Baruch Spinoza sau modelul antic al inteleptului

Posted by Stefan Strajer On February - 21 - 2010

BARUCH SPINOZA SAU MODELUL ANTIC AL ÎNŢELEPTULUI

 

 Autor: George Petrovai

Avem deplina libertate să presupunem că filosofia reprezintă prima formă sistematică a gândirii omeneşti, care nu numai că şi-a pus întrebări, dar a căutat să şi ofere răspunsuri cât de cât mulţumitoare în legătură cu cele trei probleme fundamentale ale existenţei:

            a)Existenţa divinităţii şi posibilele ei mecanisme de cugetare şi acţiune;

            b)Existenţa lumii în infinitele ei forme de manifestare şi apariţia vieţii;

c)Omul şi problemele sale specifice de cunoaştere şi adaptare, a căror necontenită tentativă de soluţionare se materializează în tot atâtea remarcabile pagini de cultură şi civilizaţie, adăugate de fiecare generaţie la zestrea transmisă de către înaintaşi.

Având în faţă acest uriaş tablou al inepuizabilelor dezbateri filosofice, aşa cum s-a conturat el încă din zorii cugetării omeneşti, este firesc să ne punem întrebarea dacă – la fel ca bunăoară în ştiinţele particulare – legea progresului este prezentă şi în filosofie. Dar cum unanimitatea concepţiilor este total exclusă până şi în problemele care doar tangentează cu filosofia, evident că şi în chestiunea de mai sus se înregistrează opinii diferite, unele chiar radicale.

Astfel, dacă ilustrul P.P.Negulescu este de părere că de voim să studiem filosofia “suntem siliţi să ne adresăm fiecărui filosof în parte şi să-i ascultăm părerile”, asta întrucât “filosofia, din nefericire, nu poate fi studiată cu adevărat decât numai în mod istoric”, ceea ce în definitiv echivalează cu o elegantă eschivare de la un răspuns tranşant, reputatul gânditor Karl Jaspers nu se dă în lături să excepteze filosofia de la legea progresului, susţinând că operele filosofice – măcar acelea în care sunt expuse “viziuni personale asupra lumii” – nu ar fi afectate în fondul lor de idei de trecerea timpului, implicit de dezvoltarea cunoaşterii omeneşti, deoarece ele păstrează aceeaşi neştirbită actualitate prin gândirea perenă pe care o scot la lumină.

Astfel de considerente m-au îmboldit să aştern pe hârtie viaţa şi fundamentele gândirii lui Baruch Spinoza, un filosof care şi-a dedicat existenţa căutării dezinteresate a adevărului, doar în acest chip reuşind să pună bazele spinozismului, concepţia care a scos cartezianismul din impasul său dualist (contradicţia dintre corp şi suflet) şi l-a împins înspre monismul ontologic de factură panteistă.

1. O viaţă exemplară dedicată căutării dezinteresate a adevărului

Din capul locului fac precizarea că dacă pentru această primă parte m-am folosit de excelentele informaţii furnizate de către P.P.Negulescu în Istoria filosofiei moderne (excelente atât prin acurateţea documentării, cât şi prin stilul captivant al prezentării), alcătuirea celei de-a doua părţi a eseului a putut avea loc numai pe baza operei capitale a lui Spinoza – Tratat despre îndreptarea intelectului şi mai ales Etica, lucrări traduse din latină şi judicios comentate de către Alexandru Posescu, asistentul de altă dată al profesorului Negulescu.

Baruch Spinoza s-a născut la Amsterdam în anul 1632, din părinţi evrei de origine portugheză, probabil ajunşi pe aceste tărâmuri nordice după expulzarea evreilor sefarzi din Portugalia în anul 1497. (Expulzările evreilor sefarzi din Spania avuseseră loc în anul 1492.) Poate că de aceea unii din contemporanii lui Spinoza înclinau să creadă că în familia filosofului se găseşte şi niţel sânge arab…

Tânărul Baruch şi-a început studiile la şcoala lui Morteira, un rabin celebru la acea vreme. Dovedind o precocitate ieşită din comun, căci la 15 ani ajunsese să discute textele cărţilor sfinte cu o abilitate ce adesea îl punea în încurcătură pe profesorul său, tânărul Spinoza era văzut de toţi coreligionarii ca o viitoare stea printre rabinii sinagogii din Amsterdam.

Dar, ne înştiinţează Negulescu, “după cum Descartes fusese cuprins în Colegiul iezuiţilor din La Flèche de un adevărat dezgust pentru filosofia scolastică şi pentru teologie, tot aşa a ajuns şi Spinoza să fie în cele din urmă nemulţumit de ştiinţa rabinilor”.

Pentru început această nemulţumire s-a exprimat în tendinţa de-a acumula cunoştinţe noi, şi atunci – ne spune acelaşi Negulescu – “s-a apucat să înveţe latineşte la şcoala doctorului Franz van den Ende”. La această şcoală, Spinoza va dobândi temeinice cunoştinţe de literatură veche, fizică, ştiinţe naturale şi filosofie. Cum principala mişcare filosofică a timpului era cartezianismul şi cum Descartes era la momentul respectiv mai bine cunoscut în Olanda decât chiar în Franţa (aici a trăit, în mai multe locuri, timp de 20 de ani), nu e de mirare – după cum însuşi Spinoza mărturisea mai târziu – că toate cunoştinţele sale filosofice din operele lui Descartes şi le-a însuşit.

Contactul cu filosofia a acţionat asupra lui Spinoza în două direcţii diametral opuse: pe de o parte creştea încântarea sa sufletească şi mintea i se emancipa, pe de altă parte (direct proporţional cu prima influenţă) sporea aversiunea sa faţă de vechile credinţe religioase, astfel încât, cam pe la vârsta de 24 de ani, el a încetat cu totul să mai ia parte la ceremoniile religioase din sinagogă.

Fiind mai mult decât evident pericolul de a-l pierde cu totul, rabinii au făcut tot posibilul ca măcar să-l păstreze în comunitate: mai întâi l-au acţionat în judecată, apoi l-au ameninţat cu excomunicarea. Dar cum cele două mijloace de intimidare n-au dat rezultatele scontate, căci Spinoza continua să se menţină pe poziţia de rebel, rabinii au schimbat macazul şi au încercat să-l corupă, oferindu-i 1000 de florin de aur anual (sumă considerabilă pentru acele vremuri), numai ca el să consimtă să ia parte din când în când la ceremoniile religioase.

 

Foto. Baruch Spinoza

Cum răspunsul lui Spinoza a fost că el nu va renunţa la ideile lui nici pentru tot aurul din lume, întrucât “nu caută aur, ci adevăr”, un evreu fanatic a încercat să-l ucidă, atacându-l într-o seară pe stradă. Scapă cu faţa curată şi din această încercare, apoi – după ce în iulie 1656 sinagoga din Amsterdam a pronunţat împotriva sa sentinţa de excomunicare solemnă -, el va părăsi pentru totdeauna oraşul său natal, stabilindu-se pentru început în apropiere de Leyden, iar mai târziu la Haga.

Vedem din cele relatate mai sus cât de scump şi-a plătit tânărul Spinoza dreptul de a cugeta liber, după ce cu un curaj aproape fără egal, cel puţin în acele vremuri, el a acceptat să-şi părăsească familia şi averea, a suportat povara blestemului şi a urii întregului neam, numai ca să se poată consacra cercetării dezinteresate a adevărului! Căci, după cum ne-o spune însuşi filosoful în Tratatul despre îndreptarea intelectului (capitolul Finalitatea etică a îndreptării intelectului), “ceea ce oamenii, aşa cum rezultă din faptele lor, preţuiesc ca pe cel mai mare bine, se reduce la aceste trei, anume: bogăţie, onoruri, plăcerea simţurilor”. Însă mulţumirea pe care ne-o dau aceste lucruri nu este durabilă, fapt care inevitabil produce tristeţe, suferinţă şi durere. Cum curată şi durabilă este doar mulţumirea pe care ne-o dă iubirea adevărului, sau în chiar exprimarea sa cu o apreciabilă rezonanţă medievală: “Pe când dragostea pentru un lucru veşnic şi infinit umple sufletul numai de mulţumire, lipsită de orice tristeţe…”, iată de ce Spinoza ne asigură că cercetarea dezinteresată a adevărului ne înseninează şi ne înfrumuseţează viaţa.

Iar această formidabilă dezinteresare a caracterizat întreaga viaţă a filosofului nostru, lucru probat de următoarele fapte pilduitoare:

a)După plecarea din Amsterdam, el şi-a câştigat existenţa ca optician, mai exact ca poleitor de sticle optice. Mulţumit cu puţinul agonisit pe această cale şi cu libertatea de care se bucura, el n-a urmărit o viaţă mai bună şi nici nu s-a învoit ca alţii să i-o schimbe. Fidel acestui principiu, în anul 1673, adică după publicarea primelor sale lucrări, Spinoza va refuza oferta principelui palatin Carl Ludwig de-a accepta o catedră de profesor de filosofie la Universitatea din Heidelberg, motivând că dacă va trebui să-i înveţe pe alţii, nu va mai avea suficient timp ca să înveţe el însuşi!

b)Deoarece filosoful nostru părea tot mai secătuit de puteri, prietenul său Simon de Vries l-a rugat să primească din partea lui suma de 2000 de florini, cu care să-şi mai uşureze viaţa. Dar consecvent principiilor sale despre viaţa cea mai potrivită pentru un adevărat gânditor, Spinoza şi-a refuzat prietenul. Ba mai mult: l-a refuzat şi atunci când acest prieten bogat şi fără moştenitori, care a murit tânăr, vroise să-i lase filosofului întreaga sa avere!

c)După reglementarea succesiunii impusă de moartea tatălui său, Spinoza a renunţat la partea ce i se cuvenea, oprind pentru sine doar un pat, de care cu adevărat avea mare nevoie…

Aşa cum deja am arătat mai sus, admirabil este faptul că, deşi era sărac lipit pământului, el a continuat să renunţe conştient şi hotărât la ceea ce în ochii atâtor şi atâtor oameni reprezintă deopotrivă scopul şi valoarea vieţii. Cu toate astea, sau poate tocmai de aceea, Spinoza se simţea deplin fericit!

Atâta doar că luându-şi ca model filosofii antici greci, faimoşi inclusiv prin dezinteresul manifestat vizavi de latura materială a vieţii, Spinoza n-a ţinut seama de marile diferenţe existente între clima binecuvântată a Greciei şi clima cu mult mai aspră a Olandei. Acest lucru, de altminteri, s-a dovedit a-i fi fatal filosofului nostru, el care încă de timpuriu suferea de-o neiertătoare boală de piept. Aşa se face că Spinoza părăseşte această lume la 21 februarie 1677, adică înainte de-a împlini 45 de ani.

2.Fundamentele spinozismului şi reacţiile iscate

Am arătat în partea introductivă a prezentului studiu că Spinoza s-a dovedit a fi nu doar cel mai strălucit elev al lui Descartes (toate cunoştinţele filosofice şi le-a însuşit din opera maestrului!), dar şi că spinozismul s-a afirmat ca cel mai vrednic urmaş al cartezianismului, de-acolo de unde – ne informează P.P.Negulescu – filosoful francez “constată acţiunea reciprocă dintre spirit şi corp, o declară însă inexplicabilă – şi trece mai departe”.

Spuneam, deasemenea, că principala mişcare filosofică a timpului era cartezianismul, care încă de pe la 1638, aşadar la un an după apariţia Discursului asupra metodei, a început să fie studiat la Universitatea din Utrecht, apoi la alte renumite universităţi olandeze, precum cea din Leyden, din Gröningen, Duisburg sau Herborn.

Deşi în Anglia apăruse cu câţiva ani mai înainte metoda inductivă a lui Francis Bacon de cercetare a naturii, o metodă bazată pe observaţie şi experiment şi expusă în principala sa lucrare – Novum Organum (replica dată Organonului aristotelic), totuşi, la vremea respectivă filosofia baconiană n-avea cum să rivalizeze cu metoda deductivă, dezvoltată şi articulată în cadrul cartezianismului pe un solid aparat matematic. Ceea ce, desigur, nu înseamnă că Descartes nu cunoştea şi nu aprecia la justa lor valoare ideile lui Bacon, ori că filosofia celui din urmă n-a cunoscut o strălucită afirmare prin empirismul lui John Locke şi apoi prin concepţiile materialiştilor…

Având în vedere strânsele legături de concepţie şi argumentare dintre spinozism şi cartezianism, cuvine-se ca, înainte de-a intra în miezul filosofiei lui Spinoza, să aruncăm o privire de ansamblu asupra filosofiei lui René Descartes.

Vom descoperi, astfel, că edificiul conceptual al cartezianismului a pornit de la o întrebare: Există în filosofie acele adevăruri generale şi evidente prin ele însele, de la care să putem porni în deducţia matematică a explicării Universului? Pentru a răspunde încurajator la această întrebare, este de părere Descartes, trebuie să ne luăm măsuri de precauţie împotriva oricărei posibilităţi de eroare, ceea ce înseamnă să pornim la drum considerând că sunt false toate ideile pe care le avem. Căci ideile pe care le posedăm, ne parvin fie pe calea simţurilor, fie ne sunt date de tradiţie. Dar oricare ar fi calea lor de provenienţă, ideile astfel dobândite se dovedesc a fi dezamăgitor de contestabile, deoarece simţurile ne înşeală, iar tradiţiile variază de la un loc la altul. Se cheamă că nici simţurile, nici tradiţia nu ne pot da adevăruri evidente prin ele însele, altfel spus necontestate şi necontestabile.

Ce ne rămâne de făcut? Să ne îndoim de tot ceea ce ştim, ne răspunde Descartes. Căci îndoindu-ne, noi cugetăm şi prin cugetare existăm, ceea ce ridică îndoiala metodologică la rangul de atitudine a cugetării. De unde se desprinde cu necesitate matematică prima axiomă a cartezianismului, sintetizată în celebra teză: Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum (Mă îndoiesc, deci gândesc; gândesc, deci exist.)

A doua axiomă vizează existenţa unei cauze infinite şi perfecte, creatoare a Universului, pe care obişnuim să o numim Dumnezeu. Iar respectiva cauză, ne încredinţează Descartes, există în noi şi face parte integrantă din fiinţa cugetării noastre, prin urmare, noi oamenii ne naştem cu ideea de Dumnezeu.

În sfârşit, cea de-a treia axiomă îşi află temeiul în raportul matematic necesar dintre cauză şi efect: Dacă există o cauză creatoare a Universului, obligatoriu trebuie să existe şi Universul! Sau altfel spus: Dacă există Dumnezeu, trebuie să existe şi lumea externă. Iar cum Dumnezeu este perfect, lumea externă nu poate să fie o înşelăciune, căci înşelăciunea fiind de fapt o imperfecţiune, asta ar conduce la raportul absurd dintre o cauză perfectă şi un efect imperfect.

Pentru a păstra întru totul regulile matematice, Descartes transformă cele trei axiome în trei definiţii, apoi le aşează în ordinea descrescătoare a generalităţii lor. Axioma cea mai generală este aceea că Dumnezeu există. Însă pentru a exista, Dumnezeu n-are nevoie nici de noi, nici de lumea creată. Întrucât a trebuit să existe înainte şi independent de întreaga creaţiune, se impune concluzia că El există prin sine. Lumea externă există este a doua axiomă în ordinea generalităţii, iar cea de-a treia: Mă îndoiesc, deci gândesc; gândesc, deci exist.

Esenţa cartezianismului se prezintă astfel: Avem o substanţă creatoare, perfectă şi infinită, şi două categorii de substanţe (lucruri) create – substanţele întinse sau corpurile materiale (res extensa), respectiv substanţele cugetătoare sau sufletele imateriale (res cogitans).

De precizat că Descartes nu numai că s-a ferit să susţină ideea nemuririi sufletului, dar chiar i-a ironizat fin pe cei care se străduiau să dovedească acest lucru. Căci spunea într-o scrisoare adresată prietenului său Mersenne: Sufletul fiind deosebit de corp, nu este cu necesitate supus pieirii ca şi corpul, dar atât e tot ce se poate afirma, şi nici o demonstraţie filosofică nu poate merge mai departe…

Fireşte că o asemenea atitudine circumspectă i-a adus lui Descartes multe critici şi duşmănii, îndeosebi din partea iezuiţilor. Aceştia aveau o dublă nemulţumire vizavi de cartezianism: întâi că din doctrina deosebirii absolute dintre suflet şi corp, filosoful refuzase să tragă concluzia nemuririi sufletului şi a existenţei unei vieţi viitoare, aşa cum susţin Scripturile; apoi, ei respingeau cu indignare îndoiala absolută, deoarece îndoindu-se de tot ce ştia, prin aceasta Descartes se îndoia chiar şi de adevărul religiilor revelate, căci pentru el, propria raţiune reprezenta singura modalitate sigură de aflare a adevărului.

*

Problema raporturilor dintre suflet şi corp nu putea să-l lase indiferent pe Spinoza, şi este de presupus că ea formează punctul de plecare al meditaţiilor sale filosofice.

Această spinoasă chestiune frământa într-o asemenea măsură atmosfera intelectuală a vremii, încât filosoful Guelincx elaborează aşa-numita teorie a ocazionismului, potrivit căreia Dumnezeu intervine cu ocazia fiecărei impresii primite din afară de corpul nostru, pentru a trezi în sufletul nostru o senzaţie corespunzătoare.

Însă Spinoza, care din mai vechiul şi nefericitul său contact cu mozaismul păstra o puternică repulsie în legătură cu orice explicaţie de natură teologică, critică cu vehemenţă minunile în al său Tratat teologico-politic, afirmând că explicarea teologică a unui fenomen nu este decât un refugiu pentru mintea omenească, la care ea recurge atunci când nu ştie şi nu înţelege acel fenomen.

Dimpotrivă, susţine Spinoza, avem datoria ca tot pe calea deschisă de Descartes, respectiv cu ajutorul metodei matematice (cea mai sigură dintre toate metodele ştiinţifice), să aflăm o explicaţie raţională a raporturilor dintre suflet şi corp. Şi el este atât de convins de necesitatea întrebuinţării acestei metode pentru aflarea adevărului, încât – ne spune P.P.Negulescu – “nu se serveşte de ea numai în deducţia ideilor, ci o păstrează până şi în forma lor verbală, dând sistemului său filosofic o alcătuire geometrică”. Faptul acesta se învederează mai ales în opera sa de căpătâi – Ethica ordine geometrico demonstrata et in quinque partes distincta (Etica demonstrată după metoda geometrică şi împărţită în cinci părţi), operă care începe de-a dreptul cu opt definiţii şi din care – prin quod est şi quod erat demonstrandum – autorul deduce apoi o serie de teoreme, corolarii şi leme, ce alcătuiesc sistemul său filosofic.

Pentru o mai exactă înţelegere a spinozismului, se impun câteva comentarii despre cele două chestiuni nodale, subliniate în paragraful anterior: metoda matematică întrebuinţată şi definiţiile cu care se deschide Etica, mai exact Partea întâi, intitulată Despre Dumnezeu (în textul original: De Deo).

Referitor la metodă, Alexandru Posescu ne înştiinţează în studiul introductiv la Etica, cum că aceasta nu mai era de mult o noutate atunci când Spinoza a folosit-o în opera sa capitală, asta deoarece ea fusese utilizată şi de Descartes în răspunsul său la cea de-a doua serie de obiecţii aduse Meditaţiilor metafizice. Cu toate astea, crede Posescu, “se poate afirma cu mai multă îndreptăţire că el a fost cel care i-a împrumutat-o lui Descartes, şi anume atunci când a expus argumentat conţinutul primelor trei cărţi ale Principiilor filosofice ale acestuia în scrierea sa Principiile filosofice ale lui Descartes demonstrate după metoda geometrică”.

În legătură cu definiţiile cu care se deschide Etica, Hegel aprecia că “toată filosofia lui Spinoza este cuprinsă în aceste definiţii”. “Mai exact, completează Posescu, s-ar putea spune că toată filosofia acestui gânditor se întemeiază pe definiţia a treia a substanţei şi a şasea a lui Dumnezeu din aceeaşi prima parte a Eticii sale, cea de-a doua parte nefiind în fond decât completarea celei dintâi”.

În capitolul consacrat lui Spinoza din ale sale Prelegeri de istorie a filosofiei, Hegel vede definiţiile filosofului olandez ca fiind “pur nominale”, iar demonstraţiile sprijinite pe asemenea baze fictive drept “torturi formale, care nu fac decât să îngreuneze înţelegerea lui Spinoza”, pentru ca tot el să spună în altă parte că nu se poate face filosofie temeinică decât plecând de la Spinoza, sau cu propriile sale cuvinte: “Când începi să filosofezi, trebuie să fii mai întâi spinozist”…

Este adevărat că Etica poartă în pântecele ei sistemul spinozist. Dar dacă vrem să avem o imagine închegată despre filosofia lui Baruch Spinoza, nu trebuie să omitem faptul că Etica are un prolog, şi că acesta se cheamă Tratatul despre îndreptarea intelectului şi despre calea cea mai bună care duce la adevărata cunoaştere a lucrurilor.

Tratatul, rămas neterminat, n-a fost publicat de Spinoza în timpul vieţii sale, ci a apărut împreună cu Etica şi alte lucrări în volumul de opere postume editat de prieteni, în anul 1677 (la câteva luni după moartea filosofului).

Tratatul dezbate problema cunoaşterii şi a metodei, o problemă de intensă preocupare a gânditorilor înaintaţi ai timpului (Giacomo Aconcino cu numele latinizat Acontius, Descartes, Francis Bacon, Leonardo da Vinci, G.Galilei), iar ideile din el au fost reluate de Spinoza, fără modificări esenţiale, în partea a doua a Eticii.

După ce filosoful olandez ne asigură că certitudinea este criteriul adevărului, afirmaţie care sună cât se poate de cartezian, el trece apoi în revistă cele patru posibilităţi de cunoaştere (alineatele 11-14 din capitolul Cunoaşterea intelectului şi a puterilor sale):

1)Cunoaşterea din auzite sau prin orice fel de semne pentru transmiterea cunoştinţelor (bunăoară ca acelea ale scrisului), cu precizarea că neavând certitudine proprie, astfel de cunoştinţe nu sunt adevărate în mod necesar.

2)Cunoştinţe dobândite prin puterea sinţurilor. Cunoaşterea însuşită pe această cale nu este nici ea adevărată în mod absolut, întrucât – aşa cum a arătat şi Descartes – simţurile sunt înşelătoare.

3)Există, apoi, posibilitatea de a scoate prin deducţie sau activitatea gândirii o cunoştinţă din altă cunoştinţă. Cu toate că un asemenea mod de cunoaştere are certitudine, deci este adevărat, certitudinea lui este limitată, fiind în funcţie de certitudinea ideii din care scoatem noua noastră cunoştinţă. Ori, într-un asemenea caz, este posibil să raţionăm just, plecând însă de la o premisă nesigură, chiar falsă.

4)Există, în fine, modul de cunoaştere în care, cu claritate şi distincţie, respectiv cu deplină certitudine, intelectul intuieşte ideea cunoscută (ca, de pildă, ideea că partea este mai mică decât întregul). Cum de adevărul unei atari cunoştinţe nu ne îndoim câtuşi de puţin, rezultă că ea este efectiv şi riguros adevărată. Căci – ne asigură Spinoza – prin asemenea intuiţii intelectuale “cunoaştem esenţa adevărată a lucrului”, fără riscul vreunei erori.

Cum intuiţiile intelectuale de care dispunem sunt puţine la număr, le vom veni în ajutor cu deducţia, această a doua sursă de cunoaştere, inepuizabilă de data asta. În raportul de colaborare dintre cele două facultăţi, intuiţiile intelectuale sau inteligente vor fi luate doar ca punct de plecare al deducţiilor. Cum definiţiile şi axiomele sunt de fapt formele de limbaj pe care le îmbracă intuiţiile, avem aşadar cele trei principale mijloace ale cunoaşterii adevărate a lucrurilor: definiţiile, axiomele şi deducţiile, într-un cuvânt demonstraţiile.

Fireşte că ordinea în care folosim aceste mijloace nu poate fi întâmplătoare. Pentru a reproduce ordinea naturii, sau – ca să ne folosim chiar de cuvintele filosofului – “pentru a reproduce întru totul ordinea naturii” (subl. mea, G.P.), mintea noastră trebuie să derive toate ideile sale din ideea care reproduce originea şi izvorul întregii naturi, “aşa încât această idee să fie, la rândul ei, izvorul celorlalte idei” (al. 28).

După Spinoza, această idee – despre care afirmă într-un autentic stil cartezian că “înainte de toate trebuie să existe în noi” – ideea aceasta, deci, nu este altceva decât ideea de substanţă sau Dumnezeu. Prin urmare, ea reprezintă intuiţia primară, din care intelectul urmează să scoată prin deducţie întregul sistem filosofic. Cum temelia teoretică a sistemului spinozist este ideea Existenţei unice şi infinite, este logic de ce în alineatul 41 precizează că “intelectul divin a fost înainte de crearea lucrurilor”, afirmaţie care, uşor modificată, o regăsim şi în Etica (Partea a doua, Prop. 43, Nota): “Intelectul omenesc este o parte a intelectului infinit al lui Dumnezeu”.

Dar care este metoda de aflare a adevărului? Spinoza ne lasă să înţelegem că prima, ba chiar unica metodă sigură, este aceea de-a căuta idei simple, care fiind totodată clare şi distincte, nu pot fi decât adevărate, tot aşa cum ideile abstracte sunt sursă de eroare.

Dar deoarece nu toate lucrurile sunt simple, metoda se va completa după cum urmează: “Dacă un lucru alcătuit din mai multe părţi va fi împărţit de către gândire în toate părţile sale cele mai simple şi vom fi atenţi la fiecare din părţile sale separate, atunci va dispărea orice confuzie” (al. 39). Ceea ce, trebuie să recunoaştem, sună cât se poate de cartezian…

Să mai remarcăm inconsecvenţa filosofului pe parcursul Tratatului, el dovedindu-se ba idealist atunci când limitează valabilitatea cunoaşterii adevărate la un acord exclusiv conceptual, afirmând-o cu tărie inclusiv în partea a doua a Eticii, Propoziţia 7: Ordinea şi înlănţuirea ideilor sunt însăşi ordinea şi înlănţuirea lucrurilor”, ba materialist atunci când declară în Tratat că “este necesar, în primul rând, să deducem toate ideile noastre numai din lucruri fizice sau din existenţe reale, înaintând, pe cât posibil, potrivit cu seria cauzelor, de la o existenţă reală la o altă existenţă reală, în aşa fel încât să nu trecem prin idei abstracte şi universale” (al. 57).

Aceste oscilaţii de la o extremă la alta, îl îndeamnă pe Al. Posescu să noteze: “La o cercetare sumară a lucrurilor, ai fi înclinat să crezi că, după ce a redactat prima parte a tratatului sub inspiraţia lui Descartes, pe care l-a parafrazat cu oarecare talent speculativ, a redactat-o pe cea de-a doua sub inspiraţia lui Bacon, ale cărui idei le-a reprodus fără să le fi înţeles, şi le-a amestecat cu ale lui Descartes în chipul cel mai bizar posibil”.

Înainte de-a analiza motivele pentru care filosoful nu şi-a încheiat Tratatul, trebuie să remarcăm justeţea punctului de vedere al lui Spinoza, atunci când el cere la modul imperativ ca noţiunile să fie corect definite. Deşi în alineatele 51-55 expune pe larg o întreagă teorie a definiţiei, care – aşa cum bine punctează Posescu – “în treacăt fie spus, chiar judecată la nivelul timpului, lasă mult de dorit”, totuşi, ni se impun atenţiei unele definiţii deosebit de reuşite şi profunde (“Numesc imposibil lucrul a cărui natură este în contradicţie cu existenţa lui; necesar, lucrul a cărui natură este în contradicţie cu neexistenţa lui” – al. 34), alături de o întreagă avalanşă de alte definiţii, îndeosebi în partea a treia a Eticii, dintre care unele sunt atât de slabe, încât te fac să zâmbeşti: “Lăcomia este dorinţa şi plăcerea de a mânca fără măsură”; ori:”Beţia este dorinţa şi plăcerea nemăsurată de a bea”…

Cât priveşte cauzele pentru care Spinoza n-a terminat şi n-a publicat el însuşi Tratatul, unii – aşa cum sugerează scrisoarea filosofului către Oldenburg – înclină să creadă că la mijloc ar fi vorba de prudenţă, anume că gânditorul olandez s-a ferit să intre în conflict cu autorităţile religioase ale timpului. Dar cum din epoca respectivă a vieţii lui ne-au rămas două scrieri neîncheiate şi rămase nepublicate, mai sigur este că în respectiva scrisoare Spinoza făcea referire la Tratatul scurt despre Dumnezeu, despre om şi despre fericirea lui.

Mult mai plauzibilă este explicaţia dată de însuşi Spinoza într-o scrisoare din 5 ianuarie 1675: “În ce priveşte metoda, o amân pentru că nu e încă scrisă în ordine”.

Părerea lui Al. Posescu este că filosofului nu timpul i-a lipsit, ci putinţa; că, adică, el şi-a dat seama de deficienţele sale teoretice. Cu toate astea, nu trebuie să ne grăbim să tragem concluzia că întâmplarea lui Spinoza cu Tratatul ar fi o situaţie specială. Era, ne spune acelaşi Posescu, o situaţie generală a vremii, dacă avem în vedere faptul că Descartes nu şi-a terminat Regulile utile şi clare pentru îndrumarea minţii, Bacon n-a terminat Noul Organon, deşi îi consacrase 12 ani de osteneli, iar Acontius, cu aproape un secol mai înainte, nu şi-a terminat scrierea Despre metodă.

*

Iată de ce, după o astfel de pregătire a terenului în vederea ridicării edificiului său filosofic, lucru realizat în Etica, Spinoza putea susţine că greşeala lui Descartes constă în aceea că a admis o pluralitate de substanţe: o substanţă creatoare, care este Dumnezeu, şi două categorii de substanţe create – corpurile şi spiritele.

Nu, pretinde filosoful nostru, corpurile şi spiritele nu sunt substanţe, ci atribute ale unicei substanţe existente, adică a lui Dumnezeu. Dar iată propriile sale cuvinte, aşa cum ne sunt înfăţişate în Etica, respectiv în faimoasele definiţii III şi VI despre substanţă şi Dumnezeu:

“Prin substanţă înţeleg ceea ce există în sine şi este înţeles prin sine însuşi; adică acel lucru al cărui concept nu are nevoie de conceptul altui lucru, din care să trebuiască să fie format.”

“Prin Dumnezeu înţeleg existenţa absolut infinită, adică substanţa alcătuită dintr-o infinitate de atribute, fiecare dintre ele exprimând o esenţă eternă şi infinită.”

Deci Dumnezeu singur fiind substanţă, Dumnezeul lui Spinoza se deosebeşte radical de Dumnezeul lui Descartes şi al religiilor monoteiste: El nu este numai unica substanţă şi propria sa cauză (causa sui), ci este totodată o substanţă eternă, care există cu necesitate nu numai actual, dar şi sub specie aeternitatis.

În plus, Dumnezeul lui Spinoza nu este persoană şi nu posedă inteligenţă şi voinţă. Deasemenea, nu este o fiinţă separată de Univers, ci este substratul permanent şi infinit al Universului şi izvorul etern al tuturor fenomenelor lui trecătoare. Dumnezeul spinozist, prin urmare, este Universul însuşi, văzut sub specie aeternitatis!

Celebra formulă spinozistă: Deus sive natura (Dumnezeu sau natura) ni-l înfăţişează pe Dumnezeu ca fiind cauza internă, imanentă a Universului, iar nu cauza lui externă, transcendentă. În concluzie, Dumnezeul lui Spinoza se confundă cu Universul pe care-l crează în mod continuu, în fiecare moment al timpului, aşa încât el niciodată nu capătă o existenţă independentă de a cauzei sale.

Iată, dar, formula panteismului lui Spinoza, sintetizată de acesta în Propoziţia XVIII din prima parte a Eticii: “Dumnezeu este cauza imanentă şi nu transcendentă a tuturor lucrurilor”.

Spuneam mai sus că întinderea şi cugetarea sunt atribute ale lui Dumnezeu, în calitatea sa de substanţă unică. “Întrucât este întinsă, ne zice Negulescu, substanţa formează substratul tuturor corpurilor materiale, adică este Materia; întrucât este cugetătoare, substanţa formează substratul tuturor proceselor spirituale, adică este Spiritul.”

Ajunşi în acest loc al spinozismului, merită să ne întrebăm: Nu cumva gânditorul se contrazice? Căci puţin mai sus, lui Dumnezeu el i-a refuzat inteligenţa şi voinţa, iar acuma îi atribuie cugetarea. Nu, ne linişteşte Spinoza, deoarece inteligenţa şi cugetarea nu sunt unul şi acelaşi lucru. Inteligenţa (intellectus) este cugetarea care se întemeiază pe argumentări şi raţionamente, respectiv care înţelege un lucru drept urmarea cauzală a unui alt lucru şi o idee ca o urmare logică a unei alte idei. Însă pentru a înţelege lucrurile şi ideile, Dumnezeu nu are trebuinţă de legături cauzale şi argumente logice, deoarece dacă pentru noi cauzele şi efectele, respectiv premisele şi concluziile sunt succesive, pentru El sunt simultane. Dumnezeu, dar, cugetă inconştient, căci inconştienţa este cugetarea naturii sau instinctul. Aşadar, putem zice că natura cugetă, dar o face fără ca ea să ştie acest lucru!

Iată-ne ajunşi la punctul culminant al metafizicii lui Spinoza, punct în care – ne asigură P.P.Negulescu – “el îl depăşeşte pe Descartes şi deschide drumul filosofiei moderne”. Într-adevăr, căci dacă metafizica lui Descartes este un dualism ontologic (materia şi spiritul sunt entităţi deosebite şi independente), metafizica lui Spinoza ni se înfăţişează ca un monism ontologic (o singură substanţă, având pe lângă o infinitate de alte atribute, cele două atribute de bază: întinderea şi cugetarea).

Admiţând că întinderea şi cugetarea sunt atributele aceleiaşi substanţe cosmice, ne vine foarte uşor – susţine Spinoza – să ne explicăm corespondenţa dintre corp şi suflet, corespondenţă pe care Descartes n-a putut s-o explice.

Dar tot acum se ridică întrebări de genul următor despre această corespondenţă: Se dovedeşte ea absolut necesară? Nu s-ar putea la un moment dat ca mişcările corpului să nu mai corespundă stărilor spiritului nostru?

Da, răspunde Sinoza la prima întrebare: Corespondenţa este absolut necesară, altminteri omul n-ar mai fi unic între vieţuitoare, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Nu, răspunde el la a doua întrebare, căci ordinea tuturor fenomenelor actuale, precum şi a acelora posibile, este determinată cu o necesitate matematică şi eternă de natura cauzei prime. Cum în natură este liberă doar cauza primă, întrucât numai ea îşi are raţiunea ei de-a exista în ea însăşi, înseamnă că toate fenomenele Universului sunt constrânse să se producă întotdeauna după aceeaşi lege fundamentală, altfel spus conform cu natura proprie a substanţei cosmice divine.

Dacă toate fenomenele din Univers au două feţe – una materială şi una spirituală, rezultă de aici că spiritul nu este un apanaj exclusiv al oamenilor: toate corpurile din natură cugetă şi simt fie conştient, fie inconştient! Astfel, punctează Leibniz, metafizica lui Spinoza însufleţeşte întreaga natură şi fiecare corp simte tot ce se petrece în toate celelalte corpuri ale lumii.

Explicabil să fie aşa, confirmă Spinoza, să se realizeze adică solidaritatea lumii, deoarece fiecare corp din Univers nu este altceva decât o părticică din substanţa divină, înzestrată cu ambele atribute ale acesteia. Prin urmare, fiecare corp din natură este un membru viu din corpul divin.

În partea a patra a Eticii, intitulată Despre sclavia omului sau despre puterile afectelor, întâlnim cugetări memorabile în legătură cu nevoia stringentă a solidarităţii omului cu natura: “Este imposibil ca omul să nu se supună ordinii ei comune”, precum şi despre necesitatea solidarităţii oamenilor: “Este folositor oamenilor, înainte de orice, să se unească între ei şi să lege prin legăturile cele mai potrivite, să facă dintr-înşii un singur tot şi să săvârşească numai şi numai ceea ce foloseşte la întărirea prieteniilor”.

Cuvinte cu atât mai demne de luat în seamă, îndemnuri cu atât mai vrednice de urmat, cu cât noi, oamenii secolului 21, avem avertismente din ce în ce mai serioase despre pericolele ce ne pândesc în urma deteriorării raporturilor dintre oameni, atunci când aceştia admit domnia urii şi cruzimii (atacuri teroriste, conflicte armate), ca şi în cazul deteriorării grave a raporturilor dintre om şi natură (poluarea).

La capitolul influenţe exercitate de spinozism, să reţinem punctul de vedere al lui Al. Posescu: “Etica lui Spinoza, îndeosebi cu monismul ei panteist, a exercitat o influenţă îndeajuns de simţită şi uneori direct mărturisită de unii dintre aceia care au suferit-o, şi nu numai printre filosofii de profesie, cum a fost bunăoară Schelling, ci şi printre oamenii de litere, cum a fost bunăoară Goethe”.

Notă: Întrucât filosofia lui Spinoza conţine în sine o fundamentală contradicţie, anume aceea că unica substanţă existentă este în acelaşi timp întinsă şi cugetătoare, ceea ce înseamnă că aceasta este deodată întinsă şi neîntinsă, filosoful german Gottfried Wilhelm Leibniz reia concepţia de bază a lui Descartes cu pluralitatea de substanţe, considerând-o mai aproape de adevăr, şi încearcă să rezolve el problema raporturilor dintre suflet şi corp cu ajutorul monismului său dinamic.

George PETROVAI

Sighetul Marmaţiei

20 februarie 2010

Regretele veteranului de război Ioan Rusu (II)

Posted by Stefan Strajer On February - 16 - 2010

 Regretele veteranului de război Ioan Rusu (II)

Autor:George Petrovai

                Mă aflu din nou în casa distinsului colonel Ioan Rusu, o casă mare şi frumoasă, care are ca centru gravitaţional colecţia de amintiri a veteranului celui de-al doilea război mondial, colecţie formată din cărţi, broşuri, fotografii (la loc de cinste sunt aşezate pozele regelui Mihai I şi a mareşalului Ion Antonescu), ţinute militare (inclusiv cea de gală), decoraţii (cam o duzină) şi distincţii militare. Pe scurt, un muzeu militar în miniatură. Şi pentru ca impresia de muzeu să fie deplină, la loc de onoare este arborat drapelul regimentului sub faldurile căruia interlocutorul meu a luptat alături de nemţi până în inima Rusiei sovietizate, iar apoi – după întoarcerea armelor împotriva foştilor aliaţi, destinul său de militar de carieră să-l poarte până în Munţii Tatra…

                Dialogul se leagă repede, dovadă că fiecare dintre noi era în sinea lui dornic ca eseul-interviu intitulat Confesiunile veteranului de război Ioan Rusu, să fie continuat de-acolo unde fusese întrerupt de imperativele momentului: problemele de sănătate ale convorbitorului meu, respectiv limitele impuse de decenţa reportericească.

                Fac precizarea că domnul Ioan Rusu se vădeşte în toate cele un admirabil interlocutor: răbdător şi atent la întrebări, cuceritor în modul de narare a evenimentelor, înzestrat cu o memorie prodigioasă, toate aceste însuşiri ale domniei-sale aducându-mi-l în minte pe fenomenalul Petre Ţuţea, cu care deasemenea am avut cinstea ca în anul 1990 să stau de vorbă în garsoniera sa de la etajul şase a unui bloc din Cişmigiu.

                Întrebare: V-a încercat vreodată frica de moarte înainte de angajarea în luptă?

                Răspuns: Nu m-a încercat propriu-zis sentimentul de frică, ci acea teribilă emoţie ce ne cuprinde pe fiecare dintre noi în momentele cruciale ale vieţii. Ori războiul, prin însăşi natura sa negatoare a viului, înseamnă o neîntreruptă succesiune de atari momente pe muchie de cuţit. Căci războiul, aşa cum l-am receptat eu ca individ, se cheamă a fi un permanent joc cu focul, mai exact cu moartea.

                Dar pentru o mai corectă încadrare a afirmaţiei mele anterioare, vă rog să ţineţi cont de situaţia mea cu totul specială de la acea vreme, când datorită faptului că încă nu împlinisem vârsta de 18 ani, am fost admis la Şcoala militară doar prin dispensă regală! Deci eram, vorba lui Creangă, un copil şturlubatec, călăuzit de sentimente debordante şi angajat în aflarea unor modele vrednice de-a fi urmate.

 În paranteză fie spus, de-a lungul întregii vieţi mi-am îndreptat admiraţia şi stima spre doi oameni de seamă ai României moderne: Majestatea-sa regele Mihai I şi mareşalul Ion Antonescu. De unde şi nedumerirea mea după schimbarea macazului politic, că România nu a redevenit de îndată monarhie aidoma Spaniei postfranchiste, mai ales că fostul preşedinte Emil Constantinescu a promis solemn acest lucru…

Revenind la întrebarea pusă, ţin să precizez că am simţit cu adevărat frica în două momente ale vieţii, situate la oarecare distanţă în timp. Prima dată atunci când luptam alături de ruşi şi când din atitudinea lor mi-am dat seama cam ce sentimente nutreau faţă de români, respectiv cam ce plăcintă îi pregăteau României. Căci, vă rog să mă credeţi, e un eufemism a spune că luptam cot la cot, atâta timp cât ruşii (la fel ca nemţii cu ceva timp în urmă) ne împingeau pe noi în faţă în toate acţiunile cu un grad mare de risc.

Pentru a vă face o idee despre “fructoasa colaborare” dintre militarii români şi ruşi, vă ofer două exemple edificatoare: a)După ocuparea prin lupte a unei localităţi, ruşii se instalau cu mic cu mare în case, nouă românilor revenindu-ne pentru încartiruire fie periferia respectivei localităţi, fie – după caz – liziera pădurii din apropiere; b)În actualul judeţ Satu-Mare, mai exact în localitatea Medieşu Aurit, ruşii au trecut într-una din zile la masive rechiziţionări de cai pentru hrană şi călărie, ocazie cu care mi-am pierdut şi eu mult îndrăgitul meu cal. Cu mâna pe inimă recunosc că nici la moartea mamei n-am plâns mai amarnic ca la pierderea acestui scump şi neuitat prieten.

(Cu mâna tremurândă de emoţia amintirilor, nu doar de boala lui Parkinson, convorbitorul meu îmi arată pe peretele din faţa noastră un tablou cu capul mândru, ţintat în frunte al unui cal!)

Al doilea moment din viaţă când realmente mi-a fost teamă, continuă după ceva timp interlocutorul meu, se situează la câţiva ani după încheierea războiului. Într-o bună zi sunt chemat la Direcţia Politică a Armatei, unde mi se spune textual că am un înger păzitor în persoana generalului Constantin Doncea, altminteri aş fi înfundat închisoarea din Piteşti.

                Întrebare: Ştiaţi că sub directa îndrumare a sinistrului general Nikolski, la închisoarea din Piteşti se derula atrocele program de reeducare?

                Răspuns: Vă daţi seama că la acea vreme n-aveam cum cunoaşte prea multe chestiuni legate de respectivul program. Dar ceva-ceva tot a transpirat, aşa încât am reuşit să-mi fac o vagă idee despre iadul de-acolo. Ştiam însă cu precizie că aproape în fiecare zi erau ridicaţi ofiţeri şi subofiţeri de carieră (unii dintre ei foşti camarazi de-ai mei), şi că aceştia dispăreau fără urmă. Pot spune că am scăpat ca printr-o minune, doar cu teama obsedantă că urmează să fiu săltat dintr-o clipă în alta…

                Întrebare: Aţi cerut să intraţi în fostul partid bolşevic?

                Răspuns: Niciodată, pentru că nedezminţitele mele simpatii monarhiste m-au ajutat să înţeleg că românii nu pot spera ca binele să fie implementat în România de către agenţii Moscovei, aproape cu toţii străini de neam şi ţară. Fireşte, atari gânduri nu puteau fi împărtăşite nimănui în acele teribile vremuri când delaţiunea făcea ravagii, iar viaţa unui om nu valora nici măcar o ceapă degerată. Subliniez că pur şi simplu într-una din zile mi-a fost înmânat carnetul de partid.

                Întrebare: Acum că suntem într-o adevărată fundătură, regretaţi că v-aţi pus de-atâtea ori viaţa în primejdie pentru libertatea şi binele românilor? Altfel spus, vă vine vreodată să exclamaţi aşa ca îndureratul Petre Ţuţea: “Pentru poporul ăsta de năuci am luptat şi suferit eu atâţia ani?”

                Răspuns: Nu regret că am luptat pentru România şi ai mei! Dar regret când constat că de-atâţia ani batem pasul pe loc şi când văd că faptele sunt sistematic substituite ba cu promisiuni meşteşugite, ba cu scuze bine ticluite. Regret, deasemenea, că veteranii de război sunt complet ignoraţi, că brava armată română de odinioară a fost înlocuită cu mercenari şi că la Sighetul Marmaţiei nu există un muzeu militar, unde să fie cunoscute şi cinstite faptele vitejeşti ale militarilor de carieră din perioada interbelică şi din timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale.

                Iar cum o atare stare de lucruri mă mâhneşte peste măsură, abia aştept să se instaleze primăvara şi eu să ies la pescuit pe Tisa, Iza şi Mara…

   George Petrovai, Sighetul Marmaţiei, februarie 2010

Literatura pe muchie de cuţit

Posted by Stefan Strajer On January - 22 - 2010

Literatura pe muchie de cuţit

Autor: George Petrovai

            Nu există om responsabil care în întrega lui viaţă să nu participe din toate puterile ce i-au fost dăruite de Creator la tranşarea conflictului dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, dintre just şi injust. De ce? Pentru că omul, aşa păcătos şi ticălos cum ne este înfăţişat de întreaga istorie a credinţelor şi a existenţei sale, până în clipa de faţă se dovedeşte a fi singurul filtru real şi activ al conceptelor mai sus amintite din fragmentul de Cosmos accesibil cunoaşterii umane, altfel spus doar el este posesorul acelui inefabil şi ultrasensibil instrument numit conştiinţă, graţie căreia el se străduieşte să încline balanţa faptelor sale mai degrabă spre bine decât spre rău, mai cu tragere de inimă spre adevăr decât spre minciună, mai curând spre just decât spre injust.

            E drept că nu întotdeauna omul a fost capabil să discearnă cu claritate şi precizie între noţiunile polare ce-i jalonează existenţa: fie din pricina unei intenţionate carenţe de creaţie (el nu putea fi conceput perfect, adică fără ezitări şi îndoieli, pentru că într-o asemenea variantă nu mai era om, ci ar fi dobândit chipul şi aura divinităţii!), fie din pricina relativităţii noţiunilor polare mai sus amintite, ştiut fiind că în dezvoltarea lor istorică binele şi răul, de pildă, se transformă deseori în contrariul lor, fie dintr-o mie de alte motive care contribuie la configurarea omului căutător, îndeosebi a acelui om fără Dumnezeu, despre care gânditorul Petre Ţuţea opina că “este un animal raţional ce vine de nicăieri şi merge niciunde”.

            Iată cauza pentru care încă din cele mai vechi timpuri omul scormonitor şi atât de neştiutor, respectiv omul raţional şi atât de neîncrezător şi-a căutat aliaţi şi protectori, pe scurt şi-a căutat alinarea şi izbăvirea în infinitatea tăcută şi neliniştitoare a transcendenţei. Astfel că, până la trasarea drumului anevoios ce urcă ameţitor spre Marele Tot al religiilor monoteiste şi universaliste, din disperarea şi nevoia aprigă a omului arhaic de comunicarea cu extramundanul s-au născut acele prodigioase şi irepetabile mitologii ale tuturor popoarelor antice cu misiune civilizatoare (sumerieni, egipteni, asiro-babilonieni, fenicieni, chinezi, indieni, greci, romani), care dacă n-au avut puterea să-i convingă pe urmaşii tot mai sceptici ai izvoditorilor lor în legătură cu supremaţia şi infailibilitatea zeilor, în schimb au puterea ca acuma, în creştinescul secol 21, să ne farmece cu debordanta lor fantezie şi bogăţie de imagini…

            Drept este că nici marile religii monoteiste nu i-au adus omului liniştea sufletească şi mult aşteptata eliberare din chinurile îndoielii, chiar dacă pentru întemeierea şi răspândirea creştinismului, mai apoi a islamismului, adepţii lor de voie şi nevoie au contribuit cu atâtea jertfe umane, cum nici prin gând nu le-ar fi trecut celor mai cruzi zei păgâni să pretindă de la închinătorii lor.

Dimpotrivă, dacă avem în vedere pustiitoarele războaie purtate fie pentru afirmarea întâietăţii credinţei (cruciadele, războaiele dintre catolici şi protestanţi), fie pentru apărarea credinţei (războaiele cu turcii), şi dacă mai avem în vedere rugurile inchizitoriale ce au străluminat sute de ani Europa preacatolică, atunci putem spune că da, civilizaţia se datorează teocraţiei, adevărata organizatoare a Europei şi prin ea a celei mai mari părţi din lumea noastră, dar mai putem spune că neliniştile omului nu s-au micşorat, cu toate că el a înţeles din spusele înţelepţilor şi din predicile teologilor că mai presus de binele hedonic sau cirenaic (cel creat în secolul al IV-lea î.e.n. de filosoful Aristip din Cirene) şi mai presus de utilitarismul cantitativist al lui Bentham se situează binele moral, adică binele suprem. De ce suprem? Deoarece un asemenea bine presupune unitatea fondului şi a formei, altfel spus îmbinarea efortului depus întru desăvârşirea continuă (ca de pildă renunţarea la anumite plăceri vinovate) cu conştiinţa binelui – forma subiectivă adecvată.

            De menţionat că ceea ce n-a reuşit să facă biserica în perioada ei de tristă glorie din Evul Mediu, când împotriva ereticilor şi vrăjitoarelor desfăşura un vast arsenal de urmărire, întemniţare şi nimicire (de la tortura uşoară până la arderea pe rug), a reuşit mult mai bine arta cu mijloacele ei specifice de a ilumina, sugestiona, sensibiliza şi converti sufletele însetate de bine, frumos şi adevăr.

            Căci iată ce pune Shakespeare (această ultimă catdrală gotică din secolul al XVI-lea, cum îl preamăreşte Victor Hugo) în gura bufonului regelui Lear: “Înţelepciune şi prostia se ţin de mână pe muchia de cuţit”! Adevăr întru totul valabil atât pentru frământatul secol 20, cu cele două pustiitoare războaie mondiale, cât şi în acest prim deceniu al decolului 21, cu efectele poluării mult mai devastatoare decât toate actele teroriste la un loc, secol care – în pofida prezicerilor lui André Malraux – se încăpăţânează să fie, cu toate că nu-i cu nimic mai religios decât secolele anterioare. Poate doar mai ipocrit şi mai bisericos, dacă nu pretutindeni, măcar în ţări precum România, care în van îşi fac iluzii că au scăpat pentru totdeauna de bolşevism…

*

            Când vorbim de literatura pe muchie de cuţit, nu putem să nu-l avem în vedere pe Boris Vian, acest straniu şi surprinzător scriitor francez (născut în 1920, mort în 1959), care în volumul de povestiri apărut în anul 2007 în Colecţia “Cotidianul”, cu titlul Blues pentru o pisică neagră – căci despre aceste povestiri se va face vorbire în continuare, construieşte o lume unde totul devine cert şi coerent, dar nimic din ce se întâmplă în ea nu pare a fi posibil în lumea noastră de zi cu zi.

            Fireşte, fiecare scriitor îşi construieşte propria sa lume în interiorul operei zămislite, lume populată cu personaje mai mult sau mai puţin individualizate, care îşi acoperă goliciunea cu veşmintele stilului său şi-şi mişcă trupurile pe coordonatele gândirii sale.

            Dacă printr-o lectură atentă izbutim să ne plasăm în interiorul sistemului tridimensional (concepţii-personaje-stil) al povestirilor lui Boris Vian, atunci lesne vom deduce că ele se plasează la intersecţia dintre literatura absurdului (André Malraux, Albert Camus, dar mai ales Franz Kafka) şi literatura (lumea) nonsensului promovată de Lewis Carroll în celebrele llui basme cu Alice.

            Două argumente vin în sprijinul afirmaţiei de mai sus:

            1)Literatura absurdului este o reflectare la nivel artistic a ideilor şi situaţiilor absurde în care se complace omenirea, ca urmare a distorsiunilor moral-spirituale suferite de ea după cele două conflagraţii mondiale. De altminteri, nu-i greu de dedus (spre exemplu din opera lui Franz Kafka, ori din cea a lui Robert Musil) că lumea interbelică se prezenta simţitor schimbată în comparaţie cu cea de dinaintea primului război mondial, pentru ca supravieţuitorii celei de-a doua conflagraţii să fie radical schimbaţi faţă de cum au fost ei înşişi în perioada interbelică.

            Desigur, diferenţele dintre scriitori, în general dintre artişti, se datorează nu doar gravităţii şi profunzimii ideilor dezbătute, fapt care decurge în exclusivitate din zestrea culturală a respectivilor, ci ea este dată în chiar mai mare măsură de stilul pe care aceştia şi-l formează. Cum stilul este produsul de excepţie al graţiei divine şi el merge mână-n mână cu instinctul limbii, formelor, culorilor sau al sunetelor, iată că el se constituie în distinctiva amprentă a înzestrării native a artistului.

            Andra Matzal, cea care semnează scurta prezentare biografică a lui Boris Vian, ne spune că în povestiri acesta “îmbină ca într-un laborator savant sarcasmul şi ludicul, cruzimea şi inocenţa, toate acestea printr-un continuu joc de limbaj a cărui frenezie aminteşte de ritmurile de jazz…” (Fac precizarea că autorul a colaborat cu diverse formaţii de jazz, alături de care a participat la multe turnee ca trompetist.)

            Înarmaţi cu aceste date despre autor, avem de-acum capacitatea să privim cu o relativă detaşare notaţiile sale cinice din povestirea Furnicile de genul următor: “Mina nu lăsase din el decât bucăţi greu de manevrat…”; sau: “Am sfârşit prin a ne debarasa şi de al treilea tanc încărcând o puşcă antitanc cu pudră de strănutat, iar cei din interior s-au dat într-atât cu capul de blindaj că n-am mai scos decât cadavre. Doar conductorul trăia, dar îşi prinsese capul în volan şi nu mai putuse să-l scoată, aşa că în loc să distrugem tancul care nu avea nimic, am tăiat capul tipului”.

            Nici celelalte povestiri nu duc lipsă de scene încărcate cu cruzime. Astfel, personajul Jacques Thejardin din Racul îşi taie capul cu un cuţit mare, iar Figurantul din povestirea cu acelaşi nume “luă un cui gros şi ruginit, îl înghiţi şi astfel muri în cel de-al douăzeci şi doilea an al său”.

            2)Cel de-al doilea argument ne este pus la îndemână de povestirea Blues pentru o pisică neagră. În ea ni se prezintă nu doar “un motan teribil de mare, cu ochii galbeni şi o mustaţă à la Guillaume al II-lea”, ci şi înzestrat cu darul vorbirii, ceea ce de îndată ne duce cu gândul la isteaţa Pisicuţă-Cheshire a lui Lewis Carroll şi – de ce nu? – la uriaşul motan Behemoth din senzaţionalul roman Maestrul şi Margareta al lui Mihail Bulgakov.

            Dar motanul lui Boris Vian nu are doar darul vorbirii, ci şi pe cel al beţiei, slăbiciune care-i provoacă moartea după ce “a băut ca un spart” o mare cantitate de coniac.

            De precizat că limbajul utilizat de autor este simplu şi direct, adeseori chiar repezit, doar pe ici-pe colo el înfăţişându-se confuz până la nonsens: “Atunci timpul încetă în sfârşit să mai treacă” (Ceaţa); respectiv: “La zece kilometri de după-amiază” (Gâsca albastră).

            Cât priveşte personajele, ei bine, acestea sunt prezentate cititorilor doar prin câteva tuşe, aplicate cel mai adesea în băşcălie, bunăoară aşa ca “blonda script-girl mijlocie, destul de ştearsă, cu o expresie translucidă” din povestirea Figurantul. Din motive pe care autorul nu consideră că este necesar să ni le facă cunoscute, el plimbă personajul zis Majorul prin mai multe povestiri (Şoseaua pustie, Gâsca albastră, Figurantul), descriindu-l cu un cocteil de umor şi cruzime după cum urmează: “Îşi extirpă ochiul de sticlă din orbita corespunzătoare, îl lustrui cu grijă cu colţul batistei, scuipând deasupra, şi îl întinse câinelui care refuză să facă schimb”.

Sighetul Marmaţiei,                                                                                       George Petrovai

     20 dec. 2009

Confesiunile veteranului de război Ioan Rusu

Posted by Stefan Strajer On January - 16 - 2010

Confesiunile veteranului de război Ioan Rusu

Autor: George Petrovai

Foto.George Petrovai

Pe domnul Ioan Rusu, colonel în rezervă şi veteran de război, merită să-l cunoşti şi să-l asculţi vorbind. Căci nu numai că este un bătrân falnic, de nici vorbă să-i dai cei 85 de ani (s-a născut în anul 1924 în comuna maramureşeană Rona de Jos), pe care-i poartă cu demnitatea conferită de cele două răni primite în aprigele încleştări din cea de-a doua conflagraţie mondială, fapte de neprecupeţită dăruire ostăşească, consfinţite ca atare spre o justă neuitare prin luciul glorios al decoraţiilor răsplătitoare, această prestigioasă cunună a bravurii, în care – mărturiseşte interlocutorul meu – strălucirea cea mai de preţ o are “Virtutea militară cu spade”.

Dar în egală măsură, domnul Ioan Rusu este un interlocutor sfătos, agreabil şi manierat, întrucât din întreaga sa fiinţă se degajă acea politeţe suculentă, specifică perioadei interbelice, care are darul să-i descumpănească într-un asemenea hal pe semenii noştri de azi, încât aceştia – neavând alte modele înafara fariseismului bolşevic şi a bădărăniei postdecembriste – se apără cu mâini şi picioare de influenţa binefăcătoare şi formatoare a politeţii necontrafăcută, taxând-o drept greoaie şi vetustă. Ca şi cum elementele ce contribuie într-un mod fundamental la reglarea şi şlefuirea necontenită a relaţiilor interumane, pot fi considerate vreodată ca fiind ba învechite, ba prisoselnice, ba chiar dăunătoare pentru nărăvaşul om modern, ale cărui pretenţii de libertate, nestrunite cu frâul decenţei şi al cumpătării, au pătruns adânc pe teritoriul extrem de primejdios al libertinajului!

Numai că cei care resping politeţea înaintaşilor noştri din urmă cu două sau trei generaţii pe motiv că aceasta ar fi greoaie, uită un lucru pe care mulţi dintre ei nu l-au ştiut niciodată, anume părerea înţelepţilor antici despre lucrurile frumoase: “Tare sunt grele cele frumoase!”, exclamau ei cu justificată îndreptăţire. Ceea ce nu i-a descurajat nicicât să caute în continuare frumosul, adevărul şi armonia, ba chiar să-i îndemne şi pe alţi semeni să o facă cu deosebit har în literatură, arhitectură sau sculptură, fapt cu prisosinţă dovedit de nivelul atins, bunăoară de grecii antici, în ale democraţiei, culturii şi civilizaţiei…

Revenind la firul naraţiunii noastre, aflu că tatăl interlocutorului meu a fost subofiţer (“devotat trup şi suflet generalului Mociulschi”) şi că în toamna anului 1941 el se înscrie la liceul din Blaj, asta deoarece întrega familie Rusu a fost expulzată de unguri după Diktatul de la Viena din 30 august 1940.

Dar nu-i este dat de la Dumnezeu să stea mult timp la liceul din Blaj, datorită faptului că unele cadre didactice făceau presiuni asupra lui ca să se înscrie în Legiunea Arhanghelului Mihail, viitoarea Gardă de Fier. Cum un asemenea pas ar fi însemnat să treacă peste dispoziţia tatălui de-a se ţine departe de politică, viitorul combatant, deşi încă nu avea 18 ani împliniţi, izbuteşte – nu fără emoţii şi niscaiva peripeţii – să-şi convingă superiorii că dorinţa lui cea mai arzătoare este să facă parte din Regimentul 1 “Roşiori” din cadrul Diviziei I de cavalerie.

Aici, cu ocazia depunerii jurământului militarşi a constituirii viitoarelor unităţi combatante, proapătul militar nu numai că-l vede pe Ion Antonescu, dar chiar are şansa să poarte un scurt dialog cu faimosul mareşal şi om de stat. Când află că elevul Rusu este din Maramureş, mareşalul adaugă de îndată: “Doar o aruncătură de băţ este de la Crăciuneşti până la Sighetul Marmaţiei”, cuvinte pe care convorbitorul meu nu le-a uitat pînă în clipa de faţă, căci ele evidenţiau strălucitele însuşiri de strateg ale mareşalului.

Întreb: “În timpul campaniei militare ştiaţi de pericolul bolşevic ce ameninţa România?”

Îmi răspunde cu tristeţe: “Fireşte că ştiam, după cum prea bine ştiam că ofiţerii şi subofiţerii de carieră, consideraţi nesiguri pentru viitoarea linie politică a României, începuseră să fie înlocuiţi cu politrucii din divizia <Tudor Vladimirescu>, prima divizie de prizonieri români. Dar ce puteam să facem? De altminteri, în anul 1947 unităţile de roşiori au fost desfiinţate în totalitate…”

De-abia de-atunci încolo pentru convorbitorul meu a început hăituiala şi hărţuiala. Mai întâi se fac presiuni pentru atragerea sa în Contraspionaj. Întrucât refuză cu hotărâre să intre în structurile Securităţii, este arestat şi trimis la închisoarea de drept comun “Uranus” din Bucureşti (cam pe unde azi se întinde azi “Casa Poporului”). Va fi eliberat din închisoare după 12 zile, pentru ca puţin mai târziu – cu gradul de plutonier – să fie trimis la instrucţie într-un batalion din Arad. Dar nu trece mult timp şi de aici este mutat disciplinar la Regimentul 2 din Târgovişte.

În anul 1949 este mutat la Bucureşti. Aici urmează cursuri de informare pentru observatori aerieni, după absolvirea cărora devine şeful postului de observare aeriană din…Sighetul Marmaţiei, unde la acea vreme, taman ca acuma, nu erau avioane nici de leac!…

Dar cum politrucii noii armate române ţineau cu tot dinadinsul să scoată sufletul din bietul rebel, nu trece o lună şi el este rechemat la Bucureşti de generalul Constantin Doncea. În paranteză fie spus, acesta a fost ridicat de la demnul post de lucrător CFR la nedemnul rang de general, numai întrucât se dovedise tovarăş de nădejde al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar partidul muncitorilor şi ţăranilor avea mare nevoie de cadre de conducere, a se citi de represiune…

Domnul Ioan Rusu îşi continuă periplu său militar la Cluj, în calitate de trasator-interpretator pentru acţiunile de aviaţie. În luna octombrie 1950 este selecţionat pentru cursurile de ofiţeri cu specializarea observare-informare-legături aeriene, ceea ce de la 1 ianuarie 1951 îi aduce gradul de sublocotenent.

După ce efectuează şi alte voiaje pe capricioasa tablă strategică a armatei române din acea vreme (la Timişoara în anul 1951, unde devine şeful aprovizionării artileristice, apoi în Moldova), în anul 1958 este trecut în rezervă cu gradul de căpitan, pentru că – opinează interlocutorul meu – “cam pe-atunci veniseră şcoliţii din URSS”.

Notă: Prezentul text-interviu, în conformitate chiar cu vrerea domnului Ioan Rusu, reprezintă doar prima parte a unei colaborări mai ample, bazată pe documente incitante şi pe dialoguri cu foşti camarazi de arme de-ai domniei-sale, inclusiv cu un fost general român, actualmente stabilit în străinătate. Asta, bineînţeles, dacă-i va permite sănătatea, căci eu l-am cunoscut prin intermediul doctorului Toma Hanciuţa în perioada finală a tratamentului postoperatoriu.

(Sighetul Marmaţiei)

Autor:  Gabriela PETCU

ANIVERSAREA A  ZECE ANI DE LA PRIMA APARIŢIE A ZIARULUI ROMÂNESC

„ CURENTUL INTERNIONAL”

„Curentul Internaţional”, tipărit în America – Detroit pentru românii din toată lumea

 

frontlit-24x3-m

Album poze

Scurt istoric al ziarului. În 1999, Gabriela şi Tiberiu Mihalache mânaţi de dorinţa de a lupta împotriva unor tendinţe secesioniste din România, au decis să dea fiinţă unui ziar de calitate în America. „Am vrut împreună, să cream un ziar independent, curajos, o voce într-adevăr liberă care să unească românii, nu să divizeze, care să inspire, nu să inducă teamă şi ură, care să spună lucrurilor pe nume dar cu respect şi pe cât posibil, obiectivitate”. Cu multă îndrăzneală, au pătruns într-o lume nouă, Gabriela Mihalache fiind psiholog iar soţul acesteia, Tiberiu Mihalache, om de afaceri. Nu erau de profesie jurnalişti dar au ştiut să se impună prin concepte ferme, fără să se lase intimidaţi de cele câteva publicaţii în limba română din acea vreme, ce supravieţuiau prin metode de incitare la ură şi suspiciune, influienţând astfel opinia publică. „Am dorit un ziar de calitate care să educe, să lumineze şi să ajute comunitatea română. Ca să păstrăm obiectivitatea şi neutralitatea, nu ne-am aliat şi nu am solicitat niciodată suport financiar din partea nici unui partid sau instituţie religioasă”.

Deşi, ziarul a fost ideea lui Tiberiu Mihalache, acesta s-a retras curând rămânând să ducă lupta care să contribuie la unirea românilor din America, doar Gabriela. Mânată fiind şi de ampreta participării directe la evenimentele din decembrie 1989 şi căutând răspunsuri motivaţionale pentru cei ce au murit atunci, a continuat îndrăzneţ bătălia împotriva comunismului ca o datorie faţă de cei care i-au fost alături în zilele revoluţionare şi au pierit pe nedrept. Desigur, s-au găsit destui care „deranjaţi” de sinceritatea conţinutului editorialului, din invidie şi din răutate, să submineze integritatea ziarului.  „Nimeni nu aruncă cu pietre într-un pom fără fructe”. În acele momente, cuvintele venerabilului şi mult respectatul colaborator al ziarului, domnul Aurel Sergiu Marinescu, veneau ca o certitudine a realităţii că atunci când faci ceva bun, inevitabil, apare şi invidia.

Ziarul trebuia să aibă şi aspect nu numai conţinut. Au ales formatul publicaţiei „USA Today” şi au găsit un motto, mai mult decât potrivit. Cuvintele celebrului fost preşedinte al SUA, J.F.Kennedy: „Presa trebuie să apere Puterea de ispita aroganţei. Ne împiedică să ne pierdem minţile şi să umblăm cărând cu noi un soclu”, continuă şi azi  să stea mărturie intenţiei de integritate a ziarului. A fost apreciat imediat de public şi însuşit cu mare încredere, ca un bonus existenţial al românului aflat departe de ţara natală.  Aşa s-a născut „Curentul Internaţional”. poza 1 Curentul International Timp de şase ani, deşi nu a fost deloc uşor, satisfacţiile au venit pe măsura sufletului depus, dedicaţiei şi sacrificiului, pasiunii şi patriotismului celei ce a fondat acest ziar şi echipei alese să-i  fie alături.

În 2005, Gabriela Mihalache revine  la prima sa pasiune,  psihologia.  Renunţarea la acest „copil” al său,  „Curentul Internaţional”, a fost una dintre cele mai grele decizii.  Nu vroia să vândă cuiva ziarul care , cu siguranţă devenea interesat de exploatarea acestuia în sensul unei surse de profit. Prefera să-l închidă. Ca o minune, în momentul când pregătise scrisorile de adio pentru toţi abonaţii şi colaboratorii  urmând să le trimită, a apărut Ştefan Străjeri. Nici acesta nu avea studii de specialitate  fiind economist de meserie însă, însufleţit de cele mai frumoase idei pentru a duce mai departe munca Gabrielei, a reuşit să-i transmită sentimentul încrederii că nimic nu se va pierde din ce a fost şi totul poate merge înainte în cele mai bune condiţii.  „Trebuie că acest ziar să fi avut un impact bun, să fi făcut ceva bine, ca să fie astfel salvat de la moarte în ultimul moment. Dedicaţia, patriotismul şi blândeţea lui Ştefan, m-au făcut să decid adopţia. Am ştiut că dau copilul meu,  pe mâini bune.”

poza 2 Gabriela  si Stefan. „Curentul Internaţional” continuă să „trăiască” şi  acum  sub îndrumarea şi grija lui Ştefan Străjeri care a reuşit să menţină ziarul până azi,  în cea mai aspectuasă formă şi conţinut integru, atât de necesar celor care trăiesc departe de România.  A trecut de foarte multe ori prin perioade de timp grele dar a ieşit de fiecare dată învingător.  Ca o realitate recentă, avem chiar acestă criză universală pe care o parcurgem şi care a obligat foarte multe publicaţii să-şi oprească activitatea.  „Curentul Internaţional” rezistă şi apare sub tipar de fiecare dată, mai proaspăt, mai intens dar niciodată departe de adevăr.

Iată de ce, anul 2009  este un prilej de mare sărbătoare . „Curentul Internaţional” împlineşte 10 ani de la prima sa apariţie şi pentru acest lucru, trebuie să-i reamintim pe Gabriela şi Tiberiu Mihalache,  pe Ştefan Străjeri, pe colaboratorii ziarului implicaţi în această reuşită dar şi pe numeroşii cititori din toate colţurile lumii. Toamna aceasta a fost mare sărbătoare la Pojorâta!

 

Sărbătoarea de la Pojorâta. Plaiurile bucovinene se revarsă în calea noastră în cea mai minunată toamnă cu iz de sărbătoare. Păduri falnice de brad şi de molid în văile primitoare ale râurilor Moldova şi Putna, culmi împădurite, pajişti îmbrăcate în verde şi fâneţe înflorate vara, cu miros de gutui şi foşnet de frunze ruginii toamna, cu ierni ce îmbracă satul în albul imaculat şi mirific al zăpezilor, cu primăveri care aduc vindecarea prin însăşi minunea existenţei pe acest plai cu nume de dor, cu glas de ciocârlie şi culori rupte din curcubeu.  Pojorâta.  Numele localitatăţii datează din 1707, ziua de 6 ianuarie fiind consemnată într-un zapis de împărţire a unei moşii, redactat la Pojorâta. Situată în vestul judeţului Suceava, cuprinzând  şi satul Valea Putnei, Pojorâta îşi păstrează cu sfinţenie tradiţiile şi obiceiurile lăsate din străbuni. Toate acestea, sunt îndrumate şi iubite dar mai ales simţite şi transmise mai departe de primul om al comunei, tânărul primar,  ing. Bogdan Codreanu.

poza 3 Pojorata

De ce Pojorâta?  Sărbătoarea ziarului „Curentul Internaţional” nu putea să se desfăşoare niciunde mai armonios decât în locul unde s-a născut şi a copilărit Ştefan Străjeri. Aici, sunt părinţii săi Maria şi Toader, rudele, prietenii şi toţi locuitorii comunei care i-au fost alături în aceste momente cu multă încărcătură emoţională. Pentru ca evenimentul să fie exemplar, şi-a adus contribuţia primarul comunei, Bogdan Codreanu împreună cu viceprimarul Vladimir Cârloanţă şi secretarul Alexandru Grigorovici.

Căminul Cultural  din Pojorâta s-a îmbrăcat de sărbătoare. Pe fundalul scenei, un banner impresionant cuprinde  panorama comunei, din pământurile căreia se înalţă curcubeul tuturor reuşitelor în cei „10 ani de existenţă a Curentului Internaţional”. Flori de toamnă, bucate tradiţionale, tineri îmbrăcaţi în costume naţionale şi care, alături de primarul comunei, te întâmpinau cu zâmbet ospitalier oferindu-ţi pâine cu sare. Din America, Gheorghe Chindriş preşedintele Societăţii Culturale Româno-Americane „Avram Iancu” , nu a putut fi prezent dar, a vrut să fie cu sufletul şi atunci, fiecare participant a primit o frumoasă insignă cu prezentarea sărbătorii care să stea mărturie bucuriei ce înalţă şi uneşte în armonie sufletele româneşti. Tot Gheorghe Chindriş a transmis şi un mesaj de salut participanţilor la aceast eveniment. Au mai fost discuri cu muzică românească având design aceleaşi imagini de sărbătoare. Sala de conferinţe este pregătită pentru găzduirea primului eveniment al zilei. Emoţia pluteşte peste tot. E sărbătoare!

2 octombrie 2009. Invitaţii speciali şi colaboratorii din toate oraşele, sosesc. Vasile Zărnescu, Alexandra Zărnescu din Bucureşti şi Marius-Albin Marinescu din Sibiu, care reprezintă publicaţiile „Justiţiarul”, preot dr. Ilie Rusu din Suceava, prof. dr. Anghel Popa din Câmpulung Moldovenesc, Cornel Cotuţiu, Virgil Raţiu, Eliza Cotuţiu, Viorel Rus din Bistriţa şi Beclean, Elena Rodica Lupu din Bucureşti, Elena Munteanu din Paşcani, Florin Maftei din Iaşi, Horaţiu Stamatin din Câmulung Moldovenesc, Valerian Bedrule din Pojorâta, Constantin Ciubotaru din Bucureşti, Nina Negru din Chişinău, Acad. Nicolae Dabija din Chisinau – revista „Literatură şi artă”,  Vasile Tărâţanu din Cernăuţi, Eva Iova-Ungaria ziarul „Foaie Românească”, Vasile Barbu-Serbia, revista „Tibiscus”, Mihaela Dordea, Alexandra Şandru, Alice Cobeanu , Raluca Florescu şi Valentin Popescu din Bucureşti, Gabriela Petcu din Constanţa, Liviu Antonesei din Iaşi, Mălina Aniţoaie din Rădăuţi, Mugurel Sasu din Câmpulung Moldovenesc, George Petrovai din Maramureş, Adriana Stoica din Deva şi nu în ultimul rând, Stela Nacu şi George Oscar Păduraru de laTVR Internaţional.

Deschiderea evenimentului „Aniversare a zece ani de la prima apariţie  a ziarului Curentul Internaţional” se face cu  o iexpo presamprecartesionantă „Expoziţie de presă românească editată în diaspora”. Găsim aici titluri ca „Tribuna României”, „Universul”, „Meridianul Românesc”,  „Libertatea”, „Luminătorul” „Lupta”, „America” (primul ziar românesc, editat începând din 1906) şi o publicaţie din anul 1926 „Români în America” scris` de Şerban Drutzu în colaborare cu Andrei Popovici şi o prefaţă de prof. Nicolae Iorga. La expoziţia de presă românească editată în diaspora au fost etalate şi publicaţii ale participanţilor din judeţul Bistriţa-Năsăud, Bucureşti, Cernăuţi, Chişinău etc.

Intr-o atmosferă de sărbătoare în care se vede bine că organizatorii au pus mult suflet, cu o deosebita prezentare a mapelor, derularea momentului într-o ordine firească şi subtilitatea tradiţiilor locale găsite în cele mai nebănuite locuri, primarul  Bogdan Codreanu deschide evenimentul. După o prezentare a comunei, face cunoscut celor de faţă motivul principal pentru care ne-am adunat în număr destul de important aici, la Pojorâta şi anume sărbătorirea  publicaţiei „Curentul Internaţional”.

Ştefan Străjeri, emoţionat de dubla sa menire, aceea de director al ziarului şi de fiu al comunei, vorbeşte despre apariţia primei ediţii sub iniţiativa Gabrielei Mihalache apoi, despre preluarea ziarului cu asumarea datoriei de a duce mai departe intenţiile de bună credinţă în vederea unirii şi menţinera armoniei între toţi românii aflaţi departe de ţara natală.

Din partea TVR Internaţional, Stela Nacu realizator emisiuni TV, cunoscând acest ziar din alte împrejurări cu importanţă pentru presa românească,  ţine un frumos discurs în ce priveşte seriozitatea şi dăruirea lui Ştefan Străjeri care a reuşit împreună cu echipa de colaboratori să aducă ziarul în forma cea mai perfectă până în această clipă de sărbătoare.

Partea a doua a zilei, se continuă cu o întâlnire jurnalistică „Împreună pentru România noastră” . Publicaţiile „Justiţiarul” au fost prezente prin directorul Marius-Albin Marinescu şi redactorul şef Vasile Zărnescu;  Nina Negru care posedă un dar excelent în oratorie,  prezintă un material dedicat ieromonahului Ieraclie Flocea, un călugăr cărturar al Basarabiei interbelice, originar din Pojorâta. Au mai prezentat expuneri: preot Ilie Rusu, Viorica Cernăuţeanu – profesoară de istorie, Vasile Sfarghiu – scriitoar din Bucovina, autor a peste 10 cărţi, Virgil Raţiu – directorul editorii Aletheia din Bistriţa, Cornel Cotuţiu scriitor din Beclean, Viorel Rus – istoric ş.a.

Prima zi se încheie cu o masă oficială oferită de către Primăria Pojorâta, prin domnul primar Bogdan Codreanu, la Pensiunea „Dor de munte”, într-un decor bucovinean de o rară frumuseţe astfel, toţi cei prezenţi reuşind să se cunoască mai bine şi să lege prietenii consolidând o şi mai bună colaborare.

Ziua de 3 octombrie 2009 începe cu lansarea de carte a volumului de poezie „AH!” al autorului bucovinean,  învăţătorul Valerian Bedrule. Este prezentă poeta Rodica Elena Lupu directoarea editurii Anamarol din Bucureşti, colaboratoare veche a ziarului „Curentul Internaţional”, cea care s-a implicat în apariţia acestei cărţi şi care a prezentat volumul cu multă însufleţire. Poetului, i-a fost alături Elena Munteanu, expert al limbii vorbite de Puşkin cât şi al celei vorbite de Bodelaire şi care deţine numeroase  publicaţii în versuri  fiind apreciată pe multe din site-urile literare şi nu numai. De asemenea, a fost prezent  şi Florentin-Adrian Maftei poet dar şi prozator cunoscut prin romanul istoric „Cu Rareş prin(tre) Lespezi”. S-au citit versuri din volumul „Ah!” aducându-se aprecieri prin comentariile făcute de cei prezenţi, iubitori de poezie şi în numele limbii române care trebuie păstrată nealterată în cele mai frumoase forme de exprimare. „Valerian Bedrule ne-a dus în ispita scrierii sale. Parafrazând-l pe Fănuş Neagu, aş zice că poezia şi-a pus sâmbătă 3 octombrie, inel de viaţă lungă la Pojorâta de Bucovina” (Elena Munteanu).

Din Basarabia, Vasile Şoimaru a fost prezent cu un atlas în imagini inedite. Această deosebită lucrare certifică importanţa atribuită sufletului românesc de către autor. Timp de cinci ani de zile, profesorul basarabean a călătorit în toată lumea ca să-şi găsească fraţii de neam şi de limbă duşi de tainele vieţii peste hotarele patriei. Astăzi, când mi-am văzut 5 ani de viaţă adunaţi în albumul <Românii din jurul României în imagini>, am acelaşi sentiment ca şi părinţii mei când se reântorceau acasă de la un seceriş bogat. Oricât ar fi fost de obosiţi, aveau o lumină pe faţă, izvorată dintr-o bucurie lăuntrică, ce mi-a rămas printre amintirile cele mai dragi”.poza 4 scena joc Partea a doua a zilei continuă cu un „Spectacol de cânt şi joc românesc”. Căminul Cultural este aproape neîncăpător. Toţi locuitorii comunei, au venit să se bucure alături de „Curentul Internaţional” la cei 10 ani de viaţă`. Invitaţii plecaţi de la primărie către Căminul Cultural, au fost escortaţi de stăjerii călăreţi ai comunei şi întâmpinaţi cu pâine şi sare.

Spectacolul este prezentat de Gabriel Ojog  iar din program au făcut parte vestita şi talentata Veta Biriş din Alba, Marinel Petreuş din Maramureş, Alexandra Băcilă din Alba, premiantă a ziarului „Curentul Internaţional” la Festivalul „Strugurele de Aur” de la Jidvei 2009,   Ansamblul „Ciprian Porumbescu” din Suceava, Ansamblul „Plaiurile Pojorâtei” din comuna Pojorâta, Ansamblul „Străjerii Bucovinei” din Pojorâta, a cântat folk tânărul Mihai Rusu fiul preotului Ilie Rusu din Ciocăneşti-Suceava, ca o surpriză,  Lia Lungu, legenda vie a românilor din America de Nord, a prezentat un frumos program şi nu în ultimul rând, din Basarabia, ne-a încântat sufletele marele naist Vasile Iovu.

Între aceste momente artistice de mare valoare, primarul Bogdan Codreanu împreună cu directorul ziarului Ştefan Străjeri, au decernat premii sub formă de diplome şi plachete. Premiul special, a revenit lui Nicolae Dabija, academician al Academiei Române care a prezentat un material numit „Cuvânt despre Basarabia”.

Publicul a fost minunat şi fiecare moment apreciat şi aplaudat intens.

Mulţumirile erau deopotrivă pentru sărbătoriţi, pentru invitaţi şi pentru public.  O altă zi frumoasă s-a încheiat cu minunea şi acceptarea unei perfecţiuni care nu se va uita, rămânând ca un punct istoric dedicat presei, dar nu oricărei publicaţii ci numai aceleia care rezistă demnă în integritatea şi adevărul său. A urmat o seară de discuţii libere, de suflet, cu o masă festivă oferită de redacţia ziarului „Curentul Internaţional”, la pensiunea turistică „Floare de colţ”, din Pojorâta.

4 octombrie 2009. Soarele se revarsă peste toamna Pojorâtei prin cele mai frumoase culori. E timpul să ne bucurăm de natură prin frumuseţile plaiurilor bucovinene şi încă de câteva minute dedicate cărţilor.  „Curentul Internaţional” ne-a mai pregătit o surpriză. „Masa cu cărţi”  are ultimile apariţii din această toamnă bogată în cultură.  De data aceasta,  este un moment televizat, modelat de Stela Nacu şi George Păduraru. Gabriela Petcu, prezintă pe rând, volumele de pe „Masa cu cărţi” încercând să surprindă mesajele transmise prin sensibilitatea autorilor care au dat viaţă lungă celor mai frumoase cuvinte româneşti, puse în scriere.

cartiAstfel, s-a vorbit încă o dată cu mare plăcere de volumul în versuri al lui Valerian Bedrule -„Ah!”.  Un alt volum de versuri numit „Dar”aparţine poetei Rodica Elena Lupu care este neîntrecută şi în a recita.  Se aduce în discuţie o altă carte „Evadare din spaţiul virtual” a poetului George Roca din Australia. Toamna aceasta, a venit cu versuri deosebit de frumoase prin care  apropie lumea virtuală de cea reală. „Petale din lumină” este un volum de poezii de o sensibilitate aleasă scrise special pentru părinţi şi copii deopotrivă. Cartea poartă semnătura Siminei-Silvia Şcladan din Suceava care este şi coordonatoarea  antologicului în versuri, „Izvoarele vieţii”. Este prezent şi acest antologic care a reuşit să adune poeţi români din ţară dar şi de peste hotare legându-i în prietenii şi colaborări. Şi nu în ultimul rând, o carte de proză, un roman care aduce în suflete iubirea.  Romanul „Tragedie şi triumf” a Ligiei Seaman este o lecţie de viaţă, un capitol din existenţa noastră trecut uneori cu vederea dar care poate fi trezit la sentimente alese, prin aceste exemple vii pe care Ligia le transpune atât de delicat în scris.

E toamnă. Zilele acestea au fost alese special parcă, pentru sărbătoare. Soarele ne-a stat alături ca să ne certifice încă o dată că natura poate fi în armonie cu acele clipe de bucurie prilejuite de evenimente deosebite. Ziarul „Curentul Internaţional” a fost sărbătorit. La mulţi ani şi viaţă cât mai lungă! Fie să ne regăsim peste încă zece ani de activitate, aici, la Pojorâta!

Pietrele doamnei1Dor de munte1Floare de colt1

Haideţi, oameni buni, să ne-ajutăm singuri!

Posted by Stefan Strajer On November - 8 - 2009

Haideţi, oameni buni, să ne-ajutăm singuri!

Petrovai 4

Autor: George Petrovai

Criza-i în toi şi peste tot vezi şi auzi cum ea îşi face cu neruşinare mendrele, ori cum se pregăteşte să şi le facă nu peste mult timp: ici ciuntiri din lefuri şi disponibilizări de personal, dincolo creşteri alarmante de preţuri şi prevestiri tot mai sumbre, încât te prinde mirarea că, iată, românii – cu toată sărăcia de care se simt agresaţi fără milă – încă mai au resursele sufleteşti şi financiare să o ţină tot într-o petrecere. Ca şi cum nici nu s-ar sinchisi că le fuge terenul de sub picioare…
Din fericire mai sunt pe ici-pe colo şi oameni cu capul pe umeri, care se întreabă cu îngrijorare crescândă cam ce fel de fatalitate planează asupra României, încât în cele două decenii scurse de la Decembriadă, ea a cunoscut creşteri spectaculoase doar la corupţie, mojicie, fraudă, impostură şi prostituţie?!
Pesemne că vrăjitoarea Circe, cea care a prefăcut însoţitorii lui Ulise în porci, s-a hotărât să iasă din poemele homerice şi să caute pe meleagurile noastre navigatori demni de dragostea ei. Dar cum pe-aici nu-s nici de leac cam de când întreaga noastră flotă a dispărut ca măgaru-n ceaţă, iar cel din urmă navigator a devenit întâiul după ce-a eşuat spectaculos la Cotroceni, zeiţa şi vrăjitoarea Circe, profund indignată de această stare de lucruri, se răzbună lovind cu nuiaua ei fermecată trupurile doldora de osânză ale românilor împliniţi, fără să-i pese de marile primejdii la care-şi expune produsele magiei ei negre, acum când gripa porcină îşi cam face de cap…
Căci fără farmece, cum naiba să-ţi explici că românilor toate le ies pe dos, de-au ajuns de pomină cu contraperformanţele lor! Ei nu mai produc aproape nimic din ceea ce este util pentru nevoile curente ale omului civilizat din zilele noastre, în schimb se străduiesc să consume mult mai mult decât înşişi producătorii de bunuri şi utilităţi; românii îşi construiesc autostrăzile în antologicul ritm de 5 km/ an, dar ţin morţiş să-şi plimbe trufiile lor ridicole de ciocoi în maşini de lux, chiar dacă suspensiile acestora sunt roase de datorii şi hărtănite de hârtoape; în sfârşit, dar nu în ultimul rând, România este în mare suferinţă cu educaţia elementară şi cercetarea fundamentală, dar ţine cu dinţii să avem un Minister al Educaţiei şi Cercetării, unde plouă cu reforme şi lucrurile merg din rău în mai rău de la un an la altul, atâta timp cât o bună parte a elevilor merg la şcoală doar pentru a-şi încasa alocaţiile, atâta timp cât lefurile dascălilor şi ai puţinilor cercetători ce-i mai avem se dovedesc total neîndestulătoare şi atâta timp cât universităţile noastre se vădesc mult mai necesare pentru profesori decât pentru cohortele nesfârşite de cursanţi, ce nu mai au aproape nimic în comun cu studenţii de altădată.
Oricât ne-ar veni de greu, trebuie s-o spunem lucrurilor pe nume: Universităţile româneşti (avem peste 100, dar nici una nu intră în topul primelor 500 de universităţi din lume!), universităţile româneşti, deci, s-au transformat în adevărate SRL-uri profitabile în ceea ce priveşte încasarea contravalorii diplomelor eliberate pe bandă rulantă, căci în învăţământul nostru superior, profesorii se antrenează să-l taxeze la centimă pe examinat pentru ceea ce acesta nu ştie, nicidecum să-l recompenseze cu o notă corespunzătoare pentru ceea ce ştie, aşa cum se întâmplă în prestigioasele universităţi ale lumii!
Fireşte, avem şi absolvenţi bine pregătiţi, care conferă valoare şi eficienţă universităţilor unde s-au format şi care dacă şi-ar întrebuinţa potenţialul spiritual acumulat pentru folosul nemijlocit al României, ar contribui decisiv la urnirea economiei naţionale pe calea anevoioasă a progresului. Din păcate, cei mai mulţi dintre ei (dacă nu chiar toţi!) se gândesc încă de pe băncile facultăţilor cum să-şi părăsească ţara, aşa încât putem spune cu toată satisfacţia că da, universităţile româneşti funcţionează la turaţia maximă în dubla lor ipostază: din punct de vedere calitativ ele produc pentru ţările apusene, care astfel devin tot mai bogate, iar din punct de vedere cantitativ (producţie pe stoc!) pentru România, care astfel devine tot mai săracă.
*
Aceasta fiind starea de lucruri de la noi, este firesc să ne întrebăm cum putem contribui la ieşirea României din actuala criză, având în vedere jocurile ruinătoare la care se pretează politicienii noştri conjuncturali şi necalificaţi. (Constatarea de mai sus se susţine atât prin protocolul încheiat anul trecut între PD-L şi PSD, protocol eminamente conjunctural, cât şi prin ruperea lui în aceste zile, care în acest mod a acoperit principala componentă a crizei româneşti – criza moral-spirituală, cu acel strat de mâzgă balcanică ce poate fi numit politicianism proteic.)
Iată de ce zic că, în aceste zile depotrivă tragice şi comice pentru România (miniştrii PD-L speră să  devină eficienţi cu două ministere în cârcă, după ce cu unul n-au izbutit), noi românii trebuie să ne ajutăm singuri! Nu în acest chip procedează, de exemplu, olandezii şi japonezii, primii greu încercaţi de apele mării, ceilalţi de furia devastatoare a cutremurelor şi taifunelor? Nu tot aşa au procedat înşişi predecesorii noştri în perioada interbelică?…
Dar pentru ca efortul să fie cu adevărat constructiv la nivel naţional, este nevoie să ia parte la el toţi membrii comunităţilor (de la cea mai mică până la cea de rang judeţean), atât pentru preîntâmpinarea unor cataclisme (viituri, alunecări de teren etc.), cât şi pentru refacerea a ceea ce deja a fost distrus ori este pe cale să se distrugă.
Să luăm, la nivel de comune, exemplul şcolilor, dispensarelor şi al căminelor culturale, bunuri ale întregii comunităţi: şcoala are nevoie de reparaţii, dispensarul şi căminul cultural sunt într-un grad avansat de deteriorare, iar primarul se dă de ceasul morţii şi face demersuri peste demersuri la Consiliul Judeţean, doar-doar va primi niscaiva bani pentru reparaţii. Dar banii primiţi nu numai că sunt insuficienţi pentru nevoile în continuă creştere, ci vin şi cu mare întârziere (cel mai adesea ei sunt atraşi ca de un magnet de culoarea politică a primarului!), aşa că în majoritatea cazurilor de-abia este cârpăcită în mare grabă şcoala, timp în care dispensarul şi căminul cultural îşi continuă procesul de deteriorare până la deplina lor degradare, încât ţi-e pur şi simplu teamă să pui piciorul în atari locaţii prăpădite.
Iată unde ar trebui să intervină mâna obştei, călăuzită de primar, preot şi directorul şcolii. Dar există o asemenea colaborare, măcar în ceea ce priveşte reparatul toaletelor şi zugrăvitul şcolii?
Realitatea ne demonstrează că nu, deoarece fiecare dintre cei cu greutate în coordonarea eforturilor locale, se arată interesat doar de derularea unor proiecte mai mult sau mai puţin suspecte, însă aducătoare de comisioane după urnirea lor din loc. Căci pe urmă, nimeni nu se sinchiseşte nici cât negru sub unghie că ele se vor împotmoli înainte de-a ajunge la jumătate…
Ori, e clar, din programele comunale, în general din cele obşteşti, nu numai că nu pică nimic, ci, dimpotrivă, trebuie să dai! Iată de ce înclin să cred că asemenea programe vor prinde la noi viaţă doar atunci când măcar unul dintre iniţiatori va afla că există acea carte a lui N. Steindhart, al cărei titlu este deosebit de grăitor prin el însuşi: Dăruind vei dobândi…
Dincolo de orice comentariu pro sau contra, este bine de ştiut că în perioada interbelică, perioada de vârf a nivelului românesc de trai şi de reprezentare pe plan internaţional, foarte multe aşezăminte sociale şi culturale s-au ridicat prin donaţii şi contribuţii în muncă ale membrilor comunităţilor.
Bolşevicii au căutat să-şi materializeze planurile lor inumane de demolare a trecutului şi de reconstrucţie a viitorului fie prin muncă forţată, fie prin şantierele cu voluntari, pentru ca în momentul de faţă românii să se abandoneze în braţele prostraţiei, poziţie în care ei simt silă faţă de trecut şi manifestă neîncredere vizavi de viitor.

George PETROVAI

Este Romania tara coruptilor?

Posted by Stefan Strajer On August - 1 - 2009

petrovai-4

Este România doar ţara corupţilor şi învârtiţilor?

Autor: George Petrovai

După 20 de ani de sforării politice şi megaticăloşii economice, România se constituie în exemplul viu şi palpabil al unei tranziţii fără sfârşit de la un trecut sterilizant prin eficienţa mecanismelor sale de secătuire umană, la un viitor paralizant prin hipereficienţa mecanismelor postdecembriste în jocuri de-a baba oarba.
 Altfel spus, România de azi reprezintă un trist etalon al abjecţiei politice, un nefericit produs al asaltului dat de forţele reunite ale găunoşeniei şi necinstei, ridicate prin jocurile politice de culise la rangul de linii conducătoare în stat. Cum să nu te încerce în asemenea condiţii speciale o binemeritată mândrie patriotică, că doar nu-i de ici-de colo să ajungi la nişte monumentale contraperformanţe, care lasă cu gura căscată toată floarea cea vestită a întregului Apus?! Şi doar nici politicienii de pe aceste meleaguri situate mult mai aproape de firesc şi raţional nu sunt nişte copii de ţâţă…Dar se pot ei compara cu marii maeştri de Dâmboviţa?
 Din aceste considerente, românii – deopotrivă cei activi şi cei inactivi, mulţi ca frunza şi iarba – ar trebui să tragă următorea concluzie: Democraţia nu se însuşeşte prin simple exerciţii de imagine, aşa cum de regulă procedează făcătorii politicii româneşti, atâta timp cât ei se arată preocupaţi până la obsesie de formă, dar ignoră cu desăvârşire conţinutul fertil al democraţiei autentice, anume cel nutrit cu demofilie. Căci, era de părere Nicolae Iorga, poporul se sprijină pe umerii politicienilor, nicidecum invers!
*
 În cele ce urmează voi căuta să-mi ilustrez afirmaţiile de mai sus prin câteva exemple concrete.
 Astfel, mai zilele trecute stăteam de vorbă cu un preot ortodox din zonă, şi acesta – contrar vorbelor maliţioase ce circulă pe seama sa (afaceri dubioase cu maşini aduse din străinătate) -, se arăta foarte indignat de ceea ce se întâmplă cu o regularitate exasperantă în jurul nostru, drept urmare întreba la modul retoric: “Oare vom putea scăpa vreodată de tot balastul ăsta?”
 I-am răspuns: “Părinte, noi toţi contribuim mai mult sau mai puţin la consolidarea şi întreţinerea a ceea ce se cheamă realitatea românească, fie şi prin nepăsarea în care ne drapăm, aşa cum fiecare dintre noi îşi are partea sa de contribuţie la poluare. Mediul (social, profesional, familial) în care ne ducem existenţele nu este altceva decât o proiecţie a lumii noastre interioare, cu toate componentele pe care ea se articulează: credinţă, morală, cultură, voinţă, năzuinţe, satisfacţii etc. Ori dacă lumea lăuntrică a celor mai mulţi dintre semenii noştri seamănă ca două picături de apă cu cele mai puturoase mahalale, în pofida pospaiului de civilizaţie cu care respectivii caută să-şi poleiască fondul respingător, ce să ne mai mire atunci că oraşele noastre seamănă din ce în ce mai mult cu nişte uriaşe latrine? Mediul în care ne mişcăm poate să ne formeze (a se vedea românii integraţi în mediile occidentale), dar la fel de bine poate să ne şi deformeze…”
 Mi-a dat dreptate şi în continuare mi-a relatat o întâmplare simplă, dar care întăreşte de minune afirmaţiile mele de mai sus: Fiul său a fost amendat de poliţia elveţiană cu 90 franci elveţieni pentru exces de viteză. Obişnuit ca în România, acesta scoate 100 de franci şi îi spune poliţistului să reţină restul. Dar replica poliţistului vine prompt şi cu valoare de lecţie pentru toţi românii ce încă n-au înţeles că este cazul ca măcar în străinătate să renunţe la mentalitatea şi năravurile noastre de pomină: “Poate că în România aşa se procedează. La noi însă nu…”

coruptiefotoart-iul-2009
 I-am spus: “Mi-aţi dat un exemplu de mediu sănătos, care aidoma unui sistem imunitar puternic, neutralizează încă din faşă orice tentativă de fraudă, mită sau necinste. Eu vă voi da un alt exemplu, din care se va vedea cum mediul corupt acţionează cu succes pe direcţia pervertirii celui ce se lasă absorbit de avantajele lui păcătoase şi atât de primejdioase pentru sănătatea întregului mediu social. Căci – nu-i aşa? – marea corupţie se sprijină şi se alimentează din corupţia mică. Baza marii corupţii ar fi serios avariată, iar făptaşii mult mai lesne demascaţi dacă cetăţeanul de rând nu s-ar mai frământa atâta să facă rost de peşcheşuri consistente pentru medic, magistrat, funcţionar sau profesor, ci dimpotrivă, s-ar ruşina de un asemeanea gând nedemn, aşa cum, de altminteri, ar trebui să se ruşineze toţi acei profitori, care dincolo de lefurile încasate, caută să stoarcă tot ce se poate stoarce din serviciile prestate…
 Întâmplarea ce urmează să o relatez îl are în centrul ei pe un inginer englez, care de ceva timp îşi desfăşoară activitatea la un mare combinat din România, cumpărat ca atâtea altele de o mare companie străină. Admitem să-i spunem Steve personajului nostru. Ei bine, Steve era la curent cu corupţia din România, şi nu de puţine ori, în discuţiile cu colegii români, o înfiera cu indignare. Totuşi, ca şi cum ar fi uitat în totalitate de educaţia de-acasă şi de nobila lui indignare, atunci când este oprit de poliţiştii români pentru exces de viteză, el procedează aproape instinctiv ca cel mai neaoş dintre românii trecuţi prin ciur şi prin dârmon: Le înmânează oamenilor legii actele maşinii, dar nu înainte de-a strecura în paşaport câteva bancnote de 100 lei! 
Oare de ce-a făcut-o? Din zgârcenie, el presupunând că amenda va fi destul de usturătoare? Presupunerea nu se justifică nicicum, deoarece veniturile lui sunt de câteva ori mai mari decât ale unui inginer român. Iar noi ştim că nici inginerii români ce calcă pe bec nu ajung la sapă de lemn dacă trebuie să plătească vreo amendă…Atunci din teamă cumva? Dar Steve ştia că amenzile din România nu au nici pe departe efectele celor din Anglia sau Statele Unite. Prin urmare, noul mediu s-a dovedit determinant şi l-a îndemnat pe Steve să acţioneze în acest mod reprobabil. Întrebat fiind dacă şi în Marea Britanie ar fi procedat la fel, el a răspuns cu promptitudine că nici vorbă, întrucât la el în ţară tentativa de mită se pedepseşte cu închisoare!”
“Da”, mi-a răspuns interlocutorul meu căzut pe gânduri, “dar aşa ceva necesită o educaţie temeinică”. Nu numai educaţie, adug eu, ci şi o permanentă autoeducaţie. Dacă alţii pot, noi de ce n-am putea?! Totul este să vrem acest lucru, adică să renunţăm odată şi odată să ne furăm căciula singuri.
  
Sighetul Marmaţiei,                                                                                    
    30 iulie 2009

La asa cap asa caciula sau despre Monica Iacob Ridzi

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

petrovai-4

La aşa cap aşa căciulă

Autor: George Petrovai

 

 Având în vedere concluziile de-o viaţă ale înaintaşilor noştri mintoşi, precum şi experienţele noastre de zi cu zi, trebuie să admitem că tot ceea ce există (văzutele dimpreună cu nevăzutele) este rezultatul fabulos al voinţei divine, conform unui plan divin. Iar bunul simţ ne obligă să cugetăm în felul următor: Acolo unde există un plan, obligatoriu trebuie să existe atât resursele spirituale şi materiale, cât şi coordonatele logice sau infrastructura planului, pe care resursele vor fi puse în mişcare înspre atingerea scopurilor fixate în faza de-nceput. Atâta doar că logica divină este, cantitativ şi îndeosebi calitativ, infinit superioară, ceea ce înseamnă infinit diferită de logica umană. Din următoarele două considerente fundamentale:
 1)Omul, aidoma unei gâze prinsă într-un borcan, se învârte până la moarte în propriul lui borcan existenţial, prin pereţii căruia el întrevede cu spaimă şi disperare imensitatea copleşitoare a Universului, ce scris este în codul genetic al creaţiei să-i rămână de-a pururi inaccesibil şi necunoscut. Doar unii dintre oameni, anume cei însemnaţi de favoarea divină, vor izbuti în timpul vieţii să schimbe borcanul lor mic cu unul mai mare, sporind prin aceasta cunoaşterea, iar odată cu ea sporind şi disperarea provocată de fragilitatea condiţiei umane. Cu toate astea, puţini dintre semeni consimt să-şi redobândească liniştea şi armonia originară prin detaşarea izbăvitoare de frământările acestei lumi nesăţioase. Pentru cei mai mulţi nici măcar moartea nu este aducătoare de împăcare sufletească, întrucât necontenita nelinişte din această scurtă viaţă se converteşte mai la urmă în spaima de necunoscutul ce ne aşteaptă dincolo…
 Deci dacă logica umană (aflată ca toate cele ce ţin de condiţia noastră efemeră sub povara neîndurătoare a timpului rău şi bolnav) este limitată şi anevoioasă, ea derulându-se fie în sens deductiv, fie în sens inductiv, este de presupus că logica divină – în egală măsură eternă şi prezentă, vie şi nemuritoare, concretă şi abstractă – se derulează în strânsă interdependenţă cu însăşi facerea, căci numai ce Dumnezeu Şi-a exprimat vrerea într-o propoziţie logică de tipul: “Să fie lumină!”, şi îndată Cuvântul Său, mai presus de concepte şi judecăţi, s-a prefăcute în fapte unice, îmbrăcate în haina de gală a perfecţiunii.
 2)Una este ca Universul să iasă din logica divină infinit cuprinzătoare, aşa cum zeiţa Atena a ieşit gata îmbrăcată în armură din capul lui Zeus, şi cu totul altceva este să fii parte componentă a acestui sistem nemărginit. Prin urmare, logica umană fiind doar de rangul unui subsistem infinitezimal – cel adaptat condiţiilor de viaţă şi de pricepere de pe planeta Pământ, ea n-are cum să se înalţe până la dimensiunile deopotrivă cutremurătoare şi liniştitoare ale logicii Totului, care nu numai că este anterioară şi exterioară întregii creaţii, dar fiind totodată atotcuprinzătoare, doar în ea îşi găseşte rost şi echilibru necuprinsul sistemului conceput mai înainte de toţi vecii, şi tot ea este etern prezentă în întreaga facere, până dincolo de celulă şi atom, alimentând cu generozitate trufaşa logică umană.
*
 Astfel stând lucrurile cu logica umană, ce să ne mai mire că lumea ultratehnicizată în care ne târâm destinele a ajuns într-un grav impas moral-spiritual, din care se va salva doar atunci când va consimţi să renunţe la formă şi-şi va îndrepta eforturile constructive înspre conţinut, când efectele îşi vor pierde actuala prioritate de faţadă şi atenţia mai-marilor acestei lumi va fi cu adevărat îndreptată spre cauzele ce generează imensele nefericiri umane: violenţa şi terorismul, foamea şi sărăcia, îmbuibarea şi poluarea, într-un cuvânt când calda noastră preţuire nu-l va mai viza pe homo faber, homo technicus sau pe homo aeconomicus, ci pe modestul şi mult nedreptăţitul homo humanus. Abia când vom ajunge să preţuim omul de omenie, relaţiile dintre noi vor redeveni cu adevărat umane, iar noi cu toţii ne vom redobândi conştiinţa demnităţii, potrivit căreia omul nu trebuie să mai fie nici sclavul altui om, dar nici sclavul maşinii. De-abia într-un asemenea cadru infuzat cu omenie, iubirea nu va mai fi confundată cu religiozitatea, fraternitatea şi solidaritatea nu ni se vor impune atenţiei ca eterne aspiraţii şi îndemnuri, iar noi vom reînvăţa după abecedarul inimii ce înseamnă relaţia om-natură pentru economie, relaţia om-societate pentru politică, respectiv relaţia om-om pentru educaţie…
 Pentru a sublinia comparaţia dintre ceea ce este de fapt şi ceea ce ar trebui să fie, să aruncăm o privire în ograda politicii româneşti. Căci aici, poate mai abitir ca în politica de pe alte meleaguri, găseşti cam de toate din cele ce fac deliciul vulgului şi-i aduc la disperare pe cetăţenii oneşti: minciună şi hoţie pe rupte, promisiuni în campania electorală cu carul şi înfăptuiri după cîştigarea alegerilor doar cu paharul, elevaţie cât mărgica şi abjecţie mai adâncă decât marea cea mare etc, etc.
 Nu voi insista asupra a ceea ce de-acuma se constituie pentru noi în aspecte comune pentru peisajul nostru politic: certuri ca la uşa cortului între partenerii conjuncturali de la guvernare, ele avînd rostul fertilizării terenului pentru alegerile prezidenţiale din toamna acestui an; anchetarea de ani şi ani a unora dintre foştii şi actualii politicieni, fără ca acest simplu exerciţiu de imagine a aflătorilor în treabă să mai sperie ori să mai impresioneze pe cineva; incredibila densitate a bravilor şi neobosiţilor noştri făcători de politică în biserici, pe stadioane şi la interminabilele noastre serbări pastorale, adică acolo unde sunt şanse ca prin jalnică impresie, promisiuni şi mită electorală să mai smulgă niscaiva voturi de la alegătorii tot mai circumspecţi.
 Voi menţiona doar memorabila înfăptuire a Monicăi Iacob Ridzi, actualul ministru al Tineretului şi Sportului: De ziua tineretului, dumneaei a plătit nici mai mult nici mai puţin de 50.000 euro pentru închirierea unei scene! După însumarea grăbită a sumelor mătrăşite cu această ocazie, au ieşit câteva sute de mii de euro, bani de care românii se vor şterge pe buze, aşa cum au procedat de nenumărate ori din Decembrie ’89 până în clipa de faţă. Şi încă trebuie să spunem “merçi” că suntem în plină criză şi că, deci,  acest tânăr şi năbădios ministru n-a avut pe mână sume mult mai consistente, pe care la fel le-ar fi făcut harcea-parcea cât te-ai şterge la ochi…

monica-ridzi

Foto.Ministrul Tineretului si Sportului Monica Iacob Ridzi
 Sigur că după ce banii se duc pe apa sâmbetei, aşa cum ne-o demonstrează cazul Ridzi, românii trebuie să strângă şi mai mult cureaua, nu doar pentru recuperarea prin economii crâncene a banilor dispăruţi fără urmă, ci şi pentru a putea pune, conform algoritmului politic, la dispoziţia celorlalţi minişti destoinici sume la fel de consistente, dacă nu şi mai şi, care la fel vor dispărea ca măgaru-n ceaţă…
 E drept că Monica Iacob Ridzi este cercetată pentru sumele de care n-are cum să dea socoteală de vreme ce banii au ajuns acolo unde pesemne erau meniţi să ajungă cu mult timp înainte. Dar istoria megapotlogăriilor postdecembriste cu ştaif ne demonstrează pe viu că cercetările de acest tip de regulă nu se isprăvesc pe durata unui mandat de ministru, zdravăn proptit din spate. Aşa că dacă ea n-are alte bube în cap – mă gândesc la cele politice, că toate celelalte sunt doar floare la ureche -, coana ministru are toate şansele să nu fie clintită de la cârma ministerului decât odată cu partidul din care a răsărit ca o floare urât mirositoare…

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors