Filosofia indiană și sublima ei subtilitate (I)

Posted by Stefan Strajer On August - 7 - 2019

Filosofia indiană și sublima ei subtilitate (I)

Autor: George Petrovai

 

1.Intercondiționalitatea specific geografic – specific istoric – specific cultural-filosofic

 

Întrucât, vorba cronicarului Miron Costin, „Nu sunt vremurile supt cârma omului, ci bietul om supt vremuri” (altfel spus, nu-i timpul la cheremul omului, ci omu-i la bunul plac al timpului), practic este imposibil să ne imaginăm profilul moral-spiritual al lumii noastre fără covârșitoarea contribuție a culturii antice indiene, ba chiar fără acel ceva caracteristic ei, care a fost generat în urmă cu mii de ani de intercondiționalitatea specific geografic – specific istoric – specific cultural-filosofic. Da, căci citându-l pe istoricul englez Henry Thomas Buckle, iată ce scrie gânditorul român Petre P. Negulescu în primul volum al tratatului Geneza formelor culturii (BPT, Editura Minerva, 1993): „(…) întinderea și adâncimea misticismului la indieni, în trecut, s-a datorat influenței deprimante a naturii în mijlocul căreia au trăit și a organizării apăsătoare ce le-a reglat activitatea. Cea dintâi, cu măreția ei copleșitoare, i-a făcut să-și simtă prea mult slăbiciunea sau chiar neputința în fața forțelor ei uriașe; cea de-a doua, cu regularitatea castelor ei tradiționale, le-a mărginit prea mult inițiativa și le-a împiedicat prea mult dezvoltarea. De unde, renunțarea inteligenței și exaltarea sensibilității, adică atitudinea mistică în fața lumii și a vieții”.

Filosofia indiana 1

Acuma, tot ce se poate ca Buckle, deodată produsul și promotorul pragmatismului occidental, să aibă dreptate în ceea ce privește inițiativa, dezvoltarea economico-socială, sensibilitatea și atitudinea mistică a indienilor. Dar tot Negulescu (și în același tratat) recurge la Arthur Schopenhauer, un redutabil gânditor occidental și bun cunoscător al filosofiei indiene încă din anul 1816, pentru explicarea diferenței categorice dintre omul obișnuit și filosof: „Pe când omul obișnuit e compus din trei sferturi voință și un sfert numai inteligență, la filosof raportul este invers: trei sferturi inteligență și un sfert numai voință”.

Punctul de vedere schopenhauerian ne ajută să înțelegem următoarele două lucruri:

  1. a) Cu o asemenea structură sufletească, filosofii sunt realmente condamnați „să se țină departe de viața practică, al cărei factor de căpetenie este voința” (P.P. Negulescu);
  2. b) Având în vedere fascinanta profunzime și subtilitate demonstrată de indienii antici în întinsa lor literatură filosofică, teologică și profană (Vede, Brahmane, Upanișade, Sūtre, budism, Codul lui Manu, Mahābhārata, Rāmāyana), nu doar că sintagma „renunțarea inteligenței” (fie că locuitorii Indiei au lăsat inteligența să dormiteze, fie că aceasta – „ofensată” din pricina gradului scăzut de întrebuințare – se îndepărtează de ei) nu este nicicât întemeiată, dar, potrivit opiniei avansată de cugetătorul german, vechii hinduși stăteau la acest capitol mult mai bine ca alte popoare megieșe și de mai departe, la drept vorbind chiar cu o idee mai bine ca mesopotamienii, vechii egipteni, chinezii antici și greco-romanii, cu toții mari furnizori de spiritualitate întru constituirea culturii universale. Însă, potrivit unor spectaculoase descoperiri arheologice făcute cu ceva timp în urmă pe teritoriul României (precum misterioasele tăblițe de la Tărtăria) și spre mândria tuturor românilor, urmașii daco-geților, hindușii nu stau cu cultura și civilizația lor mai bine ca tracii, nici la capitolul vechime (dimpotrivă, mulți învățați din străinătate și de la noi sunt de părere că axul spiritual al lumii antice era la nordul Dunării!) și nici la cel axiologic.

Iar dacă luăm aminte la reușitele economico-sociale ale Indiei zilelor noastre (una dintre țările emergente îmboldită de ambiții pe măsura enormelor resurse umane și materiale de care dispune), se poate vedea că ea nici la capitolul voință nu stătea rău. Atâta doar că, de-a lungul mai multor veacuri („indienii nu sunt grăbiți și timpul nu joacă mare rol la ei”, ne înștiințează ilustrul indolog ieșean Teofil Simenschy în cartea Cultură și filosofie indiană în texte și studii; Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978), mai exact până la dobândirea independenței, voința națiunii a fost ținută în frâu ba de anacronicul și contraproductivul sistem al castelor, ba de contemplativismul îmbibat cu misticism…

Acesta fiind sistemul tridimensional al specificului indian, consider că el poate fi mai lesne înțeles și, desigur, mai corect încadrat în istoria omenirii doar după lămurirea sintagmei „specific național”.

Mai întâi, ne face cunoscut P.P. Negulescu, se impune concluzia că „viața în comun este principalul factor determinant în formarea caracterelor psihice ale individului” și că, în pofida deosebirilor fizice dintre indivizii ce compun un popor, se constată cu ușurință un aer de familie comun, manifestat printr-un mod specific de reacție la acțiunea factorilor naturali și sociali, respectiv printr-o anumită comportare cu semenii.

Apoi că nu trebuie confundată ideea de rasă cu aceea de popor sau națiune, deoarece „cea dintâi e o noțiune biologică, cea de-a doua o noțiune psihologică și sociologică”.

În fine, dar nu în ultimul rând, pentru că nu poate fi caracteristică o trăsătură unificatoare, ci doar una diferențiantă, Negulescu subliniază faptul că „ortodoxismul nu e specific românesc”, tot ortodocși fiind „și grecii, bulgarii, rușii și sârbii”. În aceeași ordine de idei, gânditorul român consideră că literatura constituie compartimentul cultural predilect pentru afirmarea/detectarea specificului național și că știința sau filosofia nu pot avea caracter național din simplul motiv că acest aspect le-ar deposeda de valoarea universalității. Vasăzică, susține Z. Ornea în Prefața tratatului, nu se poate vorbi de filosofii naționale, cu toate că există „moduri naționale de filosofare”.

(Sighetu Marmației, 20 iulie 2019)

Petrovai-4-1

Foto.George Petrovai

În mafiotul Caracal statul român e doar formal!

Posted by Stefan Strajer On August - 6 - 2019

În mafiotul Caracal statul român e doar formal!

Autor: George Petrovai

 

De aproape două săptămâni, orașul Caracal din județul Olt a devenit vedeta negativă a României, cu lumea sa interlopă, clanurile mafiote, traficul de carne vie, răpiri și dispariții de fete/copii, criminali în serie (efectivi și morali), pe care nimeni nu-i zăticnește de ani în șir. Păi cine, mă rog, s-o facă, de indată ce un neom ca Gheorghe Dincă are asemenea raporturi fraterno-tovărășești cu pretinșii apărători ai legii din zonă (în telefonul său s-au descoperit numerele unor granguri ai zonei – politruci, procurori, polițiști), încât nu doar că niciun oficial nu l-a luat la refec pentru dubioasele lucruri ce se petreceau în sinistra lui ogradă, precum gropile betonate, dar chiar a fost considerat apt să-și conducă în continuare mașina și să presteze servicii de taximetrie, cu toate că în decursul timpului el fusese internat și tratat de mai multe ori pentru serioasele probleme psihice de care suferă, iar medicul psihiatru curant avea obligația să înștiințeze Serviciul de Circulație rutieră despre nesănătatea mintală a pacientului său.

Sau, mai știi, poate că a făcut-o, însă atotnătăfleții polițiști ai statului paralel (a se citi „mai presus de statul român în derută”) din Caracal și județul Olt ori, în desăvârșita lor birocrație și puturoșenie, nu s-au sinchisit de respectiva atenționare, ori – mult mai grav – au socotit cu puțina lor minte (și aceea distorsionată de mulțimea matrapazlâcurilor supervizate de ei) că ar fi cel puțin o ofensă, dacă nu chiar o cruntă nedreptate (sic!) să-l lase pe ciracul Dincă fără permis de conducere.

Vasăzică, fără exemplarul curaj al copilei Alexandra și, după toate probabilitățile, fără sacrificiul ei suprem, încă n-ar fi ieșit la iveală nici zguduitoarele atrocități săvârșite ani la rând de caracatița olteană (răpiri și sechestrări de persoane, proxenetism și trafic de carne vie, pedofilie și contrabandă, violuri și crime), nici uriașa incompetență, asociată cu prostia și/sau ne-voința (de exemplu, procurorul de caz și polițiștii s-au arătat mult mai preocupați de formele legale decât de conținutul legilor noastre strâmbe!) tuturor cârmuitorilor, magistraților și polițiștilor, care doar urmăresc să-și sporească privilegiile, în primul rând cele salariale (73.000 lei/lună este „modesta” pensie a unui fost procuror și comandant de temniță), apoi să mențină statu-quo-ul coteriilor fundamentale din sistem.

62066980-1564773025da5b5dw

Tocmai de aceea, foarte rar și cu totul accidental se întâmplă ca vreun grangur postdecembrist să fie înlăturat din sistem sau, la o adică, să fie încarcerat pentru sfidătoare și repetate fapte de răufăcător sadea. De regulă, fie că pungașii se ajută între ei prin neridicarea imunității șparlamentare (cazul aleșilor de rahat în general, al lui Tăriceanu în special), ba chiar prin schimbarea legilor după trebuințele marilor lichele, fie că încurajează dezastruoasa stare de lucruri din România postdecembristă prin omerta pretinsei deontologii profesionale (cazul magistraților și al milițienilor porecliți polițiști).

În asemenea condiții de cumplită restriște pentru siguranța românilor rămași acasă (în fiecare zi dispare pentru totdeauna un copil!) și de mare prosperitate pentru fripturiștii ce se autointitulează „oamenii legii”, este clar de ce autoritățile sunt atât de copios depășite de ramificațiile interne și internaționale ale putregaiului oltenesc, via Caracal, încât după ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT) au cerut ajutorul americanilor de la FBI.

Adică, ce mai, o totală debandadă și nepricepere instituțională, la urma urmei rezultatul logic al exodului românilor cu adevărat vrednici, conjugat cu masiva promovare a necalificaților în posturile decizionale ale unui stat ticăloșit până în măduva oaselor.

N.B.: Tot ce se poate ca FBI-ul să-i scoată basma curată pe americanii de la Deveselu, care cu certitudine nu sunt străini de rețeaua prostituțională din jur…

Sigur, este regretabil că în România zilelor noastre se petrec astfel de orori sub ochii, ba chiar sub oblăduirea autorităților locale! Însă, extrem de îngrijorător pentru toți românii onești și cu frică de Dumnezeu, în mod deosebit pentru familiștii cu fete, este faptul că aceste derapaje sociale nu constituie un caz izolat, căci oricare localitate din România (sat, comună, oraș) se poate confrunta în orice moment cu ceva similar sau și mai și, atât din monstruoasa dorință a degeneraților de-a se afirma (!) în plan demonic, cât și din crasa neputință a instituțiilor actualului stat de-a contracara ofensiva răului în ascensiune.

Toate ca toate, pesemne că se vor întreba unii, dar de ce se face tocmai acuma atâta tam-tam în presa scrisă și vorbită cu Dincă și cei din spatele lui, respectiv de ce miniștrii dăncilești ba își dau demisia după câteva zile, ba sunt demiși de premieriță pentru afirmații neconforme cu linia imaginară a partidului deformat? Răspunsul este la îndemâna tuturor românilor cu discernământ: pe de o parte pentru că în luna noiembrie vor avea loc alegerile prezidențiale (decisiva repetiție de dinaintea alegerilor locale și generale din 2020), deci candidații se aruncă de pe acuma asupra suculentului subiect privind atrocea nesiguranță a alegătorilor, pe de altă parte pentru că Viorica Dăncilă speră să prindă turul doi cu imaginea politrucei animată de cele mai nobile intenții democratice, așa încât (ne)înzestrarea sa intelectuală să fie tratată cu indulgență, ba chiar trecută cu vederea de către masa pesediștilor, care – dezamăgiți de Dragnea și fârtații lui – au ales să nu voteze la europarlamentare.

(Sighetu Marmației, 3 august 2019)

Petrovai-4-1

Foto.George Petrovai

Doar trei zile cu papa și iarăși cu ale noastre

Posted by Stefan Strajer On July - 25 - 2019

Doar trei zile cu papa și iarăși cu ale noastre

Autor: George Petrovai

 

Cu toate că vizita papei Francisc în România a durat numai trei zile, parcă întru susținerea spusei „Orice minune ține doar trei zile”, eu sper din toată inima mea de creștin străduitor că efectele moral-spirituale ale prezenței și inspiratelor vorbe ale acestui veritabil apostol al îmbogățirii lăuntrice prin voluntara renunțare la toate acele comori/însemne exterioare pe care „le mănâncă moliile și rugina”, nu doar că vor persista în inimile și cugetele românilor, dar – aidoma recomandării Mântuitorului din Pilda sămănătorului – chiar vor da roade („un grăunte a dat o sută, altul șaizeci și altul treizeci”, Matei 13/8).

Da, căci în calitate de providențial urmaș al lui Ioan Paul al II-lea, despre care afirmam în articolul Papa Ioan Paul al II-lea, marele pedagog al iubirii din urmă cu două decenii că este „un mare pedagog și un neobosit căutător de oameni și de sentimente esențial-umane lăsate în paragină”, papa Francisc este într-o atare măsură expresia atotumană a iubirii, blândeții, toleranței și simplității, încât prin însăși apariția sa nesofisticată în diverse zone catolice sau necatolice ale planetei, bunăoară așa ca în România, izbutește să adune la un loc sute de mii de oameni însetați de Adevăr și împreună construiesc impresionante punți de spiritualitate interconfesională, astfel făcând dovada de netăgăduit că nevoile sufletești au întotdeauna prioritate în fața celor materiale, deoarece într-un asemenea mod se simte omul cu adevărat împlinit, împăcat și înfrățit, altfel spus că el „nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4/4).

images

Toate astea fiind văzute de zeci de milioane de telespectatori și simțite cu întreaga lor ființă de câteva sute de mii de credincioși, care – în pofida vremii nefavorabile – s-au adunat (tineri, maturi, bătrâni și copii, români și de alte naționalitați, catolici și de alte confesiuni) la București, Iași, Șumuleu Ciuc și Blaj pentru a servi porții consistente din pâinea noastră cea de toate zilele, mă miră și nu prea punctele de vedere ale lui Ion Cristoiu și Ionuț Țene. Primul susține pe blogul său că vizita papei Francisc nu se compară cu cea a lui Ioan Paul al II-lea, așa că nu poate fi considerată una istorică și că pe Klaus Iohannis nu-l ajută cu nimic (sic!). Afirmația celui de-al doilea în textul „Beatificarea episcopilor greco-catolici! Pe când canonizarea Sfinților Închisorilor de către BOR?” este călăuzită de un atare elan ortodoxist, încât devine de-a binelea jenantă: „(…) ortodoxia e dreapta credință, iar catolicismul e altceva, o credință creștină ruptă din trunchiul apostolic” la 1054 (subl. mea, G.P.).

Este adevărat că vizita ecumenică a papei Ioan Paul al II-lea (prima vizită a unui papă într-o țară ortodoxă) în România anului 1999 a avut ca scop extraconfesional încetarea bombardamentului la care era supusă Serbia, o țară vecină cu noi, de către anglo-americani. Da, pentru că papa nu este numai capul Bisericii catolice, ci și șeful statului Vatican!

Însă, nea Cristoiule, cu pretențiile matale de (in)formator de opinie, cum de ți-a scăpat faptul esențial că vizita oricărui Suveran Pontif constituie oricând, prin dubla sa semnificație, un eveniment istoric pentru toți românii, fie și pentru aceea că depărtarea noastră mental-spirituală față de Apus este încă mult mai mare decât cea geografică?!

În altă ordine de idei, să fiu al naibii dacă pricep cum l-ar putea ajuta papa pe Iohannis în momentul de față și, îndeosebi, la alegerile prezidențiale din toamna acestui an, când – după validarea referendumului – este limpede pentru orice muritor cu niscaiva doxă (evident, mai puțin pentru pesedisto-aldiști și anteniști) că acesta și-a asigurat al doilea mandat la Cotroceni. M-am prins, stimabile! Împreună cu anteniștii, pesemne că de-acuma pregătești o găunoasă forfecare de felul următor: Iohannis a câștigat al doilea mandat nu numai cu ajutorul statului paralel (aici intră la grămadă serviciile secrete, transnaționalele, Soros etc.), ci și cu sprijinul papei Francisc…

Cât privește enormitatea țenistă, constat că potrivit (i)logicii ei, ceva de 4-5 ori mai mare (în lume sunt peste un miliard și două sute de milioane de catolici) s-a rupt în anul 1054 de trunchiul apostolic al ortodoxiei, care în prezent numără vreo două sute cincizeci de milioane de credincioși (cei mai mulți în Rusia, peste o sută de milioane). Eu știam că lucrurile stau taman pe dos: creanga uscată se rupe de copacul verde, nu copacul uscat se rupe de creanga verde!

Iar dacă argumentul cantitativ va fi neîndestulător pentru fundamentaliștii care, potrivit (i)logicii de mai sus, vor susține că Biserica catolică a procedat în chip asemănător și cu protestanții (luterani, calvini, anglicani), că adică s-a rupt de trunchiul acestora, atunci se poate apela la argumentul calitativ al acestei chestiuni: contribuția fiecărei confesiuni la progresul culturii creștine, prin extensie al celei universale.

Nu la fel ca cei doi „corifei” procedează prețuitul jurnalist Dumitru Păcuraru. Dimpotrivă, în articolul Trei zile de Românie normală, el din capul locului recunoaște, cu o sinceritate ce-l onorează, următoarele: „Vizita Suveranului Pontif ne-a arătat o altă Românie decât România cea de toate zilele. O Românie în care nu s-au auzit vocile urii, intoleranței barbariei politice”…

Ei bine, după plecarea papei Francisc, firește că această normalitate menționată de Păcuraru a fost înghițită cu fulgi cu tot de neîntreruptele păcate ale politrucilor și de epuizantele griji ale omului de rând cu locul de muncă, leafa, inflația, scumpirile, taxele, impozitele, educația copiilor, alimentele infestate, medicamentele contrafăcute, pensia de mizerie, poluarea, mitocănia semidocților și/sau îmbuibaților etc.

Bunăoară, în ciuda referendumului din 26 mai, pesedisto-aldiștii din Senat au votat cu ambele mâini pentru neridicarea imunității lui Tăriceanu, astfel încât acest mare necușer nu va da (deocamdată) socoteală pentru mita de 800.000 euro pe care a încasat-o. În tot acest timp, Opoziția neunită din pricina orgoliilor (peneliștii, de pildă, țin să fie recunoscuți și tratați ca adevărații câștigători ai europarlamentarelor) pregătește cu încrâncenare politrucianistă noi moțiuni de cenzură sortite eșecului, pălăvrăgeala patriotardă se întețește, premierița le dă asigurări oficialilor europeni că Justiția postdragniană nu va mai fi atinsă nici măcar cu floarea urât mirositoare a poftelor pesediste de putere, ordonanțele de urgență privesc cu încredere spre viitor, iar România cetățenilor onești continuă să bată pasul pe loc.

(Sighetu Marmației, 5 iunie 2019)

Cu ce-l ajută europarlamentarii pe cetățeanul de rând?

Posted by Stefan Strajer On May - 20 - 2019

Cu ce-l ajută europarlamentarii pe cetățeanul de rând?

Autor: George Petrovai

 

Brexitul n-a adus cu el numai o droaie de complicații pentru oficialii europeni și insulari, ci și un spor al europarlamentarilor, implicit al cheltuielilor aferente, ce revin membrilor Uniunii în noua configurație comunitară. Logic era ca, după retragerea Marii Britanii din Uniunea Europeană (o retragere care cam bate pasul pe loc, ba chiar tinde să bată…în retragere), totalul de 751 de șparlamentari europeni să scadă cu cota alocată/impusă englezilor. Ei bine, nici pomeneală de așa ceva!

Vasăzică României îi revin în prezent 33 de aflători în treabă, fiecare dintre aceștia vlăguind lunar țara cu peste 20.000 de euro, sumă exorbitantă în care intră leafa (peste 6000 euro), cheltuielile de forfetare, cheltuielile cu diurna și cazarea etc. Mă rog, obrazul gros cu cheltuieli nesimțite se ține, cu toate că în România postdecembristo-comunitară, numărul nevoiașilor ce-și duc în mod miraculos zilele cu cel mult 100 de euro este în continuă și alarmantă creștere (evident, nu și pentru aleși).

61519420

Iar acest năucitor raport de unu la peste două sute dintre veniturile masei de alegători și sfidătoarele venituri bugetare ale aleșilor, îndeosebi ale europerlamentarilor, arată cât se poate de clar prăpastia dintre vorbele găunoase și faptele nelegiuite (catindații promit marea cu sarea, aleșii puterii se laudă cu înfăptuiri penibile, opoziționiștii se răfuiesc cu formele acestei tragice stări de lucruri, țara merge din rău în mai rău), ci și adevărata miză a încrâncenatei lupte pentru înhățarea ciolanului comunitar și/sau intern: partidele să se întărească prin tactica lor mișelească!

Da, căci dacă scopul prioritar (desigur, nedeclarat public) al unor indivizi necușeri, precum Rovana Plumb, Rareș Bogdan, Carmen Avram sau Traian Băsescu, este garantata lor înciocoire occidentală vreme de cel puțin cinci ani, pentru partidele care-i propulsează constituie atât un necesar exercițiu politrucianist întru pregătirea temeinic antiromânească a alegerilor interne (locale și parlamentare) de anul viitor, cât și șansa consolidării lor în marile familii politice europene prin numărul mandatelor câștigate.

În această ordine de idei, problema devine de-a dreptul vitală pentru Dragnea și ortacii lui pesediști: vor să le dea peste bot socialiștilor europeni (ăștia i-au anunțat recent cu excluderea din formațiunea lor) cu numărul de euromandate adjudecate (deputatul „Mitralieră” paria la tembelizor pe vreo 14-15 după redistribuire!) și țin morțiș ca, prin această victorie pretins democratică și de rang european, să-și asigure rampa politică spre o nouă înfruptare din firavul buget al României și, eventual, spre o nouă ofensivă asupra Justiției, până la totala înălbire a trecutului marilor infractori (Liviu Dragnea, Darius Vâlcov etc.), ce continuă să dețină poziții decizionale în stat.

Fac precizarea că, prin aceste analize și ilustrări, nu urmăresc neaparat să-i îndemn pe compatrioții mei cu discernământ să nu se prezinte la vot, deși – în actualele condiții nefaste pentru țară și popor – îmi mențin punctul de vedere cu greva electorală (neprezentarea la vot a peste 90% dintre alegători). N-o fac deoarece mulți dintre ei sunt convinși că votul este mai tare ca glonțul (dar nu-i mai tare ca glonțul sărăciei generalizate) și că, drept aceea, cetățenii educați, mai puțin educați și complet needucați ai acestei țări au obligația (sic!) să-și exercite dreptul neesențial de vot (în aproximativa democrație postdecembristă, cantitatea electorală asigurată cu mici și beri prevalează copios în fața calității intelectuale și atitudinale!), dând cu totul uitării faptul că timp de treizeci de ani am tot votat pentru schimbarea în bine, pentru ca astăzi România să fie la coada țărilor din Uniunea Europeană, să aibă circa cinci milioane de expatriați și o datorie externă de peste 100 miliarde euro.

Tuturor acestor nostimi și incurabili entuziaști, sau mai degrabă naivi, doresc să le reamintesc două memorabile spuse:

1) Se poate comite asasinat și din prea mult entuziasm;

2) „Dacă prin votul nostru am putea să schimbăm ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm” (Mark Twain).

Convins de perenitatea acestor adevăruri, iată ce susțineam pe 7 decembrie 2016 în articolul De votăm sau nu votăm, rău-n și mai rău schimbăm!: „Să fie o fatalitate că nici după aproape trei decenii de democrație originală, românii încă n-au dibuit calea binelui și prosperității generale? Ori suntem predestinați să rătăcim vreme de 40 de ani prin pustiul istoriei noastre contemporane, astfel făcând dovada că parabola biblică cu rătăcirea evreilor prin pustie nu-i o ficțiune (vasăzică istoria se repetă în forme la care nimeni nu se așteaptă) și că cei 40 de ani reprezintă taman generația ce trebuie să dispară ca societatea înnoită și nițel înțelepțită să o ia pe drumul bun?!”. Punct de vedere prin care mă raliez, atunci ca și acum, la repetatul avertisment al gânditorului Petre P. Negulescu: „Mai necesară și mai urgentă decât o reformă a instituțiilor ar fi o reformă a oamenilor” (Destinul omenirii, vol. II, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”)!

N.B.: În afara europarlamentarilor și a unei întregi armate de trepăduși, cine naiba are trebuință de acest monstruos Parlament European, conceput și împuternicit să tragă sforile politico-juridice peste capul parlamentelor naționale?!…Se subînțelege că Europa poate să fie unitară (Statele Unite ale Europei), adică să calce pe urmele Statelor Unite ale Americii, doar printr-o comandă unică (politică, economică, financiară, diplomatică, militară), nicidecum prin menținerea, finanțarea și întărirea instituțiilor paralele, taman prin aceasta situate într-un prelungit și contraproductiv conflict între național/regional și supranațional/ paneuropean.

(Sighetu Marmației, 18 mai 2019)

La trecutu-ți mare, un prezent minor… (III)

Posted by Stefan Strajer On May - 17 - 2019

La trecutu-ți mare, un prezent minor… (III)

(De la politicienii trecutului la politrucii prezentului)

Autor: George Petrovai

3. Ferdinand I, regele cu adevărat providențial pentru România

 

Episodul trecut l-am încheiat cu câteva aprecieri despre caracterul rigid al lui Carol I. Da, a fost un rege mare și atât de preocupat de asigurarea prestigiului monarhiei, mărturisește regina Elisabeta, încât „și în somn el poartă Coroana pe cap”. Cu „rigiditatea dusă la extrem”, ne informează Ioan Scurtu în opul despre monarhia din România, și cu marea lui reticență față de politicienii români, Carol I inspira un respect solemn și glacial, „nu însă și o dragoste umană, atât de necesară totuși unui autentic conducător”.

Iată motivul pentru care Carol I s-a aflat în tragica situație „de a fi mereu izolat, de a nu avea niciun prieten, de a nu putea depăși anumite convenții protocolare”. Nu doar atât, căci moartea Măriucăi, singurul vlăstar al cuplului Carol de Hohenzollern – Elisabeta de Wied, lipsa unui alt copil, ca și deosebirile de temperament dintre cei doi soți auguști, au contribuit din plin la accentuarea însingurării regelui.

Întrucât Carol I nu avea urmași după moartea fetiței (Maria se naște pe 27 august/8 septembrie 1870 și moare de scarlatină pe 28 martie/9 aprilie 1877) și întrucât, în lipsa coborâtorilor în linie bărbătească ai acestuia, „succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre frații săi sau coborâtorilor acestora”, Consiliul de Miniștri, profund preocupat de asigurarea stabilității și continuității dinastiei Hohenzollern, insistă pentru „reglementarea succesiunii la tron”. Și astfel, după ce principele Leopold de Hohenzollern (fratele mai mare al lui Carol) și nepotul cel mai în vârstă al acestuia au notificat că „renunță la calitatea de moștenitori ai tronului României”, succesiunea revine lui Ferdinand, care vine pe lume în data de 12/24 august 1865 ca al doilea fiul al principelui Leopold și al principesei Antoneta, infanta Portugaliei.

După confirmarea lui ca moștenitor al tronului României, în urma „pactului de familie” din anul 1881, pact „patronat de însuși împăratul Germaniei, Wilhelm I, șeful familiei de Hohenzollern ” (I. Scurtu), prințul Ferdinand sosește în România pe data de 19 aprilie/1 mai 1889. La scurt timp după sosire, tânărul principe simte o asemenea pasiune pentru Elena Văcărescu, domnișoara de onoare a reginei Elisabeta (trebuie spus că, romanțioasă din fire, regina a încurajat idila celor doi!), încât – uitând de Statutul Casei Regale, care prevedea că membrii acesteia se pot căsători numai cu persoane „aparținând unor familii domnitoare din alte state” (prevederea, precizează I. Scurtu, „fusese introdusă în scopul de a se împiedica aservirea monarhiei unei familii și de a evita disputele interne pe această temă”) – a iscat primele probleme serioase din familia domnitoare prin apriga dorință de a se căsători cu aleasa inimii lui și că s-a creat o adevărată dramă după ce Carol I i-a cerut să aleagă între iubită și tron: în anul 1891 Elisabeta pleacă în străinătate (întâi la Veneția, apoi la părinți), anunțând că vrea să divorțeze,   Ferdinand se retrage la Sigmaringen, de unde amenință că se sinucide, iar Elena Văcărescu ia pentru totdeauna calea exilului.

ferdinand

În cele din urmă, rațiunea de stat și influența familiei au avut câștig de cauză asupra sentimentelor de iubire ale principelui, așa că pe 10 ianuarie 1893 acesta se căsătorește cu Maria de Edinburg, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, lista civilă a noului cap de familie urcă spectaculos de la 300.000 (suma stabilită la venirea lui în țară) până la un milion de lei, iar pentru trebuințele casnice (!) ale tinerei familii este rezervat palatul Cotroceni din București și se construiește palatul Pelișor din Sinaia.

Lesne de priceput că, pentru inima îndurerată a principelui după pierderea Elenei Văcărescu, căsătoria cu Maria n-a constituit nicicât un balsam, cu toate că din ea au rezultat șase vlăstare dinastice: Carol (născut în anul 1893), Elisabeta (1894), Mărioara (1900), Nicolae (1907), Ileana (1909) și Mircea (1913). Frumoasă, cochetă și însetată după viața de societate (capitol la care, ne spune Sterie Diamandi în cartea Galeria oamenilor politici – Editura GESA, 1991, Ferdinand se deosebea net de consoarta lui: „Avea oroarea afectărilor care le necesitau diferitele ceremonii, cu fast, pompă și protocol”), principesa Maria cu adevărat constituie o prezență insolită și strălucitoare la Curte, unde Carol I impusese o viață sobră și rigidă.

Felul ei de-a fi ostil constrângerilor și, îndeosebi, relațiile extraconjugale de notorietate publică (la început prințul Barbu Știrbey, apoi colonelul canadian Joe Boyle) i-au atras în nenumărate rânduri reproșuri din partea regelui și reginei. „Femeie cu mult cap politic și foarte energică”, ne-o prezintă Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor, ea nu înțelege precum regina Elisabeta, să rămână departe de politică, ci se implică în mod direct prin percutantele acțiuni filoantantiste pe lângă rege și prin participarea „la convorbiri cu diplomați străini și fruntași ai vieții politice din România” (I. Scurtu), potrivit unui admirabil crez românesc, pe care i-l face cunoscut fruntașului liberal I.G. Duca: „Eu de țara asta nu mă despart. Înțeleg aspirațiunile ei și le îmbrățișez. De altminteri, unde să merg? Eu germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-ați oligat să renunț cândm-am măritat, altă patrie decât România nu am”.

Cu aceeași energie s-a devotat atât de mult acțiunilor întreprinse de Crucea Roșie pe teritoriul României intrată în război (atunci l-a cunoscut pe colonelul canadian), încât a fost cinstită cu apelativul „mama răniților”…

Nu la fel stau lucrurile, ne informează Sterie Diamandi, cu regele Ferdinand, pe seama căruia „au circulat și continuă să circule încă două versiuni diametral opuse una de alta”: în versiunea oficială (din manualele de școală și discursurile protocolare), versiune „suspectată de către public”, regele este înfățișat „în culori vii și strălucitoare, atribuindu-i-se calități din cele mai rare”, pe când în defavorabila versiune agreată de gloată, ce depășise granițele țării, Ferdinand este văzut ca un „biet Fritz”: „fără personalitate, submediocru ca inteligență și plin de păcate”!

Nota 1: Până și istoricii zilelor noastre, funcție de temperament, sentimente și/sau sursele de inspirație, înclină mai mult sau mai puțin spre una dintre cele două versiuni. Astfel, dacă pentru Ioan Scurtu înseamnă „prea puțin” că principele moștenitor Ferdinand, ținut de Carol I la distanță de treburile politice, „a parcurs toate gradele militare de la sublocotenent și până la cel de general de corp de armată” (pe 1 Decembrie 1918, generalul Eremia Grigorescu, ministrul de Război, îi înmânează cartea de mareșal!) și că „avea o bună cultură generală, vorbea curent cinci limbi străine, era pasionat de botanică”, acest „prea puțin” decurgând din faptul că prințul suferea de timiditate, un defect „fundamental pentru un șef de stat”, care s-a accentuat prin campania dusă împotriva lui de presa antimonarhică și republicană (totuși, Scurtu admite că „Cei 13 ani de domnie a regelui Ferdinand au marcat importante evoluții în istoria poporului român”), Neagu Djuvara face din Ferdinand I „cel mai bun rege pe care l-am avut”, iar Petre P. Panaitescu nu ezită să-l numească „cel mai glorios dintre suveranii României”.

3

La rândul său, Sterie Diamandi (născut pe 22 august 1897 în Epir, Macedonia, absolvent al Facultății de Litere și Filosofie din București și, deci, contemporan cu personajele descrise), nu se oprește la ceea ce constituie deliciul vulgului („ruina fizică” a lui Ferdinand de pe urma tifosului ce „era cât pe-aci să-l coste viața” – chipul supt și obosit, privirile pierdute și urechile blegi, mai ales acest din urmă „argument empiric”, care i-a adus poreclele de „Urechiat” și „moș Teacă”), ci-i vede frumusețea fizică a mâinilor („mâini făcute să ție sceptrul”, susținea I.G. Duca) și, îndeosebi, frumusețea „mâinilor spirituale”: vasta cultură (cunoaște limba ebraică, descifrează în Histria inscripții latinești și grecești, discută de la egal cu cei mai galonați botaniști, cunoaște foarte bine muzica wagneriană, stăpânește lirica japoneză și chineză etc.), precum și înduioșătoarea timiditate a firilor alese și dureros de sensibile (stângaci, totodată „lipsit de poză și prestanță”, suveranul se simțea bine doar „în tovărășia cărților și a florilor, mai ales a acestora din urmă”).

Tocmai de aceea, onestul scriitor S. Diamandi îl numește pe Ferdinand „un exemplar de elită, a cărui notă distinctivă erau discreția și raritatea”. Iar aprecierile sale devin de-a binelea răscolitoare pentru cititor, atunci când prezintă marile sacrificii ale omului Ferdinand și abia pe urmă ale regelui Ferdinand I, care afirmă public că „nu vrea să se deosebească în sentimente de restul muritorilor de rând”: îndată după venirea în țară ca prinț moștenitor al Coroanei, este silit de pătura conducătoare și regele Carol I să-și sacrifice nobila pasiune față de poeta Elena Văcărescu („Aiasta nu e poate, Majestate!” îi spune bătrânul conservator Lascăr Catargiu); în conformitate cu legile țării, își va boteza copiii în religia ortodoxă („Voi fi un bun român”, afirmase el răspicat pe 28 septembrie/11 octombrie, dată la care depune jurământul încoronării ca rege al României, că adică, ne face cunoscut I. Scurtu, „nu se va opune sentimentelor generale ale poporului român”), fapt pentru care, completează Diamandi, „Roma excomunică pe prințul Ferdinand și-i interzice Sfânta Împărtășanie”; mai înainte de jertfa celor 800.000 de morți pentru înfăptuirea României Mari, fusese nevoie de jertfa morală a regelui Ferdinand, căruia – german prin naștere și întreaga lui educație – i se cerea „să gândească și să simtă mai românește decât înșiși mulți dintre români”; după intrarea României în război de partea Antantei și căderea Capitalei în mâinile nemților, Puterile Centrale sunt extrem de pornite împotriva lui Ferdinand (la întâlnirea de la Răcăciuni, contele Czernin, ministrul de Externe al Austro-Ungariei, „își manifestă în chip grosolan ciuda”, împăratul Wilhelm al II-lea, capul familiei Hohenzollern, „îi retrase ordinul casei sale”, fratele mai mare îl declară „trădător al numelui și al armelor”, la Sigmaringen este considerat mort și trufașa familie poartă doliu după cel care în inimile lor nu mai făcea parte din ea), iar în țară, Parlamentul de la Iași îl întâmpină cu ostilitate și unii oameni politici (de pildă înverșunatul filogerman P.P. Carp), întru totul de acord cu politica și planurile centraliștilor vizavi de România, se gândesc cum să-l îndepărteze de pe tron; reglementarea succesiunii la tron prin actul din 4 ianuarie 1926 (acceptarea renunțării lui Carol, proclamarea nepotului Mihai ca moștenitor al tronului, instituirea unei Regențe formate din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, modificarea Statutului Casei Regale), act care, în opinia lui Sterie Diamandi, constituie suprema suferință morală a unui părinte și rege – îndepărtarea de la tron și căpătâiul său de muribund a primului născut! O suferință cu siguranță mai atroce ca cea provocată de neiertătorul cancer la colon, din pricina cărora (suferința fizică și cea morală) regele Ferdinand I se stinge din viață în dimineața zilei de 20 iulie 1927, fiind înmormântat pe data de 23 iulie „cu o pompă vană și rece” (Scurtu) în biserica mănăstirii Curtea de Argeș, alături de ilustrul său predecesor.

Și astfel, încheie S. Diamandi în chip memorabil, iar prin aceasta atotuman, „Sfârșitul lui Ferdinand nu are calmul și vraja amurgurilor de toamnă, ci grandoarea asfințiturilor de primăvară, cu furtuni năprasnice, cu fulgere și tunete; e ceva asemănător tragediilor antice”, sentimentul religios de care era însuflețit, ajutându-l pe mucenicul rege „să-și joace rolul cu demnitate și eroism”…

Uriașa operă istorică a regelui Ferdinand I trebuie anlizată și deslușită în sistemul tridimensional al celor trei coordonate moral-spirituale călăuzitoare: a)Intrarea României în război alături de antantiști și făurirea României Mari; b)Constituția din 1923, garanta progresului României și al menținerii formei de guvernământ monarhic-constituțională; c)Grija statornică a regelui pentru viitorul țării, reflectată de actul din 4 ianuarie 1926.

a) În pofida tratatului încheiat de Carol I pe 30 octombrie 1883 cu Austro-Ungaria, tratat cunoscut doar de câțiva oameni politici (de regulă prim miniștri) cu prilejul semnării și prelungirii lui, în pofida provenienței din familia Hohenzollern, „familia domnitoare cea mai ilustră din Germania”, și – desigur – în pofida opoziției furibunde a bătrânului conservator Petre P. Carp („Prefer România învinsă alături de Germania, decât victorioasă alături de Rusia”, este axa crezului său politic), în Consiliul de Coroană din 27 august 1916, un Consiliu cu o confortabilă majoritate antantistă și redutabilul tandem regina Maria – Take Ionescu în fruntea acestei majorități, regele Ferdinand declară: „Văd situația în așa fel, încât nu mai putem rămâne în neutralitate. De aici înainte victoria Puterilor Centrale este exclusă. Guvernul meu, care crede și el că a venit momentul să începem războiul, a și avut o consfătuire cu unul din guvernele beligerante”.

b) În realitate, ne informează Neagu Djuvara, având cu mult mai mult decât „o consfătuire cu unul din guvernele beligerante”, după lungi negocieri, „în august 1916, Ionel Brătianu încheie cu francezii, englezii și rușii un tratat, deocamdată secret, în care ni se promit Transilvania, Banatul și Bucovina (luată de austrieci la 1775)”.

Armata română se alătură Antantei cu 562.000 de soldați prea puțin instruiți și cu armament insuficient, motiv pentru care, în prima parte a războiului (anul 1916) suferă cumplite înfrângeri pe fronturile din Dobrogea și Ardeal în fața armatelor germane comandate de feldmareșalii Mackensen și Falkenheim, ulterior se retrage pe aliniamentul Râmnicu Sărat – Viziru (între Carpați și Dunăre), regele, Parlamentul și Guvernul se refugiază la Iași, care astfel devine Capitala vremelnică a României, iar Muntenia, Dobrogea și Bucureștiul sunt ocupate de nemți.

Situația României era în acel moment cu adevărat disperată (în teritoriul ocupat, autoritățile germane susțineau că „oficial regatul României nu mai există”), inclusiv prin aceea că în martie-aprilie 1917 era prevăzută o lovitură de stat „prin care regele și familia regală să fie prinși și duși în Rusia pentru a avea o soartă asemenea cu a dinastiei rusești” (Nicolae Iorga, Istoria românilor).

Informat despre aceste acțiuni îndreptate împotriva dinastiei, Ferdinand nu numai că, spre uimirea multora, continuă să creadă că „vom avea Ardealul și Bucovina”, dar găsește de cuviință să plece pe front pentru a se adresa, pe 5 aprilie 1917, ostașilor Armatei a II-a (cantonați în comuna Răcăciuni, județul Bacău) cu următoarele cuvinte: „Vouă, fiilor de țărani, care ați apărat cu brațul vostru pământul unde v-ați născut, unde ați crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, ați câștigat totodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-ați luptat. Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă: vi se va da și o largă participare la treburile statului”.

După această Proclamație, notează I. Scurtu, în iunie Parlamentul a decis modificarea Constituției „pentru a se putea trece la legiferarea reformei agrare și a celei electorale”, așa încât este incorect să vorbim de reforma agrară din 1921. Dacă nu practic, atunci cu certitudine teoretic ea a început în 1917 și s-a finalizat în anul 1922, perioadă de timp în care, ne asigură N. Djuvara, la noi s-a înfăptuit „cea mai mare reformă agrară făcută vreodată în lume de un guvern burghez sau, în orice caz, de înșiși proprietarii terenurilor agricole”!

Iar rezultatul acestei Proclamații, coroborat cu refacerea armatei române (în greaua iarnă dintre ani) cu instructori și armament francez, via Rusia, s-a vădit în memorabilele încleștări de la Mărăști, Mărășești și Oituz, în care mașina de război nemțească a fost dată peste cap de bărbăția și eroismul sacrificial al soldaților și ofițerilor noștri.

Cu toate astea, prinsă între două focuri (Puterile Centrale și Rusia bolșevizată), pe data de 9 decembrie 1917, adică patru zile după pacea de la Brest-Litovsk dintre ruși și nemți, România la rândul ei semnează armistițiul cu Germania, pentru ca după mai multe luni de negocieri, conservatorul Alexandru Marghiloman să semneze la București tratatul de pace din 7 mai 1918. Dar cum acesta n-a fost ratificat de rege (motiv suplimentar de respect pentru suveran!), potrivit Constituției României, respectivul tratat n-a avut un caracter legal.

Vasăzică, n-a fost ratificat și, ca atare, n-a avut un caracter legal-constituțional, dar cu toate astea „ne-a îngreunat foarte mult sarcina la negocierile generale de pace care vor începe la castelul Versailles de lângă Paris” (Neagu Djuvara). Și iată de ce. Dincolo de insinuările că „Franța și Marea Britanie n-au mai vrut să-și respecte semnătura dată în 1916, înainte de intrarea în război”, ni se imputa faptul juridic că „noi nu respectaserăm înțelegerea din august 1916, care prevedea clar interzicerea de a încheia o pace separată, ceea ce noi am făcut” (Djuvara)! Punând în paralel atitudinea dârză a Serbiei, care – ocupată integral în 1915 – totuși, n-a încheiat pace separată, ci – dimpotrivă – și-a retras armata prin Albania până la Marea Adriatică, unde a fost îmbarcată pe nave britanice și franțuzești, cu destinația frontul din Salonic, aliații au considerat că situația României din noiembrie 1917 (aproape toată țara ocupată de inamic), n-a fost un motiv atât de întemeiat, încât să justifice capitularea noastră.

De unde și inerenta situație dificilă a delegației noastre la tratativele de pace, precum și eforturile depuse de ea pentru convingerea aliaților de necesitatea respectării întocmai a clauzelor acordului din august 1916. La toate astea s-a adăugat o mai veche dispută româno-sârbă privind Banatul (românii primesc două treimi – județele Caraș-Severin și Timiș, iar sârbii, sprijiniți de francezi, încorporează Torontalul, partea de apus a Banatului), precum și reticențele românilor vizavi de propunerile privind garantarea drepturilor minorităților, motiv pentru care Ionel Brătianu părăsește conferința, lăsând altor partide sarcina să termine negocierile.

Nota 2: Tot atunci exista la noi o mână de oameni politici, în frunte cu regina Maria și Take Ionescu, care insistau ca România să nu cedeze, ci, la o adică, să-și retragă armata (aproape intactă și cu un moral ridicat după formidabilele victorii obținute în ultimele bătălii cu nemții) în Rusia cuprinsă de febra bolșevismului leninist. Nu era un plan nebunesc, ne asigură Djuvara, dimpotrivă, poate că în acest mod „am fi influențat chiar viitorul război civil dintre albi și roșii, din Rusia, în favoarea albilor”. Pe de altă parte, pacea de la București fusese încheiată taman în perioada când americanii intrau în război de partea Antantei (ca să vezi renghiurile pe care destinul istoric le joacă unor popoare!), soarta războiului întorcându-se decisiv și definitiv în favoarea aliaților occidentali doar la câteva săptămâni după neinspirata ei parafare. De reținut că prin providențialul ajutor al generalului Henri Berthelot, marele și statornicul prieten al românilor, armata noastră va fi din nou alături de aliați pe ultima turnantă a primei conflagrații mondiale: Austro-Ungaria capitulează pe 3 noiembrie 1918, iar Germania pe 11 noiembrie.

Cu toate fricțiunile politice și diplomatice postbelice de care aminteam mai sus, neștiute și – ca atare – neimportante pentru românul de rând, anul 1918 constituie pentru România modernă anul său referențial. Da, căci el încoronează „lupta seculară a poporului român pentru a trăi în cadrele unuia și aceluiași stat” (I. Scurtu), grație unui cumul de factori: conjunctura internațională favorabilă creată de primul război mondial, eroismul soldaților români pe câmpurile de luptă, intuiția, perseverența și eforturile depuse în principal de regele Ferdinand, regina Maria, Ionel I.C. Brătianu și Take Ionescu întru realizarea celui mai de preț ideal al românilor de pretutindeni, în veci neuitatul ajutor primit de români de la generalul Henri Berthelot și geograful francez Robert Ficheux, așa încât – prin hotărârile adoptate de adunările plebiscitare de la Chișinău (9 aprilie 1918), Cernăuți (28 noiembrie) și Alba Iulia (1 decembrie) – Basarabia, Bucovina și Ardealul se unesc cu patria mamă.

Mergând pe calea celor mai mărețe evenimente din istoria României, regele și autoritățile centrale reintră pe 1 decembrie 1918 în București, fiind primiți cu mult entuziasm de populație, pentru ca pe 15 octombrie 1922, după serviciul religios desfășurat în recent construita catedrală din Alba Iulia, numită și „catedrala încoronării”, Ferdinand să-și pună pe cap vechea coroană de oțel a înaintașului, căreia i s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, astfel intrând în loja de onoare a istoriei noastre cu formidabilul cognomen de „întregitor” – Ferdinand I Întregitorul!

Din motive pur politicianiste, încoronarea fiind considerată de opoziție o simplă „demonstrație de partid”, conducătorii Partidului Național și ai Partidului Țărănesc nu au participat nici la festivitățile din Alba Iulia și nici la spectacolul din ziua următoare de la Arcul de Triumf al Bucureștiului, unde au fost prezente oficialități din Franța, Italia, Spania, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Danemarca, Belgia, Portugalia și Japonia (dovadă cât se poate de limpede că statul național unitar român se bucura de o largă recunoaștere internațională!), fapt care l-a mâhnit atât de mult pe rege, încât niciodată n-a uitat afrontul liderilor celor două partide.

b) Cu Constituția din 1923 lucrurile stau în felul următor: Întrucât a acceptat să se încoroneze în perioada Guvernului Ionel I.C. Brătianu, Ferdinand învedera prin asta că-i hotărât să mențină Partidul Național-Liberal la putere, că nu-i dispus să țină cont de opinia partidelor din opoziție și că „rotativa guvernamentală” nu era la fel de sârguincioasă și eficientă ca în lunga domnie a lui Carol I. Încurajați de atitudinea proliberală a regelui, guvernanții au decis să pună în dezbaterea corpurilor legiuitoare proiectul noii Constituții. Sigur, lucrul acesta a generat discuții, iar opoziția a organizat adunări de protest, în care i se cere suveranului să demită imediat guvernul liberal.

Proiectul Constituției a fost aprobat de Adunarea Deputaților pe 26 martie 1923 și de Senat pe 27 martie, apoi în ziua următoare (28 martie), Guvernul înaintează regelui raportul pentru sancționarea noii Constituții. Degeaba Partidul Național și Partidul Țărănesc au adresat suveranului, în aceeași zi, „un ultim apel” de a nu-și pune semnătura pe Constituția liberală, văzută de ei drept „o emanație a concepției absolutiste a puterii executive”, pentru că Ferdinand semnează decretul de promulgare, care apare în „Monitorul Oficial” pe data de 29 martie 1923.

Potrivit noii Constituții, „puterile suveranului rămâneau cele din 1866”, ceea ce însemna menținerea și garantarea formei de guvernământ monarhic-constituțională.

În deplin acord cu Proclamația din 5 aprilie 1917, în fața României întregite se ridicau cele două probleme fundamentale de organizare, consolidare și propășire: împroprietărirea și votul universal. Adevărul este că o nouă reformă era obligatorie. Din următoarele motive: 1)Promisiunea făcută de rege soldaților-țărani, iar prin aceasta țării întregi; 2)Împroprietărirea din vremea lui Cuza Vodă dovedindu-se neîndestulătoare, „s-a procedat la o nouă expropriere a marilor latifundii, iar pământul expropriat a fost împărțit țăranilor” (P.P. Panaitescu); 3)Formarea unei puternice baze economice țărănești prin desființarea marii proprietăți din România și înlocuirea ei cu mica și mijlocia proprietate.

Și iată dovada oferită de Giurești: La începutul veacului 20, adică în preajma răscoalei din 1907, „în timp ce 4171 de proprietăți mari însumau 3.787.192 hectare, 1.015.302 țărani stăpâneau numai 3.319.695 hectare, acestora din urmă revenindu-le așadar trei hectare de cap”, ceea ce, firește, reprezenta o monstruoasă disproporție – „peste un milion de țărani stăpâneau mai puțin pământ decât câteva mii de proprietari mari”.

Și încă în România, scrie N. Djuvara, lucrurile nu stăteau așa de prost la acest capitol ca în restul Europei răsăritene (Rusia, Polonia, Ungaria): la noi cele mai întinse moșii aveau în jur de 10.000 hectare, pe când contele Mihály Károly, în 1919 președintele provizoriu al unei republici maghiare socializante (sic!), poseda mai bine de 100.000 hectare!

Votul universal, cea de-a doua reformă (și tot în folosul țărănimii), desființează colegiile, „pune alegerea membrilor parlamentului în mâinile țărănimii, și astfel România devine un stat țărănesc” (Panaitescu), iar Ferdinand se alege cu calificativul de „rege al țăranilor”.

c) Cum arătam mai sus, prin actul politic din 4 ianuarie 1926, Carol (fiul cel mai mare al lui Ferdinand) este înlăturat de la domnie, fiind desemnat ca succesor nevârstnicul său fiu Mihai (născut pe 23 octombrie 1921, din căsătoria oficiată pe 10 martie 1921 între prințul Carol și principesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei). În paranteză fie spus, toți liderii partidelor politice au refuzat să participe la botezul principelui Mihai, deoarece – se învinețeau ei de furie – regele Ferdinand îl chemase pe Ionel Brătianu la guvernare, cu toate că liberalii aveau doar șapte deputați din cei 368, așa încât Coroana a ajuns „vasala Brătienilor”!

De altminteri, foarte atașat de valorosul președinte al liberalilor, regele nu numai că nu se arăta deranjat de bârfele în care Brătienii erau văzuți/judecați/invidiați ca a doua dinastie a României („Nu văd nimic rău în aceasta”, răspundea el „binevoitorilor”), ba chiar îi mărturisește lui Ioan Lupaș într-o discuție particulară: „Prefer să cad cu Brătianu, dacă ar fi să se întâmple, căci este singurul în care am încredere”…

Fire pătimașă și nestatornică, fapt cu prisosință ilustrat de scandaloasa aventură cu Ioana Maria Valentiana (Zizi) Lambrino, din care se naște Mircea Grigore (fiu recunoscut de prinț) și apoi (în anul 1925) de înhăitarea lui la Paris cu Elena Lupescu, Carol îi trimite regescului său părinte scrisoarea din 12 decembrie 1925, în care îi face cunoscut că renunță în mod irevocabil la calitatea de moștenitor al tronului. Ceea ce nu l-a împiedicat nicicât mai târziu să susțină că s-au făcut presiuni asupra lui ca să renunțe la o moștenire ce i se cuvine, iar în anul 1930, cu sprijinul țărăniștilor (acțiune justificabilă din perspectiva acerbelor dispute politice dintre liberali și național-țărăniști, precum și de faptul că actul din 4 ianuarie 1926 consolida pozițiile Partidului Național-Liberal după eliminarea omului care se opunea tendințelor ionelbrătiene de a subordona monarhia), să revină în țară, să-și detroneze fiul și, pentru o foarte tensionată perioadă de 10 ani, să devină Carol al II-lea, regele fără scrupule al românilor.

(Sighetu Marmației, 3-5 martie 2019)

(Va urma)

Petrovai-4-1

Foto.George Petrovai

La trecutu-ți mare, un prezent minor…(II)

Posted by Stefan Strajer On May - 15 - 2019

La trecutu-ți mare, un prezent minor…(II)

(De la politicienii trecutului la politrucii prezentului

2. Carol I, regele emblematic al românilor

 

Spuneam în episodul trecut (dedicat domnitorului Alexandru Ioan Cuza) că încă de la începutul anului 1863 s-a reactivat ideea „aducerii unui domn străin”, asta deoarece – ne înștiințează Petre P. Panaitescu – s-a văzut în timpul lui Cuza câtă nevoie era de „prestigiul unei vechi familii domnitoare streine, care să nu fi fost niciodată amestecată în luptele politice de la noi” (lucru văzut și de divanurile ad-hoc din 1857, „când cerură dinastie streină”) și că „În acest scop, I.C. Brătianu și Ion Ghica au plecat în țările occidentale cu misiunea de a sonda terenul pentru un eventual candidat” (Ioan Scurtu).

La propunerea lui Ion Ghica, președintele Consiliului de Miniștri numit de Locotenența Domnească formată din trei complotiști, Parlamentul aclamă ca domn al României pe principele Filip de Flandra, fratele regelui Leopold II al Belgiei, apoi – mai înainte de consultarea alesului – se depune jurământ de credință față de „noul domnitor”, după care (mai exact, abia după care!) se constituie o delegație „care să meargă în Belgia pentru a-i oferi tronul României” (I. Scurtu). Tot Scurtu ne face cunoscute motivele acestei alegeri pripite din partea complotiștilor și a   noilor cârmuitori dâmbovițeni: „Belgia avea cea mai avansată Constituție din Europa și o monarhie recunoscută pentru respectul său față de regimul constituțional”.

De ce pripită, iar prin aceasta de-a dreptul amuzantă? Deoarece Filip de Flandra făcea parte din familia de Orléans, pretendentă la tronul Franței, un tron ocupat de împăratul Napoleon al III-lea! Anticipând împotrivirea monarhului francez, ne spune în continuare istoricul român, „ministrul de externe al Belgiei a făcut cunoscut că comitele de Flandra nu acceptă calitatea de principe al României”…

După acest eșec răsunător, Ion C. Brătianu nu se dă bătut, ci în continuare face tatonări în Paris, orașul unde se desfășura taman atunci Conferința Puterilor Garante, află și transmite la București că Anglia de asemenea admite posibilitatea unui principe străin în fruntea României și că preferatul ei este un membru al familiei Hohenzollern, iar guvernanții dâmbovițeni îl însărcinează să se deplaseze de îndată la Düsseldorf pentru a purta discuții atât cu principele Anton de Hohenzollern, guvernatorul Rhenaniei, cât și cu Carol, cel de-al doilea fiu al său, în vârstă de 27 de ani, locotenent în regimentul al II-lea de dragoni al gărzii prusiene, absolvent al Școlii de artilerie și geniu din Berlin (în anul 1863 audiase cursuri de literatura franceză la Universitatea din Bonn) și, în 1864, participant ca voluntar la războiul victorios al Prusiei împotriva Danemarcei.

Dar, precizează I. Scurtu, deși în prima fază a discuțiilor răspunsul prințului Carol seamănă mai mult cu un refuz decât cu o accepatare (pe de o parte, cu toate că nu-i lipsea curajul, „nu se simțea destoinic pentru o astfel de misiune” și, ca atare, „nu putea să dea acum un răspuns hotărât”, pe de altă parte, „nu cunoștea încă deloc intențiile regelui Prusiei, șeful familiei, și fără învoirea lui nu putea să facă un pas atât de important”), totuși, Brătianu l-a luat în sens pozitiv, transmițând la București în ziua de 20 martie/1 aprilie 1866: „Carol de Hohenzollern primește Coroana fără condițiuni. S-a pus imediat în relațiune cu Napoleon III”.

Carol I

Iar aici, Locotenența Domnească a publicat la iuțeală o Proclamație către popor, „recomandând alegerea prin plebiscit a principelui Carol-Ludovic de Hohenzollern, sub numele de Carol I”. Plebiscitul s-a desfășurat între 2/14 aprilie – 8/20 aprilie 1866, țăranii nedorind „să aleagă pe un Hopânțol, un neamț pe care nu-l cunoaște nimenea”, astfel că – notează Radu Rosetti în Amintiri din prima tinerețe (București, 1927) – „rezultatul oficial (689.969 pentru, 124.837 abțineri și 224 contra) nu reflectă situația reală, întrucât voturile împotrivă se ridică la mai multe zeci de mii”.

Nici n-avea cum să reflecte situația reală a sentimentelor nutrite de țărănime, talpa țării, față de Cuza Vodă și noul principe, atâta vreme cât – ne spune P.P. Panaitescu – în Statutul din 1864, ba chiar și în moderna Constituție din 1866, „alegătorii erau despărțiți în diferite clase sau colegii (la început patru, apoi trei) după avere, alegând fiecare grupă separat un număr de deputați și senatori”. Votul fiind censitar, prima grupă o formau marii proprietari și marii demnitari ai statului, a doua orășenii și a treia țăranii, așa încât aici (colegiul al treilea), neștiutorii de carte „votau” prin delegație – fiecare sută își „alegea” un delegat/reprezentant!

De reținut că această Constituție (alcătuită după propunerile făcute în vremea lui Cuza și după constituțiile străine, îndeosebi după cea belgiană) este fundamental democratică (consfințește libertatea individuală, egalitatea tuturor cetățenilor în fața legilor, dreptul întregului popor de a lua parte la conducerea țării) și că – modificată în 1879 (după Războiul de Independență), 1884 (stabilirea regatului ca formă de guvernământ) și 1916 (intrarea României în război alături de antantiști) – a rămas în vigoare până în 1923, anul în care este votată Constituția României întregite.

De cealaltă parte, ne face cunoscut Panaitescu, fiind anul conflictului deschis dintre austrieci și nemți, conflict tranșat prin războiul prusaco-austriac, Austria „nu vedea cu ochi buni un principe din familia Hohenzollernilor pe scaunul vecinei sale, România”. Din acest motiv, călătorind în Austria „sub nume schimbat și purtând ochelari negri, ca să nu fie recunoscut” (în trenul de clasa a II-a era însoțit de un singur secretar), Carol este întâmpinat la Buziaș de Ion Brătianu, care la rândul lui călătorea incognito, se îmbarcă cu toții pe o navă fluvială, astfel că de-abia la Turnu Severin, unde „principele fu întâmpinat cu entuziasm de populație și garnizoană”, comandantul austriac și-a dat seama „pe cine dusese pe corabia lui”.

Nu-i lipsit de importanță să amintesc că, luându-și rămas bun de la Wilhelm I, regele Prusiei și primul împărat al Germaniei, și acesta arătându-se nemulțumit de faptul că un Hohenzollern va deveni vasalul sultanului, prințul Carol l-a asigurat că „are de gând să se scuture cât de curând de suzeranitatea turcească și în chipul cel mai demn” (P.P. Panaitescu). Ceea ce se va întâmpla 11 ani mai târziu, adică atunci izbucnește războiul ruso-turc, iar comandamentul suprem al rușilor solicită intervenția imediată a trupelor românești (marele duce Nicolae, fratele țarului Alexandru II și comandantul suprem al forțelor rusești din Balcani, adresează domnitorului român pe 19 iulie 1877 următoarea telegramă: „Turcii, îngrămădind cele mai mari mase la Plevna, ne nimicesc. Rog faceți fuziune, demonstrație și, dacă-i posibil, trecerea Dunării…”), armata română (circa 50.000 soldați și 180 de tunuri) trece Dunărea în frunte cu prințul Carol, acesta – potrivit principiului că domnitorul român nu poate fi pus sub comanda unui general rus, însă zece generali ruși pot fi puși sub ordinele sale – devine comandantul suprem al forțelor româno-ruse din fața Plevnei (Titu Maiorescu notează: „Mare onoare și mare răspundere!”), românii se acoperă de glorie în grelele lupte purtate nu numai pentru cucerirea redutelor Grivița, puternicul nucleu de fortificații și tranșee din Plevna, ci și la Rahova, Smârdan și Vidin, fapt care pecetluiește cu sângele vărsat pe câmpurile de luptă „independența absolută a României”, independență deja votată de Parlament pe data de 9/21 mai 1877 și proclamată de principe a doua zi. Astfel 10 Mai, cu dubla ei semnificație (înscăunarea dinastiei și proclamarea independenței) devine până la bolșevizare ziua națională a românilor.

N.B.: Sfârșitul războiului româno-rusoturc din 1877-1878 a arătat lumii întregi adevărata față a așa-zișilor aliați: armatele rusești în retragere se comportau ca niște trupe de ocupație, iar tratatul de pace cu turcii din 19 februarie/3 martie 1878 a fost încheiat la San Stefano doar de ruși, delegația României nefiind admisă de aceștia. Și iată răspunsul plin de demnitate al principelui Carol la amenințarea guvernanților ruși că „România va fi dezarmată”: „Armata română va putea fi nimicită, dar niciodată dezarmată!”. Nici cu prilejul Congresului de la Berlin, întrunit pe data de 1/13 iunie pentru revizuirea tratatului de la San Stefano, Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu, cei doi oficiali ai României, nu au fost ascultați, cu toate că de data asta măcar au fost auziți. Noul tratat recunoștea independența de stat a României și unirea Dobrogei cu patria maamă, dar acesteia i se impune „să retrocedeze M.S. împăratul Rusiei” (I. Scurtu) trei județe din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad și Ismail.

 

Continuând călătoria de la Turnu Severin cu un poștalion tras de opt cai, prințul Carol își face intrarea în București pe 10 mai (sil vechi) și – cu ocazia jurământului depus în aceeași zi – rostește memorabilele cuvinte: „Din clipa în care am călcat pe teritoriul României, am devenit român”. Cuvinte, ne încredințează istoricul Panaitescu (și nu doar el), cu prisosință confirmate de întreaga lui domnie de aproape un semiveac, atât în ceea ce privește înlăturarea piedicilor politico-diplomatice ce se opuneau înscăunării dinastiei Hohenzollern (Austria fusese învinsă de Prusia și prin aceasta redusă la tăcere, iar Turcia, cea care pretindea valabilitatea unirii Principatelor doar pe perioada domniei lui Cuza, s-a liniștit după vizita principelui Carol la Constantinopol), cât și prin marile înfăptuiri economico-sociale (epocă de pace și liniște internă, se înjghebează o apreciabilă rețea de căi ferate, se înființează bănci și se importă utilaje perfecționate pentru ridicarea întregii agriculturi, îndeosebi după ce Bărăganul devine cel mai important grânar al României, crește semnificativ exportul de cereale românești etc.), precum și cele cultural-științifice: Titu Maiorescu înființează la Iași societatea literară „Junimea”, grupare din care făcea parte triada de aur a culturii românești (Eminescu-Creangă-Caragiale), apar alte curente literare (poporanismul, semănătorismul etc.), iau ființă Academia Română și Banca Națională, Universității din București i se adaugă din 1869 Facultatea de Medicină (zece ani mai târziu apare Facultatea de Medicină la Universitatea ieșeană), în Capitală se întemeiază o Școală națională de poduri și șosele (1881) și o Școală superioară de comerț și industrie (Academia Comercială, 1913), în anul 1875 ia ființă Societatea regală română de geografie, care are ca scop cercetarea pământului românesc și editează Marele Dicționar geografic al României, în intervalul 1866-1914 (ne înștiințează Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu) se înființează numeroase școli primare și secundare, iau naștere o serie de institute științifice și de muzee, „numărul cărților de tot felul, al revistelor și al ziarelor crește mult”, iau   un deosebit avânt „studiile cu caracter național, în legătură cu pământul, limba, literatura și trecutul nostru”, se fac cercetări importante (unele recunoscute pe plan internațional) în matematică și fizică (Spiru Haret, Gheorghe Țițeica, Traian Lalescu, Dragomir M. Hurmuzescu), geologie (Grigore Cobălcescu), chimie (Petre Poni), științele naturale (Grigore Antipa, Emil Racoviță), medicină (Carol Davila, Victor Babeș, Gheorghe Marinescu, Ioan Cantacuzino), științele agricole și economice (Ion Ionescu de la Brad), astronomie și meteorologie (Nicolae Coculescu), filosofie (Vasile Conta), aeronautică (Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă).

Firește, expresia „epocă de pace și liniște internă” nu trebuie luată în sens absolut, ci într-unul relativ și metaforic. Da, căci ea n-a fost scutită nici de manifestații antidinastice și republicane, în condițiile în care telegramele sosite din Istanbul (14 martie 1871) anunțau că trupele turcești „vor năvăli în România cum vor izbucni tulburări”, dovadă grăitoare pentru oamenii de stat români că marile imperii vecine (otoman, țarist și habsburgic) nu erau dispuse să tolereze un regim republican pe aceste meleaguri, nici de „șahul” la rege „des utilizat în lupta opoziției pentru obținerea guvernului” (I. Scurtu), nici de atacurile necruțătoare ale lui Gheorghe Panu, liderul liberarilor radicali, care – în paginile ziarului „Lupta” – se răfuia cu regele pentru păgubitoarea Convenție comercială cu Austro-Ungaria (1875), din pricina căreia, precizeză Giureștii, „balanța comercială cu României (…) s-a soldat între 1876-1886 cu deficite constante, care s-au ridicat la aproape 700 milioane lei”, nici de marea răscoală a țărănilor din 1907, în care au fost uciși de către guvernul liberal (cu Ion C. Brătianu la Interne și generalul Alexandru Averescu la Război) mai multe mii de răsculați (numărul n-a putut fi precizat!), nici de campania militară pornită de români în anul 1913 împotriva bulgarilor neloiali cu sârbii și grecii, foștii lor aliați, și la cererea acestora (bulgarii cer pace mai înainte de-a da piept cu armata română ce înaintează spre Sofia și, prin pacea de la București, cedează României partea de sud a Dobrogei – Cadrilaterul format din județele Durostor și Caliacra), nici de fricțiunile provocate de secretosul tratat încheiat la Viena cu Austro-Ungaria (18/30 octombrie 1883) de către principele Carol (cele două părți se angajau să-și vină în ajutor în cazul unui atac neprovocat – subl. mea, G.P.), tratat ținut sub cheie de rege și care, după declanșarea primului război mondial în 1914, nu reușește să convingă grosul membrilor Consiliului de Coroană (excepție face doar impetuosul P.P. Carp) de necesitatea respectării angajamentelor față de Puterile Centrale, așa că România își declară neutralitatea pentru următorii doi ani.

Neputând să treacă peste voia sfetnicilor săi, în pofida uriașei autorități de care dispunea, bătrânul monarh conchide cu amărăciune: „Constat că reprezentanții țării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constituțional mă supun d-voastră. Mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat și mă tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”.

Însă valorosul rege Carol I n-a mai trăit să vadă România întregită, iar prin aceasta falimentul sumbrelor sale previziuni: moare la castelul Peleș în septembrie 1914 și pe 2 octombrie este înmormântat la mănăstirea Curtea de Argeș, ctitoria lui Neagoe Basarab, refăcută în lunga lui domnie. Doi ani mai târziu (18 februarie 1916) moare și soția lui Elisabeta, care întrebuința pseudonimul literar Carmen Sylva.

 

Cum spuneam mai sus, în anul 1884 s-a stabilit regatul ca formă de guvernământ, Parlamentul modificând Constituția în consecință, asta după ce încă din 14 martie 1881, principele Carol fusese proclamat rege, pentru ca pe 10 Mai în același an, atât el cât și regina, să fie încoronați cu coroane de fier „turnate dintr-un tun turcesc cucerit în timpul războiului” (Panaitescu). Atribuțiile regelui rămâneau cele stabilite pentru domnitor în anul 1866: „Persoana regelui este neviolabilă. Miniștrii lui sunt răspunzători. Niciun act al regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act”.

Fiind România „primul stat constituțional liberal din sud-estul Europei” și un exemplu „demn de urmat de popoarele aflate în această arie geografică” (I. Scurtu) prin politica independentă și intensul proces de modernizare, nu-i de mirare că Ștefan Stambolov, regentul bulgar, i-a propus lui Carol I în 1885 tronul Bulgariei, „sub forma unei «uniuni personale»”. Sigur, Carol nu putea să accepte așa ceva, atunci când știa prea bine că Rusia și Austro-Ungaria se vor opune din răsputeri „ca un Hohenzollern să domnească atât în România, cât și în Bulgaria” (Nicolae Iorga, Locul românilor în istoria universală).

Expresia acestei politici de echilibru între marile puteri, precum și aceea a necontenitelor străduințe întru menținerea relațiilor amicale cu toate statele, rezultă din faptul că în 1909 Carol I a primit bastonul de feldmareșal al armatei germane, iar în 1912 pe cel de mareșal al armatei ruse!

Dacă atribuțiile rămân aceleași după modificările constituționale din 1884, nu la fel stau lucrurile cu drepturile alegătorilor: numărul colegiilor electorale se reduce la trei, totodată se extinde dreptul de vot prin scăderea censului, respectiv prin scutirea de cens a tuturor alegătorilor din colegiul II care absolviseră clasele primare.

Tot în 1884, mai exact pe 4 iunie 1884, din inițiativă parlamentară se propune proiectul legii pentru înființarea domeniilor Coroanei, prin care – împreună cu lista civilă (în creștere de la 2 milioane franci aur pentru anul 1866, la 3,5 milioane în 1881 și apoi la 5 milioane în 1894) – „Clasa conducătoare și-a făcut un titlu de onoare din a «lega» cât mai strâns familia domnitoare de «solul» românesc și a-i crea o situație materială cât mai bună” (I. Scurtu).

Astfel că, prin cele 12 moșii care alcătuiau domeniile Coroanei, cu o suprafață totală de 132.110 hectare, „monarhul devenea unul dintre cei mai mari moșieri din România”. Nu doar atât, căci, treptat, Carol I s-a implicat în activități bancare și industriale: rafinării, fabrici de postav, de bere, de conserve, de ciment, societăți de asigurare etc.

Doar câteva cuvinte despre caracterul rigid al regelui Carol I, în opinia lui I.G. Duca întreaga lui ființă fiind îmbibată de „formele militarismului german”: întindea miniștrilor săi un singur deget, iar „privilegiaților” cel mult două degete! Mândru de traiul modest pe care-l ducea și de puncualitatea-i teutonică, regele nu ezita să le arate vizitatorilor veniți din toată țara că-și cârpește singur ghetele, oferind românilor de Crăciun invariabilul ceasornic.

(Sighetu Marmației, 23-24 feb. 2019)

La trecutu-ți mare, un prezent minor… (I)

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2019

La trecutu-ți mare, un prezent minor… (I)

(De la politicienii trecutului la politrucii prezentului)

 

Autor: George Petrovai

 

Cum evoluționismul tot este la modă în știința contemporană, iar prin ea în cam toate sferele de activitate umană (de la înfulecat și până la cea mai abstractă gândire), intenționez ca în câteva articole/episoade să ilustrez catastrofalele progrese (!) înregistrate de politica românească într-un veac și jumătate (din remarcabila perioadă cuzistă și până la actuala deșănțare pesedisto-aldistă), fapt pentru care – ne spune cu tristețe Poetul național – e cu neputință ca „biet român săracul” să nu dea îndărăt ca racul.

Da, căci ăsta-i ruinătorul preț social-economic plătit de o națiune resemnată până la apatie, cu tot mai depreciata monedă moral-spirituală din pricina necontenitelor sforării ale aleșilor și ciracilor lor, atunci când „evoluează” de la domnitorul ce afirmă ritos în Mesajul adresat Parlamentului pe data de 5/17 decembrie 1865, cum că „niciodată persoana mea nu va fi nicio împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a cărui așezare am fost fericit a contribui” (Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, Editura Danubius, București 1991), la jalnicele caricaturi bolșevice, apoi la otrepele postdecembriste. Ăștia din urmă, cel puțin, nu doar că-s necalificați (a se vedea și revedea prestația de pomină a Cabinetului Dăncilă), nu numai că-i mint cu nerușinare pe cetățeni și fură cu sacii din banii publici, dar țin morțiș să-și salveze pieile nelegiuite și averile necinstite prin, vorba lui Băsescu, legi anume făcute „de hoți pentru hoți”, adică prin punerea Justiției în slujba marilor infractori.

Și când te gândești că taman în aceste zile unui parlamentar din Slovenia (țărișoara desprinsă din fosta Iugoslavie) i-a fost cerută demisia de către șeful partidului, iar cel în cauză de îndată s-a conformat, după ce a recunoscut public că a furat un sandwich (mai exact, a sancționat neglijența angajaților unui magazin din Ljubljana)! Nu știu dacă-i un capriciu, ce se dorește o   obligatorie lecție de demnitate publică pentru toți aleșii (negreșit că slovenii își au dragnienii, tăricenii și vâlcovii lor), dar știu că este o diferență ca de la cer la pământ între gestul parlamentarului sloven și înfricoșătoarea nedemnitate din Parlamentul României, unde nimeni până în clipa de față (au trecut, iată, aproape 30 de ani) nu și-a recunoscut faptele de corupție (de ce ar face-o, când pe aceste meleaguri funcționează ca la cartea lichelismului spiritul de gașcă și prezumția de nevinovăție, iar la o adică insulta, calomnia și „abuzurile” săvârșite de procurori împotriva aleșilor cu putere decizională), prin urmare, niciunul dintre aflătorii în treabă din această sfidătoare instituție nu și-a dat demisia, fie pentru a se pune la dispoziția organelor de anchetă ca să-și dovedească nevinovăția de zor clamată la televiziunile aservite, fie din lehamite față de detestabilul joc la care, de regulă, se pretează majoritatea și anumite grupuri parlamentare (Uniunea Democrată Maghiară din România, dubioșii reprezentanți ai celorlate minorități).

 

  1. Alexandru Ioan Cuza, artizanul modernizării României

 

            Cu o domnie de numai șapte ani (ianuarie 1859-februarie 1866), colonelul Al. Ioan Cuza, primul domnitor al României apărută pe harta lumii după unirea Moldovei cu Țara Românească, va rămâne de-a pururi în istoria și conștiința neamului românesc nu doar ca marele bărbat de stat ce-și impune reformele spre binele țării și în dauna sa, ci și ca un veritabil personaj de legendă. Căci iată ce ne spune reputatul istoric Petre P. Panaitescu în Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București 1990): „Cuza vodă era un om inteligent și vioi. Îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii de jos și se spune că adesea obișnuia să umble cu haine schimbate ca să poată surprinde mai ușor abuzurile și nedreptățile”, precum – adaug eu – cel cu ocaua statornicită prin lege (ocaua lui Cuza) și ocaua mai mică la care recurgeau negustorii necinstiți.

Alexandru Ioan Cuza

            Cât privește obârșia, studiile și caracterul viitorului domn, iată ce aflăm de la același istoric: „Alexandru Cuza făcea parte dintr-o veche familie boierească din județul Fălciu, înrudită cu familia cronicarului Miron Costin. Făcuse studii în Franța și luase parte la mișcarea de la 1848, alături de tinerii naționaliști. În vremea lui Vogoridi (Nicolae Vogoridi, domnitorul Moldovei de origine bulgară și adversarul unirii – nota mea, G.P.) fusese numit ispravnic (prefect) al județului Covurlui, dar își dăduse demisia, nevoind să-l ajute pe caimacam la falsificarea alegerilor”.

Îndeosebi după reforma agrară, precizează Ioan Scurtu în opul mai sus menționat, reformă „în urma căreia au fost împroprietărite 463.554 de familii cu 1.810.311 ha” (Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu avansează în Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi o suprafață de 2.038.640,2697 ha ce a revenit la 511.896 familii țărănești, cifre la care se oprește și Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor – „S-au împărțit atunci vreo 2 milioane de hectare la peste 500.000 de familii de plugari”), după reforma agrară din august 1864, vasăzică, popularitatea lui Cuza a fost așa de mare în rândul sătenilor/poporenilor, încât – după detronarea și înlocuirea lui cu principele Carol-Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen – „Radu Rosetti nota că țăranii din comuna Căiuți (jud. Bacău) au declarat că ei «nu au niciun temei de nemulțumire împotriva lui Cuza care le-a dat pământurile și i-a scăpat de boieresc și nu vor să aleagă pe Hopînțol, un neamț pe care nu-l cunoaște nimenea»”.

După secularizarea averilor mănăstirilor închinate grecilor (Petre P. Panaitescu ne face cunoscut în cartea sa: „Aceste moșii erau așa de întinse, încât alcătuiau cam a cincea parte din totalul României de atunci”!), lege dusă la îndeplinire în 1863 cu ajutorul lui Mihail Kogălniceanu, principalul său sfetnic, Al. Ioan Cuza nu ezită ca, în urma plebiscitului din 3 mai 1864, să dizolve Camera doldora de mari latifundiari și să instaureze un gen de dictatură personală prin Statutul ce-i permitea împroprietărirea țăranilor, fapt care – treptat, dar inevitabil – „a provocat împotrivirea tot mai energică, atât a conservatorilor, afectați mai ales de reforma agrară, cât și a burgheziei radicale („roșii”) care-l acuza pe domnitor de tendințe autocratice” (Ioan Scurtu).

Întrucât la începutul anului 1863 s-a reactivat ideea aducerii unui domn străin, același I. Scurtu ne înștiințează că „În cursul anului 1865 îndemnurile la detronarea lui Cuza deveniseră tot mai frecvente”!

Și astfel, neluând Cuza nicio măsură de apărare împotriva complotului asupra căruia fusese avertizat, în noaptea de 11/12 februarie are loc ceea ce Nicolae Iorga numește „o murdară conspirație de politicieni” și P.P. Panaitescu taxează drept „o faptă urâtă, care rămâne ca o pată în istoria noastră” (Neagu Djuvara este convins că „monstruoasa coaliție” anticuzistă „a fost realizată de masoni”), asta după ce Mihail Kogălniceanu apreciase cu mâhnire că „nu greșelile l-au răsturnat, ci faptele lui cele bune”: complotiștii (ofițeri și civili) forțează ușa camerei în care dormea domnitorul, cu pistoalele în mâini îi cer să abdice, acesta nu protestează, ci semnează decretul de abdicare pe spatele căpitanului Pilat, după care este scos din palat „printre două rânduri de soldați întorși cu spatele” ca să nu-l vadă pe fostul domn („Așa de mare era teama de o eventual reacție a ostașilor”, comentează generalul Al. Candiano-Popescu în Amintiri din viață-mi), este suit la iuțeală într-o trăsură cu coșul ridicat, dus în casa unui devotat al lui C.A. Rosetti și, în noaptea de 14/15 februarie, expediat peste graniță.

S-a stabilit în Germania, refuzând să se mai amestece în disputele politice din țară, ba chiar „respingând propunerile celor care voiau să-l aducă înapoi în domnie” (P.P. Panaitescu). De-abia după moartea survenită în anul 1873, corpul lui a fost adus în țară și îngropat pe moșia sa Ruginoasa, loc de pelerinaj pentru zecile de mii de țărani, ce veneau de pretutindeni ca „să se închine la mormântul aceluia care le dăduse o soartă mai bună”…

De reținut ultimele cuvinte ale lui Cuza la părăsirea Bucureștiului: „Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine, decât cu mine. Să trăiască România!”, cuvinte care seamănă izbitor cu cele rostite de mareșalul Ion Antonescu înaintea execuției sale. Ce vreți, eroii și martirii neamului se înfrățesc în eternitate și neuitare, pe când mișeii și găunoșii se încumetresc în vremelnicie și opulență!

Care sunt „faptele bune” ale lui Cuza? Păi sunt cele două mari reforme menționate mai sus, plus legea instrucțiunii publice (pentru prima dată învățământul primar românesc devine gratuit și obligatoriu), legea comunală, legea Consiliilor județene, legea Curții de Conturi, legea contabilității publice, legea Consiliului de Stat, legea introducerii sistemului de măsuri și greutăți metrice, autocefalia Bisericii române, înființarea Universității din Iași în anul 1860 (cea mai veche universitate românească) și a aceleia din București în 1864, gândul nobil și statornic de-a uni toți românii în nou înființatul stat România (acest nume referențial datează din 1862), trecerea din anul 1863 de la alfabetul de tranziție la cel cu caractere latine.

N.B.: În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă cârmuire din istoria noastră), regele Carol I a dus mai departe procesul modernizării României, așa cum fusese el conceput și pus în practică de Alexandru Ioan Cuza și valoroșii săi sfetnici.

(Sighetu Marmației, 17 feb. 2019)

Petrovai-4-1

Foto autor. George Petrovai

Succesurile dăncilești te fac pe Țepeș să-l dorești…

Posted by Stefan Strajer On March - 20 - 2019

Succesurile dăncilești te fac pe Țepeș să-l dorești…

Autor: George Petrovai

 

În ianuarie s-a împlinit un an de la instalarea Guvernului Viorica Dăncilă. Și tot cam de atunci ni se împuie zilnic capul cu performanțele acestui mătăhălos Cabinet, compus din sculele cele mai de nădejde ale făcăturii PSD – ALDE (a nu se confunda apelativul „de nădejde” cu competența sau demnitatea, ci cu supușenia politrucianistă!), ulterior cârpit/reșapat/remaniat cu atâta chichirez gășcăresc, încât taman miniștrii excluși de către Sorin Grindeanu și Mihai Tudose din guvernele lor, au fost chemați de nostima și neperechea noastră premieriță să facă degeaba umbră pământului în cel mai feminist, nu neaparat și feminin, guvern din istoria României (evident, prin păgubitoarea densitate pentru țară a hoaștelor unse cu toate alifiile detestabilului).

Mai înainte de-a vedea cum stă treaba cu succesurile dăncilești, cuvine-se să fac două precizări:

1) Sensurile dicționărești ale verbului a exclude sunt: a înlătura, a da afară, a elimina, a îndepărta, a excepta, a nu admite. Dacă este de înțeles că un demnitar al statului poate să-și piardă funcția din diverse motive (citeam pe undeva că un ministru dintr-o țară occidentală și-a dat demisia după ce presa l-a acuzat că a folosit telefonul instituției în scop personal!), devine total de neînțeles pentru oamenii cu scaun la cap cum un fost ministru, îndepărtat din echipa guvernamentală pentru incompetență, are atari calități în ochii de șoimană ai premieriței Dăncilă, încât la iuțeală este cooptat în echipa sa reșapată. Ca și cum în câteva luni, respectivul ipochimen ar fi făcut dovada irefutabilă a schimbării lui într-un element indispensabil pentru minister, țară și popor.

2) Tot o performanță, dar á rebours, constituie isprava unui prost ce aruncă o piatră în fântână, iar zece înțelepți nu izbutesc s-o scoată…

Potrivit goarnelor pesedisto-aldiste și statisticilor oficiale (I. Kant spunea că există trei categorii de minciuni: mari, mici și statistici), marea performanță dăncilească, din care au rezultat firimiturile azvârlite grosului salariaților și pensionarilor, se cheamă creșterea economică, cică cea mai gogonată din Europa și printre cele mai vijelioase din lume. Mă rog, propaganda oficială își proptește demagogia agresivă cu cifre umflate…

Atâta doar că întreaga retorică pesedisto-aldistă cu creșterea economică, se bazează în exclusivitate pe consum, nicidecum pe creșterea reală și solidă a unei economii sănătoase, creștere generată de triada investiții – productivitatea muncii – comerț dinamic și reflectată în sporul prosperității tuturor cetățenilor acestei țări, nu doar a aleșilor ticăloșiți și a privilegiaților fără obraz.

CristianSt Art.

Foto. CristianSt Art.

O economie bazată în principal pe consum nu este numai extrem de fragilă și – ca atare – periculoasă pentru țară (economiștii au tras semnalul de alarmă de nenumărate ori), dar acționează și ca un bumerang – se întoarce nimicitor împotriva ocârmuirii care a moșit-o și a nației care i-a trecut cu vederea capriciile începutului! Adică taman ce se întâmplă acuma în România: cea mai mare inflație din Uniunea Europeană, lanțul tot mai greu (pentru omul de rând) al scumpirilor, noi taxe și impozite.

Nota 1: Dragnea și ai lui o lasă mult mai moale cu uriașa idioțenie numită „taxa pe lăcomie”, acuma când constată că ea contribuie la creșterea coeficientului de risc (raitingul de țară), fapt care le îngreunează enorm sarcina împrumutării banilor pentru pensii și lefuri…

În categoria succesurilor dăncilești mai trebuie incluse dovezile neîncetate de subcultură ale tuturor cârmuitorilor actuali, gafele comise tot acuși-acuși, lamentabilele prestații în politica europeană și mondială, starea deplorabilă a sistemului de sănătate și de educație, poziția codașă între țările din Uniune la toate tipurile de transporturi (la autostrăzi în mod special), neobositele răfuieli ale lui Tudorel Toader (Tetelu, cum este „alintat” de presă) cu Justiția și anumiți magistrați, sfidătoarea fraternizare a politrucilor necușeri cu nelegiuiții.

Nota 2: Doamna Dăncilă, vă înștiințez pe această cale că știu în zona Maramureșului Voievodal câțiva bătrâni care trăiesc fără ajutoare sociale, fără curent electric și chiar fără lampă cu petrol (de unde și cu ce să cumpere petrol lampant?). Și numai bunul Dumnezeu are știre câți ca ei își duc astfel destinele pe întinsul acestei țări! Ei bine, îmbunătățiți cu o câtime viața acestor compatrioți, și fiți convinsă că gestul dumneavoastră de omenoasă cârmuire va rămâne în conștiința românilor și în istoria lor ca o veritabilă performanță a Cabinetului pe care cu încrâncenată vrednicie politrucianistă îl păstoriți în prezent.

(Sighetu Marmației, 11 martie 2019)

Ziua națională a României integrată politic și dezintegrată în esența ei spirituală

 

Autor: George Petrovai

 

Luând aminte la dezastrul programat al României postdecembriste (unul semnificativ în plan economico-financiar și esențial în plan spiritual-identitar), întru sfidătoarea prosperitate a tâlharilor interni și externi, nu poți să nu te întrebi care este câștigul efectiv al milioanelor de români, mulți dintre ei mai săraci și mai oropsiți ca Iov, după aderarea țării la NATO și Uniunea Europeană.

Poate că unii (dacă nu cu totul convinși, atunci sigur încrezători în scremutul democrației noastre originale și în atrocele elan partinic al aleșilor de două parale) vor susține că țara a beneficiat de însemnate sume europene, cu toate astea sub nivelul cotizațiilor anuale ale României, că Uniunea Europeană și SUA sunt permanent cu ochii pe sforarii dâmbovițeni cu ștaif (vezi recenta nemulțumire a diplomației americane vizavi de manevrele pesedisto-aldiste din justiție) și că fără avertismentele venite din partea acestora, fărădelegea ar huzuri pe meleagurile noastre, caz în care sintagma „stat paralel” s-ar dovedi de prisos.

Și totuși, cu ce-l încălzesc pe românul de rând (omul truditor-răbdător și mult mai onest decât foștii și actualii cârmuitori) aceste frecușuri diplomatico-politrucianiste, când el vede prea bine că dreptatea la noi umblă în continuare cu capul spart și când constată pe propria piele că, din pricina necinstei și imposturii cu legea-n mână, traiul celor mulți merge și tot merge în jos, încât zisa românească „Numai mai rău să nu fie” a ajuns de râsul ciocoilor descurcăreți și de plânsul celorlalți?!…

Steag

Fiind România integrată în Uniunea Europeană și în structurile Nord-Atlantice, structuri care – potrivit unui edificator sondaj de opinie efectuat în   Germania – n-ar sări în ajutorul nostru dacă, Doamne ferește, situația militară ar cere acest lucru (NATO n-a mișcat un deget nici în tensiunile româno-ucrainene datorate canalului Bâstroe!), firește că noțiuni precum patriotismul și naționalismul sunt rău văzute într-un conglomerat politico-economic, a cărui țintă politică o reprezintă globalizarea. Dar nu și la nemți sau francezi, unde politica suferă ajustări direct proporționale cu viteza de rulare, respectiv cu prim rangul acestora în raport cu celelalte state membre, în mod deosebit cu statele din Est.

Așadar, România atât de dezbinată din punct de vedere moral-spiritual (necinstea postdecembristă este ridicată la rangul de virtute politică), geografic (atâtea teritorii românești sunt în continuare despărțite de țara-mamă) și istoric (când va fi studiată în școli și universități adevarata noastră istorie?), pe data de 1 Decembrie își sărbătorește Ziua națională. Însă mă întreb până când o va face și cu ce impact emoțional, având în vedere tensiunile interne și internaționale (politrucii dâmbovițeni pun interesele personale și de grup mai presus de interesul național, iar ungurii, rușii și alți neprieteni ne poartă sâmbetele), precum și neîntrerupta înstrăinare a românilor de țara lor, îndeosebi a tinerilor, potrivit hidosului materialism din spusa „Patria mea este acolo unde mi-e bine” (deja peste patru milioane au plecat, alții pleacă sau sunt pregătiți de plecare: cadre medicale, cercetători, ingineri, profesori, muncitori calificați și necalificați).

(Sighetu Marmației, 29 nov. 2017)

Tractatus logico-philosophicus – noul mod în care Ludwig Wittgenstein face filosofie

Autor: George Petrovai

 

Din totdeauna, ceea ce trebuie înțeles drept momentul când cugetarea antică greacă și cea orientală devin sistemice și sistematizatoare pentru curiozitatea umană, filosofia a căutat să ofere explicații îndestulătoare și într-o manieră riguros-coerentă despre lume: natura înconjurătoare, societate și om. În acest sens, Aristotel a conceput logica formală sau gândirea care se gândește pe sine ca parte a amplului său tablou explicativ asupra lumii (cu nețărmurită admirație, I. Kant va spune despre logica aristotelică că singura ei însușire este aceea că-i eternă!), unde el ne prezintă formele și legile gândirii corecte.

Astfel, dată fiind strânsa legătură dintre gândire și limbaj (orice gândire se configurează și se exprimă în cuvinte rostite, cuvinte scrise sau în limbajul interior), rezultă că limba nu doar că a condiționat dezvoltarea rațiunii, dar deține și un important rol la fixarea și transmiterea ideilor. De unde justa concluzie: O idee clară se exprimă printr-un limbaj clar, pe când ideea confuză are parte de o exprimare pe măsură!

Întrucât noțiunile sau formele elementare ale logicii se exprimă în cuvinte (noțiunea poate fi redată prin unul sau mai multe cuvinte, vasăzică sferei și conținutului noțiunii le corespund semnificația și sensul cuvântului care o reflectă), iată de ce, pentru a nu fi obscure și confuze, ele (deopotrivă noțiunile și cuvintele) trebuie să fie clare și distincte. De altminteri, filosoful francez Réné Descartes (1596-1650) a considerat claritatea și distincția drept „cele mai însemnate calități ale gândirii”, iar Augustin, ne informează Eugen Munteanu în nota 104 a opusculului De dialectica, a conceput dezambiguizarea „nu ca pe o operație de echivalare sinonimică (verbis singulis), ci ca pe un proces inclus în dimensiunea pragmatică a comunicării”.

Foloasele de pe urma însușirii și apoi a respectării celor patru principii ale logicii formale sunt cu adevărat remarcabile: legea identității conferă gândirii noastre precizie, legea noncontradicției și a terțului exclus îi conferă consecvență, iar întemeierea sau fundamentarea cugetării este asigurată de legea rațiunii suficiente.

Dar iată că Ludwig Wittgenstein nu este de acord nici cu logica formală a Stagiritului și nici cu cea dialectico-hegeliană, așa că în lucrarea Tractatus logico-philosophicus ( de altminteri, singura publicată în timpul vieții), el – pe baza logicii matematice, în mod deosebit a logicii lui Bertrand Russell – va încerca să construiască un sistem filosofic. Dar nu un sistem oarecare, ci unul în care, ne informează tălmăcitorul Alexandru Surdu (Editura Humanitas, București, 1991), „urmau să fie abordate cele mai importante probleme teoretice ale vremii și chiar problema filosofiei înseși”.

Potrivit propriei destăinuiri, ambiția lui Wittgenstein era să elaboreze o lucrare în care rosturile lumii noastre să le explice nu semenilor, ci unor ființe extraterestre, adică acelora cărora avea intenția să le-o dedice. Având în vedere puținele cunoștințe filosofice de care dispunea autorul la vremea respectivă (doar studiul operelor lui Russell și Gottlob Frege, la care se adaugă audierea cursurilor lui Russell, Whitehead, Moore, Keynes, Hardy, Pinsent și Johnson la Cambridge), compatriotul nostru apreciază că din partea lui a fost „un act temerar”, chiar dacă Wittgenstein privea filosofia ca pe o problemă personală, în sensul proprie-i elucidări, fapt care, potrivit unei mărturisri ulterioare, făcea ca fiecare propoziție din această carte să fie „expresia unei suferințe, a unei boli”!

Cum a apărut Tratatul? Născut la Viena pe data de 29 aprilie 1889 (tatăl său, evreu cu origini saxone, era nu numai unul dintre fondatorii industriei siderurgice din Austria, ci și un mare admirator al artei în general, al celei muzicale în special), tânărul Ludwig Josef Johann Wittgenstein dovedește reale aptitudini atât ca interpret la clarinet, cât și pentru matematici, aeronautică și propulsie. Timp de doi ani (1906-1908) urmează la Berlin cursurile Facultății Tehnice, apoi la Manchester (1908-1911) pe cele de inginerie mecanică. Dar, așa cum spuneam mai sus, între timp el prinde gust pentru logica matematică prin intermediul tratatului Principiile matematicii (1903) al lui B. Russell, apoi începe studiul operei lui G. Frege. În 1911 îl vizitează la Jena pe Frege și tot atunci, pentru a putea urma sfatul acestuia cu audierea cursurilor la Cambridge, Wittgenstein abandonează studiile de mecanică, însă va rămâne pasionat de motoare pentru tot restul vieții lui.

După numai doi ani (toamna anului 1913) are loc prima izolare de lume a tânărului Ludwig: se retrage în localitatea norvegiană Skojden, aici își construiește de unul singur o cabană unde se dedică meditației, iar rezultatul meditației se concretizează în această stranie carte, care – din pricina primului război mondial (autorul participă ca voluntar, fiind luat prizonier în 1918 pe frontul din Italia) –apare în limba germană de-abia în 1921, pentru ca anul următor, cu o prefață semnată de B. Russell, să fie tipărită la Londra în limba engleză și în scurt timp să devină una dintre cele mai populare lucrări din filosofia contemporană (până în anul 1968 fusese tradusă în limbile franceză, italiană, spaniolă, rusă, suedeză, daneză, sârbă și chineză) sub numele Tractatus logico-philosophicus, nume sugerat de G.E.Moore.

În pofida succesului înregistrat de tratatul său, Wittgenstein cunoaște după război o perioadă de profundă criză spirituală. Considerându-și încheiată activitatea filosofic-științifică, el – ne înștiințează Al. Surdu în Cuvânt introductiv – „înclină spre viața monahală”, drept urmare „se apucă de studiul evangheliilor și consacră mult timp scrierilor religioase ale lui Tolstoi”. În plan scocial, din 1920 și până în 1926 se mulțumește cu postul de simplu învățător într-un sat, iar din toamna anului 1926 cu acela de ajutor de grădinar la o mănăstire de lângă Viena.

Revine în orașul natal, aici i se retrezește interesul pentru matematici și cercetarea științifică (se pare că hotărâtoare în acest sens a fost audierea în martie 1928 a unei conferințe susținută de matematicianul olandez L.E.J. Brouwer), așa încât se întoarce la Cambridge, unde în anul 1929 își ia doctoratul cu Tratatul și în 1930 este numit fellow la Trinity College.

Urmează a doua perioadă din viața gânditorului, care, la fel ca prima, culminează cu retragerea în Norvegia în anul 1936, unde-și redactează Philosophical Investigations (Cercetări filosofice), lucrare tipărită la Oxford în 1953, adică după moartea autorului (1951).

Cea de-a treia etapă din viața lui Wittgenstein se derulează după 1937, an în care se reîntoarce la Cambridge: în anul 1939 este desemnat succesorul lui Moore la catedra de filosofie, participă la al doilea război mondial ca brancardier la un spital din Londra și, pe urmă, ca laborant la un laborator medical din Newcastle, după război își reia activitatea la catedră, dar în anul 1947 își dă demisia, din nou trăiește izolat la o fermă din Irlanda, apoi – în totală singurătate – într-o locuință pe malul oceanului, efectuează în 1949 o călătorie în Statele Unite, după care, mai înainte de-a fi răpus de cancer, își vizitează rudele la Viena și mai face o călătorie în Norvegia…

tractatus-logico-philosophicus-ludwig

            Întrucât Ludwig Wittgenstein este genul de filosof care nu poate fi pe deplin înțeles doar din operă (de altminteri o operă restrânsă ca întindere, la cele două tratate deja amintite mai adăugându-se Observații asupra fundamentelor matematicii, carte apărută în anul 1956 la Oxford, în schimb o operă extrem de incitantă prin dezinhibiția cu care autorul ei abordează problematica filosofică), iată motivul pentru care am insistat asupra celor trei etape din viața sa, fiecare dintre ele cu momentul de vârf al recluziunii voluntare și, desigur, cu câștigurile spirituale plămădite în aceste revitalizante solitudini autoimpuse.

Tot ce se poate ca Wittgenstein să-l fi avut ca model pe Nietzsche, filosoful-artist complet lipsit de respect față de cutume și coordonatele cugetării disciplinate, însă sigur este faptul că, în ceea ce-l privește, omul și opera formează o unitate indestructibilă și, tocmai de aceea, mereu vie și provocatoare pentru acela care se apleacă asupra ei.

Aminteam mai sus despre încercarea lui Wittgenstein de a construi un sistem explicativ al lumii pe baza logicii matematice, cu toate că, ne avertizează Al. Surdu, este o certitudine că „diversitatea realității nu poate fi epuizată (reprodusă și construită) numai pe cale logică și cu atât mai puțin numai pe cale logico-matematică”.

În faza de început, adept al idealismului epistemologic schopenhauerian, pe care ulterior l-a abandonat „în favoarea realismului conceptual inspirat de lucrările lui Frege și Russell” (Surdu), se constată că, în deplin acord cu precizarea „logico-filosofic” din titlu, logica este axul tratatului lui Wittgenstein și că interpretarea propoziției este într-o atare măsură tema ei centrală, încât autorul nu ezită să identifice gândirea cu semnul propozițional.

Dar, în istoria cugetării omenești, gândirea a fost identificată și cu alte forme. Astfel, în logica aristotelică sau clasico-tradițională, gândirea (adevărată sau falsă) se exprimă cu ajutorul judecăților (la rândul lor adevărate sau false), care sunt redate prin propoziții. Relația logico-aristotelică dintre judecată și propoziție este următoarea: Orice judecată se exprimă printr-o propoziție, dar nu orice propoziție este o judecată! De pildă, propozițiile interogative, imperative și optative exprimă idei, ca atare pot să fie juste sau injuste. Însă, întrucât nu afirmă și nu neagă ceva despre ceva, ele nu sunt adevărate sau false și, drept urmare, nu sunt judecăți. S (subiectul logic, respectiv obiectul despre care se afirmă sau se neagă ceva) și P (predicatul logic, respectiv noțiunea care reflectă însușirea afirmată sau negată despre obiectul judecății), constituie cei doi termeni ai judecății. Vasăzică, structura judecăților și a propozițiilor din logica aristotelică este de tipul S-P, cratima reprezentând copula (verbul „a fi” numai la modul indicativ), explicit sau subînțeles, fie la forma afirmativă („Toți oamenii sunt muritori”), fie la forma negativă („Unele metale nu sunt radioactive”).

În logica dialectică a lui Hegel, unde judecata, respectiv propoziția, „reprezintă stabilirea determinabilității conceptului” (Surdu), apar forme de tipul „Singularul este general”, „Generalul este singular” etc., fiecare având pretenția că epuizează formele propoziționale și, prin aceasta, gândirea.

Așadar, dacă propoziția tradițional-aristotelică este prin excelență o formă de reflectare, iar cea dialectică o formă de reproducere a realității, propoziția logico-matematică din interpretarea lui Wittgenstein, considerată drept un model al realității, este o formă de modelare. Ca formă de modelare, propoziția este cu adevărat proiecția unui fapt sau a unei stări de lucruri, iar în structura aRb (a în relație cu b) a unei relații dintre obiecte. Dar, ne avertizează din nou Al.   Surdu, „aceasta nu însemnă că realitatea se reduce la fapte, că lumea se compune numai din astfel de fapte, indiferent în ce context se afirmă acest lucru”, motiv pentru care lui Wittgenstein i se poate imputa o considerabilă sărăcire a lumii prin omiterea proprietăților și claselor din rândul faptelor, respectiv a relațiilor dintre obiecte și clase și a celor dintre clase de obiecte.

Concepând propoziția ca proiecție sau imagine, aceasta i-a permis cugetătorului nostru ca, „asemenea unui inginer care se uită la o proiecție și vede ceea ce semnifică”, să facă în chip firesc abstracție „de evenimente, întâmplări, procese, în genere de timp, de succesiune, de cauzalitate” (Al. Surdu).

Dar iată ce afirmă, în stilul său cripto-aforistic, însuși autorul despre chestiunile evidențiate mai sus: „Propoziția este o imagine a realității, căci dacă înțeleg propoziția, atunci cunosc situația pe care o reprezintă (4.021), „Propoziția reprezintă descrierea unei stări de lucruri” (4.023), „Credința în relații cauzale este o superstiție” (5.1361).

Însă chiar dacă se admite construcția logico-sistemică a lumii, ea nu poate fi făcută numai dintr-o perspectivă logică, iar din perspectiva celei matematice cu atât mai puțin, lucru cu care Tratatul nu consimte să fie de acord. Dovada în acest sens ne este oferită de însăși filosofia clasică germană, unde relaționalitatea și funcționalitatea formelor de modelare plasează logica matematică în sfera intelectului. Kant era convins că, prin intelect și rațiune pură, este posibilă construcția lumii materiale (natura) și a celei spirituale (arta și morala), domenii cărora le corespund științele naturii, respectiv estetica și etica. Dar în felul acesta (prin limitare la intelect și rațiune pură), Kant omite domeniul dialecticii, ceea ce în chip obligatoriu duce la sărăcirea realului. Filosofia hegeliană a devenirii elimină această carență din kantianism, însă introduce alte limite: izgonește din lume statornicia pentru lipsa sa de interes speculativ și identitatea din gândire și limbaj!

În ceea ce privește Tratatul, în el întâlnim categoria limitelor dorite și a celor nedorite de autor. Prima categorie, devenită unul dintre scopurile de prim rang urmărite în această lucrare, ne este înfățișată în Prefață de către Wittgenstein: „Cartea urmărește, deci, să traseze gândirii o limită, sau, mai degrabă, nu gândirii, cât expresiei gândirii: căci pentru a putea trasa o limită gândirii, ar trebui să putem gândi ambele părți ale acestei limite (ar trebui, deci, să putem gândi ceea ce nu se poate gândi). Limitele vor putea fi trasate, așadar, numai în cadrul limbajului, iar ceea ce se află de cealaltă parte a limitei va fi pur și simplu absurditate”.

A doua categorie de limite, cele nedorite de autor, decurg din structura cărții. În pofida faptului că ea constituie punctul de plecare pentru două curente filosofice (pozitivismul logic și Școala analitică engleză), cartea nefiind adoptată ca atare de nici unul dintre aceste curente și fără ca autorul să adere la vreunul dintre ele, totodată, în pofida interpretărilor contradictorii ale unor teze/afirmații, cărora în acest mod li s-au atribuit semnificații nici măcar bănuite de autor, acesta și-a dat seama că Tratatul trebuie depășit, rolul lui fiind acela de-a oferi cititorului o scară, pe care trebuie s-o arunce după ce s-a urcat, adică „Trebuie să depășească aceste propoziții, apoi vede lumea corect” (6.54). Cu certitudine că ăsta-i motivul pentru care Tratatul se încheie brusc cu cea de-a șaptea propoziție de bază („Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”), neurmată ca toate celelalte de propoziții-observații, astfel ea constituindu-se și mai abitir în închiderea care se deschide înspre interpretările ulterioare…

Dacă Wittgenstein caută ca prin Tratat să impună limite gândirii sau, mă rog, limbajului, tot el, prin așa-numitul „act de arătare” (perfect motivabil la nivelul formelor de modelare, dar lipsit de sens în afara lor), încearcă întrucâtva să justifice existența celor ce se situează dincolo de limitele pe care tocmai le-a trasat. Astfel, în propoziția 6.522 ni se spune că „Există fără îndoială inexprimabil” și că acesta se arată, dar nu ni se spune cum se arată, ci doar că „el este elementul mistic”. În schimb, Dumnezeu nu se arată (6.432), dar din moment ce se vorbește despre El, se poate spune. În sfârșit, susținând că „nu se poate spune, ci se arată” (5.62), Wittgenstein consideră că-i corect ceea ce crede solipsistul. Atâta doar, completează Al. Surdu, că modul acesta de a arăta ceea ce nu se poate spune, „pare să încalce însuși fundamentul actului de modelare, căci ceea ce se arată, ar trebui să se vadă și, deci, să fie un obiect sau un fapt, să poată constitui semnificația unui semn sau sensul unei propoziții”.

Cum, vrând-nevrând, Tratatul ne duce pe „tărâmul arid al intelectului pur”, unde se adaugă tăcerea spirituală la izolarea și nemișcarea din lumea obiectuală, iată de ce pentru Wittgenstein există și lucruri din acelea care se arată fără să se vadă.

Dar astfel de afirmații/propoziții surprinzătoare, în familia cărora pot fi incluse și următoarele: „Definiția este o regulă de semne” (4.241), „Probabilitatea este o generalitate” (5.156), „Eica și estetica sunt același lucru” (6.421) și „Voința ca fenomen interesează numai psihologia” (6.423), potrivit logicii Tratatului nu pot fi taxate drept absurde, din moment ce pentru autor sunt absurde doar expresii ca „1 este număr” sau „există numai un zero”, respectiv „există numai un 1” sau „2+2=4 la ora 3” (4.1272).

Despre tautologie și contradicție, cărora le acordă un spațiu generos, el afirmă că nu sunt absurde („aparțin simbolismului, tot așa cum zero aparține simbolismului aritmeticii”) (4.4611), ci că „nu spun nimic”, iar prin aceasta „sunt lipsite de sens” (4.461). Asta nu înseamnă că sunt lipsite și de adevăr: „Adevărul tautologiei este cert, al propoziției probabil, al contradicției imposibil” (4.464).

În final, doar câteva cuvinte despre originala alcătuire a Tratatului. Nota autorului de pe prima pagină ne lămurește „taina” numerotării propozițiilor: „Cifrele din fața propozițiilor indică importanța lor logică, locul pe care îl ocupă în expunerea mea. Propozițiile n.1, n.2, n.3 etc. sunt observații la propoziția n; n.m1, n.m2 etc. sunt observații la propoziția n.m; și așa mai departe”.

Așa cum spuneam mai sus, tema centrală a Tratatului o constituie interpretarea propoziției. Dar nu o propoziție în sens gramatical, ci – ne informează tălmăcitorul – „numai cu sensul propozițional astfel conceput, deci fără a face distincții între subiect și predicat, substantiv și verb etc.”.Cele șapte propoziții de bază nu formează structura lucrării, asta deoarece ele nu pot fi considerate nici măcar titluri de capitole – exprimă numai în parte cuprinsul propozițiilor subordonate, însă contribuie la mascarea structurii clasice a sistemelor tradiționale.

Prima parte (1-2.063) este o ontologie, urmată de o gnoseologie (2.1-2.174), care la rândul ei este urmată de o teorie generală a modelării și de o teorie a modelării logice (2.18-3.05). Cea mai întinsă parte din Tratat revine logicii (3.1- 6.13), după care, cu referiri la matematică și fizică, vine rândul epistemologiei (6.2- 6.3751) și, la urmă, al eticii, esteticii și misticismului (6.4-7).

Dar cum expunerea ideilor în Tratat este nesistematică (simplă transcriere de însemnări disparate, așa cum i-au venit autorului în minte) și cum el nu procedează nici deductiv și nici demonstrativ, ci explicativ, comentatorii au dedus că ontologia (prima parte), în realitate a fost scrisă ultima, ea fiind consecința gnoseologiei, aceasta la rândul ei fiind subordonată direct logicii. Citind lucrarea în ordinea logică→gnoseologie→ontologie, dificultățile de înțelegere se reduc simțitor…

Stilul utilizat de Wittgenstein este unul simplu și concis (considera că trebuie spus în puține cuvinte ceea ce poate fi spus), cel mai adesea criptico-aforistic, fapt care necesită nenumărate explicitări. La aceasta contribuie atât întrebuințarea de către autor a unor termeni neconsacrați și cu semnificații imprecise, termeni pe care chiar el îi considera pseudoconcepte, cât și faptul că anumite chestiuni sunt doar enunțate, prin aceasta lăsându-se cale liberă interpretărilor adesea contradictorii. Vasăzică o simplitate aparentă, doar unele enunțuri și propoziții putând fi înțelese fără o cultură adecvată.

Un alt deziderat urmărit de Wittgenstein a fost claritatea expunerii. Dar insistând cu stilul cripto-aforistic pe linia simplității, autorul compromite claritatea nu numai prin frecventa revenire asupra unora dintre propoziții (de pildă, „Propoziția este o imagine a realității” și „Propoziția arată forma logică a realității”), ci și prin construirea de propoziții obscure.

(Sighetu Marmației, 2-4 mai 2017)

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors