şi de iubirea-desfătare coborâtă la nivelul sexului, nu poate să rezulte decît un viitor al incertitudinii în alergare spre culmile disperării.

Da, căci ştim din chiar experienţa noastră (totul e să luăm aminte) că prin credinţă statornică omul cunoaşte îndumnezeirea, adică – aidoma Celui pe care-L caută – deodată devine mai bun şi mai netemător de vremelnicie, iar prin iubire sinceră (a se citi iubire-jertfă) de Creator şi semeni el cunoaşte cu adevărat forţa tămăduitoare a libertăţii, această dreaptă răsplată a drepţilor neşovăitori, aşezată de la începutul-începutului de vrerea divină dincolo de timpul rău şi bolnav sub a cărui tiranie muritorii îşi târâie existenţele.

Iată de ce, pentru liniştea sufletească a omului care caută neaflând şi face speculaţii neştiind, mult mai înţelept este să accepte ideea că nici vorbă de existenţa unui rău absolut, la urma urmei o ofensă la adresa Binelui absolut, şi că răul – neputând să subziste prin el însuşi – apare şi se manifestă în nenumărate chipuri pe versantul negativ al viului în general, al existenţei umane în special (ispite, pofte, suferinţe, boli, moarte), doar în absenţa binelui, tot aşa cum întunericul se instalează în absenţa luminii, iar frigul în absenţa căldurii.

Carevasăzică, răul se instalează şi-şi face mendrele doar acolo şi atunci când atoaterăbdătorul şi atoateiertătorul Părinte ceresc constată nu numai că-I nedorit, ci-i de-a dreptul izgonit de aroganţa umană ce perseverează în sacrilegii până la decretarea morţii Sale!

Profund întristat de-o atare deşertificare progresivă a fondului uman, El nu se răzbună pe cei în cauză (indivizi, colectivităţi, instituţii) după cum credeau vechii evrei, căci imaginea unui Dumnezeu crud şi însetat de sânge vine în flagrantă contradicţie cu bunătatea şi înţelepciunea Absolutului, ci-Şi ia mâna ocrotitoare de deasupra lor şi, până la apariţia primelor semne de îndreptare, îi lasă să se descurce cu mijloacele specifice condiţiei umane în disoluţie după trufaşa respingere a inspiraţiei şi revelaţiei divine: minciună, hoţie, lăcomie, ipocrizie, prostituţie, nelinişte şi încăierări, într-un cuvânt prin inerentele suferinţe generate de-o stare de lucruri pe potriva spusei „Fiecare doarme aşa cum îşi aşterne”.

Păstrând proporţiile, parabola omului înstrăinat de Dumnezeu şi de fundamentele sale moral-spirituale, seamănă cu aceea a bolnavului care, renunţând la lupta cu boala, face inutile toate eforturile depuse de medici pentru salvarea lui…

Câtă dreptate avea acel părinte de la începutul creştinismului când spunea: Iubeşte şi apoi fă ce vrei! Taman aşa, pentru că cel care iubeşte din adâncul inimii întreaga creaţie, va merge toată viaţa pe calea Domnului, cale recomandată cu insistenţă de mărturisitorul Petre Ţuţea, prin urmare va şti şi va vrea să făptuiască numai binele.

(Sighetu Marmaţiei, 9 ian. 2016)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Istoria adevărată şi istoria scrisă

Posted by Stefan Strajer On March - 17 - 2016

Istoria adevărată şi istoria scrisă

Autor: George Petrovai

 

Trăim şi ne iluzionăm într-o lume contrafăcută: oameni, relaţii interumane, alimente, cultură, civilizaţie etc. Şi atunci, dacă totul (sau, mă rog, aproape totul) este deja distorsionat ori pe cale de-a se distorsiona în noi şi în jurul nostru, mai putem avea pretenţia ca istoria să se abată de la regulă? Nici nu-i cu putinţă, deoarece ea este scrisă de către învingători potrivit intereselor lor prezente şi de viitor!

Aşa a fost din totdeauna, îndeosebi în acele vremuri (Antichitate şi Evul Mediu) când istoriografii oficiali erau la propriu slugile atotputernicilor zilei (regi, împăraţi, tirani, comandanţi de oşti) şi aşa va fi şi pe viitor, desigur mai subtil…

Prin urmare, una este istoria sau adevărul gol-goluţ despre fiorul lăuntric al evenimentelor prezente şi subtila lor înlănţuire în ceea ce se numeşte viaţa comunităţilor şi popoarelor, adevăr ce nu poate fi desluşit de cercetător prin punerea cap la cap a unor dovezi măsluite de la facerea lor, ci numai şi numai prin revelaţie, şi cu totul altceva este istoria ce se predă în şcoli şi universităţi, respectiv surogatul pus la dispoziţia omului de rând.

Din această tristă realitate în legătură cu statutul incert al istoriei se desprind următoarele două certitudini:

  1. a) Istoria este taina prelungită în trecut a vieţii sociale, şi ca orice taină, ea se află în mâna lui Dumnezeu. Vasăzică istoria nici vorbă să fie cunoscută la modul integral şi incontestabil, ci numai prin revelaţia divină asupra unor părţi din întreg (întregul este apanajul divinităţii), căci este peste puterea unui om, oricâte informaţii ar deţine el, să stăpânească fluxul evenimentelor în derulare, respectiv adevărul asupra evenimentelor intrate în trecut.

Cea mai elocventă dovadă în acest sens ne este oferită de aşa-zisa revoluţie din Decembrie 1989. Deşi evenimentele s-au consumat sub ochii noştri, ba chiar au fost televizate, cine poate pretinde că ştie totul despre ele? Nici măcar păpuşarii care au tras sforile din afară, mai exact la Malta, sau păpuşile din interior, care se foiau pe la televiziune şi incitau la omor deosebit de grav. Iar masele manevrate cu atât mai puţin…

Căci fenomenele ample (mişcări de stradă, răscoale, greve, războaie) pot fi planificate şi pornite, dar nu mai pot fi stăpânite, deoarece mulţimile sunt sentimental-iraţionale, iar evenimentele îşi au logica lor ascunsă pentru ochii logicii umane.

  1. b) Istoria este cea mai fragilă şi nefericită dintre ştiinţe (dar e cu adevărat ştiinţă?), întrucât ea este privită şi tratată de învingători ca o femeie de companie…

Iată două mostre consistente despre felul în care învingători înţeleg să facă şi să scrie istoria (a se citi să-şi urmărească interesele şi să-şi protejeze alianţele):

1) Procesul de la Nürnberg se răfuia în văzul lumii cu cei pe care presa oficială şi aservită i-a declarat criminali, adică vinovaţi de declanşarea celui de-al doilea război mondial şi a atrocităţilor însoţitoare – regimul nazist şi liderii hitlerişti capturaţi. Însă i-a făcut scăpaţi pe adevăraţii plănuitori şi finanţatori ai ascensiunii lui Hitler şi pe urmă a campaniilor militare – patronii şi acţionarii imperiului chimico-farmaceutic I.G. Farben. Toţi aceştia au fost doar mustraţi (sic!), după care au fost luaţi în primire de anglo-americani şi trimişi în ţările lor (desigur, cu ştirea şi la comanda politicului) pentru ca aici să întemeieze alte imperii chimico-farmaceutice.

La fel au procedat americanii (ruşii nu s-au lăsat mai prejos) cu unii dintre naziştii de frunte, dar mai ales cu valoroşii ingineri ai lui Hitler, care trudeau din greu la fabricarea rachetelor: Toţi pe care i-au prins au fost de îndată îmbarcaţi şi trimişi să lucreze în laboratoarele americane pentru fabricarea armelor de distrugere în masă (cele două bombe atomice azvârlite asupra Japoniei deja în corzi), iar după încheierea conflagraţiei pentru construirea şi lansarea sateliţilor artificiali şi a rachetelor…

2) A doua mostră este extrasă din istoria noastră. După intrarea României în primul război mondial alături de Antanta (Anglia, Franţa, Rusia), armata noastră prost echipată şi neajutată de aliaţi a suferit o serie de înfrângeri, în urma cărora guvernul s-a refugiat la Iaşi şi Bucureştiul a fost ocupat de nemţi. Pentru a-şi pune tezaurul la adăpost (nu cumva să fie înhăţat de cotropitori!), s-a luat hotărârea ca el să fie dus la Moscova, la vremea respectivă (decembrie 1916) ruşii fiind de aceeaşi parte a baricadei (frontul din Estul Europei) cu românii. Zis şi făcut. Tezaurul format din lingouri, monede şi bijuterii – un total de 93570 kilograme (peste trei miliarde euro) – este încărcat în 12-14 decembrie la Iaşi în vagoane şi ia drumul (fără întoarcere) spre Moscova.

Romania in Primul Razboi

În anul 1917, venind din Elveţia, intră în Rusia V.I.Lenin, omul pregătit de nemţi în străinătate, iar acesta – conform înţelegerii şi cu banii nemţilor – dă la cap ţarismului şi creează haos pe frontul de est, după care încheie cu Puterile Centrale pacea de la Brest-Litovsk. Rusia isterizată de bolşevism nu doar că iese din război, dar Lenin înţelege să-şi achite datoria de război faţă de nemţi, inclusiv datoria personală, cu tezaurul românilor. Aşa că cele aproape 94 tone de aur pleacă pentru totdeauna la Berlin.

De-abia în anul 1956, în dorinţa de-a strânge relaţiile cu România, Nikita Hruşciov le înapoiază românilor…33 kilograme de aur şi Cloşca cu puii de aur!

Şi aşa Germania s-a refăcut după primul război mondial cu banii (aurul) românilor, din care aceştia nu vor primi înapoi nici măcar o para, deoarece la 2 octombrie 2012, Adunarea Parlamentară a Uniunii Europene a hotărât: România nu va primi înapoi tezaurul de la ruşi! Păi cum să-l primească de la ruşi când acesta a fost păpat de nemţi?! Unde mai punem miliardele cu care, conform contractelor încheiate şi livrărilor efectuate, nemţii le-au rămas datori românilor după al doilea război mondial…

(Sighetu Marmaţiei, 27 feb. 2016)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Jocurile politicianiste

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2016

Jocurile politicianiste – o cruntă bătaie de joc la adresa cetăţenilor cu discernământ

Autor: George Petrovai

 

În analiza ce urmează îi am în vedere doar pe cetăţenii cu discernământ (capabili să judece, nu să ia de bune aberaţiile altora), adică pe cetăţenii responsabili şi cu simţ civic (îşi plătesc cu conştiinciozitate taxele şi impozitele, deşi actualul stat român nu merită un atare devotament!), căci în România mai există masa de câteva milioane a simplilor locuitori (aşteaptă ajutoarele în bani şi alimente, dar cu toate astea nu binevoiesc să-şi plătească dările, iar mulţi dintre ei nu posedă acte de identitate), o veritabilă masă de manevră, respectiv partenerul trocului electoral postdecembrist: Partidele aflate la guvernare le dau acestor locuitori ajutoarele, iar ei le dau în schimb voturile!

Când nu mai primesc aceste ajutoare, deoarece în urma unor controale se constată că mulţi dintre ei nici vorbă să fie îndreptăţiţi la aşa ceva, şatra sau tribul pleacă în străinătate la cerşit şi ciordit, unde se plâng pe rupte de viaţa grea pe care sunt siliţi să o ducă în România.

Nota 1: Dacă nu s-ar urmări cu insistenţă doar coaja democraţiei (dreptul tuturor la vot, inclusiv al acelor simpli locuitori de pe aceste meleaguri, care nu vor să ştie de obligaţii, ci numai de drepturi, îndeosebi atunci când au statutul privilegiat de alogeni), fondul real al acestei slinoase afaceri electorale fiind goana turbată după voturi (democraţia este cantitativă în conţinut şi accidental calitativă în formă), şi dacă statisticile şi-ar face datoria, corect ar fi ca pe listele de alegători să fie înscrişi doar cetăţenii în sensul arătat mai sus.

Nota 2: Însuşi W.Churchill s-a arătat la vremea lui nemulţumit de democraţie, fapt pentru care afirma despre ea că-i o formă grozav de imperfectă de guvernământ. „Dar, a adăugat el, daţi-mi alta mai bună şi voi crede în ea…” Iar eu spun că există cel puţin două mai bune ca democraţia. Prima dintre el ar fi teocraţia, cârmuirea potrivit poruncilor din Decalog şi a pildelor oferite de Mântuitor. Dar teocraţia conţine in nuce puterea, adică însuşi sâmburele discordiei umane. În cazul de faţă, asaltul pentru înşfăcarea puterii ar fi dat de preoţi şi pastori, aceştia pretinzând că sunt cei mai îndrituiţi să reprezinte pe pământ autoritatea divină. Acest cusur fundamental nu mai apare în demofilie, cu adevărat cârmuirea cu dragoste şi din dragoste sinceră faţă de semeni. Prin urmare, demofilia este singura formă de guvernământ capabilă să instaureze fericirea, dar numai într-o comunitate sau societate a atotomenescului, o comunitate spiritualizată, unde relaţiile interumane sunt bazate pe credinţă sinceră, iubire şi altruism. Însă cum morala se află într-un îngrijorător regres (vezi fenomenele de decreştinare, ipocrizie, minciună şi cruzime, precum şi alarmanta înmulţire a legăturilor trupeşti împotriva firii), se cheamă că această formă de cârmuire mai are mult şi bine de aşteptat…

Celălalt viciu de fond al democraţiei noastre originale priveşte corupţia generalizată din politică şi deplorabila valoare (intelectuală şi morală) a partidelor existente pe eşichierul politic.

Cu corupţia ştim cu toţii cum stau lucrurile (şi nu stau deloc bine pentru nefăcătorii de politică): DNA arestează, prejudiciile nici pomeneală să fie recuperate, arestatul stă ce stă la răcoare (că, de, scrie cărţi şi, conform unei legi aiuritoare, detenţia se diminuează cu 30 de zile pentru fiecare carte publicată!), aşa că respectivul ipochimen, după punerea în libertate fie reintră în vechiul partid, unde cotizează corespunzător pentru a fi din nou ceea ce a fost înaintea pocinogului cu săltarea de către mascaţi, fie că – supărat nevoie mare pe foştii colegi de matrapazlâcuri – se înscrie într-un alt partid (care partid de la noi n-are nevoie de bani, chiar negri de-or fi, pentru campaniile electorale murdare?), fie la o adică pune umărul şi banii pentru înfiinţarea unui nou partid, cum ar fi uriaşul partid al puşcăriaşilor cu ştaif.

De reţinut că la toţi tâlharii ăştia nu se pune problema banilor atunci când în joc este orgoliul şi (dez)onoarea lor de hiperlichele. Se pune doar atunci când trebuie recuperat enormul prejudiciu cauzat poporului român: Ba că n-are absolut nimic pe numele lui, nici măcar ceea ce a declarat la intrarea în politică (asta, de altminteri, ar trebui să fie baza absolută de raportare la punerea sechestrului pe averile ilicite!), ba că dintr-un preapungăşesc spirit de solidaritate ANAF-ul nu marşează, ba că, înduioşat de acelaşi spirit confratern, Parlamentul ruşinii nu are în vedere un Cod Penal care să permită recuperarea imediată a averilor dobândite pe căi nelegiuite, deşi se ştie foarte bine că în acest mod simplu şi just s-ar aduna la buget suficienţi bani ca România să iasă din actuala fundătură – să-şi plătească datoria externă, să facă investiţii importante (în industrie, agricultură, modernizări de drumuri etc.) şi – nu în ultimul rând – să mărească simţitor veniturile nevoiaşilor, pe scurt pentru efectiva creştere a nivelului de trai.

Valoarea intelectuală a partidelor vizează netemeinicia strategiilor economico-politice ale acestora pentru demararea reală (reflectată în coşul zilnic) a economiei şi pentru smulgerea României din conul de umbră în care a ajuns din pricina necalificaţilor ei diplomaţi postdecembrişti, iar valoarea morală a acestora se raportează atât la acei membri care au grave probleme cu justiţia (de pildă, Ovidiu Nemeş, actualul primar al municiului Sighetu Marmaţiei, a primit sentinţa de incompatibilitate, cu toate astea dă zdravăn din coate pentru un nou mandat), cât şi la lipsa de jenă cu care se afişează urmaşii unor faimoşi kominternişti (Andreea Paul Vass şi Bogdan Olteanu sunt nepoţii evreicei kominterniste Ghizela Vass, prietenă la toartă cu Ana Pauker). Eh, iată unde s-a ajuns prin neaplicarea legii lustraţiei – Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara…

Tot în partea morală intră voturile date de europarlamentarii României (Renate Weber, Mircea Diaconu etc.) împotriva ţării care i-a propulsat şi-i plăteşte regeşte, mai exact pentru pierderea identităţii ei prin federalizarea Europei dezbinate şi pentru închiderea termocentralelor şi a ultimelor mine de cărbuni din ţară. De parcă prin asemenea măsuri de râsul curcilor s-ar putea reduce poluarea globală, când SUA şi China, marii poluatori mondiali, nici nu vor să audă de aşa ceva…

Nota 3: În romanul Fraţii Karamazov, Dostoievski îl pune pe Marele inchizitor să indice cele trei căi pentru anihilarea personalităţii umane şi a libertăţii sale – miracolul, taina şi autoritatea. Toate trei sunt de actualitate în lăbărţata Uniune Europeană: miracolul supravieţuirii ţărilor membre ca entităţi distincte, în pofida cedărilor succesive de suveranitate de care amintea Traian Băsescu, taina sforilor care se trag în Comisia UE, ea controlând democratic (sic!) procesul legislativ (Parlamentul), şi presiunile exercitate asupra ei de atotputernicile carteluri ale petrolului şi medicamentelor, autoritatea evidenţiată prin obligativitatea recomandărilor-directive venite de la Bruxelles şi prin aroganţa comisarilor europeni, cu nimic mai prejos decât cei moscoviţi.

(Sighetu Marmaţiei, 3 feb. 2016)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Despre culţi, inculţi, semidocţi şi falşii culţi

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2016

Despre culţi, inculţi, semidocţi şi falşii culţi

Autor: George Petrovai

Motto: Societăţile viitorului sau vor fi tot mai inculte sau nu vor mai fi deloc!

*

Având de regulă un scop în sine, cugetarea filosofică (mă refer la adevărata filosofie, respectiv la cugetarea substanţială sau ezoterică, nicidecum la exoterismul cugetării aparenţiale, acea filosofare de doi bani care se practică pe toate drumurile), cugetarea filosofică, prin urmare, din punct de vedere strict utilitar nu valorează, vorba unui gânditor, nici măcar cât o varză. Lucru, de altminteri, recunoscut şi de Aristotel. Întrebat fiind odată la ce foloseşte filosofia, el a răspuns cu sinceritate: „La nimic”. Dar a adăugat cu mândrie: „Şi tocmai de aceea ea este cea dintâi dintre ştiinţe!” Da, ştiinţă, căci definiţia dată de Stagirit filosofiei, sună astfel: „Filosofia este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”.

„Mda, vor strâmba din nas ştiinţificii zilelor noastre pragmatice. Poate că pe-atunci, când filosofia acapara în grabă tot ce era zămislit de mintea umană, orgoliul aristotelic era întemeiat. Dar astăzi…” Şi poţi să nu le dai dreptate acestor atotştiutori neîncrezători?!

Ei bine, dacă asta-i starea de lucruri cu filosofia, nici cultura (mă rog, restul culturii) nu stă pe roze. Ba se poate spune că stă chiar mai rău ca filosofia. Şi iată de ce. Dacă filosofii îşi cunosc, mai exact îşi identifică obiectul de activitate cu gândirea existentului în unitatea lui   (logicianul Bertrand Russell era de părere că la limită filosoful ştie nimic despre totul, în opoziţie cu   specialistul care ştie totul despre nimic), din pricina complexităţii şi a multitudinii sensurilor cu care se confruntă, veritabilii culturologi sunt cam tot timpul în starea de febrilă căutare a lui Miguel de Unamuno, eminentul gânditor spaniol mărturisind în maniera personală (a se citi paradoxală) participanţilor la dezbaterea Viitorul culturii, dezbatere interbelică organizată la Madrid, că după 40 de ani de profesorat el încă nu ştie ce este cultura!

Explicabil, dacă avem în vedere faptul că pentru conceptul cultură sunt puse în circulaţie şi acceptate peste 200 de definiţii. Cu cele doar şase definiţii menţionate şi disecate de David armeanul (de origine grecească după unii) în cartea sa Introducere în filosofie (trei atribuite lui Pitagora, cea mai cunoscută fiind aceea cu dragostea de înţelepciune, două – cele care pleacă de la scop – fiind formulate de Platon, iar a şasea, enunţată mai sus, aparţinând lui Aristotel), se subînţelege de ce filosofia stă mai bine decât cultura la acest capitol…

Începuturile omului au fost eminamente aculturale. Este lunga perioadă a grotelor şi cavernelor, când străbunii noştri habar n-aveau de cultură. Atenţie! În acele timpuri tulburi pentru inimă şi minte, omul nu era necultural, ceea ce se traduce prin incultură sau lipsă de cultură (din motive etern actuale – dezinteres sau neputinţa asimilării ei), ci era complet străin până şi de noţiunea de cultură, din simplul motiv că ea încă nu se înfiripase. Vasăzică, acei oameni ai începutului sunt absolut nevinovaţi din pricina neştiinţei, pe când agramaţii zilelor noastre sunt mai mult decât condamnabili pentru crasa stare de necultură în care se complac.

Ganditorul-de-la-hamangia-1

Apoi, în inima şi mintea primitivului au apărut primii fiori culturali (muzica şi dansul cu care magii şi şamanii îşi condimentau ritualurile religioase). Şi aşa, târâş-grăpiş, când cu suişuri şi când cu coborâşuri, cultura a ajuns în zilele şi pe meleagurile noastre postdecembriste, unde e cât se poate de vizibil nu doar că adevăraţii oameni de cultură se împuţinează, ci şi că minoritatea acestora este deodată dispreţuită şi sistematic umilită de alarmantul spor biologico-social al inculţilor, semidocţilor şi falşilor culţi.

Toţi aceştia sunt nocivi pentru cultură prin apariţia şi întreţinerea unor fenomene de masă de cel mai desăvârşit prost-gust, precum manelizarea şi grosul festivalurilor care rămân la stadiul de aflare în treabă. Mi se va răspunde că manelele aparţin ţiganilor. Da, dar dacă aceste fioroşenii n-ar fi cumpărate de românii subanalfabeţi, producătorii lor n-ar fi putrezi de bogaţi şi România n-ar fi ameninţată azi de un adevărat cancer al culturii şi spiritualităţii.

Dar cei mai nocivi pentru cultură sunt falşii culţi, această oribilă grupare de inculţi sadea şi mai ales de semidocţi cu pretenţii, care se fac luntre şi punte să-şi poleiască pospaiul de cunoştinţe cu diplome (bacalaureat, licenţe, doctorate), dobândite pe căi strâmbe până la nelegiuire. Iar numărul acestora (mulţi provin din rândul foştilor activişti) creşte an de an, astfel că România deja este fruntaşă la agramaţi şi neabeţedaţi.

Iată şi părerea înţelepţilor antici despre ştiutori şi atotştiutori. Taoiştii afirmă: „A şti, dar a te crede neştiutor, este cel mai bine; a nu şti, dar a te crede atotştiutor, este o adevărată boală”. Iar Confucius precizează în Analecte: „Când ştii să socoteşti că ştii; când nu ştii să socoteşti că nu ştii. Aceasta înseamnă cu adevărat a şti”.

(Sighetu Marmaţiei, 22 ian. 2016)

Dezguvernate, partidele din România dau zor cu lustruirea faţadei politice

Autor: George Petrovai (Sighetu Marnatiei)

 

Încep prezentul demers cu clarificarea termenilor înguvernare şi dezguvernare. Înţeleg prin înguvernare intrarea la guvernare a unui partid sau a unei alianţe politice, iar prin opusul dezguvernare, ieşirea de la guvernare (pierderea puterii executive) prin demisie (act conştient-voluntar), prin demiterea rezultată din pierderea majorităţii parlamentare sau printr-o moţiune de cenzură izbutită.

Tehnoguvernul de-acuma (mai degrabă de tranziţie sau umplutură decât format din tehnocraţi sadea) are meritul că, pe perioada mandatului limitat, satisface pe unii (e drept, cei mai colţoşi şi firoscoşi – strada cu protestatarii, Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional), năuceşte pe alţii (scormonitorii prin gunoiul lăsat în urma lor de păpuşarii străini şi autohtoni) şi-i lasă complet indiferenţi pe cei mai mulţi dintre români, aceştia trăgându-şi zilele potrivit apatiei găzduită în dogma filosofică: „Ei (adică cei de sus, străini de noi şi gravele noastre probleme) se aleg şi tot ei se dau jos”…

Căci ce tehnocraţi sunt aceşti guvernanţi scoşi la comanda străină din mâneca serviciilor secrete, care – iată – dau iama în firavul buget al României (nici vorbă de economii, doar cheltuieli cu carul, aşa că până la urmă vor avea parte de alocaţii şi pisicile prezidenţiale!), dar nici urmă de bani pentru investiţii, deşi cel mai umil netehnocrat ştie prea bine că o economie fără investiţii este condamnată la moarte?

Parlamentari-nani-nani-puii-mamii

Pesemne că tocmai asta se urmăreşte în centrele de comandă ale globalizării, ca România să-şi lase în paragină milioanele de hectare de pământ bun de uns pe pâine şi astfel să fie obligată să cumpere pe bani grei (bani împrumutaţi de la păpuşarii mondiali – FMI, Banca Mondială) peste 70% din alimentele infestate şi din băuturile otrăvitoare de pe mesele românilor, ca citricile să fie mai ieftine decât merele româneşti şi ca litrul de lapte din producţia internă (nu şi laptele contrafăcut conform normelor europene) să fie cu mult mai ieftin decât celebra scârboşenie numită Coca-Cola, despre care se ştie foarte bine cât este de dăunătoare pentru consumatori, dar care are notabile avantaje de felul următor: spală toaleta mai bine ca orice detergent şi-i foarte eficace la tratarea plantelor de diverşi paraziţi…

Actualul tehnoguvern românesc este binevenit şi pentru mult încercatele noastre partide politice, îndeosebi PSD şi PNL, nu atât din pricina megascandalurilor cu furturi mai ceva ca-n codru, cât din cauza că multe din piesele lor grele, piese trecute prin ciur şi prin dârmon, ori zac după gratii, ori au fost obligate să iasă din joc şi să lase locul altora mai tineri şi mai puţin cunoscuţi, dar în substanţa lor intimă la fel de corupţi ca predecesorii, respectiv ca mentorii lor (vezi antologicul cuplu Adrian Năstase – Victor Ponta), căci ticăloşia politică are grijă să-i facă faimoşi în ţară şi peste hotare.

Aşa că toate partidele au câteva luni la dispoziţie până la alegerile locale şi parlamentare pentru a-şi lustrui faţadele. PNL, de pildă, crede că a rupt inima târgului cu Decalogul său de doi bani, pe care greii (a se citi corupţii putrezi de bogaţi) de la centru (Ioan Olteanu, Cătălin Teodorescu, Relu Fenechiu, Tudor Chiuariu, Adriean Videanu etc.) şi din teritoriu (atâţia primari, consilieri şi preşedinţi de consilii judeţene) nu dau nici măcar o ceapă degerată. Şi asta deoarece politica postdecembristă (pesedistă, penelistă şi de orice altă culoare) s-a făcut şi în continuare se va face cu bani, purcoaie de bani la fel de murdari ca şi cugetele celor care-i manevrează.

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Prezentul

Posted by Stefan Strajer On January - 10 - 2016

Prezentul

(Ce facem cu viaţa noastră şi cu vieţile altora?)

Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

  1. Consideraţii preliminare

Trăim în prezent şi ne luptăm din răsputeri cu el potrivit pragmaticului şi anticreştinescului „Trăieşte-ţi clipa!”, cu toate că pentru unii gânditori, prezentul nu semnifică decât hotarul aproape insesizabil dintre genunea trecutului şi cea a viitorului.

Toţi oamenii luptă să dobândească binele şi fericirea, chiar dacă în căutările lor nu o iau cu toţii pe calea dreaptă sau legală, şi astfel se situează în conflict cu semenii şi justiţia. După cum aflăm de la Epicur, cel numit de Arthur Schopenhauer „marele învăţător al fericirii”, există trei clase de trebuinţe omeneşti:

1) Cele fireşti şi necesare, adică cele care, nefiind îndestulate, produc durere: hrana şi îmbrăcămintea. (N.B. Adăpostul nu a fost menţionat de filosoful antic, dar consider că el face parte din această primă categorie.)

2) Cele fireşti dar nenecesare, aşa ca trebuinţa sexuală.

3) Cele care nu sunt nici fireşti, nici necesare, adică trebuinţele de lux, de fală şi de strălucire. Sunt trebuinţe nesfârşite şi, în plus, satisfacerea lor se dovedeşte extrem de anevoioasă.

Cu toate că trăim într-o lume tot mai agitată şi mai îndesită cu automate, lume în care înşişi oamenii se transformă lent dar sigur în automate (acei roboţi joviali de care se vorbeşte tot mai insistent), totuşi, funcţie de educaţie, gradul de instruire, mentalităţi şi deprinderi ei vor acţiona în felul lor specific şi vor merge pe propriul drum înspre bunurile cu ajutorul cărora speră să-şi asigure fericirea.

După Aristotel, bunurile vieţii omeneşti fac parte din următoarele trei categorii distincte: bunuri din afară, bunuri sufleteşti şi cele trupeşti.

După cum singur recunoaşte în cartea Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă (traducerea îi aparţine lui Titu Maiorescu), Arthur Schopenhauer a purces de la clasificarea lui Aristotel pentru a vedea care sunt deosebirile în soarta muritorilor. Aceste deosebiri, ne înştiinţează el, se întemeiază pe trei fundamente:

1) Ceea ce este cineva sau personalitatea în înţelesul cel mai larg, unde intră sănătatea, puterea, frumuseţea, temperamentul, caracterul moral şi inteligenţa;

2) Ceea ce are cineva, respectiv proprietatea şi averea;

3) Ceea ce înfăţişează sau reprezintă cineva, adică modul cum şi-l reprezintă ceilalţi şi părerea lor despre acesta, reflectată în onoare, rang şi glorie.

Evident că aprecierea lui Schopenhauer se îndreaptă spre ceea ce este cineva prin el însuşi, căci, ne spune filosoful, „face mai mult pentru fericirea omului decât ceea ce are sau ceea ce reprezintă”.

Cât priveşte fericirea, pesimismul lui Schopenhauer nu se dezminte nici cu această ocazie. El admite că există fericire, însă ne avertizează în legătură cu cei doi duşmani etern neîmpăcaţi ai fericirii omeneşti: durerea şi urâtul. Ceea ce, în definitiv, aproape că o anulează, căci, ne face cunoscut gânditorul german, „vedem poporul de jos într-o luptă necurmată cu nevoia, aşadar cu durerea, iar clasele bogate şi înalte în luptă veşnică, adesea disperată cu urâtul.”

Nimic nou sub soare, pentru că asta s-a întâmplat din totdeauna cu oamenii şi în variantă modernă se întâmplă şi în zilele noastre: cei bogaţi se luptă cu plictiseala, pe când săracii se iau la trântă cu nevoile de zi cu zi! Atunci de unde fericire la nişte oameni aflaţi într-o necontenită alergătură după bunuri materiale, acum când tot mai puţini au ochi să vadă că cea mai preţ agoniseală consistă în valorile moral-spirituale şi în echilibrul sufletesc! Iată de ce budismul are perfectă dreptate să considere dorinţele principala cauză a suferinţelor umane. Sigur, nu este indicat ca omul să-şi suprime toate dorinţele, inclusiv cele care prin conţinutul şi mesajul lor profund uman reprezintă cheia de boltă a dezvoltării societăţii omeneşti şi a relaţiilor interumane. Dar pentru a gusta din adevăratul fruct al fericirii, este recomandabil să renunţăm la acele dorinţe care se nasc şi care la rândul lor nasc orgolii şi ambiţii nemăsurate, întrucât toate aceste dorinţe conţin otrava ce ucide fericirea…

Revenind la clasificarea lui Schopenhauer, în ce mă priveşte o apreciez ca fiind corect formulată şi argumentată. Atâta doar că-i incompletă, deoarece au fost trecuţi cu vederea anumiţi factori auxiliari şi conjuncturali cu rol deloc neglijabil în afirmarea cuiva. Astfel, se ştie că toate democraţiile   suferă de viciul de fond datorat absenţei criteriilor eficiente pentru selecţia valorilor. Dacă acest lucru este vizibil, se resimte şi este regretat în societăţile cu un îndelungat „antrenament democratic”, precum Marea Britanie, Franţa sau Germania, este lesne de dedus cam cum sunt privite valorile într-o democraţie cu biberonul la gură, aşa ca ce românească, unde însuşi respectul este mai mult decât discutabil, întrucât a devenit o marfă ca oricare alta, cu afinităţi doar pentru bani, relaţii şi aranjamente.

Mai sunt apoi factorii conjuncturali de tipul întâmplării norocoase sau al predestinării (norocul de la Dumnezeu), despre care am amintit şi în cartea Istoria – perpetuă pendulare între tragic şi măreţ, Editura „Echim”, 2005.

Trăsăturile definitorii ale lumii de azi

Mi-am propus pentru aceasta a doua parte să prezint cât mai sugestiv „personajul” numit Prezentul, cu înfăţişarea lui de hidră multicefală. Feţele acestui personaj sui-generis vor fi mai cu folos puse în lumină, opinez eu, dacă în prealabil voi puncta trăsăturile de referinţă ale lumii în care trăim, căci în simbioza sa cu prezentul, lumea este trupul acestui hibrid, pe când timpul are rolul capului conducător.

  1. a) Preeminenţa acordată materialului de lumea tot mai grăbită şi mai pragmatică în care vieţuim. Aşa cum am arătat în cartea Symphonia cuvintelor, Editura „Echim”, 2005, conţinutul civilizaţiei noastre – adevărata coloană vertebrală a lumii actuale, se reflectă în legea celor trei „c”-uri: consum-comoditate-confort.

Indiscutabil că omul de azi are de ce să fie mulţumit de el şi de realizările lui: Cu cât consumă mai mult şi mai fără noimă, cu atât se bucură mai abitir de faima unui om civilizat, căci efectele care decurg cu necesitate din această stare de fapt, anume: comoditatea, suficienţa, plictiseala, supragreutatea corporală, bolile neiertătoare prin frecvenţa lor alarmant de mare, au ajuns să fie considerate aproape normale într-o lume în care cataclismele provocate de poluare se ţin lanţ.

  1. b) În inseparabilă legătură cu legea celor trei „c”-uri este legea celor patru „p”-uri: prostituţie-proxenetism-pedofilie-pederastie, care împreună cu suportul lor de rulare – alcoolul şi consumul de droguri, provoacă efectele bine cunoscute: boli cardiovasculare şi tulburări nervoase, crime şi sinucideri.
  2. c) Neliniştea omului modern

            Este limpede pentru orice om cu scaun la cap că lumea noastră modernă a cam scăpat boii pe arătură. Se doreşte cu ardoare liniştea şi tihna, dar ca un făcut, omul de azi are parte de tot mai multă nelinişte interioară şi zarvă exterioară. Se dau bătălii crâncene şi extrem de costisitoare împotriva bolilor cardiovasculare şi a formelor de cancer intrate deja în rutină, dar ştiinţa medicală se dovedeşte jalnic de neputincioasă la stadiul galopant al bolilor mai vechi şi mai noi (tuberculoză, cancer, Sida), precum şi la tributul de suferinţe şi vieţi, pe care omul modern tot mai grăbit şi mai stresat, îl plăteşte zilnic accidentelor de muncă şi mai ales celor de circulaţie.

Cauzele acestor stări de lucruri sunt bine cunoscute, efectele oripilante aşijderea, dar cine poate să se opună unei fatalităţi, care după ce a îmbarcat omenirea într-un vehicul fără frâne (rodul necuminţeniei omului) şi i-a făcut vânt la vale (rodul poluării excesive), stă şi urmăreşte manevrele conducătorului: va opta acesta pentru deraiere acum când mai există niscaiva şanse de salvare, ori – dimpotrivă – cuprins de frenezia senzaţiilor tari, va lăsa vehiculul să alunece din ce în ce mai repede la vale, până în locul unde nu va mai putea fi strunit şi el se va zdrobi?!

Din cauza nechibzuinţei şi necumpătării de care nu ne lecuim în pofida avertismentelor severe primite de la natură, noi, oamenii moderni, am ajuns să ne ucidem sentimentele, să ne crăpăm capetele în vârtejul coborârii şi suntem gata-gata să ne spargem casa, această unică planetă ospitalieră cu viaţa din imensitatea Universului despre care omul ştie câte ceva.

Suntem pe culmile disperării, dar continuăm să ne credem adevărate minuni ale perfecţiunii şi măreţiei… Însă graba omului modern nu mai surprinde pe nimeni, căci specialiştii şi-au spus cuvântul: „Da, acesta este cu adevărat omul viitorului, el, cetăţeanul ţărilor supraindustrializate de azi şi al societăţilor postindustriale de mâine!”

  1. d) Dizarmonia lăuntrică

Neîndoios că printre alte nenumărate însuşiri, armonia reprezintă acel atribut prin care omul potenţat cu iubire şi condimentat cu niţică ştiinţă, se apropie de Marele Arhitect şi de tulburătoarea Sa creaţie – Universul în armonia, perfecţiunea şi incomensurabilitatea lui.

Dar omul modern, cu deosebire omul de azi, tot mai grăbit şi mai ahtiat după efemer, se îndepărtează pe zi ce trece de ceea ce ar trebui să fie unul din ţelurile supreme ale existenţei sale, anume armonia lăuntrică, pentru ca pornind de la ea, să stabilească apoi relaţii armonioase cu Dumnezeu şi cu semenii. Căci Dumnezeu înseamnă armonie, adică frumuseţe şi bunătate! Iată de ce odată ajunsă pe cântarul rosturilor umane, armonia deîndată se metamorfozează în sănătate, echilibru şi bucuria de-a trăi.

Înţelepţii Orientului Îndepărtat (indieni, chinezi, japonezi), din vremuri imemoriale s-au arătat preocupaţi de descoperirea şi perfecţionarea tehnicilor esoterice prin care se dobândea armonia lăuntrică. Această stare de graţie îi ajută să se alimenteze cu noi şi uimitoare resurse, şi asta deoarece prin respiraţie şi meditaţie ei ajung să-şi controleze cele mai subtile mişcări ale trupului şi psihicului, până la atingerea stării superioare de linişte deplină în urma golirii de orice gând. Abstragerea din curgerea timpului reprezintă forma cea mai rafinată a voluptăţii maestrului oriental (guru la yoghini), prin care acesta iese din aparenţă (maya la indieni) şi pătrunde în adevărata realitate, altfel spus depăşeşte imanenţa pentru a se delecta cu deliciile supratemporalului.

Din cele spuse nu trebuie să se tragă concluzia pripită că omul modern ar cultiva cu obstinaţie dizarmonia în dauna armoniei. Nu o face, dar nici nu va scăpa de blestemul dizarmoniei atâta timp cât el se prosternează în faţa lui Carpe diem (Nu lăsa ziua să treacă) şi atâta timp cât, vorba lui Nikolai Berdiaev, el se mulţumeşte cu rolul robului de lux în Împărăţia Cezarului, după ce a dat uitării Împărăţia Spiritului.

  1. e) Impermanenţa în viaţa interioară şi exterioară

Rod al mobilităţii – coordonata înfiptă cel mai adânc în trupul prezentului, pe care rulează omul şi societatea modernă, impermanenţa este prezentă pretutindeni: de la modă, sentimente şi pasiuni până la uşurinţa dezarmantă cu care este schimbată slujba, maşina şi casa, iar de-aici până la înlocuirea cu aceeaşi lejeritate a limbii materne, a partenerului de viaţă şi – de ce nu? – a convingerilor religioase. Căci în lumea grăbită a interesului imediat, nimic nu este statornic şi nimic nu are forţa necesară ca să reţină atenţia ori să-l distreze vreme îndelungată pe omul tot mai plictisit şi mai năzuros al prezentului. Şi încă ceva ce demonstrează că în ciuda lustrului său exterior, omul de azi păstrează în adâncurile insondabile ale sufletului legătura de rudenie cu omul primitiv, care ştim că practica inticiuma (consuma totemul). Dar omul modern nu-şi „devorează” idolii săi de o clipă: stele de cinema, sportivi, vedete ale muzicii, oameni politici?

  1. f) Asimetria

            Consecinţă a dizarmoniei de care vorbeam mai sus, asimetria este prezentă atât în cugetul omului de azi, cât şi în lumea sa exterioară. În cuget asimetria subzistă în firescul cu care el admite principiul coexistenţei şi alternanţei contrariilor şi reflectările acestui principiu pretutindeni în jurul lui (perechile sacru-profan, just-injust, moral-imoral, bun-rău, sărac-bogat etc.), iar în lumea exterioară, asimetria deja a creat polarizările Nord-Sud, Vest-Est, care este de presupus că se vor accentua după consolidarea celor trei mari uniuni politico-economice: Statele Unite ale Europei (SUE), Statele Unite ale Americii de Nord (SUA) şi Statele Unite ale Orientului Îndepărtat (SUO). Tot ce se poate să apară şi alte asemenea conglomerate (India şi eventualii ei aliaţi, o parte din lumea musulmană, Rusia cu aliaţii săi), pentru că numai astfel se va putea face faţă concurenţei acerbe din lumea viitorului şi numai astfel îşi va dovedi eficienţa (sic!) guvernarea mondială…

  1. g) Absurdul din gândire şi acţiune

            Nu trebuie să fii foarte perspicace pentru a-ţi da seama că epoca absurdului nu s-a încheiat odată cu reprezentările sale din literatură şi artă. În ştiinţă el continuă să fie prezent şi stresant în programele de înarmare atomică a tot mai multe ţări. O altă formă a absurdului se vădeşte în căutarea altor tipuri de credinţă, cel mai adesea şocante, în interiorul creştinismului ori înafara lui.

Cât priveşte planul practic, forma predilectă de manifestare a absurdului se cheamă războaiele. Omul modern, cu toate pretenţiile sale de fiinţă ultraraţională, până la urmă se dovedeşte a fi cel mai absurd exemplar din istorie, şi asta datorită faptului că de la terminarea celui de-al doilea război mondial până în clipa de faţă, ceea ce înseamnă peste 70 de ani, n-a trecut nici o zi lăsată de Dumnezeu în care să fie pace pretutindeni pe micuţa noastră planetă! Iar asta spune totul despre credinţa, gândirea, cultura şi civilizaţia modernă…

  1. h) Violenţa şi intoleranţa

Istoria omului poate fi privită de un ochi critic ca istoria unui nesfârşit şir de violenţe şi agresiuni. Intenţionat am asociat violenţa cu intoleranţa, întrucât se ştie prea bine că nu de puţine ori ele au mers mână în mână, încât ne este imposibil să ne dăm seama care din cele două e mai vinovată de sângele scurs şi suferinţele provocate. Exemplul cel mai elocvent la acest capitol ni-l oferă Inchiziţia. În toată istoria sa, Inchiziţia s-a dovedit absurd de intolerantă şi inflexibilă. Dar cu tot zelul inchizitorilor în lupta dusă împotriva ereticilor dovediţi ori numai presupuşi, abaterile de la ceea ce considera ea a fi dreapta credinţă n-au fost curmate cu totul. Concluzia care se impune din acest semieşec al Inchiziţiei nu poate fi decât una: Armele cele mai eficace de apărare a credinţei nu sunt intoleranţa, violenţele, torturile şi jertfele în oameni arşi pe rug, ci dimpotrivă, toleranţa, răbdarea şi convingerea disidenţilor prin argumente imbatabile.

Alte exemple de intoleranţă asociată cu violenţa ne sunt oferite de ordinele călugăreşti (templieri, teutoni, ioaniţi etc.), de conflictele şi războaiele religioase dintre catolicii şi protestanţii francezi, respectiv de aşa numitul război de 30 de ani, precum şi de agresiunile supranumite „războaie sfinte”: cruciadele, encomienda – războiul nimicitor purtat de spanioli împotriva amerindienilor precolumbieni, şi, desigur, jihadul – războiul dus de musulmani împotriva „necredincioşilor”.

În zilele noastre, care cu adevărat ar trebui să fie zile ale iubirii, toleranţei şi respectului reciproc, intoleranţa şi violenţele zguduie şi însângerează întreaga planetă prin actele teroriste ale fanaticilor.

N.B. Mai sunt şi alte trăsături, ca de pildă corupţia şi birocraţia, adevărate plăgi egiptene pentru ţări precum România, în general pentru mecanismele distorsionate şi greoaie ale statelor ieşite din universul sterilizant al bolşevismului. Din fericire, ele sunt mai degrabă derapaje sau accidente ale istoriei, de felul derapajelor provocate în moralitatea românilor de către deprinderile fanariote şi apoi de cele bolşevice, prin urmare nu puteau fi incluse în suita trăsăturilor generale ale prezentului. Fireşte, în nici o ţară a lumii de azi lucrurile nu merg ca pe roate, căci peste tot se găsesc corupţi, escroci, hoţi şi criminali. Atâta doar că în ţările cu o democraţie avansată, asemenea acte antisociale sunt dezaprobate de grosul cetăţenilor şi sunt eficient izolate prin acţiunea sistemului imunitar al corpusului social…

 

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Conţinutul fabulos al noţiunii omenesc (uman)

Posted by Stefan Strajer On December - 21 - 2015

Conţinutul fabulos al noţiunii omenesc (uman)

Autor: George Petrovai

Deşi ambele noţiuni (omenesc şi uman) se referă la om şi însuşirile sale specifice, în ceea ce mă priveşte eu o prefer pe prima. Mai întâi pentru că se centrează explicit pe noţiunea “om” pe care, după îmbogăţire, o pune pregnant în evidenţă, apoi pentru faptul deloc neglijabil că în limba noastră nu doar că sugerează, dar chiar induce verbul “a omeni”, un verb fără echivalent în alte limbi.

Da, căci pentru ţăranul român, cel despre care Petre Ţuţea avea să afirme că însuşi statul se sprijină pe cioarecii lui, verbul în discuţie nu are doar conotaţia din alte graiuri de “a trata”, ci el dobândeşte sensul profund uman de a-l cinsti pe semenul interlocutor sau musafir cu o atare consideraţie şi afecţiune, încât acesta – oricât ar fi de umil – să se simtă cu adevărat om…

tricolor

Nu asta ne cere Mântuitorul în absolut toate învăţăturile Sale? Prin urmare, verbul “a omeni” în varianta românismului multimilenar este veriga de legătură dintre mila faţă de semenii cu probleme şi credinţa sinceră în adevărul din spusa Dăruind vei dobândi, adică este instrumentul la îndemâna fiecăruia dintre noi prin care vorbele au şansa să se convertească în fapte fraterne.

Legea variaţiei inverse a conţinutului şi sferei noţiunilor ne asigură că acestea îşi îmbogăţesc conţinutul cu noi note (însuşiri) pe măsură ce sfera se micşorează, şi invers – conţinutul sărăceşte atunci când sfera se măreşte.

Prin urmare, reducând sfera omenescului la persoanele din imediata apropiere (familie, colegi, prieteni, vecini), conţinutul omenescului acestora (de la cele mai elementare trăiri psihice, până la temperament, caracter, conduită şi personalitate) sporeşte atât de mult, încât ajungi să-i cunoşti pe unii dintre aceştia mai înainte şi mult mai bine decât te cunoşti pe tine însuţi, astfel că la un moment dat vei putea spune despre x că este un egoist, iar despre y că este generos.

Căci omenescul nu cuprinde doar ceea ce-l diferenţiază pe om de restul vieţuitoarelor (voinţa, emoţiile artistice, limbajul articulat, logica, raţiunea, caracterul, relaţiile interumane etc.), ci şi cele două instincte fundamentale (de conservare şi de perpetuare), prezente cu intensităţi diferite pe scara întregului viu, instincte care conservă fondul bestial al singurului animal raţional, acel fond care răbufneşte când ţi-i mai drag de lume (cazul naziştilor) de face praf poleiala civilizaţiei şi care alimentează egoismul individual şi social, la urma-urmei – fireşte, între anumite limite suportabile – chiar motorul găselniţei numite progres material şi social.

Prins între cele două extremităţi absolute (divinul şi satanicul), omenescul fertilizat de morală cunoaşte trei mari stadii sau etaje ale înălţării sale pe verticala devenirii, respectiv pe cea a mântuirii: stadiul instinctual, stadiul raţional şi cel atotomenesc.

Şi încă ceva. Aristotel era de părere că nu există om care să nu facă filosofie. Dacă este aşa, atunci unii oameni deja ştiu (ceilalţi vor afla) cum să utilizeze cele două funcţii ale filosofiei, funcţia analitică sau critică şi cea sintetică (dogmatică) sau sistematizatoare, astfel ca să poată contribui la adevăratul progres al omenirii – intrarea în stadiul atotomenescului!

(Sighetu Marmaţiei, 6 dec. 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Pe când un plan Valev în Uniunea Europeană?

Posted by Stefan Strajer On December - 11 - 2015

Pe când un plan Valev în Uniunea Europeană?

Autor: George Petrovai

 

Apărut în anul 1964, planul Valev (după numele iniţiatorului său, economistul sovietic Emil Borisovici Valev) urmărea specializarea economică a ţărilor comuniste din Europa printr-o diviziune a muncii decisă de moscoviţi şi apoi impusă tuturor sateliţilor europeni. URSS, Cehoslovacia şi Germania de Est, ţări mai avansate din punct de vedere industrial, urmau să se ocupe pe viitor de producerea mijloacelor de producţie pentru întreg blocul bolşevic, iar în agricultură doar de creşterea animalelor, pe când Ungaria, România, Bulgaria şi partea de vest a fostei Uniuni Sovietice (Basarabia, Ucraina de sud) primeau sarcina să asigure hrana pentru toţi tovarăşii (grânarul bolşevismului european) şi, desigur, să devină principalele furnizoare de materii prime pentru ramurile conexe ale agriculturii – industria alimentară şi industria uşoară.

În acest scop, Valev prevedea în planul său supranaţional constituirea unui vast complex agricol în zona Dunării de Jos, complex în care urmau să fie cuprinse hălci însemnate din Moldova de peste Prut şi sudul Ucrainei (aproximativ 12.000 km²), din România (100.000 km²) şi Bulgaria (38.000 km²), cu vreo 12 milioane de locuitori.

Dar deşi bulgarii au fost îndată de acord cu respectivul plan, plenara C.C. a Partidului Muncitoresc Român a îmbrăţişat obiecţiile economistului Costin Murgescu din articolul publicat în Viaţa economică, aşa că l-a respins, motivând că România are posibilitatea industrializării şi că punerea în practică a acestui proiect ar afecta unitatea ţării, mai exact ar duce la dezmembrarea teritoriului său naţional.

De menţionat că la scurt timp după asta, C. Murgescu a afirmat că n-a fost de acord cu planul Valev doar ca patriot, dar că din punct de vedere economic acesta era întru totul realizabil!…

De la 1 ianuarie 2007, România a intrat în Uniunea Europeană. Dar numai ca o ţară de rangul doi, dacă – pe lângă “jucăria” numită spaţiul Schengen – avem în vedere numeroasele restricţii de ordin economico-financiar şi politico-strategic ce tot acuşi-acuşi îi sunt aduse la cunoştinţă, fireşte, în prima fază sub formă de recomandări, pentru ca niţel mai târziu, în cazul în care acestea nu sunt urmate punct cu punct, să ia chipul încruntat al poruncilor şi ameninţărilor.

Adică aceeaşi Mărie dar cu altă pălărie. Pe vremuri comisarii moscovito-bolşevici, cu scurte de piele şi pistoale la brâu, care tăiau şi spânzurau potrivit poruncilor primite de la Kremlin, căci acţionau cu nesimţirea ce caracterizează brutele învestite cu puteri discreţionare, astăzi comisarii vest europeni, care – îmbrăcaţi la patru ace şi cu greţoase maniere de ipochimeni hipercivilizaţi – nu se deosebesc cu nimic în conţinut de predecesorii lor orientali, îndeosebi atunci când în joc sunt interesele prezente şi de viitor ale păpuşarilor-stăpâni din târla FMI sau Uniunea Europeană, ci doar în formă.

Iată de ce spun că astăzi, când România – la “recomandarea” Uniunii Europene – ori admite să cultive rapiţă (rapiţa vlăguieşte într-un asemenea hal solul, încât acesta are nevoie de câţiva ani pentru refacere!), ori îl lasă în paragină, ori îl vinde străinilor interesaţi de tot ce mişcă-n ţara asta (deja circa un sfert din pământul românesc este în mâna unora ca aceştia), astăzi, deci, tare bine i-ar prinde un alt plan Valev…

Mai ales că acuma avem un tehnopremier cu dublă cetăţenie şi multiple specializări în agricultura europeană, mai puţin în cea românească, pe care n-a ajutat-o cu nimic nici cât a fost ministrul ei în guvernul Tăriceanu, nici mai târziu când, împins de la spate de Traian Băsescu (gura lumii spune că şi de serviciile secrete), a ajuns comisar european în branşă. Ba parcă dimpotrivă, dacă luăm aminte că jumătatea lui, specialistă în vinaţuri, a adus acel faimos deserviciu vinurilor româneşti, iar el n-a mişcat un deget ca să-i salveze pe români (pesemne că după căsătorie şi alte cele, francezii sunt compatrioţii săi) de sinistrul experiment numit Codex Alimentarius.

(Sighetu Marmaţiei, 5 dec. 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors