Cum toate sunt la noi pe dos, hoțul dibaci e valoros!

Posted by Stefan Strajer On May - 17 - 2017

Cum toate sunt la noi pe dos, hoțul dibaci e valoros!

Autor: George Petrovai

 

Pentru a se salva atunci când sunt prinși cu mâța-n sac, ticăloșii cu ștaif (politrucii ciocoizați și ciocoii politrucizați) recurg din ce în ce mai des fie la bunăvoința general-umană găzduită în maxima „A greși este omenește”, fie la cutremurător de profundul paragraf-angajament din rugăciunea Tatăl nostru: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Că altminteri, ceea ce înseamnă în mod obișnuit și sfidător la adresa nedescurcăreților cu frică de Dumnezeu, toți acești ipocriți se conduc după principiul fundamental al neamului prost: „Hoțul neprins e om cinstit”!…

Da, greșeala este într-adevăr omenească, iar prin aceasta scuzabilă, doar dacă este neintenționată și nerepetată, nicidecum atuncea când (cazul ipochimenilor postdecembriști), ea, premeditat-programată, este ridicată la rangul de politică națională și, în acest chip legal-nelegiuit, devine obsedantă de la vlădică și până la opincă. Ba poate ajunge chiar vrednică de stimă în acele situații în care este greșeală doar cu numele, căci oamenii luminați și curajoși (din păcate tot mai rari pe aceste meleaguri doldora de neinstruiți și obedienți), urmând tainicul îndemn de-a se pune în slujba năpăstuiților, adică de-a fi astfel mai folositori semenilor, nu doar că se abat cu bună știință de la unele dintre dispozițiile necalificaților cu rol decizional prin atotputernica vrere a politicului, dar, prin cumințenia deciziilor luate în anumite situații delicate, ei contribuie la corectarea actelor normative emise de alți necalificați.

Politicieni hoti

            Cât privește ruga-angajament din regina conglăsuirilor cu Atoatefăcătorul, pe care Mântuitorul o întărește cu porunca de-a ne ierta fratele ce păcătuiește împotriva noastră nu de șapte ori, „ci până la șaptezeci de ori câte șapte” (Matei 18/22), consider că în plan social, îndeosebi în societatea românească, lucrurile stau cam așa: Dacă iertarea la nivel individual și familial este cu putință, ba chiar trebuie să funcționeze, pentru că așa facem dovada că suntem credincioși sinceri, la nivelul unui enorm conglomerat precum poporul sau națiunea, iertarea repetată prin nesancționarea promptă și justă a tuturor fărădelegilor, în mod deosebit a nelegiuirilor sau greșelilor politice intenționate (Eminescu era de părere că greșelile politice sunt crime, întrucât de pe urma lor au de suferit o milioane de oameni!), fatalmente va genera cancerul social.

Adică taman ceea ce se întâmplă astăzi în România: Nu numai că țara a fost pusă pe butuci de politruci și acoliții lor, nu numai că în 27 de ani de democrație originalo-pungășească s-au furat din averea nației peste 3000 de miliarde euro (când și cât anume se va recupera din această megafraudă?), nu numai că marii șnapani (Petre Roman, Traian Băsescu, Elena Udrea, Victor Ponta, Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu etc.) fac pe lupii moraliști și arată cu degetul spre sistemul mafiot la a cărui edificare au pus umărul ei și ai lor, dar mai nou, chipurile îmboldiți de umanitarism, se arată foarte preocupați ca, prin golirea pușcăriilor de o bună parte dintre răufăcători, să nu ajungă ei înșiși după gratii cu pedepse ușoare pentru astfel de fapte că în China sau Singapore ar fi îndată puși la zid și împușcați.

Prin urmare, cu actuala degradare moral-spirituală nefiind posibil nici măcar sistemul social plăsmuit de utopiști, necum cel biblic (cum am arătat și cu altă ocazie, gânditorul P.P. Negulescu susținea încă din perioada interbelică că „mai necesară și mai urgentă decât o reformă a instituțiilor ar fi o reformă a oamenilor”), iată motivul pentru care o societate are șanse să funcționeze eficient doar prin aplicarea fermă și imparțială a Legii talionului: Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte! Cu atât mai mult când se urmărește reinstaurarea normalității într-o societate dată peste cap precum cea din România postdecembristă…

(Sighetu Marmației, 7 mai 2017)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Augustin de Hipona

Posted by Stefan Strajer On May - 3 - 2017

Augustin de Hipona

Autor: George Petrovai

 

De dialectica sau începutul discursului semiologic al lui Augustin de Hipona

 

Fiind De dialectica opera de tinerețe a celui ce avea să devină unul dintre cei mai importanți filosofi și teologi creștini și a cărui operă se va constitui în puntea de legătură dintre filosofia antică și cea medievală (după toate probabilitățile, opusculul în discuție   a fost scris între anii 387-391, adică în aceeași perioadă când apare opera certă De musica și, ca atare, mai înainte de momentul crucial al convertirii sale la creștinism, fapt care explică absența din micul tratat a oricărei trimiteri sau aluzii la învățăturile creștine), iată de ce m-am ferit ca, pentru această etapă din viața faimosului gânditor și autor, să-i spun, precum catolicii, Sfântul Augustin sau, precum ortodocșii, Fericitul Augustin.

Pesemne că unii cititori se vor întreba de ce în fraza de mai sus am întrebuințat sintagma „operă certă”. Pentru că nu numai că tratatul Principia rhetorices, elaborat în această perioadă, are o autenticitate îndoielnică, dar – ne informează Eugen Munteanu, tălmăcitorul scrierii De dialectica (Editura Humanitas, București, 1991) – înșiși benedictinii maurini, în celebra lor ediție, „includ opusculul în Appendix, printre alte spuria, considerându-l inautentic”. Două sunt motivele pentru care benedictinii pun sub semnul întrebării paternitatea lui Augustin asupra opusculului:

  1. a) În el, așa cum era obiceiul lui Augustin în opere de acest gen, „nu este indicat în mod explicit drumul de la cele corporale către cele spirituale”;
  2. b) Lucrarea nu a fost elaborată sub formă de dialog, adică așa cum Augustin menționează în Retractationes că, în scopul educării fiului său Adeodatus, în tinerețe a scris mai multe lucrări (retorică, muzică etc.), printre care și una , sub formă de dialog, despre dialectică, lucrări care au rămas doar niște fragmente incipiente din vastitatea operelor proiectate.

Dar, ne înștiințează mai departe E. Munteanu, argumentele de factură textuală, filologică și ideatică fac ca astăzi să nu se mai îndoiască nimeni de „certa paternitate a lui Augustin asupra lucrării”: absența indicațiilor privind drumul de la cele corporale către cele spirituale se explică prin caracterul neterminat al lucrării (dovadă că în De musica respectivul aspect este prezentat la urmă), iar faptul că De dialectica nu este un dialog, decurge – așa cum a explicat Augustin în Retractationes – din caracterul de schiță al acestei opere. Însă tonul predominant al discursului, ilustrat prin abundența adresării la persoana a II-a singular, este cela al magistrului către discipolul său, ceea ce face dovada evidentă că, într-adevăr, autorul avea intenția să-i dea forma unui dialog.

În sfârșit, argumentul cel mai concludent în sprijinul paternității este prezența în Capitolul VII a indicației asupra numelui autorului, Augustin folosindu-și propriul nume pentru a arăta modalitățile de impresionare a auditoriului prin semnul verbal: „(…) așa cum, la rostirea numelui Augustinus, cel căruia îi sunt cunoscut se gândește la mine și nimic altceva”.

augustin

Pentru corecta încadrare a opuscului De dialectica în sistemul conceptual-semiotic al celui care, alături de Ambrozie, Ieronim și Grigore cel Mare, este considerat unul din cei Patru Părinți ai Bisericii occidentale și a cărui gândire eminamente logică a inrâurit într-un mod copios întreaga cugetare europeană (Descartes, Thomas d’Aquino, Luther, Calvin etc.), trebuie făcute în prealabil următoarele trei precizări:

1) Fiu al păcatului în tinerețe și mai târziu profesor de retorică, în cele din urmă, ceea ce înseamnă mai înainte de convertire, Augustin se dedică filosofiei, trecând de la maniheism la scepticism (lui îi revine celebra formulare „Dubito ergo cogito” – Mă îndoiesc, deci gândesc, care l-a influențat hotărâtor pe Descartes) și apoi la neoplatonism, școala contemporană cu el. Firește că în aceste condiții propice enciclopedismului și necontenitei desăvârșiri spirituale, tânărul Augustin asimilează în primul rând platonismul și stoicismul din îmbelșugata filosofie antică greacă și, totodată, demonstrează că și-a însușit la perfecție logica aristotelică (în cele zece capitole ale micului tratat De dialectica, el face la tot pasul dovada că stăpânește atât formele logice – silogismul, judecata și noțiunea cu conținutul și sfera ei, respectiv sensul și semnificația cuvântului prin care aceasta este exprimată, cât și operațiile logice, precum ampla și amănunțita clasificare a ambiguităților din capitolele IX și X, dar mai ales definiția: „Dialectica este știința de a purta bine dezbaterile”, „Cuvintele sunt semne ale lucrurilor atunci când își primesc puterea de semnificare de la ele”, „Vis verbi sau ‘puterea de semnificare a cuvântului’ este ceva prin care ne dăm seama de valoarea cuvântului (…) și care impresionează pe ascultător fie prin el însuși, fie prin ceea ce semnifică, fie prin amândouă deopotrivă”, „Omul este un animal rațional muritor”, „Echivocurile sunt noțiuni care nu se pot cuprinde într-o singură definiție în aceeași măsură în care se pot totuși cuprinde într-un singur nume”), astfel încât, din plin înzestrat cu toate cele necesare cugetării inspirate, el se impune nu numai ca „cel mai mare semiotician al Antichității”, iar prin aceasta drept „un precursor direct și imediat al teoriilor moderne ale lui Saussure și Pierce” (Eugen Munteanu), ci și ca gânditorul care în filosofia europeană a făcut trecerea de la timpul ciclic la cel linear-istoric, respectiv ca teologul referențial, care în lucrarea De civitate Dei, identifică Cetatea lui Dumnezeu cu Biserica, drept urmare pledează pentru separarea Statului de Biserică.

2) Dialectica este concepută de către Augustin ca o metadisciplină, care se împarte în cuvinte și semnificații, altfel spus în „lucruri despre care se vorbește și cuvinte prin care se vorbește”. Opusculul în discuție „încearcă delimitarea sferei de interes a dialecticii de cele ale gramaticii și retoricii, cu care se află strâns îmbinată prin obiectul comun, limbajul uman (definit dintr-o perspectivă constant semiotică)” (Munteanu), așa încât cele trei discipline alcătuiesc împreună trivium sau stadiul elementar în sistemul educațional al celor „șapte arte liberale” (gramatica, retorica, dialectica, muzica, geometria, aritmetica, filosofia), sistem imitat după modelul paidetic grecesc și care va funcționa în lumea apuseană încă multă vreme.

3) În cartea a II-a din tratatul De doctrina christiana, filosoful nostru înțelege prin dialectică o preocupare pozitivă din punct de vedere creștin, recomandând/autorizând ca ea să fie utilizată (alături de retorică, științele naturii, știința numerelor și știința definițiilor) în hermeneutica scripturală, o hermeneutică ce respinge astrologia, divinația și alte forme de gândire magică. De asemenea, în De magistro el ne atrage atenția asupra „vanității cercetării pur formale a comportamentului semiotic al omului”, convins fiind că totul s-ar reduce la un joc pueril atunci când scopul suprem al acestei cercetări n-ar fi „găsirea căilor optime spre achiziții filosofice și teologice superioare”. Iată motivul pentru care, ne spune E. Munteanu, prin „interesul aproape obstinat arătat de Augustin studiului semnelor”, teza sa fundamentală „Nicio cunoaștere nu se poate dobândi sau transmite fără a recurge la ajutorul semnelor” este înfiptă în gândirea europeană medievală și modernă „mult mai mult decât ar părea la prima vedere”, dar că el nu cade niciodată în cursa ce-i amenință îndeosebi pe cercetătorii moderni, anume aceea „de a studia semnele în sine, pentru ele însele”.

Cu convingerea nestrămutată că „doctrina conținută și vehiculată de semne este mult mai însemnată decât semnele în sine” (De magistro, IX), totodată puternic influențat de neoplatonism, este întru totul firesc ca în De civitate Dei adevărul să-i apară ca o iluminare divină, iar cunoașterea, acest ultim temei al ființei, să fie condiționată de Dumnezeu. Această concepție, dezvoltată ulterior de Thomas d’Aquino până la ultimele ei resurse, va deveni clasică în gândirea teologică. Cu completarea că, întrucât este dat și preexistent, adevărul nu se dobândește în mod progresiv, ci „în simultaneitatea iluminării lui noetice”!

Dacă așa stau lucrurile, atunci care este rostul semnelor și de ce Augustin le acordă atâta importanță? Răspunsul la această întrebare, îl aflăm în dialogul De magistro: „Cunoașterea semnelor asigură punctul de plecare din exterior (foris) către interiorul spiritului cunoscător (intus)”.Vasăzică, semnele nu produc cunoaștere, ci doar declanșează mișcarea dinspre exterior către interior. Da, căci „Omul interior” este sediul adevărului, care se exteriorizează prin semne și astfel se lasă cunoscut. Regula este următoarea: Deoarece orice lucru este un semn prin care Dumnezeu vrea să ne învețe ceva (semnele sunt fie naturale, bunăoară așa ca fumul, fie date, precum cuvintele), „toate semnele converg spre acel Magister interior, care singur discerne adevărul de falsitate”.

Această idee devine o adevărată profesiune de credință la preotul și apoi la episcopul din nordul Africii (s-a născut în anul 354 e.n. în fosta provincie romană Numidia și a murit în anul 430), după cum scrie în De Genesi contra Manichaeos („Însăși utilizarea semnelor a fost o consecință a păcatului”, căci dacă înainte de căderea în păcat, omul putea să-L cunoască direct pe Dumnezeu, după aceea semnele i-au fost date omului pentru a putea lua legătura cu El), respectiv în De musica: Instituind comunicarea indirectă prin semne, Dumnezeu a limitat posibilitatea omului de a-i subjuga pe ceilalți.

Deosebit de important pentru concepția și atitudinea umanisto-creștină a lui Augustin este faptul că acesta recunoaște tuturor limbilor „dreptul și capacitatea de a primi mesajul scriptural” (anticii păgâni ignorau toate celelalte limbi în afară de latină și greacă). De altminteri, în amplul tratat De doctrina christiana, care din toate punctele de vedere constituie „o sinteză a concepțiilor sale lingvistice, retorice și filosofice și în care perspectiva semiologică se deschide spre un orizont mai larg” (E. Munteanu), el arată că păcatul trufiei, al cărui semn este Turnul Babel, a avut drept rezultat diversificarea limbilor în urma scindării limbii originare.

Conștient de complexitatea raporturilor dintre semne și cei ce le utilizează, Augustin ajunge la concluzia că trebuie disociată dialectica de retorică, cele două ramuri conexe ale unei metadiscipline concepută și perfect articulată ca doctrină a semnelor.

Apropierea epistemologică dintre dialectică și retorică nu este nouă, deoarece ea se constată atât la stoici cât și în Retorica lui Aristotel. Pe urmele stoicilor (etimologia acestora este subordonată științei definițiilor), Augustin la rândul lui include etimologia în dialectica sa, fapt care se explică prin caracterul pronunțat semiologic al investigațiilor întreprinse. Dar contrar opiniei stoicilor că „nu există cuvânt căruia să nu i se poată da o explicație”, gânditorul nostru crede că „ar fi fără rost să abordăm o astfel de activitate, căci n-am mai termina niciodată” (De dialectica, VI).

Tot așa, în comparație cu Aristotel, filosoful care a acordat o importanță minoră semnelor în raport cu lucrurile desemnate (în Retorica, Stagiritul consideră că „numele sunt imitații, iar vocea cea mai imitativă dintre toate facultățile noastre”), Augustin conferă semnelor demnitate, „singura în măsură să explice succesele epistemologice, precizia terminologică, exactitatea și profunzimea stratificărilor taxonomice, rafinamentul conceptual din speculația scolastică de mai târziu” (E. Munteanu).

Punctul de vedere al lui Ludwig Wittgenstein este că Augustin „descrie un sistem de comunicare; numai că nu tot ceea ce numim limbaj este reprezentat de acest sistem”.

(Sighetu Marmației, 27-28 aprilie 2017)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Când trăncăneala-i nesfârșită, viața va fi troncănită!

Posted by Stefan Strajer On April - 29 - 2017

Când trăncăneala-i nesfârșită, viața va fi troncănită!

Autor: George Petrovai

 

La vremea lui, gânditorul englez Francis Bacon decreta că „Atâta știm cât putem”. Întrucât în România postdecembristă toate s-au dat peste cap și viața merge mai departe à rebours, pentru trăitorii pe aceste meleaguri este mai de actualitate reciproca „Atâta putem cât știm”, precum și corolarul politrucianist „Atâta putem cât se vede (după 27 de ani de democrație originală)”.

Dar să nu ne grăbim cu concluziile acuzatoare mai înainte de-a trece în revistă suita faptelor de-a binelea revelatoare prin logica înlănțuirii lor întru demolarea României. Acuzat de genocid economic și social, cuplul Ceaușescu este făcut vinovat de toate relele anilor optzeci, deceniul în care s-au depus eforturi dezumanizant-supraomenești pentru plata datoriei externe de vreo 15 miliarde dolari americani, și, în urma unui proces-parodie, nu numai că este executat prin împușcare în chiar ziua de Crăciun a anului 1989, ci execuția are loc și pe fondul unei dezgustătoare satisfacții a grosului populației, cu totul și cu totul căzută în capcana percutantei campanii de diabolizare a Ceaușeștilor.

Extrem de regretabil pentru noi ca națiune este faptul că niciun cult, ba chiar niciun prelat din România acelui timp n-a protestat public împotriva acestei făcături planificată și dirijată din exterior (vezi pactul Bush-Gorbaciov de la Malta), dacă nu împotriva asasinatului în sine (oricum sentința era irevocabilă, căci, pe urmele criminalului de Lenin, Silviu Brucan susținea că „revoluția română” este incompletă fără sângele Ceaușeștilor), atunci măcar pentru împușcarea acestora într-o altă zi…

Ulterior ne-am dat seama că răfuiala cu Ceaușeștii era doar vârful enormului aisberg economico-politic, propulsat de neprieteni și gheșeftari împotriva României. Da, pentru că cizmarul șiret și profund devotat țării sale, o calitate ce i-a fost recunoscută până și de cei mai înverșunați adversari, îndrăznise să viseze la independența economică a României, de unde și eforturile depuse pentru dezvoltarea învățământului de toate gradele și a cercetării românești, precum și pentru punerea pe picioare a industriei grele, dar mai ales, prin plata datoriei externe în regim de urgență, îndrăznise să dea cu tifla Fondului Monetar Internațional (FMI), ba chiar plănuia cu chinezii și unele țări arabe ca, prin înființarea unei bănci, să vină în ajutorul țărilor sărace și astfel să mai reducă din strivitoarea influență a organismelor financiare occidentale…

timthumb

După execuție a venit la rând punerea pe butuci a întregii țări și, la propriu, transformarea ei într-un uriaș morman de fiare vechi (peste 1200 de mari întreprinderi sunt desființate, absolut toate Cooperativele Agricole de Producție și Intreprinderile Agricole de Stat sunt mătrășite, iar transporturile fluviale, maritime și feroviare ajung într-o stare de plâns). Adică un dezastru cu mult mai temeinic decât în urma unui război. Da, fiindcă nicio conflagrație, oricât ar fi ea de monstruoasă sau îndelungată, nu izbutește să pună la pământ întreaga ființă a unei țări – deopotrivă trupul (capacitățile de producție, finanțele, transporturile, agricultura, bogățiile, infrastructura) și spiritul acesteia (școala, cercetarea, cultura, tradițiile, conștiințele, sentimentele).

Spre deosebire de Germania și Japonia, care s-au ridicat dintre dărâmăturile celui de-al doilea război mondial prin forța mereu tânără a spiritului național și, evident, cu banii americanilor, încât după câțiva ani de formidabil elan regenerativ își reocupau pozițiile în topul celor mai avansate țări ale lumii, România postdecembristă este nu doar epuizată fizic, stare cauzată de economia distorsionată, ci și complet apatică în plan moral-spiritual după 27 de ani de speranțe înșelate prin neîncetatele conflicte dintre competență și impostură, adevăr și minciună, onestitate și nelegiuire, forțele răului constituindu-se în urma acestor ciocniri într-un atotputernic și indestructibil sistem.

Pierderile generate de această demențială stare de lucruri antinațională sunt de-a dreptul cutremurătoare pentru cineva cu scaun la cap și frică de Dumnezeu: națiunea tot mai slăbită din pricina masivului exod (peste patru milioane de români plecați din țară în perioada postdecembristă), tot mai îmbătrânită din pricina avorturilor, mai predispusă îmbolnăvirilor din cauza alimentelor contrafăcute și mai săracă (în ceea ce privește nivelul general de trai, România se situează la coada țărilor din Uniunea Europeană); tot mai mulți concetățeni dezrădăcinați și atrași de zona infracționalității (crimă, viol, tâlhărie, hoție), ba mulți dintre aceștia chiar dornici să ajungă după gratii, motiv pentru care pușcăriile românești au ajuns suprapopulate; sfidătoarea îndepărtare a grosului românilor postdecembriști, îndeosebi a tinerilor, de valorile fundamental-tradiționale (omenie, cinste, disciplină, ascultare, cumpătare, simplitate), fapt care în mod logic a dat peste cap scara valorilor noastre politico-sociale și moral-spirituale (impostura ia locul competenței, minciuna îi râde în nas adevărului și nelegiuirea se distrează copios pe socoteala corectitudinii).

Se zice că în cei 27 de ani de postdecembrism, aleșii și fârtații lor au furat din averea poporului peste 3000 de miliarde de euro! Dar numai bunul Dumnezeu știe cu exactitate totalul pierderilor prin furtișaguri, nemuncă, impostură și abuz în serviciu. Culmea neobrăzării e că taman unii dintre marii șnapani sunt sistematic invitați de stupidele noastre canale de dezinformare și imbecilizare, unde aceștia pălvrăgesc la nesfârșit, arată cu degetul spre adversarii politici, chipurile că doar ei sunt vinovați de starea în care am ajuns, și dau lecții de morală (sic!) celor care le fac nemeritata onoare să-i urmărească…

(Sighetu Marmației, 27 martie 2017)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Tirania majorității parlamentare

Posted by Stefan Strajer On April - 25 - 2017

Tirania majorității parlamentare

Autor: George Petrovai

Toate lucrurile, fenomenele și procesele din natură, nu numai că urmează în chip instinctiv-existențial legea generală a cauzalității (cu excepția Cauzei acauzate, tot ce există în lumea văzutelor și nevăzutelor se datorează cauzei, respectiv că în condiții identice, aceleași cauze produc întotdeauna aceleași efecte), dar ele își caută împlinirea ca entități pe direcția minimei rezistențe.

Astfel, apa se supune forței gravitaționale, care, după cum se știe, are sensul statornic de acțiune spre centrul Pământului. Dar neputând străpunge crusta pentru a urma imperativa chemare a verticalei gravitaționale, ea se scurge la vale, adică pe direcția celei mai mici rezistențe, înspre ținta ei concomitent firească și ideală.

Fiind parte a naturii, omul la rândul lui își caută împlinirea (mulțumirea trupească și desăvârșirea spirituală) pe direcția minimei rezistențe, așa încât, ne înștiințează gânditorul P.P.Negulescu în tratatul Destinul omenirii (Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939), „concepția de care vorbim a fost introdusă în fizică de Maupertuis, a fost utilizată în matematică de Euler și Lagrange și e cunoscută azi în calculul infinitesimal sub forma «integralei hamiltoniene»”. Totodată, prezentă în morală și estetică, ba chiar și în filologie, unde cu ajutorul ei se explică evoluția foneticii, respectiva concepție oferă filosofiei o foarte interesantă justificare a libertății („Libertatea permite cheltuiala cea mai mică de credință pentru cel mai mare rezultat”), iar în viața societăților omenești, ea se constituie în calea schimbărilor lente până la insesizabil, care „se pot realiza fără sforțări prea mari și fără perturbări prea adânci”…

parlamentari1

Indiscutabil că politica, activitatea eminamente umană pe care Lenin o va defini ca forma concentrată a economicului, este principala responsabilă de schimbările survenite în societate (monarhie absolută, dictatură, regim constituțional, monarhie sau republică parlamentară etc.), toate jocurile politice reflectându-se ca într-o oglindă în nivelul de trai al tuturor cetățenilor.

Iată de ce, din „foamea milenară” a maselor de truditori după o viață mai îndestulată, au apărut acele mișcări sociale de amploare, bunăoară așa ca revolta englezilor din anul 1688 și cea a francezilor din 1789, cărora ni se pare potrivit să le spunem revoluții.

N.B. Afirmația de mai sus necesită următoarele două precizări:

1) Cele ai frecvente schimbări de macaz politic (de pildă, Octombriada bolșevico-rusească și Decembriada alogeno-românească) nu sunt la urma urmei, ne informează Curzio Malaparte în Tehnica loviturii de stat (Editura Nemira, 1996), decât veritabile tehnici insurecționale pentru preluarea puterii, care izbutesc fie sub presiunea cauzelor interne (starea dezastruoasă a economiei și a vieții cetățenilor, abuzurile sistematice ale cârmuitorilor, trădarea, corupția etc.), fie grație conjuncturii internaționale favorabile (implicarea francmasoneriei, respectiv înțelegerile dintre păpușarii planetari, precum cele de la Ialta și Malta), fie prin acțiunea conjugată a celor două componente (cazul României ceaușiste), desigur, cu largul sprijin al serviciilor secrete interne și externe. Cu toate astea, înfăptuitorii și beneficiarii acestor lovituri de stat sau de palat (Ion Ilici Iliescu, bunăoară), țin cu tot dinadinsul să le numească revoluții. Tocmai pentru a-i putea conferi Decembriadei acest rang, căzătura bolșevică Silviu Brucan a pledat din răsputeri pentru împușcarea cuplului Ceaușescu…

2) Gânditorul Petre Țuțea, cu a cărui opinie sunt întru totul de acord, consideră că singura revoluție din istoria omenirii este aceea înfăptuită de Mântuitor! De ce? Din simplul motiv că adevărata revoluție presupune în primul rând un real progres moral-spiritual al omului și abia pe urmă schimbarea condițiilor sale materiale de viață. Este adevărat că ceea ce obișnuiesc istoricii să numească revoluții politice și industriale, au dus până la urmă la schimbarea coajei materiale a vieții pământenilor, cu dezastrele aferente nechibzuinței și necumpătării: poluare, risipă, neliniște, boli neiertătoare. Dar tot atât de adevărat este că „egoismul și cruzimea au făcut, orice ar zice optimiștii, progrese de netăgăduit” (P.P. Negulescu).

Prin străduința progresiștilor și sub presiunea diverselor mișcări sociale, în plan politic s-a trecut de la regimul constituțional la votul universal și parlamentarism. Oamenii cu scaun la cap nu numai că sunt descumpăniți de un atare vot eminamente cantitativ, dar, întru remedierea acestei anomalii (votul eruditului egal cu al analfabetului), vin cu propuneri de felul următor: Da, toți cetățenii au dreptul să voteze într-o democrație mai mult sau mai puțin aparențială, însă mult mai bine ar fi ca voturile să nu aibă aceeași greutate!

Pretutindeni în lume, iar în România postdecembristă cu atât mai abitir, popularitatea candidatului este singurul criteriu după care se conduce parlamentarismul. Altfel spus, necușerul proces politic de smulgere a voturilor de la alegători prin promisiuni bine ticluite și în proporție covârșitoare neonorate. Atâta doar că popularitatea nu coincide întotdeauna nici cu mintoșenia, nici cu competența și nici cu corectitudinea aspitantului la funcții în stat. Ba de cele mai multe ori, fapt care a devenit o regulă în România postdecembristă, lucrurile stau taman pe dos: Cu cât ipochimenul este mai corupt, însă mai neobrăzat și mai abil, ceea ce în limbajul politrucianist postdecembrist se traduce prin „mai descurcăreț și mai de nădejde pentru clan ori formațiune politică”, cu atâta sporesc șansele acestuia de cățărare pe scara socială și de căpătuire!

Căci asta-i implacabila logică a nelegiuirii legalizate acolo unde, printr-un Parlament doldora de penali efectivi (nemaivorbind de cei în devenire), zi de zi și ceas de ceas se face dovada că peștele de la cap se împute și atunci când chiar Curtea Constituțională se face de râsul lumii cu manevrele ei, doar-doar Liviu Dragnea, un penal cu patalama la mână, va izbuti să ocupe pe bune fotoliul de prim ministru, care pe ne-bune tot lui îi revine în momentul de față, și – de ce nu? – pentru a-și putea pregăti din timp rampa de lansare spre Cotroceni…

Tot în tratatul Destinul omenirii, P.P. Negulescu ne prezintă carențele de căpetenie ale politicianului în general, ale parlamentarului în special: demagogia ca sora mai școlată și, ca atare, mai ipocrită a minciunii (Nu susținea fariseul de Talleyrand că „Omului nu i-a fost dat cuvântul decât ca să-și ascundă gândul”?), egoismul individual și colectiv al celor care se servesc de democrație, dar pretind cu nerușinare că o servesc pe ea, și oportunismul. O, despre oportunismul românesc, care reflectă atât nedemnitatea lașității cât și pe cea a ambiției lingușitoare, și care în postdecembrism a îmbrăcat haina de măscărici politic a traseismului sfidător-înfloritor, se poate scrie mult și bine! Vorba ceea: Câinii latră, caravana trece…

Cu binecunoscuta-i eleganță în exprimare, Negulescu înțelege prin oportunism „atitudinea atâtor oameni, care nu sunt lipsiți de calități, dar sunt lipsiți de convingeri”, toți oportuniștii cultivând „cu o adevărată pasiune, evoluționismul politic”. Un evoluționism, adaugă el, care prin alianțele înjghebate, face ca puterea legislativă să se substituie puterii executive, așa încât, arogându-și prea multe drepturi, ea exercită o veritabilă dictatură „mai mult sau mai puțin deghizată”.

Într-un asemenea climat esențialmente nedemocratic, precum cel din România postdecembristă, aproape că-i firesc pentru grosul cetățenilor ca adevărata putere să fie în mâinile murdare ale majorității parlamentare, iar președintele ales să devină „executorul orb și pasiv” al respectivei majorități, fără posibilitatea de-a fi arbitru în disputele dintre partidele politice, adică taman ceea ce așteaptă alegătorii de la el, în schimb, înzestrat de Constituția noastră anapoda cu toate cele necesare unui simplu „maestru de ceremonii”. Da, căci România nu este nici republică parlamentară și nici pe departe una pezidențială, însă – prin atotputernica vrere a nevrednicilor ei cârmuitori – ține morțiș să rămână în continuare patria democrației originale de tip iliescian.

(Sighetu Marmației, 22-23 aprilie 2017)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Triada comportamentală conduită-conștiință-caracter

Posted by Stefan Strajer On April - 20 - 2017

Triada comportamentală conduită-conștiință-caracter

Autor: George Petrovai

 

În urmă cu peste 2000 de ani, Cicero spunea cam așa: „Caracterul fără inteligență valorează mult, dar inteligența fără caracter nu valorează nimic”. De unde lesne deducem că nu numai în zilele noastre și, îndeosebi, pe meleagurile noastre nord-dunărene s-au prăsit acei ipochimeni cu obraz de toval, ce-și spun descurcăreți și pentru care noțiunile morale consacrate nu înseamnă nimic.

De pildă, ce anume poate să însemne pentru alde ăștia cinstea, corectitudinea sau cumsecădenia, când ei și-au făcut un țel în viață din a acționa potrivit satanicului crez „Hoțul neprins e om cinstit”, ba chiar își legitimează decalogul ticăloșiei prin acte normative croite după chipul lor fără obraz și-și justifică lipsa de caracter prin memorabile spuse de felul „Cine muncește n-are timp de făcut bani”?!…

Cu completarea că, dacă România postdecembristă a devenit faimoasă prin contraperformanțele ei economico-financiare, doar astfel putându-și consolida poziția de codașă a Uniunii Europene la toate acele capitole care vizează nivelul de trai și prosperitatea generală a nației, în schimb, prin indivizi ca Dinu Patriciu, Adrian Năstase, Adrian Severin, Dan Voiculescu, Viorel Hrebenciuc, Gheorghe Ștefan, Elena Udrea, Sebastian Ghiță și mulți alții, ea a scris pagini de neuitat în istoria universală a nelegiuirilor și a dinamizat exportul de probleme dâmbovițene pretutindeni în lume.

Mă rog, fiecare cu specializarea sa, că doar toate statele din Uniunea Europeană trebuie să învețe cum să-și descopere și apoi să-și valorifice atât avantajele absolute, cât și cele relative: noi cu pungașii, prostituatele și cerșetorii, alții cu banii, politica și aranjamentele planetare. Aidoma oamenilor, țările se impun în lume mai degrabă prin spirit (înțelepciunea și corectitudinea aleșilor, hărnicia și discernământul alegătorilor), decât prin mărimea lor. Bunăoară, Marea Britanie și România sunt state apropiate ca întindere (e drept, nu și ca număr de locuitori), dar distanța dintre ele este ca de la cer la pământ în ceea ce privește dezvoltarea, nivelul de trai și, mai ales, greutatea cuvântului ce-l au în politica internațională…

Hole In Moneybag

Hole In Moneybag

Dintr-o lungă și instructivă discuție cu un medic cărturar din zonă, am tras următoarele două concluzii:

1) Fiind oamenii supuși de la naștere la nenumărate încercări (de la microbi și până la cataclisme), nu este un noroc, ci vrerea Atotputernicului ca mulți dintre ei să trăiască până la 80-90 de ani sau chiar mai mult.

2) Medicina este o știință a probabilităților (eu îi spuneam a aproximațiilor), fapt pentru care vindecarea nu vine de la medici, ci de la Dumnezeu. Medicii nu izbutesc decât să cârpească și să creeze iluzia de vindecare, eventual să prelungească agonia suferindului.

Iată de ce, mult mai important ca îndoparea și adunarea de averi pe care le mănâncă moliile și le fură hoții, este necontenita îmbogățire/desăvârșire spirituală. De-abia prin acest proces ce vizează statornic mântuirea, omul – potrivit distincției operate de Hegel între viață și existență – va face dovada că are rațiune, conștiință și caracter, într-un cuvânt că există.

(Sighetu Marmației, 19 aprilie 2017)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Primele principii la greci si taoisti

Posted by Stefan Strajer On April - 20 - 2017

Primele principii la greci si taoisti

Asemănări și deosebiri între primele principii din filosofia antică greacă și taoism (daoism)

Autor: George Petrovai

 

Nu există filosof de valoare care să nu se arate interesat de primele principii. Da, căci este important trecutul apropiat de noi și prezentul (infinitatea macrouniversului și microuniversului, sistemele sociale și cele politico-economice, mecanismele sufletului și ale gândirii, morala, cultura și locul omului în Univers), precum și îndrăznețele prognoze privind viitorul planetei și al omenirii, dar la fel de important (dacă nu pentru toți, atunci pentru unii dintre noi) este să aruncăm priviri logico-fanteziste asupra pregenezei (era haos sau doar golul infinit și netulburat?) și să înclinăm balanța convingerilor intime fie în favoarea creaționismului, fie în favoarea evoluționismului, fiind știut marele adevăr noutestamentar că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni…

Corifeii filosofiei clasice grecești nu numai că n-au făcut excepție de la regulă, dar chiar au consolidat-o prin formidabilele lor opinii despre primele principii, la fel de proaspete și suculente ca în urmă cu peste două milenii.

Gânditorii de mai târziu și-au însușit aceste concepții, astfel că – ne spune P.P. Negulescu în tratatul Problema ontologică – Plotin (204-270 e.n.), principalul reprezentant al neoplatonismului, „admitea, cu stoicii, un Suflet al lumii, necesar ca s-o pună în mișcare; admitea, cu Aristotel, o Inteligență cosmică, necesară ca să gândească mulțimea nenumărată a lucrurilor ce o alcătuiesc și să dea fiecăruia ceea ce trebuie ca să poată exista; admitea, în sfârșit, cu Platon, o Unitate supremă, necesară ca să facă din această mulțime haotică un tot unic și să-i asigure în același timp realitatea”.

Dar iată care este concepția lui Plotin despre Unu: Unul din prima ipoteză, identificat cu Binele din Republica (prin urmare, un principiu situat dincolo de ființă) și cu tatăl cauzei din Scrisori, este Unul absolut și transcendent pluralității; Unul din a doua ipoteză (Unul-multiplu sau Unul-ființă) este numit Intelect de către filosoful nostru, întrucât corespunde demiurgului din Timaios și cauzei din Philebos, dar are și caracteristicile Intelectului aristotelic (gîndirea care se gândește pe sine); Unul din a treia ipoteză (deodată Unu și multiplu), corespunde sufletului lumii din Timaios și este identificat de Plotin cu stoicul Suflet al lumii.

Vasăzică, la Plotin întâlnim toate cele trei naturi sau niveluri fundamentale: Unul, Intelectul și Sufletul. Tot el ne prezintă impresionantul tablou al multiplelor raporturi dintre Suflet, Intelect și Unul, un Unu fără formă și de nimic limitat, care, prin situarea lui dincolo de gândire și ființă, nu poate fi obiectul unei cunoașteri, ci trebuie admis ca „puterea infinită de la care provine toată pluralitatea ființelor inteligibile”.

N.B.: Astfel conceput, Unul plotinian seamănă mult atât cu supremul Tao („nu are formă sau înfățișare, nu are culoare, sunet, gust sau miros, nu are început și sfârșit, nu se află sus sau jos, înăuntru sau afară, nu cunoaște binele sau răul”), cât și cu De, principiu strâns legat de Tao și care a fost echivalat în românește ba cu termenul „Putere” („Puterea specială a individului”), ba cu „Virtute” (spontaneitatea tuturor lucrurilor în sensul elanului bergsonian).

Plotin era convins că sufletele caută mai degrabă spre lucrurile inferioare din lumea sensibilă, motiv pentru care ele și-au uitat originea divină. Dar dacă Sufletul universal este acela care produce, animă și conduce fiecare părticică a naturii, așa încât deodată este unitar ca suflet cosmic și plural ca pluralitate a lucrurilor pe care le însuflețește, el nu este decât o imagine a Intelectului divin și anterior Sufletului, fiind văzut de Plotin ca ființă și gândire în același timp, mai exact „ca o lume ce cuprinde toate ființele inteligibile”.

Gândindu-se pe sine și fiind în același timp gândit și gânditor, Intelectul nu numai că este lipsit de pluralitate, dar cauza lui nu poate să fie decât Unul pur sau Acela care precedă dualitatea gândire-gândit.

Grecia-02

De unde, ne înștiințează Plotin, rezultă că „scopul exercițiului filosofic este acela ca sufletul să-și redescopere originea lui divină” și apoi, prin progresivă îndepărtare de pluralitatea materială, să revină la Unitatea inteligibilă. Fără să fie creștin, Plotin ne încurajează că așa ceva este posibil, asta deoarece „partea cea mai înaltă a sufletului nu a părăsit niciodată Intelectul divin”.

Cum se realizează această experiență pur spirituală a întoarcerii Sufletului la sine, ce definește scopul ultim al filosofiei? „Prin contemplație”, ne răspunde Plotin. Adică prin ceea ce recomandă cu insistență întreaga înțelepciune orientală, taoismul în mod special (taoiștii practică exerciții complicate de respirație și abstragere din realitate, în vederea prelungirii vieții până la dobândirea nemuririi).

Dar dacă Plotin interzice orice trecere dincolo de Unu (în Enneade el susține că orice cercetare trebuie să se oprească aici, căci nu putem întreba ce este acesta) și dacă urmașul său Proclus (412-485) identifică ceea ce nu este Unul cu nimicul, Damascius (aprox. 460-550), gânditorul care încheie „lanțul de aur al neoplatonicilor”, nu îmbrățișează în întregime opiniile înaintașilor în celebra sa operă Despre primele principii: aporii și soluții.

Dimpotrivă, printr-o subtilă analiză critică pe direcția răsturnată a discursului filosofic, Damascius pune în evidență atât imposibilitatea gândirii principiului prim, asta datorită faptului că, aidoma lui Tao, el este inefabil („Unul este primul care a țâșnit din indicibil”), cât și inadecvarea discursivității la principiul prim, prin obligatoria înaintare a reflecției în sens negativ.

Damascius gândește Unul ca simplu, altminteri se ajunge în situația să fie înțeles ca plural, și ca Totul, astfel evitându-se riscul reducerii lui la un Unu determinat. Însă, ne avertizează filosoful, tocmai acesta este motivul pentru care gândirea principiilor intră într-un neîntrerupt parcurs circular, parcurs care, pentru evitarea opririi la ceva determinat, în cazul inefabilului obligă la continua negare a ceea ce anterior se afirmase. Altfel spus, simplitatea și totalitatea Unului trebuie neîncetat și reciproc suprimate, asta pentru a nu eșua în procesul cognitiv, respectiv pentru a nu ajunge să gândim Unul ca minim sau plural.

Fiind, prin urmare, gândirea suspendată între cele două extreme ale travaliului sau efortului aproprierii de principiu, firește că se atinge limita maximă a înaintării cunoașterii noastre înspre el, o cunoaștere din start condamnată să nu poată surprinde niciodată imaginea plenar-adecvată a Unului.

Dincolo de această limită, ne înștiințează Damascius, nu numai că nu trebuie să abordăm Unul ca ceva anume accesibil cunoașterii (de fapt, suntem condamnați la o tot mai temeinică necunoaștere, pe măsură ce ne apropiem de el), dar ajungem în situația (a se citi suntem constrânși) să renunțăm chiar și la desemnarea lui cu „Unu” și „Tot”, nemaifiind adecvate principiului nici măcar aceste determinații.

Pe urmele lui Plotin, Damascius susține că, întrucât principiul nu devine nicicând obiect al gândirii noastre, singura modalitate de conștientizare a abisului ce ne separă de el o reprezintă divinația sau intuiția mistică a prezenței principiului.

Este adevărat că niciun non-Unu sau lucru determinat n-ar putea exista dacă în același timp n-ar fi și Unu (la fel ca în cazul lui Tao, nimic nu poate ființa fără a fi mai întâi Unu!) și că el, cel mai simplu, cuprinde Totul. Dar tocmai de la acest conflict de identitate al Unului (indicibil pe de o parte, dicibil pe de altă parte), pornește critica, implicit aporetica damasciană vizavi de el, anume că, atâta timp cât păstrează o anumită relație cu Totul, Unul nu mai poate să fie transcendent!

Deoarece însuși Plotin gândea principiul prim Unul ca totul și anterior totului, Damascius s-a oprit la principiul „Unul-tot anterior totului”. Însă nu rămâne aici, ci împinge neoplatonismul mai departe pe următoarele direcții:

1) Demonstrează că a gândi transcendența principiului față de Tot, înseamnă să concepem transcendența ca pe un lucru situat în afara Totului, fapt care contrazice însuși sensul Totului. Dar și să gândim principiul într-un anume fel, se cheamă cuprinderea lui în sfera Totului, ceea ce face ca el să nu mai aibă statutul de principiu. Calea de ieșire din această aporie este, în opinia lui Damascius, relația „Unul-tot anterior totului”, la urma urmei „expresia cea mai adecvată principiului”, adică Totul într-o formă unitară, anterior pluralității desfășurate a Totului.

2) Inspirat de religiile misteriilor și continuând analiza proclusiană asupra principiului, Damascius elaborează Inefabilul, conceptul prin care desemnează principiul prim. Asemenea lui Tao („Tao poate fi rostit, însă nu acesta este Tao cel veșnic”), Inefabilul este atât de ascuns și sustras oricărui discurs, încât despre el „nu se poate spune nici măcar că este Inefabil”.

3) Nimicul lui Proclus, înțeles ca ceea ce nu este Unul, la Damascius devine totuna cu Inefabilul, cel mai înalt principiu din sistemul său filosofic. Asta deoarece la el, nimicul nu are numai un sens negativ, ci și unul pozitiv – posibilitatea de depășire a însuși Unului!

Cum spuneam și cu alt prilej (vezi textul „Frumusețea incitant-ermetică și captivant-poetică a daoismului”), principiul suprem în filosofia și religia taoistă este, evident, Tao, respectiv neființa sau „suflul originar” (Yuan qi) din care s-a zămislit ființa (cuplul Yin-Yang), acesta la rându-i creând „cele zece mii de lucruri și ființe” (totalitatea entităților), pentru ca, mai repede sau mai târziu, toate să se întoarcă la întregul întruchipat prin Tao. În strânsă și inseparabilă legătură cu Tao este principiul De (redat în românește prin „Putere” sau „Virtute”).

Simplitatea, ca atribut al principiului, este simbolizată în taoism prin pu (lemnul neprelucrat). Ea îl caracterizează pe Omul Sfânt, singurul muritor care, prin redobândirea naturii primare (Xing), este vrednic să guverneze, căci numai el acționează potrivit lui Tao al oamenilor și în corelație cu Tao al Cerului.

Un alt fundamental principiu taoist este Unu, cel pe care chinezii îl consideră non-număr (ceea ce nu poate fi măsurat, nedefinitul, neperceptibilul) și despre care exegeții afirmă că „era și nu dădea naștere la nimic, de aceea s-a divizat și a făcut să apară Yin și Yang” (Cap. 42 din „Lao Zi – Cartea despre Dao și putere, cu ilustrații din Zhuang Zi”, autor Dinu Luca). În primul comentariu al Capitolului 39, faimosul Heshang Gong consideră că Unul desemnează „nefăptuirea, copilul lui Dao”. Dinu Luca adaugă: „Marea majoritate a exegeților afirmă, însă, că Unul este un alt nume al lui Dao”. Și mai departe: „Afirmația trebuie nuanțată, pentru că Unu desemnează aici regula de unitate a naturii, legea structurală a Universului, principiul imperceptibil și nenumit, a cărui intuiție o are iluminatul, pe câtă vreme în Capitolul 42 denumește, probabil, haosul primordial și nediferențiat, care nu este Dao, ci născut de Dao”.

(Sighetu Marmației, 20 martie 2017)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Frumusețea filosofiei daoiste

Posted by Stefan Strajer On March - 19 - 2017

Frumusețea filosofiei daoiste

Autor: George Petrovai

            Despre daoism am mai scris de câteva ori până acuma (vezi Cap. III din amplul studiu Filosofia chineză, respectiv textul intitulat Taoismul – filosofie și religie de rang imperial). Da, căci filosofia valoroasă se constituie în ghidul rațional-conceptual și moral-atitudinal al omului de pretutindeni, din totdeauna și pentru totdeauna. Cu atât mai mult atunci când vine vorba de gândirea chineză în general, de daoism în special, o filosofie contemporană cu cea antică greacă, ba în anumite privințe chiar devansând cu autoritate prima cugetare sistematică a Europei.

            Așa cum arătam în Filosofia chineză, asemănările frapante până la buimăcire dintre cele două mari și distincte capitole ale cugetării universale, nu pot fi explicate acceptabil decât prin prisma sincronismului cultural-artistic, mai bine spus ale inspirației și revelației specifice momentului istoric. Iar când afirm acest lucru, mai am în vedere atât surprinzătoarele coincidențe dintre piramidele faraonice, ziguratele asiro-babiloniene și monumentalele edificii ale aztecilor sau incașilor, cât și formidabilele apropieri dintre mitologia vechilor egipteni și cea polineziană, în ambele credințe astrul zilei fiind zeitatea supremă cu numele de Ra.

Revenind la oile noastre, adică la daoism sau taoism (în limba chineză „d” se citește „t”), încep prezentul text cu următoarele precizări:

1) Pentru Șerban Toader, remarcabilul traducător din chineza veche și comentator al cărții de căpătâi a daoismului, carte atribuită legendarului Lao Zi (traducerea a apărut în limba română în anul 1999 la Editura Științifică, Bibliotheca Orientalis, cu titlul Lao Zi – Cartea despre Tao și virtuțile sale), Dao De Jing este „un poem filosofic neasemuit” și „regele tuturor scripturilor”. Iar pentru Dinu Luca, excepționalul traducător și comentator al acestui poem filosofic (Lao Zi – Cartea despre Dao și putere, cu ilustrări din Zhuang Zi a apărut în anul 1993 la Editura Humanitas), „Dao De Jing a ajuns cel mai tradus text din lume după Biblie, numai în engleză apărând peste o sută de traduceri, aproximări sau parafrazări, cam una la un an și jumătate”. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că în anul 1788 ajunge în Europa prima traducere a acestei cărți, ea fiind opera unui misionar englez anonim, că în 1842 Stanislas Julien o traduce în franceză și că Victor von Strauss realizează în anul 1870 prima ei traducere în germană. La noi, ne informează D. Luca, prima traducere (după o versiune franceză, posibil după cea din 1842) datează din 1932, în anii 50 are loc a doua traducere după o versiune rusească (în nici una din cele două cazuri nu este menționat numele traducătorului), iar în anul 1992, cartea este tradusă de Tao Jianwen, Florin Brătilă și Dan Mirahorian.

N.B.: Mulți cărturari sunt de părere că cea mai tradusă carte după Biblie ar fi Imitatio Christi, fabuloasa creație atribuită călugărului Thomas din Kempis, carte apărută în românește sub numele Urmarea lui Hristos…

2) Piedicile, ne spune D. Luca, apar în calea traducătorului atât din pricina chinezei clasice (polisemia foarte extinsă a aproape fiecărui cuvânt, pluralitatea de relații gramaticale generate de una și aceeași particulă, numărul mare de variante grafice ale unui singur caracter, totala lipsă de orice punctuație), cât și din pricina textului (aproape incoerent, ambiguu și extrem de concis), fapt pentru care transpunerile în altă limbă sunt simțitor diferite de la un tălnăcitor la altul. Bunăoară, ele sunt lesne sesizabile la Dinu Luca și Șerban Toader încă de la prima din cele 81 de părți ale poemului (capitole pentru primul traducător, versete pentru celălalt). „Astfel/ întru totul lipsit de dorință,/ îi poți contempla ascunzișurile,/ întru totul aflat în dorință,/ îi poți contempla înfățișările” este traducerea lui Dinu Luca, pe când la Șerban Toader, aceeași frază are următoarea alcătuire: „[De aceea], cel ce nu are niciodată dorințe, îi va cuprinde taina, iar cel împovărat de dorințe îi va păzi hotarul [numai]”.

Însuși De, conceptul strâns legat de Dao, mai exact arta sau metoda care-i permite Suveranului „să asigure eficacitatea ritualurilor orientate către perpetuarea corespondențelor cu Cosmosul”, capătă la cei doi traducători români valențe diferite: Dinu Luca optează pentru „Putere” (este adevărat că tot el în Introducere menționează că, având înțelesul de „virtute” în sensul elanului vital bergsonian, conceptul De desemnează spontaneitatea tuturor lucrurilor), pe când Șerban Toader optează cu hotărâre pentru „Virtute”.

3) Neunitară (înglobează maxime, pasaje de sorginte mitică și materiale de proveniență târzie), cartea Dao De Jing, suntem înștiințați de Dinu Luca, „s-a cristalizat pe o perioadă ce se întinde pe parcursul mai multor secole, probabil în perioada 650-350 î.e.n., fiind fixată în scris abia la sfârșitul secolului trei î.e.n.”. Având numele tradițional Lao zi și pe cel canonic Canonul despre Dao și De, sinologii încă nu s-au pus de acord asupra datei la care a avut loc canonizarea textului Dao De Jing, respectiv ridicarea lui la rangul de carte clasică sau canon (jing). Potrivit tradiției, acest lucru s-ar datora împăratului Jing (156-141 î.e.n.) din dinastia Han de Apus (206 î.e.n.-23 e.n.), dar cert este că „denumirea de Dao De Jing a început să fie folosită extensiv abia în timpul dinastiilor Sui (581-618) și Tang (618-907)” (D. Luca).

În Însemnări istorice, marele istoric Sima Qian (145-90 î.e.n.) îi atribuie lui Lao Zi compunerea unui text în două părți, care ulterior au fost numite Dao Jing (Canonul despre Dao), respectiv De Jing (Canonul despre De). Ba mai mult, unii sinologi susțin cu probe destul de credibile că „ordinea în care erau așezate părțile avea o semnificație bine definită”, că, adică, plasarea la început a lui Dao Jing accentua dimensiunea metafizică a textului, dimensiune specifică școlii daoiste, în timp ce așezarea lui De Jing pe prima poziție, specifică școlii legiste, cea care „a preluat din daoism ontologia de care avea nevoie pentru a deveni o filosofie comprehensivă” (D. Luca), sublinia caracterul politic al cărții.

976629433

Structurarea textului în 81 de capitole sau versete este atribuită de tradiție lui Heshang Gong, personaj legendar despre care se presupune că ar fi trăit în timpul domniei lui Wen din dinastia Tan (202-157 î.e.n.), unul dintre primii și, totodată, unul dintre cei mai faimoși comentatori ai textului, autorul versiunii ce a circulat printre oamenii de rând. Din secolul al III- lea e.n. ne-au parvenit două variante complete, cea comentată de Heshang Gong și cea comentată de filosoful neodaoist Wang Bi (226-249), a cărui versiune a circulat în mediile literare și oficiale, precum și versiunea incompletă cunoscută cu numele de Xiang’Er.

Și cum „potrivit tradiției cărturărești a Chinei clasice, comentariul ocupă (…) cel puțin o jumătate din economia oricărei ediții la Dao De Jing” (Șerban Toader), iată de ce compatriotul nostru nu se abate de la regulă, ci își susține explicațiile cu suculentele comentarii ale lui Heshang Gong, în vreme ce Dinu Luca, cu un aparat critic-explicativ mult mai dezvoltat, recurge la comentariile lui Wang Bi și ale altor erudiți chinezi și europeni, dar mai cu seamă la subtilitatea și frumusețea nepereche a ilustrărilor din Zhuang zi, cu siguranță „cel mai poetic text al înțelepciunii chineze”.

4) Pentru a putea fi deosebit de daoismul filosofic, ale cărui texte fundamentale sunt, în chip tradițional, Dao De Jing, Zhuang zi și Lie zi, „extrem de sincreticul fenomen” (Luca) ce poartă astăzi numele de daoism religios, se originează în practicile șamanice și divinatorii ale vechilor chinezi, de-abia în secolul al II-lea e.n. el constituindu-se în religie organizată. Nu trebuie omis faptul că, pe lângă adorarea unui mare număr de zeități, inclusiv Lao Zi, în cadrul diverselor secte daoiste se studiază clasicele menționate mai sus și se practică alchimia, precum și complicate exerciții ce vizează longevitatea, ba chiar nemurirea.

Dar ce este în definitiv Dao (Tao)? Chiar din primul verset suntem înștiințați că „Tao poate fi rostit, [însă acesta] nu este Tao cel veșnic. Numele [său] poate fi numit, [însă acesta] nu este numele veșnic”. Iar în Scriptura Liniștii se spune: „Desăvârșitul Tao nu are formă: [el] s-a întrupat în Cer și Pământ; desăvârșitul Tao este nepărtinitor: [el] pune în mișcare Soarele și Luna [deopotrivă]; desăvârșitul Tao nu are nume: [el] hrănește ̕cele zece mii de ființe și lucruri̕ . Eu nu-i cunosc numele – mă străduiesc să-l numesc și îi spun Tao”.

Fac precizarea că prin ̕cele zece mii de ființe și lucruri̕ , în taoism se desemnează infinitatea lumii înconjurătoare (fie – uneori – totalitatea cosmică, fie – alteori – numai ființele vii sau exclusiv ființele umane/poporul) și că Unu indică unitatea, ansamblul. Adică, la fel ca în filosofia antică greacă, el este tot un principiu fundamental-ontologic, dar un principiu mai puțin înzestrat din punct de vedere gnoseologic și axiologic ca Unul grecesc. Raportul dintre Unu și Tao ne este dezvăluit de comentariul lui Heshang Gong din Versetul XIV: „Dacă omul poate pătrunde Unul, ce viețuia la începuturi, se va chema că a înțeles rânduiala lui Tao”. Versetul XVI ne lămurește cum stă treaba cu rânduiala: „Redobândirea vieții” se cheamă rânduială, iar a cunoaște rânduiala se numește „a fi luminat”.

Dar luminat nu poate să fie decât omul smerit, iertător, modest și cumpătat, adică acela care, prin redobândirea naturii primare (xing), pe care Zhuang Zi o consideră egală cu „temelia vieții”, se prezintă înaintea semenilor aidoma lemnului neprelucrat (pu): „̕ Lemn nelucrat̕ vrea să spună ̕trunchi ce n-a fost încă despicat̕ – înlăuntru ascunde spirit, iar pe dinafară este lipsit de strălucire” (Heshang Gong). Acesta, ne spune taoismul, este Omul Sfânt, acel om care dobândește natura lui Tao prin biruirea egoismului și care ascultă sfatul înțeleptului de a se preschimba cu fiecare zi în vid prin alungarea emoțiilor și dorințelor (Versetul XV). Iar următorul verset ne face cunoscut că vidul este „trupul” lui Tao și că Tao este „adevărul ultim, unitatea nediferențiată, nemișcarea și netulburarea”.

Vasăzică, Tao este neființa și originea Universului în calitate de „suflu originar” (Yuan qi), din care s-a zămislit ființa (cuplul Yin-Yang). La rândul lor, Yin și Yang au zămislit „suflul limpede” (Cerul), „suflul tulbure” (pământul) și „suflul îngemănat” care-l caracterizează pe om.

Lao Zi ne dezvăluie în Versetul XL: „Ființele aflate sub Cer se zămislesc din ființă, iar ființa se zămislește din neființă”. Aceasta fiind filiația plăsmuirii, iată de ce Zhuang Zi afirmă în Cap. 22 din scrierea Înțelepciunea călătorește spre nord: „Eu pot să înțeleg că neființa există, dar nu și că neființa nu există”.

Neființa (wu) „nu are formă sau înfățișare, nu are culoare, sunet, gust sau miros, nu are început și sfârșit, nu se află sus sau jos, înăuntru sau afară, nu cunoaște binele sau răul”. Pe scurt, neființa este vidul desăvârșit, fapt pentru care ea nu poate fi numită. Cu toate astea, pentru a-și face cunoscută învățătura, Lao Zi a numit-o Tao!

Neființa (wu) este reprezentată prin simbolul wuji, iar ființa (you) este reprezentată prin simbolul taiji. Întrucât vidul, una din însușirile fundamentale ale lui Tao, ascunde în sine „pivotul nașterilor” (Versetul VI), taiji se naște din wuji și se reîntoarce la wuji. Tao, prin urmare, nu înseamnă inexistență, ci non-manifestare. În plus, neființa atotcuprinzătoare și omnipotentă se cheamă desăvârșita armonie dintre suflurile/principiile Yin și Yang.

Iată, potrivit taoismului, cele zece însușiri esențiale ale lui Tao: vidul (etern și nemărginit, totul purcede de la vid și se reîntoarce la vid), imanența, netulburarea (natura primordială a lui Tao, care în alți termeni se cheamă puritate și nemișcare – puritatea corespunde Cerului, iar nemișcarea corespunde Pământului), nonacțiunea (nu semnifică lipsa acțiunii, pasivitatea sau nihilismul, ci acțiunea desăvârșită, adică aceea care întotdeauna este sortită izbânzii), neîntinarea (Tao este permanent pur), deplinătatea (Tao este etern nepreschimbat), simplitatea (întotdeauna Tao este simplu și firesc), pacea (lipsa dorințelor), blândețea și moliciunea (sub Cer, ceea ce este moale și slab, învinge ceea ce este dur și puternic), nelupta (Tao își desăvârșește lucrarea fără a lupta sau a se împotrivi firii lucrurilor). Când toate aceste însușiri, ne spune Șerban Toader, sunt încorporate în om, ele „poartă numele de virtuți ale lui Tao (De)”!

Dar în Versetul IX ni se aduce la cunoștință că „excesul, lăcomia, preamărirea și trufia sunt potrivnice lui Tao” și că „desfătarea nemăsurată este urmată de-ntristare” (Heshang Gong).

În concluzie, Tao este pretutindeni prezent, de la metoda de guvernare și până la sensul direct de cale sau drum. Zhuang Zi ne asigură că este atât de răspândit, încât „nu e loc în care să nu se afle”, până și „în balegă și scârnă”…

În triada Cer-Pământ-Om, hiba aparține în totalitate omului, îndeosebi atunci când acesta are calitatea de Suveran. Da, căci dacă există un Tao al Cerului și unul al Pământului, se poate vorbi doar de un Tao al Omului Sfânt, singurul în măsură să guverneze eficient și armonios (Versetul XIX: „Cârmuirea desăvârșită se înfăptuiește numai prin mijlocirea lui Tao), altfel spus să procedeze în conformitate cu suprema înțelepciune a Versetului XXV: „Omul să urmeze pilda Pământului, Pământul să urmeze pilda Cerului, Cerul să urmeze pilda lui Tao. Tao lucrează prin el însuși”.

Vasăzică, neîntrerupta punere în corespondență a sferei cosmice cu cea umană se poate realiza numai printr-un Tao al oamenilor, norma etică de origine cosmică, „structurată și manifestă într-un set de atitudini și însușiri pe care numai omul ideal, omul ales, îl stăpânește cu desăvârșire, dar la care fiecare trebuie să aspire” (Dinu Luca).

În final, câteva caracteristici ale gândirii chineze în general, ale taoismului în mod deosebit: laconismul exprimării situează aceste scrieri în vecinătatea ermetismului, de unde tulburătoarea și neîncetata fascinație exercitată asupra cititorului; în locul dialecticii opoziției și conflictului din gândirea europeană, gândirea chineză impune o dialectică a complementarității, în cadrul căreia „Yin și Yang realizează (…) împreună un binom în care paritățile inverse se reunesc, pe baza logicii duale a coexistenței și alternanței” (D. Luca); Dao De Jing ne prezintă două din temele favorite ale taoiștilor: „Coexistența și alternanța contrariilor” și ”Conflictul dintre esență și aparență” sau relativitatea cunoașterii.

Dar iată și câteva cugetări taoiste, realmente irezistibile prin concizie, simplitate, subtilitate și claritatea adevărului pe care-l găzduiesc: „Cine știe nu spune, cine spune nu știe”; „Cine își dă seama de propria prostie e departe de a fi prost, iar cine pricepe că e cu totul dezorientat nu e chiar atât de dezorientat” (Zhuang Zi în lucrarea „Cerul și pământul”); „Un câine nu este bun pentru că știe să latre, iar un om nu este vrednic pentru că e bun de gură” (Zhuang Zi în „Xu Wugui”); „Cel știutor nu se arată învățat, iar cel care se arată învățat nu este știutor” (Versetul LXXXI).

Tot taoiștii ne explică în felul lor fermecător de lapidar ce înseamnă a ști: „A ști dar a te crede neștiutor este cel mai bine; a nu ști dar a te crede atotștiutor este o adevărată boală”.

(Sighetu Marmației, 12-15 martie 2017)

În pesede democrația-i clară: Ori taci din gură, ori dat vei fi afară!

Autor: George Petrovai

 

Mi se va răspunde că după acest monolitic principiu se conduc și celelelalte partide și că din Partidul Național Liberal (PNL), de pildă, au fost excluși sau, după caz, forțați să plece o droaie de membri cu vechi state de serviciu, care au păcătuit prin aceea că n-au știut să-și țină limba după dinți, astfel pățiților dându-li-se posibilitatea să mediteze îndelung la adevărul găzduit în spusele „Vorba dulce (a se citi nederanjantă) mult aduce”, respectiv „Vorba bună (pentru urechile sus-puse) mult adună”…

Dar în niciun partid postdecembrist lucrurile de acest gen nu se petrec ca în Partidul Social Democrat (PSD), adică într-un mod atât de sfidător nedemocratic. Că, de, fiind copilul de suflet (bolșevic) al lui Ion Ilici Iliescu și continuatorul de drept și nedrept al sinistrului Front al Salvării Naționale (FSN), doar el este cel chemat să edifice pe aceste meleaguri democrația originală, un veritabil Turn Babel al politrucilor postdecembriști.

Iată câteva mostre mai mult decât grăitoare în acest sens:

1) Corect din partea îndelung controversatului Liviu Dragnea (Jiji Becali îl face tractorist) era ca, măcar după primirea sentinței de condamnat neîntemnițat efectiv, să facă pasul înapoi și să-și rezolve multiplele probleme pe care le are cu justiția. Și cine știe ce va mai scoate timpul la iveală, atunci când un necușer de teapa personajului Dragnea ține morțiș să fie în fruntea mesei cu bucate politice! Dar el nu doar că nu și-a dat demisia din funcția de președinte, gest firesc pentru cineva cu adevărat preocupat de imaginea partidului și de onoarea sa în cădere liberă (de unde rezultă tristul destin al termenului „demisie” în vocabularul politrucilor dâmbovițeni), ci, la repezeală și de-al dracului, a fost încercuit de scârboasa fidelitate a grosului subalternilor, unii dintre ei așijderea cu patalamale penale, astfel făcând dovada că numai prin solidaritate fraterno-coțcărească pot fi depășite problemele generate de indivizi, respectiv de grupurile certate cu legea.

2) Valeriu Zgonea, fost președinte executiv al PSD-ului și președinte al Camerei Deputaților, s-a dovedit singurul mahăr din partid, care a îndrăznit la vremea respectivă să se abată de la această jalnică disciplină de haită, cerându-i lui Dragnea să facă pasul înapoi și să-și clarifice situația juridică. Tot ce se poate ca Zgonea, el însuși cu bube în cap, să fi fost îmboldit de șansa întrezărită de-a ajunge tartorul partidului după retragerea penalului. Dincolo de asta, el a acționat just pe fondul chestiunii. Nu și în formă (nu spuneau anticii, îndeosebi evreii, că-i de preferat nelegiuirea în locul dezordinii?), motiv pentru care Zgonea și-a pierdut funcțiile și a fost exclus din gașcă.

3) Recent, cât pe-aci să fie exclus și Mihai Chirică (primarul Iașului, vicepreședinte PSD și președintele organizației județene Iași), pentru curajul cu care a vorbit în spațiul public despre ceea ce este considerat tabu – gunoiul din interiorul acestui mastodont politic. Deocamdată și-a pierdut toate funcțiile politice…

pontadragnea

4) Zilele astea, Victor Ponta, ex-premier și fost președinte PSD, i-a înmânat lui Dragnea demisia/excluderea sa în alb. Mă rog, întrucât nu face parte dintre aceia care tac și rabdă, știe el prea bine la ce se poate aștepta din partea succesorului său la șefia partidului, tractoristul, vorba lui Jiji, pentru care vocea partidului este totuna cu vocea lui.

(Sighetu Marmației, 11 martie 2017)

petrovai-george

Foto. George Petrovai

Triada scriitoricească

Posted by Stefan Strajer On March - 3 - 2017

Triada scriitoricească

Iuri Dombrovski-Vasili Grossman-Alexandr Soljenițîn sau cuvântul curajos contra totalitarismului grețos

Autor: George Petrovai

 

De ce tocmai acești trei scriitori sovietici-ruși? Pentru că ei au în comun nu numai curajul de-a protesta împotriva totalitarismului bolșevic în general, împotriva celui stalinist în special, ci și atotumana calitate de martiri întru triumful adevărului și libertății – au fost arestați, anchetați, deportați și înlăgărați, iar operele lor au fost și ele arestate pentru o lungă perioadă de timp.

Desigur, numărul scriitorilor protestatari este mult mai mare, atât în fosta Uniune Sovietică (Boris Pasternak, Anatoli Rîbakov etc.), cât și în afara ei (Radu Gyr, Nichifor Crainic, Paul Goma, trei dintre cei mai intransigenți, totodată mai remarcabili condeieri români anticomuniști). Dar despre Boris Pasternak am scris cu ceva timp în urmă amplul text „Doctorul Iura Jivago, unul dintre eroii de referință ai literaturii de rezistență”, Anatoli Rîbakov iese din schemă prin aceea că a cunoscut într-o mai mică măsură persecuțiile regimului concentraționar (a emigrat cu întreaga familie în Statele Unite), iar în ceea ce-i privește pe scriitorii noștri martiri, cred că ar fi cazul să le acordăm cuvenita atenție și recunoștință pentru pilduitoarele lor înfăptuiri umane și scriitoricești, așa încât tot sufletul în sufletul acestui neam să știe că Radu Gyr n-a încetat să scrie nici atunci când viața lui atârna de un fir de păr după apariția celebrului protest liric „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” și că Nichifor Crainic n-a făcut compromisuri nici măcar atunci când, privit și tratat mai ceva ca un paria, era hăituit de uneltele bolșevismului.

Iată-l, de pildă, pe mult nedreptățitul Iuri Dombrovski (născut la Moscova în anul 1909), cel despre care excelentul traducător Mircea Aurel Buiciuc scrie următoarele în „Tabelul cronologic” al romanului „Pe urmele șarpelui boa” („Conservatorul muzeului de antichități”), carte apărută la Editura Minerva, BPT, 1991: „A fost un Om de exemplară cutezanță și cinste, o mare conștiință a epocii în care a trăit, un Om liber în cuget și în comportament, străin de tot ce înseamnă ipocrizie și lașitate, un Om generos și plin de bărbăție, în cel mai înalt sens al acestei expresii. N-a iubit banii, obiectele efemere, ci semenii, cărțile, pictura, arta în general și sfințenia Cuvântului”.

Yury_Dombrovsky

Foto. Iuri Dombrovski

Însă stalinismul făcea tot ce-i stătea în putință să scape de asemenea martori incomozi, și posibilități avea cu toptanul (legi adecvate, precum sinistrul Articol 58 din Codul penal, N.K.V.D., milițieni, activiști, agitatori și turnători, temnițe, lagăre, gardieni și torționari), așa că sărmanul Iuri Dombrovski, adept al răspunderii morale a ființei umane (în mod deosebit a creatorului față de tot ce se petrece în jurul său), n-avea cum să scape nici de ochiul vigilent al partidului și nici de brațul lui înarmat: Îndată după absolvirea „Cursurilor superioare de literatură”, pe motive politice este exilat în Alma-Ata (orașul merelor) din Kazahstan (perioada 1932-1935), urmează ancheta și detenția din anul 1937 pentru eseul „Tezaurul de cărți al Kazahstanului”, deportarea în ținutul Kolîma (1939-1943) și cea în regiunea Irkutsk (1949-1955) într-un lagăr de muncă forțată, cu regim extrem de drastic!

Cu toate că autorul a avut originala idee de-a plasa acțiunea romanului, respectiv de-a instala puterea sovietică și apogeul stalinismului din 1937-1938 (anii Marii epurări) în lumea basmului celor o mie și una de nopți, când noi pătrundem în desfătătoarea substanță a cărții, pe care Valeriu Cristea o consideră „una dintre cele mai valoroase opere ale literaturii sovietice ruse de după război” (romanul vede lumina tiparului în anul 1964), constatăm că în feerica lume din sud se petrec toate acele oribile lucruri care se petreceau atunci în întreaga Uniune Sovietică: obligatoriile portrete și lozinci ale tătucului Stalin, mâna lungă a N.K.V.D.-ului în pancarte, propaganda antireligioasă, delațiunea, teama permanentă de urmărire, percheziții și arestări, precum arestarea la trei noaptea a administratorului muzeului, arhivigilența agitatoarei Zoia Mihailovna, o grăsună cu ochi „mici, înguști și porcini”, dogmaticul zel al Aiupovei, secretar științific la Biblioteca republicană din Alma-Ata, al cărei soț tocmai fusese ridicat, ura proletară față de sabotorii care umpleau depozitele de grâne cu gărgărițe, încât autoritățile au fost nevoite să ardă „miliarde de puduri de grâne”, nenumăratele procese-fulger cu ușile închise, în urma cărora „noi ne-am adunat la sfârșitul orelor de program să cerem pedeapsa cu moartea”.

Bineînțeles că într-un asemenea climat aiuritor, tragicomediile nu pot să lipsească: atunci când oamenii au decedat și nu mai pot fi arestați, autoritățile – precum în memorabila scenă cu răposatul și înrămatul Blinderman – nu ezită să le aresteze portretele; întrucât este o regulă ca toți arestații să-și recunoască vina, fratele brigadierului Potapov recunoaște într-un târziu că-i sabotor și este împușcat; cu toate că în cele din urmă omoară uriașul șarpe de casă, vasăzică deține proba existenței șarpelui despre care se credea că ar fi un boa fugit din menajeria unui circ (el, de altminteri, dă numele „conspirativ” al romanului), totuși, brigadierul Potapov urmează să fie arestat, fiind suspect din pricina înrudirii cu un fost diversionist și pentru că securiștii au dovada (sic!) că el spionează în favoarea Germaniei naziste (scrisoarea adresată brigadierului, prin Ministerul de Externe al Reich-ului, de către Societatea germană pentru aclimatizarea animalelor, foarte interesată de „apariția șarpelui boa în munții Ala-Tau”); însuși Aleksei Zîbin, personajul central al romanului și alter ego-ul scriitorului (prenumele lui apare o singură dată în această carte, iar numele de familie ne este făcut cunoscut de autor doar în „Facultatea de lucruri inutile”, continuatorul romanului „Conservatorul muzeului de antichități”), însuși Zîbin, prin urmare, intră în vizorul enkavediștilor încă din acest roman, iar în cartea următoare este efectiv arestat.

Da, căci deși Zîbin afirmă despre sine că doar lipește oale și face fișe, străduindu-se să treacă „cât mai ușurel printre oameni”, așa încât „să nu stânjenesc pe nimeni, să nu supăr și să nu nu pricinuiesc nimănui neplăceri”, prin chiar firescul vieții și gândirii sale, el se opune nefirescului istoriei și prin cultură se opune barbariei dirijată de la centru.

În aceste condiții, când Aleksei afirmă în auzul enkavedistului Mihail Stepanovici că „o armată de oameni liberi va învinge întotdeauna o armată de robi”, iar directorului muzeului, fost comandant de divizie, îi spune că „puterea adevărată se împletește cu bunăvoința fie și numai pentru că-i trainică”, nu-i de mirare că stârnește prea multă zarvă pe unde trece și că în antologica scenă din biroul locțiitorului comisarului, cu frapanta asemănare dintre acesta și chipul stăpânului din portret, el constată că „eu și el aveam, cum spun fizicienii, sisteme de calcul absolut diferite, iar eu bâjbâiam undeva pe alte coordonate”.

În afară de limbajul cuceritor, de fluiditatea acțiunii și de splendidele tablouri impresionist-simboliste, decupate din luminoasa natură a Sudului („Albăstrii erau povârnișurile munților acoperite de păduri; liliachii – pietrele și pământul argilos din râpele golașe; de un albastru intens – tufele de porumbar și marginile cușmelor de zăpadă ce acopereau crestele”), cititorul întâlnește în carte câteva izbutite simboluri, absolut trebuincioase pentru ca autorul să-și poată comunica mesajul anticomunist la un înalt nivel artistic: șarpele boa (cum spuneam, în realitate un enorm șarpe de casă) întruchipează nelipsitul balaur din basme și simbolizează totalitarismul, iar aurul căutat cu atâta înfrigurare de localnici și de arheologii muzeului, simbolizează valoarea trecutului, la care Zîbin recurge în repetate rânduri pentru a scoate și mai pregnant în evidență grozăvia prezentului.

*

La rândul lui, Vasili Grossman a pledat cu atâta curaj în favoarea libertății și demnității umane, ambele călcate în picioare de către stalinism, încât în 1960, patru ani după raportul lui Hrușciov la Congresul al XX-lea al partidului („Despre cultul personalității și urmările lui”) și anul în care scriitorul încearcă să-și publice „Viață și destin”, partea a II-a din dilogie (prima parte, intitulată „Pentru o cauză dreaptă”, fusese publicată în 1952), „A avut loc o descindere la locuința lui Grossman și au fost confiscate materialele romanului, manuscrise, ciorne, până și indigourile care au servit la dactilografierea lucrării” (Ion Ianoși în prefața nuvelei „Panta rhei”, Editura Humanitas, 1990).

Toate acestea se întâmplau în anul 1961, adică după ce redactorul șef al revistei „Znamia”, revistă la care Grossman predase în 1960 manuscrisul, i-a adus la cunoștință că „o astfel de lucrare nu va putea fi tipărită decât peste…250 de ani” și înainte de Congresul al XXII-lea al partidului, unde Hrușciov l-a atacat pe Stalin mai abitir ca în 1956. Verdictul de nepublicare a cărții este confirmat de ideologul șef Suslov în audiența din 23 iulie 1962: Da, el n-a citit cartea, „dar are toată încrederea în tovarășii recenzori”…

grossman1

Foto. Vasili Grossman

Aceasta fiind poziția oficialilor bolșevici față de scriitorul Vasili Grossman, se subînțelege că bătăioasa nuvelă „Panta rhei” („Totul curge”), tocmai de aceea extrem de valoroasă, nu putea să aibă un destin publicistic mai bun. Concepută între anii 1955 și 1963, perioada de elaborare a romanului „Viață și destin”, povestirea (așa-i spun criticii) este terminată de-abia după arestarea manuscrisului și definitiva sentință de nepublicare.

Iată de ce povestirea a trebuit să aștepte până în anul 1989 ca să vadă lumina tiparului, adică taman un sfert de veac după moartea scriitorului. Chiar și în aceste condiții, ne informează Ion Ianoși, „revista «Oktiabr» și-a asumat nu puține riscuri”, dovadă amplul studiu al lui G. Vodolazov, care sub titlul „Lenin și Stalin”, a fost inserat ca introducere a povestirii. Un studiu fără obiecții de natură artistică, cică se recunoaște valoarea deosebită a povestirii și, în numele pluralismului socialist, se respectă „dreptul autorului la un punct de vedere propriu”, însă cu un categoric caracter politico-ideologic, prin care comentatorul încercă să-l salveze (!) pe Grossman de posibilele învinuiri venite din partea cititorilor și interpreților dogmatici.

Adică, fiind în anul 1989, nu mai deranjează ca pe vremuri când se scrie negru pe alb că personajul principal Ivan Grigorievici a fost turnat de Vitali Antonovici Pineghin, fostul lui coleg de facultate, și că, aidoma atâtor milioane de compatrioți de pe întinsul Uniunii, după rapida lui încadrare în sinistrul Articol 58 din Codul penal privind „crimele contrarevoluționare”, a executat 30 de ani de lagăr și muncă silnică. Nu deranjează nici că tot mai mulți dintre foștii condamnați sunt reabilitați, vasăzică atotputernicul partid recunoaște cu mare întârziere că a greșit față de ei, și nici că delațiunea a fost întrebuințată de unii pentru a-și salva pielea, iar de carieriști drept mijlocul lesnicios-odios de cățărare pe nesigura scară susținută de un regim eminamente inuman (însuși Nikolai Andreievici, vărul lui Ivan Grigorievici, își simte cugetul apăsat de păcate de acest gen, păcate atât de frecvente, ne spune scriitorul, încât uneori „se întâmpla să stea întinși pe priciul închisorii secretarul unui raion de partid, demascat ca dușman al poporului, și noul secretar care-l demascase pe primul și care se dovedise curând a fi și el dușmanul poporului”). La urma urmei nu mai deranjează aproape pe nimeni nici milioanele de ucraineni care, la începutul anilor 30 și cu știrea lui Stalin, au fost omorâți prin înfometare și nici măcar gravele acuzații formulate de scriitor împotriva lui Iosif Vissarionovici: că în persoana lui a avut loc contopirea partidului cu statul, că incredibila lui cruzime, perfidie, prefăcătorie și grosolănie „dădeau la iveală pe dregătorul asiatic”, că „principiul fundamental al statului construit de el a fost acela al statului fără libertate” și că deși a distrus temeinic libertatea, totuși Stalin, acel Stalin care nu se temea de nimeni, nu doar că toată viața s-a temut de libertate, dar „a continuat să se lingușească pe lângă ea, chiar așa moartă”.

Da, căci în concepția scriitorului nostru, „libertatea e un bun egal cu viața”, iar „privarea de libertate este egală cu asasinatul”, motiv pentru care el nu ezită să-l contrazică pe Hegel: Întrucât inumanitatea este absurdă și inutilă, cu necesitate rezultă de aici că „nu tot ce e real e rațional”!

Însă Vodolazov n-a fost de acord cu judecățile lui Grossman despre istoria Rusiei („Dezvoltarea Rusiei era fertilizată de creșterea robiei”, ”Numai robia milenară a fost aceea care a creat mistica sufletului rus”), îndeosebi cu cele despre Lenin și leninism: „În dispută, Lenin nu urmărea adevărul, ci victoria”; „Victoria lui Lenin a servit nelibertății”; „Sinteza leninistă a nelibertății cu socialismul a uimit omenirea mai mult decât descoperirea energiei atomice”. Iată motivul pentru care acesta consideră necesar ca în respectivul studiu să delimiteze leninismul de tenebroasa esență a stalinismului…

N.B.: Vasili Grossman merită un cuvânt de mulțumire din partea tuturor românilor neaoși. Și iată de ce. În calitate de corespondent de război, el a intrat împreună cu trupele rusești în Odesa părăsită de românii în retragere, unde a apreciat administrația lor civilizată. Vasăzică nici vorbă de holocaust, antiiudaismul și crimele împotriva evreilor revenindu-le în întregime ucrainenilor.

Tot cu un Ivan, alter ego-ul lui Alexandr Soljenițîn în ceea ce privește adaptarea lui la viața de lagăr, avem de-a face și în nuvela „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, prima lucrare din seria „Gulag”, pentru care autorul, redutabil anticomunist, la propunerea lui François Mauriac va primi în anul 1970 Premiul Nobel pentru Literatură.

Soljenitin

Dureroasa sa experiență de deținut a început în anul 1945. Deși la acea dată era ofițer al Armatei Roșii pe frontul din Prusia orientală, totuși el a fost arestat din pricina corespondenței purtată cu un prieten și, în cel mai autentic stil stalinist, condamnat la opt ani de lagăr cu muncă silnică.

„O zi din viața lui Ivan Denisovici”, prima carte tipărită în fosta Uniune Sovietică (era anul 1962) a absolventului Facultății de Matematică și Fizică și apoi al celei de Filologie (următoarea carte se intitulează „Pavilionul canceroșilor”), este un senzațional document literar privind duritatea vieții de lagăr, unde cel mai mare dușman al deținutului nu sunt nici gardienii, nici gerul (acțiunea nuvelei se derulează pe durata unei zile de iarnă siberiană, dar nu într-atât de geroasă încât deținuții să nu poată fi scoși la muncă), nici mâncarea astfel raționalizată ca deținutul să nu moară de foame și nici aberantele regulamente de ordine interioară (deplasarea deținuților, controale, servitul mesei etc.), ci un alt deținut!

Iată de ce un deținut cu experiență, așa ca Ivan Denisovici, trebuie să fie mereu cu ochii în patru și să pun osul la treabă atunci când spune șeful de brigadă. Da, căci de acesta depinde viața deținutului: norma de lucru, hrana și timpul lui liber. Iar lui Ivan Denisovici Șuhov toate-i merg din plin în acea zi înfățișată de Soljenițîn, atât în lagăr și la masă (are bafta să smulgă o porție în plus), cât și la zidit, ba chiar izbutește să introducă în lagăr o bucățică de fierăstrău, astfel că la sfârșitul zilei se arată mulțumit de ea, „una din cele trei mii șase sute cincizeci și trei”. „Iar dacă socotim și anii bisecți”, completează scriitorul cu precizie neîndurătoare, atunci „trebuie să adăugăm încă trei zile”…

(Sighetu Marmației, 26-27 feb. 2017)

petrovai-george

Foto. George Petrovai

Doctorul Iura Jivago, unul dintre eroii de referinţă ai literaturii de rezistenţă

 

Autor: George Petrovai

 

Literatura de rezistenţă reprezintă un capitol distinct, încărcat de tragic umanism, din literatura universală. Ea se constituie într-o formă specifică nu doar de protest, ci chiar de luptă (uneori cu garda jos) a unora dintre cele mai sensibile şi curajoase conştiinţe, i-am numit pe scriitori, împotriva dictatorilor şi a politicilor lor de intimidare, care cu toatele vizau acele focare de rezistenţă ce nu admiteau acţiunea neîncetată a mijloacelor de înrobire umană (procesul de mankurtizare de care vorbeşte Cinghiz Aitmatov în romanul O zi mai lungă decât veacul), atât prin restrângerea sau chiar privarea totală de libertăţile fireşti într-o societate normală, cât şi prin atrocele mecanism de nivelare şi sterilizare intelectuală.

Fireşte, dacă nu ţinem cont de anumite nuanţe caracteristice locului şi timpului, atunci în literatura de rezistenţă pot fi incluse şi opere reprezentative pentru cultura latino-americană, precum: Recursul la metodă, Eu, Supremul şi Toamna patriarhului, romane în care autorii lor (Alejo Carpentier, Augusto Roa Bastos, Gabriel Garcia Marquez) denunţă cu vehemenţă dictaturile şi pe dictatorii care le-au făurit. Atâta doar că romanele în cauză au fost scrise la câteva zeci de ani de la prăbuşirea dictaturilor pe care le vizează, când – poate cu excepţia Cubei şi a Paraguayului – ţările latino-americane înregistrau vizibile progrese în consolidarea democraţiilor.

Dacă la asta mai adăugăm faptul că dictaturile latino-americane, oricât au fost ele de abjecte, nu au atins nicicând cotele monstruosului şi inumanului din atrocele experiment bolşevic, nici în ceea ce priveşte numărul lichidaţilor chiar din rândul colaboratorilor apropiaţi ai dictatorului suprem (milioane de morţi numai în perioada de epurare stalinistă), nici în ceea ce priveşte avântul delaţiunii, ori bestialitatea şi satanica inventivitate de care dădeau dovadă torţionarii la torturarea victimelor lor (sinistrul proces de reeducare demarat în închisoarea din Piteşti), atunci vedem că nuanţele de care vorbeam mai sus au forţa esenţialului şi că, în aceste condiţii, literatura clasică de rezistenţă trebuie identificată, cu inerentele diferenţe date de culoarea naţională, în sfera de influenţă stalinistă.

Iar nucleul acestei literaturii se plasează chiar în Rusia, adică în patria bolşevismului. Din următoarele două motive:

a)Scriitori ca Vasili Grossman, Aleksandr Soljeniţîn, Iuri Dombrovski sau Boris Pasternak au avut curajul să scoată securea războiului nu doar împotriva unui fioros şi neiertător tiran – Stalin, ci chiar şi împotriva ideologiei pe care el o întruchipa, ceea ce reprezenta o abatere de neiertat până şi în ochii lui Hruşciov, cel care al Congresul al XX-lea a condamnat cultul personalităţii lui Stalin doar din grija de-a feri sistemul sovietic, în general pe cel marxisto-leninist, de asemenea periculoase derapaje;

1

b)Toţi scriitorii enumeraţi mai sus au avut de suferit de pe urma regimului, fie că acesta a fost integral stalinist, fie că a cunoscut un oarecare dezgheţ în timpul lui Hruşciov, fie că în perioada brejnevistă are loc un proces de restalinizare. Astfel, în urma unei descinderi la locuinţa lui Grossman, acestuia i-au fost confiscate toate manuscrisele, până şi indigourile; Boris Pasternak a fost exclus din Uniunea Scriitorilor, iar în anul 1958, an în care i se decernează Premiul Nobel pentru Literatură, el este constrâns de autorităţi să renunţe la trofeul literar; Aleksandr Soljeniţîn, deşi ofiţer combatant în cel de-al doile război mondial, este arestat şi trimis în lagăr, locul de inspiraţie pentru formidabilul său Arhipelag Gulag; cât îl priveşte pe Iuri Dombrovski, el a fost exilat îndată după absolvirea Cursurilor superioare pentru literatură (perioada 1932-1935), apoi între anii 1939-1943 a fost deportat în ţinutul Kolîma şi din nou deportat timp de şase ani (1949-1955), dar de data asta în regiunea Irkutsk.

*

Să fie, într-adevăr, Iura Jivago unul dintre eroii de referinţă ai literaturii de rezistenţă? Se pare că da, având în vedere faptul că romanul lui Boris Pasternak, aidoma altor cărţi din această categorie (de pildă Maestrul şi Margareta, faimosul roman al lui Mihail Bulgakov), pornise dinspre Occident, unde se bucurase de multă apreciere, înainte de-a stârni o atare vâlvă în presa şi critica sovietică a vremii, încât – după cum deja am precizat – autorul este pur şi simplu pus la zid: mai întâi este exclus din Uniunea Scriitorilor, apoi autorităţile îi impun să notifice că de “bună voie” el renunţă la Premiul Nobel.

Dar tocmai prigoana sistematică la care este supus, contribuie din plin la sporirea faimei lui Boris Pasternak şi a romanului său, îndeosebi după apariţia filmului care, inspirat de carte, de îndată face înconjurul lumii.

Foarte complex, romanul Doctor Jivago este alcătuit din două părţi: prima parte cuprinde proză clasică şi se pare că în ea se regăseşte romanul propriu-zis, pe când a doua parte, concepută ca proză lirică, poate fi intitulată Poemele lui Jivago. Că doar Boris Pasternak a fost în primul rând poet, mai exact poet de orientare futuristă, şi abia pe urmă romancier…

Altfel spus, prima parte este mai scurtă dar mai stufoasă, căci ea narează nu doar întâmplări din viaţa lui Iura (de la vârsta de 10 ani, vârstă la care-i moare mama, şi până la reformarea lui ca invalid, după aproape trei ani de război), ci şi tablouri semnificative din agitatele evenimente politice care au precedat, ba chiar au favorizat declanşarea primului război mondial şi apoi a revoluţiei bolşevice (revoluţia din anul 1905, greve, demonstraţii, lupte de stradă), precum şi diverse întâmplări din vieţile altor personaje, îndeosebi din viaţa Larei, cea care după căsătoria cu imprevizibilul Paşa Antipov şi stabilirea lor la Iuriatin, îşi încrucişează destinul cu cel al doctorului Jivago, după ce acesta la rândul lui pleacă cu familia din Moscova în Urali, mai exact la o fostă moşie a bunicului soţiei sale Tonia, moşie situată în apropire de Iuriatin.

Două cauze, una mai înfricoşătoare şi mai presantă ca cealaltă, îşi dau concursul la părăsirea Moscovei de către Iura, soţia lui Tonia, fiul Saşa şi socrul Aleksandr Aleksandrovici:

a)Prima o reprezenta întunericul, foamea şi frigul, întrucât – precizează Pasternak – “Pentru cei mai mulţi dintre oameni mâncarea consta din mei fiert şi ciorbă din capete de hering, urmată de restul de hering ca felul doi; mai era şi o zeamă din grăunţe întregi de grâu sau secară fierte”.

b)Cea de-a doua cauză, chiar mai primejdioasă şi mai de neocolit ca prima, era întruchipată de comisari, “oameni în scurte de piele neagră, cu puteri nelimitate şi o voinţă de fier, înarmaţi cu mijloace de intimidare şi cu revolvere, care se bărbiereau puţin şi dormeau şi mai puţin”.

Cu toate că mai întinsă, cea de-a doua parte a romanului se vădeşte a fi mult mai închegată ca prima, ceea ce – evident – reprezintă un apreciabil spor de natură compoziţională. De data asta – din proprie iniţiativă, ori poate că bine sfătuit – Pasternak renunţă la numeroasele acolade şi interpolări specifice primei părţi, ceea ce pe ansamblu îi conferă acesteia un caracter aproape compozit, şi-şi concentrează atenţia pe intersectarea şi apoi pe împletirea destinelor celor doi eroi – Iura şi Lara, până când ei ajung să vibreze la unison, într-o dragoste – ne spune îndurerata Lara în faţa cadavrului doctorului – “cu nimic comparabilă pe lume”, căci, ne înştiinţează autorul în continuare, ei “s-au iubit pentru că totul în jurul lor dorea aceasta, copacii şi norii de pe cer, de deasupra capetelor lor şi pământul de sub picioarele lor”.

Cu toate ca n-a încetat să-şi iubească soţia, Iura avea stringentă nevoie de dragostea mistuitoare şi totuşi mângâietoare a Larei, deoarece numai prin ea avea să dobândească acea stare de extaz liric, din care vor rezulta “elegiile lui despre Lara”.

Îndeosebi după fuga de la partizani, unde fusese ţinut captiv timp de aproape doi ani (partizanii duceau mare lipsă de medici), şi îndeosebi după ce află din scrisoarea Toniei că toţi ai lui (între timp i se mai născuse o fetiţă) urmează să fie expulzaţi din ţară cu destinaţia Paris, ceea ce însemna că n-aveau să se mai revadă vreodată, Iura avea mare nevoie de dragostea Larei: era hrana lui spirituală, era suportul lui în viaţa tot mai nesigură, era însăşi raţiunea lui de-a fi.

Mai ales în acele zile când, aşa cum cu îndreptăţire afirmă Lara, “aerul devine din ce în ce mai irespirabil”, întrucât – punctează autorul cu justificată oroare – “Zilele acelea confirmau vechea zicală – omul este lup pentru om. Călătorul făcea cale întoarsă pe drum la vederea altui călător, străinul care întâlnea alt străin îl omora de frica de-a nu fi el omorât. Au existat şi cazuri izolate de canibalism. Legile civilizaţiei umane fuseseră abrogate. Legile de care asculta omul acum erau legile junglei; visurile pe care le visau erau visurile preistorice ale omului cavernelor”.

E drept că amândoi se simţeau ameninţaţi în acele zile de cumplită nesiguranţă. Dar dacă Iura se făcea vinovat doar de ascendenţa sa neproletară – era fiul unui milionar destrăbălat şi ţicnit, care îşi încheie viaţa aruncându-se din tren, în schimb Lara era mult mai expusă la represalii, cu toate eforturile depuse pe direcţia reeducării politice, întrucât se ştia că era soţia acelui orgolios Paşa Antipov, nemembru de partid şi totuşi, ajuns atât de sus în ierarhia armatei roşii, încât devenise extrem de incomod, în consecinţă obligat să fugă şi să se ascundă pentru a scăpa cu viaţă. Are noroc de câteva ori, când – aşa cum îi povesteşte el lui Iura – era cât pe-aci să fie prins, dar după plecarea Larei spre Extremul Orient, pesemne considerând că viaţa sa este inutilă, el se sinucide prin împuşcare chiar în faţa casei unde locuiseră câtva timp eroii noştri îndrăgostiţi.

Ei bine, în timp ce Lara şi Iura treceau în revistă foarte redusele şanse de salvare, îşi face apariţia avocatul Komarovski, un ins abil şi fără scupule, care înrâurise într-un fel sau altul destinele ambilor: fusese primul amant al Larei şi, în calitate de avocat al familiei Jivago, el îşi avea partea lui de vină la îmbolnăvirea şi mai la urmă la sinuciderea milionarului dezechilibrat.

Komarovski le explică că situaţia este deosebit de alarmantă, dar că el – în calitate de membru al unui guvern pentru o republică din Extremul Orient recunoscută de Moscova – este singurul în stare să-i salveze, cu condiţia ca ei să se decidă cât mai repede.

Iura refuză cu îndârjire să plece, dar pentru a o hotărî pe Lara să-l însoţească pe avocat şi astfel să se salveze, lasă să se înţeleagă că-i va ajunge din urmă. Cei doi pleacă pe drumul lor, iar doctorul, complet deprimat după plecarea Larei, se decide s-o ia pe jos spre Moscova, prilej pentru autor de-a ne înfăţişa starea jalnică a Rusiei bolşevice în tablouri de-o cutremurătoare veridicitate: “În acele zile, pădurile şi câmpiile ofereau un contrast total. Părăsite de om, câmpurile arătau ca un orfan, ca şi când absenţa omului le-ar fi pus sub un blestem, dar pădurea, scăpată de el, înflorea mândră, ca şi când ar fi fost eliberată de captivitate”.

Ajuns la Moscova, Iura se simte scârbit atât de relatările lui Gordon şi Dudorov, prietenii lui din copilărie (“Niki, îi spune el lui Dudorov, am suferit când te-am auzit povestindu-ne cum ai fost tu reeducat în închisoare şi ai crescut în personalitate. Aveam senzaţia că ascultam un cal de circ descriind felul în care s-a apucat să se dreseze singur…”), cât şi de atotputernicia lui Markel, fostul lor portar, cel care în noile condiţii create de bolşevism, nu se jenează să-l facă pe stăpânul de altădată “împiedicat” şi “nerod”.

Motive suficiente pentru hipersensibilul Iura ca să se complacă în mizerie şi decădere (nu-şi mai practica meseria de doctor), cu toate că din concubinajul cu Marina, mezina lui Markel, rezultaseră două fetiţe. Noroc cu Evgraf, fratele lui vitreg, care îi sare în ajutor, aşa cum făcuse de atâtea ori în situaţiile critice…

În cele din urmă, înainte de împlinirea vârstei de 40 de ani, Iura moare de scleroză a cordului, boală moştenită de la mama lui. Ocazie pentru autor, ca printr-o stranie coincidenţă (sarea şi piperul cărţilor vizitate de succes), s-o readucă în prim plan pentru ultima dată pe nefericita Lara, cea care, în vălmăşagul acelor vremi de tristă amintire, pierduse urma fetiţei concepută cu doctorul Jivago, şi care – în faţa catafalcului – îl roagă pe descurcăreţul Evgraf s-o ajute ca să-i dea de urmă.

Ceea ce chiar se întâmplă, ne spune Epilogul, în timpul celui de-al doilea război mondial, când generalul maior Evgraf Jivago îşi recunoaşte nepoata în Tania spălătoreasa, poreclită Îngălata.

Notă: Dacă traducătorii se plâng de dificultăţile întâmpinate la aducerea textului cât mai aproape de valoarea sa originală, şi asta din pricina enormei sale încărcături lirice, noi cititorii ne delectăm cu admirabile tablouri impresioniste, precum următorul: “În depărtare, cenuşiul moale se închise spre liliachiu, care se transformă treptat în mov, şi vălul lui de ceaţă pătă dantelăria fină a mestecenilor de pe marginea drumului, conturaţi parcă de o mână omenească pe fundalul rozaliu al cerului, palid ca şi când şi-ar fi pierdut brusc orice adâncime”.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors