Interviu cu Adrian Stanca

Posted by Gabriela Petcu On December - 16 - 2012

Cunoscutul interpret de muzică populară din Banat Adrian STANCA şi familia sa ne primesc pe mine şi soţia ca pe nişte ”goşti”- oaspeţi de seamă.

Lia, soţia cântăreţului a copilărit ca şi mine în Izgar, sat de lângă Buziaş unde ei locuiesc, aşa se face că prietenia dintre noi să fie şi mai mare.

Adrian spune cu mândrie ca eu sunt prietenul său din Germania şi eu ”fălos” afirm că el împreună cu familia sa ocupă un loc important în sufletul şi inima mea.

Ascult cu mare drag melodiile interpretate de Adrian şi mă gândesc la satul copilăriei mele cu emoţie şi nostalgie.

Mă bucur că Adrian STANCA a avut amabilitatea de  a-mi acorda interviul care urmează.

 

 ,,Doina este cântecul de suflet al românilor”   

Adalbert GYURIS:-Cum ai ajuns să cânţi şi de unde izvoreşte dragostea pentru muzica populară?


Adrian STANCA:-Mai întâi vreau să salut toţi cititorii ziarului şi pe toţi iubitorii de muzică populară din Banatul meu drag. Sunt născut la ţară într-o familie de oameni simpli, iubitori de cântec şi de tradiţii, nu mi-a fost greu să mă apropii de acest gen muzical mult îndrăgit de toţi cei care simt româneşte. La noi la Hitiaş, în familia noastră, dragostea pentru cântecul popular ne-a fost sădită în suflet de către părinţii nostri. De fiecare dată participam împreună cu părinţii la rugile satului ori la alte manifestări împreună cu cei doi fraţi ai mei, unde se cânta şi se juca româneşte, ceea ce se mai întâmplă şi în ziua  de astăzi. Aşa că nu mi-a fost greu să mă apropii de cântecul nostru şi de al face, mai târziu cunoscut lumii întregi: “pentru că-i cântecul nostru de aici din Banat şi mi-s mândru că -s bănăţan”.

 

– De unde îţi culegi melodiile?

 

– La începuturile carierei mele de interpret am bătătorit cărările satelor bănăţene şi am reuşit să-mi fac un repertoriu care să mă reprezinte. Nu i-am uitat nici pe înaintaşii noştri, voci de aur ale melosului bănăţan: Mariana Drăghicesu, Aurelia Fătu Răduţu, Ana Pacatiuş, Tiberiu Ceia, Nicoleta Voica, Achim Nica şi pe mulţi alţii. Cu o asemenea ”armată” de artişti nu mi-am putut permite să ştirbesc cântecul nostru de aici, întotdeauna am căutat să aduc lucruri frumoase şi cât mai plăcute urechii celui care ascultă. Iată că anii au trecut şi acum pot spune cu mândrie că şi eu sunt ”poate” un creeator…anonim. De aceea, o parte din cântecele mele sunt inspirate din viaţa de zi cu zi a noastră a bănăţănilor. Toate cântecele mele sunt trecute prin filtrul sufletului meu pentru a putea să le daruiesc cu drag celor care îndrăgesc cântecul banăţan.
– Crezi că interpretul de muzică populară ajunge mai aproape de sufletul  omului decât un alt artist?

 

– Cu siguranţă reuşeşte să ajungă mai repede la sufletul omului. Eu cred şi susţin cu tărie că interpretul de muzică populară este cel mai apropiat de mintea şi inima omului datorită faptului că întotdeauna reuşeşte să scoată în evidenţă ce avem mai de preţ: dragostea,voia bună, obiceiurile, tradiţiile noastre  şi nu în ultimul rând cântecul. Un rol important în promovarea unui artist îl are radioul şi televiziunea. Aş putea spune că am fost unul dintre interpreţii care a avut parte de un ”tratament” aparte din partea Televiziunii Române şi a emisiunii “TEZAUR FOLCLORIC” realizată de doamna Mărioara Murărescu cea care de altfel m-a ,,crescut” ca interpret şi m-a pus în valoare la fiecare apariţie. Şi cu această ocazie doresc să îi mulţumesc pentru tot.
– Cu ce se deosebesc interpreţii de la şes cu cei de la munte?

 

– De regulă cântecele de la şes sunt mai lente unde întâlnim piese de largă circulaţie cum ar fi: sorocul, pă loc, hora, ardeleana, pe când cântecele de la munte sunt mai antrenante cum ar fi: brâul, ardeleana de la munte, jocul de doi, am dat doar câteva exemple.
– Ai două fete frumoase şi talentate care-ţi calcă pe urme în ale cântatului.Tu le-ai îndrumat şi încurajat să cânte?

 

– Da, într-adevăr am două fiice: Raluca şi Oana. Mă mândresc cu ele. Acum, la noi, în lumea muzicii populare este o modă ca interpreţii să-şi promoveze copiii. La mine nu s-a întâmplat aşa, dar la un moment dat m-am trezit că amândouă vor să cânte,eu am crezut că ele glumesc dar iată că ceea ce îşi doreau s-a concretizat prin înregistrarea câtorva piese în duet şi chiar individual. În momentul în care am început munca pot să spun că nu prea am avut multe bătăi de cap deoarece au o ureche muzicala foarte bună şi le place ceea ce fac. Nu sunt sigur că vor urma o carieră artistică însă ceea ce pot să spun este faptul că le place ceea ce fac. Eu am să le susţin cu mult drag. Pe viitorul album vor fi incluse şi câteva piese înregistarate alături de fiicele mele.
– Ce înseamnă doina pentru un interpret de muzică populară ?

 

– Totul, ”interpretul” care nu ştie să doinească, ar cam trebui să se lase de meserie. Doina este cântecul de suflet al românilor, iar doina banăţeană a fost una dintre acele cântări care a ajuns imediat la sufletul omului. Acest lucru s-a datorat şi marilor valori interpretative ale Banatului: Mariana Drăghicescu, Achim Nica, Iosif Ciocloda…De aceea cred că nu poate exista o nuntă, petrecere şi mai ales spectacol fără cel puţin o doină.
– Este răsplătită munca interpretului de muzică populară?

 

– Vorbind de răsplata materiala – aşa şi aşa. Cea mai mare răsplată pentru un interpret este recunoaşterea de către public, a eforturilor pe care un artist le face. Atunci când te afli în comunitate şi eşti recunoscut de către admiratori, de publicul telespectator, eu cred că este cea mai mare răsplată pe care o poate primi un artist.
– De ce crezi că muzica populară din Banat e iubită în toate zonele ţării?

 

– Cred că muzica din Banat are ceva special, indiferent că te afli în Moldova, Maramureş, Oltenia ori Dobrogea ritmul muzicii bănăţene se face cunoscut, pentru că în aceste cântece au fost puse toate trăirile sufleteşti ale omului. Însă ca interpret de muzică populară, pot să spun că  toată muzica populară din spaţiul românesc este la fel de frumoasă şi iubită de românii de pretutindeni.
– Ce transmiţi celor ce iubesc muzica populară?


Pentru toţi iubitorii cântecului popular, în general şi a celor care se regăsesc în muzica bănăţeană în special le doresc să aibă parte numai de dragoste, prosperitate şi îi aşteptăm prin Banat, să ne cunoască mai bine… la noi acasă !
– Dragă Adrian îţi mulţumesc tare mult pentru discuţia avută. Îţi doresc ţie şi fiicelor tale succese şi împliniri pe toate planurile.

 

Cu mare drag a consemnat

Adalbert  GYURIS

 

 

INTERVIU CU MIHAELA MIHAI

Posted by Gabriela Petcu On December - 7 - 2012

Gabriela Căluțiu Sonnenberg

 

„Când este vorba despre ţara mea,

eu nu fac compromisuri !” (M.M.)

 

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: Bună ziua Doamna Mihaela Mihai. Înainte de toate vă mulţumesc pentru amabilitatea cu care aţi răspuns invitaţiei de a-mi acorda acest interviu, în condiţiile în care sunteţi angrenată momentan în numeroase activităţi de reprezentare. Românii din întreaga lume vă cunosc şi vă iubesc. Sunteţi una din cele mai apreciate cântăreţe din România, remarcată în ţară începând cu anul 1967 şi în străinătate cu începere din 1969, când aţi câştigat Marele Premiu la Festivalul Internaţional al Prieteniei din Germania. Ce alte premii şi distincţii v-au marcat cariera ulterior?  

 

Mihaela MIHAI: Deşi a trecut multă vreme de atunci, mă umplu de emoţie şi bucurie amintirile legate de Menţiunea obţinută la Festivalul Internaţional «Cerbul de Aur» din Braşov, în acelaşi an, apoi Menţiunea la Festivalul Internaţional de la Sopot – Polonia, în 1971 şi Marele Premiu la «Coupe d’Europe du tour de Chant» (retransmis prin Eurovision ) la Knokke le Zoute, Belgia (1971).

 

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: Spre deosebire de mulţi artişti cu calităţi îndoielnice, care au profitat de vremurile tulburi ale proletcultismului, fâcând carieră sub mottoul „Voi ce-n lume cântaţi/ pe la televizor/ nu uitaţi c-aveţi fraţi/ pe la Conservator”, sunteţi una dintre cântăreţele noastre profesioniste. Aţi absolvit cu brio Facultatea de Muzicologie a Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti. Dacă îmi amintesc bine, la scurt timp după debutul muzical a urmat cel artistic, pe marile ecrane.

 

Mihaela MIHAI: Aşa este. Am avut şansa de a colabora cu regizorul Mircea Mureşan, jucând alături de actori consacraţi precum Octavian Cotescu, Toma Caragiu, Ion Besoiu, Gina Patrichi, Gheorghe Dinică, Dan Nuţu, Draga Olteanu-Matei. Am fost distribuită în rolul feminin principal din filmul „Asediul”, în 1972, respectiv „Bariera”, în 1973.

 

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: Pentru cititorii noştri români stabiliţi în străinătate, ar fi interesant de ştiut prin ce ţări aţi efectuat turnee şi pe unde aţi mai participat la spectacole.

 

Mihaela MIHAI: Am apărut în numeroase emisiuni TV si Radio, concerte, discuri, turnee în ţară şi în străinătate, începând din anul 1967. Printre ţările în care am fost invitată se numără Belgia, Bulgaria, Cehoslovacia, Cuba, Elveţia, Franţa, Germania, Israel, S.U.A., Turcia, fosta URSS.

 

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: Din nefericire, mulţi dintre noi au mari lacune la capitolul informării despre activitatea personalităţilor din cultura noastră, care au optat pentru emigrare. Puteţi descrie, pe scurt, evenimentele principale care v-au marcat viaţa şi cariera după ce aţi luat drumul pribegiei?

 

Mihaela MIHAI: Începând cu anul 1978, mi-am construit cu migală viaţa nouă, în Franţa, în exil, bazându-mi cariera pe pilonii experienţei profesionale din consultanţă şi medii de comunicare. Am colaborat, timp de 16 ani, la derularea campaniilor electorale municipale, legislative, prezidenţiale (sub Valéry Giscard d’Estaing ), dar şi la campanii publicitare comerciale, pentru parteneri precum Primăria Parisului, Ministerul Agriculturii, Prevenţia Rutieră, parfumurile Guerlain, Hitachi, etc. În 1988 mi-am continuat studiile la Universitatea Paris X – Nanterre şi am devenit membru al Societăţii Franceze de Autori şi Compozitori Dramatici (SACD). După căderea Cortinei de Fier m-am implicat în liberalizarea audio-vizualului din România, punând bazele Departamentului de Publicitate al T.V.R – Bucureşti, ca directoare. Între anii 1994 şi 1999 am colaborat cu Societatea Naţională de Televiziune „France 3 Télévision” şi am predat cursuri de Tehnici de Comunicare şi Expresie Orală jurnaliştilor francezi. După căsătoria mea cu Ambasadorul României la Paris, în toamna anului 1999, am participat la diverse dialoguri, susţinând şi completând activitatea soţului meu.

 

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: O viaţă palpitantă şi o carieră ca-n filme, s-ar putea spune! Contrar aparenţelor, însă, dacă este să aruncăm o privire asupra tractoriei pe care aţi urmat-o după revenirea în ţară, cu greu ne putem decide care din perioade a fost mai interesantă : sunteţi la ora actuală Director de Comunicare al Consiliului National al Audiovizualului din Bucureşti (din anul 2000); între 2006 şi 2008 aţi deţinut Preşedinţia Federaţiei Naţionale a Sindicatelor din Cultură şi Artă – Cartel-Alfa iar din anul 2005 sunteţi Preşedinta Uniunii Artiştilor Liber-Profesionişti din România (U.A.L.P.R.). Depăşind sfera artisticului, în anul 2008 aţi candidat pentru postul de Primar General al Capitalei. Judecând după numărul mare de responsabilităţi oficiale pe care vi le-aţi asumat începând cu anul 2001, ca personalitate publică, se poate spune că aţi inaugurat o nouă etapă în viaţă?

 

Mihaela MIHAI: Cred că am făcut trecerea de la acumulare la valorificarea experienţei adunate. Fără îndoială că îmi doresc de pe acum să pun în practică ce am învăţat şi să ajut acolo unde este mai multă nevoie, acolo unde românii sunt neglijaţi şi dezavantajaţi. Pentru început mi-am îndreptat atenţia spre colegii mei de breaslă şi sunt mândră că am reuşit să fiu iniţiatoare, autoare şi membru în Comisia pentru punerea în aplicare a Legii 109/2005. Legea reglementează îndemnizaţia pentru activitatea de liber profesionist a artiştilor intrepreţi sau executanţi din România… Din 2006, graţie acestei legi, în jur de 7000 de artişti primesc lunar, prin Casele de pensii, această îndemnizaţie pe care o aşteptau de 50 de ani…

 

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: Înţeleg că v-aţi îndreptat atenţia şi spre reprezentarea României în afara graniţelor, mizând pe experienţa acumulată în cei 24 de ani petrecuţi în Franţa. În ce mod intenţionaţi să interveniţi pe plan european? Vă propuneţi să interveniţi şi pentru românii din străinătate?

 

Mihaela MIHAI: În anul 2009 mi-am depus candidatura pentru Parlamentul European. Deşi candidam ca politician independent, fără a avea un partid care să mă susţină, am reuşit să adun 60.000 de semnături pentru acest demers. Fiind alegeri uninominale, a fost o încântare să constat cât de mult mă apreciază românii. Mulţi mi-au scris că mă iubesc şi că mă respectă; singura problemă este să afle că sunt candidat. Intenţia mea este să candidez din nou la alegerile pentru Parlamentul European din anul 2014 şi sper de data aceasta într-un final fericit. Cunosc problemele românilor din străinătate din proprie experienţă. Comunitatea română nu este la fel de bine închegată ca aceea a polonezilor, portughezilor sau a altor naţii. Ştiu de ce şi pot propune soluţii, atât pentru consolidarea solidarităţii românilor din străinătate, cât şi pentru obţinerea şi respectarea drepturilor noastre în contextul european.

 

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: Concret, care ar fi măsurile la care v-aţi gândit?

 

Mihaela MIHAI: Voi face demersuri pentru a obţine în cadrul Uniunii Europene dreptul la muncă al cetăţenilor români, recunoaşterea diplomelor, recunoaşterea drepturilor la asigurări sociale (reciprocitatea drepturilor de pensie, gratuitatea îngrijirilor medicale, ajutoarele pentru handicapaţi, etc ). Acestea sunt drepturi care se negociază prin acorduri cu UE şi se semnează de către Guvernul României. Noi, parlamentarii, avem datoria să facem presiuni, în scris, asupra Guvernului României pentru a accelera aceste negocieri spre rezolvarea problemelor românilor din diaspora europeană.

 

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: În paralel, înţeleg că doriţi să vă implicaţi în continuare şi în procesul decizional din interiorul ţării. La alegerile parlamentare din decembrie candidaţi la postul de Senator responsabil pentru interesele românilor din diaspora. Care sunt atuurile pe care vă sprijiniţi această candidatură ?

 

Mihaela MIHAI: Singura misiune a Parlamentului este aceea de a face Legi. Eu ştiu nu numai să studiez şi să-mi fac o opinie, dar ştiu să şi concep, să scriu şi să susţin în Parlament un Proiect de lege. Am făcut-o deja, în 2005. Spre deosebire de alegerile pentru Parlamentul European, când nu aveam un partid care să mă susţină, de data aceasta propunerea vine din partea PRM, cu toate avantajele şi dezavantajele pe decurg din acest demers. PRM, ca toate partidele, are adepţii şi adversarii săi. Insist pe faptul că şi aceste alegeri sunt uninominale şi că, implicit, se votează în primul rând omul. Îmi bazez întreaga activitate pe un cuvânt-cheie: respectul. Eu respect România şi fac tot ce pot pentru ca românii să fie respectaţi oriunde în lume. Romania are un destin de indeplinit, important este sa fim mulţi care credem in el. Politica, aşa complicată cum este, rămâne o artă a compromisului.

 

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: Care sunt concret problemele de rezolvat în interiorul ţării, în interesul românilor din diaspora?

 

Mihaela MIHAI: Ca probleme de rezolvat în colaborare cu autorităţile române au prioritate: obţinerea mai uşoară a documentelor de stare civilă, stimularea întoarcerii acasă, problema copiilor rămaşi acasă, problema infracţionalităţii atribuite cetăţenilor români. În acest sens, lucrez deja la un proiect de Lege al expatriaţilor. Odată ce Legea aceasta va fi adoptată, voi vizita personal Ambasadele şi Consulatele române din ţările europene, pentru a accelera punerea ei în aplicare.

 

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: Idealurile şi proiectele la care puneţi umărul sunt extrem de pozitive şi în interesul românilor de pretutindeni. Vă dorim succes la punerea lor în aplicare! Pentru final, aveţi un mesaj pe care doriţi să-l adresaţi românilor din diaspora?

 

Mihaela MIHAI: Românii din străinătate sunt o populaţie foarte pestriţă, cu probleme şi cu moduri de viaţă extreme: ţigani, paria, cerşetori, dar şi muncitori, aventurieri şi, mai ales elite. Distanţat de destinul său şi de destinul României, fiecare îşi cere dreptul la o viaţă mai bună, liberă. În tragedia românilor care s-au rupt de ţară, suferă şi cei plecaţi, dar şi cei rămaşi. Eu îmi propun să vin în ajutorul ambelor părţi, acţionând ca o punte de legătură. Ca să nu se rupă generaţiile şi continuitatea lor. Trăiesc cu convingerea că iubirea şi frumuseţea naşte iubire. Îmi doresc să fiu agentul de legatură între sufletele dispersate şi ţară. Românii doinesc de dor iar eu ştiu doini mai bine decât oricine. Eu personal, la fel ca şi românii din diaspora, când e vorba de ţara mea, nu fac compromisuri, ci, după cum am dovedit, am preferat mai bine să plec. Acum avem şansa de a confrunta societatea noastră, aparent pierdută, cu oglinda celor învăţate prin locurile prin care am trăit în străinătate. Numai aşa putem să-i vedem defectele, numai aşa o putem ajuta.

 

Interviu realizat şi editat de

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

Decembrie 2012

LA CALTECH, CU „NEMATERIA” PRINTRE FIZICIENI

Posted by Gabriela Petcu On December - 7 - 2012

Florentin SMARANDACHE

Ca matematician şi ca scriitor, eu am participat, mai ales după emigrarea în SUA (din anul 1990), la diverse întruniri (congrese, conferinţe, seminarii etc.) de matematică şi de literatură. Cum în ultima vreme am fost coautor al mai multor articole de fizică, cred că vremea a venit să particip cu o comunicare ştiinţifică şi la o întrunire a fizicienilor: cea anuală a Filialei Ca-lifornia-Nevada a Societăţii Americane de Fizică. Evenimentul  va avea loc în oraşul Pasadena (pronunţie: Pesădiină), statul federal California, la16 kmde Los Angeles, în sud-vestul SUA, în apropiere de New Mexico, statul federal în care locuiesc eu (voi călători cu avionul).

 

Etimologia toponimului Pasadena nu este pentru mine clară: se spune că pornind de la numele dat de indienii localnici, spaniolii ar fi tradus expresia indiană prin „Coroana văii”, iar în altă variantă prin „Cheia văii”. Însă, în limba spaniolă, cuvântul „Pasadena” nu are vreun înţeles, probabil că este o stâlcire a nu-melui indigen. Oricum, oraşul a devenit celebru şi numele său a fost dat şi altor oraşe din SUA, câte unul în statele federale Maryland şi Texas. În statele federale California şi Florida există South Pa-sadena (Pasadena de Sud), iar în statul federal Missouri există Pasadena Hills (Pasadena din Deal) şi Pasadena Park (Pasade-na din Parc). Dar, există acest nume şi în două ţări străine: Pasadena, în Provincia Newfoundland şi Labrador, din Canada, precum şi Pasadena în statul South Australia, din Australia, unde este o sububie a conglomeratului Adelaide – capitala şi cel mai mare oraş acestui stat australian.

 

Paradoxul onomastic al asociaţiei fizicienilor americani

 

Asociaţia fizicienilor americani, a doua din Lume, ca mărime, după cea din Germania, a fost înfiinţată acum 111 ani, în anul 1899, cu numele American Physical Society (Societatea Americană de Fizică), având ca acronim APS. În denumirea acestei organizaţii neguvernamentale ştiin-ţifice s-a folosit adjectivul physical („de fizică”, dar care are şi alte înţelesuri), nu substantivul physics („fizica”, ştiinţă a Natu-rii care studiază materia, mişcarea ei în spaţiu-timp şi toate con-ceptele legate de ea, în primul rând energia şi forţa).  Într-un secol, viaţa a evoluat mult şi fizicienii americani, şi-au zis că „De-acuma, zău, nu se mai poate/ De-atâta ambigu-itate!” (distihul îmi aparţine): physical mai înseamnă „real” sau „fizic” (legat de corpul uman), dar şi „examinare medicală”; în plus, se poate face confuzie cu physical education (orele de educaţie fizică din şcoală), cu physical therapy (terapie fizică), cu physical jerks (exerciţii fizice de menţinere a sănătăţii), ca să nu mai spun de physical sciences („ştiinţele fizice” – fizica, chi-mia, astronomia, care studiază materia, energia şi modul de evo-luţie a Universului)!

 

Fizicienii americani au spus că s-au săturat ca întrunirile lor să fie confundate cu unele sportive şi în anul 2005, în urma unui sondaj electronic, s-a hotărât schimbarea numelui societăţii lor, înlocuind Physical cu Physics. Din cauza complicaţiilor… juridice, Comitetul Executiv al APS a abandonat ideea, dar a a-doptat un nou logo (desen sau simbol utilizat pentru promovarea imaginii unei asociaţii sau a produselor unei companii), în care apare şi expresia APS physics.

 

Gastronomie iraniană de… California!

 

Sunt în oraşul Pasadena, din statul federal California, la restaurantul persan „Heidar Baba” (numit astfel după numele u-nui munte din Azerbaidjanul iranian, din nord-vestul Iranului), aflat pe East Colorado Boulevard, aproape de hotelul meu, nu-mit Pasadena Central Travelodge, de pe acelaşi bulevard. [Fac o paranteză legată de Azerbaidjan. Etimologic, în limba azeră veche, „Azerdaidjan” înseamnă „Ţara Focului”, nu-mit astfel de la „focurile vii” ce ardeau în crăpături ale scoarţei terestre, prin care se scurgeau gaze naturale, zona fiind una petroliferă. În Azerbaidjanul nordic, lângă capitala acestuia, Baku, s-a păstrat un Templu al Focului Veşnic. Azerbaidjanul istoric era locuit de o populaţie de origine iraniană, cu limba azeră veche, din familia limbilor iraniene, şi cu zoroastrismul ca religie, dar între secolele XI-XIX, în urma invaziei neamurilor turcice din Asia Centrală, s-a produs, treptat, o turcizare a populaţiei, care acum are o limbă turcică şi religia islamică.

 

În Antichitate, Azerbaidjanul, care era provincie în Imperiul Persan, a făcut parte din Imperiul Macedonean al lui Alexandru Macedon, apoi din Imperiul Seleucid (partea de nord-est a moştenirii Macedoneanului). Au urmat secole de istorie frământată a Azerbaidjanului, cu un regat numit… Albania (nu există o explicaţie a acestui nume paradoxal, de origine necunoscută, iar istoricii au denumit acest stat Albania Caucaziană, spre a nu fi confundat cu statul omonim din Europa!), care a fost, la un moment dat, vasal al Imperiului Roman. Apoi, s-a luptat cu succes împotriva regatelor vecine, Armenia şi Georgia, cu multe imperii, care l-au ocupat: Imperiul Sussanid, Imperiul Bizantin, Califatul Abassid (dela Bagdad), Imperiul Selgiucid (turco-persan), Imperiul lui Tamerlan (turco-mongol). După prăbuşirea imperiului acestuia, în Azerbaidjanul istoric s-au creat două regate, care au luptat îm-potriva Imperiului Safavid (iranian, cucerit de musulmani), în care au fost incluse.

 

Imperiul Otoman a ocupat pentru unele perioade, părţi din Azerbaidjanul iranian. După decăderea Imperiului Savafid, pe teritoriul Azerbaidjanului istoric s-au format mai multe hanate, formal inde-pendente de statul iranian. În Caucaz, a apărut apoi influenţa Imperiului Rus, care s-a declarat salvatorul de la islamizare a celor două regate creştine caucaziene, Georgia (numită şi Iviria sau Gruzia ori Sakartvelo – în limba gruzină) şi Armenia. În 1783, Rusia a oferit protecţie regatului din estul Georgiei, pe care l-a anexat în anul 1800 şi în următorii zece ani a mai anexat două principate gruzine (ultimul a fost „înghiţit” în 1859).

 

În anul 1812, Rusia ţaristă a ocupat partea de nord a Azerbaidjanului istoric (iar în 1813, Armenia de Est). Când a avut prilejul favorabil, Imperiul Ţarist a ocupat şi partea de sud a Azebaidjanului istoric – Azerbaidjanul iranian (în 1909; 1912-1914; 1915-1918). În 1918, în urma prăbuşirii Imperiului Ţarist, Azerbaidjanul de Nord, s-a declarat independent, cu numele Republica Democratică Azerbaidjan (prima ţară musulmană parlamentară din Lume şi care a dat femeii drepturi egale cu bărbatul!), dar bolşevicii, interesaţi de petrolul ei, au ocupat-o în anul 1920 şi au transformat-o în Republica Sovietică Socialistă Azerbaidjan, care la destrămarea URSS, în 1991, s-a proclamat independentă, cu numele Republica Azerbaidjan. Totuşi, în 1993, aceasta a intrat în Comunitatea Statelor Independente (CSI), compusă din fostele republici sovietice socialiste, cu excepţia ţărilor baltice, iar mai târziu şi cu cea a Georgiei.

 

În perioada 1920-1921, forţele armate bolşevice ale Rusiei sovietice au ocupat şi Azerbaidjanul iranian, precum şi alte părţi din Iran. Nici URSS nu a scăpat prilejul de „a unifica” Azerbai-djanul: în perioada 1941-1946 aocupat Azerbaidjanul iranian, proclamând aici, în luna mai 1946, o fantomatică republică so-vietică socialistă autonomă, care, în urma presiunilor diplomatice ale Marilor Puteri învingătoare în Al Doilea Război Mondial, a fost dizolvată în luna noiembrie 1946, când Azerbaidjanul ira-nian s-a reunificat cu Iranul.]        Dar, să revin la restaurantul iranian din Pasadena, statul federal California, la care rămăsesem: mâncare iraniană nu mai gustasem eu! Însă, de curiozitate…

 

Totuşi, în 2003, când am fost în Cairns, Australia, la cea de-A VI-a Conferinţă Internaţională de Fuziunea Informaţiei, profesorul universitar Mohammad Khoshnevisan, de origine iraniană, care lucra la o universitate australiană, mă servise cu o salată iraniană, Mustokhiar (salată cu… iaurt de casă, cu castraveţi tăiaţi felii, aromată cu mentă, bucăţele) – avea un gust ciudat, dar plăcut. Am servit un Hommus cu pâine (năut pisat, cu pastă de susan, cu usturoi şi ulei de măsline, plus zeamă de lămâie şi bo-ia): 4,50 $, iar ca desert, Zoolbia & Bamieh (patiserie însiropată cu miere, asemeni celei ştiute de mine prin perioada 1982-1984, când am predat matematica la un liceu din Maroc, consumată de localnici în luna Ramadanului – cea mai importantă sărbătoare musulmană): îmi par prea dulci (3,75 $).

 

*

Este frumos în California!

 

Palmieri, călduţ, iar pe străzi este curat. Aş vrea să am a-ici un job… Salariile sunt mai mari, dar şi preţurile-s ridicate. Să-ţi cumperi o casă, este extrem de scump. Unii se mu-tă în statele federale vecine, unde e mai ieftin să-ţi achiziţionezi o locuinţă.

 

Fotbalul – „Cenuşăreasa… americană”!

 

În oraşul Pasadena, care este pe locul 168 în SUA, ca mărime, şi pe locul al şaptelea în Comitatul Los Angeles, s-a desfăşurat în anul 1994 Finala Campionatului Mondial de Fotbal, pe celebrul Rose Bowl Stadium, între Brazilia şi Italia. După prelungiri, scorul a rămas tot 0-0, aşa că departajarea s-a făcut, pentru prima dată în istoria acestui campionat, prin lovituri de la 11 m: a câştigat Brazilia, cu 3-2, care devenea astfel pentru a patra oară campioană mondială (mai fusese în 1958, în 1962 şi în 1970  când a intrat definitiv în posesia celebrei Cupei „Jules Rimet”, după cum se stabilise în 1930, la primul Campionat Mondial de Fotbal, din Uruguay).

 

Cred că cei de vârsta mea îşi amintesc de acest frumos trofeu din argint placat cu aur şi cu un suport albastru din lazurit – era Nike, zeiţa victoriei din mitologia greacă, care susţinea cu braţele ridicate o cupă octogonală. Ce mare emoţie colectivă a fost în anul 1966, când cupa a fost furatăla Londraşi a fost gă-sită (împachetată într-un ziar) după şapte zile, de către un… câine, într-o grădină!… Dar, brazilienii n-au avut noroc: în 1983, cupa fost furată şi până acum nu a fost găsită! Pentru orgoliu, şi-au făcut o replică!… Poate că acesta a fost un motiv în plus pen-tru ei să obţină victoria în 1994: să deţină măcar o cupă origina-lă a FIFA (Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Fotbal).

 

Temporar, numai pentru patru ani, căci noua Cupă Mondială FIFA este transmisibilă şi la predarea ei către noul câştigător al Campionatului Mondial de Fotbal, deţinătorul primeşte o copie aurită a ei – originalul este din aur masiv de 18 karate. Brazilienii au intrat astfel încă o dată în istoria fotbalului – numit în SUA soccer, pentru a nu se confunda cu american football, care în Statele Unite este numit simplu football, deşi numai fotbal nu este, ci un fel de rugby, dar mult mai dur (v-amintiţi că, pe când era student, John Fitzgerald Kennedy, care a devenit în 1960 preşedintele SUA, şi-a rupt coloana vertebrală într-un meci de asemenea „fotbal” şi a rămas cu sechele!).

Dacă în Europa, fotbalul (englezesc) este „sportul rege”, în SUA, unde, repet, este numit soccer, el nu este nici măcar „a cincea roată la căruţă”. Organizarea etapei finale a Campionatu-lui Mondial de Fotbal în SUA, care ar fi o „piaţă” imensă de potenţiali „microbişti”, practic nu a schimbat percepţia opiniei pu-blice americane asupra soccer-ului, care aş putea spune că a ră-mas „Cenuşăreasa americană”, faţă de suratele sale baseball şi (american) football! Trebuie menţionat că pe Rose Bowl Stadium (Stadionul Cupa „Trandafirul”) se desfăşoară meciuri de fotbal american (din când în când, se joacă şi soccer), dar el avea o faimă mon-dială înainte de anul 1994, deoarece găzduise Jocurile Olimpice de Vară de două ori: în anii 1932 şi 1984.

 

Chiar dacă în 1994 americanii „n-au făcut mare brânză” cu promovarea soccer-ului în SUA, cinci ani mai târziu, FIFA a mers din nou „pe mâna lor”: în organizarea etapei finale a Cam-pionatului Mondial de Fotbal Feminin. Finala s-a jucat, cred că aţi ghicit, pe acelaşi Rose Bowl Stadium, între SUA şi China (oficial, ţara se numeşte Republica Populară Chineză). Se spune că a fost evenimentul sportiv feminin cu cel mai mare număr de spectatori: 90.185 (la „Finala bărbaţilor” din 1994, au fost ceva mai mulţi, 94.194, dar mai puţini decât la concertul de rock al formaţiei irlandeze U2 – 97.014 spectatori; recordul absolut s-a înregistrat în anul 1984, cu 101.799 de spectatori, la finala de fotbal a Olimpiadei: Franţa-Brazilia 2-0).

 

În 1999, s-a repetat istoria de la finala masculină: după prelungiri, scorul rămăsese alb şi departajarea s-a făcut prin lo-viturile de la 11m: a câştigat SUA, cu 5-4, care mai câştigase această cupă şi în 1991. Bravo lor, bravo socceristelor, că „le-au rupt gura” socceriştilor, cu deplin temei, pentru că ele sunt şi triple campioane olimpice (1996; 2004; 2008). Dar, ce folos, că în SUA, soccer-ul e tot… „pe jos”!

 

 „Smarandach” n-are loc în… istoria fizicii! 404,30 $ m-a costat avionul, dus-întors.  Zboruri scurte: Albuquerque-Phoenix (1 h şi 20 min), Phoenix-Burbank (1 h şi 30 min), vineri dimineaţa. Pasadena nu are aeroport, însă din Burbank am luat un shuttle („suveică”, în engleză, aici folosită în sens figurat, refe-ritor la o mişcare de dute-vino; traducerea tehnică ar fi „navetă”, care în acest caz este un autobuz mic): 23$, direct la hotel, unde am plătit 158,70 $ pentru două nopţi. Cu Google Map, mi-am făcut direcţiile de la hotel la locul întrunirii fizicienilor californieni şi nevadieni: California Institute of Technology (Institutul Tehnologic „California”, care este o universitate privată), numit folcloric  Caltech. Cam vreo 25 de minute, de mers pe jos. Voi reveni în oraşul meu de reşedinţă, Gallup, duminică după-masă: Burbank-Salt Lake City-Albuquerque (cu schimbare de avion la mijlocul rutei).

 

*

 

Eu fac teorii fizice neconvenţionale – nu pentru că aşa aş vrea, ci pentru că aşa-s eu! După cum simt. Mereu pe dos. Cei mai mulţi dintre participanţi sunt din statul federal California.

 

Înregistrarea participanţilor, la 8:30. Apoi, asist la două conferinţe, susţinute de către Tom Murphy (profesorla Universityof California, San Diego; uni-versitate de stat, aflată de fapt la19 kmla nord de oraşul San Diego, înLa Jolla– numele fiind spaniol, se pronunţă amestecat, anglo-spaniol, Lăhoiă; în traducere, „Giuvaer”), şi Steven Block (profesorla Leland StanfordJunior University; universi-tate privată din Palo Alto – nume spaniol, care se traduce „Copac înalt”, dar cu pronunţare… americană, Pelou Eltou, din statul federal California, la60 kmsud-est de oraşul San Fran-cisco.).

 

Conferinţele astea îţi deschid orizontul, te fac să gândeşti şi altfel… in vivo… Nu-mi place să rămân doar într-un domeniu, ci să mişc prin diverse, curios să privesc din unghiuri multiple, să generalizez, să „interdisciplinez” aş zice. Există riscul şi să mă pierd, este adevărat… Dar, măcar să nu mă pierd în toate! Îmi urmez pasiuni-le…

 

În clădirea 74 (Institutul Beckman) a Caltech, până la o-ra 11:45, apoi dejunul (care-i inclus în banii înregistrării la conferinţă (taxa de participare): 85 $ ca profesor şi membru al APS [American Physical Society]; sunt taxe diferite: mai mici pentru studenţi, mai mari pentru membri. Este foarte ieftin – compara-tiv cu participările la conferinţele internaţionale de fuziunea informaţiei (în inginerie), unde s-a ajuns la 800-900 $ de persoană!

 

Trecând pe lângă Biblioteca dela Caltech, am donat două cărţi pe care sunt coautor, cu cadre universitare din India: dr. Vasantha Kandasamy şi K. Ilanthenral, „Super Special Codes Using Super Matrices” (Coduri superspeciale bazate pe super-matrici) şi „Neutrosophic Bilinear Algebras and their Generalizations” (Algebre biliniare neutrosofice şi generalizările lor), numai cu dr. Vasantha Kandasamy). Amos G. Throop a fondat în 1891 Universitatea Throop, care în1920 adevenit CalTech. Acum există o grădină în memoria lui.

 

Am distribuit participanţilor la conferinţă opt exemplare mai vechi, din „Progress în Physics” (Progres în fizică). Este o revistă ştiinţifică americană trimestrială, a cărei adresă poştală este cea universităţii mele, Universitatea „New Mexico”, din o-raşul Gallup, statul federal New Mexico, pentru că eu fac parte din Comitetul de redacţie, ca editor asociat, alături de doi cercetători ruşi, Dmitri Rabounski, redactor-şef, şi Larissa Borissova, editor asociat, ambii fiind din Moscova, cercetătorila Institutulde Biofizică Teoretică şi Experimentală din Puşcino (un orăşel ştiinţific aflat la120 kmde Moscova). Este o „revistă alternativă” înfiinţată în anul 2005, liber accesibilă şi online – are ca scop promovarea „ştiinţei cinstite şi necomercializate” şi publi-că articole de fizică teoretică şi experimentală, precum şi de ma-tematică, cu teme legate de fizică, fără să facă uz de „cenzură” sau de „liste negre”.

 

Prenumele şi numele mele, împreună, sunt prea lungi (au 21 litere – cu spaţiul dintre prenume şi nume), încât pe ecu-sonul conferinţei n-a avut loc şi ultima literă, fiind admise doar 20 de caractere: Florentin Smarandach. N-am loc să intru în… istoria fizicii! M-am înscris la conferinţa dela CalTechîn ultimele zile! Coordonatorul, dr. Andreas Bill,  m-a anunţat prin e-mail să mă grăbesc dacă vreau să prezint articolele. Am făcut-o în ambiţia lui MM – jurnalistul vâlcean Mircea Monu – care zicea că nu e convins de realizările mele în fizică. Ba… chiar s-a supărat pe mine, deoarece conf. univ. dr. Ion Soare, concitadinul său, e-logiase contribuţia mea în fizică, dar şi-n filozofie [neutrosofia = generalizarea dialecticii hegeliene] în „Enciclopedia Judeţului Vâlcea”, vol. I, la pagina 858. Păi, nu ştiu care era vina mea pentru ceea ce afirmă alţii despre mine?!

 

MéMé e foarte influenţabil; dacă îi spune cineva că Smarandache e prost, el crede imediat… mi s-a explicat.     Aceste beţe-n roate mă-ntărâtă, mă-nfierbântă ca pe-un oltean înrăit… Mă avânt să creez mai mult, mai tare… MM este „oltean prin adopţie” [aşa glumim noi, dar el îşi zice mai sofisticat: „Oltean de rangul II, adică, prin alianţă – du-pă muiere”!], fiind originar din Dobrogea şi stabilit din 1979 în Râmnicu Vâlcea.

 

„Neparticulele” – dovada „nemateriei”!   

 

Prima-mi prezentare: „Legătura dintre neparticulă şi nematerie” (prima parte este scrisă de dr. Ervin Goldfain, a doua parte – de mine). Deşi am prezentat la zeci de conferinţe naţionale şi internaţionale, tot am avut trac, la început… Apoi, mi-am dat drumul, şi-am început să vorbesc şi să gesticulez… Cu voce tare, să acopăr audienţa.

 

„Neparticulele” (introduse de profesorul Howard George dela Universitatea Harvard, din oraşul Cambridge, statul federal Massachusetts) au proprietăţi foarte ciudate, ele reprezintă fracţiuni de câmpuri cuantice şi conţin mixturi de particule şi antiparticule (deci sunt o formă de „nematerie” [termen introdus de mine în anul 2004]). Bineînţeles c-am primit şi pentru această „obrăznicie” fizică porţia „necesară” de înjurături! (de exemplu, în părtinitorul site Mad Scientist – Savantul nebun). Cum fac eu, cum nu fac, atrag oprobriul multora, uneori şi-al tuturor! Dar, nu mă sperii, ci mă-nfurii… [Acum, cititorul o să râdă!]. Doar pentru Paradoxurile sorites din fizica cuantică, pe care le-am introdus, nu m-a contrazis „încă” nimeni. Adesea-s paradoxist fără să vreau (aşa mi-e natura!)… şi-asta nu e bine.

 

Toţi ochii privesc spre…”Nematerie”!

 

Neparticulele evoluează înainte şi înapoi în timp. Studiul lor se face cu ajutorul operatorilor fractali de diferenţiere şi inte-grare. Fizica la energii superioare energiei Modelului Standard al atomului are o bună şansă să devieze de la echilibru. Particulele generate în urma interacţiunilor la energii înalte nu au timp să se „termalizeze”, adică să atingă echilibrul termic. În conse-cinţă, toate mărimile de interes (de exemplu, distribuţia de ener-gie şi de moment în urma coliziunilor) nu mai sunt staţionare, ci sunt tranziente (depind de timp). Acest regim dinamic de „ne-echilibru” sugerează folosirea operatorilor fracţionali de dife-renţiere şi de integrare, aşa cum am descris în lucrare. Conse-cinţele sunt legate de apariţia unor faze „exotice” de materie, în care cuantele de câmp (particule şi antiparticule) se amestecă în combinaţii neobişnuite (mixturi neobişnuite), în numere neîn-tregi şi cu spin fracţional (diferit de spinul bosonic 0, 1, 2,… şi diferit de spinul fermionic ½). Aceste faze au corelaţii exotice de lungă durată şi sunt extrem de instabile.    Apoi, legătura dintre „nematerie” [în engleză unmatter] şi „neutrosofie” [în engleză neutrosophy].

Neparticulele reprezintă fracţiuni (nu numere întregi) de cuante; ele sunt între ordine şi dezordine [ca-n neutrosofie şi-n paradoxism]; ele apar la temperaturi foarte înalte (la energii de ordinul TeV = teraelectronvolt; tera  este multiplul unei unităţi de măsură = 1012, iar electronvolt este unitatea de măsură a energiei folosită pentru particulele din acceleratorul electrostatic de particule, reprezentând energia cinetică dobândită de un elec-tron liber când este accelerat de-a lungul unei diferenţe de potenţial de un volt). Fizica „Emergentă” [îmi permit introducerea în limba română a acestui neologism, însemnând „care se iveşte”, „care se naşte dintr-o dată”] este echivalentă cu Teoria Complexităţii (ramură a Informaticii care se ocupă cu studierea complexităţii algoritmilor, complexitatea reprezentând puterea de calcul necesară pentru realizarea unui algoritm, iar acesta este succesiunea de operaţii necesare în rezolvarea unei probleme).

 

Nemateria e formată din materie şi antimaterie în stare stabilă sau semistabilă. Cum cele mai elementare blocuri de construcţie a universului cunoscute astăzi sunt 6 quarkuri şi 6 leptoni, plus cele 12 antiparticule ale lor, nemateria va fi formată din cel puţin un bloc şi cel puţin un antibloc. Exemple de nematerie:

 

– mezonii şi antimezonii (formaţi dintr-un quark şi un antiquark);

– pentaquarkul θ+ (format din patru quarkuri şi un antiquark);

– pionium (format dintr-un mezon π+ şi un mezon πˉ );

– pozitronium (format dintr-un antielectron şi un electron – în stare semistabilă);

– protonium (format dintr-un proton şi un antiproton – în stare semistabilă);

– heliu antiprotonic (format dintr-un antiproton şi un e-lectron orbitând nucleul de heliu – semistabil);

– miuonium (format dintr-un miuon pozitiv şi un elec-tron).

 

Neparticulele şi nemateria sunt foarte instabile, rup simetriile şi violează principiile de sarcină electrică, izospin slab, şi culoare. Profesorul Jonathan Vos Post, din sală, a spus că-mi ştie o carte (era de Teoria Numerelor), intitulată „Numai probleme, fără soluţii!”… şi toţi au zâmbit! Geoffrey Holstrom, prezentatorul lucrării „Masa ca origine statistică a geometriei şi dinamicii”, mi-a cerut să-i expedi-ez întreaga lucrare prin e-mail. Un alt audient m-a întrebat cât de fidel ar descrie deriva-tele şi integralele fracţionale stările de neechilibru la energii deasupra Modelului Standard al atomului.

 

Quarkul faţă cu… Fuziunea la Rece!

 

Din Laboratorul de Fizică „George W. Downs” dela CalTech, am alergat în clădirea vecină (East Bridge Physics Lecture Hall), unde, la ora 14:36, aveam altă prezentare: „Eliberarea quarkului în cadrul Fuziuniila Rece, Ecuaţiei Klein-Gordon, şi Fizicii Particulelor Elementare” (împreună cu Victor Christianto, cola-borator din Indonezia). Aceasta era mai mult o analiză (incompletă) de idei privind răspunsul la întrebarea: în cazul că LENR (Low Energy Nuclear Reaction, în engleză, tradusă Reacţie Nucleară la Energie Joasă, numită în folclor Fuziuneala Rece), este reală această reacţie, cum s-ar explica din punctul de vedere al reacţiunii interatomice?

 

La 23 martie 1989, Martin Fleischmann, din Marea Britanie, şi Stanley Pons, din SUA, ambii cercetătorila Universita-tea(publică) „Utah” din Salt Lake City, statul federal Utah, Statele Unite, au anunţat c-au observat fuziune nucleară contro-lată la temperatura camerei – timp de o lună. Ei au studiat electroliza „apei grele” (D2O, apă în care în locul hidrogenului exis-tă deuteriu, izotopul greu al hidrogenului), într-un calorimetru de sticlă cu electrod din paladiu. Au susţinut că au constatat producerea unei cantităţi de căldură a cărei mărime s-ar putea explica numai printr-un proces nuclear, deoarece au descoperit şi mici cantităţi de produşi de reacţie nucleară: neutroni [parti-cule fără sarcină electrică din componenţa nucleului atomic (ex-ceptând cazul celui de hidrogen), cu masa puţin mai mare decât a protonilor – ceilalţi nucleoni (particule din componenţa nucle-ului atomic), dar cu sarcină pozitivă] şi tritiu (izotopul super-greu al hidrogenului). Presa a numit imediat această reacţie Fuziuneala Rece[Cold Fusion].

 

Mulţi cercetători au considerat această Fuziunela Receca nefondată, pentru că nu au reuşit să o reproducă. Dar, mai recent, în anul 2008, profesorul universitar japonez Yoshiaki Arata, dela Universitateadin Osaka, a demonstrat un astfel de experiment.          Profesorul Marian Apostol dela Institutulde Fizică Atomică din oraşul Măgurele (lângă Bucureşti), judeţul Ilfov, România, a propus încercarea de a utiliza Ecuaţia Klein-Gordon şi geometria fractală. [Ecuaţia Klein-Gordon este ecuaţia de mişcare a particulelor cuantice fără spin (rotaţie în jurul axei proprii); fractal – un întreg ce poate fi divizat în părţi care sunt o copie miniaturală a întregului.] Dr. Ervin Goldfain citase: tranziţiile de faze cuantice la temperaturi joase [Subir Sachdev et al.], termodinamicile mezo-scopice neechilibrate pentru sistemele cuantice [D. Bedeaux, P. Mazur et al.], şi tranziţii de faze neechilibrate [S. Lübeck, H. Hinrichsen etc.]. Dacă am lua în considerare cuantizarea topolo-gică, ne aşteptăm la o cuantizare Bohr-Sommerfeld a quarkuri-lor?… Când a trebuit să m-anunţe, moderatorul acestei secţiuni de lucrări, prof. Warren Rogers, s-a scuzat că nu poate să-mi pronunţe numele (păţesc acest lucru pe la toate conferinţele!). Mă recomand, atunci „Smarandacii” [ch, che se citesc – în general – „ci” în engleză].

 

La „Cărămida roşie”: pizza, bere şi… fizică!

 

Radiind de bucurie, „ameţit” de succes, am plecat îm-preună cu inginerul Dave File (care asistase la ambele prezen-tări ale mele şi mi-a cerut să i le trimit)la Red BrickPizza (Piţeria „Cărămida roşie”; mă rog, „Dicţionarul explicativ al limbii române” a preluat termenul cu grafia din limba italiană, pizzerie, dar eu prefer să-l scriu cum se pronunţă, deci să românizez acest italienism), ca să bem bere şi… fizică (!)

 

D. F. mi-a replicat însă că nu-i place „nemateria”, căci nu respectă nimic din legile fizicii…

– Păi, e nevoie de noi legi, în spaţii noi! [new physics – fizică nouă].

Îmi sugerează să mă axez pe matematică fractală apli-cată.

Ideile discutate (în comparaţia pe care am făcut-o între fizică şi matematică):

– fizica e mai aproximativă decât matematica;

– fizica e mai poetică, mai visătoare, mai imaginativă [pune-ţi fizica în creier, şi fantezia îţi va veni după aceea];

– matematica este suportul fizicii, de fapt, al tuturor do-meniilor;

– Funcţiile Green folosesc în fizică la problemele unde avem de-a face cu infinitul;

– Einstein s-a dus la matematicieni să-l ajute pentru a da un suport ştiinţific imaginaţiei sale;

– fizica este despre „conţinut” (limitare);

– matematica e „prea” exactă, prea tehnică [de aceea eu am şi „evadat” spre alte domenii: să am mai multă libertate şi imaginaţie; când ajung la un „punct de saturare” într-un subiect, mă mut la altul!];

– particulele (în fizică) sunt mai mult… unde! (iată şi paradoxismul);

– spinul unei particule înseamnă, de fapt, energia sa;

– masa antielectronului este de două ori mai mare decât masa electronului;

– matematica necomutativă câştigă teren (multe fenome-ne nu comută în realitate); teoria matriceală (înmulţirea nu comută) este o astfel de modelare simplă;

– există Ecuaţia lui Drake despre posibilitatea existenţei vieţii extraterestre – concepută în anul 1961 de către astronomul şi astrofizicianul american Frank Donald Drake pentru a estima numărul potenţial de civilizaţii extraterestre din galaxia noastră (Calea Lactee, care conţine peste 100 de miliarde de stele); în varianta optimistă (cu valorile maxime), ecuaţia dă 10 miliarde de civilizaţii, iar în cea pesimistă (cu valorile minime) rezultă numai 1 (una) civilizaţie (cea a noastră) – Conferinţa dela ObservatorulNaţionalde Radioastronomie din Green Bank, statul federal Virginia de Vest, SUA, din anul1961, aoptat pentru o cifră intermediară: 50.000 de civilizaţii;

– despre manualele clasice de Fizica Particulelor Ele-mentare: de Richard Liboff, David Griffith, David Bohm etc.;

– fizicienii sunt buni să mediteze pe-o insulă deşertică; matematicienii să joace la cazinouri!

– despre UFO-urile (OZN-uri: Obiecte Zburătoare Ne-identificate, numite folcloric „Farfurii zburătoare”, după aspectul unor pretinse imagini despre ele) prăbuşite lângă Rosewell, statul federal New Mexico, SUA, când se pare că au fost găsiţi şi pasagerii lor extratereştri, dar guvernul american a negat şi a de-clarat că s-au găsit, de fapt, rămăşiţele unui balon meteorologic;

– Cometei Hale-Bopp („Marea Cometă din1997”) i-a trebuit doi ani ca s-ajungă dela Jupiterla Pământ.

– Numele nostru va fi ataşat de o problemă, nu de-o soluţie!, râde Dave File (în engleză,  file are trei înţelesuri: „pilă”; „dosar”; „fişier”; nu l-am întrebat pentru care dintre ele optează, dar acum, dac-ar fi să fac o glumă paradoxistă, i-aş spune: „Da-că ai o «pilă», poţi fi ataşat de o soluţie într-un «fişier» din «dosarul» cu… probleme!”).

 

Şi-n SUA mai întârzie autobuzul!

 

Seara am făcut rezervarela Prime TimeShuttle („naveta”), tel. 9-1-800-733-8267, ca microbuzul să mă ia de la hotel şi mă ducă la aeroport. Numărul de confirmare 3334486. Noroc că l-am notat, fiindcă dimineaţa şoferul nu sosea la ora 8:00 (pe 31 octombrie 2010) cum stabilisem, dar recepţionera companiei, şmecheră/diplomată, îmi zice că ei înţeleseseră la 8:15.

– Okay, merge şi-aşa, am încuviinţat.

Hotelul Travelodge taxá cu 0,50 $/minut şi pentru telefoanele din cameră.

 

Hoinăream pe străzi seara, dela CalTechla hotel, pe lungul Boulevard Colorado, cu lumini multe, pomi împodobiţi cu becuri strălucitoare. Răcoare. Plăcut.   Şi muşcam dintr-o pizza caldă, cu mult piper (ca să-mi taie pofta de mâncare: să nu mă-ngraş la loc), şi presărată cu brânză.

 

Am pierdut două pixuri, în fiecare zi câte unul – nu mai aveam cu ce nota şi tocmai atunci îmi veneau ideile! L-am rugat să-mi dea pixul său pe băiatul de la ghişeu, căruia i-am înmânat imediat un dolar.     Îmi venise să strig: „Dau regatul meu [pe care nu-l am!] pe-un pix!”.

 

Amicul inamic MéMé, fizician de profesie, mă felicitase în modul nostru contradictoriu: „Această invitaţie din partea Asociaţiei Americane de Fizică  este foarte importantă pentru afirmarea… Paradoxismului în fizică!” De fapt, ca să fiu paradoxist, ar fi trebuit să spun că voi scrie un «nearticol» despre participarea dvs. cu articolul despre «nematerie»! (Ha-ha-ha – umor cu praz, râde un fizician de… necaz!!) „Cred că-n Secţiune veţi fi sublimii! Care depăşesc viteza… luminii!!!” [21 octombrie 2010]

 

Studenţi la matematică vrăjiţi de fizica cuantică

 

02.11.2010         . Surpriză mare la ora mea de analiză matematicăla UNM(Universitatea „New Mexico”)! Când intru în clasă şi mă-ndrept spre catedră, un flash (bliţul aparatului de fotografiat) mă luminează…

– Faceţi poze?, îl întreb pe Sumit Patel – un student din India.

– Nu eu, ci Carlin Castle! – şi arată spre colega lui.

– Sunteţi un star!, zâmbeşte alt student (Troy Merrit). Cum a fostla CalTech?

Şi-atunci, mă apuc să le explic ceea ce îmi vine în minte despre Fizica Cuantică, sărind de la o idee la alta, revenind. M-ascultau, mă-ntrebau, parcă-mi sorbeau cuvintele…

– Dar, hai să trecem la secţia 4.3 de astăzi!

– Aaa!… Nuuu!…, se-aude corul clasei. Mai povestiţi-ne!

Fiindcă tot învăţaseră despre derivate şi integrale, le-am spus că există şi derivări, integrări fracţionale [fractional calculus – calcul fracţional]. Se uită miraţi la mine… Un alt student, tot din India provenit, Vivek Ramadoss – foarte inteligent – mă chestionează:

– Dacă derivata întâia reprezintă viteza, şi derivata a doua acceleraţia, ce înseamnă derivata de ordin 1,5?…

– Ceva între viteză şi acceleraţie!

 

Troy citise despre… Palindromul Smarandache (este vorba despre Numărul simetric Smarandache – un număr palindromic: are aceeaşi valoare citit de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga). Alţii-mi cer să le explic „nemateria”. Le descriu câteva Paradoxuri tip sorites [în greaca veche, soreites = a îngrămădi, a face morman, grămadă; deci, „Paradoxuri tip morman (grămadă”), care au fost create în seco-lul al IV-lea î. H., de către filozoful Eubulides din Milet] din fizică (este vorba despre „mormanul” de particule elementare care:

1. sunt invizibile, dar formează lumea vizibilă, fără a se putea cunoaşte graniţa de trecere de la invizibil la vizibil şi in-vers;

2. se supun Principiului nedeterminării al lui Heisenberg, dar materia formată din ele se supune principiului determinist;

3. se degradează când sunt libere, fiind instabile, dar materia formată din ele este stabilă;

4. au o viaţă foarte scurtă, când sunt libere, dar materia formată din ele are o viaţă lungă), apoi le re-latez despre viteze supraluminale (mai mari decât cea a luminii, care, conform lui Albert Einstein, este viteza limită în Univers).

– De ce nu predaţi un curs onorific de fizică cuantică?, îmi sugerează studentul Troy.

 

(va urma)

—————————————-

Prof.Univ. Dr. Florentin SMARANDACHE

Gallup, New Mexico, SUA

HAIKU

Posted by Gabriela Petcu On December - 7 - 2012

Gabriela Genţiana Groza, o doamnă rafinată şi afabilă, scrie cu mult talent atât poezie cât şi proză, epigramă şi haiku.

Născută la Vadu Săpat în judeţul Prahova la data de 14 septembrie 1942, Gabriela Genţiana Groza îşi aminteşte cu multă plăcere de perioada copilăriei. Tatăl său, preotul Nicolae Martinescu, s-a născut la Constanţa şi acest fapt, au făcut ca vacanţele Gabrielei să fie cele mai frumoase momente petrecute la malul mării. Mai târziu, a devenit bihoreancă prin căsătoria cu domnul Groza, originar din Gurbediu. A activat ca profesoară de biologie, la Cluj, până în anul 2000 când a ieşit la pensie. Acum, are o bogată activitate alături de elevii care sub îndrumarea dânsei, studiază în cadrul Cenaclului Literar, încearcând să creeze cele mai frumoase pagini de poezie ori proză.

A fost premiată pentru epigramă şi haiku în ţară. În anul 2000 a luat Premiul al II-lea la Concursul Internaţional „Kusamakura” de haiku din Japonia. A publicat 15 volume de poezie, proză, epigramă şi haiku. Scrierile sale, sunt cuprinse în numeroase antologii.

Gabriela Genţiana Groza, prin toate aceste creaţii, ne transmite un mesaj sublim, acela că un gând frumos şi un cuvânt bun, îl putem aşeza fie sub formă de vers, fie sub formă de proză sau mai nou, prin sofisticatul haiku.

 

HAIKU

 

(I)

Zbor de pescăruşi-

în amurg pe faleză

nici urme de paşi

 

Cules de gutui-

primul an fără mama

plecată de-aici

Lungi şiruri de ciori

tăind cale prin burniţă

zboară niciunde

 

Leandrul bunicii-

lumina fulgerului

foarte aproape

 

După furtună

printre crinii în floare

singur motanul

Miez de Cireşar-

pe turla bisericii

poposind îngeri

 

Cântec de greier

captiv într-o lacrimă-

taina unei nopţi

 

(II)

 

O crizantemă

în cerdacul verii

vesteşte toamna

 

Bruma toamnei pictează

pe ram de migdal

soare auriu

 

Parfum de gutui-

pe drum alaiul

cu mirii în frunte

 

Păianjeni târzii

ţes vălul toamnei

în bolta de viţă

 

Ciorchini de struguri

zemuiesc printre frunze-

vrăjile toamnei

 

Marea Nordului-

creasta valului

răsturnată-n adâncuri

 

Fire de iarbă

în furca ţăranului-

îndată şi toamna

 

(III)

 

Nucile căzând

lângă casa bunicii-

lilieci în zigzag

 

Ceaţa ascunde

frunzişul molizilor-

câte suspine!

 

Chenare de fum-

vitralii de toamnă

sub paşii ariciului

 

Clopotul mânăstirii

alungă pe deal

urme de ceaţă

 

Ploaie căzută

pe gutui uitate

între frunze târzii

 

Uşa întredeschisă-

toamna rupând

pânza de păianjen

 

În porumbiştea uscată

ici-acolo câte-un bostan-

deasupra e ceaţa

 

(IV)

 

Ameţit de răşină

fluturele visează—

vârtej de polen

 

Murmurul sevei în măr—

imnul naturii

cântat în Prier

 

Cercuri pe apă—

dansează gâzele

în pădurea de alge

 

Pe zidul vechi al casei

fluture galben—

o licărire

 

Nimeni pe bancă în parc—

din pământ iese

cărăbuşul de mai

 

Bastonul bătrânului

lângă perete—

se-aprind licurici

 

Stropit de rouă—

busuiocul atinge

sânul fecioarei

 

(V)

 

S-au dus Babele-

miros de pământ reavăn

sfinţeşte livada

 

Pe geamul vagonului

lucesc picături-

zâmbet de prunc

 

Chitara şi flautul

îngemănate

cheamă berzele

 

Petale scuturate

lângă clepsidră-

clipiri de stele

 

O lăcrimioară

pe masa cabanei-

începutul uitării

 

Fântâna Naiadelor-

florile teiului

atinse de vânt

 

Azi la ospăţ

Mona Lisa e tristă-

lipsesc ghiocei

 

Carte  închisă-

lângă nucul desfrunzit

speranţele sale

 

Raze la apus

pătrunzând printre gene-

purificare

 

Rătăcind în curcubeu

floarea de castan

tot mai uşoară

 

Cântă o mierlă-

caprifoi înmiresmând

casa natală

 

Copacul singuratic

în miez de toamnă în vis-

căldura casei

 

Miei rătăciţi de turmă-

versuri de haiku

ivite în zori

Rugă de seară-

lângă uşa templului

gutui japonez

 

O crizantemă

în cerdacul verii

anunţând bruma

————————————–

 

Gabriela Genţiana GROZA

Cluj-Napoca

decembrie 2012          

CUM S-A NĂSCUT O CARTE – „CIPRU, COROLĂ DE LUMINĂ VIE”

Posted by Gabriela Petcu On December - 7 - 2012

George Roca

 

Mai întâi de toate ar fi bine să vă povestesc cum se naşte un scriitor! Pe la începutul anul 2009, mă „afiliasem” pe internet la un blog literar coordonat de scriitorul Nicolae Stancu, poet şi scriitor din Iaşi. Acolo mi-am construit o mică „gazeta virtuală” şi am comunicat cu mulţi dintre membri. Într-o zi m-am trezit cu un e-mail de la o doamnă căreia îi admirasem pagina creată în acel perimetru de cultură numit „Esenţe” şi căreia îi lăsasem un mic mesaj admirativ. Iată ce îmi scria:

 

„Stimate domn,

Credeţi-mă că nu mi-e chiar simplu să vă scriu în aceste momente în care, cu toată sinceritatea, sunt foarte emoţionată. Vă mulţumesc pentru că aţi avut amabilitatea să poposiţi pe pagina mea, un simplu truditor în folosul binelui (sau cel puţin aşa simt şi cred eu). (…) Am amintit, în cele câteva cuvinte adunate şi scrise sub impactul emoţiilor de o invitaţie pentru a vizita Vlădeasa şi nu renunţ la această idee!!! (…) După cum aţi observat, încerc să adun «live» o mână de oameni care scriu pe «Esenţe» sau pe alte site-uri, într-o tabără la Felix, în luna mai a acestui an. Vom fi destul de puţini, dar cu siguranţă va veni doar cine are îndemn şi cine trebuie. Nu ascund faptul că mi-ar fi plăcut să vă avem cu noi, însă cu siguranţă vă vom simţi spiritul acolo, în slujirea Cuvântului-rege, în  cenaclurile ce le vom organiza timp de 10 zile.

Vreau însă să vă destăinui faptul că intenţia mea iniţială a fost alta: organizarea unei tabere absolut originale, în sătucul din care mi se trag rădăcinile, la vară, undeva în luna august. Schiţa-program o făcusem înainte de tabăra de la Băile Felix, dar mi s-a sugerat să organizez mai repede o primă reuniune a „Esenţelor”. M-am gândit la visul meu în momentul în care v-am lansat invitaţia şi poate vom avea norocul să vă avem acasă şi pe dumneavoastră. Poate aveţi chiar intenţia de a veni în România în acest an şi atunci tare bine mi-ar prinde să ştiu cam în ce perioadă. Aş fixa astfel, data taberei, încât să vă putem avea oaspete (…). Cu respect şi consideraţie, Geta Resteman

 

Vorbe plăcute ochiului şi minţii, invitaţie elegantă şi manierată la un eveniment care mă atrăgea… Mai ales că şi eu mă născusem prin acele locuri de la poalele muntelui Vlădeasa şi pe care nu le vizitasem de mai mulţi ani! Am hotărât să mă duc! Nu mai fusesem într-o tabără la munte de când eram copil! Aşa că, am am anunţat-o pe distinsa organizatoare că voi fi prezent! Evenimentul a avut loc în comuna Săcuieu, judeţul Cluj, în perioada 22-29 august 2009. Printre cei prezenţi: scriitori, artişti plastici, jurnalişti, oameni de cultură. Peisaj superb! Organizare superbă! Amfitrioana noastră, Georgeta Resteman, a fost la înălţime… Seri literare, recitări de versuri, lansări de carte, dansuri populare oferite de copiii de la şcoală din sat, focuri de tabără, excursii…

 

Reîntorcându-mă în Australia, mi-am reluat meteahna de a redacta materile literare şi a le prezenta spre publicare revistelor cu care colaborăm. Într-o zi i-am trimis „Doamnei de la poalele Muntelui Vlădeasa” un mesaj electronic: „Dumneavoastră nu scrieţi nimic? Abia aştept să vă public…!”. Mi-a răspuns manierat şi timid: „Să ştiţi că în sufletul meu se zbate-o dorinţă… Doamne ajută să se şi îndeplinească! Îmi doresc tare mult să mă retrag din nebunia oraşului… acolo la Săcuieu, în singurătatea mea, şi să scriu… să scriu după modesta-mi pricepere, poate o poveste adevărată, povestea vieţii mele!”. Nu după mult timp am primit câteva versuri. Lirica scrisă cu talent şi suflet! Am încurajat autoarea, spunându-i că e pe drumul cel bun… că are vocaţie. Am rugat-o să îmi mai trimită versuri pentru a-i face o plachetă… S-a conformat foarte repede… spunându-mi că mai are „la sertar” multe scrieri de acest fel! Poezia Georgetei Resteman a avut succes, a fost publicată în mai reviste literare, atât virtuale cât şi pe hârtie. A început să îşi facă prieteni noi – oameni de litere. Apoi a început să scrie proză… articole despre frumos, despre creaţie literară, informaţii despre apariţii de carte, cenacluri literare, recenzii…

 

Pe la începutul lunii martie 2011 am primit un e-mail de la autoare prin care mă anunţă: „Sunt în Cipru la Mădălina şi stau aici până pe 15 martie. Salutări dragi şi tot binele din lume. Cu mult drag, Geta”. M-am bucurat nespus că prietena mea este bine şi este din nou alături de fiica ei dragă.

 

Nu după mult timp într-un un alt e-mail mă anunţă: „(…) Am scris un articol despre Cipru, aşa cum m-am priceput iar dacă dumneavoastră consideraţi că merită publicat, faceţi-o şi… eu voi mai scrie încă vreo două materiale despre aceste minunate locuri…”. Şi astfel a început să se nască această carte. I-am publicat articolul în câteva reviste şi i-am scris câteva cuvinte de laudă pe care autoarea le merita din plin: „Mi-a plăcut «Cipru»! Foarte bine scris. Aveţi un potenţial scriitoricesc atât de mare… Îl public în întregime! Aşa că, faceţi bine şi continuaţi interesanta povestire!” Nu după mult timp am primit un alt material pe care l-am intitulat „Cipru 2”. A avut acelaşi succes ca şi primul. A urmat „Cipru 3” şi aşa mai departe… Şi astfel au început să se contureze capitolele dintr-o carte. Autoarea nu s-a oprit până la finalizarea capitolului al patrusprezecelea. Fiecare material a fost publicat separat şi preluat de multe site-uri literare şi reviste de pe net.

 

Au trecut trei ani de când am cunoscut-o pe autoarea acestei cărţi. De atunci, scrierile i-au adus consacrare, a devenit cunoscută în lumea literară românească, a fost aleasă ca membru în colegiile de redacţie ale mai multor reviste, comunică şi are legături pe tărâmul literar al mai multor oraşe din ţară precum Oradea, Cluj, Sibiu, Bucureşti, Iaşi… şi şi-a făcut prieteni virtuali, scriitori de limbă română din întrega lume. A funcţionat ca redactor şef la revistele de limbă română „Bruxelles Mission” din Belgia şi „ProLitera” din Germania.

 

Cipru, un volum de proză despre o insulă minunată, miraculoasă… O naraţiune atrăgătoare cititorului dornic de a cunoaşte locuri exotice de pe mapamond. Un amalgam de scrieri pentru toate gusturile şi vârstele, de la legendă, la istorie, informare turistică, geografie, oameni şi obiceiuri, îndeletniciri. O carte scrisă de autoare cu multă dăruire şi pricepere…

 

***

 

Noua apariţie editorială a văzut de curând lumina tiparului sub îngrijirea doamnei Rodica Elena Lupu, Editura Anamarol, Bucureşti, având prefaţa semnată de scriitorul Ştefan Dumitrescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, din care îmi permit să spicuiesc câteva pasaje:

 

„Scriu aceasta Prefaţă după ce am lecturat-o de două ori, cu aceeaşi plăcere rară de bijutier împătimit, căruia îi place să adaste cu sufletul şi cu privirea nesăţioasă pe creaţiile altui bijutier, lăsând ochiul să se bucure de reflexele luminii îndulcite, de liniile subţiri şi măiastre şi de profunzimile exotice ale pietrei preţioase. Pentru că lectorul care va ţine în mână această carte va avea o bijuterie ale cărei pagini le poate întoarce ca să se bucure de frumuseţile peisajului ireal al Ciprului.

 

Cartea aceasta, aşa cum spuneam, este mai mult decât o carte de reportaj şi de călătorii, bună pentru a o lua în vacanţă ca să ne delectăm cu o lectură plăcută, aleasă, care să ne facă fericiţi. Este o carte care, cu siguranţă, va fi apreciată şi căutată de acea tipologie de lectori îndrăgostiţi de literatura de călătorii, care le aduce în faţa ochilor ţinuturi mitice, exotice, peisaje nemaivăzute, romantice, unde poate nu vor putea ajunge niciodată… Există această tipologie de cititori îndrăgostiţi de literatura de călătorii din care face parte şi semnatarul acestor rânduri. Îmi amintesc, cum în copilărie citeam cu nesaţiu cărţile de călătorii care-mi purtau sufletul şi imaginaţia prin ţinuturi fascinante, mirifice, care în mintea mea căpătau dimensiuni şi frumuseţi uimitoare, de basm, semnificaţii şi proporţii fantastice, prilej cu care trăiam emoţiile peripeţiilor extraordinare ale personajelor care străbăteau acele spaţii necunoscute! De câte ori nu am călătorit împreună cu eroii cărţilor de aventuri şi călătorii în Ţara de Foc, la Polul Nord şi la Polul Sud, în insulele luxuriante ale Oceaniei sau pe alte planete… […]

O asemenea carte minunată care îţi îmbogăţeşte cunoştinţele despre insula Cipru, despre civilizaţia actuală şi civilizaţiile mediteraneene care s-au perindat în istorie şi care îţi încântă sufletul este cartea doamnei Georgeta Resteman „CIPRU, COROLĂ DE LUMINĂ VIE – Note de călătorie, istorie şi peisaj”.

 

Spuneam mai înainte că această creaţie literară este mai mult decât o carte de călătorii, decât o carte de reportaje despre un ţinut minunat cu o istorie legendară foarte bogată, cum este Cipru. După ce o lecturezi, toate imaginile, peisajele, personajele, descrierile acelea minunate ca nişte pictograme se adună în mintea ta într-o viziune unitară, îţi dai seama, uimit, că această carte este în acelaşi timp şi un roman. Un roman plin de sensibilitate şi de delicateţe, scris cu o peniţă subţire, ca un filigran. Este „un roman al căutării şi al regăsirii”, romanul căutării fiicei de către mamă în spaţiul unei lumi globalizate, bolnave, care mereu se caută, fără a se regăsi.

 

Dacă romanul „Moromeţii”, capodopera lui Marin Preda, este romanul căutării şi al regăsirii Tatălui, ei, bine, romanul doamnei Georgeta Resteman este un roman invers, la nivelul principiului feminin: mama este cea care pleacă în lume ca să-şi regăsească, în plan psihologic, în plan sufletesc şi în mod real, fiica. […]

Ei bine, mânată de dorul de fiica ei dar alungată, probabil, şi de sărăcia şi de lipsa de orizont a vieţii, în condiţiile în care licenţiată fiind rămâne fără sursa minimă de trai, silită de umilinţa trăită aici, în ţară, doamna Georgeta Resteman pleacă în căutarea fiicei sale, merge la aceasta, în Cipru. Tatăl aşteaptă re-venirea fiului risipitor plecat în lume… În cartea pe care o prefaţăm, mama este cea care pleacă în căutarea fiicei, nu se întoarce fiul acasă… Fiica este cea care o aşteaptă şi o salvează, îi dă posibilitatea să vadă şi să cunoască locurile mitice din insula care este, în viziunea ei, un petec de pământ „ca o batistă aruncată pe obrazul mării”, îi dă ocazia să-şi pună în valoare valenţele creative încurajând-o şi susţinând-o să publice mai multe volume de poezie în acelaşi an în care scrie şi această carte. Relaţia dintre mamă şi fiică este de o frumuseţe, de o delicateţe şi de o căldură extraordinară. Roman al relaţiei filiale dintre mamă şi fiică (şi să ştiţi, nu există multe asemenea romane în literatura română sau universală), cartea investighează straturile semantice şi afective ale acestei relaţii, văzută în toată profunzimea şi splendoarea ei!

 

După ce face o prezentare de ansamblu a cărţii, prefaţatorul trece în revistă câteva repere importante din cuprinsul acesteia, surprinzând elementele cele mai semnificative, numai bine ca să stimuleze interesul cititorului în a-i pătrunde tainele. Lasă însă celor interesaţi, plăcerea lecturii integrale, fără să divulge toate subiectele atinse de autoare în cele 14 capitole ale lucrării, ca apoi Prefaţa să se încheie astfel:

 

Nu putem să nu spunem însă, în încheiere, că aşa cum un renumit istoric român, Nicolae Iorga, a scris cea mai  buna şi completă istorie a Imperiului Otoman, şi în cazul cărţii de faţă ne găsim într-o situaţie asemănătoare… O scriitoare româncă, foarte talentată, apropiindu-se cu sufletul plin de dragoste de miraculoasa insulă a Afroditei, iubind-o cu toată inima şi sensibilitatea a dat, deopotrivă statului Cipru şi literaturii române, cea mai frumoasă carte, sau una dintre cele mai frumoase cărţi care s-au scris despre Cipru… Este cel mai bun, cel mai  bine organizat şi cel mai frumos – gândindu-ne la scriitura aleasă – ghid turistic al insulei Cipru.

 

De aceea recomandăm cu toată căldură cartea şi cititorilor dar şi autorităţilor cipriote, s-o traducă şi s-o publice în limbile engleză, greacă şi turcă, pentru că nu vor  mai găsi pe altcineva care să scrie atât de frumos despre pământul plin de istorie şi de bogăţii spirituale al Ciprului. Nu vor mai găsi pe altcineva care să recomande şi să descopere atât de convingător şi de emoţionat insula Cipru oamenilor, turiştilor, cititorilor din lumea întreagă… Prin această carte de suflet scriitoarea româncă Georgeta Resteman face un serviciu enorm atât culturii cipriote cât şi turismului acestui stat împărţit între comunitatea greacă şi turcă.

     

Sentimentul pe care-l avem după lectura cărţii este că scriitoarea ne-a adus pe insula Cipru, ne-a  luat cu dânsa în călătoriile şi excursiile care au acoperit întreaga insulă, nelăsând un loc nebătut de pasul şi de ochiul ei, ne-a emoţionat, ne-a vrăjit şi ne-a lăsat aici… Pentru că după ce am citit această carte frumoasă şi îmbogăţitoare a sufletului şi a minţii şi după ce am cunoscut acest tărâm miraculos şi odihnitor… nu mai putem pleca din insula Afroditei! Rămânem aici, împreună cu autoarea şi cu fiica ei, să ne bucurăm de legendele şi de miturile locurilor, de vraja peisajelor, de perspectivele largi şi odihnitoare care ne anesteziază sufletul cu frumuseţea şi măreţia lor!”

 

***

 

Mie mi-a revenit plăcerea să scriu Postfaţa acestei prime creaţii în proză a autoarei Georgeta Resteman, pe care o regăsiţi integral la începutul prezentării de faţă, dar şi aceea de a-i crea coperta. Nu-mi rămâne decât să-i urez succes în continuare autoarei Georgeta Resteman, iar pe dumneavoastră vă invit la lectură, pentru că, vă asigur, merită!

 

George ROCA

Sydney, Australia

Noiembrie 2012

AM PRIVIT CU UN OCHI… PE DINĂUNTRU

Posted by Gabriela Petcu On December - 7 - 2012

Elena Buică

Medicina, această artă de a vindeca organismul, mi-a dat un prilej deosebit, acela de a-mi vedea ochiul pe dinăuntrul lui, în timpul unei intervenţii chirurgicale. Dar până să ajung la acest moment, tot aşteptând să-mi vină rândul la minuţioasele controale, am avut timp să privesc medicina şi de la o distanţă mai mare. Nefiind de specialitate, eu vorbesc doar din punctul de vedere al celui care beneficiază de remediile medicinei, aşa cum le-am trăit şi le-am înţeles la vârste diferite.

 

Cele mai vechi amintiri legate de medicină sunt cele din comuna natală, Ţigăneşti-Teleorman. Sătenii aveau o spaimă profundă de doctori şi mai ales de spitale, şi erau de neclintit în acceptarea vreunei intervenţii chirurgicale. Femeile năşteau cu moaşele satului neavând nicio pregătire de specialitate. Doftoroaiele satului erau la mare preţ. Sătenii la ele  mergeau că să îi vindece de coleţ, de brâncă, să le descânte de deochi, să le pună nodul, o cârpă înnodată pe piciorul scrântit, să-i tăie sub limbă ca să scape de gălbenare, să le dea “nasturi”, pilule făcute din ierburi. Baba le descânta cu cărbuni stinşi într-o oală de pământ cu puţină apă, îşi făcea ritualul pe îndelete, îi scuipa între ochi de sănătate şi le ura “leac şi babii colac”. Mi-amintesc de suferinţele îndurate de tanti Miţa, fiindcă, refuzând categoric să se opereze de cataractă, în ultima parte a vieţii ei, a fost foarte chinuită, singură în casă şi complet fără vedere. Ea făcea parte din rândul micii burghezii, pe atunci aflată în plină înflorire, dar concepţia despre operaţii era aceeaşi pentru toată lumea în Ţigăneşti.

 

Între acel timp coborât în arhaic şi cel al timpului trăit acum, s-au schimat atât de multe aspecte din viaţa noastră şi în acelaşi timp şi medicina, în special chirurgia, de parcă s-au scurs mai multe secole şi nu doar 60-70 de ani. S-au făcut descoperiri şi s-au aplicat practici noi care au salvat multe milioane de vieţi şi au curmat suferinţe incomensurabile. Leacul cancerului aproape bate la usă. Spectaculoase au fost descoperirile în genetică, informaţiile transmise de ADN, adevărat internet biologic. Astăzi se poate face testarea copiilor din perioadă prenatală, se depistează diabetul înainte de apariţie, a apărut pilula contraceptivă, s-au perfecţionat protezele. Chirurgia reparatorie a ajuns la rang de mare artă. Astăzi se folosesc în medicină computerele, aparate ultra performante, laserul, care face minuni… Până în 1948, transplantul era considerat ceva de domeniul fanteziei. Astăzi, nimic nu ne mai miră în acest domeniu. Se fac transplanturi de inimă, de ficat, de rinichi…

 

Operaţia de cataractă, la care am fost şi eu supusă, a devenit aproape o rutină. Mai că-ţi vine să zici că se operează ca pe bandă. Nu mai e nevoie de internare, anestezia se face cu picături în ochi. Intervenţia chirurgicală propriu-zisă durează cam 10-15 minute, fără ca pacientul să simtă vreo durere, nici pe timpul ei şi nici după operaţie. Te mai tratezi acasă cu nişte picături şi începi să vezi lumea mai bine, cu alţi ochi.

 

Medicina, ca oricare alt aspect al umanităţii, a evoluat tot timpul, dar ritmul de acum este uluitor. Mi-amintesc discuţiile cu dragul şi apropiatul meu prieten timp de 25 de ani, Coriolan Bucur, medic oftalmolog la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti. Pe vremea comunismului, îmi povestea cum unele operaţii le-a făcut şi el, ca şi mulţi alţi doctori, cu instrumente rudimentare şi totuşi reuşite prin harul şi marea dăruire profesională. În ciuda atâtor neajunsuri ale acelei epoci, medicina a îmbrăcat haine noi. Era o emulaţie profesională între doctori care înflorea an în an. Medicii formau atunci o categorie socială foarte respectată. Şi astăzi, ca şi în trecut, medicina şi învăţământul, de exemplu, sunt cenuşăresele politicii din ţara noastră. Cu toate acestea, medicina tot a evoluat datorită cercetărilor ştiinţifice şi dezvoltării uluitoare a tehnicii care a creat aparate şi instrumente medicale. În ţările avansate, cum este şi Canada, performanţele au atins cote inimaginabile. Prezentându-mă la operaţie cu un diagnostic multiplu, cataractă, miopie, astigmatism, prin efectuarea intervenţiei şi aplicarea unei lentile care să mă scutească de a purta ochelari, am putut să văd din nou, mult mai bine.

 

Mai mult a durat pregătirea preoperatorie, ca să nu mai spun despre scrupulozitatea controaleleor la diferite aparate făcute cu două săptămâni înainte. Într-o sală mare pe care o priveam în ziua intervenţiei dintr-un fotoliu care îmi oferea cu uşurinţă şi poziţia orizontală pentru operaţie, am putut să văd cam vreo 10 astfel de fotolii cu pacienţi care aşteptau să încapă pe mâna doctorului şi la interval de 15-20 minute le venea rândul, în timp ce alţii veneau şi le luau locul în sala de pregătire. Erau patru săli de operaţie care funcţionau în acelaşi timp. Anestezia a constat din aplicarea de picături în ochi şi până să-şi facă efectul, asistentele medicale au făcut minuţioase verificări şi pregătiri, inclusiv cele psihologice. Mi-au desenat o săgeată deasupra ochiului pregătit pentru operaţie, că să nu fie confundat cu fratele său – lăsat în aşteptare pentru o altă intervenţie, au verificat şi dacă eu sunt persoana din fişă, întrebându-mă date personale.

 

În sala de operaţie am rămas complet conştientă tot timpul operaţiei, stăpânită de o stare de nepăsare, aşa cum îmi închipui că se simt consumatorii de droguri. Când doctoriţa a luminat interiorul ochiului cu laserul, am putut să văd şi eu câteva imagini din interiorul lui. Pe un ecran mare şi rotund erau nişte pete colorate în negru, verde, albastru, probabil doctoriţa a introdus ceva coloranţi. Restul cercului era un câmp alb pe care se plimbau două dungi în mişcare. A scotocit, ce a scotocit doctoriţa pe acolo şi după un timp, a stins lumina, mi-a eliberat capul fixat să nu se mişte,  mi-a spus că totul a fost foarte bine. Am fost scoasă în sală de unde venisem, mi s-a oferit o cană cu cafea şi biscuiţi, fiindcă nu mâncasem şi nu băusem nimic până la ora la care am ieşit din operaţie. M-am ridicat şi am plecat acasă pe picioarele mele, fără să las vreo bănuială că aş fi ieşit dintr-o operaţie.

 

Ce am relatat eu acum, nu transmite noutăţi. Toate sunt cunoscute, dar nu-mi pot opri gândul să străbată distanţa enormă dintre Ţigăneşti, capătul de drum al vieţii mele şi uriaşa metropolă Toronto, aflat la celălalt capăt de viaţă. Privind înapoi, îmi vine să zic: unde eşti prietene drag, unde eşti tanti Miţa, să puteţi vedea cum a evoluat medicina în zilele de acum! Şi în mod firesc, mă duce gândul la minunăţiile pe care le va mai face ştiinţa aceasta când şi eu voi fi absentă… aşa cum sunteţi voi acum. Unde se va ajunge? Şi-mi vine doar un singur răspuns. Realizările vor fi spectaculoase, dar ştiu că viaţa este făcută în aşa fel încât, pe măsură ce repari într-un loc, să apară fisuri noi, de alt fel şi în alt mod şi chiar dacă se va prelungi viaţa, oricum, omul rămâne totuşi o fiinţă trecătoare şi fragilă pe acest pământ. N-au cum să descopere oamenii nemurirea, fiindcă nu există!

 

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada

29 noiembrie 2012 

MILA – VALOROS SENTIMENT CREŞTIN ŞI ATOTUMAN

Posted by Gabriela Petcu On December - 7 - 2012

George PETROVAI

Adevărat zice proverbul că sătulul nu crede flămândului. Tot aşa, cu rare excepţii, bogatul nu crede săracului. Ba cel mai adesea, cu cât cineva are mai mult, cu atât devine mai hapsân şi mai fără inimă, iar nobile sentimente ca mila, iertarea, altruismul şi iubirea semenilor, niciodată nu fac casă bună cu apucăturile celui pus pe căpătuială…

 

Urcarea pe scara civilizaţiei în decursul istoriei sale, nu l-a învăţat pe om să devină mai uman. Dimpotrivă, gradul de civilizaţie şi fondul sentimentelor atotumane sunt în majoritatea cazurilor pe poziţii antagonice, căci, de regulă, un om de lume îşi va râde de slăbiciunile altora şi se va jena de propriile sentimente!

 

Creştinismul, prin exemplele şi învăţăturile Mântuitorului Iisus, ne ajută să fim mereu aproape de săraci (inclusiv de cei săraci cu duhul), de bolnavi şi nefericiţi şi ne îndeamnă stăruitor să nu ne dispreţuim semenii, ci să ne fie milă de bogaţi şi să-i ajutăm să se smerească, doar în acest chip ei având şansa să-şi depăşească trufia şi suficienţa.

 

Adică, prin sentimentele de iubire şi milă, sentimente care curăţă inimile şi le leagă în buchetul fraternităţii, avem privilegiul să înţelegem starea de nefericire a acelora ce-şi construiesc fericirea lor şubredă pe adunatul averilor pieritoare.

 

De altminteri, în Evanghelia după Ioan, Mântuitorul afirmă răspicat: „Milă vroiesc, nu jertfe!”, iar în activitatea Sa practică de mărturisire a Adevărului, I se face milă şi-i vindecă pe toţi neputincioşii întâlniţi: ciungi, ologi, orbi, îndrăciţi, după cum tot din milă pentru durerea încercată de membrii familiei, El îi readuce la viaţă pe unii morţi.

 

Iar noi, oamenii, nu invocăm în rugăciuni mila şi ajutorul Atotputernicului şi nu rostim cu febrilitate şi ardoare „Doamne, ai milă!” în momentele de cumpănă ale vieţii?!

 

Mila creştină, rodită de suferinţă şi roditoare de iubire sinceră, acţionează ca o veritabilă forţă înnoitoare. Iată un exemplu elocvent în acest sens. Oscar Wilde, binecunoscutul scriitor irlandez, „strălucitoir ca un Apollo”, conform caracterizării lui André Gide, ajunge să fie condamnat la doi ani de închisoare pentru ultraj adus posacelor moravuri britanice. De profundis, scriere elaborată în perioada de detenţie, relatează cu acuitate esenţiala transformare petrecută în substanţa moral-spirituală a „păgânului” Wilde, adorator pătimaş al zeului Plăcere.

 

Dacă la început el îşi propune să se sinucidă pentru a scăpa de povara ruşinii, ulterior va descoperi secretul autenticei fericiri în durere şi suferinţă („Durerea este adevărul unic”), în mila faţă de ceilalţi nefericiţi şi în duioşia resimţită atunci când suferi pentru altul! „Acum mi se pare că iubirea, de orice fel ar fi ea, este singura explicaţie posibilă a întregii suferinţe ce există pe lume”, notează cu convingere celebrul hedonist, de data asta întors cu spatele la plăcerile amăgitoare ale acestei lumi. De unde se vede că orice slăbiciune are leac, asta în cazul în care se doreşte cu adevărat armonia moral-spirituală prin utilizarea judicioasă a resurselor cu care am fost înzestraţi…

 

Mai este un fapt: Nu există un rău absolut, adică de nebiruit! Răul care-i dă târcoale omului rezultă din calea urmată de acesta în vederea atingerii binelui individul sau colectiv, respectiv binele ciocoiesc şi de clan la învârtiţii, şpăgarii şi politrucii României postdecembriste…

De aceea, înţelept este acela care-l citeşte pe Nietzsche, dar nu se lasă capturat de viforul resentimentelor sale împotriva creştinismului în general, împotriva milei în particular. Şi astfel, tot mai des ne convingem că mila este indispensabilă, deodată ce (şi) cu ajutorul ei ne menţinem oameni!

 

 

George PETROVAI

Sighetul Marmaţiei

6 decembrie 2012

POLIGLOȚIA ROMÂNEASCĂ

Posted by Gabriela Petcu On December - 4 - 2012

 Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

 

Pentru noi pare logic, odată veniţi într-o ţară străină, să purcedem la a-i învăţa limba. Românii, la doar trei săptămâni după strămutare, complet lipsiţi de inhibiţii, ciripesc orice grai lăsat omului. Iată încă o calitate incontestabilă pe care, de bună seamă,  poporul nostru o are: nu suntem un popor taciturn.

 

Parcă ne-am fi născut cu dicţionarul în mână! Franceza, italiana, spaniola, portugheza, chiar şi latina veche, fireşte că n-au nicio scuză, fiind romanice. Dar e ceva de mers pe terenul altora până atingi stadiul de profesionist. Şi, mai presus de toate, bogăţia de cuvinte pe cap de locuitor nu implică automat şi garanţia unei bune înţelegeri. Ca peste tot, se aplică şi aici regula „întâi calitate, apoi cantitate”.

 

Pe vremea cenzurii comuniste, în anii optzeci, au fost scoase din circulaţie amplificatoarele care îngăduiau vizionarea televiziunii de la Sofia. Românii, nu s-au dat bătuţi. În loc să vizioneze, au început să asculte televiziunea bulgară. Oamenii au început să înveţe bulgăreşte. Manualele de bulgară se vindeau pe capete. Ce vrei mai mult dovadă de talent poliglot?

 

Nu sunt multe naţiile care se pot lăuda cu exegeţi ai altor limbi în propriile rânduri, dar una e sa creşti înconjurat de o limbă, mergând la şcoală într-o ţară străină, iar alta e însă să emigrezi gata educat, cum au făcut-o Emil Cioran, Mircea Eliade sau Alexandru Ciorănescu. La scurt timp, îi ajutau pe localnici să-şi înţeleagă mai bine propria limbă, devenind profesionişti desăvârşiţi în lingvistică şi literatură comparată. Nu arareori au contribuit la cercetarea altor idiomuri mai abitir decât la cele dedicate limbii materne. Şi am dat aici doar trei nume de specialişti, după care şi-ar linge degetele cele mai vestite Universităţi din lume.

 

V-aţi întrebat de ce intelectualii noştri din exil se specializează tocmai pe literatura comparată? În fond, e o nişă de cercetare greoaie şi migăloasă. Nu cumva tocmai pentru că nouă nu ne e greu să facem ceea ce altora li se pare aproape imposibil: să citim, să vorbim, să judecăm şi să ne articulăm în mai multe limbi deodată?

 

Ar mai fi ceva: când mai nimeni nu se oboseşte să citească literatura noastră, nu ne rămâne decât să-i citim noi pe ceilalţi, ca să aflăm unde ne e locul în tabloul general. Dar de ce atunci nu sunt poliglote şi alte popoare, cu limbi cu răspândire modestă? De ce spre exemplu în Polonia, se vorbesc atât de puţine limbi străine? Oare filmele americane şi franceze sunt dublate sincron la ei la TV? Sau poate pur şi simplu programa lor şcolară nu include franceza sau engleza?

 

Iată ce scrie în internet un emigrant român, legat de dificultăţile inerente la stabilirea în străinătate: „În Australia mi-a fost greu mai ales în ultimele luni, când am avut cele mai dificile momente, clipe în care mă simţeam foarte singur. Noii mei prieteni de aici au fost alături de mine şi m-au ajutat, am descoperit ce înseamnă solidaritatea bazată pe aceeaşi limbă. Faptul că, într-o ţară străină poţi vorbi în limba ta nativă cu cineva, te apropie de acea persoană iar relaţiile de prietenie se construiesc foarte uşor.” Aha, m-am mai liniştit. Deci tot limba maternă rămâne pe primul loc.

 

Cu toate acestea, fiind niţel … străină, uneori limba de adopţie ne tentează să spunem mai mult decât ar fi nevoie. Pe alocuri, doar de dragul de-a vorbi, uităm până şi mesajul propriu-zis. Românul salutat reglementar cu „How are you?”, sau „Wie geht’s?”  tinde să se lanseze în descrieri ample ale vieţii sale de familie, cu detalii picante despre starea de sănătate a membrilor ei, în loc să răspundă politicos şi laconic „fine, thanks” sau, simplu, „Gut”.  „Ce treabă ai matale să ştii cum e ziua mea?”se pare că i-ar fi ripostat un german morocănos unui român perplex, ca răspuns la un „Bună ziua!” lăbărţat. Concluzia mea, cel puţin în ce priveşte limba vorbită, este că românii sunt mai sprinteni decât mai toate celelalte „popoare migratoare”.

 

E o dovadă de isteţime că ne place să comunicăm, chiar dacă uneori ne mai ia gura pe dinainte. Din păcate, în toate culturile lumii, înţelepciunea se asociază mai degrabă cu vorba cumpănită decât cu logoreea. Conversând, ne putem oferi şansa de a rezona cu oamenii din patria de adopţie, dar condiţia este să nu uităm că schimbul de informaţie merge în ambele sensuri, implicând şi ascultarea. Pentru o vibraţie la unison, se recomandă reducerea precaută a volumului şi, la răstimpuri, a se învârti preventiv butonul acordului fin.

 

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

Spania, 2012

LECŢIA DE HAIKU

Posted by Gabriela Petcu On November - 28 - 2012

 

 

 

Genţiana GROZA prezintă:

 

CENACLU „POESIS” LA COLEGIUL NAŢIONAL „GEORGE COŞBUC”

 

(LECŢIA DE HAIKU)

 

 

Paul ALDEA

lumina lunii

reflectându-se-n apă-

priviri de copil

 

the moonlight

reflecting by  water-                                                 

looks of a child

 

 

Roxana BOTA 

 

chiciură-n arbori

pe străzi liniştite-

Someşul curgând

 

hoar frost on trees 

in the calm streets-

Someş is running

 

Maria CIORBA 

 

ţigle ruginii-

vrabie rătăcită-n

amiaza târzie

 

rusty tiles-     

a wild sparrow                                            

in the late noon

 

 

Ioana DAVID

  

vântul fioros

alungând orice fiinţă-

drum înceţoşat

 

the terrible wind

driving away any existence-                                            

road with the fog

 

 

Greta DĂDĂLĂU   

 

noapte de iarnă-

promoroaca sclipeşte

sub un felinar

 

winter night-

white frost is twinkling   

under a  street lamp

 

 

Cristina GROZA

 

cer înstelat-

pe apa curgătoare

frunze arămii

 

starry sky-

on the running water

 copper coloured leafes

 

 

Andreas MĂRGINEAN

 

pădure deasă-

bufniţa jucându-se

cu un şoricel

 

bushy wood-                                   

the owl is playing

with a little mouse

 

 

Aida MIRON

 

zeci de vrăbii-

soarele topind gheaţa

de la ferestre

 

tens of sparrows-

the sun is thawing ice

at the windows

 

 

Patricia NĂSĂUDEAN

 

picuri de rouă-

omizile pe copaci

amestec de umbre

 

drops of dew-

caterpillars on the trees

as mixture of shadows

 

 

Ştefania NECHITA 

 

noapte de iarnă-

pe aleea îngustă

pătură de nea

 

winter night-

on the narrow alley

a layer of snow

 

 

Paula NISTOR

 

fulgii jucăuşi

dispar cu tot cu iarnă-

vor veni -napoi?

 

sprightly flakes

disappearing together the winter-

are they coming again?

 

 

Petra DANCS 

 

livada de meri-

pe ramuri cu chiciură

razele calde

 

orchard of apple trees-

on brances with hoar frost

warm sunrays

 

 

Maria Petra ROTARIU

 

iepure sărind

la marginea pădurii-

brazii plini de nea

 

jumping hare

at the end of the wood-

fir trees full of snow

 

 

Ana Romana MORAR-SĂLĂJAN

 

bradul strălucind-

miros de scorţişoară

în casa bunicii

 

shining fir tree-

scent of cinnamon

grandmother’s indoors

 

 

Robert SCHNEIDER

 

noapte magică-

bradul împodobit

şi multă nea

 

magic night-

adorn fir tree

and much snow

————————————————————-

Poeme selectate de Gabriela Genţiana Groza

HAIKU CENACLUL „POESIS”

Traducere Gabriela Genţiana Groza

Cluj-Napoca

toamnă, 2012

ADRIAN MUNTEANU ŞI POVESTEA PREMIULUI NUX

Posted by Gabriela Petcu On November - 28 - 2012

George ROCA

 

Librăria OKIAN Braşov, Editura şi Fundaţia ARANIA Braşov, prin Grupul de litere-sunete-şi-culori „CAII VERZI DE PE PEREŢI”, vă invită joi 29 noiembrie 2012, orele 17:00, in cadrul  Librăriei Okian, strada Mureşenilor Nr. 1, la o întâlnire cu poetul Adrian Munteanu şi POVESTEA PREMIULUI NUX

Invitat de onoare: cvartetul „GUADEAMUS” al Filarmonicii Braşov

Moderator : Laurentiu-Ciprian Tudor

 

***

 

POVESTEA PREMIULUI NUX

 

Cu o lună în urmă, Comitetul de organizare al primei ediţii a Târgului Internaţional de Carte de la Milano ( MILANO BOOK FAIR- 2012), manifestare aflată sub patronajul Comisiei Europene, i-a decernat poetului Adrian Munteanu marele premiu al manifestării,

 

PREMIUL EUROPEAN DE POEZIE NUX

 

Premiul s-a acordat pe baza unei monitorizări făcute timp de mai mulţi ani, poetul român având 7 volume de sonete publicate în perioada 2005-2011. Potrivit Comunicatului emis de organizatori, premiul Internaţional de Literatură NUX este acordat „scriitorilor curajoşi aleşi de Comitetul Intern al Târgului de carte, care s-au distins în lumea artistică şi au adus o contribuţie culturală majoră pentru umanitate”.

 

Ca o incununare a tuturor evenimentelor legate de manifestarea de la Milano, cu câteva zile în urmă Adrian Munteanu a primit, oficial, invitaţia de a face parte din Comisia Europeana a Premiului Literar International NUX, alături de scriitorii Douglas Preston, Wolfgang Hohlbein şi profesorii Giuseppe Serpillo Salbati şi Francesca Paci. Potrivit invitaţiei primite de la Milano, cei nominalizaţi vor alcătui „cea mai severa comisie a literaturii europene”:

 

„ Milano 8 Novembre 2012

Giuria Premio Internazionale NUX 2013

Pregiato dr. Adrian Munteanu

 

„E’ con onore che la invitiamo a fare parte permanente della Commissione Europea del Premio Letterario NUX. Lei assieme a Douglas Preston, Wolfgang Hohlbein, il professor Giuseppe Serpillo, la professoressa Francesca Paci e altri illustri ricercatori, sarete il punto di forza di una nuova letteratura europea.

 

Lei potrà segnalarci scrittori meritevoli edi vero talento (non ci interessano la quantità di pubblicazioni ma la qualità delle stesse) che porteremo davanti alla commissione e potrà giudicare liberamente i lavori degli scrittori concorrenti al Premio di Poesia Europea NUX, al Premio Letterario Internazionale 2013.

 

Sarà cosa gradita ricevere la sua preziosa conferma in modo da poterle mandare informazioni sul lavoro.

 

distinti saluti

 

MJM Srl – Div. SIL Via Farga

20 – 20821 Meda Mb

 tel. 0039.0362.1788682

fax 0039.0362.1788758

 www.milanobookfair.com

marketing@milanobookfair.com

ufficio.tecnico@milanobookfair.com

 

***

 

În cadrul întâlnirii de joi, ora 17, de la Libraria Okian, se va derula parcursul întâmplărilor de până la primirea recentului premiu, se va prezenta pliantul bilingv difuzat cu ocazia Târgului milanez de carte, vor fi înfăţişate fotografii, vor fi difuzate inregistrări video din momentul premierii, se vor prezenta statueta, diploma şi catalogul manifestării.

 

Poetul Adrian Munteanu va completa prezentarea cu un recital de sonete. Îi vor fi alături si vor susţine un recital, membrii cvartetului Gaudeamus, al Filarmonicii Braşov, unul dintre cele mai iubite si apreciate colective muzicale cu care a înregistrat succese pe diferite scene.

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors