Vae victis!

Posted by Stefan Strajer On November - 13 - 2010

Vae victis! (Vai de cei învinşi!)

 

Autor: George Petrovai

            Trăim într-o lume caracterizată de nelinişte, dizarmonie lăuntrică, impermanenţă, asimetrie, absurd, violenţă şi intoleranţă, o lume tot mai grăbită şi mai pragmatică, a cărei civilizaţie rulează pe cele două legi definitorii, aflate în inseparabilă legătură: legea celor trei “c”-uri (consum-comoditate-confort) şi legea celor patru “p”-uri (prostituţie-proxenitism-pedofilie-pederastie).

            Fireşte, o asemenea lume eminamente materială şi carnală are foarte puţin de-a face cu cele spirituale, fapt pentru care chestiunile moral-culturale – văzute după loc şi caz ca fiind ba inutile, ba sâcâitoare – sunt tratate de bogaţi cu o îngăduinţă mai mult sau mai puţin dispreţuitoare, iar de săraci cu un elan provocator. Ceea ce înseamnă că atât săracii cât şi bogaţii sunt din ce în ce mai bisericoşi, dar tot mai puţin credincioşi, căci însuşi spiritul vremii îi îndeamnă să fie nesinceri şi ipocriţi, într-un cuvânt ticăloşi.

            Iar românii nu pot fi decât încântaţi de poziţia fruntaşă pe care o deţin la acest capitol, având în vedere faptul că era ticăloşilor de care Marin Preda face vorbire în romanul Cel mai iubit dintre pământeni, n-a fost doar caracteristica obsedantului deceniu al VI-lea, ci că an de an ea s-a învârtoşat şi ramificat cu perfidia unei boli incurabile, încât – cu puţine excepţii – românii de azi ori nu sunt băgaţi în seamă de străini (caz fericit), ori sunt asimilaţi de aceştia cu ţiganii. Că doar tot ei şi-au făcut-o atunci când le-au permis ţiganilor să se autointituleze romi, ceea ce în urechile străinilor cârcotaşi sună a român în ediţie prescurtată…

            Li s-a părut românilor în Decembrie ’89 că prin lichidarea Ceauşeştilor răul a fost tăiat din rădăcină şi că ţara a scăpat pentru totdeauna de blestemul bolşevismului. Aşa că după împuşcarea celor doi – partea cea mai vizibilă a unui rău de-o ameţitoare profunzime -, ei s-au pus pe înfulecate la democraţie şi libertate până li s-a aplecat (înfulecau cu polonicul, direct din cazan!), după care s-au aşezat temeinic pe distrugerea şi şutirea a tot ce le cădea sub mâini (fabrici, CAP-uri, lefuri nemuncite), fără să ia aminte că-n felul ăsta îşi fură căciula singuri.

            Iar “oamenii de bine” numai ce-şi râdeau în barbă de mulţumire pentru iuţeala şi destoinicia de care au dat dovadă atât la umplerea vidului de putere după debarcarea lui Ceauşescu, cât şi la turmentarea boborului cu promisiunile unei democraţii originale.

            Şi chiar că-i originală democraţia românească postdecembristă! Ţara, adusă – e adevărat – cu moralul la pământ în preajma acelui nefericit Decembrie ’89, dar şi cu datoriile externe plătite în totalitate, ba chiar cu creanţe de ordinul miliardelor de $ (Apropo, cum şi de către cine au fost păpate aceste creanţe?), a ajuns ca azi, după o guvernare democratică (sic!) de peste 20 de ani, să adune o datorie de circa 100 miliarde euro (Se înşeală amarnic cine crede că moralul grosului românilor de azi este măcar cu o câtime peste cele antedecembrist!); România, considerată cândva o ţară frumoasă şi bogată, nu mai este nici frumoasă (au rămas doar armonioasele forme de relief, aşa cum ni le-a dăruit Creatorul, dar fără podoaba pădurilor şi a livezilor de odinioară şi, desigur, fără însemnatele bogăţii din măruntaiele lor), şi nu mai este nici bogată. Ba dacă ne luăm după anumiţi indicatori economici netrucaţi (PIB, venitul pe locuitor etc.), atunci ea îşi merită locul la coada ţărilor din Uniunea Europeană, în pofida angajamentelor sforăitoare ale tuturor politrucilor din campaniile electorale şi în pofida strădaniilor comico-patriotice ale îmbogăţiţilor peste noapte, care prin risipa etalată în ţară şi peste hotare (plimbări cu iachturi şi avioane, camere de hotel plătite cu peste 2000 euro pe noapte etc.), vor să întărească prestigiul ţării în stilul lor ticălos şi – atunci când îndeplinesc anumite demnităţi integral nemeritate – vor să arate că ştiu să-şi păstreze rangul, că adică România este obligată să scoată parale până şi din piatră seacă (a se citi din buzunarul cetăţeanului onest) numai ca ei să fie plătiţi legal (că de ilegalităţi ce să mai vorbim!) la nivelul omologilor lor din ţările bogate ale lumii.

            De ceva timp România este în cădere liberă, lucru care rezultă cu claritate din scăderea continuă a nivelului de trai al majorităţii cetăţenilor săi, în timp ce îmbogăţiţii nu-şi mai încap în piele de bine şi sfidează o lume întreagă cu luxul lor îngreţoşător. De unde cu necesitate decug două concluzii evidente pentru orice om cu bun-simţ şi cu niţică minte lucidă:

            1)România încă nu are o clasă de mijloc viguroasă, dătătoare de siguranţă şi stabilitate pentru viitor, şi asta deoarece nu atât legislaţia sa stufoasă, cât mai ales modul dezastruos de aplicare a ei a favorizat înspăimântătoarea proliferare a corupţiei şi birocraţiei, două plăgi balcanico-mioritice (parte componentă a identităţii noastre naţionale) de care nu ştie nimeni când şi cum vom putea scăpa. De asemenea, inadmisibila permisivitate şi toleranţă în aplicarea legilor vizavi de escroci, hoţi şi tâlhari, îndeosebi vizavi de tâlharii cu ştaif şi de uneltele lor, a dus la proliferarea fără precedent a clasei rechinilor autohtoni, care – iată – nu doar că dorm liniştiţi şi se lăfăie în bogăţia lor odioasă, dar chiar vizează să deţină sau măcar să controleze funcţiile cele mai înalte din stat, scop pentru care uzează din plin şi cu insistenţă de canalele mass-media pe care le deţin, în vederea pervertirii discernământului politic al cetăţenilor de rând în sensul dorit de ei.

            În felul acesta, România şi-a constituit un sistem social după modelul ţărilor latino-americane, ţări în care orice este posibil, de la idolatrie şi până la linşaj public.

            2)La aproape doi ani de la declanşarea actualei crize, România o resimte atât de cuprinzător şi dureros, încât continuă să-şi adâncească declinul. Asta în condiţiile în care toate celelalte ţări din Uniunea Europeană emit semnale încurajatoare de redresare economică şi de depăşire a impactului provocat de criză.

            Guvernanţii români nu numai că s-au dovedit incapabili să elaboreze un plan suplu şi coerent de ieşire din criză, dar nici măcar nu se ascund că utilizează din plin cele mai parşive mijloace economice, de care de regulă guvernanţii responsabili şi oneşti se feresc ca de foc, căci astfel de mijloace n-au nici pe departe forţa relansării economice, ci cel mult pe cea a supravieţuirii, altfel spus a amânării scadenţei inevitabile (facturile şi datoriile externe oricum trebuie achitate!), prin mutarea greutăţii de pe un umăr pe celălalt:

            a)Suprapovara aruncată pe umerii ţării prin datoriile contractate;

            b)Spectrul unei sărăcii lucii care-i ameninţă pe cei mai mulţi dintre români prin ansamblul măsurilor descalificante dirijate de guvernanţi: scăderea veniturilor, creşterea preţurilor şi tarifelor, creşterea şi diversificarea impozitelor.

            Iată de ce spun: Vai de cei învinşi! Căci România de azi este ţara învinşilor…

            (Sighetul Marmaţiei)

 Dialog cu Gheorghe Chindriş, maramureşeanul care, după dobândirea cetăţeniei americane, a revenit în comuna natală Ieud 

 

Autor: George Petrovai

“Luptând din răsputeri pentru integrarea în noile medii, românii din diasporă ajung ca destul de lesne să-şi piardă identitatea…”

 

 De existenţa lui Gheorghe Chindriş, maramureşeanul stabilit în Detroit, aveam ştire cu mult înainte de revenirea lui în ţară, întrucât tainica întâmplare a făcut să fim colaboratori la publicaţia românească Curentul internaţional din metropola americană mai sus pomenită. Fiind deci conjudeţeni şi colegi de redacţie, fireşte că în dialogul purtat pe internet cu Ştefan Străjeri, directorul publicaţiei, mai aflam câte ceva şi despre prietenul Gheorghe Chindriş, bunăoară despre intenţiile sale de-a reveni în ţară.

Aşa că, îndată după sosirea sa, ne-am dat întâlnire şi ne-am cunoscut, atât cât pot să se cunoască doi oameni după o discuţie de aproximativ o oră. Tot atunci s-a născut şi ideea prezentului interviu…

Întrebare: Cum ai ajuns în Statele Unite?

Răspuns: Prin Loteria Vizelor. Auzisem că există această modalitate lesnicioasă de plecare, mi-am depus actele şi am avut şansa să fiu admis de la prima încercare. N-am mai stat pe gânduri, cu toate că soţia şi fiica mea au refuzat să pornim împreună spre un necunoscut în egală măsură tentant şi riscant…Revenirea mea în comuna natală Ieud are, aşadar, o dublă motivaţie: pe de o parte mult aşteptata reîntâlnire cu soţia şi fiica, pe de altă parte grija faţă de vârstnicii mei părinţi.

Întrebare: Stabilirea în Detroit a fost calculată sau lăsată la voia întâmplării?

Răspuns: Încă înainte de plecare eram perfect conştient de adevărul cuprins în zicerea: Drumul de la bine la mai bine trece prin mai rău. Că doar plecam din România, ţara paradoxurilor, unde toate politicile ţintesc mai binele, însă ca un făcut, marea majoritate a românilor o duc tot mai prost de la un an la altul. Cum eu şi familia n-am dus-o rău nici înainte de plecarea mea şi cum nu doream doar o aventură sau o schimbare de dragul schimbării, fireşte că mi-am luat toate măsurile de precauţie ca odată ajuns pe teritoriul Statelor Unite să nu trag mâţa de coadă. Başca faptul că la aşa ceva mă obliga şi regulamentul foarte strict al Loteriei Vizelor. Iată cauza pentru care m-am stabilit în Detroit, oraş în care de ani şi ani locuieşte un verişor de-al meu…

 

Foto. Ghoerghe Chindris (dreapta) impreuna cu editorul “Curentului International”, Stefan Strajeri, in fata Catedralei Ortodoxe Sf.Gheorghe din Michigan

Întrebare: Când şi cum l-ai cunoscut pe Ştefan Străjeri?

Răspuns: În anul 2006, adică îndată după ce Ştefan a preluat conducerea publicaţiei Curentul internaţional, cu ocazia unui spectacol susţinut pentru românii din Detroit şi împrejurimi de către Veta Biriş şi Ştefan Hruşcă. Cum pe amândoi soliştii îi cunoşteam foarte bine din ţară (cu Hruşcă am fost colegi de şcoală în Ieud, iar despre Veta Biriş, ca şi despre alţi emisari ai folclorului autentic, am scris cuvinte de mare simţire, inspirate de tradiţiile necontrafăcute ale românilor), fireşte că în aceste condiţii Ştefan Străjeri n-a ratat ocazia la care era martor ocular, aşa că m-a invitat să colaborez la revista lui (pagina de tradiţii), după părerea mea una dintre cele mai valoroase publicaţii româneşti care apar pe teritoriul Statelor Unite şi al Canadei.

Întrebare: Am înţeles din spusele unor români stabiliţi în SUA că în Detroit ar fi una dintre cele mai mari comunităţi româneşti din America de Nord. Ţi-au făcut ei impresia că ar fi uniţi şi la bine şi la rău?

Răspuns: Nicăieri (în ţară sau în afara ţării) românii nu sunt suficient de uniţi, fapt care le-a cauzat şi continuă să le cauzeze numeroase prejudicii. Ba mai mult, unii dintre ei se lasă atât de mult absorbiţi de noile medii sociale, încât admit să-şi sacrifice identitatea. Adică, oriunde în lumea asta, dacă un evreu rămâne evreu chiar şi la a 50-a generaţie, doar astfel ei putând să-şi păstreze nealterată fiinţa, limba şi tradiţiile, unii români din diasporă nu mai vor să fie români deja de la a treia generaţie: În casa lor se vorbeşte foarte puţin româneşte, ei nu menţin decât contacte accidentale cu ţara de baştină şi cu ceilalţi români din comunitate, iar copiii lor prea puţin se sinchisesc de românism şi limba română!

Întrebare: Cum este văzută România de la distanţă?

Răspuns: Destul de rău, şi asta din pricina clasei politice, sau – mă rog – a politicienilor care se laudă că ne reprezintă interesele, căci – aşa cum corect se spune – după mai bine de două decenii de frământări postdecembriste, România încă nu are o clasă politică credibilă, calificată şi unitară în apărarea intereselor naţionale. Neavând un reazem politic dătător de speranţe lesne convertibile măcar în fapte diplomatice, românii din diasporă simt povara bizarului amestec de sentimente, amestec format din dorul după locurile natale (adorabilul blestem al românilor din totdeauna!), indiferenţă şi înverşunare vizavi de neîncetata bătută pe loc a românilor din ţară. Iar atunci când dorul, bunăoară aşa ca în cazul meu, ajunge de neîmplinit cu pospaiurile de românism culese de pe internet, gazete şi canalele de televiziune, românul înstrăinat ia drumul spre ţara-mamă, pentru a sorbi din acele izvoare încă nepoluate ale culturii, limbii şi tradiţiilor acestui popor de-a dreptul miraculos prin rezistenţa demonstrată de-a lungul istoriei, deopotrivă la loviturile interne şi externe.

Întrebare: Dar americanii get-beget cum văd România?

Răspuns: Americanii ne cunosc foarte puţin ţara, cu toate că unii români-americani se dau peste cap să-i facă o imagine adecvată, măcar la nivelul la care oficialii acestei ţări să nu mai vorbească de o Românie cu capitala ba la Budapesta, ba la Sofia, ori de o Românie încorporată în nesfârşita Rusie…

Iată de ce la Catedrala Sfântul Gheorghe din Detroit a luat fiinţă şi activează Ansamblul folcloric Românaşul. Şi tot în acest mare oraş îşi desfăşoară activitatea Societatea culturală româno-americană Avram Iancu, în cadrul căreia, prin şezători, nunţi, Lăsata secului şi montaje păstoreşti gen Sâmbra oilor, se promovează portul, obiceiurile şi tradiţiile româneşti.

Întrebare: Ai vreun mesaj special pentru cititori?

Răspuns: Da. Românilor din ţară le urez să fie în continuare ei înşişi, să aibă tăria făptuirii şi încrederea răsplătirii faptelor bune, în pofida norilor negri care s-au îngrămădit deasupra României, iar celor din străinătate le adresez îndemnul ca niciodată şi în nici o împrejurare să nu dea uitării ţara de unde-şi trag originea.

 

    Sighetul Marmaţiei, George PETROVAI

      23 august 2010

 

Romanul fluviu de la izvoarele sale

Posted by Stefan Strajer On July - 11 - 2010

Romanul fluviu de la izvoarele sale în familia burgheză şi până la vărsarea în universalitate

Autor: George Petrovai 

1.Trei romane şi argumentele lor hotărâtoare

Scopul prioritar al literaturii, ca de altfel al tuturor producţiilor artistice, nu este de-a desfăta, ci de-a instrui şi de-a corecta, iar prin aceasta de-a transforma, adică de a-i face pe oameni mai buni, mai drepţi şi mai sensibili, într-un cuvânt mai umani. De aici rolul de demiurg pe care şi-l asumă artistul în vastul, complexul şi dificilul proces de replămădire moral-spirituală a omului, proces care – în cazul celor înzestraţi din plin cu har divin – rulează cu succes pe căile dăruirii şi responsabilităţii spre epifanie, ba chiar spre cosmofanie. Exemplul cel mai concludent în acest sens ni-l oferă inegalabilul Balzac cu a sa Comedie umană, despre care Al. Paleologu afirma în Prefaţa la ediţia din 1971 a romanului Femeia de treizeci de ani: “De aceea Societatea este pentru Balzac cum e natura pentru Sadoveanu, e epifanie a misterului cosmic sau, cum am îndrăznit să o numesc, o cosmofanie…”

Cum spuneam, asemenea scopuri demiurgice sunt rezervate de favoarea divină doar acelor supergenii, care – conştiente de misiunea atotumană ce le revine – se dedică cu trup şi suflet ridicării templului de neclintit al adevăratei valori, în interiorul sistemului tridimensional: concepţie concentrică şi totalizatoare despre lume – tehnici artistice întru redarea ideilor şi năzuinţelor – entelehia aristotelică, potrivit căreia perfecţiunea este scopul lăuntric al dezvoltării tuturor lucrurilor.

Cum despre tehnicile artistice şi despre aspiraţia perpetuă a artistului către perfecţiune m-am pronunţat pe larg în câteva dintre cărţile mele (Symphonia cuvintelor, Morfologia culturii, Literatura perennis), prezentul demers – după cum deja am anunţat în titlu – vizează dacă nu o concepţie totalizatoare despre întreaga lume (aşa ceva, cu excepţia Creatorului Însuşi, rămâne pentru oricine la stadiul de intenţie în veci irealizabilă!), măcar o privire concentrică asupra lumii burgheze.

Iată de ce, pentru această întreprindere deloc comodă, m-am oprit la trei romane de referinţă din literatura universală: Casa Buddenbrook a lui Thomas Mann, Familia Thibault – romanul fluviu din creaţia lui Roger Martin du Gard şi cele două trilogii (Forsyte Saga şi Comedia modernă) ale lui John Galsworthy, care – evident – ne introduc nu numai în clanul Forsyte, ci în întrega burghezie engleză a veacului trecut.

De ce tocmai aceste trei romane, când se ştie prea bine că literatura întregului secol al XIX-lea, precum şi literatura corespunzătoare primei jumătăţi a veacului următor, nu duce lipsă de adevărate capodopere axate pe problematica burgheză, de-ar fi să ne oprim doar la câteva nume de rezonanţă, precum: Balzac, Stendhal, Flaubert, Zola, Maupassant din literatura franceză, respectiv Gogol, Goncearov, Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski, Cehov din literatura rusă.

Din următoarele motive:

1)Toate cele trei romane reflectă cu mijloace specifice procesele tipice (de dezvoltare, respectiv de declin) din cele mai reprezentative burghezii ale Apusului: germană, engleză, franceză.

Revelatoriu în acest sens este faptul că deşi acţiunea romanului Casa Buddenbrook, având ca subtitlu Declinul unei familii, se petrece într-un colţ îndepărtat al Germaniei – portul hanseatic Lübeck, oraşul natal al lui Thomas Mann – totuşi, întâmplările înfăţişate se dovedesc într-atât de tipice pentru burghezia de pretutindeni, de pildă pe direcţia dezburghezirii unor intelectuali, încât autorul înregistrează cu satisfacţie spusele unor tineri ieşiţi din marea burghezie franceză, cum că la ei lucrurile s-au petrecut la fel.

În sprijinul acestei afirmaţii vine Jacques Thibault, personajul central al romanului lui Roger Martin du Gard, cel care îşi arată revolta făţişă împotriva atmosferei sufocante de-acasă şi de la şcoală prin fuga adolescentină în compania bunului său prieten Daniel de Fontanin. Iar John Galsworthy la rândul lui îşi condimentează acţiunea imensului său roman prin punerea în conflict de gândire şi acţiune a personajelor aparţinând unor generaţii diferite, atâta timp cât burghezul get-beget Soames Forsyte judecă întreaga viaţă, până şi pe prima sa soţie, frumoasa Irene,  “ca pe o proprietate a lui” (de unde şi numele Proprietarul al primului volum din trilogia Forsyte Saga), pe când fiica sa Fleur gândeşte în prima instanţă că “Banii, împreună cu tot ce-ţi procură ei, nu dau fericire”, pentru ca puţin mai departe, adică după ce ia hotărârea să-şi apere cu orice preţ dragostea pentru verişorul Jon (o dragoste neîngăduită de canoanele moralei burgheze şi mai ales ale celei forsyteiene, întrucât Jon este fiul din a doua căsătorie al lui Irene), ea să-şi judece părintele şi generaţia acestuia în termeni ce anunţă nesupunerea făţişă: “Jon avusese dreptate. Bătrânii aceştia nu ne lasă să trăim! Ei au greşit, au săvârşit crime, iar noi, copiii lor, trebuie să le ispăşim!”

2)Al doilea motiv, deloc neglijabil, constă în aceea că toţi cei trei scriitori despre care se face vorbire în eseul de faţă sunt laureaţi ai Premiului Nobel: În anul 1929 el este acordat lui Thomas Mann, în 1932 lui John Galsworthy, iar în 1937 este rândul lui Roger Martin du Gard să intre în posesia acestui mult râvnit trofeu literar.

De precizat că romanele fluviu la care se face referire s-au dovedit atât de semnificative în creaţiile scriitorilor în cauză şi în contextul literaturii universale, iar mesajele artistice transmise prin ele atât de însemnate pentru omenire, încât ele au contribuit în mod decisiv la acordarea Premiului Nobel. Astfel, dacă în cazul lui Thomas Mann s-a făcut menţiunea: “În special pentru Casa Buddenbrook”, cu toate că până la acea dată îi mai apăruseră câteva culegeri de eseuri şi nuvele, precum şi voluminosul roman Muntele vrăjit, nu este greu de dedus ponderea valorică a romanului Familia Thibault, respectiv a istoriei despre clanul Forsyte în ansamblul operelor celorlalţi doi prozatori, având în vedere faptul că lui R.M. du Gard premiul i-a fost înmânat îndată după apariţia celor trei volume din Vara lui 1914, ultima şi cea mai întinsă parte din cele şapte părţi alcătuitoare (Epilogul va fi publicat de-abia în anul 1940) şi că dubla trilogie a lui Galsworthy constituie încoronarea creaţiei acestuia.

3)Cel de-al treilea motiv al alegerii acestor romane fluviu se raportează la perioada pe care ele o vizează. Romanul Casa Buddenbrook, de exemplu, relatează povestea celor patru generaţii din familia ale cărei origini se pierd în negurile medievale, cu toţii fiind înscrişi în cronica familiei, de la străbunul căruia îi aparţine sfatul: “Fiule, ziua să-ţi vezi cu drag de negoţ, dar să-l faci într-aşa fel ca să nu-ţi tulbure somnul, noaptea” şi până la ultimul ei descendent masculin – Hanno Buddenbrook, cel căruia parcă însuşi destinul îi şopteşte să traseze în caietul cu pricina  o “frumoasă linie dublă” sub numele său (“Credeam…credeam…că nu mai mai urmează nimic…”, se justifică el în faţa tatălui furios!), pentru ca în acest chip disoluţia să-şi poată serba triumful ei macabru.

Romanul familiei Thibault a fost elaborat în decursul a 20 de ani (început în anul 1920, terminat în 1940) şi – după cum notează însuşi R.M. du Gard – el relatează “povestea a doi fraţi, două fiinţe cât mai diferite, cât mai divergente”, acţiunea lui propriu-zisă începând cu prima evadare a elevului Jacques, aşa cum ne este înfăţişată în prima parte (Caietul cenuşiu) şi se încheie o dată cu moartea eroului principal, după ce avionul pilotat de Meynestrel (tovarăşul său de idei socialiste) se prăbuşeşte înainte ca Jacques să fi izbutit să arunce asupra armatelor aflate faţă în faţă, miile de manifeste cu îndemnuri la fraternitate. Dar autorul mai adaugă în 1940 Epilogul, în care este înfăţişată stingerea treptată a fratelui mai mare, medicul Antoine Thibault, după ce acesta a fost mai întâi rănit grav la unul din plămâni şi apoi iperitat (gazat cu iperită). Însă în lunile de luptă cu boala care avansează implacabil, Antoine are puterea fizică şi morală să-şi noteze ultimele gânduri şi sentimente, cele mai multe dintre ele adresându-le nepotului Jean-Paul, fiul nelegitim al lui Jacques (conceput de acesta cu Jenny de Fontanin, sora lui Daniel, înainte de plecarea sa în misiunea încheiată cu prăbuşirea avionului). Şi astfel, inclusiv prin Jean-Paul – o nouă speranţă în puterea de renaştere a vieţii, cartea lui Roger Martin du Gard se constituie într-un avertisment împotriva morţii şi un necurmat îndemn pentru apărarea vieţii şi instaurarea fericirii…

În cele două trilogii, John Galsworthy ne prezintă toate evenimentele mari şi mici care au loc în marea familie Forsyte (cu arborele ei genealogic, de altminteri, se deschide volumul Proprietarul), începând cu ziua de 15 iunie 1886, dată la care tânărul avocat Soames Forsyte şi frumoasa lui soţie Irene iau parte în casa unchiului Jolyon Forsyte la celebrarea logodnei lui June (nepoata de fiu a bătrânului Jolyon) şi până la fatidica zi din perioada interbelică, când faimoasa colecţie de tablouri a (de-acum) bătrânului şi bogatului Soames ia foc dintr-o gravă neglijenţă a lui Fleur, adorata sa fiică din cea de-a doua căsătorie, iar el se luptă vitejeşte cu flăcările şi izbuteşte să-şi salveze aproape toate pânzele, pentru ca îndată după aceea să-şi salveze şi fiica de la moarte. Căci tabloul sub care Fleur stătea în mod intenţionat după ce dragostea i-a fost respinsă de către vărul său Jon, n-o loveşte pe ea, ci-l răneşte mortal pe tatăl său, singurul om care ştia pricina adevărată a amarnicei ei decepţii.

De fapt, marea dragoste de care se simt cuprinşi cei doi verişori încă de la prima lor întâlnire întâmplătoare, nu este decât varianta modernă a faimoasei iubiri dintre Romeo şi Julieta. Spre această concluzie ne îndeamnă şi citatele din celebra dramă shakesperiană, citate cu care se deschide atât volumul II, Încătuşaţi de lege, cât şi volumul III – De închiriat: “Din cele două case-nduşmănite/ Ies doi îndrăgostiţi loviţi de soartă”. De altfel, cam toate volumele se deschid cu citate din Shakespeare. Doar Maimuţa albă (primul volum din Comedia modernă) este inaugurat printr-un foarte sugestiv citat din poetul John Gay: “Nu poţi da-napoi, nu poţi da-napoi;/ Biruinţă sau moarte,/ Pentru cei ce nu pot da-napoi”.

Numai că, ne spune autorul printre rânduri, până şi dragostea celor mai demni reprezentanţi ai burgheziei este o fantoşă în comparaţie cu dragostea dusă până la sacrificiul suprem de către eroii lui Shakespeare. John Galsworthy ne oferă o dublă explicaţie a acestei stări de lucruri:

a)O explicaţie directă în Prefaţa din anul 1922: “Dar cu toate că Forsyte Saga are ca temă principală impetuozitatea cu care Frumuseţea şi dorinţa de Libertate lovesc într-o lume preocupată de avere, nu i se poate tăgădui rolul de a conserva, îmbălsămând-o, marea burghezie”;

b)O explicaţie indirectă, prin gura lui Soames: “Lumea bună a început să se prăbuşească în acelaşi timp cu apariţia bicicletei şi automobilului, iar războiul a lichidat-o cu desăvârşire”. Şi puţin mai departe: “Bani mai sunt. Dar oamenii nu mai cred în nimic. Nimeni nu pune deoparte bani albi pentru zile negre. Tineretul acesta…trăieşte de azi pe mâine şi caută numai plăcerea”.

4)În sfârşit, dar nu în ultimul rând, al patrulea motiv pentru care am optat pentru aceste trei romane înrudite şi – totuşi – diferite până la deplina lor individualizare, constă în puternica lor ancorare în realitate. De unde şi pronunţatul lor realism, încât deseori cititorul are impresia că asistă la o relatare memorialistică.

Această impresie devine certitudine la citirea romanului lui Thomas Mann, despre care se ştie cu precizie că a folosit ca model propria familie, că figurile soţilor Thomas şi Gerda Buddenbrook aduc cu portretele stilizate ale părinţilor săi şi că hipersensibilului Hanno i-a împrumutat multe din propriile sale trăsături. Căci însuşi scriitorul ne informează în legătură cu neputinţa sa de-a se adapta la disciplina şcolară şi despre felul lui de-a fi: leneş, absent, visător. Iar în Prefaţa din 1966 la Casa Buddenbrook, Mariana Şora îi completează portretul moral-spiritual după cum urmează: “Terminându-şi liceul cu greu, atât cât să facă serviciul militar cu termen redus, părea aşa de prost înarmat pentru viaţă, încât tatăl său profetizează în testament că, dintre toţi copiii, Thomas va suferi cel mai mult după moartea lui, fiind un suflet sensibil”.

Realismul lui Roger Martin du Gard se învederează cel mai bine în Jacques, căci este personajul care se apropie cel mai mult de chipul psihologic al scriitorului. În pofida faptului că unele dintre stările sale sufleteşti sunt prea explozive, ceea ce induce neverosimilitatea şi schematismul unora dintre acţiunile lui, Jacques rămâne personajul cel mai realizat al romanului, un tip capabil în egală măsură să surprindă şi să emoţioneze atât prin fermitatea concepţiilor (este adversarul intransigent al războiului şi a violenţei în lupta politică), cât şi prin admirabilul dezinteres faţă de propria persoană (iniţial refuză partea de moştenire ce-i revine după moartea teribilului său tată, pentru ca mai târziu să se răzgândească şi să o accepte, dar numai pentru a o pune sub formă de donaţie anonimă la dispoziţia Biroului Internaţional al socialiştilor).

Aidoma lui Thomas Mann, care era de părere că “misiunea romancierului nu este să povestească evenimente mari, ci să la facă interesante pe cele mici”, principiu demonstrat cu strălucire în tetralogia Iosif şi fraţii săi, R.M.du Gard acumulează nenumărate detalii, cu care însufleţeşte personaje la fel de veridice ca cele reale, pentru ca din magistrala întrepătrundere a destinelor individuale să rezulte o lume vie şi complexă, capabilă să emoţioneze prin forţa artistică a scriiturii şi prin imprevizibilul generos al actelor ce o alcătuiesc.

Realismul lui John Galsworthy este nu numai solid construit sub influenţa lui Turgheniev şi Flaubert, ci este şi un realism impregnat cu impresionism, care se remarcă prin nota sa dominant umanitară, precum şi prin exactitatea descrierii mediilor, intensitatea conflictelor şi forţa sentimentelor cu care-şi înzestrează personajele, toate acestea fiind înfăţişate cititorului în cuceritorul său stil sobru şi deosebit de expresiv. Desigur, la formarea stilului a contribuit din plin şi formaţia sa de jurist, la care va renunţa pentru a se putea dedica scrisului. Dar influenţele exercitate asupra lui de prima profesiune se vădesc la tot pasul: în exprimarea scurtă, clară şi fără înflorituri, în prezenţa personajelor-avocaţi (James Forsyte şi fiul său Soames), precum şi în nelipsitele propoziţii cu caracter juridic-moralizator, presărate ca nişte mătănii ale bunului-simţ pe firul acţiunii romanului (“Un om perfect cinstit poate intra într-un perfect penitenciar, în termen de o săptămână”, “Procesele moderne…sunt ca şi războiul: chiar de-l câştigi, îţi pare rău că l-ai făcut, iar dacă-l pierzi, îţi pare şi mai rău”, “Curţile cu juri existau pentru a pedepsi oameni care aveau dreptate”, “Salvarea prestigiului este cel mai puternic mobil din lume”, “A pune impozite pe ceea ce numeau ei vicii, înseamnă să recunoşti că viciile făceau parte din firea omenească”, “Omul poate respecta moralitatea, dar moralitatea salariată…nu!” etc.).

Dar iată unul din cele mai reuşite şi complexe tablouri impresioniste realizate de Galsworthy (practic, tabloul se adresează tuturor simţurilor), după ce acesta a fost trecut prin filtrul fin, de adevărat expert în pictură, al senzaţiilor lui Soames Forsyte: “Trestiile, nuferii, fluturii, vacile de la ferma lui, uguitul neîncetat al porumbeilor sălbatici, murmurul îndepăratat al cositoarei din grădina lui, plescăiala unui şobolan de apă, umbrele prelungi ale plopilor şi sălciilor, mirosul de iarbă şi miresmele florilor de soc de pe malul apei, norii albi alunecând pe cer…totul era calm şi cufundat în linişte”.

2.De la Comedia umană la cea modernă

Cum cărţile sunt scrise de oameni, în general despre oameni şi pentru oameni, se subînţelege de ce scriitorii nu numai că prezintă viaţa aşa cum este, ori o înfăţişează aşa cum şi-ar dori să fie, ci chiar pun şi îşi pun întrebări în legătură cu acest dat de preţ al Atoatefăcătorului – viaţa, care pe mai departe rămâne aceeaşi taină neliniştitoare pentru omul întrebător şi scormonitor.

Fireşte, cei trei scriitori nu acordă aceeaşi importanţă, deci acelaşi spaţiu, dezbaterilor filosofice despre viaţă şi despre sensul ei. Şi e firesc să fie aşa, având în vedere că spaţiile geografice şi conjuncturile istorice le-au fixat pe retină şi în memorie evenimentele specifice locului şi timpului cărora ei aparţineau. Nu-i mai puţin adevărat că acelaşi fenomen – funcţie de sensibilitatea, acuitatea observaţiei şi înzestrarea intelectuală – este perceput, înţeles şi apoi redat în chip diferenţiat de către diverşi indivizi.

Astfel, pentru Thomas Mann lucru de căpetenie era – după părerea Marianei Şora – să realizeze în Casa Buddenbrook “un necrolog al burgheziei”, dar un necrolog în care “constatăm că i se dau toate onorurile, pentru că autorul vede în ea depozitara unei mari tradiţii de virtuţi cetăţeneşti, de ţinută de viaţă, de cinste profesională, de moravuri şi obiceiuri urbane”.

La drept vorbind, principalul personaj al cărţii este “firma”, o entitate aproape mitică, venerată cu evlavie dincolo de avantajele imediate pe care le garantează, la fel ca bunul nume de comercianţi şi ca vaza familiei, care la rândul lor îşi găsesc acoperirea în firmă. În jurul firmei gravitează toţi membrii familiei şi pentru neîncetata sporire a faimei şi prosperităţii ei  – cu toate deosebirile de fire şi mentalitate – nu există conflicte între generaţii, ci continuitate, de la îndepărtatul strămoş care a întemeiat-o, trecând prin cei doi Johannes – bunicul şi tatăl, până la moştenitorul Thomas.

De dragul acestui principiu mai presus de toate celelalte dorinţe şi pasiuni, Tony Buddenbrook îşi smulge din inimă dragostea din tinereţe pentru studentul la medicină Morten Schwarzkopf şi – îmboldită în egală măsură de îndemnurile părinţilor şi de şansa contribuţiei ei efective la strălucirea firmei – admite în cele din urmă să se căsătorească cu Bendix Grünlich, comerciantul din Hamburg care-i provoca doar repulsie. Dar la scurt timp după naşterea Erikăi, se dovedeşte că onctuosul domn cu favoriţi aurii era un detestabil vânător de zestre şi un escroc aflat în pragul falimentului, acea catastrofă “mai îngrozitoare decât moartea”, pentru că “era haosul, prăbuşirea, ruina, ruşinea, ocara, deznădejdea şi mizeria…”

Întrucât Christian, fratele mai mic, “cu ochii lui rotunzi şi înfundaţi în orbite, deasupra nasului exagerat de mare”, nu conferea nici o încredere cu pasiunea lui pentru teatru şi hoinăreală, căci “părea plin de toane, fiind uneori de un comic grotesc, iar altădată speriind, prin apucăturile lui stranii, întreaga familie”, în chip firesc viitorul firmei este inseparabil legat de persoana lui Thomas. Iar el, “cu purtarea lui egală, de o voioşie potolită”, nu-şi dezamăgeşte nicicât părintele, ci – zelos şi disciplinat – părăseşte şcoala la vârsta de şaisprezece ani, pentru a-şi face intrarea în afaceri, unde succesele nu întârzie să-şi facă apariţia, în strânsă şi directă legătură cu ambiţia, perseverenţa şi destoinicia de care dă dovadă: se căsătoreşte cu distinsa şi bogata Gerda Arnoldsen, cea care înafară de bani mai aduce în familia Buddenbrook şi darul său muzical (un dar ca un blestem dacă avem în vedere germenele de morbiditate ce intră în sângele micului Hanno), ajunge senator, adică unul din conducătorii micului stat liber, iar după moartea tatălui preia conducerea firmei, pe care o duce la apogeu prin suflul tineresc şi curajos al acţiunilor întreprinse.

Numai că este un apogeu înşelător, dacă ne ghidăm după proverbul turcesc pe care proaspătul senator îl citează la inaugurarea luxoasei case abia terminată: “Când casa e gata, vine moartea”! Fireşte, comentează el, nu neaparat moartea biologică, ci “declinul…coborâşul…începutul sfârşitului…”

De-abia după ce puterile încep să-i slăbească şi el se simte tot mai scârbit de singurul rol pe care este silit să-l joace pe scena vieţii, de-abia atunci are curajul să recunoască în sinea lui “că fiecare cuvânt, fiecare mişcare, cea mai măruntă acţiune pe care o întreprindea devenea o comedie obositoare (subl. mea, G.P.), măcinându-i puterile”.

Iar respectiva stare de spirit este deosebit de propice pentru încolţirea întrebărilor sâcâitoare despre viaţă, moarte şi necurmata eternitate, la care el încearcă să răspundă prin lecturi atente din Lumea ca voinţă şi reprezentare a lui Arthur Schopenhauer. Dar deşi cele citite îl răscolesc până la lacrimi prin adevărul ce i-l revelează, totuşi el nu-şi duce misiunea începută până la capăt, căci – ne spune autorul – “ros de grija pentru reputaţia casei, pentru nevastă-sa, pentru fiul său, pentru numele ce-l purta, pentru familia sa, el renunţă să-şi pună ordine în treburile sale eterne şi se hotărăşte să le rânduiască în deplină conştiinciozitate cel puţin pe cele pământeşti”. Aşa că, parcă presimţindu-şi sfârşitul apropiat (moare din cauza unui dinte!), senatorul îşi face testamentul, în care nu-l desemnează pe Hanno ca succesor. Decizie întemeiată, având în vedere faptul că el era perfect conştient de efectul dizolvant al muzicii asupra fiului său. De altminteri, Hanno chiar îi spune prietenului său Kai că ar vrea să moară, întrucât nu-i bun de nimic şi întrucât face parte dintr-o familie îmbătrânită. Ceea ce se şi întâmplă la scurtă vreme după moartea senatorului, şi asta numai pentru că Hanno nu vroia să lupte cu tifosul ce-l pune la pat…

Astfel, nietzscheanismul sub care se plasează bolnăviciosul şi mult prea sfiosul Hannno şi care de fapt se iveşte în timpul tinereţii autorului, întrerupe – după cum just punctează Mariana Şora – “influenţa covârşitoare a lui Schopenhauer asupra câtorva generaţii ale burgheziei germane”…

De menţionat că acea ironie care constituie o atitudine fundamentală a lui Thomas Mann, contribuie din plin la întărirea impresiei de comedie sinistră, inspirata expresie utilizată de Tony într-una din numeroasele dialoguri purtate cu fratele ei Tom. Şi unde se învederează cel mai bine ironia neiertătoare a autorului? În gama diversificată a portretelor inspirate de realitate, pe care caută să le individualizeze şi să le fixeze în memoria cititorului fie prin hazoase particularităţi biologice şi vestimentare ale acestora, fie prin anumite clişee verbale întrebuinţate de ei.

Astfel, dacă Bendix Grünlich, primul soţ al lui Tony, avea favoriţi lungi, de un galben-auriu şi-şi condimenta spusele mieroase cu câte un “he-e-hm”, Alois Permaneder, cel de-al doilea soţ, avea un “aer de focă”, pantaloni prea scurţi şi un dialect “noduros”, presărat cu “Tii, ce pacoste!” şi cu terminaţii ale verbelor, care ni se par deopotrivă amuzante şi familiare, deoarece ne readuc în memorie neuitatele expresii folosite de personajele lui Caragiale: “Bine v-am găsitără! Ei, cum o mai duserăţi de-atunci? Ce mai făcurăţi pe acilea de atâta amar de vreme?…”

Dar arta portretistică a lui Thomas Mann dobândeşte cu adevărat proporţiile unei veritabile galerii înspre finalul romanului, adică atunci când – călăuzit de propriile amintiri, sentimente şi resentimente – el ne introduce în şcoala unde învaţă Hanno şi unde din câteva tuşe conturează ba chipul unui profesor, ba al unui elev.

Remarcabile, deasemenea, sunt tablourile marine, precum următorul: “Marea tulbure, răscolită, se acoperă de spumă în lung şi în lat. Valuri mari, puternice se rostogoleau neînduplecate, cu o linişte înspăimântătoare, spre ţărm, se încovoiau în volte verzi întunecate, cu reflexe metalice şi se prăbuşeau bubuind pe mal”.

De menţionat că în Casa Buddenbrook, Thomas Mann nu insistă asupra numeroaselor stări conflictuale, apărute şi consumate pe lungul parcurs al desfăşurării acţiunii romanului: revoluţiile de la 1848, războiul prusaco-danez din anul 1964, războiul prusaco-austriac din 1866 şi cel franco-prusac din 1871, poate şi datorită faptului că – cel puţin în faza de început – toate războaiele purtate de cancelarul Otto von Bismarck în vederea întăririi celui de-al doilea Reich, nu au afectat în vreun fel oraşul hanseatic Lübeck.

Revoluţia de la 1848, bunăoară, este o veritabilă parodie prin ineficacitatea de care dă dovadă, şi ea practic ia sfârşit atunci când consulul Buddenbrook, tatăl lui Thomas, foarte cătrănit că “Nici lămpile n-au fost aprinse”, le ordonă “revoluţionarilor” să meargă la casele lor: “Ei, oameni buni, rosti în sfârşit consulul Buddenbrook, cred că cel mai bun lucru ar fi să vă duceţi toţi pe la casele voastre!” Cee ce ei de îndată fac, foarte mulţumiţi că nu l-au supărat pe consul…

Nu la fel stau lucrurile cu Familia Thibault, roman a cărui acţiune, în partea sa cea mai consistentă, surprinde frământările sociale din perioada premergătoare primei conflagraţii mondiale, inclusiv marea demonstraţie pariziană în favoarea păcii, demonstraţie violentă în care – după asasinarea liderului socialist Jaurès – sunt prinşi şi tinerii noştri eroi Jacques şi Jenny.

Cu certitudine că atenţia acordată de Roger Martin du Gard războiului, mai precis fazei de mare intensitate emoţională ce a precedat ordinul de mobilizare generală, se datorează în mai mică măsură convingerii lui Jacques că “Dogma solidarităţii internaţionale nu fusese decât o amăgire” şi în mult mai mare măsură propriilor trăiri ale autorului în calitatea sa de combatant, trăiri evidenţiate într-o scrisoare adresată lui Jean-Richard Bloch: “Oroare şi descurajare. Am văzut atâţia răniţi, am văzut atâtea ruine. Prin aceste grozăvii îmi reprezint eu războiul şi refuz să-l văd altfel”.

Iar toate impresiile culese de autor pe câmpurile de luptă s-au sedimentat în mintea şi inima lui în hotărâri nestrămutate, fapt pentru care Jacques, în discuţiile pe care le poartă cu fratele lui Antoine, nu ezită să-i pomenească acestuia de lăcomia colonială a francezilor, să înfiereze gândirea burgheză care se călăuzeşte după concepţia ultrareacţionară a bătrânului Joseph de Maistre cum că “războiul este o necesitate biologică” şi să afirme ritos: “Dar un lucru e sigur, Antoine: eu soldat nu voi fi niciodată!”

Tot împotriva războiului, dar fără a mege până la refuzarea mobilizării, se pronunţă Studler, colegul lui Antoine, precum şi bătrânul medic Philip, maestrul lui Antoine, cel care opinează că “dacă cercetezi oricât de puţin originea, cauzele precise ale unui conflict, eşti întotdeauna izbit de lipsa lui de necesitate”, de unde şi ferma lui convingere: “În nouă cazuri din zece, popoarele se încaieră de frică”…

Nici John Galsworthy nu insistă asupra primei conflagraţii mondiale, cu toate că acţiunea trilogiei Comedia modernă se derulează în perioada interbelică, mai exact, acţiunea primului volum (Maimuţa albă) începe la mijlocul lunii octombrie a nului 1922.

Dar asta nu înseamnă că războiul nu şi-a pus amprenta sa distorsionantă până la mutilare asupra supravieţuitorilor: Cinismul – o spun cam toate personajele – s-a impus ca modă, “Războiul a provocat urâţenia şi a introdus graba în viaţa tuturor” îi spune Soames ginerelui său Michael într-o discuţie despre arta modernă, iar poetului Wilfrid Desert, prietenul lui Michael, războiul îi inspiră gânduri de genul următor: “Războiul mi-a făcut un serviciu: a transformat, pentru mine, viaţa într-o comedie. Să râdem de ea!…altceva nu ne rămâne de făcut!”

Cu umorul său fin şi de cea mai bună calitate, John Galsworthy îşi pune deseori personajele să mediteze asupra vieţii. Iar ele se exprimă cu ironie, durere sau dispreţ, funcţie de starea sufletească a momentului, sau – mai bine zis – funcţie de concepţiile sădite de timp în mediul unde-şi duc existenţa. Astfel, dacă lui Soames viaţa îi apare ca “o glumă amarnică” în acea epocă a paradoxului, nu la fel cugetă Fleur şi Michael. Căci, dacă pentru Fleur, cea care nu ezită să-şi afirme adeziunea dezinvoltă la nihilism (“…eu nu cred în nimeni, sau, mai bine zis, nu prea cred în nimic”), viaţa pare o enigmă pe care a renunţat să o mai dezlege, lui Michael i se pare că “viaţa seamănă cu om care-şi trimite lui însuşi o scrisoare recomandată”.

Şi-i aproape firesc să fie aşa, atâta timp cât englezii sunt încercaţi de patima politică şi mondenă, fapt care-l îndeamnă pe sir Lawrence, tatăl lui Michael, să afirme cu umorul lui suculent: “Nici circulaţia sângelui nu-i aceeaşi în Orient şi Occident”…

Iar autorul completează acest impresionant tablou al comediei moderne prin foarte sugestivele metafore întrebuinţate pentru titlurile celor trei cărţi alcătuitoare: Maimuţa albă, capodopera salvată de Soames după moartea vărului său George Forsyte (pictura reprezintă o maimuţă albă ce azvârle coaja de la banana înfulecată – “Să mănânci fructele vieţii, să azvârli cojile şi să fii prins asupra faptului”), Lingura de argint (“Anglia are o lingură de argint în gură, dar nu mai are dinţi cu care să o ţină şi, totuşi, nu vrea să se despartă de ea!”) şi Cântecul lebedei.

 (Sighetul Marmaţiei,  15 iunie 2010)

 

 

Aritmetica sucită a guvernanţilor români

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2010

Aritmetica sucită a guvernanţilor români

Autor: George Petrovai

Până şi un copil ştie că aritmetica este primul pas înspre gândirea matematică temeinică şi – de ce nu? – înspre însuşirea fundamentelor de neclintit ale logicii umane, fără de care gândirea ar fi doar o eternă amăgire, iar înţelegerea dintre oameni doar un perpetuu nonsens. Căci de mii de ani, îndeosebi de la dobândirea girului atotlogic al lui Pitagora, aritmetica – aidoma unei mame grijulii şi autoritare – este aceea care-l conduce pe om de mână spre limanul înverzit al lui 2+2=4!

                În pofida acestui adevăr tot aşa de evident ca alternanţa zilei cu noaptea, în România de ieri (cea bolşevică) şi de azi (cea postdecembristă) încă nu se constată o unitate de păreri pe acest important segment al gândirii umane. Adică nu că – Doamne fereşte! – acest adevăr de-o vârstă cu omenirea vorbitoare şi scormonitoare ar fi pus la îndoială în vreun fel explicit şi coerent, cu toate că politica românească şi-a adjudecat o binemeritată faimă peste mări şi ţări pentru insistenţa cu care caută să redescopere, bunăoară, roata democraţiei: ba o democraţie mai originală decât cea din vremea lui Pericle, ba una a bunului plac pentru cei cocoţaţi la putere.

                Cu toate astea, prin ceea ce s-a întreprins şi continuă să se întreprindă în România, valoarea de adevăr a propoziţiei logice mai sus enunţată este sistematic pusă în pericol!

                Probe în acest sens? Câte vreţi. În epoca bolşevică, de pildă, se adâncea prăpastia dintre logica agresată de frică şi nevoi a omului de rând şi logica obligatorie a regimului, logică fabricată în culisele puterii în flagrantă contradicţie cu realitatea şi impusă prin instrumentele ei de represiune. Căci potrivit logicii oficiale, albul trebuia văzut negru dacă aşa glăsuiau interesele de partid şi de stat, iar poporul avea obligaţia să urmeze fără crâcnire directivele trasate de ideologii partidului şi să privească lumea doar prin ochii acestora. Că doar la vremea lui, după cum ne înştiinţează adorabilul Vasili Grossman în povestirea sa Panta rhei (Totul curge), tătucul Stalin tot aşa a procedat: Poporul murea de foame, dar el susţinea – ba chiar căuta să le demonstreze jurnaliştilor străini – că copiilor pur şi simplu li se apleacă după atâta supă cu găluşte…

                Ei bine, astăzi s-a renunţat la acele forme brutale de impunere a doctrinei de partid în chip de gândire indiscutabilă şi călăuzitoare, însă fondul a rămas acelaşi, conform înţeleptei zicale: Lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba…Ori în cei 20 de ani scurşi de la Decembriadă, aventurierii noştri politici au avut tot timpul să-şi schimbe părul, astfel ca acuma să-i poată râde în nas noii Legi a lustraţiei.

                Invariabil, în campania electorală candidaţii la funcţiile de comandă din stat se arată atât de generoşi în promisiuni şi pomeni electorale, încât până şi aritmetica încăierării pentru putere dobândeşte un alt chip şi nume, căci pentru ea, 2+2=5!

                Dar de-abia s-au văzut cu sacii în căruţă, adică înşurubaţi în fotoliile puterii, şi pseudodemocraţii noştri dau uitării aritmetica cerşitului de voturi pentru că, în postura de îndatoraţi doar partidului şi clanului din care fac parte, ei se călăuzesc după aritmetica demagogiei, potrivit căreia 2+2=3!

                …Cam asta este starea de lucruri din România acestor zile. În campaniile electorale pentru parlamentare (inclusiv pentru europarlamentare) şi prezidenţiale s-a promis cu carul, dar alegătorii n-au fost răsplătiţi nici măcar cu paharul. Dimpotrivă, cu toate că în urmă cu doar câteva luni, mai exact în în plină campanie pentru prezidenţiabilul Traian Băsescu, actualul prim ministru Emil Boc (pe-atunci doar interimar) se arăta foarte indignat de existenţa salariilor de lux şi a pensiilor nesimţite (cum de le-a descoperit doar atunci?!), promiţând să le aducă la limite rezonabile dacă PD-L va ajunge din nou la guvernare, nu s-a făcut nimic în acest sens, ci mâna guvernului a fost pregătită de însuşi preşedinte ca să înşface o parte consistentă din lefurile tuturor bugetarilor (25%) şi 15% din pensii, în condiţiile în care pensia nu este un venit ci un drept câştigat prin contribuţii de zeci de ani şi în condiţiile în care majoritatea pensionarilor de-abia îşi trag zilele.

                Başca faptul că tot acum ies la iveală fapte de-a dreptul şocante în ceea ce priveşte corectitudinea măsurilor de austeritate preconizate de guvernanţi: ba că în administraţia publică centrală (mai exact în Bucureşti) sunt taman 674.051 funcţionari, cu doar câteva mii mai puţin decât în toată administraţia locală (686.325), ceea ce – desigur – nu-i împiedică pe unii miniştri (ex. cel de la Sănătate) să plătească boiereşte şi câte 10 consilieri, ba că lefurile auditorilor interni cresc cu 25%, ba că la Preşedinţie şi Parlament se fac cheltuieli de tot hazul, precum periuţe de unghii şi preşuri din pene de cocoş pentru nevoile stringente ale aleşilor…

                Iată, dar, cauzele mitingului din Bucureşti, unde la chemarea sindicatelor, pe data de 19 mai s-au adunat din toată ţara zeci de mii de nemulţumiţi, adică o uriaşă masă de oameni, cum nu ne-a fost dat să vedem decât în zilele fierbinţi ale însângeratului Decembrie ’89.

Fireşte, protestele sunt perfect îndreptăţite. Problema este dacă revendicările legitime ale protestatarilor vor fi satisfăcute, ştiut fiind faptul că actualii guvernanţi au ajuns la fundul sacului şi că FMI vrea fapte dătătoare de speranţe pentru returnarea împrumutului acordat, altminteri nu dă drumul la următoarea tranşă.

În legătură cu actuala situaţie tensionată din România, se impun două precizări de bun simţ:

1)Criza nu datează de un an sau doi aşa ca în alte ţări, ci de mult mai mult timp, iar buboiul dezastrului nostru naţional trebuia odată şi odată să crape;

2)Nu cred că vom avea norocul grecilor, tot aşa cum nu l-am avut nici la finele celui de-al doilea război mondial, chiar dacă la focul tulburărilor interne, noi românii ne vom prăji mult mai zdravăn decât ei…

Tirania băncilor

Posted by Stefan Strajer On February - 28 - 2010

Tirania băncilor

Autor: George Petrovai 

Apariţia banilor cu funcţiile lor de plată, transfer şi tezaurizare, a produs acel formidabil dublu impact asupra omului, în general asupra tuturor societăţilor arhaice înjghebate de acesta, societăţi care – pare-se – sătule doar să ştie, vroiau şi să aibă: Mai întâi lovitura sub centură aplicată de bani moralei individuale şi colective, apoi indiscutabilul rol al acestora la apariţia economiilor moderne, care dacă s-au dovedit incapabile să aducă cu ele fericirea şi prosperitatea generală, în schimb s-au dovedit mult mai pricepute decât economiile precedente să inoculeze în competitori setea de câştig dusă până la dezumanizare, să înfăşeze trebuinţele umane în meşteşugite promisiuni electorale şi să înalţe jertfele celor mulţi la rangul de contribuţie obligatorie pentru instaurarea binelui şi păcii în lume.

            Cum banii sunt sângele economiilor moderne, este lesne de înţeles că băncilor le revine rolul de organe vitale ale corpusului social, prioritar de inimă, în pofida faptului că instituţiile de acest gen îşi dovedesc cu fiecare prilej neomenia şi lipsa de inimă…

            Recenta criză financiară, dezlănţuită taman ca în anul 1929 pe Wall Street, este un argument îndestulător în acest sens, care – în plus – pune în evidenţă trei fapte esenţiale:

            a)Pericolele ce pândesc actuala civilizaţie, fundamentată pe un consum agresiv ce merge până la risipă;

            b)Integrarea sistemelor economice şi financiare, gen Uniunea Europeană, duce inevitabil la globalizarea crizelor cu care se confruntă omenirea, mai ales când atari grave probleme demarează într-un stat puternic dezvoltat;

            c)Mai devreme sau mai târziu toate băncile sunt expuse riscurilor. Proba în acest sens ne-a fost oferită de băncile elveţiene, recunoscute drept un veritabil etalon al stabilităţii financiare. Nu şi în cazul de faţă, când UBS şi Credit Suisse – două dintre cele mai mari bănci elveţiene, au solicitat ajutor financiar pentru a putea face faţă presiunii pusă pe ele de criză. Guvernul de la Berna a investit şase miliarde franci elveţieni în UBS prin instrumente financiare convertibile în acţiuni, în vreme ce Credit Suisse şi-a majorat capitalul cu zece miliarde franci elveţieni, bani obţinuţi prin…chetă publică!

            Alte state prudente, bunăoară aşa ca Marea Britanie, au depăşit criza luând de îndată măsuri pentru naţionalizarea băncilor aflate în impas.

            Dar cu toate că în majoritatea ţărilor din jur se luau măsuri îndelung chibzuite pentru evitarea impactului frontal cu criza (Polonia, de pildă, nici măcar n-a fost atinsă!), iar mai apoi pentru ieşirea grabnică din ghearele ei, în România nu se făcea nici una, nici cealaltă. Dacă nici măcar acuma nu avem un plan anticriză, cu toate că majoritatea românilor sunt scărmănaţi de ea de le merg fulgii, cine naiba să-şi fi bătut pe-atunci capul cu un proiect de preîntâmpinare a crizei, atâta timp cât politicienii de prim rang ai momentului dădeau asigurări de felul următor: “Români, nu trebuie să vă temeţi de criză, de îndată ce economia noastră înregistrează ritmuri spectaculoase de creştere economică”!

            Iar Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale, la rândul lui făcea aprecieri cel puţin surprinzătoare în legătură cu băncile şi clienţii lor, fără să-l tulbure faptul că pe teritoriul României activează doar sucursale ale unor mari bănci din străinătate şi că băncile-mamă deja înregistrau primele şocuri: “Băncile noastre, perora el cu seninătate, sunt atât de solide încât nici măcar nu vor fi atinse de criză”!

            Ce anume l-a îndemnat pe eternul nostru guvernator să dea asemenea asigurări hazardante? În mod cert teama îndreptăţită ca, din cauza panicii clienţilor, să nu se ajungă la o adevărată degringoladă în sistemul bancar românesc, ceva foarte asemănător cu anarhia. Căci, trebuie s-o spunem, între tiranie (în cazul de faţă tirania băncilor) şi anarhie există o legătură puternică şi interschimbabilă, conform algoritmului: Tirania este anarhia canaliei de sus, iar anarhia este tirania canaliei de jos!

            Ştim cu toţii că numeroasele şi foarte prosperele bănci din România – o revoltătoare sfidare la adresa sărăciei şi tristeţii din jur, n-au avut parte de aberanta stabilitate din previziunile lui Mugur Isărescu, dar că ele s-au salvat urmând cu stricteţe cele două imperative majore ale politicilor bancare elaborate în fiefurile centrale:

            a)Retragerea temporară de capital din sucursale şi dirijarea acestuia înspre băncile-mamă;

            b)O necontenită şi foarte insistentă campanie de publicitate, care are ca scop nu atât păstrarea vechilor clienţi, căci aceştia deja devin nişte sărmane victime după ce băncile şi-au înfipt colţii în ei, cât mai ales atragerea de noi şi noi clienţi, printr-o gamă extrem de diversificată de oferte, aparent fără cusur şi deosebit de avantajoase, fie prin dobânzile practicate, fie prin uşurinţa manevrării banilor dintr-un cont în altul. De-abia pe urmă realizează clienţii că la o adică li se pun fel de fel de piedici în calea intenţiei lor de a-şi închide conturile goale şi că dobânzile încasate de ei se situează cu mult sub comisioanele percepute de bănci tot din banii lor.

            Ba mai mult. Se ştiu cazuri de coşmar, când anumiţi clienţi creduli s-au lăsat ademeniţi de tentantele oferte ale unor magazine, ce lucrează mână-n mână cu băncile, pentru achiziţionarea lesnicioasă a unor obiecte de uz casnic (televizoare, maşini de spălat etc.). Ei bine, dacă începutul se arată foarte încurajator (cu promptitudine, banca virează banii într-un cont şi-i înmânează clientului cardul), sfârşitul se arată de-a dreptul jecmănitor, întrucât după ce-a tras linie şi a socotit toate angaralele, bietul client constată că şi-a însuşit obiectul respectiv la un preţ de trei ori mai mare decât dacă plătea cu bani peşin. Ba încă-şi face şi cruce c-a scăpat de cont şi că n-a mai fost ulterior somat de bancă să plătească naiba ştie ce majorări şi penalităţi, pe care de regulă funcţionarii băncilor le aduc la cunoştinţa foştilor clienţi la câţiva ani după închiderea definitivă a contului.

            Aşa că cine încă nu s-a fript cu băncile, n-are decât să guste din pelteaua oferită cu atâta generozitate de bine-dresaţii funcţionari ai nenumăratelor bănci din România…

George PETROVAI, Sighetul Marmaţiei,                    

    22 februarie 2010

Baruch Spinoza sau modelul antic al inteleptului

Posted by Stefan Strajer On February - 21 - 2010

BARUCH SPINOZA SAU MODELUL ANTIC AL ÎNŢELEPTULUI

 

 Autor: George Petrovai

Avem deplina libertate să presupunem că filosofia reprezintă prima formă sistematică a gândirii omeneşti, care nu numai că şi-a pus întrebări, dar a căutat să şi ofere răspunsuri cât de cât mulţumitoare în legătură cu cele trei probleme fundamentale ale existenţei:

            a)Existenţa divinităţii şi posibilele ei mecanisme de cugetare şi acţiune;

            b)Existenţa lumii în infinitele ei forme de manifestare şi apariţia vieţii;

c)Omul şi problemele sale specifice de cunoaştere şi adaptare, a căror necontenită tentativă de soluţionare se materializează în tot atâtea remarcabile pagini de cultură şi civilizaţie, adăugate de fiecare generaţie la zestrea transmisă de către înaintaşi.

Având în faţă acest uriaş tablou al inepuizabilelor dezbateri filosofice, aşa cum s-a conturat el încă din zorii cugetării omeneşti, este firesc să ne punem întrebarea dacă – la fel ca bunăoară în ştiinţele particulare – legea progresului este prezentă şi în filosofie. Dar cum unanimitatea concepţiilor este total exclusă până şi în problemele care doar tangentează cu filosofia, evident că şi în chestiunea de mai sus se înregistrează opinii diferite, unele chiar radicale.

Astfel, dacă ilustrul P.P.Negulescu este de părere că de voim să studiem filosofia “suntem siliţi să ne adresăm fiecărui filosof în parte şi să-i ascultăm părerile”, asta întrucât “filosofia, din nefericire, nu poate fi studiată cu adevărat decât numai în mod istoric”, ceea ce în definitiv echivalează cu o elegantă eschivare de la un răspuns tranşant, reputatul gânditor Karl Jaspers nu se dă în lături să excepteze filosofia de la legea progresului, susţinând că operele filosofice – măcar acelea în care sunt expuse “viziuni personale asupra lumii” – nu ar fi afectate în fondul lor de idei de trecerea timpului, implicit de dezvoltarea cunoaşterii omeneşti, deoarece ele păstrează aceeaşi neştirbită actualitate prin gândirea perenă pe care o scot la lumină.

Astfel de considerente m-au îmboldit să aştern pe hârtie viaţa şi fundamentele gândirii lui Baruch Spinoza, un filosof care şi-a dedicat existenţa căutării dezinteresate a adevărului, doar în acest chip reuşind să pună bazele spinozismului, concepţia care a scos cartezianismul din impasul său dualist (contradicţia dintre corp şi suflet) şi l-a împins înspre monismul ontologic de factură panteistă.

1. O viaţă exemplară dedicată căutării dezinteresate a adevărului

Din capul locului fac precizarea că dacă pentru această primă parte m-am folosit de excelentele informaţii furnizate de către P.P.Negulescu în Istoria filosofiei moderne (excelente atât prin acurateţea documentării, cât şi prin stilul captivant al prezentării), alcătuirea celei de-a doua părţi a eseului a putut avea loc numai pe baza operei capitale a lui Spinoza – Tratat despre îndreptarea intelectului şi mai ales Etica, lucrări traduse din latină şi judicios comentate de către Alexandru Posescu, asistentul de altă dată al profesorului Negulescu.

Baruch Spinoza s-a născut la Amsterdam în anul 1632, din părinţi evrei de origine portugheză, probabil ajunşi pe aceste tărâmuri nordice după expulzarea evreilor sefarzi din Portugalia în anul 1497. (Expulzările evreilor sefarzi din Spania avuseseră loc în anul 1492.) Poate că de aceea unii din contemporanii lui Spinoza înclinau să creadă că în familia filosofului se găseşte şi niţel sânge arab…

Tânărul Baruch şi-a început studiile la şcoala lui Morteira, un rabin celebru la acea vreme. Dovedind o precocitate ieşită din comun, căci la 15 ani ajunsese să discute textele cărţilor sfinte cu o abilitate ce adesea îl punea în încurcătură pe profesorul său, tânărul Spinoza era văzut de toţi coreligionarii ca o viitoare stea printre rabinii sinagogii din Amsterdam.

Dar, ne înştiinţează Negulescu, “după cum Descartes fusese cuprins în Colegiul iezuiţilor din La Flèche de un adevărat dezgust pentru filosofia scolastică şi pentru teologie, tot aşa a ajuns şi Spinoza să fie în cele din urmă nemulţumit de ştiinţa rabinilor”.

Pentru început această nemulţumire s-a exprimat în tendinţa de-a acumula cunoştinţe noi, şi atunci – ne spune acelaşi Negulescu – “s-a apucat să înveţe latineşte la şcoala doctorului Franz van den Ende”. La această şcoală, Spinoza va dobândi temeinice cunoştinţe de literatură veche, fizică, ştiinţe naturale şi filosofie. Cum principala mişcare filosofică a timpului era cartezianismul şi cum Descartes era la momentul respectiv mai bine cunoscut în Olanda decât chiar în Franţa (aici a trăit, în mai multe locuri, timp de 20 de ani), nu e de mirare – după cum însuşi Spinoza mărturisea mai târziu – că toate cunoştinţele sale filosofice din operele lui Descartes şi le-a însuşit.

Contactul cu filosofia a acţionat asupra lui Spinoza în două direcţii diametral opuse: pe de o parte creştea încântarea sa sufletească şi mintea i se emancipa, pe de altă parte (direct proporţional cu prima influenţă) sporea aversiunea sa faţă de vechile credinţe religioase, astfel încât, cam pe la vârsta de 24 de ani, el a încetat cu totul să mai ia parte la ceremoniile religioase din sinagogă.

Fiind mai mult decât evident pericolul de a-l pierde cu totul, rabinii au făcut tot posibilul ca măcar să-l păstreze în comunitate: mai întâi l-au acţionat în judecată, apoi l-au ameninţat cu excomunicarea. Dar cum cele două mijloace de intimidare n-au dat rezultatele scontate, căci Spinoza continua să se menţină pe poziţia de rebel, rabinii au schimbat macazul şi au încercat să-l corupă, oferindu-i 1000 de florin de aur anual (sumă considerabilă pentru acele vremuri), numai ca el să consimtă să ia parte din când în când la ceremoniile religioase.

 

Foto. Baruch Spinoza

Cum răspunsul lui Spinoza a fost că el nu va renunţa la ideile lui nici pentru tot aurul din lume, întrucât “nu caută aur, ci adevăr”, un evreu fanatic a încercat să-l ucidă, atacându-l într-o seară pe stradă. Scapă cu faţa curată şi din această încercare, apoi – după ce în iulie 1656 sinagoga din Amsterdam a pronunţat împotriva sa sentinţa de excomunicare solemnă -, el va părăsi pentru totdeauna oraşul său natal, stabilindu-se pentru început în apropiere de Leyden, iar mai târziu la Haga.

Vedem din cele relatate mai sus cât de scump şi-a plătit tânărul Spinoza dreptul de a cugeta liber, după ce cu un curaj aproape fără egal, cel puţin în acele vremuri, el a acceptat să-şi părăsească familia şi averea, a suportat povara blestemului şi a urii întregului neam, numai ca să se poată consacra cercetării dezinteresate a adevărului! Căci, după cum ne-o spune însuşi filosoful în Tratatul despre îndreptarea intelectului (capitolul Finalitatea etică a îndreptării intelectului), “ceea ce oamenii, aşa cum rezultă din faptele lor, preţuiesc ca pe cel mai mare bine, se reduce la aceste trei, anume: bogăţie, onoruri, plăcerea simţurilor”. Însă mulţumirea pe care ne-o dau aceste lucruri nu este durabilă, fapt care inevitabil produce tristeţe, suferinţă şi durere. Cum curată şi durabilă este doar mulţumirea pe care ne-o dă iubirea adevărului, sau în chiar exprimarea sa cu o apreciabilă rezonanţă medievală: “Pe când dragostea pentru un lucru veşnic şi infinit umple sufletul numai de mulţumire, lipsită de orice tristeţe…”, iată de ce Spinoza ne asigură că cercetarea dezinteresată a adevărului ne înseninează şi ne înfrumuseţează viaţa.

Iar această formidabilă dezinteresare a caracterizat întreaga viaţă a filosofului nostru, lucru probat de următoarele fapte pilduitoare:

a)După plecarea din Amsterdam, el şi-a câştigat existenţa ca optician, mai exact ca poleitor de sticle optice. Mulţumit cu puţinul agonisit pe această cale şi cu libertatea de care se bucura, el n-a urmărit o viaţă mai bună şi nici nu s-a învoit ca alţii să i-o schimbe. Fidel acestui principiu, în anul 1673, adică după publicarea primelor sale lucrări, Spinoza va refuza oferta principelui palatin Carl Ludwig de-a accepta o catedră de profesor de filosofie la Universitatea din Heidelberg, motivând că dacă va trebui să-i înveţe pe alţii, nu va mai avea suficient timp ca să înveţe el însuşi!

b)Deoarece filosoful nostru părea tot mai secătuit de puteri, prietenul său Simon de Vries l-a rugat să primească din partea lui suma de 2000 de florini, cu care să-şi mai uşureze viaţa. Dar consecvent principiilor sale despre viaţa cea mai potrivită pentru un adevărat gânditor, Spinoza şi-a refuzat prietenul. Ba mai mult: l-a refuzat şi atunci când acest prieten bogat şi fără moştenitori, care a murit tânăr, vroise să-i lase filosofului întreaga sa avere!

c)După reglementarea succesiunii impusă de moartea tatălui său, Spinoza a renunţat la partea ce i se cuvenea, oprind pentru sine doar un pat, de care cu adevărat avea mare nevoie…

Aşa cum deja am arătat mai sus, admirabil este faptul că, deşi era sărac lipit pământului, el a continuat să renunţe conştient şi hotărât la ceea ce în ochii atâtor şi atâtor oameni reprezintă deopotrivă scopul şi valoarea vieţii. Cu toate astea, sau poate tocmai de aceea, Spinoza se simţea deplin fericit!

Atâta doar că luându-şi ca model filosofii antici greci, faimoşi inclusiv prin dezinteresul manifestat vizavi de latura materială a vieţii, Spinoza n-a ţinut seama de marile diferenţe existente între clima binecuvântată a Greciei şi clima cu mult mai aspră a Olandei. Acest lucru, de altminteri, s-a dovedit a-i fi fatal filosofului nostru, el care încă de timpuriu suferea de-o neiertătoare boală de piept. Aşa se face că Spinoza părăseşte această lume la 21 februarie 1677, adică înainte de-a împlini 45 de ani.

2.Fundamentele spinozismului şi reacţiile iscate

Am arătat în partea introductivă a prezentului studiu că Spinoza s-a dovedit a fi nu doar cel mai strălucit elev al lui Descartes (toate cunoştinţele filosofice şi le-a însuşit din opera maestrului!), dar şi că spinozismul s-a afirmat ca cel mai vrednic urmaş al cartezianismului, de-acolo de unde – ne informează P.P.Negulescu – filosoful francez “constată acţiunea reciprocă dintre spirit şi corp, o declară însă inexplicabilă – şi trece mai departe”.

Spuneam, deasemenea, că principala mişcare filosofică a timpului era cartezianismul, care încă de pe la 1638, aşadar la un an după apariţia Discursului asupra metodei, a început să fie studiat la Universitatea din Utrecht, apoi la alte renumite universităţi olandeze, precum cea din Leyden, din Gröningen, Duisburg sau Herborn.

Deşi în Anglia apăruse cu câţiva ani mai înainte metoda inductivă a lui Francis Bacon de cercetare a naturii, o metodă bazată pe observaţie şi experiment şi expusă în principala sa lucrare – Novum Organum (replica dată Organonului aristotelic), totuşi, la vremea respectivă filosofia baconiană n-avea cum să rivalizeze cu metoda deductivă, dezvoltată şi articulată în cadrul cartezianismului pe un solid aparat matematic. Ceea ce, desigur, nu înseamnă că Descartes nu cunoştea şi nu aprecia la justa lor valoare ideile lui Bacon, ori că filosofia celui din urmă n-a cunoscut o strălucită afirmare prin empirismul lui John Locke şi apoi prin concepţiile materialiştilor…

Având în vedere strânsele legături de concepţie şi argumentare dintre spinozism şi cartezianism, cuvine-se ca, înainte de-a intra în miezul filosofiei lui Spinoza, să aruncăm o privire de ansamblu asupra filosofiei lui René Descartes.

Vom descoperi, astfel, că edificiul conceptual al cartezianismului a pornit de la o întrebare: Există în filosofie acele adevăruri generale şi evidente prin ele însele, de la care să putem porni în deducţia matematică a explicării Universului? Pentru a răspunde încurajator la această întrebare, este de părere Descartes, trebuie să ne luăm măsuri de precauţie împotriva oricărei posibilităţi de eroare, ceea ce înseamnă să pornim la drum considerând că sunt false toate ideile pe care le avem. Căci ideile pe care le posedăm, ne parvin fie pe calea simţurilor, fie ne sunt date de tradiţie. Dar oricare ar fi calea lor de provenienţă, ideile astfel dobândite se dovedesc a fi dezamăgitor de contestabile, deoarece simţurile ne înşeală, iar tradiţiile variază de la un loc la altul. Se cheamă că nici simţurile, nici tradiţia nu ne pot da adevăruri evidente prin ele însele, altfel spus necontestate şi necontestabile.

Ce ne rămâne de făcut? Să ne îndoim de tot ceea ce ştim, ne răspunde Descartes. Căci îndoindu-ne, noi cugetăm şi prin cugetare existăm, ceea ce ridică îndoiala metodologică la rangul de atitudine a cugetării. De unde se desprinde cu necesitate matematică prima axiomă a cartezianismului, sintetizată în celebra teză: Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum (Mă îndoiesc, deci gândesc; gândesc, deci exist.)

A doua axiomă vizează existenţa unei cauze infinite şi perfecte, creatoare a Universului, pe care obişnuim să o numim Dumnezeu. Iar respectiva cauză, ne încredinţează Descartes, există în noi şi face parte integrantă din fiinţa cugetării noastre, prin urmare, noi oamenii ne naştem cu ideea de Dumnezeu.

În sfârşit, cea de-a treia axiomă îşi află temeiul în raportul matematic necesar dintre cauză şi efect: Dacă există o cauză creatoare a Universului, obligatoriu trebuie să existe şi Universul! Sau altfel spus: Dacă există Dumnezeu, trebuie să existe şi lumea externă. Iar cum Dumnezeu este perfect, lumea externă nu poate să fie o înşelăciune, căci înşelăciunea fiind de fapt o imperfecţiune, asta ar conduce la raportul absurd dintre o cauză perfectă şi un efect imperfect.

Pentru a păstra întru totul regulile matematice, Descartes transformă cele trei axiome în trei definiţii, apoi le aşează în ordinea descrescătoare a generalităţii lor. Axioma cea mai generală este aceea că Dumnezeu există. Însă pentru a exista, Dumnezeu n-are nevoie nici de noi, nici de lumea creată. Întrucât a trebuit să existe înainte şi independent de întreaga creaţiune, se impune concluzia că El există prin sine. Lumea externă există este a doua axiomă în ordinea generalităţii, iar cea de-a treia: Mă îndoiesc, deci gândesc; gândesc, deci exist.

Esenţa cartezianismului se prezintă astfel: Avem o substanţă creatoare, perfectă şi infinită, şi două categorii de substanţe (lucruri) create – substanţele întinse sau corpurile materiale (res extensa), respectiv substanţele cugetătoare sau sufletele imateriale (res cogitans).

De precizat că Descartes nu numai că s-a ferit să susţină ideea nemuririi sufletului, dar chiar i-a ironizat fin pe cei care se străduiau să dovedească acest lucru. Căci spunea într-o scrisoare adresată prietenului său Mersenne: Sufletul fiind deosebit de corp, nu este cu necesitate supus pieirii ca şi corpul, dar atât e tot ce se poate afirma, şi nici o demonstraţie filosofică nu poate merge mai departe…

Fireşte că o asemenea atitudine circumspectă i-a adus lui Descartes multe critici şi duşmănii, îndeosebi din partea iezuiţilor. Aceştia aveau o dublă nemulţumire vizavi de cartezianism: întâi că din doctrina deosebirii absolute dintre suflet şi corp, filosoful refuzase să tragă concluzia nemuririi sufletului şi a existenţei unei vieţi viitoare, aşa cum susţin Scripturile; apoi, ei respingeau cu indignare îndoiala absolută, deoarece îndoindu-se de tot ce ştia, prin aceasta Descartes se îndoia chiar şi de adevărul religiilor revelate, căci pentru el, propria raţiune reprezenta singura modalitate sigură de aflare a adevărului.

*

Problema raporturilor dintre suflet şi corp nu putea să-l lase indiferent pe Spinoza, şi este de presupus că ea formează punctul de plecare al meditaţiilor sale filosofice.

Această spinoasă chestiune frământa într-o asemenea măsură atmosfera intelectuală a vremii, încât filosoful Guelincx elaborează aşa-numita teorie a ocazionismului, potrivit căreia Dumnezeu intervine cu ocazia fiecărei impresii primite din afară de corpul nostru, pentru a trezi în sufletul nostru o senzaţie corespunzătoare.

Însă Spinoza, care din mai vechiul şi nefericitul său contact cu mozaismul păstra o puternică repulsie în legătură cu orice explicaţie de natură teologică, critică cu vehemenţă minunile în al său Tratat teologico-politic, afirmând că explicarea teologică a unui fenomen nu este decât un refugiu pentru mintea omenească, la care ea recurge atunci când nu ştie şi nu înţelege acel fenomen.

Dimpotrivă, susţine Spinoza, avem datoria ca tot pe calea deschisă de Descartes, respectiv cu ajutorul metodei matematice (cea mai sigură dintre toate metodele ştiinţifice), să aflăm o explicaţie raţională a raporturilor dintre suflet şi corp. Şi el este atât de convins de necesitatea întrebuinţării acestei metode pentru aflarea adevărului, încât – ne spune P.P.Negulescu – “nu se serveşte de ea numai în deducţia ideilor, ci o păstrează până şi în forma lor verbală, dând sistemului său filosofic o alcătuire geometrică”. Faptul acesta se învederează mai ales în opera sa de căpătâi – Ethica ordine geometrico demonstrata et in quinque partes distincta (Etica demonstrată după metoda geometrică şi împărţită în cinci părţi), operă care începe de-a dreptul cu opt definiţii şi din care – prin quod est şi quod erat demonstrandum – autorul deduce apoi o serie de teoreme, corolarii şi leme, ce alcătuiesc sistemul său filosofic.

Pentru o mai exactă înţelegere a spinozismului, se impun câteva comentarii despre cele două chestiuni nodale, subliniate în paragraful anterior: metoda matematică întrebuinţată şi definiţiile cu care se deschide Etica, mai exact Partea întâi, intitulată Despre Dumnezeu (în textul original: De Deo).

Referitor la metodă, Alexandru Posescu ne înştiinţează în studiul introductiv la Etica, cum că aceasta nu mai era de mult o noutate atunci când Spinoza a folosit-o în opera sa capitală, asta deoarece ea fusese utilizată şi de Descartes în răspunsul său la cea de-a doua serie de obiecţii aduse Meditaţiilor metafizice. Cu toate astea, crede Posescu, “se poate afirma cu mai multă îndreptăţire că el a fost cel care i-a împrumutat-o lui Descartes, şi anume atunci când a expus argumentat conţinutul primelor trei cărţi ale Principiilor filosofice ale acestuia în scrierea sa Principiile filosofice ale lui Descartes demonstrate după metoda geometrică”.

În legătură cu definiţiile cu care se deschide Etica, Hegel aprecia că “toată filosofia lui Spinoza este cuprinsă în aceste definiţii”. “Mai exact, completează Posescu, s-ar putea spune că toată filosofia acestui gânditor se întemeiază pe definiţia a treia a substanţei şi a şasea a lui Dumnezeu din aceeaşi prima parte a Eticii sale, cea de-a doua parte nefiind în fond decât completarea celei dintâi”.

În capitolul consacrat lui Spinoza din ale sale Prelegeri de istorie a filosofiei, Hegel vede definiţiile filosofului olandez ca fiind “pur nominale”, iar demonstraţiile sprijinite pe asemenea baze fictive drept “torturi formale, care nu fac decât să îngreuneze înţelegerea lui Spinoza”, pentru ca tot el să spună în altă parte că nu se poate face filosofie temeinică decât plecând de la Spinoza, sau cu propriile sale cuvinte: “Când începi să filosofezi, trebuie să fii mai întâi spinozist”…

Este adevărat că Etica poartă în pântecele ei sistemul spinozist. Dar dacă vrem să avem o imagine închegată despre filosofia lui Baruch Spinoza, nu trebuie să omitem faptul că Etica are un prolog, şi că acesta se cheamă Tratatul despre îndreptarea intelectului şi despre calea cea mai bună care duce la adevărata cunoaştere a lucrurilor.

Tratatul, rămas neterminat, n-a fost publicat de Spinoza în timpul vieţii sale, ci a apărut împreună cu Etica şi alte lucrări în volumul de opere postume editat de prieteni, în anul 1677 (la câteva luni după moartea filosofului).

Tratatul dezbate problema cunoaşterii şi a metodei, o problemă de intensă preocupare a gânditorilor înaintaţi ai timpului (Giacomo Aconcino cu numele latinizat Acontius, Descartes, Francis Bacon, Leonardo da Vinci, G.Galilei), iar ideile din el au fost reluate de Spinoza, fără modificări esenţiale, în partea a doua a Eticii.

După ce filosoful olandez ne asigură că certitudinea este criteriul adevărului, afirmaţie care sună cât se poate de cartezian, el trece apoi în revistă cele patru posibilităţi de cunoaştere (alineatele 11-14 din capitolul Cunoaşterea intelectului şi a puterilor sale):

1)Cunoaşterea din auzite sau prin orice fel de semne pentru transmiterea cunoştinţelor (bunăoară ca acelea ale scrisului), cu precizarea că neavând certitudine proprie, astfel de cunoştinţe nu sunt adevărate în mod necesar.

2)Cunoştinţe dobândite prin puterea sinţurilor. Cunoaşterea însuşită pe această cale nu este nici ea adevărată în mod absolut, întrucât – aşa cum a arătat şi Descartes – simţurile sunt înşelătoare.

3)Există, apoi, posibilitatea de a scoate prin deducţie sau activitatea gândirii o cunoştinţă din altă cunoştinţă. Cu toate că un asemenea mod de cunoaştere are certitudine, deci este adevărat, certitudinea lui este limitată, fiind în funcţie de certitudinea ideii din care scoatem noua noastră cunoştinţă. Ori, într-un asemenea caz, este posibil să raţionăm just, plecând însă de la o premisă nesigură, chiar falsă.

4)Există, în fine, modul de cunoaştere în care, cu claritate şi distincţie, respectiv cu deplină certitudine, intelectul intuieşte ideea cunoscută (ca, de pildă, ideea că partea este mai mică decât întregul). Cum de adevărul unei atari cunoştinţe nu ne îndoim câtuşi de puţin, rezultă că ea este efectiv şi riguros adevărată. Căci – ne asigură Spinoza – prin asemenea intuiţii intelectuale “cunoaştem esenţa adevărată a lucrului”, fără riscul vreunei erori.

Cum intuiţiile intelectuale de care dispunem sunt puţine la număr, le vom veni în ajutor cu deducţia, această a doua sursă de cunoaştere, inepuizabilă de data asta. În raportul de colaborare dintre cele două facultăţi, intuiţiile intelectuale sau inteligente vor fi luate doar ca punct de plecare al deducţiilor. Cum definiţiile şi axiomele sunt de fapt formele de limbaj pe care le îmbracă intuiţiile, avem aşadar cele trei principale mijloace ale cunoaşterii adevărate a lucrurilor: definiţiile, axiomele şi deducţiile, într-un cuvânt demonstraţiile.

Fireşte că ordinea în care folosim aceste mijloace nu poate fi întâmplătoare. Pentru a reproduce ordinea naturii, sau – ca să ne folosim chiar de cuvintele filosofului – “pentru a reproduce întru totul ordinea naturii” (subl. mea, G.P.), mintea noastră trebuie să derive toate ideile sale din ideea care reproduce originea şi izvorul întregii naturi, “aşa încât această idee să fie, la rândul ei, izvorul celorlalte idei” (al. 28).

După Spinoza, această idee – despre care afirmă într-un autentic stil cartezian că “înainte de toate trebuie să existe în noi” – ideea aceasta, deci, nu este altceva decât ideea de substanţă sau Dumnezeu. Prin urmare, ea reprezintă intuiţia primară, din care intelectul urmează să scoată prin deducţie întregul sistem filosofic. Cum temelia teoretică a sistemului spinozist este ideea Existenţei unice şi infinite, este logic de ce în alineatul 41 precizează că “intelectul divin a fost înainte de crearea lucrurilor”, afirmaţie care, uşor modificată, o regăsim şi în Etica (Partea a doua, Prop. 43, Nota): “Intelectul omenesc este o parte a intelectului infinit al lui Dumnezeu”.

Dar care este metoda de aflare a adevărului? Spinoza ne lasă să înţelegem că prima, ba chiar unica metodă sigură, este aceea de-a căuta idei simple, care fiind totodată clare şi distincte, nu pot fi decât adevărate, tot aşa cum ideile abstracte sunt sursă de eroare.

Dar deoarece nu toate lucrurile sunt simple, metoda se va completa după cum urmează: “Dacă un lucru alcătuit din mai multe părţi va fi împărţit de către gândire în toate părţile sale cele mai simple şi vom fi atenţi la fiecare din părţile sale separate, atunci va dispărea orice confuzie” (al. 39). Ceea ce, trebuie să recunoaştem, sună cât se poate de cartezian…

Să mai remarcăm inconsecvenţa filosofului pe parcursul Tratatului, el dovedindu-se ba idealist atunci când limitează valabilitatea cunoaşterii adevărate la un acord exclusiv conceptual, afirmând-o cu tărie inclusiv în partea a doua a Eticii, Propoziţia 7: Ordinea şi înlănţuirea ideilor sunt însăşi ordinea şi înlănţuirea lucrurilor”, ba materialist atunci când declară în Tratat că “este necesar, în primul rând, să deducem toate ideile noastre numai din lucruri fizice sau din existenţe reale, înaintând, pe cât posibil, potrivit cu seria cauzelor, de la o existenţă reală la o altă existenţă reală, în aşa fel încât să nu trecem prin idei abstracte şi universale” (al. 57).

Aceste oscilaţii de la o extremă la alta, îl îndeamnă pe Al. Posescu să noteze: “La o cercetare sumară a lucrurilor, ai fi înclinat să crezi că, după ce a redactat prima parte a tratatului sub inspiraţia lui Descartes, pe care l-a parafrazat cu oarecare talent speculativ, a redactat-o pe cea de-a doua sub inspiraţia lui Bacon, ale cărui idei le-a reprodus fără să le fi înţeles, şi le-a amestecat cu ale lui Descartes în chipul cel mai bizar posibil”.

Înainte de-a analiza motivele pentru care filosoful nu şi-a încheiat Tratatul, trebuie să remarcăm justeţea punctului de vedere al lui Spinoza, atunci când el cere la modul imperativ ca noţiunile să fie corect definite. Deşi în alineatele 51-55 expune pe larg o întreagă teorie a definiţiei, care – aşa cum bine punctează Posescu – “în treacăt fie spus, chiar judecată la nivelul timpului, lasă mult de dorit”, totuşi, ni se impun atenţiei unele definiţii deosebit de reuşite şi profunde (“Numesc imposibil lucrul a cărui natură este în contradicţie cu existenţa lui; necesar, lucrul a cărui natură este în contradicţie cu neexistenţa lui” – al. 34), alături de o întreagă avalanşă de alte definiţii, îndeosebi în partea a treia a Eticii, dintre care unele sunt atât de slabe, încât te fac să zâmbeşti: “Lăcomia este dorinţa şi plăcerea de a mânca fără măsură”; ori:”Beţia este dorinţa şi plăcerea nemăsurată de a bea”…

Cât priveşte cauzele pentru care Spinoza n-a terminat şi n-a publicat el însuşi Tratatul, unii – aşa cum sugerează scrisoarea filosofului către Oldenburg – înclină să creadă că la mijloc ar fi vorba de prudenţă, anume că gânditorul olandez s-a ferit să intre în conflict cu autorităţile religioase ale timpului. Dar cum din epoca respectivă a vieţii lui ne-au rămas două scrieri neîncheiate şi rămase nepublicate, mai sigur este că în respectiva scrisoare Spinoza făcea referire la Tratatul scurt despre Dumnezeu, despre om şi despre fericirea lui.

Mult mai plauzibilă este explicaţia dată de însuşi Spinoza într-o scrisoare din 5 ianuarie 1675: “În ce priveşte metoda, o amân pentru că nu e încă scrisă în ordine”.

Părerea lui Al. Posescu este că filosofului nu timpul i-a lipsit, ci putinţa; că, adică, el şi-a dat seama de deficienţele sale teoretice. Cu toate astea, nu trebuie să ne grăbim să tragem concluzia că întâmplarea lui Spinoza cu Tratatul ar fi o situaţie specială. Era, ne spune acelaşi Posescu, o situaţie generală a vremii, dacă avem în vedere faptul că Descartes nu şi-a terminat Regulile utile şi clare pentru îndrumarea minţii, Bacon n-a terminat Noul Organon, deşi îi consacrase 12 ani de osteneli, iar Acontius, cu aproape un secol mai înainte, nu şi-a terminat scrierea Despre metodă.

*

Iată de ce, după o astfel de pregătire a terenului în vederea ridicării edificiului său filosofic, lucru realizat în Etica, Spinoza putea susţine că greşeala lui Descartes constă în aceea că a admis o pluralitate de substanţe: o substanţă creatoare, care este Dumnezeu, şi două categorii de substanţe create – corpurile şi spiritele.

Nu, pretinde filosoful nostru, corpurile şi spiritele nu sunt substanţe, ci atribute ale unicei substanţe existente, adică a lui Dumnezeu. Dar iată propriile sale cuvinte, aşa cum ne sunt înfăţişate în Etica, respectiv în faimoasele definiţii III şi VI despre substanţă şi Dumnezeu:

“Prin substanţă înţeleg ceea ce există în sine şi este înţeles prin sine însuşi; adică acel lucru al cărui concept nu are nevoie de conceptul altui lucru, din care să trebuiască să fie format.”

“Prin Dumnezeu înţeleg existenţa absolut infinită, adică substanţa alcătuită dintr-o infinitate de atribute, fiecare dintre ele exprimând o esenţă eternă şi infinită.”

Deci Dumnezeu singur fiind substanţă, Dumnezeul lui Spinoza se deosebeşte radical de Dumnezeul lui Descartes şi al religiilor monoteiste: El nu este numai unica substanţă şi propria sa cauză (causa sui), ci este totodată o substanţă eternă, care există cu necesitate nu numai actual, dar şi sub specie aeternitatis.

În plus, Dumnezeul lui Spinoza nu este persoană şi nu posedă inteligenţă şi voinţă. Deasemenea, nu este o fiinţă separată de Univers, ci este substratul permanent şi infinit al Universului şi izvorul etern al tuturor fenomenelor lui trecătoare. Dumnezeul spinozist, prin urmare, este Universul însuşi, văzut sub specie aeternitatis!

Celebra formulă spinozistă: Deus sive natura (Dumnezeu sau natura) ni-l înfăţişează pe Dumnezeu ca fiind cauza internă, imanentă a Universului, iar nu cauza lui externă, transcendentă. În concluzie, Dumnezeul lui Spinoza se confundă cu Universul pe care-l crează în mod continuu, în fiecare moment al timpului, aşa încât el niciodată nu capătă o existenţă independentă de a cauzei sale.

Iată, dar, formula panteismului lui Spinoza, sintetizată de acesta în Propoziţia XVIII din prima parte a Eticii: “Dumnezeu este cauza imanentă şi nu transcendentă a tuturor lucrurilor”.

Spuneam mai sus că întinderea şi cugetarea sunt atribute ale lui Dumnezeu, în calitatea sa de substanţă unică. “Întrucât este întinsă, ne zice Negulescu, substanţa formează substratul tuturor corpurilor materiale, adică este Materia; întrucât este cugetătoare, substanţa formează substratul tuturor proceselor spirituale, adică este Spiritul.”

Ajunşi în acest loc al spinozismului, merită să ne întrebăm: Nu cumva gânditorul se contrazice? Căci puţin mai sus, lui Dumnezeu el i-a refuzat inteligenţa şi voinţa, iar acuma îi atribuie cugetarea. Nu, ne linişteşte Spinoza, deoarece inteligenţa şi cugetarea nu sunt unul şi acelaşi lucru. Inteligenţa (intellectus) este cugetarea care se întemeiază pe argumentări şi raţionamente, respectiv care înţelege un lucru drept urmarea cauzală a unui alt lucru şi o idee ca o urmare logică a unei alte idei. Însă pentru a înţelege lucrurile şi ideile, Dumnezeu nu are trebuinţă de legături cauzale şi argumente logice, deoarece dacă pentru noi cauzele şi efectele, respectiv premisele şi concluziile sunt succesive, pentru El sunt simultane. Dumnezeu, dar, cugetă inconştient, căci inconştienţa este cugetarea naturii sau instinctul. Aşadar, putem zice că natura cugetă, dar o face fără ca ea să ştie acest lucru!

Iată-ne ajunşi la punctul culminant al metafizicii lui Spinoza, punct în care – ne asigură P.P.Negulescu – “el îl depăşeşte pe Descartes şi deschide drumul filosofiei moderne”. Într-adevăr, căci dacă metafizica lui Descartes este un dualism ontologic (materia şi spiritul sunt entităţi deosebite şi independente), metafizica lui Spinoza ni se înfăţişează ca un monism ontologic (o singură substanţă, având pe lângă o infinitate de alte atribute, cele două atribute de bază: întinderea şi cugetarea).

Admiţând că întinderea şi cugetarea sunt atributele aceleiaşi substanţe cosmice, ne vine foarte uşor – susţine Spinoza – să ne explicăm corespondenţa dintre corp şi suflet, corespondenţă pe care Descartes n-a putut s-o explice.

Dar tot acum se ridică întrebări de genul următor despre această corespondenţă: Se dovedeşte ea absolut necesară? Nu s-ar putea la un moment dat ca mişcările corpului să nu mai corespundă stărilor spiritului nostru?

Da, răspunde Sinoza la prima întrebare: Corespondenţa este absolut necesară, altminteri omul n-ar mai fi unic între vieţuitoare, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Nu, răspunde el la a doua întrebare, căci ordinea tuturor fenomenelor actuale, precum şi a acelora posibile, este determinată cu o necesitate matematică şi eternă de natura cauzei prime. Cum în natură este liberă doar cauza primă, întrucât numai ea îşi are raţiunea ei de-a exista în ea însăşi, înseamnă că toate fenomenele Universului sunt constrânse să se producă întotdeauna după aceeaşi lege fundamentală, altfel spus conform cu natura proprie a substanţei cosmice divine.

Dacă toate fenomenele din Univers au două feţe – una materială şi una spirituală, rezultă de aici că spiritul nu este un apanaj exclusiv al oamenilor: toate corpurile din natură cugetă şi simt fie conştient, fie inconştient! Astfel, punctează Leibniz, metafizica lui Spinoza însufleţeşte întreaga natură şi fiecare corp simte tot ce se petrece în toate celelalte corpuri ale lumii.

Explicabil să fie aşa, confirmă Spinoza, să se realizeze adică solidaritatea lumii, deoarece fiecare corp din Univers nu este altceva decât o părticică din substanţa divină, înzestrată cu ambele atribute ale acesteia. Prin urmare, fiecare corp din natură este un membru viu din corpul divin.

În partea a patra a Eticii, intitulată Despre sclavia omului sau despre puterile afectelor, întâlnim cugetări memorabile în legătură cu nevoia stringentă a solidarităţii omului cu natura: “Este imposibil ca omul să nu se supună ordinii ei comune”, precum şi despre necesitatea solidarităţii oamenilor: “Este folositor oamenilor, înainte de orice, să se unească între ei şi să lege prin legăturile cele mai potrivite, să facă dintr-înşii un singur tot şi să săvârşească numai şi numai ceea ce foloseşte la întărirea prieteniilor”.

Cuvinte cu atât mai demne de luat în seamă, îndemnuri cu atât mai vrednice de urmat, cu cât noi, oamenii secolului 21, avem avertismente din ce în ce mai serioase despre pericolele ce ne pândesc în urma deteriorării raporturilor dintre oameni, atunci când aceştia admit domnia urii şi cruzimii (atacuri teroriste, conflicte armate), ca şi în cazul deteriorării grave a raporturilor dintre om şi natură (poluarea).

La capitolul influenţe exercitate de spinozism, să reţinem punctul de vedere al lui Al. Posescu: “Etica lui Spinoza, îndeosebi cu monismul ei panteist, a exercitat o influenţă îndeajuns de simţită şi uneori direct mărturisită de unii dintre aceia care au suferit-o, şi nu numai printre filosofii de profesie, cum a fost bunăoară Schelling, ci şi printre oamenii de litere, cum a fost bunăoară Goethe”.

Notă: Întrucât filosofia lui Spinoza conţine în sine o fundamentală contradicţie, anume aceea că unica substanţă existentă este în acelaşi timp întinsă şi cugetătoare, ceea ce înseamnă că aceasta este deodată întinsă şi neîntinsă, filosoful german Gottfried Wilhelm Leibniz reia concepţia de bază a lui Descartes cu pluralitatea de substanţe, considerând-o mai aproape de adevăr, şi încearcă să rezolve el problema raporturilor dintre suflet şi corp cu ajutorul monismului său dinamic.

George PETROVAI

Sighetul Marmaţiei

20 februarie 2010

Regretele veteranului de război Ioan Rusu (II)

Posted by Stefan Strajer On February - 16 - 2010

 Regretele veteranului de război Ioan Rusu (II)

Autor:George Petrovai

                Mă aflu din nou în casa distinsului colonel Ioan Rusu, o casă mare şi frumoasă, care are ca centru gravitaţional colecţia de amintiri a veteranului celui de-al doilea război mondial, colecţie formată din cărţi, broşuri, fotografii (la loc de cinste sunt aşezate pozele regelui Mihai I şi a mareşalului Ion Antonescu), ţinute militare (inclusiv cea de gală), decoraţii (cam o duzină) şi distincţii militare. Pe scurt, un muzeu militar în miniatură. Şi pentru ca impresia de muzeu să fie deplină, la loc de onoare este arborat drapelul regimentului sub faldurile căruia interlocutorul meu a luptat alături de nemţi până în inima Rusiei sovietizate, iar apoi – după întoarcerea armelor împotriva foştilor aliaţi, destinul său de militar de carieră să-l poarte până în Munţii Tatra…

                Dialogul se leagă repede, dovadă că fiecare dintre noi era în sinea lui dornic ca eseul-interviu intitulat Confesiunile veteranului de război Ioan Rusu, să fie continuat de-acolo unde fusese întrerupt de imperativele momentului: problemele de sănătate ale convorbitorului meu, respectiv limitele impuse de decenţa reportericească.

                Fac precizarea că domnul Ioan Rusu se vădeşte în toate cele un admirabil interlocutor: răbdător şi atent la întrebări, cuceritor în modul de narare a evenimentelor, înzestrat cu o memorie prodigioasă, toate aceste însuşiri ale domniei-sale aducându-mi-l în minte pe fenomenalul Petre Ţuţea, cu care deasemenea am avut cinstea ca în anul 1990 să stau de vorbă în garsoniera sa de la etajul şase a unui bloc din Cişmigiu.

                Întrebare: V-a încercat vreodată frica de moarte înainte de angajarea în luptă?

                Răspuns: Nu m-a încercat propriu-zis sentimentul de frică, ci acea teribilă emoţie ce ne cuprinde pe fiecare dintre noi în momentele cruciale ale vieţii. Ori războiul, prin însăşi natura sa negatoare a viului, înseamnă o neîntreruptă succesiune de atari momente pe muchie de cuţit. Căci războiul, aşa cum l-am receptat eu ca individ, se cheamă a fi un permanent joc cu focul, mai exact cu moartea.

                Dar pentru o mai corectă încadrare a afirmaţiei mele anterioare, vă rog să ţineţi cont de situaţia mea cu totul specială de la acea vreme, când datorită faptului că încă nu împlinisem vârsta de 18 ani, am fost admis la Şcoala militară doar prin dispensă regală! Deci eram, vorba lui Creangă, un copil şturlubatec, călăuzit de sentimente debordante şi angajat în aflarea unor modele vrednice de-a fi urmate.

 În paranteză fie spus, de-a lungul întregii vieţi mi-am îndreptat admiraţia şi stima spre doi oameni de seamă ai României moderne: Majestatea-sa regele Mihai I şi mareşalul Ion Antonescu. De unde şi nedumerirea mea după schimbarea macazului politic, că România nu a redevenit de îndată monarhie aidoma Spaniei postfranchiste, mai ales că fostul preşedinte Emil Constantinescu a promis solemn acest lucru…

Revenind la întrebarea pusă, ţin să precizez că am simţit cu adevărat frica în două momente ale vieţii, situate la oarecare distanţă în timp. Prima dată atunci când luptam alături de ruşi şi când din atitudinea lor mi-am dat seama cam ce sentimente nutreau faţă de români, respectiv cam ce plăcintă îi pregăteau României. Căci, vă rog să mă credeţi, e un eufemism a spune că luptam cot la cot, atâta timp cât ruşii (la fel ca nemţii cu ceva timp în urmă) ne împingeau pe noi în faţă în toate acţiunile cu un grad mare de risc.

Pentru a vă face o idee despre “fructoasa colaborare” dintre militarii români şi ruşi, vă ofer două exemple edificatoare: a)După ocuparea prin lupte a unei localităţi, ruşii se instalau cu mic cu mare în case, nouă românilor revenindu-ne pentru încartiruire fie periferia respectivei localităţi, fie – după caz – liziera pădurii din apropiere; b)În actualul judeţ Satu-Mare, mai exact în localitatea Medieşu Aurit, ruşii au trecut într-una din zile la masive rechiziţionări de cai pentru hrană şi călărie, ocazie cu care mi-am pierdut şi eu mult îndrăgitul meu cal. Cu mâna pe inimă recunosc că nici la moartea mamei n-am plâns mai amarnic ca la pierderea acestui scump şi neuitat prieten.

(Cu mâna tremurândă de emoţia amintirilor, nu doar de boala lui Parkinson, convorbitorul meu îmi arată pe peretele din faţa noastră un tablou cu capul mândru, ţintat în frunte al unui cal!)

Al doilea moment din viaţă când realmente mi-a fost teamă, continuă după ceva timp interlocutorul meu, se situează la câţiva ani după încheierea războiului. Într-o bună zi sunt chemat la Direcţia Politică a Armatei, unde mi se spune textual că am un înger păzitor în persoana generalului Constantin Doncea, altminteri aş fi înfundat închisoarea din Piteşti.

                Întrebare: Ştiaţi că sub directa îndrumare a sinistrului general Nikolski, la închisoarea din Piteşti se derula atrocele program de reeducare?

                Răspuns: Vă daţi seama că la acea vreme n-aveam cum cunoaşte prea multe chestiuni legate de respectivul program. Dar ceva-ceva tot a transpirat, aşa încât am reuşit să-mi fac o vagă idee despre iadul de-acolo. Ştiam însă cu precizie că aproape în fiecare zi erau ridicaţi ofiţeri şi subofiţeri de carieră (unii dintre ei foşti camarazi de-ai mei), şi că aceştia dispăreau fără urmă. Pot spune că am scăpat ca printr-o minune, doar cu teama obsedantă că urmează să fiu săltat dintr-o clipă în alta…

                Întrebare: Aţi cerut să intraţi în fostul partid bolşevic?

                Răspuns: Niciodată, pentru că nedezminţitele mele simpatii monarhiste m-au ajutat să înţeleg că românii nu pot spera ca binele să fie implementat în România de către agenţii Moscovei, aproape cu toţii străini de neam şi ţară. Fireşte, atari gânduri nu puteau fi împărtăşite nimănui în acele teribile vremuri când delaţiunea făcea ravagii, iar viaţa unui om nu valora nici măcar o ceapă degerată. Subliniez că pur şi simplu într-una din zile mi-a fost înmânat carnetul de partid.

                Întrebare: Acum că suntem într-o adevărată fundătură, regretaţi că v-aţi pus de-atâtea ori viaţa în primejdie pentru libertatea şi binele românilor? Altfel spus, vă vine vreodată să exclamaţi aşa ca îndureratul Petre Ţuţea: “Pentru poporul ăsta de năuci am luptat şi suferit eu atâţia ani?”

                Răspuns: Nu regret că am luptat pentru România şi ai mei! Dar regret când constat că de-atâţia ani batem pasul pe loc şi când văd că faptele sunt sistematic substituite ba cu promisiuni meşteşugite, ba cu scuze bine ticluite. Regret, deasemenea, că veteranii de război sunt complet ignoraţi, că brava armată română de odinioară a fost înlocuită cu mercenari şi că la Sighetul Marmaţiei nu există un muzeu militar, unde să fie cunoscute şi cinstite faptele vitejeşti ale militarilor de carieră din perioada interbelică şi din timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale.

                Iar cum o atare stare de lucruri mă mâhneşte peste măsură, abia aştept să se instaleze primăvara şi eu să ies la pescuit pe Tisa, Iza şi Mara…

   George Petrovai, Sighetul Marmaţiei, februarie 2010

Literatura pe muchie de cuţit

Posted by Stefan Strajer On January - 22 - 2010

Literatura pe muchie de cuţit

Autor: George Petrovai

            Nu există om responsabil care în întrega lui viaţă să nu participe din toate puterile ce i-au fost dăruite de Creator la tranşarea conflictului dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, dintre just şi injust. De ce? Pentru că omul, aşa păcătos şi ticălos cum ne este înfăţişat de întreaga istorie a credinţelor şi a existenţei sale, până în clipa de faţă se dovedeşte a fi singurul filtru real şi activ al conceptelor mai sus amintite din fragmentul de Cosmos accesibil cunoaşterii umane, altfel spus doar el este posesorul acelui inefabil şi ultrasensibil instrument numit conştiinţă, graţie căreia el se străduieşte să încline balanţa faptelor sale mai degrabă spre bine decât spre rău, mai cu tragere de inimă spre adevăr decât spre minciună, mai curând spre just decât spre injust.

            E drept că nu întotdeauna omul a fost capabil să discearnă cu claritate şi precizie între noţiunile polare ce-i jalonează existenţa: fie din pricina unei intenţionate carenţe de creaţie (el nu putea fi conceput perfect, adică fără ezitări şi îndoieli, pentru că într-o asemenea variantă nu mai era om, ci ar fi dobândit chipul şi aura divinităţii!), fie din pricina relativităţii noţiunilor polare mai sus amintite, ştiut fiind că în dezvoltarea lor istorică binele şi răul, de pildă, se transformă deseori în contrariul lor, fie dintr-o mie de alte motive care contribuie la configurarea omului căutător, îndeosebi a acelui om fără Dumnezeu, despre care gânditorul Petre Ţuţea opina că “este un animal raţional ce vine de nicăieri şi merge niciunde”.

            Iată cauza pentru care încă din cele mai vechi timpuri omul scormonitor şi atât de neştiutor, respectiv omul raţional şi atât de neîncrezător şi-a căutat aliaţi şi protectori, pe scurt şi-a căutat alinarea şi izbăvirea în infinitatea tăcută şi neliniştitoare a transcendenţei. Astfel că, până la trasarea drumului anevoios ce urcă ameţitor spre Marele Tot al religiilor monoteiste şi universaliste, din disperarea şi nevoia aprigă a omului arhaic de comunicarea cu extramundanul s-au născut acele prodigioase şi irepetabile mitologii ale tuturor popoarelor antice cu misiune civilizatoare (sumerieni, egipteni, asiro-babilonieni, fenicieni, chinezi, indieni, greci, romani), care dacă n-au avut puterea să-i convingă pe urmaşii tot mai sceptici ai izvoditorilor lor în legătură cu supremaţia şi infailibilitatea zeilor, în schimb au puterea ca acuma, în creştinescul secol 21, să ne farmece cu debordanta lor fantezie şi bogăţie de imagini…

            Drept este că nici marile religii monoteiste nu i-au adus omului liniştea sufletească şi mult aşteptata eliberare din chinurile îndoielii, chiar dacă pentru întemeierea şi răspândirea creştinismului, mai apoi a islamismului, adepţii lor de voie şi nevoie au contribuit cu atâtea jertfe umane, cum nici prin gând nu le-ar fi trecut celor mai cruzi zei păgâni să pretindă de la închinătorii lor.

Dimpotrivă, dacă avem în vedere pustiitoarele războaie purtate fie pentru afirmarea întâietăţii credinţei (cruciadele, războaiele dintre catolici şi protestanţi), fie pentru apărarea credinţei (războaiele cu turcii), şi dacă mai avem în vedere rugurile inchizitoriale ce au străluminat sute de ani Europa preacatolică, atunci putem spune că da, civilizaţia se datorează teocraţiei, adevărata organizatoare a Europei şi prin ea a celei mai mari părţi din lumea noastră, dar mai putem spune că neliniştile omului nu s-au micşorat, cu toate că el a înţeles din spusele înţelepţilor şi din predicile teologilor că mai presus de binele hedonic sau cirenaic (cel creat în secolul al IV-lea î.e.n. de filosoful Aristip din Cirene) şi mai presus de utilitarismul cantitativist al lui Bentham se situează binele moral, adică binele suprem. De ce suprem? Deoarece un asemenea bine presupune unitatea fondului şi a formei, altfel spus îmbinarea efortului depus întru desăvârşirea continuă (ca de pildă renunţarea la anumite plăceri vinovate) cu conştiinţa binelui – forma subiectivă adecvată.

            De menţionat că ceea ce n-a reuşit să facă biserica în perioada ei de tristă glorie din Evul Mediu, când împotriva ereticilor şi vrăjitoarelor desfăşura un vast arsenal de urmărire, întemniţare şi nimicire (de la tortura uşoară până la arderea pe rug), a reuşit mult mai bine arta cu mijloacele ei specifice de a ilumina, sugestiona, sensibiliza şi converti sufletele însetate de bine, frumos şi adevăr.

            Căci iată ce pune Shakespeare (această ultimă catdrală gotică din secolul al XVI-lea, cum îl preamăreşte Victor Hugo) în gura bufonului regelui Lear: “Înţelepciune şi prostia se ţin de mână pe muchia de cuţit”! Adevăr întru totul valabil atât pentru frământatul secol 20, cu cele două pustiitoare războaie mondiale, cât şi în acest prim deceniu al decolului 21, cu efectele poluării mult mai devastatoare decât toate actele teroriste la un loc, secol care – în pofida prezicerilor lui André Malraux – se încăpăţânează să fie, cu toate că nu-i cu nimic mai religios decât secolele anterioare. Poate doar mai ipocrit şi mai bisericos, dacă nu pretutindeni, măcar în ţări precum România, care în van îşi fac iluzii că au scăpat pentru totdeauna de bolşevism…

*

            Când vorbim de literatura pe muchie de cuţit, nu putem să nu-l avem în vedere pe Boris Vian, acest straniu şi surprinzător scriitor francez (născut în 1920, mort în 1959), care în volumul de povestiri apărut în anul 2007 în Colecţia “Cotidianul”, cu titlul Blues pentru o pisică neagră – căci despre aceste povestiri se va face vorbire în continuare, construieşte o lume unde totul devine cert şi coerent, dar nimic din ce se întâmplă în ea nu pare a fi posibil în lumea noastră de zi cu zi.

            Fireşte, fiecare scriitor îşi construieşte propria sa lume în interiorul operei zămislite, lume populată cu personaje mai mult sau mai puţin individualizate, care îşi acoperă goliciunea cu veşmintele stilului său şi-şi mişcă trupurile pe coordonatele gândirii sale.

            Dacă printr-o lectură atentă izbutim să ne plasăm în interiorul sistemului tridimensional (concepţii-personaje-stil) al povestirilor lui Boris Vian, atunci lesne vom deduce că ele se plasează la intersecţia dintre literatura absurdului (André Malraux, Albert Camus, dar mai ales Franz Kafka) şi literatura (lumea) nonsensului promovată de Lewis Carroll în celebrele llui basme cu Alice.

            Două argumente vin în sprijinul afirmaţiei de mai sus:

            1)Literatura absurdului este o reflectare la nivel artistic a ideilor şi situaţiilor absurde în care se complace omenirea, ca urmare a distorsiunilor moral-spirituale suferite de ea după cele două conflagraţii mondiale. De altminteri, nu-i greu de dedus (spre exemplu din opera lui Franz Kafka, ori din cea a lui Robert Musil) că lumea interbelică se prezenta simţitor schimbată în comparaţie cu cea de dinaintea primului război mondial, pentru ca supravieţuitorii celei de-a doua conflagraţii să fie radical schimbaţi faţă de cum au fost ei înşişi în perioada interbelică.

            Desigur, diferenţele dintre scriitori, în general dintre artişti, se datorează nu doar gravităţii şi profunzimii ideilor dezbătute, fapt care decurge în exclusivitate din zestrea culturală a respectivilor, ci ea este dată în chiar mai mare măsură de stilul pe care aceştia şi-l formează. Cum stilul este produsul de excepţie al graţiei divine şi el merge mână-n mână cu instinctul limbii, formelor, culorilor sau al sunetelor, iată că el se constituie în distinctiva amprentă a înzestrării native a artistului.

            Andra Matzal, cea care semnează scurta prezentare biografică a lui Boris Vian, ne spune că în povestiri acesta “îmbină ca într-un laborator savant sarcasmul şi ludicul, cruzimea şi inocenţa, toate acestea printr-un continuu joc de limbaj a cărui frenezie aminteşte de ritmurile de jazz…” (Fac precizarea că autorul a colaborat cu diverse formaţii de jazz, alături de care a participat la multe turnee ca trompetist.)

            Înarmaţi cu aceste date despre autor, avem de-acum capacitatea să privim cu o relativă detaşare notaţiile sale cinice din povestirea Furnicile de genul următor: “Mina nu lăsase din el decât bucăţi greu de manevrat…”; sau: “Am sfârşit prin a ne debarasa şi de al treilea tanc încărcând o puşcă antitanc cu pudră de strănutat, iar cei din interior s-au dat într-atât cu capul de blindaj că n-am mai scos decât cadavre. Doar conductorul trăia, dar îşi prinsese capul în volan şi nu mai putuse să-l scoată, aşa că în loc să distrugem tancul care nu avea nimic, am tăiat capul tipului”.

            Nici celelalte povestiri nu duc lipsă de scene încărcate cu cruzime. Astfel, personajul Jacques Thejardin din Racul îşi taie capul cu un cuţit mare, iar Figurantul din povestirea cu acelaşi nume “luă un cui gros şi ruginit, îl înghiţi şi astfel muri în cel de-al douăzeci şi doilea an al său”.

            2)Cel de-al doilea argument ne este pus la îndemână de povestirea Blues pentru o pisică neagră. În ea ni se prezintă nu doar “un motan teribil de mare, cu ochii galbeni şi o mustaţă à la Guillaume al II-lea”, ci şi înzestrat cu darul vorbirii, ceea ce de îndată ne duce cu gândul la isteaţa Pisicuţă-Cheshire a lui Lewis Carroll şi – de ce nu? – la uriaşul motan Behemoth din senzaţionalul roman Maestrul şi Margareta al lui Mihail Bulgakov.

            Dar motanul lui Boris Vian nu are doar darul vorbirii, ci şi pe cel al beţiei, slăbiciune care-i provoacă moartea după ce “a băut ca un spart” o mare cantitate de coniac.

            De precizat că limbajul utilizat de autor este simplu şi direct, adeseori chiar repezit, doar pe ici-pe colo el înfăţişându-se confuz până la nonsens: “Atunci timpul încetă în sfârşit să mai treacă” (Ceaţa); respectiv: “La zece kilometri de după-amiază” (Gâsca albastră).

            Cât priveşte personajele, ei bine, acestea sunt prezentate cititorilor doar prin câteva tuşe, aplicate cel mai adesea în băşcălie, bunăoară aşa ca “blonda script-girl mijlocie, destul de ştearsă, cu o expresie translucidă” din povestirea Figurantul. Din motive pe care autorul nu consideră că este necesar să ni le facă cunoscute, el plimbă personajul zis Majorul prin mai multe povestiri (Şoseaua pustie, Gâsca albastră, Figurantul), descriindu-l cu un cocteil de umor şi cruzime după cum urmează: “Îşi extirpă ochiul de sticlă din orbita corespunzătoare, îl lustrui cu grijă cu colţul batistei, scuipând deasupra, şi îl întinse câinelui care refuză să facă schimb”.

Sighetul Marmaţiei,                                                                                       George Petrovai

     20 dec. 2009

Confesiunile veteranului de război Ioan Rusu

Posted by Stefan Strajer On January - 16 - 2010

Confesiunile veteranului de război Ioan Rusu

Autor: George Petrovai

Foto.George Petrovai

Pe domnul Ioan Rusu, colonel în rezervă şi veteran de război, merită să-l cunoşti şi să-l asculţi vorbind. Căci nu numai că este un bătrân falnic, de nici vorbă să-i dai cei 85 de ani (s-a născut în anul 1924 în comuna maramureşeană Rona de Jos), pe care-i poartă cu demnitatea conferită de cele două răni primite în aprigele încleştări din cea de-a doua conflagraţie mondială, fapte de neprecupeţită dăruire ostăşească, consfinţite ca atare spre o justă neuitare prin luciul glorios al decoraţiilor răsplătitoare, această prestigioasă cunună a bravurii, în care – mărturiseşte interlocutorul meu – strălucirea cea mai de preţ o are “Virtutea militară cu spade”.

Dar în egală măsură, domnul Ioan Rusu este un interlocutor sfătos, agreabil şi manierat, întrucât din întreaga sa fiinţă se degajă acea politeţe suculentă, specifică perioadei interbelice, care are darul să-i descumpănească într-un asemenea hal pe semenii noştri de azi, încât aceştia – neavând alte modele înafara fariseismului bolşevic şi a bădărăniei postdecembriste – se apără cu mâini şi picioare de influenţa binefăcătoare şi formatoare a politeţii necontrafăcută, taxând-o drept greoaie şi vetustă. Ca şi cum elementele ce contribuie într-un mod fundamental la reglarea şi şlefuirea necontenită a relaţiilor interumane, pot fi considerate vreodată ca fiind ba învechite, ba prisoselnice, ba chiar dăunătoare pentru nărăvaşul om modern, ale cărui pretenţii de libertate, nestrunite cu frâul decenţei şi al cumpătării, au pătruns adânc pe teritoriul extrem de primejdios al libertinajului!

Numai că cei care resping politeţea înaintaşilor noştri din urmă cu două sau trei generaţii pe motiv că aceasta ar fi greoaie, uită un lucru pe care mulţi dintre ei nu l-au ştiut niciodată, anume părerea înţelepţilor antici despre lucrurile frumoase: “Tare sunt grele cele frumoase!”, exclamau ei cu justificată îndreptăţire. Ceea ce nu i-a descurajat nicicât să caute în continuare frumosul, adevărul şi armonia, ba chiar să-i îndemne şi pe alţi semeni să o facă cu deosebit har în literatură, arhitectură sau sculptură, fapt cu prisosinţă dovedit de nivelul atins, bunăoară de grecii antici, în ale democraţiei, culturii şi civilizaţiei…

Revenind la firul naraţiunii noastre, aflu că tatăl interlocutorului meu a fost subofiţer (“devotat trup şi suflet generalului Mociulschi”) şi că în toamna anului 1941 el se înscrie la liceul din Blaj, asta deoarece întrega familie Rusu a fost expulzată de unguri după Diktatul de la Viena din 30 august 1940.

Dar nu-i este dat de la Dumnezeu să stea mult timp la liceul din Blaj, datorită faptului că unele cadre didactice făceau presiuni asupra lui ca să se înscrie în Legiunea Arhanghelului Mihail, viitoarea Gardă de Fier. Cum un asemenea pas ar fi însemnat să treacă peste dispoziţia tatălui de-a se ţine departe de politică, viitorul combatant, deşi încă nu avea 18 ani împliniţi, izbuteşte – nu fără emoţii şi niscaiva peripeţii – să-şi convingă superiorii că dorinţa lui cea mai arzătoare este să facă parte din Regimentul 1 “Roşiori” din cadrul Diviziei I de cavalerie.

Aici, cu ocazia depunerii jurământului militarşi a constituirii viitoarelor unităţi combatante, proapătul militar nu numai că-l vede pe Ion Antonescu, dar chiar are şansa să poarte un scurt dialog cu faimosul mareşal şi om de stat. Când află că elevul Rusu este din Maramureş, mareşalul adaugă de îndată: “Doar o aruncătură de băţ este de la Crăciuneşti până la Sighetul Marmaţiei”, cuvinte pe care convorbitorul meu nu le-a uitat pînă în clipa de faţă, căci ele evidenţiau strălucitele însuşiri de strateg ale mareşalului.

Întreb: “În timpul campaniei militare ştiaţi de pericolul bolşevic ce ameninţa România?”

Îmi răspunde cu tristeţe: “Fireşte că ştiam, după cum prea bine ştiam că ofiţerii şi subofiţerii de carieră, consideraţi nesiguri pentru viitoarea linie politică a României, începuseră să fie înlocuiţi cu politrucii din divizia <Tudor Vladimirescu>, prima divizie de prizonieri români. Dar ce puteam să facem? De altminteri, în anul 1947 unităţile de roşiori au fost desfiinţate în totalitate…”

De-abia de-atunci încolo pentru convorbitorul meu a început hăituiala şi hărţuiala. Mai întâi se fac presiuni pentru atragerea sa în Contraspionaj. Întrucât refuză cu hotărâre să intre în structurile Securităţii, este arestat şi trimis la închisoarea de drept comun “Uranus” din Bucureşti (cam pe unde azi se întinde azi “Casa Poporului”). Va fi eliberat din închisoare după 12 zile, pentru ca puţin mai târziu – cu gradul de plutonier – să fie trimis la instrucţie într-un batalion din Arad. Dar nu trece mult timp şi de aici este mutat disciplinar la Regimentul 2 din Târgovişte.

În anul 1949 este mutat la Bucureşti. Aici urmează cursuri de informare pentru observatori aerieni, după absolvirea cărora devine şeful postului de observare aeriană din…Sighetul Marmaţiei, unde la acea vreme, taman ca acuma, nu erau avioane nici de leac!…

Dar cum politrucii noii armate române ţineau cu tot dinadinsul să scoată sufletul din bietul rebel, nu trece o lună şi el este rechemat la Bucureşti de generalul Constantin Doncea. În paranteză fie spus, acesta a fost ridicat de la demnul post de lucrător CFR la nedemnul rang de general, numai întrucât se dovedise tovarăş de nădejde al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar partidul muncitorilor şi ţăranilor avea mare nevoie de cadre de conducere, a se citi de represiune…

Domnul Ioan Rusu îşi continuă periplu său militar la Cluj, în calitate de trasator-interpretator pentru acţiunile de aviaţie. În luna octombrie 1950 este selecţionat pentru cursurile de ofiţeri cu specializarea observare-informare-legături aeriene, ceea ce de la 1 ianuarie 1951 îi aduce gradul de sublocotenent.

După ce efectuează şi alte voiaje pe capricioasa tablă strategică a armatei române din acea vreme (la Timişoara în anul 1951, unde devine şeful aprovizionării artileristice, apoi în Moldova), în anul 1958 este trecut în rezervă cu gradul de căpitan, pentru că – opinează interlocutorul meu – “cam pe-atunci veniseră şcoliţii din URSS”.

Notă: Prezentul text-interviu, în conformitate chiar cu vrerea domnului Ioan Rusu, reprezintă doar prima parte a unei colaborări mai ample, bazată pe documente incitante şi pe dialoguri cu foşti camarazi de arme de-ai domniei-sale, inclusiv cu un fost general român, actualmente stabilit în străinătate. Asta, bineînţeles, dacă-i va permite sănătatea, căci eu l-am cunoscut prin intermediul doctorului Toma Hanciuţa în perioada finală a tratamentului postoperatoriu.

(Sighetul Marmaţiei)

Autor:  Gabriela PETCU

ANIVERSAREA A  ZECE ANI DE LA PRIMA APARIŢIE A ZIARULUI ROMÂNESC

„ CURENTUL INTERNIONAL”

„Curentul Internaţional”, tipărit în America – Detroit pentru românii din toată lumea

 

frontlit-24x3-m

Album poze

Scurt istoric al ziarului. În 1999, Gabriela şi Tiberiu Mihalache mânaţi de dorinţa de a lupta împotriva unor tendinţe secesioniste din România, au decis să dea fiinţă unui ziar de calitate în America. „Am vrut împreună, să cream un ziar independent, curajos, o voce într-adevăr liberă care să unească românii, nu să divizeze, care să inspire, nu să inducă teamă şi ură, care să spună lucrurilor pe nume dar cu respect şi pe cât posibil, obiectivitate”. Cu multă îndrăzneală, au pătruns într-o lume nouă, Gabriela Mihalache fiind psiholog iar soţul acesteia, Tiberiu Mihalache, om de afaceri. Nu erau de profesie jurnalişti dar au ştiut să se impună prin concepte ferme, fără să se lase intimidaţi de cele câteva publicaţii în limba română din acea vreme, ce supravieţuiau prin metode de incitare la ură şi suspiciune, influienţând astfel opinia publică. „Am dorit un ziar de calitate care să educe, să lumineze şi să ajute comunitatea română. Ca să păstrăm obiectivitatea şi neutralitatea, nu ne-am aliat şi nu am solicitat niciodată suport financiar din partea nici unui partid sau instituţie religioasă”.

Deşi, ziarul a fost ideea lui Tiberiu Mihalache, acesta s-a retras curând rămânând să ducă lupta care să contribuie la unirea românilor din America, doar Gabriela. Mânată fiind şi de ampreta participării directe la evenimentele din decembrie 1989 şi căutând răspunsuri motivaţionale pentru cei ce au murit atunci, a continuat îndrăzneţ bătălia împotriva comunismului ca o datorie faţă de cei care i-au fost alături în zilele revoluţionare şi au pierit pe nedrept. Desigur, s-au găsit destui care „deranjaţi” de sinceritatea conţinutului editorialului, din invidie şi din răutate, să submineze integritatea ziarului.  „Nimeni nu aruncă cu pietre într-un pom fără fructe”. În acele momente, cuvintele venerabilului şi mult respectatul colaborator al ziarului, domnul Aurel Sergiu Marinescu, veneau ca o certitudine a realităţii că atunci când faci ceva bun, inevitabil, apare şi invidia.

Ziarul trebuia să aibă şi aspect nu numai conţinut. Au ales formatul publicaţiei „USA Today” şi au găsit un motto, mai mult decât potrivit. Cuvintele celebrului fost preşedinte al SUA, J.F.Kennedy: „Presa trebuie să apere Puterea de ispita aroganţei. Ne împiedică să ne pierdem minţile şi să umblăm cărând cu noi un soclu”, continuă şi azi  să stea mărturie intenţiei de integritate a ziarului. A fost apreciat imediat de public şi însuşit cu mare încredere, ca un bonus existenţial al românului aflat departe de ţara natală.  Aşa s-a născut „Curentul Internaţional”. poza 1 Curentul International Timp de şase ani, deşi nu a fost deloc uşor, satisfacţiile au venit pe măsura sufletului depus, dedicaţiei şi sacrificiului, pasiunii şi patriotismului celei ce a fondat acest ziar şi echipei alese să-i  fie alături.

În 2005, Gabriela Mihalache revine  la prima sa pasiune,  psihologia.  Renunţarea la acest „copil” al său,  „Curentul Internaţional”, a fost una dintre cele mai grele decizii.  Nu vroia să vândă cuiva ziarul care , cu siguranţă devenea interesat de exploatarea acestuia în sensul unei surse de profit. Prefera să-l închidă. Ca o minune, în momentul când pregătise scrisorile de adio pentru toţi abonaţii şi colaboratorii  urmând să le trimită, a apărut Ştefan Străjeri. Nici acesta nu avea studii de specialitate  fiind economist de meserie însă, însufleţit de cele mai frumoase idei pentru a duce mai departe munca Gabrielei, a reuşit să-i transmită sentimentul încrederii că nimic nu se va pierde din ce a fost şi totul poate merge înainte în cele mai bune condiţii.  „Trebuie că acest ziar să fi avut un impact bun, să fi făcut ceva bine, ca să fie astfel salvat de la moarte în ultimul moment. Dedicaţia, patriotismul şi blândeţea lui Ştefan, m-au făcut să decid adopţia. Am ştiut că dau copilul meu,  pe mâini bune.”

poza 2 Gabriela  si Stefan. „Curentul Internaţional” continuă să „trăiască” şi  acum  sub îndrumarea şi grija lui Ştefan Străjeri care a reuşit să menţină ziarul până azi,  în cea mai aspectuasă formă şi conţinut integru, atât de necesar celor care trăiesc departe de România.  A trecut de foarte multe ori prin perioade de timp grele dar a ieşit de fiecare dată învingător.  Ca o realitate recentă, avem chiar acestă criză universală pe care o parcurgem şi care a obligat foarte multe publicaţii să-şi oprească activitatea.  „Curentul Internaţional” rezistă şi apare sub tipar de fiecare dată, mai proaspăt, mai intens dar niciodată departe de adevăr.

Iată de ce, anul 2009  este un prilej de mare sărbătoare . „Curentul Internaţional” împlineşte 10 ani de la prima sa apariţie şi pentru acest lucru, trebuie să-i reamintim pe Gabriela şi Tiberiu Mihalache,  pe Ştefan Străjeri, pe colaboratorii ziarului implicaţi în această reuşită dar şi pe numeroşii cititori din toate colţurile lumii. Toamna aceasta a fost mare sărbătoare la Pojorâta!

 

Sărbătoarea de la Pojorâta. Plaiurile bucovinene se revarsă în calea noastră în cea mai minunată toamnă cu iz de sărbătoare. Păduri falnice de brad şi de molid în văile primitoare ale râurilor Moldova şi Putna, culmi împădurite, pajişti îmbrăcate în verde şi fâneţe înflorate vara, cu miros de gutui şi foşnet de frunze ruginii toamna, cu ierni ce îmbracă satul în albul imaculat şi mirific al zăpezilor, cu primăveri care aduc vindecarea prin însăşi minunea existenţei pe acest plai cu nume de dor, cu glas de ciocârlie şi culori rupte din curcubeu.  Pojorâta.  Numele localitatăţii datează din 1707, ziua de 6 ianuarie fiind consemnată într-un zapis de împărţire a unei moşii, redactat la Pojorâta. Situată în vestul judeţului Suceava, cuprinzând  şi satul Valea Putnei, Pojorâta îşi păstrează cu sfinţenie tradiţiile şi obiceiurile lăsate din străbuni. Toate acestea, sunt îndrumate şi iubite dar mai ales simţite şi transmise mai departe de primul om al comunei, tânărul primar,  ing. Bogdan Codreanu.

poza 3 Pojorata

De ce Pojorâta?  Sărbătoarea ziarului „Curentul Internaţional” nu putea să se desfăşoare niciunde mai armonios decât în locul unde s-a născut şi a copilărit Ştefan Străjeri. Aici, sunt părinţii săi Maria şi Toader, rudele, prietenii şi toţi locuitorii comunei care i-au fost alături în aceste momente cu multă încărcătură emoţională. Pentru ca evenimentul să fie exemplar, şi-a adus contribuţia primarul comunei, Bogdan Codreanu împreună cu viceprimarul Vladimir Cârloanţă şi secretarul Alexandru Grigorovici.

Căminul Cultural  din Pojorâta s-a îmbrăcat de sărbătoare. Pe fundalul scenei, un banner impresionant cuprinde  panorama comunei, din pământurile căreia se înalţă curcubeul tuturor reuşitelor în cei „10 ani de existenţă a Curentului Internaţional”. Flori de toamnă, bucate tradiţionale, tineri îmbrăcaţi în costume naţionale şi care, alături de primarul comunei, te întâmpinau cu zâmbet ospitalier oferindu-ţi pâine cu sare. Din America, Gheorghe Chindriş preşedintele Societăţii Culturale Româno-Americane „Avram Iancu” , nu a putut fi prezent dar, a vrut să fie cu sufletul şi atunci, fiecare participant a primit o frumoasă insignă cu prezentarea sărbătorii care să stea mărturie bucuriei ce înalţă şi uneşte în armonie sufletele româneşti. Tot Gheorghe Chindriş a transmis şi un mesaj de salut participanţilor la aceast eveniment. Au mai fost discuri cu muzică românească având design aceleaşi imagini de sărbătoare. Sala de conferinţe este pregătită pentru găzduirea primului eveniment al zilei. Emoţia pluteşte peste tot. E sărbătoare!

2 octombrie 2009. Invitaţii speciali şi colaboratorii din toate oraşele, sosesc. Vasile Zărnescu, Alexandra Zărnescu din Bucureşti şi Marius-Albin Marinescu din Sibiu, care reprezintă publicaţiile „Justiţiarul”, preot dr. Ilie Rusu din Suceava, prof. dr. Anghel Popa din Câmpulung Moldovenesc, Cornel Cotuţiu, Virgil Raţiu, Eliza Cotuţiu, Viorel Rus din Bistriţa şi Beclean, Elena Rodica Lupu din Bucureşti, Elena Munteanu din Paşcani, Florin Maftei din Iaşi, Horaţiu Stamatin din Câmulung Moldovenesc, Valerian Bedrule din Pojorâta, Constantin Ciubotaru din Bucureşti, Nina Negru din Chişinău, Acad. Nicolae Dabija din Chisinau – revista „Literatură şi artă”,  Vasile Tărâţanu din Cernăuţi, Eva Iova-Ungaria ziarul „Foaie Românească”, Vasile Barbu-Serbia, revista „Tibiscus”, Mihaela Dordea, Alexandra Şandru, Alice Cobeanu , Raluca Florescu şi Valentin Popescu din Bucureşti, Gabriela Petcu din Constanţa, Liviu Antonesei din Iaşi, Mălina Aniţoaie din Rădăuţi, Mugurel Sasu din Câmpulung Moldovenesc, George Petrovai din Maramureş, Adriana Stoica din Deva şi nu în ultimul rând, Stela Nacu şi George Oscar Păduraru de laTVR Internaţional.

Deschiderea evenimentului „Aniversare a zece ani de la prima apariţie  a ziarului Curentul Internaţional” se face cu  o iexpo presamprecartesionantă „Expoziţie de presă românească editată în diaspora”. Găsim aici titluri ca „Tribuna României”, „Universul”, „Meridianul Românesc”,  „Libertatea”, „Luminătorul” „Lupta”, „America” (primul ziar românesc, editat începând din 1906) şi o publicaţie din anul 1926 „Români în America” scris` de Şerban Drutzu în colaborare cu Andrei Popovici şi o prefaţă de prof. Nicolae Iorga. La expoziţia de presă românească editată în diaspora au fost etalate şi publicaţii ale participanţilor din judeţul Bistriţa-Năsăud, Bucureşti, Cernăuţi, Chişinău etc.

Intr-o atmosferă de sărbătoare în care se vede bine că organizatorii au pus mult suflet, cu o deosebita prezentare a mapelor, derularea momentului într-o ordine firească şi subtilitatea tradiţiilor locale găsite în cele mai nebănuite locuri, primarul  Bogdan Codreanu deschide evenimentul. După o prezentare a comunei, face cunoscut celor de faţă motivul principal pentru care ne-am adunat în număr destul de important aici, la Pojorâta şi anume sărbătorirea  publicaţiei „Curentul Internaţional”.

Ştefan Străjeri, emoţionat de dubla sa menire, aceea de director al ziarului şi de fiu al comunei, vorbeşte despre apariţia primei ediţii sub iniţiativa Gabrielei Mihalache apoi, despre preluarea ziarului cu asumarea datoriei de a duce mai departe intenţiile de bună credinţă în vederea unirii şi menţinera armoniei între toţi românii aflaţi departe de ţara natală.

Din partea TVR Internaţional, Stela Nacu realizator emisiuni TV, cunoscând acest ziar din alte împrejurări cu importanţă pentru presa românească,  ţine un frumos discurs în ce priveşte seriozitatea şi dăruirea lui Ştefan Străjeri care a reuşit împreună cu echipa de colaboratori să aducă ziarul în forma cea mai perfectă până în această clipă de sărbătoare.

Partea a doua a zilei, se continuă cu o întâlnire jurnalistică „Împreună pentru România noastră” . Publicaţiile „Justiţiarul” au fost prezente prin directorul Marius-Albin Marinescu şi redactorul şef Vasile Zărnescu;  Nina Negru care posedă un dar excelent în oratorie,  prezintă un material dedicat ieromonahului Ieraclie Flocea, un călugăr cărturar al Basarabiei interbelice, originar din Pojorâta. Au mai prezentat expuneri: preot Ilie Rusu, Viorica Cernăuţeanu – profesoară de istorie, Vasile Sfarghiu – scriitoar din Bucovina, autor a peste 10 cărţi, Virgil Raţiu – directorul editorii Aletheia din Bistriţa, Cornel Cotuţiu scriitor din Beclean, Viorel Rus – istoric ş.a.

Prima zi se încheie cu o masă oficială oferită de către Primăria Pojorâta, prin domnul primar Bogdan Codreanu, la Pensiunea „Dor de munte”, într-un decor bucovinean de o rară frumuseţe astfel, toţi cei prezenţi reuşind să se cunoască mai bine şi să lege prietenii consolidând o şi mai bună colaborare.

Ziua de 3 octombrie 2009 începe cu lansarea de carte a volumului de poezie „AH!” al autorului bucovinean,  învăţătorul Valerian Bedrule. Este prezentă poeta Rodica Elena Lupu directoarea editurii Anamarol din Bucureşti, colaboratoare veche a ziarului „Curentul Internaţional”, cea care s-a implicat în apariţia acestei cărţi şi care a prezentat volumul cu multă însufleţire. Poetului, i-a fost alături Elena Munteanu, expert al limbii vorbite de Puşkin cât şi al celei vorbite de Bodelaire şi care deţine numeroase  publicaţii în versuri  fiind apreciată pe multe din site-urile literare şi nu numai. De asemenea, a fost prezent  şi Florentin-Adrian Maftei poet dar şi prozator cunoscut prin romanul istoric „Cu Rareş prin(tre) Lespezi”. S-au citit versuri din volumul „Ah!” aducându-se aprecieri prin comentariile făcute de cei prezenţi, iubitori de poezie şi în numele limbii române care trebuie păstrată nealterată în cele mai frumoase forme de exprimare. „Valerian Bedrule ne-a dus în ispita scrierii sale. Parafrazând-l pe Fănuş Neagu, aş zice că poezia şi-a pus sâmbătă 3 octombrie, inel de viaţă lungă la Pojorâta de Bucovina” (Elena Munteanu).

Din Basarabia, Vasile Şoimaru a fost prezent cu un atlas în imagini inedite. Această deosebită lucrare certifică importanţa atribuită sufletului românesc de către autor. Timp de cinci ani de zile, profesorul basarabean a călătorit în toată lumea ca să-şi găsească fraţii de neam şi de limbă duşi de tainele vieţii peste hotarele patriei. Astăzi, când mi-am văzut 5 ani de viaţă adunaţi în albumul <Românii din jurul României în imagini>, am acelaşi sentiment ca şi părinţii mei când se reântorceau acasă de la un seceriş bogat. Oricât ar fi fost de obosiţi, aveau o lumină pe faţă, izvorată dintr-o bucurie lăuntrică, ce mi-a rămas printre amintirile cele mai dragi”.poza 4 scena joc Partea a doua a zilei continuă cu un „Spectacol de cânt şi joc românesc”. Căminul Cultural este aproape neîncăpător. Toţi locuitorii comunei, au venit să se bucure alături de „Curentul Internaţional” la cei 10 ani de viaţă`. Invitaţii plecaţi de la primărie către Căminul Cultural, au fost escortaţi de stăjerii călăreţi ai comunei şi întâmpinaţi cu pâine şi sare.

Spectacolul este prezentat de Gabriel Ojog  iar din program au făcut parte vestita şi talentata Veta Biriş din Alba, Marinel Petreuş din Maramureş, Alexandra Băcilă din Alba, premiantă a ziarului „Curentul Internaţional” la Festivalul „Strugurele de Aur” de la Jidvei 2009,   Ansamblul „Ciprian Porumbescu” din Suceava, Ansamblul „Plaiurile Pojorâtei” din comuna Pojorâta, Ansamblul „Străjerii Bucovinei” din Pojorâta, a cântat folk tânărul Mihai Rusu fiul preotului Ilie Rusu din Ciocăneşti-Suceava, ca o surpriză,  Lia Lungu, legenda vie a românilor din America de Nord, a prezentat un frumos program şi nu în ultimul rând, din Basarabia, ne-a încântat sufletele marele naist Vasile Iovu.

Între aceste momente artistice de mare valoare, primarul Bogdan Codreanu împreună cu directorul ziarului Ştefan Străjeri, au decernat premii sub formă de diplome şi plachete. Premiul special, a revenit lui Nicolae Dabija, academician al Academiei Române care a prezentat un material numit „Cuvânt despre Basarabia”.

Publicul a fost minunat şi fiecare moment apreciat şi aplaudat intens.

Mulţumirile erau deopotrivă pentru sărbătoriţi, pentru invitaţi şi pentru public.  O altă zi frumoasă s-a încheiat cu minunea şi acceptarea unei perfecţiuni care nu se va uita, rămânând ca un punct istoric dedicat presei, dar nu oricărei publicaţii ci numai aceleia care rezistă demnă în integritatea şi adevărul său. A urmat o seară de discuţii libere, de suflet, cu o masă festivă oferită de redacţia ziarului „Curentul Internaţional”, la pensiunea turistică „Floare de colţ”, din Pojorâta.

4 octombrie 2009. Soarele se revarsă peste toamna Pojorâtei prin cele mai frumoase culori. E timpul să ne bucurăm de natură prin frumuseţile plaiurilor bucovinene şi încă de câteva minute dedicate cărţilor.  „Curentul Internaţional” ne-a mai pregătit o surpriză. „Masa cu cărţi”  are ultimile apariţii din această toamnă bogată în cultură.  De data aceasta,  este un moment televizat, modelat de Stela Nacu şi George Păduraru. Gabriela Petcu, prezintă pe rând, volumele de pe „Masa cu cărţi” încercând să surprindă mesajele transmise prin sensibilitatea autorilor care au dat viaţă lungă celor mai frumoase cuvinte româneşti, puse în scriere.

cartiAstfel, s-a vorbit încă o dată cu mare plăcere de volumul în versuri al lui Valerian Bedrule -„Ah!”.  Un alt volum de versuri numit „Dar”aparţine poetei Rodica Elena Lupu care este neîntrecută şi în a recita.  Se aduce în discuţie o altă carte „Evadare din spaţiul virtual” a poetului George Roca din Australia. Toamna aceasta, a venit cu versuri deosebit de frumoase prin care  apropie lumea virtuală de cea reală. „Petale din lumină” este un volum de poezii de o sensibilitate aleasă scrise special pentru părinţi şi copii deopotrivă. Cartea poartă semnătura Siminei-Silvia Şcladan din Suceava care este şi coordonatoarea  antologicului în versuri, „Izvoarele vieţii”. Este prezent şi acest antologic care a reuşit să adune poeţi români din ţară dar şi de peste hotare legându-i în prietenii şi colaborări. Şi nu în ultimul rând, o carte de proză, un roman care aduce în suflete iubirea.  Romanul „Tragedie şi triumf” a Ligiei Seaman este o lecţie de viaţă, un capitol din existenţa noastră trecut uneori cu vederea dar care poate fi trezit la sentimente alese, prin aceste exemple vii pe care Ligia le transpune atât de delicat în scris.

E toamnă. Zilele acestea au fost alese special parcă, pentru sărbătoare. Soarele ne-a stat alături ca să ne certifice încă o dată că natura poate fi în armonie cu acele clipe de bucurie prilejuite de evenimente deosebite. Ziarul „Curentul Internaţional” a fost sărbătorit. La mulţi ani şi viaţă cât mai lungă! Fie să ne regăsim peste încă zece ani de activitate, aici, la Pojorâta!

Pietrele doamnei1Dor de munte1Floare de colt1

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors