George PETROVAI – YASUNARI KAWABATA

Posted by Gabriela Petcu On November - 26 - 2012

YASUNARI KAWABATA

ŞI DRUMUL PROZEI SALE DE LA MODERNISM LA CLASICISM

 

Înainte de-a intra în subiectul propriu-zis despre proza japonezului Yasunari Kawabata, laureat al Premiului Nobel pentru literatură pe anul 1968, se cuvine să pregătesc terenul, adică să spun câteva cuvinte despre clasicism şi clasic.

 

După cum se ştie, clasicismul european este un curent postrenascentist, ai cărui reprezentanţi urmează linia inaugurată de Petrarca în ceea ce priveşte atenţia acordată scriitorilor antici. Iată de ce pentru autorii clasici natura este doar un element decorativ, căci sursele lor predilecte de inspiraţie se cheamă antichităţile greacă şi latină. În plus, arta clasică se conformează unor norme estetice prestabilite, aşa ca norma celor trei unităţi (de timp, loc şi acţiune), potrivit căreia acţiunea trebuie să fie unitară, să se desfăşoare în acelaşi loc şi pe durata unei singure zile.

 

Acest curent se confundă practic cu clasicismul francez, şi asta deoarece Franţa a fost ţara care a oferit climatul cel mai favorabil pentru dezvoltarea clasicismului european. Clasicismul este un curent eminamente intelectualist, deoarece tipul uman clasic se caracterizează prin predominarea generalului asupra particularului şi prin supremaţia raţiunii asupra pasiunilor, fapt care conferă personajelor mult voluntarism.

 

Teatrul a fost genul literar prin excelenţă cultivat de scriitorii francezi din secolul al XVII-lea: Pe de o parte tragedia clasică, reprezentată cu strălucire de poeţii Pierre Corneille şi Jean Racine, pe de altă parte comedia clasică, specie care dobândeşte un atare prestigiu prin geniul lui Molière, încât putem afirma că prin arta comicului el se apropie de contemporaneitate, în timp ce tragedia se îndreaptă spre trecut.

 

Însă clasicismul european este departe de-a întruchipa clasicismul din totdeauna şi de pretutindeni. Nu voi insista asupra perioadei clasice a culturii antice greceşti (sec. V-IV î.e.n.), nici asupra epocii de aur a culturii latine – epoca principatului lui Augustus (43 î.e.n.-14 e.n.), dar, în ton cu linia prezentului eseu, voi zăbovi niţel asupra clasicismului chinez şi japonez,  perioade aflate la mare distanţă în timp şi spaţiu de cel european:

1)Perioada dinastiei Tang (618-907), perioada de apogeu a civilizaţiei chineze, în care poeţii Li Bai şi Du Fu s-au afirmat ca două piscuri ale poeziei clasice chineze;

2)Perioada Heian (795-1185) sau perioada clasică a culturii şi artei japoneze.

Conceptul clasic nu este nici el mai simplu şi mai uşor de mânuit. Întrebuinţându-l pentru caracterizarea globală a vieţii spirituale, în opinia lui Nae Ionescu avem de-a face cu producţiile clasice atunci când forma este în echilibru cu fondul. Notă: Când forma prevalează asupra fondului, ne spune gânditorul român, se afirmă barocul, iar când fondul prevalează asupra formei, de aceasta stă să plesnească, se impune romantismul. Dar una este periodizarea mai mult sau mai puţin artificială, şi cu totul altceva realitatea culturală a fiecărui popor în parte. Căci dacă istoricii şi criticii literari atribuie periodizării globale, în principal celei europene, o conotaţie prioritar cantitativă (îi ajută la o mai lesne încadrare a materialului pe care-l manevrează), nu acelaşi lucru se întâmplă în culturile naţionale, unde periodizarea urmăreşte în primul rând dimensiunea calitativă şi abia pe urmă pe cea cantitativă.

 

Iată motivul pentru care în fiecare cultură naţională se distinge o perioadă clasică sau de maximă înflorire artistică, specifică ariei de circulaţie a limbii respective. Iar această perioadă se raportează la clasicismul francez din secolul al XVII-lea în virtutea regulei de aur, potrivit căreia valorile culturale din totdeauna şi de pretutindeni fac parte din zestrea cea mai preţioasă a omenirii şi că izvoditorii acestor valori trebuie cinstiţi pe măsura faptelor lor. În schimb toţi producătorii de frumos din fiecare cultură naţională, privesc la perioada clasicismului lor atât ca la un etalon al echilibrului şi armoniei, cât şi ca la un adevărat far călăuzitor, care – indiferent de mijloacele utilizate – îi ajută să urce înspre culmile creaţiei umane.

 

În conformitate cu acest principiu, clasicismul românesc se cheamă Eminescu, Creangă şi Caragiale, iar puţin mai târziu Brâncuşi şi Enescu, clasicismul rusesc îmbrăţişează întregul secol al XIX-lea (Puşkin, Lermontov, Gogol, Turgheniev, Goncearov, Dostoievski, Lev Tolstoi, Anton Cehov, respectiv Piotr Ilici Ceaikovski), clasicismul italian înseamnă cu siguranţă superba triadă Dante-Petrarca-Boccaccio, cel spaniol vizează secolul de aur al ibericilor (Cervantes, Lope de Vega, Calderon), cel englez nu poate fi conceput înafara tripletei de aur a teatrului elisabetan (Cristopher Marlowe, William Shakespeare, Ben Jonson), iar clasicismul german face corp comun în primul rând cu titanismul lui Goethe şi Schiller.

 

Până şi clasicismul francez suferă corecţii atunci când uriaşa cultură a Hexagonului este privită din această perspectivă. Căci or fi Corneille, Racine şi Molière clasici prin definiţie, dar la fel de clasici (de data asta prin vocaţie), ba poate chiar mai mult sunt Voltaire, Balzac, Stendhal, Flaubert, Maupassant, Zola şi Anatole France.

 

*

După cum spuneam mai sus, perioada Heian, când capitala este mutată de la Nara la Heiankyo (Kyoto de azi), poate fi socotită pe drept cuvânt perioada clasică a culturii şi artei japoneze, ba după opinia autorizată a Stancăi Cionca, excelenta traducătoare şi comentatoare a unora dintre cărţile la care se va face referire în continuare, ea este chiar “perioada de aur a istoriei japoneze”! În continuare, Stanca Cionca ne spune şi de ce: “Este o epocă de înflorire a unei literaturi de mare rafinament, în care prospeţimea şi spontaneitatea senzaţiilor întâlneşte un clasic simţ al echilibrului şi o eleganţă căutată a expresiei”.

 

De precizat că sub influenţa culturii şi civilizaţiei chineze, care devenise covârşitoare încă din secolul al VII-lea, Japonia – ne înştiinţează Stanca Cionca în Prefaţa la cartea Însemnări de căpătâi a curtezanei Sei Şōnagon – „împrumutase într-un proces abrupt întreaga structură politică şi administrativă a statului chinez, copiind sistematic formele unei civilizaţii superioare şi mult mai vechi decât a sa, de la organizarea curţii până la universitatea imperială, de la proprietatea asupra pământului până la calendar, arhitectură, sistem poştal şi articole vestimentare”.

 

Fireşte, de la acest atotcuprinzător proces de imitaţie nu se putea sustrage Heiankyo (capitala liniştii şi păcii), care a fost construit începând cu sfârşitul secolului al VIII-lea şi în final s-a vădit a fi “o copie de dimensiuni reduse a Ciangan-ului, oraşul de scaun al Chinei în epoca Tang” (S. Cionca). Iar la curtea imperială, dincolo de luptele din interiorul clanului Fugiwara, Sei Şōnagon (“sfetnic mic”) în calitate de doamnă de onoare a împărătesei Sadako, ne înlesneşte pătrunderea în intimitatea aristocraţiei strânsă în jurul unui împărat-copil: un împărat care se joacă cu mâţa şi o nobilime parazitară, care dacă nu dovedeşte nici o tragere de inimă la abordarea şi rezolvarea problemelor de stat, în schimb se arată foarte pasionată de joc, conversaţii galante, poezie şi arte precum muzica (autoarea, la auzul muzicii în palat, este în stare să sară din aşternut chiar şi la miezul nopţii) şi dansul (la curte se dansa după moda chinezească şi coreeană). Dar preocupările de căpetenie ale acestei societăţi se îndreaptă spre îmbrăcăminte şi, mai cu seamă, spre literatură. Textul Însemnărilor de căpătâi acordă mult spaţiu descrierilor vestimentare, întrucât în acel veac în care gustul ales devenise supremul criteriu de valoare, combinaţia culorilor avea o atare importanţă, încât cea mai mică greşeală în potrivirea cămăşilor şi rochiilor (aşezate una peste alta precum foile de varză), putea pune în grav pericol reputaţia unei doamne.

Remarcabilă este atenţia acordată poeziei şi povestirilor de către această societate. Poezia era practicată de toată lumea, încât nu numai că ea devenise o etapă obligatorie în orice intrigă amoroasă, dar devenise totodată un adevărat vehicul al comunicării de la un palat la altul.  Nivelul literar atins de povestiri (monogatari) în secolul al X-lea se explică pe de o parte prin influenţa exercitată de nuvelistica epocii Tang, pe de altă parte prin introducerea scrierii kana (silabică). Iar proza vremii a ajuns să fie predominant feminină prin curtezanele Murasaki Shikibu, Sei Şōnagon şi Izumi Shikibu, tocmai datorită scrierii kana, scriere folosită mai ales de femei, deoarece bărbaţii continuau să scrie chinezeşte, aceasta fiind limba utilizată în actele oficiale.

Stanca Cionca ne mai spune şi cărui fapt se datorează importanţa pe care Însemnările de căpătâi o deţin în literatura japoneză: „Până astăzi numele autoarei e pomenit alături de al doamnei Murasaki, creatoarea capodoperei necontestate a prozei clasice, Genji, iar textul Însemnărilor, model de stil şi de limbă curată, aproape lipsită de sinisme, este locul clasic al multor imagini poetice încorporate de-a lungul secolelor în tradiţie, canonizate de tehnica haiku-urilor, rămase vii până în ziua de astăzi”.

 

Cu toate că urmează secţia de limbă şi literatură engleză atât la colegiu (perioada 1917-1920), cât şi la facultate (1920-1924) şi cu toate că în perioada sa modernistă de pe la începutul anilor ’30 (în calitatea de reprezentant al mişcării noului senzualism) a permis pătrunderea în proza sa a tehnicilor moderne (cubism, futurism, expresionism, dadaism, impresionism propriu esteticii haiku-urilor), precum şi a influenţelor occidentale (s-a simţit puternic atras de Dostoievski şi a publicat traduceri din Cehov şi Galsworthy), totuşi – parcă pentru a confirma zicala: Sângele apă nu se face – Yasunari Kawabata rămâne un scriitor tipic japonez.

 

Ceea ce înseamnă că proza sa (o proză de lungimi diferite, greu de asimilat cu schiţa, nuvela sau romanul) urmează coordonatele fundamentale ale prozei japoneze, stabilite în urmă cu mai bine de un mileniu în Jurnalul curtezanei Izumi Shikibu, în Povestirile despre Genji ale doamnei Murasaki Shikibu şi în Însemnările de căpătâi ale lui Sei Şōnagon. După părerea Stancăi Cionca, scrierile lui Yasunari Kawabata rulează pe două coordonate majore ale prozei clasice: “sentimentul acut al naturii” şi “afirmarea senină a vieţii, dublată discret de recunoaşterea perisabilităţii tuturor lucrurilor, de familiaritatea uimitoare cu moartea”.

 

Dacă sentimentul plenar al naturii îl însoţeşte pe bătrânul Eguchi, personajul principal din Frumoasele adormite, atât în amintire şi în vis (aflat în luna de miere, el “găsise o floare ca o dalie roşie care înflorise mare în faţa casei”, iar la Kyoto admirase “cameliile în plină floare”), cât şi în stare de trezie (întins în pat lângă trupurile fetelor adormite, Eguchi aude zgomotul valurilor din apropiere ca venind de departe), în romanul Vuietul muntelui natura este o însoţitoare permanentă, cel puţin pentru bătrânul Ogata Shingo, prin florile de cireş (“Shingo contempla cireşii înfloriţi din grădină”), prin crinii negri pe care Kikuko, nora lui Shingo, îi aranjează în vază, prin copacul din vechiul parc imperial “spre care Shingo se simţi atras”, prin murmurul valurilor şi conturul arborilor care “desenau în aer mici munţi” în nopţile cu lună plină, dar mai ales prin vuietul micului munte, de fapt “o colină ce pornea din curtea casei”.

 

În Autobiografie literară, Kawabata prezintă viaţa ca “un vânt şi un curent al apei pe care plutim”. În consecinţă, completează Stanca Cionca, “evenimentele se succed molcom în povestirile sale, se aneantizează într-o pasivitate atotcuprinzătoare, refuzând să se constituie în conflicte”. De altminteri, întrucât în toate scrierile lui Kawabata lipseşte elementul surpriză pentru cititor, căci povestirile lui se derulează liniar, se poate vorbi de incapacitatea specific japoneză “de a construi o proză pe un nucleu de acţiune” (S. Cionca). Dar chiar dacă scrierile lui Kawabata se caracterizează printr-un spaţiu epic aproape gol (acţiunea redusă la cîteva date ia chipul non-acţiunii!), fapt care deplasează centrul de greutate înspre detaliu, lipsa lor de forţă epică nu exclude viaţa intensă, astfel că în Ţara zăpezilor, de pildă, viaţa este o trăire fără finalitate, cu momente închise în ele însele, care au capacitatea de iradiere proprie haiku-urilor. De altfel haiku-ul, această formă fixă de poezie formată din 17 silabe dispuse în trei versuri (5-7-5), este mereu prezent în proza lui Kawabata, îndeosebi în tulburătorul poem Frumoasele adormite, unde succesiunea rapidă a propoziţiilor conferă textului cadenţa specifică versurilor japoneze, lipsite de ritm şi rimă: “Fata dormea cu spatele la el. Nu sforăia, dar avea o răsuflare de somn adânc. Părea că are un corp bine făcut”…

De precizat că două din instrumentele utilizate cu multă măiestrie de scriitorul nostru – simbolistica insistentă a lucrurilor şi fragilitatea  – sunt de fapt derivate din haiku-uri. Astfel, pentru Kikuji, personajul principal din Stol de păsări albe (Sembazuru), lumea obiectelor se transformă într-un univers de simboluri şi semne, care îl ajută să cunoască trecutul tatălui său, un trecut încărcat de incitanta sa iubire pentru doamna Ōta. O mare încărcătură de simboluri, taine şi amintiri înceţoşate revine perechii de ceşti Ryonyû – una neagră, cealaltă roşie. Privindu-le, lui Kikuji i se   pare că ele întruchipează sufletele celor doi îndrăgostiţi: ceaşca neagră sufletul tatălui său, cea roşie sufletul doamnei Ōta.

 

Fragilitatea este însuşirea cu care de regulă Kawabata îşi înzestrează personajele feminine. Dar nu fragilitatea singură, ci asociată fie cu tandreţea, aşa ca în cazul doamnei Ōta, unul din cele mai reuşite personaje feminine ale scriitorului, fie asociată cu nevinovăţia şi o nemărginită capacitate de îndurare, amestec din care în Vuietul muntelui se conturează modesta şi preasupusa Kikuko, cea care aduce cu sine o adiere de poezie şi prospeţime în acest roman al totalei nerealizări. Având parfumul şi strălucirea zâmbitoare a unei flori, iată motivul pentru care sensibilul Shingo îşi iubeşte nora mai mult decât propria fiică, şi nici prin cap nu-i trece măcar s-o dojenească pentru avortul provocat, atâta timp cât îl consideră pe fiul său Suichi “o fiinţă nemernică”, totalmente corupt (umblă beat şi are metresă) după războiul din care de-abia scăpase cu viaţă.

 

Dragostea şi moartea sunt cele două teme predilecte ale lui Yasunari Kawabata, de unde sporul de intensitate al trăirii imediate din opera sa, transmis de sentimentul permanent şi inexorabil al morţii. Dar nici urmă de nelinişte sau teamă occidentală în faţa morţii! Dimpotrivă, în spirit autentic japonez, Kawabata drapează moartea într-o aură poetică. Asta şi datorită faptului că încă din fragedă copilărie, moartea îi devenise cutremurător de familiară: mai întâi îi mor ambii părinţi, apoi bunicul şi sora, aşa încât la vârsta de 16 ani rămâne complet singur. În aceste condiţii, nu-i de mirare că înainte de-a cunoaşte dragostea el a făcut cunoştinţă cu resemnarea budistă, stare mental-spirituală care cu siguranţă l-a ajutat să treacă peste toate încercările vieţii, să cunoască gloria literară şi să atingă vârsta de 73 de ani, vârstă la care (era anul 1972) se sinucide într-o vilă de lângă Tokio. La vârsta de 19 ani, într-o călătorie întreprinsă la Izu împreună cu o trupă de muzicanţi itineranţi, Yasunari Kawabata simte primii fiori ai dragostei pentru o dansatoare de numai 14 ani, experienţă erotică înfăţişată în povestirea Dansatoarea din Izu.

Şi moartea sunt prezente şi în Sembazuru. După moartea domnului Mitami, doamna Ōta îşi prelungeşte dragostea în legătura inclusiv trupească cu Kikuji, fiul defunctului, apoi – cuprinsă de remuşcări, ori poate din teamă pentru iubirea pe care nu şi-o poate înăbuşi – ea se sinucide. Dragostea doamnei Ōta pentru tată şi fiu aminteşte de tragica pasiune a poetei şi curtezanei Izumi Shikibu pentru prinţul Tametaka, iar după moartea prinţului (înfruntând toate bârfele şi acuzele) pentru fratele mai mic al acestuia. Dar apogeul artistic în tratarea celor două subiecte este atins de Kawabata în Frumoasele adormite, carte târzie (apărută în anul 1961), care prin aroma de fantastic degajată prin toţi porii ei, ne duce de îndată cu gândul la cunoscuta nuvelă La ţigănci a compatriotului nostru Mircea Eliade.

Pentru bătrânii care vizitează această pensiune, mai bine zis această casă bizară, frumoasele adormite întruchipează pretexte pentru visări şi reîntoarceri în vechi amintiri. Astfel, bătrânul Eguchi în cele cinci nopţi petrecute în pat, la început cu o singură fată, apoi cu două, are la îndemână cadrul adecvat ca să-şi revadă prima lui dragoste – acea fată cu care admirase din tren curcubeele. Dar fata cu curcubee este moartă de zece ani, el însuşi ajuns aproape septuagenar se gândeşte ba la moarte, ba la sinucidere, mai ales când în dimineaţa de după ultima noapte petrecută la pensiune, el descoperă că una din cele două frumoase murise în somn, moarte care vine după aceea a unui bătrân client.

—————————————

Bibliografie:

1.Kawabata, Yasunari – Sembazuru●Vuietul muntelui, Editura Minerva, Bucureşti, 1973

2.Kawabata, Yasunari – Frumoasele adormite, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009

3.Şōnagon, Sei – Însemnări de căpătâi, Editura Univers, Bucureşti, 1977

 

George Petrovai

Sighetul Marmaţiei                                                                                     

noiembrie 2012      

 

Interviu cu Mircea CĂRTĂRESCU

Posted by Gabriela Petcu On November - 26 - 2012

- s-a născut la 01 iunie 1956 în Bucureşti

- poet, prozator şi publicist român.

- este căsătorit cu poeta Ioana Nicolaie.

- considerat de critica literară drept cel mai important dintre poeţii generaţiei optzeciste.

- este conferenţiar universitar doctor la Catedra de literatură română a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti.

- ”Levantul” este un proiect unic în felul său, o epopee eroicomică dar şi un periplu prin istoria literaturii române. Scriitorul reciclează toate stilurile poetice, de la Dosoftei la Nichita Stanescu, performanţă unică, de nimeni atinsă şi apoi de nimeni repetată.

- este scriitorul român cu cota externă cea mai ridicată în acest moment, mulţi critici literari cred că ar putea fi primul laureat român al premiului Nobel pentru literatură.

 

Simt că îl cunosc pe Mircea Cărtărescu dintotdeauna, emană în jurul său o mare energie şi bunătate. Este fără îndoială o personalitate marcantă din cultura românească, de aceea mulţumesc Lui Dumnezeu că am putut realiza interviul care urmează.

 

,,Dacă este ceva de spus vine singur şi cu mare uşurinţă”

 

 

Adalbert GYURIS:-Nu pot să nu vă întreb pentru început: când şi cum aţi început să scrieţi ?

 

Mircea CĂRTĂRESCU:-Cred că scriu de când mă ştiu, nu-mi amintesc o dată precisă, pe la 8-9 ani scriam romane de aventuri, romane foarte bizare pentru mine acum  şi apoi în liceu am început să scriu mai serios,am început să scriu poezii din clasa a zecea şi în sfârşit profesional ca să spun aşa am început la 20 de ani. Cred că primul meu poem profesional pe care l-am publicat ulterior a fost un poem lung care se numea ”Căderea” şi l-am scris chiar după ce am terminat armata, chiar după ce am împlinit 20 de ani.

 

- Cântăriţi mult înainte de a aşterne pe hârtie gândurile dumneavoastră sau ele vin pur şi simplu?

 

- Eu am foarte multă încredere în mintea mea şi în puterea mea de a scrie literatură. E o chestiune de credinţă,literatura a fost întotdeauna o chestiune de credinţă. Şi sunt de principiu că dacă este ceva de spus vine singur  şi cu mare uşurinţă iar dacă nu este ceva de spus trebuie să tac. Sunt ca un cântăreţ care nu cântă când e răguşit,cântă doar când vocea  e limpede.

 

- Credeţi că poezia ţine de sentimente sau mai degrabă de construcţie ?

 

- Poezia profesională ţine seama de sentimente. Sentimentele sunt motorul, e cel mai ascuns, el nu este la vedere dar deasupra acestui mecanism se ridică un edificiu care este construit. Deci eu cred pentru ca acest edificiul sa fie cald, uman şi adevărat are nevoie de motorul sentimentelor în interior, dar un poet profesionist este şi un constructor.

 

- Cu ce se deosebesc sau aseamănă poeţii de scriitori?

 

- Eu cred că şi un prozator trebuie să fie în primul rând poet,eu nu caut personaje sau fapte, sau ştiu eu scene în romane ci caut tot poezie. Din cauza aceasta îmi plac romancierii care sunt poeţi, Dostoevski de pildă, sau Joyce, sau Proust sunt mari poeţi în primul rând. Şi eu încerc să scriu încontinuare poezie chiar dacă am renunţat la scrisul versurilor, însă scriu poezie în proză, în cărţile de proză pe care le scriu: în romane, în povestiri. Toate au în spate câte un poem de fapt, dar altfel proza este mai apropiata de o meserie decât de o artă, presupune ore întregi de rezistat la masa de scris, de truda literară,de consecvenţă,puterea de a rezista şi aşa mai departe. Este o meserie mai onorabilă într-un fel decât poezia ca meserie.

 

- Mie personal îmi place Mircea Cărtărescu care pare un noncomformist, de aceea va întreb cum e să trăieşti în afara unor tipare?

 

- Eu nu sunt un nonconformist, nici un conformist, eu sunt eu însumi, nu mă interesează dacă acţionezi conform cu dogma sau cu realitate prestabilită, încerc să fiu eu însumi, un om normal, un om care nu-i striveşte pe ceilalţi cu personalitatea lui, care ştie şi să asculte, nu doar să vorbească, un om care respiră acelaşi aer ca toţi oamenii. Nu port niciodată cravată, de asta nu m-am dus cu cravata la decorarea de la Cotroceni. Port haine de stradă cu mare plăcere şi oriunde. Nu cred că e cazul să mă pun la smoching chiar dacă iau un premiu internaţional. Mi se pare normal să fiu conform cu imaginea pe care o am eu despre mine, nu  cea pe care şi-o fac alţii.

 

- Ce are în plus Mircea Cărtărescu faţă de un…muritor ?

 

- Absolut nimic şi eu sunt un muritor fireşte ca toată lumea care poate are în plus o pasiune exagerată pentru lucrul pe care îl face, pentru literatură. Pasiunea asta nu este fireşte în primul rând pentru literatura pe care eu o fac ci pentru literatura în general, sunt în primul rând un mare cititor de literatură înainte de a fi un scriitor. De când mă ştiu singura mea adevărată bucurie este lectura, este cititul cărţilor mari şi extraordinare care slavă domnului există din abundenţă în jurul nostru.

 

- La vârsta pe care o aveţi vă permiteţi să priviţi în urmă, peste umăr, ce aţi schimba din trecutul dumneavoastră? Ce a fost frumos şi aţi pierdut sau ce n-aţi dori să se repete?

 

- Aş schimba multe lucruri dar mă tem că atunci toată construcţia s-ar nărui, aş schimba momentele în care am fost fără nici un motiv rău cu alţii, în care m-am purtat într-un mod care acum mi se pare meschin sau egoist şi aşa mai departe. Toţi oamenii au în trecutul lor lucruri pe care l-ar schimba cu mare plăcere dacă s-ar putea. Dar în linii mari în privinţa pasiunii mele pentru scris şi pentru citit, în privinţa sincerităţii lucrurilor şi oamenilor pe care i-am iubit n-aş schimba nimic. Dacă aş mai trăi odată m-ar place să fiu acelaşi, să fiu tot scriitor, să scriu poate alte cărţi, dar în orice caz să scriu mai departe.

 

- Soţia dumneavoastră Ioana Niculaie este poetă, acest lucru vă ajută sau o avantajează pe domnia sa ?

 

- Cu Ioana sunt împreună de aproape zece ani, avem împreuna un copil, un băiat minunat. Ne uneşte aceaşi pasiune pentru literatură dar mult mai mult în orice caz, dincolo de asta ne uneşte o prietenie foarte adâncă şi foarte sinceră. Eu cred că în privinţa Ioanei, eu personal mi-am găsit partenerul ideal şi altul nu-mi trebuie.

 

- Maestre parcă aveţi scris răspunsurile. Mi le spuneţi repede, bine şi inteligent.

 

- Pentru că îmi sunt clare în minte şi pentru că mă întrebaţi lucruri atât de frumoase, la care se poate răspunde .

 

- Ce pasiuni aveţi în puţinul timp liber care vă rămâne ?

 

- Într-adevăr am foarte puţin timp liber, extraordinar de puţin, abia mai pot să citesc câteva zeci de pagini în fiecare zi, în fiecare seară. Abia am timp să-mi rezolv toate obligaţiile de serviciu, din toate părţile pentru că şi predau la facultate, la litere, scriu şi articole în presă, fac şi alte lucruri ca să pot trăi, pentru că din literatură e mai greu. Apoi în foarte puţinul timp care îmi rămâne mai ascult din când în când puţină muzică, marea muzică rock a anilor 60 si 70 care pentru mine a rămas vârful muzicii rock Pink Floyd, Beatles, toate marile formaţii de atunci ca Led Zepelin şi mai fac o mulţime de alte lucruri mai navighez pe internet, ce ţine de realitatea virtuală, uneori chiar când mă răsfăţ mă mai şi joc pe computer sigur pentru destindere.

 

- Ce transmiteţi românilor care trăiesc în afara graniţelor ţării  noastre ?

 

- Bineînţeles numai lucruri bune, numai gânduri bune. Mă simt solidar cu ei, cred că ei sunt o parte bună, foarte bună a poporului român. Cred că ei n-au plecat de plăcere acolo unde au plecat şi trimis prin împrejurări, economice sau politice sau de altă natură şi cred că marea lor majoritate au rămas parte întreagă din poporul român şi una dintre cele mai bune. Le transmit numai bine.

 

- Eu vă mulţumesc în numele tuturor pentru că şi eu fac parte dintre ei, dintre cei care sunt departe de ţară.

Maestre Cărtărescu sunt bucuros că am avut fericita ocazie să stau de vorbă cu domnia voastră, sunteţi extraordinar şi vă doresc, eu ca bănăţean, să rămâneţi mereu fruncea.

          Cu mare respect şi mulţumire

Adalbert  GYURIS

 

George ROCA: Domnule senator, se împlineşte mai bine de un un an de când s-a încheiat concursul de eseuri cu titlul „România mea” adresat elevilor de liceu din judeţul Vaslui. Ştiu că acest proiect a fost iniţiat de dumneavoastră. De ce această tematică adresată unor elevi care nu depăşeau 19 ani? A fost un mecanism pentru a testa pulsul patriotismului şi a naţionalismului în rândul acestor tineri? Care a fost motivaţia acestui proiect? 

 

Sen. Cristian DAVID: La sfârşitul lunii mai 2011, Organizaţia Municipală a PNL Vaslui a organizat concursul de eseuri „România mea” ce s-a adresat tinerilor care doresc să se afirme în domeniul jurnalismului şi comunicării. Elevii cu vârste cuprinse între 16 şi 19 ani şi-au putut prezenta lucrările în format electronic unei comisii de jurizare formată din scriitori şi jurnalişti români stabiliţi în SUA şi Australia. Lucrările care au obţinut locurile I, II şi III au fost publicate în ziare româneşti din SUA, Europa (desigur şi în  România! n.a.), iar pe lângă cele 10 premii a existat şi un premiu special al jurnaliştilor români din diaspora.

 

George ROCA: Cum v-a venit această idee şi cine sunt cei care v-au ajutat în organizarea evenimentului?

 

Sen. Cristian DAVID: PNL are un program de acţiuni care ţin strict de doctrina formaţiunii noastre politice. Dorim să încurajăm performanţa şi competenţa, de aceea, pentru a marca împlinirea a 136 de ani de la înfiinţarea PNL am organizat acest concurs de eseuri, „România mea” pentru tinerii care doresc să devină jurnalişti. Mi se pare o şansă extraordinară ca un elev care face cel mai bun eseu să fie sponsorizat de PNL Vaslui. În organizarea evenimentului s-au implicat membri ai PNL: Radu Sorin, Zvetlana Preoteasa (fost secretar de stat la Ministerul Învãţãmântului, în timpului guvernului Tăriceanu), Corneliu Bichineţ (vicepreşedintele Consiliului Judeţean Vaslui), Simona Polak (atunci preşedintele Organizaţiei Municipale PNL Vaslui) şi Florin Ciurariu (preşedintele Organizaţiei Judeţene), profesori, directori de şcoală şi nu în ultimul rând, elevii. Un rol foarte important l-a avut şi juriul, un juriu internaţional din care aţi făcut parte şi dumneavoastră, dar şi alţi jurnalişti români din Michigan, Colorado, California, New York.

 

George ROCA: Câteva detalii despre premiile acordate câştigătorilor? Conform punctajelor date de fiecare membru a juriului pentru fiecare din cele 52 de eseuri, până la urmă a ieşit câştigătoare domnişoara Gina Roman – nume parcă predestinat – elevă în clasa a zecea la Liceul „Emil Racoviţa” din Vaslui! Care a fost impactul acestui eveniment-concurs literar în rândul elevilor din judeţ? Se vor mai organiza şi pe viitor asemenea concursuri?

 

Sen. Cristian DAVID: Organizaţia municipalã a PNL Vaslui a acordat 14 premii (din care 10 menţiuni), mai multe decât se convenise iniţial motivul fiind calitatea excepţională a lucrãrilor trimise de elevii vasluieni, lucrări care merită toate premiate. Eseurile care au obţinut locurile I, II şi III au fost publicate în nenumărate ziare româneşti din jurul lumii, iar premiul special al jurnaliştilor români din diaspora a fost recompensarea câştigătorului cu un premiu constând într-o sumă consistentă de bani.

 

George ROCA: Ca om politic român v-aş ruga să ne vorbiţi despre locul şi rolul României în UE şi în lume şi despre educarea tinerei generaţii în spiritul culturii şi deschiderii către acestea. 

 

Sen. Cristian DAVID: Acum, România trebuie să îşi recapete locul demn pe care îl merită printre statele lumii, ca partener respectat în Uniunea Europeană. Conjunctura politică din ultimii ani a distrus, în mare măsură, spiritul comunitar şi a demonetizat ideea de patriotism. De aceea trebuie să construim împreună un model de coeziune socială şi dezvoltare economică. Indiferent unde se află, în Italia, în Spania, în Republica Moldova, în Germania sau în Franţa, românii trebuie să fie uniţi şi încrezători într-o Românie puternică şi demnă.

 

România este şi trebuie recunoscută ca un actor politic major la nivel regional. În acest sens vom continua şi vom întări parteneriatul strategic cu SUA şi vom avea o prezenţă activă şi dinamică în procesul decizional al Uniunii Europene. Vom sprijini consistent mediul românesc de afaceri prin orientarea exporturilor către pieţele emergente şi vom promova parteneriatele şi proiectele public-privat. În următorii patru ani trebuie să lucrăm împreună pentru promovarea imaginii şi intereselor României precum şi pentru întărirea şi menţinerea identităţii comunităţilor româneşti răspândite peste hotare.

 

Noi, reprezentanţii clasei politice, împreună cu dumneavoastră, cei stabiliţi în afara perimetrului naţional, trebuie să formăm un parteneriat eficient, orientat spre promovarea imaginii României şi a poporului român peste hotare şi să reducem astfel distanţa dintre Diaspora şi România. Respectând câteva principii simple putem reda românilor din ţară şi de peste hotare încrederea în România şi în capacitatea sa de a-şi proteja şi promova cetăţenii. Aceste principii sunt:

 

  • Promovarea unor politici sociale sustenabile      care să ofere accesul liber şi egal la educaţie şi sănătate şi care să      asigure cetăţenilor români o viaţă demnă.
  • Sprijinirea iniţiativei private şi a      competiţiei directe ca metode eficiente pentru combaterea sărăciei      înseamnă, pe termen lung, o economie puternică şi cel mai important motiv      pentru care românii să se întoarcă în ţară.
  • Dezvoltarea unei economii competitive, a      industriei româneşti şi a unei agriculturi moderne, care înseamnă locuri      de muncă stabile şi bine plătite pentru românii din ţară, dar şi pentru      cei care doresc să se întoarcă în România.

 

George ROCA: Am citit despre dumneavoastră că aţi făcut eforturi deosebite şi  demersuri pentru ca românii să fie recunoscuţi cu drepturi egale în comunitatea europeană. Puteţi să ne daţi câteva detalii?

 

Sen. Cristian DAVID: Desigur! Tratamentul egal şi nediscriminatoriu, garantarea exercitării complete a cetăţeniei europene, integrarea deplină în spaţiul Schengen şi implicit eliminarea restricţiilor de pe piaţa muncii – acestea sunt cele mai importante mecanisme pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii românilor şi pentru recunoaşterea lor cu drepturi egale în comunitatea europeană.

 

Activitatea mea politică de până acum s-a axat foarte mult pe această problemă a recunoaşterii egalităţii în drepturi. Ca membru al Comisiei de Politică Externă, membru al Comisiei pentru Politici Publice de Apărare și Ordine Publică, membru al Comisiei de Integrare Europeană şi apoi ca membru al Comisiei pentru drepturile omului, culte şi minorităţi şi ca ministru delegat pentru aquis-ul comunitar, mi-am dedicat munca şi activitatea ca românii să fie trataţi în mod egal în cadrul UE şi că orice fel de discriminare să fie eliminată.

 

George ROCA: O întrebare ciudată! Care este povestea amprentei pe care aţi lăsat-o la postul de televiziune Realitatea TV?

 

Sen. Cristian DAVID: În perioada puternicii mediatizări a cazului Mailat eram Ministru de Interne şi atunci am avut, la Roma, o întâlnire cu ministrul de interne Giuliano Amato, primarul Romei Walter Veltroni şi cu ministrul Solidarităţii sociale Paolo Ferrero, pentru a discuta despre integrarea comunităţii de români în Italia şi despre distincţia netă care trebuie făcută între romi şi români, întrucât nu este corect să judecăm un popor întreg pentru greşelile câtorva. De asemenea, în vara lui 2008 am luat poziţie în problema infracționalităţii din taberele de romi şi a tratării acestei probleme de către autorităţile italiene, afirmând că acei romi trebuie să fie trataţi ca cetăţeni comunitari. În acest context am participat şi la campania Realitatea TV împotriva amprentării locuitorilor din taberele de romi, lăsându-mi, în semn de protest, amprenta la sediul Realitatea TV.

 

George ROCA: În curand va începe capania pentru alegerile parlamentare. Dumneavoastra veţi participa tot pentru un loc in senatul Romaniei? Din partea cărui partid? Cred ca tot PNL!? Am aflat de curând ca sunteti printre puţinii politicieni români activi care aţi rămas (înca din 1990) fidel aceluiaşi partid… fără să deveniţi traseist politic precum mulţi dintre politicienii români ai zilelor noastre.

 

Sen. Cristian DAVID: Aşa este. Sunt în PNL încă din anul 1990, traseul politic începându-l la organizaţiile de studenţi şi tineret şi mai apoi continuând ca membru al Biroului Permanent Central al PNL şi vicepreşedinte al Internaţionalei Liberale. La alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012 voi candida din partea PNL, în circumscripţia electorală nr. 43, în Colegiul uninominal 1 Senat, care cuprinde Europa şi Asia.

 

George ROCA: Care este viziunea dumneavoastră pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu diaspora românească? Aveţi planuri, proiecte?

 

Sen. Cristian DAVID: O direcţie de acţiune foarte importantă este deschiderea de noi consulate în zone de interes pentru România (Spania, Italia, Portugalia), precum şi diminuarea taxelor consulare. În reţeaua consulară şi diplomatică a României se impun investiţii majore ca urmare a numărului tot mai mare de români în străinătate şi a impactului ridicat al globalizării. În următorii patru ani trebuie să lucram împreună pentru promovarea imaginii şi intereselor României precum şi pentru întărirea şi menţinerea identităţii comunităţilor româneşti răspândite peste hotare.

 

Pentru Diaspora, programul meu politic este structurat pe cinci axe prioritare:

1. apărarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii românilor

2. menţinerea identităţii culturale şi lingvistice

3. susţinerea procesului de integrare a românilor

4. apropierea de familiile din ţară

5. promovarea imaginii şi intereselor României peste hotare

 

Tratamentul egal şi nediscriminatoriu, garantarea exercitării complete a cetăţeniei europene, integrarea deplină în spaţiul Schengen şi implicit eliminarea restricţiilor de pe piaţa muncii sunt cele mai importante mecanisme pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii românilor.

 

Crearea unui cadru legislativ şi instituţional care să asigure menţinerea identităţii culturale şi lingvistice, recunoscând şi promovând valorile şi încuranjând asocierea şi reprezentarea. Cea mai importantă măsură în acest domeniu este predarea limbii române în şcolile din Diaspora şi facilitarea accesului la lăcaşe de cultură.

 

Voi susţine procesul de integrare a românilor în comunităţile din care fac parte. Integrarea cu succes a românilor în comunităţile în care locuiesc înseamnă, pentru ţara de adopţie beneficii atât de natură socială, cât şi de natură economică, construind o societate multiculturală la nivel european. Pe cealaltă parte, pentru ţara de origine, pentru România, această integrare înseamnă costuri cu educaţia celor care pleacă, destabilizarea pieţei muncii şi a sistemului de pensii/asigurări sociale prin emigrarea populaţiei active. Beneficiile pentru România vin din promovarea imaginii şi intereselor ţării peste hotare, prin cetăţenii români care devin ambasadori ai României.

 

În ceea ce mă priveşte, implicarea României în susţinerea procesului de integrare înseamnă:

1. facilitarea contactului cu autorităţile locale şi centrale din ţările de adopţie

2. încurajarea şi facilitarea participării la viaţa/deciziile politice locale

3. eliminarea restricţiilor şi  garantarea dreptui neîngrădit la muncă

4. asigurarea accesului la servicii sociale şi asigurări medicale

5. EDUCAŢIA – cel mai sigur mecanism de integrare

6. contacte directe cu mediul de afaceri

 

Atunci când vorbim despre românii care trăiesc în afara graniţelor, un aspect foarte important este apropierea de familiile din ţară. Voi facilita legătura cu cei din România şi voi lua o serie de măsuri în ceea ce priveşte transportul, coletăria şi transferul de bani. Mai mult, susţin reducerea birocraţiei prin informatizarea serviciilor consulare, reducerea taxelor consulare şi a costurilor administrative.

 

Colaborarea proactivă dintre România şi Diaspora înseamnă beneficii multiple pentru ambele părţi prin promovarea imaginii şi intereselor României peste hotare:

1. susţinerea mass-mediei române din Diaspora

2. campanii în presa straină

3. promovarea intereselor economice ale micilor întreprinzători

4. reuniune anuală Diaspora

5. punerea în acord a realităţii din România cu Diaspora

6. facilităţi pentru românii care se întorc – scutirea de taxe pentru întreprinderile celor care se întorc

 

Aşadar, relaţia România-Diaspora are un specific ambivalent întrucât măsurile/iniţiativele sunt atât în beneficiul românilor din ţară, cât şi al celor din afara graniţelor.

 

George ROCA: Cum vedeţi modalitatea de promovare a personalităţilor şi a valorilor româneşti în afara perimetrului naţional?

 

Sen. Cristian DAVID: Rolul cel mai important îl joacă Institutele Culturale Române din străinătate. Valorile naţionale sunt elemente de natură spirituală, culturală şi materială ce definesc identitatea românească. Aceste valori reprezintă factorul de coeziune al comunităţilor locale şi al naţiunii române, catalizatorul eforturilor spre progres şi modernizare, liantul relaţiei armonioase dintre interesele individuale şi cele naţionale, iar prin protejarea, promovarea şi apărarea lor se asigură condiţiile esenţiale ale existenţei şi demnităţii cetăţenilor şi a statului român.

 

George ROCA: Domnule senator vă mulţumesc pentru acordarea acestui interviu. Ştiu că sunteţi ocupat în aceste zile cu pregătirile pentru alegeri. Vă doresc succes şi să ne citim de bine! 

 

A consemnat,

 

George ROCA

Sydney – Bucureşti

20 noiembrie 2012

 

Pelerini români pe Pământul Făgăduinţei

Posted by Gabriela Petcu On November - 26 - 2012

 

Gabriela Gențiana Groza

 

Demult am dorit să străbat locurile unde s-a născut Iisus, a crescut, a făcut minuni, a pătimit, s-a îngropat, a înviat şi  s-a urcat la ceruri. Clipa fericită a sosit în viaţa mea  acum, în amurgul vieţii. Am fost cu atât mai mulţumită cu cât am plecat cu soţul meu cu care sunt împreună de 48 de ani. Slăvit să fie Domnul că ne-a ocrotit până în acest ceas, ca să ne bucurăm în acelaşi timp  de momente deosebit de emoţionante! Căci ce este mai înălţător decât să te afli într-un grup de 41 de pelerini din Cluj-Napoca,  Dej, Aiud, Alba Iulia, Sibiu, Turda, Bucureşti, Tecuci şi Buzău, un grup aparent heterogen dar alcătuit din oameni educaţi, trăitori ai fenomenului religios, cum rar am putut să văd, o comunitate alcătuită ad-hoc, cu un singur gând, înălţarea sufletească  în cadrul pelerinajului în perioada 12-18 noiembrie 2012, în Ţara Sfântă.

La plecare cu autocarul din faţa Mitropoliei am avut privilegiul să ne binecuvânteze Înalt Prea Sfinţitul Andrei Andreicuţ, Mitropolitul Clujului. Părintele Ioan Buftea de la biserica Sfântul Nectarie din Dej a condus pe tot parcursul pelerinajului grupul nostru, dovedindu-se un preot cu mult har şi cu deosebită disponibilitate sufletească.Alături de noi au fost şi părintele  Tocheş Marian, cumnatul dânsului  şi Cristian, absolvent al Facultăţii de Teologie.Pe tot traseul străbătut cu autocarul,  şi mai apoi la toate obiectivele vizitate preoţii au făcut rugăciuni împreună cu noi, fiind parcă  enoriaşii aceleiaşi biserici plecaţi la Locurile Sfinte.Doamnele preotese s-au apropiat cu multă dragoste şi înţelegere de noi.

Iată câteva dintre momentele pelerinajului nostru.

Am plecat cu avionul din Bucureşti şi am sosit pe aeroportul Ben Gurion, lângă Tel Aviv. Ne-am deplasat pe coasta Mării Mediterane la splendidul oraş-port Haifa, al treilea ca mărime din Israel, la poalele Muntelui Carmel. Aici am vizitat Mânăstirea Steaua Mării (Stela Maris) care are altarul deasupra peşterii Sfântului Ilie Tesviteanul. Am admirat grădinile pe terase suspendate şi Templul Cultului Baha’i aflat în patrimoniul Unesco. A urmat deplasarea noastră spre localitatea Tiberias. Am plecat apoi la Cana Galileii unde am intrat în biserica în care a avut loc prima minune săvârşită de Domnul nostru Iisus Hristos, transformarea apei în vin. Traseul a cuprins în continuare localitatea Nazaret unde am intrat în biserica catolică Buna Vestire, cea mai mare clădire de cult din Orientul apropiat. Am vizitat Biserica ortodoxă Sfântul Arhanghel Gavriil. La Ierusalim era aşteptat  să vină Patriarhul Moscovei. În contextul situaţiei dificile din Orientul Mijlociu, vizita Preafericitului Kirill, Patriarhul Moscovei, la Ierusalim, are menirea să întărească relaţiile dintre ortodocşii ruşi şi cei din Patriarhia Ţării Sfinte. Ne-am aflat apoi pe Muntele Tabor unde am vizitat biserica ortodoxă ridicată pe locul unde s-a petrecut minunea Schimbării la faţă a lui Iisus care  îşi descoperă dumnezeirea Sa prin natura umană pe care a asumat-o. ”Şi a strălucit faţa lui ca Soarele, iar veşmintele s-au făcut albe ca zăpada”(Matei, 17,2). Cu emoţie firească, am fost pe Muntele Fericirilor, apoi am intrat în biserica Tabgha unde Hristos a săvârşit minunea înmulţirii pâinilor şi a peştilor. Pelerinii români au vizitat în continuare ”Cetatea  Domnului”, localitatea Capernaum, acolo unde Iisus a predicat. Ne-am deplasat apoi cu o copie a ”bărcii lui Iisus” pe Marea Galileii unde am întâlnit un comandant care ne-a făcut să ne simţim mândrii că suntem români, arborând drapelul ţării noastre în timp ce noi intonam imnul românesc.

Starea de exaltare sufletească s-a accentuat odată cu deplasarea pelerinilor la Bethleem unde ne-am recules cu pioşenie în biserica ortodoxă în care se află cripta unde s-a născut Domnul. Am vizitat de asemenea biserica romano-catolică Sfânta Ecaterina şi Grota Laptelui, locul unde Fecioara Maria l-a alăptat pe pruncul Iisus. Am continuat drumul în deşert cu minibuze arabe până la mânăstirea Sfântul Sava şi mânăstirea Sfântul Teodosie, apoi am fost la Zidul Plângerii, locul din Ierusalim care e cel mai iubit de evreii din întreaga lume. Este la intersecţia a două mari culturi şi credinţe:cea evreiască şi cea musulmană. Zidul reprezintă ce a mai rămas din templul lui Solomon. Tradiţia este ca evreii să vină aici şi să deplângă starea Ierusalimului şi dărâmarea Templului Sfânt.

Pe tot parcursul zilelor de pelerinaj am beneficiat de explicaţiile furnizate de George şi Gabriela, doi ghizi  care au trăit cândva în România. Întâlnirea a fost benefică de ambele părţi, bucurându-ne deopotrivă, ei şi noi, de a ne fi aflat împreună pentru o săptămână. De o probitate profesională deosebită, cu o disponibilitate ieşită din comun, cei doi au rămas în amintirea pelerinilor. În situaţii dificile ca aceea a unei urgenţe medicale, George şi Gabi, ca şi Nicoleta, cadru medical dintre pelerini, şi-au afirmat calităţi pe  care le au  numai oamenii cu suflet nobil. Alături de neobositul preot Ionuţ, am reuşit astfel să trecem şi urgenţa medicală care putea avea urmări grave, având în vedere că eram în loc străin, în clipe de confruntări între palestinieni şi evrei, despre care aveam să aflăm  mai multe la întoarcerea în ţară.

În traseul nostru am urcat pe Muntele Măslinilor de unde ni s-a desfăşurat în faţa ochilor panorama Ierusalimului şi a Sfintei Cetăţi. Am vizitat mânăstirea rusă Eleon, biserica Pater Noster(Tatăl nostru), Biserica Dominus Flevit(Domnul a plâns), Grădina Ghetsimani cu Biserica Naţiunilor, Biserica Mormântului Maicii Domnului şi Peştera Ghetsimani. Am intrat apoi în Cetatea Sfântă prin Poarta Sfântului Ştefan. Cu multă evlavie, pelerinii români au parcurs pe jos Via Dolorosa cu cele 14 staţii în care s-a oprit Domnul până la Sfântul Mormânt. Am urcat pe Golgota, ne-am închinat la Piatra Ungerii şi am vizitat paraclisele sfinte. Am vizitat Muntele Sionului, Biserica Adormirii Maicii domnului, Foişorul-Cina cea de Taină şi Mormântul marelui rege David.În zilele de pelerinaj am vizitat Ein Karem-patria Sfântului Ioan Botezătorul, cel mai mare om născut de o femeie. Am intrat în Biserica Sfântul Ioan şi am văzut Fântâna Fecioarei Maria. Am continuat drumul deplasându-ne la Tel Aviv, Jaffa, am vizitat Biserica Sfântul Mihail şi Biserica catolică Sfântul Petru. A  fost apoi un moment deosebit la care au participat câţiva dintre pelerini, la ora 23,30, la Sfânta Liturghie de la miezul nopţii la Sfântul Mormânt, unde s-au cuminecat.

În periplul nostru am intrat în oraşul Ierihon, am văzut Dudul lui Zacheu, Biserica şi Căminul românesc de la Ierihon şi pustia Quarantaniei. Am coborât la Iordan. Am intrat în apa râului în care s-a botezat Iisus. Am vizitat Mânăstirea Sfântului Gherasim de la Iordan. Cu maşini de teren arabe am mers la Hozeva şi am vizitat Mânăstirea cu moaştele Sfântului Ioan Iacob Românul de la Neamţ. Am trecut pe lângă Qumran, apoi la Marea Moartă în apa sărată a  căreia am făcut baie.

Am vizitat şi mormântul Sfântului Gheorghe şi ne-am deplasat apoi în program liber în Cetatea Sfântă. Mi-a rămas întipărită în minte figura luminoasă a părintelui Gherasim de la Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, care ne-a cucerit prin felul original de a ne prezenta locurile unde păstoreşte şi  are o misiune importantă în contact cu pelerinii dar şi cu românii aflaţi în Ţara Sfântă.

În zilele de pelerinaj am simţit Mâna Sfântă a Domnului Iisus Hristos deasupra capetelor noastre. Prin mila lui am sosit acasă mai luminoşi  şi îmbogăţiţi sufleteşte, pregătiţi să străbatem mai lesne drumul de loc uşor al vieţii fiecăruia dintre noi.

Gabriela Genţiana Groza

Întâlniri cu destine

Posted by Gabriela Petcu On November - 16 - 2012

”Nu știu care va fi destinul tău, dar știu un singur lucru – cei dintre voi care vor fi cu adevărat fericiți sunt aceia care vor fi căutat și vor fi găsit cum să se pună în slujba unui ideal” Albert Schweitzer.

 

Adalbert Gyuris, este fericit de fiecare dată când aduce în lumina unei pagini scrise destine model, persoane cu merite deosebite pentru ceea ce sunt și vor rămâne. Rostul său este de a se face folositor prin faptul, că pune la îndemâna cititorului materiale cu valoare umanistică prin convorbiri directe, prin naturalețe și adevăr caracteristice modului său de exprimare.

Publicația noastră – Curentul Internațional, s-a bucurat de colaborarea strânsă cu A. Gyuris ca și rebusist sau scriitor, îi mulțumește și îl felicită pentru toată activitatea. Interviurile sale, ne-au adus aproape, români de care suntem mândri prin frumusețea gestului lor existențial mai presus de simpli cetățeni.

 

Volumul ”Întâlniri cu destine” a apărut sub tipar anul acesta la Editura Grinta din Cluj și a fost făcut public prin lansarea de carte din data de 11 septembrie 2012 la Librăria ”Mihai Eminescu” din Bucureşti și în 13 septembrie 2012 la Librăria ”Semn de Carte” din Reşiţa.

Regăsim în paginile acestei cărți nume mari precum Maia Morgenstern, Oana Pellea, Ana Blandiana, H.R Patapievici, Mircea Cărtărescu, Tudor Gheorghe, Horațiu Mălăiele, Mircea Diaconu, Dan Puric, Grigore Vieru, Doina Cornea, Andreea Esca, Pompilia Stoian, Ilinca Goia, Alexandrina Halic, Mircea Carp, George Vulturescu, Ioana Geier, Ion Petrică, Adrian Crânganu, Viorel Coțoiu, Erwin Josef Țigla, Liubița Raichici, Titus Suciu, Sorin Anca, Ioan Cristofor, Peter Kneipp, Părintele Matei Boilă, Andreea Voica, Vasile Tărâțeanu, Constantin Lucaci, Ioan Cărmăzan și nu în ultimul rând Lucian Spiru Iancu.

 

Adalbert Gyuris debutează în publicistică în 1970, în numărul din 20 aprilie al revistei Rebus. Activitatea sa publicistică acoperă o paletă largă, de la articole de presă, reportaje, rebus și enigmistică, la poezie și povești. Colaborează la ziare și reviste din România (peste 50 de publicații) și din străinătate (din: Danemarca, Anglia, Republica Moldova, Israel, Statele Unite ale Americii, Ungaria, și Germania). A fost corespondent al ziarului Timpul din Reșița și al ziarului Timișoara, redactor la ziarul Vasiova și a editat timp de șase ani revista școlară Amprente a Liceului nr. 1 din Bocșa. În 1999 debutează editorial cu volumul de versuri, intitulat Strigăt fără ecou, prefațat de poeta Ioana Cioancăș. În perioada 1990 – 2012 realizează 67 interviuri cu personalități marcante din cultura românească.

Activitatea rebusistică include numeroase careuri de rebus, integrame (peste 200) și enigmistică minoră, apărute de-a lungul anilor în publicațiile de profil. Este autorul unui careu rebus record de 10×10 (Fantezie cu X), în care toate cuvintele conțin litera X, careu publicat în numărul din decembrie 2001 al revistei Rebusache și apoi în Evenimentul zilei din 09-10 martie 2002.

În domeniul artelor plastice, opera sa cuprinde lucrări de pictură și de sculptură (xilogravură). Unele xilogravuri sunt realizate după caricaturi ale actorului Horațiu Mălăele. A avut expoziții personale de xilogravură în România (la Timișoara, Reșița, Vermeș și București) și în străinătate (la Graz, Nürnberg, Stuttgart, Budapesta, Praga, Gyula). De menționat că la Timișoara, Budapesta și Praga a fost prezent și actorul Horațiu Mălăele. A participat la expoziții de grup la Bocșa, Reșița și Macea. Are lucrări expuse în muzee (Macea, Timișoara), mănăstiri (Bocșa Vasiova, Augsburg) și colecții particulare din Germania, S.U.A., Canada, Elveția, Anglia și Romania. Este membru al Asociației Caricaturiștilor Profesioniști din România din anul 1996.

Dacă tot vorbim de soartă, am motive să scriu câteva rânduri despre omul  Adalbert Gyuris. Nu a fost o întâmplare faptul, că îi cunoșteam scrierile încă înainte de a mă stabili în Augsburg, orașul unde trăiește din 1997.  Destinul a ales ca drumurile noastre să se întâlnească la un timp potrivit pentru a împărtăși aceeași intenție – respectul față de artă, cultură, frumusețea românului cu aptitudini deosebite și mediatizarea acestora.

De câte ori avem ocazia să fim împreună, debordează de idei, amintiri, sursă inepuizabilă și entuziasm în arta comunicării. Doinița, soția sa, cu un zâmbet fermecător și o voce blândă, își dă acordul fără prea multe cuvinte. Privirea ei spune totul. E o femeie frumoasă și o soție care știe să aprecieze rezultatele muncii soțului său. De multe ori, la sfârșit de săptămână, Adalbert și Doinița își încarcă sufletele de bucurie alături de nepoțica Rafaela. Sunt activi, plănuiesc excursii în locuri exotice, istorice, merg în plimbări lungi cu bicicletele și savurează din plin natura, sursă inepuizabilă pentru un poem, un gând bun și frumos exprimat artistic. Iar din mijlocul oamenilor, Adalbert găsește întotdeauna motiv bun de a așterne pe hârtie un destin, o viață care merită adusă în atenție, cu un scop precis, acela de a nu se rătăci nimic din măreția și prestigiul celor intervievați.

 

Am plăcerea să răsfoiesc volumul lansat de curând și mă simt părtașă celor mai sus numiți de parcă aș fi una cu destinele și idealurile lor. Cu bucurie subtilă și mulțumire pentru aceși oameni din neamul nostru și care ne dau motiv de  mândrie și de recunoștință, recomand ”Întâlniri cu destine”, unde autorul a pus condei și mult suflet.

 

Gabriela Petcu

Curentul Internațional

Vara unui moş voiajor (IV.) – Ilie Hoza

Posted by Gabriela Petcu On November - 15 - 2012

 

Plăceri şi dureri la familia Hirundinide !

 

                       Perniţe pentru lăstuni

 

Incident casnic. Am scos pernele pe cerdac la aerisit ş-apoi am început să le scutur cu nădejde! Pânza veche a unei feţe s-a sfâşiat, iar penele pufăite de-o rafală de vânt s-au ridicat în văzduhul neliniştit! Deştepţii de lăstuni au priceput imediat şmecheria. După un minut de la bătaia cu perne au început să prindă puful din zbor şi să-l ducă la cuibuşor! Spectacol amuzant! Giumbuşlucuri prin aer, ca să nu rateze nici o peniţă. O oră mai târziu, se părea că toate penele mele departe s-au dus! Totuşi lăstuni veneau încă cu penuţe albe în cioc la cuiburi pentru aşternut perniţe moi la viitorii pruncuţi!

 

Purici la rândunică

 

Se pare că în timp ce lăstunii au parte de maximu’ de confort, rândunelele au probleme cu scărpinatu’! Stau în văzul lumii pe sârmele care se încrucişează peste uliţă, îşi piaptănă păniţele din aripi, îşi curăţă barbule şi bărbiţe încâlcite, îşi răsfiră pănuţele din codiţă, se scarpină cu gheruţele pe la tâmple şi ceafă, se puricesc pe sub aripioară şi codiţă, fac giumbuşlucuri ciudate, se masează pe spate, îşi ung toate penele: cele lungi, cele scurte, cele albe, cele negre-albastre, fără a uita nici una, cu ulei din glanda uropigiană, aşa că trecătorii sau curioşii ca tine, care umblă cu nasul pe sus, pot să asiste gratuit la spectacol şi să se tot întrebe?!

 

- Oare ce fac rândunarii ăştia?!

 

Cucul de lut!

 

 

 

Azi, după ploaie, o să facem lanţuri de păpădii. Coliere de tulpiniţe. Brăţări de flori. Bijuterii. Cine-şi mai aminteşte de jucăriile copilăriilor noastre?! Cuci groteşti de lut cumpăraţi de la ţigani pe sticle murdare, ba chiar şi baloane, vârtelniţă cu cărăbuş, flişcoaia de răcită crudă, naiurile mici din tulpiniţe de păpădii, ţiuitoarea din fir de iarbă aspră sau frunză, pistoletul de lemn cu ţeavă de soc şi ghiulele din câlţi, cetera din trujan, moară-ţintar cu nouă piese pentru fiecare, din mălai şi fansule, moară de apă cu rotor şi palete din tulpină uscată de cânepă, topită în tăurile de pe marginea uliţei în care prindeam şi chinuiam sărăcuţii brotaci Bombina, arcuri din lăstari elastici de salcie, legaţi cu spăgmă (sfoară tare de cânepă), borcănaşul cu aţă la gură în care prindeam buieşteni, coroniţele de sânzâiene aruncate pe acoperiş, uite-aşa a trecut o jumătate de veac, pe furiş, fără să băgăm de sama, fără să ştim…

 

În grădina Domnului (Amanitele din Paradis)

 

Focuri în cămăruţă, ca-n februarie. Doar că paisajul e verde. Carburant solid avem. Noroc că ILS-ul funcţionează! Combustibil lichid este! Vine recele dela PoianaNarciselor.Pe pârâul roşu-înfuriat dela ValeaVinuluise spală codobaturi de munte şi pescărei negri, flori firave şi plăntuţe mărunte pe stăncile învelite de muşchi. Când dau să intru cu Alice în ţara minunilor găsesc „INTRAREA OPRITĂ”! Mă învelesc în răceala supărării mele. Două zile de cenuşă-n tristeţe. M-am mohorât când am aflat că se vând foarte bine romanele lacrimogene şi cărţile de colorat! Mi-e greu, tare greu, să mă hotărăsc ce-o să scriu: o carte de lăcrimat sau o carte de colorat! Apoi din măgură a-nceput să iasă fum, ca dintr-un vulcan tăiat în două şî s-a luminat! Nu ştiu cum şi de unde, de pe alt tărâm venite, două drepnele dansează deasupra casei mele! Burlanu’ de la orizontala streşinii s-a rupt, acum curge din despicătură un duş neîntrerupt, stai să vezi, dacă plouă-n mai, vom avea mălai prin buzunare, izmă creaţă prin pahare, salvie la borcănaşe, fasole în farfurioare, ciuperci în guriţă, cireşe la urechelniţă. Mai mult decât atât! Cu apa de ploaie rămasă de la duşul din streaşină am spălat, după ce-am curăţat de lut, frunze şi furnici (unele strecurate şi pe sub izmene), rădăcini de tătăneasă săpate adânc pentru dureri de oasă! Ce-i mai trebuie omului, în grădina Domnului?! Aşa, aşa! Lângă rădăcină, în umbra păcatului, o Amanita virosa pândeaaa…

 

Vârtelniţa gândurilor prin ploaie

 

Ploaia grasă de iunie. Întrebare! Ce să faci în casă, pe ploaie? Răspunsuri posibile: să drăgosteşti (dacă ai pe cine?), să pregăteşti rondele de cartofi pe plită (dacă ai pentru cine?), să joci şeptică ori şaişase (dacă ai cu cine?). Cum, la mine, toate cele trei posibilităţi sunt excluse, nu-mi rămâne decât să. Ascult muzică irlandeză, la vioară, Eileen Ivers – “Pachelbel’s Frolics” şi tropăi pe sub masă, m-acompaniez cu furculiţa din dreapta care bate tactul în blidul cu hribe dulci, iar linguriţa din stânga mestecă ritmic în paharul cu zeamă de prune, căruia Gavrilă îi zice apă nebună! Tornadă! Da…o dă, o dă!!! Duş torenţial! Gratuit! Sper să-l dea şi mâine! Fără săpun, fără energie, doar c-un prosop vărgat înfăşurat pe mine! Ploaie unsuroasă. Cum zice o vecină, ca să-i facă ciudă, nănaşii. Ziua nor, noaptea senin, ca să facă naşu’ fân! Sigur că, pe o vreme ca asta închipuirea mea o ia raznavaia. Mă imaginez cum stau cu dosu’ pe-un muşuroi de furnici, ca pe-o insulă ! Parcă văd cu ochii-nchişi oceanul verde şi-nflorit cum mă-ncojură! Si-n loc de sirenuţe cu miros de peşte mi-or cânta greieraşii şi iubita mea Cucuvină! Ce zici? Ia închide şi mătăluţă ochii şi nu te mai gândi la ce-o să vină!! Mă văd lâng-un pârâiaş cu apă mentolată, pe unde se desfată orhidee purpurii, bumbăcuţe, florilili cucului, lipicioase viscaria, ca sărutul de fată mare. Nu ştiu de unde mi se trage atâta tandreţe nordică. De la bureţii mâncaţi ieri sau de la inimă?! Du tonus, j ‘ai à revendre. Hai, la tonus de vânzare ! Gata cu vorbăraia ! Mai bine să. Dites beaucoup de choses en peu de mots, non le contraire. La noi e vice-primar-versa. Frunză verde lobodă, gura lumii slobodă. Un adolescent de cinteză ţopăie pe dunga târnaţului şi ciuguleşte din aluatul de mălai cu urdă pregătit de mama pentru cei unşpe cocoşei. Şşşt! Poate nu vine patroana cuibarelor. Zbârrr! A venit! Începe interogatoriul. Cine a ciugulit, cine a păpit, di-aişi? Io, nu, io nu, mă dezvinovăţesc arătând cu degetu’spre pahar. Vezi câte mi se-nvârt prin cap când plouă şi habar n-am?!

 

Bujală de cireşar

 

Pe-o piatră arsă o şopârlă se prăjeşte în bujala după-amiezii. Moleşeală. Agitaţie doar în preajma cuiburilor de piţigoi mari şi în muşuroaiele furnicilor feliate de coasă. Pe umbreluţe galbene de ţelină, pasc himenoptere (viespi, albine, icneumonide) cu talie subţire, cu ace otrăvite şi săbii (ovopozitoare) alungite, bondari umflaţi ling colb de aur din căldăruşe albastre, prin ierburile bărbierite, puşcă salturi cosaşi împciliţi, în ogaşul răcoros cu maluri de marnă tocată se aude bâlbâit de silviuţă, lăstunii zboară pe valuri de zăpuşeală, iar pe coasta cu mere verzi şi străpezite doar fâsele mai au glas. Gâdâlici de secărică pe la buză. În grădină te scufunzi printre crini mirositori, trandafiri roşiori, tufe de zmeur, urzici bătrâne, usturătoare, graţiele de nalbă, fire zvelte de cardiacă. Printr-un strat de castraveţi târâtori s-a aciuit ciumăfaia. Face pe niznaia: „Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase”! Grădinarul cel înţelept îmi spune din gând „vous feriez mieux de vous occuper de vos propres oignons”, adică aş face bine să-mi văd de ceapa mea. Spiritul meu e aţipit, dacă genunchii ruginesc. Aşa zice şi mon ami Montaigne. “Mon esprit ne va pas, si les jambes ne l’agitent”. Mai ales că pe aici, pe la noi, miroase şcoala a floare de tei, aromă de vacanţăăă!

Dex:

bujală = caniculă, arşiţă;

ovipozitor = organ prin care insectele îşi depun ouăle; oviscapt. [ fr. ovipositor].

împcilit = nedezvoltat, degenerat, piticit;niznai =  neştiutor, nevinovat -* în expr. a face pe niznaiul = a se preface nu ştie nimic; a face pe nevinovatul - Din rus. ne znaju – “nu ştiu“.

 

Amuţitul Cucului

 

(Sânzienele, Ziua Soarelui)

 

  • nu se lucrează (pericol de boli şi pagube în gospodărie), nu se      scaldă (pericol de înec).
  • nu mai cântă cucul, “se face erete” sau uli; dacă cântă cucul, vor      fi nenorociri.
  • dacă plouă, vitele fac gălbează; dacă durduie, alunele fac viermi.
  • obiceiuri: ”Drăgaica”,  “Boul înstruţat”, “Măritarea      cânepii”, tinerii se udă cu apă să fie sănătoşi.
  • se dau pomană castraveţi şi fructe.
  • se culeg plante de leac (“se      desferecă” feriga, înfloreşte turiţa Agrimonia şi iarba fiarelor), se fac      farmece de dragoste.

 

Cu o asemenea ambianţă, energia mea se dovedeşte fluctuantă. Doctorul Hororscop îmi recomandă pentru destindere: meditaţie, plimbare la ţară, (de parc-aş fi din Bucureşti, să trăieşti!?), prin pădure, saună sau masaj! Nu se poate toate, măi doctoraş, mâncaţi-aş! Să nu uităm jame, simţul umorului, acest etern panaceu! Umezesc trei cămăşi vechi, cu guler moale şi mânecile tăiate scurt de foarfece într-un lighenaş cu apă la soare. Din scuturarea  cămăşii mele-n carouri, proaspăt spălate, pe care ieri, puricii jucau şah, se ridică-n irizări multiple, minuscule curcubee.

 

Sfeşnice de crini, jerbe de trandafirii, garofiţe-n lumânări, făclii de echinacea incendiază grădina mare, crinii albi, reginele nopţii parfumează alb, grădiniţa. Focul solar prăjeşte tufele de căpşuni, bobiţele de zmeură, vişinele ce se-nroşesc şi se halesc pe zi ce trece. Fluturi înstelaţi zburdă printre coloane verzi, bondari burduhoşi beau roua din potire, viespi olar cu aripile ridicare-n ameninţare, ca nişte semne de exclamare, coleoptere cu aripioare de avertizare pasc prin păşunile raiului grădinăresc. Toate povestesc, gânguresc, se hrănesc, se drăgostesc, trândăvesc, se copilesc. Trăiesc!

 

Uccelli di San Pietro

 

 

 

După Sânzâiene, Cuculo a amuţit! Altele, cântă-n bucurie; două Tartora dal colare guguie pe braţele unei răstigniri, iar dinspre livadă s-aud: ţuit de torcicollo, ţipăt de Picchio rosso magiore, picilit de Pettirosso, ţăcănit de Codirosso de grădină, sâsâiturile unui alai de Codibugnolo, ţârăieli de pui Cinciarella şi Cinciallegra, semnale morse subţiri de Pichio muratore. Dinspre coasta cu iarba răzuită, la malul de dincolo umbrit de salcâmi, arini, sălcii şi liane de curpen, iar la cel dincoace răcorit de trei nuci bătrâni se încântă silviile Bigiarella, fâsele Prispolone, cintezoii Fringuello care cântă greiereşte, se-ntrec în fluierături  Merlo cu Tordo bottaccio, şopoteşte o collybita Piccolo, zâzâie presurile Zigolo giallo, ciripesc dulce sticleţii Cardellino. Pe sub măgură cârăie pica Gazza, fiuie graurii Storno, sârlâie cocoşarii Cesena, croncăne un Corvo imperiale şi ciorile Cornacchia. Printre creangi ţepoase de păducel un Averla piccola se-ndoapă cu dumicaţi de cosaşi, pe creasta coperişurilor de draniţă şî ţâglă fac balet cu  piciorele subţiri ca acele de ştricănit (tricotat pe ardeleneşte), balerinele Bianca şi Giala. Passera domestica scurmă în burlanele din streaşini, meşterii codroşi  Codirosso de munte repară hornurile plescăind, dansează pe deasupra lor cetăţenii  înaripaţi ai Romei Ardelene: rândunelele Rondine şi lăstunii Balestruccio cu voci agitate şi ascuţite, iar peste trei coline, trei „vulturi” buteo Poiana şi un falco Gheppio planează! Ooo, cât de răcoritor în noapte răsună ciuful Assiolo! Chiuuu! Chiuu!

 

 

 

De Ylie nesfântu’

 

 

 

Lentoare, leneveală, putoreală. Tras greu de picioare, după drumuri lungi la măgăruşii dela Malinşi mieii din tabăra de pe Anieş, abia până la grădină, livadă şi terasă! Gust din siropul de cătuşnică peste care-am turnat o lingură din zama de mere ajunsă la fundu’ butoiaşului. Întins pe pat de salvie ofilită, învelit c-un cearşaf alb, călătoresc în nava somnului, cu viteza visului pe tărâmuri exotice prin care înoată, ca în ulei, păsări fantasmagorice, dragoni-jucării, fluturi uriaşi şi libelule gigantice. Mă simt o firimitură din univers. Ce voi fi fost înainte? Ce urmează să fiu? O picătură de nimic din Oceanul Infinit? Mă trezesc, gâdilat pe faţă. O pană din nuş’ce văzduh mi-a poposit pe mustaţă.

 

 

 

Şorecari, şoim rândunar, vinderel, o familie de patru corbi, lăstuni, rândunele dragi inimii mele, codobaturi albe şi de cenuşă, fâse locale, sticleţi, cânepari, codroşi negricioşi, cinteze cu greieri în guşă, cănăraşi curioşi în piscul stâlpului privesc lumea pestriţă ce trece-n sus şi-n jos pe uliţă. La tabăra „Între izvoare” sâsâituri de auşei, croncănit ascuţit de alunari, lume multă de piţiguşi de brădet şi titirizi de munte.

 

 

 

Preferinţe culinare în grădina mare

 

 

 

Bondarii negruşeri şi colibrii stellatarum umblă pe la căldăruşe, viespoii la crini, vespuţele la flori mărunte de ţelină şi mărar caută, bondarii roşcaţi, trifoi roşu cercetează, fluturii vărzari pe varză saltă, satiri Aphantopus pupă-pe margarete, albine de stupină, grăuncioare abia pârguite de zmeur îmbrăţişează, furnici haripate pipăie din antene pe la poale de trandafiri, ceva neam de ploşniţă pe frunză  lunguiaţă de hrean somnolează, fluturi de noapte buieci, adăpostiţi pe sub frunze hălăhoaie de rubarbă, îşi ling polenul din barbă, ţânţăroi cu catalige din neamul tipulidelor şi musculiţe scorpion ascunşi printre frunze pocnite de grasă pătlangină, sug suc de rouă cu paiu’ trompei, tăuni şi califoride verzi pe coajă râioasă de soc s-adastă ş-aşteaptă sirop de la puricii verzi! La colţul grajdului, la grămada de gunoi a iadului, echipe de necrofori humator şi investigator înmormântează, reciclează compostul, carabi mauditus şi nigritus inspectează! Fiecare cu ascunzişu’ dumnealui, cu dumicatu’ plăcut lui, cu bucăţica lui de iubire, cu porţia lui de fericire. Tătă baba cu dăraba! Clătesc paharul plin în jurul axei sale şi-n sensul acelor de ceasornic, ca să-mi strecor apoi pe limbă un şipot de lichior în vârtejul căruia să se prindă şi cinci bobiţe negricioase de afin. Ca să fiu în rând cu lumea!

 

 

 

Bestiile din cămăruţă

 

 

 

Călătorie în jurul camerei, aventuri prin cămăruţă, păianjeni cu falange lungi la  ungherele colibei, viespi cât gămălia în orificiile din lemnul uşii oblonite, fluturi oblojiţi pe perdele destrămate pe care am să le desfiinţez, căci pentru ce şi-a făcut omu’ ferestre la casă, ca să trăiască-ntuneric!? Apoi, carabi negreşti tenebrio ieşiţi de sub pragul tocit din miile trecerilor de tălpi, pe sub perete un cineva ronţăie îndârjit, un muşuroi miniatural a apărut printre potecile drepte ivite dintre podelele scăzute de bătrâneţe, sub scunda mea măsuţă, care tremură din încleieturi, un fir de fasole s-a ivinit între interstiţiile lărgite de ploi, dintre treptele betonului fisurat. O fi fasolea magică?! O fi ceaiul de Alchemie? Nu îndrăznesc să privesc, cine ştie, ce ce spaime oi fi având sub pat!!!

 

Sfaturi existenţiale pentru Oreina menthastri !

 

 

 

Trebuie să urci, să cobori, să trăieşti, să mori! Să te fereşti de ploaie, de zăpuşeală, de furnici, păianjeni, viespime, de păsărime. Să te hrăneşti, să ai grijă de cele trei perechi de papuci. Trebe să aştepţi pe cineva, sau să te duci în întâmpinare-i. Din când în când să străluceşti, să mai ieşi din mlaştina ignoranţei! Când urci pe catargul firului de iarbă, să clipeşti la stele. Să meditezi adesea şi la cele de jos. Dimineaţa să te speli pe faţă şi mustaţă, pe antenele de aţă cu picătură de rouă. Nu uita s-o saluţi pe Mentina cea creaţă. Să stai în hamac o oră, cel mult două! Să bei ceaiul fără zahăr, mai bine, cu pipeta un pic de miere de la vecine. Să ai prieteni în partidul verde ca şi tine. Doar de la linguşeli te rog, a te abţine!

 

Înv. Ilie Hoza

 

Corneliu Florea – Un Nobel pentru calul meu!

Posted by Gabriela Petcu On November - 1 - 2012

Ce tristă e soarta scriitorilor români: ciudăţenii nici măcar interesante,

venite dintr-un spaţiu total ignorat, dintr-o ţară fără identitate, fără istorie,

fără nimic de aşteptat de la ea şi de la cei ce o locuiesc. Dar asta e o veche

poveste’’ scrie MIRCEA CĂRTARESCU în volumul său „Frumoasele străine”

 

De mult, un domn şi după el alţi, mulţi domni, au cerut în scris: „O bere pentru calul meu!”. Mi-a plăcut comanda, cred că şi cailor, fiindcă o bere e o bere, ecologică, sănătoasă, diuretică. Dar, de la un timp m-am întrebat: pentru ce fel de cai au comandat ei bere, chiar au avut cai berofili (cuvânt improvizat ad-hoc) sau i-au plăsmuit pentru o idee sau pamflet? Şi aşa am ajuns să-mi imaginez un cal care vrea şi un Nobel, pe lângă bere. De ce nu, doar s-a dat liber şi la imaginaţie din Decembrie 1989, scrie şi la ziar. Eu oricum nu ţin seama că, între timp, libertăţile au fost modificate genetic, pardon politic ca pe vremuri, eu scriu despre Nobel.

 

Şi, cum spusei, calul imaginat de mine, nechează şi bate din copite, în miez de noapte, că vrea un Nobel. Mă duc la el să-l liniştesc fiind prea târziu şi toate s-au închis, peste tot, chiar şi la Stockholm. Atât mi-a trebuit, era să-mi dea o copită de să-mi sară proteza din gură. Îl înţeleg, sunt tolerant cu calul, fiinţă nobilă, dar cu mai multe picioare, şi omeneşte încerc să-l calmez cu una cu alta, dar nu-mi scapă să-l întreb de ce vrea el neapărat un Nobel? Şi ce fel de Nobel vrea, că sunt mai multe sortimente. Nici mai mult nici mai puţin, el vrea un Nobel pentru Literatură. No, Dumitre, atât ţi-a fost, tu ţi l-ai imaginat, descurcă-te! Naiba te-a pus să citeşti „frumoasele străine’’ aşteptându-te la nu ştiu ce… Ştii ce, l-a citit şi Ioranna împreună cu mine, aşa că lasă subînţelesurile şi submultipli lui.

 

Oameni buni, întâi de toate, credeţi-mă, eu sunt unul dintre milioanele de cititori români, care sincer, pe cuvântul meu de om simplu şi cinstit, aş dori un premiu Nobel pentru literatura română acordat unui scriitor român. Poate şi dumneata, dragă cititorule român, doreşti acest lucru, fiind unul dintre acele milioane de români care, împreună, credem în scriitorii români că pot să ne satisfacă această dorinţă, pentru că nu suntem o ţară fără identitate, fără istorie, ci din contră avem inteligenţă şi imaginaţie creativă chiar şi în literatură, precum au şi celelalte naţiuni. Avem speranţe în scriitorimea noastră că, poate, prin sensibilitate, dăruire, trudă, să ne proiecteze mai bine în lume. Dar, nu aşa, să aud calul, în miez de noapte, cerându-mi şi mie un Nobel, după ce a scris sub specificul naţional ne exhibăm fără jenă organele atavice ale unui trecut ciobănesc, ne vine greu să-l susţinem. Aşa că n-are decât să şi-l caute şi adjudece singur printre ceilalţi ce nu au trecut ciobănesc şi miros de stână, ca noi românii.

 

Mie nu mi-e ruşine că mă trag din ciobani, eu iubesc plaiul mioritic cu majoritatea oamenilor lui aşa cum sunt. Şi-i dau o bere de drum bun, fiindcă tot dă din copite că are să plece din stâna noastră, în alte părţi, unde sunt sălaşe mai luxoase, cu aer condiţionat şi trotuare spălate cu şampon pentru cai breji ca el. Nu mă scuteşte, îşi aduce aminte de Herta Muller că a trebuit să plece din România să primească Nobelul pentru literatură, şi ea a scris la fel ca el, poezie şi proză roză. Argument lui, nu are decât să o ia din loc. Nu-l ţinem legat de stâna noastră.

 

Nu pleacă, s-a domolit, a lăsat capul în jos, pare dărâmat, deprimat. Mi se face milă de el, încerc din nou, eşti cal bătrân, pardon matur, ştii cum merg treburile în literatură, cum vă mâncaţi pe Dâmboviţa, aşa-i peste tot şi nu te mai pune cu iepele, şti că nu poţi… Am răbdare, îl mângâi pe coamă şi povestesc: „Stăteam cu Ioranna la o terasă pe frumosul pietonal din Fussen, ştii care, ai fost pe el, şi vis-a-vis era o librărie care ne atrăgea privirile. Când am terminat, ne ridicăm şi intrăm în librărie. Frumoasă, ordonată, bogată şi cu două nemţoaice să le pupi, nu că erau frumoase, ci de amabile ce erau. Privim, atingem, răsfoim şi comentăm şi deodată Ioranna zice: „Dumitre, dar nemţii, ăştia, au zeci de scriitori de-ai lor, băştinaşi, ce scriu de zeci de ani, cum de nu s-a găsit unul dintre ei, mai breaz ca Herta Muller, să i se dea premiul Nobel pentru Literatură?” Rămân perplex! Uite, calule, până la Ioranna, care citeşte şi scrie pe lângă profesia ei, nimeni dintre scriitori şi critici români nu a pus această întrebare, care era de întrebat şi de răspuns. Nu le-a trecut prin cap o întrebare esenţială, obligatorie pentru un IQ cât de cât mai elevat de condeieri despre cum merge de politic Nobelul pentru literatură. Asta-i una la mână, a doua e că Ioranna nu te are la rânză, cum zic ardelenii, mai ales după ce a citit «De ce iubim femeile» şi frumoasele străine în care, de la un capăt la altul, discreditezi România, pe care o scrii Românica ca ţiganii, ceea ce ne face să credem ca nu te-a chemat cărtărescu de la carte ci căldărescu la origini. Ţi-ar conveni ca în loc de scriitor roman să te numim scriitor romanic?! Apoi în cele două scrieri vorbeşti murdar, josnic de români şi de tot ce este românesc, ca să nu-ţi amintesc decât cât de oribil, murdar o portretizezi pe Sofia Vicoveanca la pagina 95: „o… mogâldeaţă… cocârjată… broboadă pe ochi… un soi de traistă în spinare… opinci uriaşe… port popular de o hidoşenie… mirosind a stătut… cu arniciul mucegăit… voce de baci de la oi… şi închei… Era Muma-Pădurii!” Te-a ros invidia că toată asistenţa încremenise siderată în scaunele ei cum conchizi. Uite îţi sugerez, să citeşti această pagină unui psihiatru, care nu te cunoaşte şi să-l întrebi ce părere are despre autor. Atât. Ba nu, fă-i un portret şi lui Băsescu 2012, care ti-a proptit o tinichea în piept pentru video-clipul de susţinere în alegerile prezidenţiale. Hai, nu fi poltron, ce contează că e „zeus”, nu ne lăsa cu impresia că numai de „mogâldeţe” ai curajul să te legi. Când am să mă întâlnesc cu DOAMNA SOFIA VICOVEANCA am să-i pup mâna, şi ca medic ce sunt, am să-i spun să nu te ieie în seamă, pentru că de la un timp ţi s-a stricat mansarda… de când cu Nobelul Hertei Muller.

 

Şi pentru că am ajuns noi doi, acum în miez de noapte, până aici cu vorbirea, să-ţi spun şi finalul de la Fussen. Era vară şi frumos pe acel pietonal, de pe care nu ne mai dădeam duşi şi luându-ne pe ale literaturii valuri, am întrebat-o pe Ioranna, care citeşte de o sută de ori mai mult decât scrie, cine crede ea că e îndreptăţit la Nobel pentru Literatură dintre români? S-a uitat la mine în dungă şi mi-a zis: „Mă m-ai întrebi, păi daca i l-au dat Hertei Muller, Paul Goma îl merita de zece ori până acum, fiind vorbă de dezvăluirea şi condamnarea comunismului din România, şi de cinci ori ca scriitor mai bun”. Îi dau dreptate, eu am citit cu interes pe Paul Goma şi împins de curiozitate şi pe Herta Muller, curiozitate ce mi s-a topit repede…

 

Hai, calule, revino-ţi, nu cădea în depresie din cauza chinezului ce a luat Nobel-ul 2012, vorba Coanei Zoiţica: „capul sus, calule, asta nu-i cea din urmă decernare de Nobel’’. Bea o bere, ca alţi cai şi puneţi o ecuaţie: între pleiada scriitorilor germani, ce scriu de zeci de ani fără să primească recent un Premiul Nobel, şvaba Herta Muller ale cărei cărţi nu se citesc mai mult de jumătate şi-s abandonate, să nu-ţi spun cu ce comentarii, şi Paul Goma, care zeci de ani a dezvăluit adevărul despre dictatura comunistă din România, despre suferinţa basarabenilor, fiind basarabean, dar niciodată nu a ultragiat ţara ci a criticat direct, deschis scriitorimea română pentru că a scris la comandă şi-a îndoctrinat cititori, cine era mai îndreptăţit la Nobel pentru literatură?! Să fim raţionali, înaintea tuturor vanităţilor şi nedreptăţilor societăţii.

 

Ca să fii un scriitor român, nu un scriitor romanic, trebuie întâi de toate să fii alături de concetăţenii tăi, la bine şi rău, să-le scrii bucuriile şi supărările, durerile să i le alini, să-l încurajezi cu personaje care să-i antreneze în reuşită. Să critici cu aplomb pe cei ce ne mint, fură şi urăsc. Şi vei simţi cum cititorii te vor îndrăgi şi te vor susţine pentru un Premiu Nobel!

 

Aşa credem noi, mulţi dintre cititori români, ce dorim sincer să avem un Nobel pentru literatura noastră, pentru că va fi al nostru al tuturor. Dacă nu-ţi place felul şi judecata noastră, ştii că nu te-a legat nimeni de stâna noastră românească. Eşti liber să paşti unde vrei. Mai mult decât o altă bere de drum nu-ţi dăm, după cum ai scris despre noi până acum. Nu avem nevoie de laude sau vorbe goale, nici de epitete sau clişele necorespunzătoare, dar nici nu mai aceptam megalomania găunoasă în care te simţi bine de la un timp, în locul valorilor literare naţionale. Încă suntem o naţiune, nu te da cu cei ce vor să ne distrugă prin toate mijloacele vremurilor.

 

PS. Celor ce nu sunt de acord cu acest pamflet şi vor să mă blameze, să fie sănătoşi, dar înainte de-a mă apuca de gât să citească cele doua cărţi ale lui Mircea Cărtărescu, la care m-am referit ca cititor în aceste rânduri, să le compare cu ce scriu, şi cum scriu alţii autori străini de talie universală despre naţiunea lor!

 

Corneliu FLOREA

octombrie 2012

Winnipeg, Canada

 

 

 

Cum m-am înseninat citind o carte!

Posted by Gabriela Petcu On October - 26 - 2012

 

Gabriela Căluţiu Sonneberg

Vine seninul!”

Editura ANAMAROL,

Bucureşti, 2007

 

Vine seninul!” Nu-i aşa că sună frumos? Dar cum te relaxează o carte scrisă cu atâta dezinvoltură, optimism debordant, umor fin – pe alocuri, dar şi picurată, unde şi unde, cu lacrima durerii ascunse atunci când este vorba de aspecte mai puţin plăcute din viaţa românilor, „baiul” nostru, al celor plecaţi de «acasa noastră». Ştiam c-o voi primi din Spania, dar plicul purta insemnele poştei germane… nu mai ajunsese draga mea prietenă, autoarea, la un oficiu poştal spaniol dar reuşise să o trimită spre Limassol din Germania, primul popas dintr-un concediu care, sigur, a fost minunat!

 

Plimbăreaţă cartea, precum ne plimbă autoarea, atât de dragă mie, prin locuri pe care le-a vizitat şi de unde relatează impresii şi chiar ciudăţenii, de care altfel, poate, mulţi dintre noi nu am fi aflat, şi o face într-un mod original care te captivează şi te îmboldeşte să mai citeşti una şi încă una din scrierile ei, şi uite-aşa te trezeşti că le-ai „dovedit” pe toate. Gabriela Căluţiu Sonneberg ne-a învăţat cu stilul înconfundabil pe care-l abordează, de altfel, în toate materialele publicate în nenumărate reviste şi ziare. Mereu răscolită de întrebări de tot felul, caută, tot prin originalitatea-i specifică, să găsească răspunsuri sau alternative ale acestora şi arealul căruia se adresează este vast: oameni, locuri, problemele noastre, ale românilor dar şi ale altor naţii.

 

În copilărie auzeam adesea expresia «vin norii!» Pe atunci mi se părea logic ca norii să plece cu aceeaşi naturaleţe cu care veneau – ru fiind încă din pruncie destul de optimistă din fire. Şi cum nimic altceva decât cerul albastru şi curat le poate urma, nici una, nici două, mi-a şi ieşit porumbelul pe gură: «vine seninul!» De parcă seninul ar fi ceva compact şi material, pe care poţi pune mâna ca pe o gutuie, ca să-l muţi mai încolo! “ – mărturiseşte Gabriela la începutul cărţii sale, ceea ce este relevant pentru a-i creiona din start starea de spirit cu care a pornit în realizarea acestui proiect inedit, o explicaţie logică a orientării ei spre frumosul din oameni, din viaţă şi din spaţiul în care fiinţa ei se desfăşoară într-o uimitoare mişcare, ce personal, o asemuiesc cu mişcarea browniană, pentru că ea este sensibilizată de tot şi de toate dimprejurul său.

 

Deşi cartea este un mix reuşit de impresii lăsate de o parte din locurile vizitate şi de oamenii lor, după opinia mea, accentul cade, poate chiar voit, asupra unei realităţi, absolut firesc şi profund analizate, aparţinătoare «spaţiului mioritic» în care autoarea revine periodic şi, inevitabil, descoperă şi redescoperă clişee de viaţă şi caractere care-i ridică nenumărate semne de întrebare pe care, în sufletul ei le-ar dori inexistente… Şi asta se întâmplă după ce se stinge iluzia creată printr-un alt fel de comunicare decât cea directă, când ai ocazia să-ţi priveşti în ochi interlocutorul şi să-l «simţi» pe viu: „Începând cu sfârşitul, din clipa în acre iar pleci, conversezi cu ei în minte luni şi ani de-a rândul, ei care-ţi sunt dragi, families au prieteni aflaţi departe. Uneori ţi se pare că le auzi replica şi intuieşti, parcă, ce-ar spune în diverse circumstanţe. De fapt ştii bine că, şi de-ar fi de faţă, e puţin probabil ca lucrurile să decurgă aşa armonios cum ţi le imaginezi tu. Dar îţi prinde bine iluzia, mai ales când te simţi singur sau neînţeles (cât de adevărat, Gabriela!). Îţi spui atunci că toată zbaterea nu e decât o jucare de rol secundar pentru că, nu-i aşa, scenariul major se scrie în spatele cortinei închise, acolo unde spectatorii sunt ei, cei care înţeleg umorul tău subtil, vibraţia de diapazon a spiritului tău de fluture rănit, chiar şi lucruri pe care nici măcar tu nu le înţelegi prea bine la tine”… Din păcate, ştim cu toţii cât este de actuală această analiză subtilă, când este vorba de acea „tăcere la dublu” cu un deznodământ cum nu se poate mai bine ilustrat de cuvântul măiestrit al autoarei: „Frumoase sunt toate, mai ales cuvintele pe care, uneori, nu avem curajul să le spunem răspicat, volatile ca parfumul fin sau ca un moment de inspiraţie în faţa unui om cu care, mai că te-ai încumeta să şi taci la dublu. Prieten.” (Tăcere la dublu)

 

Întrebări, mereu întrebările se înghesuie în sufletul Gabrielei Căluţiu Sonneberg şi ea, cu firea ei optimistă şi scânteia minţii aprige răspunde, sau chiar lasă cititorului plăcerea de a găsi răspunsuri potrivite, pe tot parcursul mănunchiului de scrieri inserate în carte. Pornind de la o întrebare, şi nu aleasă în mod aleatoriu, ci cu înţelepciunea şi paragmatismul specific unei minţi foarte bine organizate, autoarea descinde în câmpul unei analize pe cât de profunde, pe-atât de simpatic cumpănite şi aşternute în faţa cititorului. Şi «prinzându-i» stilul, savurându-i umorul fin şi mai ales spiritul săltăreţ al relatării, credeţi că te mai poţi desprinde de lectură? Nici gând, te cufunzi mai adânc şi parcă eşti tentat să cuprinzi totul o dată, şi de-abia după, mai că-ţi vine să reiei anumite pasaje care te-au lăsat uneori suspendat de un fir… Iată un exemplu: „De ce oare avem tendinţa să ne clasificăm semenii în diferite categorii”- se întreabă autoarea, şi după ce parcurge tipologia umană în diferite ipostaze se încăpăţânează şi conchide, în stilu-i caracteristic: „Ei, bine, nu! Refuz să cred că putem fi atât de lineari şi previzibili precum ne învaţă analiza tradiţională după criterii fixe! [...] Şi dacă se întâmplă într-o zi sau alta să fim placizi şi paşnici iar în următoarea revoltaţi, chiar furibunzi, ca un adevărat vârtej viu, nu văd de ce să ne speriem de contradicţia dintre rolul pe care, pasămite, «ne-a fost dat» să-l întruchipăm şi omul care se întâmplă momentan să fim”. (Care eşti?)

 

Nepreţuite sfaturi, date subtil şi cu un zâmbet amar ascuns în spatele cuvintelor (Omul de bine) sau de ce nu, perplexitatea în faţa incapacităţii unora de a se face remarcaţi altfel decât prin stupizenia diferitelor anunţuri aiuristic plasate pe te miri unde („Cazul” Georgică) , «Până unde vorbim şi de unde începem să tăcem?» – întrebarea cheie, atât de original dezbatută şi răsucită pe toate părţile în Spirala confesiunilor gafate” sau câte alte texte atractive dar şi instructive, deopotrivă, nu a adunat acest volum minunat pe care nu cred că cineva nu l-ar citi cu plăcere! Dar incursiunile liber-alese (concedii) sau în anumite situaţii impuse (participări la evenimente şi acţiuni organizate), credeţi că sunt mai prejos? Nici vorbă, au acelaşi suflu tineresc, şugubăţ, când e cazul, şi totodată cu un caracter vizibil informativ. Uite-aşa, citind cartea Gabrielei am ajuns şi eu prin „Bahamas”, ohooo, Caraibe, visul meu neîmplinit (nu că ar fi singurul, staţi liniştiţi, sunt şi eu om, ca dumneavoastră, de altfel!) sau prin Polonezia”, cu picanteriile ei şi-apoi, obligat prin Spania ce-o adoptă de câtva timp pe autoare. Şi vă mărturisesc cu sinceritate, în permanenţă am simţit că sunt în conexiune directă cu autoarea, pentru că, nu ştiu de ce, dar parcă mereu mă incita cu întrebările ei directe, şi ştiţi cât de plăcut este când eşti «băgat în seamă» de însuşi autorul unei cărţi? Încercaţi, nu veţi regreta nicio clipă, credeţi-mă pe cuvânt!

 

Dar ce-mi veni mie acum să vă dezvălui aici toate tainele bine ascunse în scrierile dragei mele Gabriela Căluţiu Sonnenberg, când cel mai indicat şi mai cuminte ar fi să-mi confirmaţi dacă am avut dreptate, citindu-le! Ia uitaţi-vă la mine cum m-am înseninat citind o carte! Deci, numai staţi pe gânduri, „Vine seninul!”

 

Georgeta Resteman

Limassol, Cipru

septembrie 2012

 

 

Taina scrislului – Scrierea, cale de salvare a sufletului

Posted by Gabriela Petcu On October - 26 - 2012

 

Dumnezeu a rânduit ca noi să fim contemporani, să ne cunoaştem prin intermediul scrierilor, aşa că iată, azi vă scriu în mod direct, scriu… la ceas de taină când se lasă amurgul şi noaptea învăluie încet, încet pământul, moment când lumina aceasta difuză favorizează starea alfa, starea de penetrare a gândurilor pure in spaţii râvnite de mulţi, însă ele – spaţiile – sunt străbatute doar de cei cu un anumit har, teritorii neatinse de recea raţiune.

 

La ora când în toate mânastirile şi unele biserici din România şi nu numai, ci în toate mânastirile din lumea creştină (după cum avem cunoştinţă, mânăstirile din lumea catolică au fost fondate de Ioan Casian originar din Scitia Minor) dar si din cea mozaică ori musulmană, gânduri minunate pătrund în multe conştiinţe. Este ora de închinăciune Domnului Dumnezeu Unic, Atoate Creator, Facătorul văzutelor şi nevăzutelor conform Crezului creştin. Este ora de închinare dar şi de primire a revelaţiilor!

 

Sunt secunde astrale când parcă se deschide în noapte un orizont încărcat cu lumină şi vezi deopotrivă cu ochii fizici şi cu cei ai minţii, evenimentele, fenomenele, oamenii şi lucrurile din jurul tău în altă culoare, le conferi o cu totul altă valoare decât până atunci. Din fericire, de multe ori se întamplă ca oameni cu convingeri apropiate să se cunoască, să se adune, să facă schimb de idei, să se bucure impreună. Atunci când oamenii nu pot explica anumite intâmplări sau fenomene le numesc mistere sau taine! Chiar reprezentanţii bisericii amintesc în mai multe ocazii, printre care şi cea a slujbei de cununie, despre chemarea dintre fată şi fecior, citez: „şi aceasta mare taină este…”. Prin urmare, consider într-adevar inspirată invitaţia de a scrie fiecare câte ceva despre „Taina scrisului”, fără să ne aşteptăm în final să desluşim neapărat destăinuirea! Fiecare din noi ştie şi simte că avem acolo, în tainiţa sufletului (vedeţi? am scris tainiţă, adică tot un fel de cămară ascunsă, secretă) neştiută de nimeni, uneori nici de persoana care o poartă prin lume, un CEVA care ne conduce spre inefabilul acela ca o binecuvântare ce ne apropie de indemnul antic „Cunoaşte-te pe tine însuţi” concept exprimat mai nou ca idee de cunoaştere a sinelui. Îmi place să cred că scrisul poate fi sau este un fel de căutare a sinelui, de cărare împărătească ce ne poartă paşii gândului spre propria inimă şi conştiinţă.

 

Iisus, Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat, a luat chip uman să se poată înfăţişa nouă în carne şi oase, să-l putem vedea, să-l putem auzi, să-şi poată transmite mesajul său primit de la Tatăl ceresc şi anume să ne reamintească de fapt că suntem făcuţi nu numai din corpul fizic, dens ci avem în noi şi acea parte de nevăzut, avem în noi scânteie divină, sufletul nemuritor. Cu alte cuvinte, Iisus – care face parte din Trinitate alături de Tatăl si Sfântul Duh, s-a umanizat. Noi oamenii, pentru salvarea sufletului trebuie să creăm premizele purificării, să lăsăm să se dezvolte divinul în noi.

 

Consider scrierea, ca fiind una din căile de purificare prin confesiune, o atitudine altruistă şi generoasă de a lăsa să curgă spre alţii ceea ce ai primit în clipe de graţie, momente pe care le numim inspiraţie, când ni se deschid căi de comunicare nebănuite de alţii, momente când putem auzi cântecele pădurilor, legende de demult şoptite prin susurul apelor ca în poemul lui Fernando Pessoa: „Misterul lucrurilor, pe unde e?/ Unde-i că nu apare/ Măcar ca să se-arate că-i mister?/ Ce ştie râul, şi ce ştie copacul,/ Şi eu ce nu mai sunt de-al lor, ce ştiu?/ De câte ori mă uit la lucruri şi mă gândesc ce gândesc/ oamenii despre ele,/ Râd ca pârâul care suna proaspăt peste o piatră./ Pentru că singurul tâlc ascuns al lucrurilor/ Este că ele nu au nici un tâlc ascuns;//” („Paznicul turmelor”)

 

Simt uneori apropierea îngerilor ce-mi colindă gândurile şi împart binecuvântări şi protecţie. Îngerul splendorilor îmi bate de multe ori la geam în miez de noapte şi spune: „Trezeşte-te şi scrie!”. Din trăirea cu bucurie extatică a acelei clipe, asemănătoare cu cea a copiilor când primesc cadouri în Noaptea Sfântă, se nasc metafore, pentru că amintirea Paradisului din care am venit si spre care aspiram să ne întoarcem, se realizează prin flash-uri şi nu mai putem reda întregul ci doar să sugerăm frumuseţea ce se desprinde din întrevederea cu luminile lui multicolore. Poemele curg lin, aşternându-se pe filele albe sub forma unor şiraguri, pe care a doua zi când când le descoperi, te miri că le-ai desenat (scris) tu! Mărturisesc că problema „naşterii” poemului m-a preocupat demult aşa că în volumul „Regatul ascuns” (apărut în 1996) există: „Întruparea poemului/ Din mulţimea poemelor,/ Unul se înalţă, dintr-o dată lângă mine,/ fără dorinţi/ străveziu…/ parcă ar fi o tăcere în amurg sau şoaptele unui zeu/ când porunceşte apelor să-şi schimbe cursul/ sau zăpezii/ să reînvie visul alb/ pe trupul măreţiei.// Din mulţimea de poeme/ Unul/ se desprinde din firul de vrajă,/ din pânza subţire,/ când tainic coboară/ la ceas de închinare/ îngerul/ cu oglinda de vise.// Din mulţimea poemelor,/ Pe povârniş de lumină/ Unul vine pe furiş/ la mine.//”

 

Noi trăim, ne mişcăm într-o lume materială cu interese aproape exclusiv materiale. Hrănim corpul şi mintea, mai exact ne intoxicăm cu toate sursele de stres psihic şi metabolic, alergăm într-o speranţă deşartă de a găsi fericirea. Ne oprim în câte un scurt popas să respirăm adânc şi ne vin în minte cuvintele Ecleziastului: „Deşertăciune a deşertăciunilor, totul este deşertăciune!” apoi ne apucă un dor de întâlnire cu zeii, aşa cum se întâmpla şi în antichitate când lira lui Orfeu stârnea şi caprele la joc! Pe de altă parte, spaima de moarte conduce la dorinţa de a crea ceva dăinuitor, de a putea rămâne în memoria semenilor, de a nu fi uitat!

 

S-a afirmat că există o magie a scrisului. Da! Afirm că momentele când reuşesc să-mi pun stăpânire pe gânduri, să le disciplinez, strunindu-le pe cele care m-ar duce spre responsabilităţi profesionale, sociale sau familiale, stare în care pot ajunge uneori spontan, sub imperiul muzicii ori admirând o floare sau un peisaj, alteori mai greu, căutând în mod voit să mă rup de griji prin meditaţie ori rugăciune – aşa ca la intrarea în templu sau biserică – mi se deschid canale tainice de comunicare, mă simt atrasă în acel sentiment al măreţiei când simt că sunt cea adevărată, sufletul meu parcă se cristalizează, prinde contur, încep să înţeleg cine sunt cu adevărat – că m-am născut ca orice muritor cu o anumită misiune, că viaţa în mijlocul Creaţiei pe Pământ este un dar divin şi acest lucru devine prioritar de consemnat – să nu uităm! Acest adevăr este atât de simplu şi merită să ne bucurăm de fiecare clipă pe care o gasim specială pentru că-i acordăm mai multă atenţie!

 

Prin urmare, iată scriu ca să-mi aduc aminte! Când trece starea aceasta magică, după un timp încep să mi-o doresc mai mult decât orice pe lume pentru că este o magie bazată pe iubire adevărată (faţă de Dumnezeu, Natură, fiinţe, lucruri, etc) pe iubire orfică, pe iubire eternă în care nu vei fi trădat nicicum, asa cum se întâmplă în falsele iubiri dintre oameni cu excepţia câtorva care au devenit legendare (de pildă: Nala şi Damayanti din Mahabharata, Orfeu şi Euridice, Petrarca şi Laura, Dante şi Beatrice ş.a.).

 

Scrierile antice începând cu Upanişadele, apoi Homer, Sofocle, Euripide, Vergiliu şi cele din epocile care au urmat, au rămas actuale prin caracterul lor de universalitate şi surprinzător, se adresează şi omului modern, dar constatăm că după două mii de ani de creştinism – scientismul a pus Omul la rang de preot şi chiar de Dumnezeu, golindu-l de umanism şi umanitate. Acest Homo tehnologicus se ocupă nu numai de maşini şi tot felul de aparate – folositoare de altfel – dar se amestecă în creaţie prin modificările genetice pe care le experimentează, deviază apele, taie pădurile, deşertizează pământul! Din nefericire pustieşte şi sufletul lui… Aşadar este explicabil de ce iubesc Natura… pentru că de la ea învăţ lecţii mirabile scrise pe frunzele surprinse în diferite anotimpuri, iar câteodată: „Ţi-aş scrie cu slova ierbii/ Sau cu foşnetul copacilor/ Iar simfonia aceasta minunată/ Aş smulge-o din mine/ Rămâie înourate/ Negăsirile.//” (Gând – din vol Ferestrele somnului -1995)

 

Consider că scriitorul de azi – are datoria să nu se lase purtat doar de inspiraţie ci să se implice raţional prin atitudine civică dacă tot a fost hăruit să vadă mai mult decât alţii cu Ochiul dinlăuntru sau cu Ochiul inimii care se spune că este cel care te face să vezi lucrurile aşa cum le vede Dumnezeu. Este vorba desigur de privirea pe verticală, încărcată de inocenţa copilărească dar dublată de mintea omului matur. Este o parte a contemplaţiei! Este darul nostru de a întrevedea devenirea (obiectelor, fiinţelor, fenomenelor sociale, etc)!

 

Faptul că ne-am născut într-un anumit loc la o anumită latitudine şi longitudine într-o anumită zi sub anumiţi aştri, nu este întâmplător. Aşadar, orice om se naşte sub semnul unor „arderi” din părinţi şi strămoşi care au contribuit prin energia lor la naşterea, îmbogăţirea ori doar la întreţinerea tradiţiilor , a culturii specifice poporului din care face parte. „Memoria, ca salcia se apleacă/ Răcorindu-şi crengile/ În râurile mele interioare/” (Eu, asemeni lui Hermes). Cred că avem datoria dictată de acel câmp al subconştientului, să punem în lumină ceea ce înaintaşii noştri au reuşit să clădească în spirit – dintr-o înaltă şi curată simţire – şi să ne străduim să adăugăm o infimă parte din cugetul nostru, din ceea ce vedem cu cel de al treilea ochi, dând la o parte patimile, reliefând tradiţiile, credinţele şi traiul lor frumos.

 

Consider că - în proză în special – dincolo de adevărate lecţii existenţiale în a căror pagini este expusă uneori jalea că viaţa se apropie de sfârşit, trebuie să răzbată imaginea echilibrului, a raţionalităţii, a înălţării pe treptele strălucitoare ale iubirii şi iertării – chiar dacă treci prin fumul rugului pe care ai ars de multe ori! Suferinţa în sine este izbăvitoare şi din erori se invaţă câte ceva!

 

Viaţa trăită preponderent prin verbul A FI este o garanţie a legăturii cu CEL CARE ESTE şi destinul devine o ardere, o consecinţă a acelei alegeri, a acelui acord din copilărie când ai spus Încercărilor DA! Ai spus: mă înscriu în maratonul vieţii! Dacă este adevărată teoria reîncarnărilor – spre care înclin să cred – consider că cei care scriu, vin de undeva dintr-un trecut îndepărtat şi au primit darul comunicării să poată ajuta la trezia interioară, trezirea conştiinţei. Dacă este adevărat că omenirea a trecut în faza (era) manifestării revelatoare cu atât mai mult se impune eliberarea de iluziile vieţii materiale şi îndreptarea spre găsirea Sinelui ascuns. Este imperios necesar să ne acordăm, să intrăm în rezonanţă cu Armonia universală („precum în Cer asa şi pe Pământ”), să evităm căderea să avem speranţă în Inviere! Să persevărăm în comunitatea fraternă despre care ne-a învăţat Iisus! Dar, întru-cât se afirma că Tăcerea este forma cea mai înaltă a înţelepciunii, mă grăbesc să tac, încheind cu poemul pe care vă rog să-l citiţi în gând: „Altarul cugetului/ Linişte!/ Vă invit în Tăcere/ În Altarul cugetului.// Linişte!/ E un loc miraculos/ În care numai gândul gândului pătrunde/ Sub formă de vibraţii, de unde.// Aici lumina picură din îngeri/ Plămădeşte năzuirea/ Îndrăzneţ stârneşte simţirea/ Şi îmbracă învăluitor regal/ Vorbirea.// Aici un fluviu de întrebări/ Taie împăduritul întuneric/ Luminând statuile înflorite/ Pe umerii cărora privighetorile/ Eterice, poveri imponderale/ Emit Esenţele.// Emit sunetele de lumină,/ seminţele cuvintelor viitoare/ promiţătoare/ arzătoare formulări verbale/ Adunate/ din amintiri ancestrale.// Aici e focul raţiunii unde dorul/ Descompune/ şi recompune Adevărul.// Linişte!/ Aici este locul sacru, ideal/ Unde petrece dezlănţuită, torenţial/ Iluzia// Linişte!/ Te invit cu dragoste, cu veselie/ Să descoperi adevărata trezie,/ Regăsire, înviere/ în Tăcere!//”

 

Elena ARMENESCU

Bucureşti

4 septembrie 2012

 

 

 

 

Festivalul Național de Literatură „MARIN PREDA”

Posted by Gabriela Petcu On October - 25 - 2012

 

Ediţia a XIII-a se desfăşoară anul acesta la Alexandria şi la Siliştea-Gumeşti, la împlinirea a 90 de ani de la naşterea marelui prozator, urmat azi de o pleiadă de talentaţi scriitori teleormăneni: Stan V. Cristea, Florea Burtan, Cornel Basarabescu, Liviu Nanu, Liviu Comşia, Stelian Ceampuru, Nicoleta Milea, Gheorghe Stroe, Anghel Gâdea, Dumitru Vasile Delceanu, Ana Dobre, Gabriel Argeşeanu, Gheorghe Filip, Constantin T. Ciubotaru, Alexandru Cutieru, Florina Isache şi mulţi alţii, autori cu cărţi căutate de cititori.

 

În sala de festivităţi a prefecturii, prezidiul şi juriul format din distinşi critici, redactori şi publicişti: Aurel Maria Baros, Florentin Popescu, Stan V.Cristea, Nicolae Oprea, Ştefan Mitroi, Mihai Stan, Gheorghe Andrei Neagu, Florea Burtan, Sorin Preda, Nicolae Iliescu, George Coandă etc., reprezentanţii consiliului judeţean şi ai primăriei, prin consilierul cultural şi conducerea forurilor judeţene de cultură, prin Timotei Stuparu, au asigurat un înalt nivel intelectual şi s-au evidenţiat printr-o perfectă organizare a simpozionului.

 

Câştigătorii concursului de proză:

  • Locul III – Nicolae Cârstea, plus premiul revistei „Caligraf”

  • Locul II – Isabella Elena Drăghici, plus premiul revistei „Bucureştiul literar şi artistic”

  • Locul I – Diana Bădică, plus premiul revistei „Argeş”

 

Premiul „Marin Preda” şi premiul revistei „Luceafărul de dimineaţă”:

  • Raluca Gorcea (Ploieşti).

 

La receptarea critică a prozei lui Marin Preda:

  • Locul III – Iuliana Clima Caraghin, plus premiul revistei „Oglinda literară”

  • Locul II – Sorin Marin, Lagăru Dina, plus premiul revistei „Pro Saeculum”

  • Locul I – Ioana Andreea Mircea, plus premiul revistei„Litere”

 

Diplomele şi premiile au fost înmânate de membrii juriului şi de redactorii-şefi ai revistelor.

 

Premianţii şi invitaţii au mers apoi să viziteze satul Siliştea-Gumeşti, casa unde a trăit familia scriitorului, şcoala din localitate, făcând fotografii la bustul lui Marin Preda. Nepotul de soră al lui Marin Preda, fiul Ilincăi, pe nume Ştefan Baltac, primarul localităţii, directorul şcolii şi profesorul de limba şi literatura română i-au întâmpinat cu multă căldură, în spiritul tradiţionalei ospitalităţi a localnicilor, şcolarii oferindu-le flori, iar ansamblul „Liviu Vasilică” încântând auditoriul cu minunatele balade şi alte cântece folclorice munteneşti.

 

Cu toate că nu au putut participa câţiva alţi scriitori de primă importanţă, invitaţi, însă antrenaţi în alte manifestări literare, ediţia 2012 a fost o deplină reuşită şi a evidenţiat preţuirea de care se bucură aici marele prozator, precum şi respectul faţă de cultura românească, largile posibilităţi de afirmare literară a contemporanilor originari de pe aceste plaiuri, care au mai dat naţiunii şi lumii pe Zaharia Stancu, Miron Radu Paraschivescu, Gala Galaction, Constantin Noica, George Gană, Anghel Demetriescu, Mircea Scarlat etc.

 

Corneliu VASILE

Bucureşti

22 oct 2012

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors