Dialog cu Rodica Anghelescu despre ”Emilia Comișel” (1913-2013)

Posted by Gabriela Petcu On February - 19 - 2013

 COMISEL-Emilia-wb„Şi ah, era atâta de frumoasă,

Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta

Un înger blând cu faţa radioasă,

Venind din cer se poate arăta…”

(Mihai Eminescu

„Fiind băiet păduri cutreieram”)

 

Marin Voican-Ghioroiu: Dragă Rodica Anghelescu, la emisiunile de radio şi televiziune, la spectacole pe care le susţii an de an pe marele scene lirice, te-am ascultat cu drag şi sunt cucerit de minunatul glas cu care te-a înzestrat bunul Dumnezeu. Aş dori să le împărtăşeşti cititorilor noştri când a început acest drum al afirmării artistice ca solistă de muzică populară, şi ce amintiri te leagă de marea doamnă Emilia Comişel, profesor universitar doctor, etnomuzicolog de talie internaţională, având în vedere că pe 28 Februarie 2013 va avea loc în sala George Enescu din cadrul Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti sărbătorirea a o sută de ani de la naşterea sa?

 

Rodica Anghelescu: Zilele noului an 2013 trec pe nevăzute şi, oricât m-aş afunda în iarna grea, simt o bucurie sufletească enormă, fiindcă ştiu că primăvara este pe aproape. Chiar dacă nu am ajuns la anii înţelepciunii să pot descifra tainele naturii cum o fac unii oameni, înzestraţi de bunul Dumnezeu, care prin puterea simţurilor extrasenzoriale prevestesc un timp bun pentru munca ogorului, o vară cu ploi atunci când trebuie să crească grâul şi să lege porumbul, o toamnă bogată, sau intuiesc foarte precis, după cum suflă Austrul, că brazda de pământ va încremeni datorită unei secete cumplite, iar pomii nu vor avea rod şi plantele se vor usca în câmp, la fel şi eu, la întrebarea pe care mi-o adresezi, am în momentul de faţă  o tresărire: „Doamne, chiar… ce făceam eu acum 21 de ani în 1992 în luna Martie?”  Da, da… este anul când am avut fericita onoare s-o cunosc pe distinsa doamnă Emilia Comişel.

 

M.V.G: Ce amintiri îţi trec prin minte după două decenii?

Rodica Anghelescu: Parcă a fost mai ieri… Văd cum voalul timpului se ridică suflat de briza copilăriei şi, într-o dimineţa cu mult soare, care inunda strada Principatelor Unite din Bucureşti, eleva Rodica Angheelscu mergea cu paşi grăbiţi spre Liceul „Dinu Lipatti” ca să ajungă la ora de muzică a profesorului Gavril Prunoiu. Când am intrat pe poartă, în cei doi tei falnici se auzeau câteva mierlele care se întreceau în cântec, un concert de bun sosit al primăverii mult aşteptate, la care piţigoii şi sticleţii le răspundeau cu ciripitul lor plin de veselie: „Vine, vine primăvara!…” Am zâmbit, le-am făcut din mână câteva semne că-mi plac vocalizele lor şi am intrat în clasă, unde, spre surprinderea mea, domnul profesor Gavril Prunoiu era deja la catedră şi verifica nişte compoziţii ale noastre, de care uitasem.

– Bună ziua, d-le profesor!

– Bine ai venit, Anghelescu…

După câteva momente şi-a fixat privirea spre mine şi, văzându-mi curiozitatea cu care aşteptam să-mi vorbească, cu un zâmbet părintesc m-a anunţat că voi participa la Festivalul „Pe marginea Dunării”, concurs cu Ţările Dunărene… invitaţie făcută de prof.univ.dr. Alexandru Mica, pe care va trebui să-l contactez de urgenţă. Iar acum, vă rog să mă credeţi, simt ca şi atunci un val de căldură care-mi inundă faţa, iar dacă aş avea o oglindă a sufletului să mă privesc, ochii mi se umeziseră, iar mintea îmi lucra febril. Auzeam în urechi o voce cunoscută care-mi şoptea atât de profund versurile lui Eminescu: „Din valurile vremii, iubita mea răsai/ Cu braţele de murmur, cu părul lung, bălai” şi, scoţând un un oftat dureros, a-nceput să cânte atât de nostalgic „Unde eşti copilărie cu pădurea ta cu tot?”.

 

M.V.G: De ce aşa nostalgice cuvinte pentru o tânără care nici nu intrase bine în lume?

 

Rodica Anghelescu: Erau primele semnale ce mi le trimitea providenţa că cea mai de preţ avuţie pe care o aveam la acea vreme, era copilăria, floare înmiresmată care-mi dădea încredere în viaţă şi mult elan în a studia şi a-mi însuşi tehnica de-a interpreta cântecele populare. Acum, după atâţia ani duşi ca norii şi sorii de aur, am reuşit să înţeleg că din „valurile vremii” dulcea mea copilărie mi se arată ca o vestală purtând strai regal, iar acum îmi este ca o surioară apropiată şi parcă nu vrea să se depărteze prea mult de mine… iar în căsuţele de fagur ale memoriei au păstrat acea zi de neuitat, când am cântat pentru prima dată la un festival de muzică populară melodiile marei Doamne, Maria Tănase: „Lung e drumul Gorjului” şi „Doină din Gorj”, fiind recompensată cu premiul întâi.

 

M.V.G: Unde a avut loc Festivalul „Pe marginea Dunării”?

 

Rodica Anghelescu: La Casa de Cultură din municipiul Giurgiu a început adevăratul drum al afirmării mele artistice! Fiind considerată de specialişti ca o tânără, viitoarea Maria Tănase, fiindcă prin interpretarea mea: gestică, nuanţare, timbru, melisme, trăire scenică, vocea gravă… ajunsesem s-o copiez la indigou. Cum destinul fiecărui om este de a-l ridica sau coborî, de-ai veni în cale cu norocul pe care-l doresc toţi muritorii, eu am avut şansa vieţii mele s-o întâlnesc pe minunata profesoară Emilia Comişel,  preşedintele juriului acelui festival, etnomuzicolog de geniu, iubitoare de folclor… cum puţini oameni de talia domniei sale se vor naşte pe pământul României. O adevărată mamă care m-a îndrăgit şi a văzut în mine un talent nativ, o viitoare interpretă de muzică populară. Cum aş purtea să uit primele cuvinte pe care mi le-a adresat:

– Draga mea, ai cântat minunat!… Cum se face că tu eşti din Bucureşti şi interpretezi cântece gorjeneşti?

– Bunica Elena, după mamă, mi-a insuflat dragostea pentru melosul oltenesc, fiindcă dânsa s-a născut şi trăit până la 30 de ani în Gorj.

– De-acum înainte, te rog să ţii legătura cu mine, şi transmite-i d-lui profesor Gavril Prunoiu felicitări. Trebuie să fie mândru cu o aşa artistă… Ce zici Steluţa? Eugenia, îţi place de oltencuţă? (cele două doamne erau profesoarele Steluţa Popa de la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” şi Eugenia Florea, redactor muzical la Societatea de Radio România). Mi-a dat cartea de vizită, şi în timp ce-i mulţumeam am simţit cum broboane de transpiraţie mi-au înrourat fruntea. Eram cu adevărat fericită, iar acel număr de telefon fermecat l-am păstrat până în această zi… Pe 28 februarie a.c., când se vor împlini 100 de ani de la naşterea sa, la concertul aniversar care va avea loc, eveniment care pentru mine va fi un prilej deosebit de-ai oferi omagiul şi recunoştinţa mea, voi interpreta melodii populare din culegerile lui Constantin Brăiloiu.

 

M.V.G: După acel concurs-festival, când şi unde ai luat contact cu scena… şi ce a urmat?

 

Rodica Anghelescu: Imediat am fost înscrisă de profesorul Gavril Prunoiu la Festivalul „Comori vlăscene” care s-a ţinut tot la Giurgiu şi unde am reuşit să ocup locul II la interpretare. De aacolo înainte am început o muncă susţinută de pregătire cu doamna  profesor Steluţa Popa, care se consulta de fiecare dată cu doamna profesor Emilia Comişel atunci când reuşeam să-nvăţ un nou cântec. Dumnealor se bucurau de progresele mele vocale şi mă sfătuiau că ar fi bine să mă gândesc să-mi fac un repertoriu personal.

 

M.V.G: Ce stare de spirit aveai în acele momente norocoase pentru o stea în devenire?

 

Rodica Anghelescu: Imaginaţi-vă ce simţeam în suflet la acea vreme, când eram o adolescentă de 16 ani: întreaga lume era a mea, ferestre largi le vedeam cum mi se deschid înspre zări necuprinse…, iar mulţi, extraordinar de mulţi ascultători, erau încântaţi de vocea mea şi mă aplaudau cu entuziasm minute în şir. Îmi doream din toată fiinţa mea să urc pe cele mai înalte trepte ale afirmării, iar nopţi întregi mă visam că sunt pe cele mai mari scene lirice ale lumii şi cânt la fel de bine ca îndrăgita mea gorjeancă „regină a melosului românesc” Maria Tănase.

 

M.V.G: Cum ai păşit în noul an 1993, tot cu dreptul?

 

Rodica Anghelescu: Ah, anul 1993!? Ce repede s-au mai dus două decenii pe apa timpului nevăzut… Pentru mine acel an a fost triumful vieţii… anul ce prevestea viitoarea cântăreaţă de folclor. Debut la Sala Radio, în 15 martie, la concertul aniversar „La 80 de ani – Emilia Comişel”! Am fost invitată în mod special! A fost un adevărat regal al muzicii populare de cea mai bună calitate. Am avut marea onoare să cânt lângă artişti consacraţi precum: Maria Ciobanu, Marin Chisăr, Elena Roizen, Tiberiu Ceia, Angelica Stoican, Floarea Calotă, Drăgan Muntean, Florica Flintaşu şi distinsul meu profesor Gavril Prunoiu. Doina „Mic sărmănuţ de mine” am interpretat-o acompaniată fiind de Marin Cotoanţă la cobză, iar hăulita „Mă-ntreba neica aseară”, am cântat-o cu Orchestra de Folclor Radio, dirijor maestrul Paraschiv Oprea. Seară de neuitat când am făcut primul meu bis.

 

Cântasem pentru minunata doamnă Emilia Comişel, iar buchete de flori pe care le primise aveau pe fiecare petală razele ochilor tuturor cântăreţilor care o apreciau până la divinizare, fiindu-i recunoscători pentru ajutorul primit, o vorbă de suflet, un sfat de specialist, sau o îndrumare în alegerea repertoriului, a costumului popular autentic.

 

În septembrie, la concertul omagial „Centenar Constantin Brăiloiu” de la Radio,  organizat de muzicologul Gruia Stoia, am fost invitată să cânt din „Culegerile folclorice” ale genialului profesor-compozitor-etnomuzicolog Constantin Brăiloiu, lucrări pe care le-am primit de la profesorii mei, Steluţa Popa şi Gruia Stoia, cu care am studiat, perfecţionându-mi stilul. Primind îndrumarea acestor eminenţi dascăli în domeniul etnografiei şi folclorului, am reuşit să înţeleg în profunzime cântecul gorjenesc, să trăiesc starea de spirit a omului de la ţară care-şi cântă dorurile, iubirea şi speranţa în zile cu soare, în obţinerea de recolte bogate, de-a fi mândru şi fericit în „sfânta familie” atunci când participă la sărbătorile creştineşti: Paşte, Crăciun, Anul Nou, Înălţare… şi se îmbrăcă în strai popular… sau când este om împlinit că şi-a făcut o casă, s-a căsătorit, are copii, trăieşte în armonie lângă părinţi, iar vecinii îi sunt buni prieteni, sau este nelipsit de la horele satului… Toate aceste stări le-am sedimentat în conştiinţa mea, iar melodiile „De-aş mai trăi pân’ la toamnă” şi „Colea sus în curmătură” au picurat ca armonii celeste… mulţumindu-i pe iubiţii mei spectatorii, cărora le-am mai oferit în dar un câtec, „Bate vântul vinerea”, primit de la renumitul cantautor, prof.univ. Alexandru Mica. Trebuie să mai amintesc despre distinsa doamnă Emilia Comişel că a fost discipolul marelui etnomuzicolog Constantin Brăiloiu, căruia i-a continuat opera. Sper ca nu peste mulţi ani… miile de pagini, de studiu şi cercetare, rămase ca un tezaur în biblioteca fiicei sale Irina, să vadă lumina tiparului în volumul „Culegeri complete despre Constantin Brăiloiu”.

 

M.V.G: Şi mai apoi…?

 

Rodica Anghelescu: La o distanţă de două luni a trebuit să mă prezint la Concertul Aniversar „65 de ani de la înfiinţarea radioului”, fiind pe podium alături de „generaţia de aur” a folclorului românesc – eu reprezentând „noua generaţie” –  urmaşă incontestabilă a marei Doamne, Măiastra Gorjului – Maria Tănase. Doamna profesoară Eugenia Florea m-a trecut în program… să cânt după Ciocârlia cântecului românesc, Maria Ciobanu, producându-mi o emoţie enormă dar şi încrederea în destinul meu că-mi urmez calea ce mi-a fost hărăzită de Creator! Să cânt cu patimă şi dor nestăvilit din cântecele noastre, luate din zarea albastră, dragostea românilor: „Mă-ntreba neica-aseară”, şi „Sus în deal la curmătură”! Ce poate fi mai frumos pentru o tânără de 17 ani care este pe scenă şi cântă alături de inegalabilii artişti ai geniului: Alexandru Grozuţă, Rodica Bujor, Maria Ciobanu? Bucurie imensă şi ambiţie de-a mă depăşi prin studiu permanent, a nu înşela încrederea celor care mi-au deschis uşile afirmării vocale!

 

La Festivalul „Maria Lătăreţu” – 1993 Târgu Jiu, care a avut loc în toamnă, am obţinut  „Premiul special al juriului”. Am avut surpriza ca „şefii localnici” să se opună hotărârii luată în unanimitate de către profesoarele Emilia Comişel, Steluţa Popa, Eugenia Florea şi Marioara Murărescu pentru a mi se atribui Premiul I, dar timpul şi-a spus cuvântul… Cei care au fost urcaţi pe podium din considerente – mai mult sau mai puţin documentate muzical – cortina uitării le-a acoperit gloria efemeră nemeritată… Îmi pare rău de ei că au fost deziluzionaţi de nişte „personalităţi” puse-n scaunele deciziilor vremelnice şi fără acoperire de specialitate.

 

Trebuie să aduc la cunoştinţa dragilor cititori că în această scurtă perioadă (din iulie până în octombrie), la sfatul „părintesc” primit din partea specialiştilor: Emilia Comişel, Gruia Stoia, Steluţa Popa, Eugenia Florea… a trebuit să nu o mai imit pe draga mea Maria Tănase şi… să am propiul meu stil de interpretare a folclorului oltenesc, lucru ce l-am realizat foarte bine. Le sunt recunoscătoare pentru învăţătura şi ajutorul ce mi l-au dat!

 

Nu pot să nu amintec despre aprecierea ce mi-a făcut-o distinsa doamnă Emilia Comişel la primul meu album muzical „În poiană la Olteţ” imprimat cu Orchestra Radio, dirijor Adrian Grigoraş: „Au trebuit să treacă foarte mulţi ani, ca să răsară precum o floare de colţ, strălucitoare, curată ca lacrima izvorului cristalin, suavă ca o atingere de zefir şi unduitoare ca valurile dorului, glas dulce de privighetoare care anunţă zorile unei muzici populare de bună calitate, făcând un salt remarcabil în folclorul nostru, nimeni alta decât Rodica Anghelescu, laureată la festivalurile „Maria Tănase” şi „Maria Lătăreţu”. Pe cele două mari artiste le-a îndrăgit din fragedă copilărie, şi n-a precupeţit nici un efort în a le  duce pe mai departe doina şi balada oltenească, horele şi sârbele nemuritoare. Destinul a făcut să-i întâlnească pe cei doi, scriitorul Marin Voican-Ghioroiu, cel care a compus şi muzica şi îndrăgită noastră interpretă de muzică populară, şi nu numai, fiind o soprană de coluratură foarte apreciată în lumea artistică, ca să realizeze un album cu 15 de piese, adevărate bijuterii, ce vor îmbogăţi tezaurul nostru folcloric, aducându-i frumuseţe şi prospeţimea neuitaţilor cântăreţi gorjeni, vâlceni şi doljeni”.

 

M.V.G: Aţi păstrat legătura în continuare cu doamna Emilia Comişel?

 

Rodica Anghelescu: Desigur! De-a lungul anilor am (între)ţinut legătura cu doamna Emilia Comişel. În perioada cât am fost studentă, la master-class, ca solist liric la Ansamblul Naţional „Ciocârlia” – unde sunt angajată în prezent – când am făcut turnee în străinătate cântând muzică de operă, când am înregistrat albume muzicale…, şi de fiecare dată, vorba domniei sale, era un alean pentru inima mea, fiindcă îi percepeam dragostea de mamă care-şi iubeşte fiii şi ficele plecate în lume să-i ducă pe mai departe o părticică din sufletul ei nespus de mare şi bun.

 

Aş dori să consemnăm că durerea mea sufletească pentru plecarea spre eternitate a distinsei Emilia Comişel o resimt mereu, căci înţeleg pe deplin mesajul cuvintelor pe care le auzeam când aveam 16 ani: Tinereţea este stea călătoare”. Amintirea celor dragi ne rămâne pe viaţă un tezaur sufletesc la care ne întoarcem ori de câte ori ne apucă dorul şi atunci când a plecat dintre noi, în plină primăvară mirifică, a lăsat un gol imens… Era o fiică îndrăgită şi preţuită de toţi românii, personalitate de prestigiu internaţional, iubitoare a plaiului, portului şi tradiţiilor noastre, culegătoare neobosită de folclor, cea care ne-a îmbogăţit cu inestimabile valori biblioteca sufletului. O venerez şi rog Divinitatea să-i dea loc de veşnică pomenire lângă truditorii neamului care au slujit cu demnitate şi credinţă Cultura Românească.

 

A consemnat,

 

Marin VOICAN-GHIOROIU

Bucureşti

19 februarie 2013                                                                     

Autoritatea valorii culturale

Posted by Gabriela Petcu On February - 19 - 2013

TENE-Al.-Florin-wbSe pare că termenul „autoritate“ nu prea are multe tangenţe cu  cultura. Valoarea în sine nu e autoritară în spaţiul artistic, în cadrul căruia un creator de operă valoroasă nu ar avea de ce impune judecăţi asupra altor creaţii. Spre deosebire de ştiinţele exacte unde o judecată profesională exprimată de o persoană competent are toate şansele să fie cea definitivă, deşi erori de percepţie s-au petrecut şi în domeniul ştiinţelor.

 

Opera este mai întâi recunoscută şi apreciată, asociată cu o anumită valoare, urmând ca, abia pe seama ei, să se constituie autoritatea autorului. În prezent, lucrurile stau de multe ori invers. Mulţi autori sunt promovaţi prezentaţi, impuşi prin mijloacele de informare, astfel încât publicul ajunge adesea fascinat de o operă, despre care i se spune până la saţietate că e valoroasă. Opera devine valoroasă, în urma unui act de autoritate impusă. De fapt, aşa s-a făcut şi în trecut, prin sistemul public de învăţământ, cu  autorii zişi „clasici“, bătuţi în cuie, de parcă n-ar fi ezistat şi alţii de talia lor. Până la urmă totul se reduce la a şti dacă valorile au o existenţă „în sine“, sau dacă măcar pot funcţiona la modul universal şi etern, sau dacă ele nu sunt decât constructe locale şi cu valoare comunitară impusă de ideologii. Aşa cum la noi au fost impuşi scriitori care au făcut jocul ideologiei comuniste, ca D.R. Popescu, A.Buzura, Lăncrăjan, Beniuc, Banuş, V.Porumbacu, etc.

 

Mă gândesc ce şanse are o valoare culturală de a fi cunoscută sau nu de către publicul căreia i se adresează.În aceste condiţii problema se pune în funcţie de amploarea potenţialului public. Deşi nu trebuie să omitem că între valoare şi receptare nu e întotdeauna o corespondenţă fidelă. Anumite demersuri specializate ar putea fi adresate numai unui public restrâns. După aprecierile mele cred că nu a fost natural să fie publicate, în regiumul de tristă amintire, criminal-comunist, volume de poezie cu tiraje de zeci de mii de exemplare. Era posibil ca poezia să aibă la fel de mult public cât teoria lui Galois.Practic volumele nu erau citite decât de o mână de iubitori de poezie. Restul volumelor îngălbeneau în biblioteci sau mai târziu ajungeau la DCA.

 

Cine pretinde mai mult de o mână de cititori avizaţi, interesaţi sau documentaţi pentru un anumit demers liric- trebuie întors la Heisod, spre o mai dreaptă meditare asupra rosturilor poeziei.În acest context, putem răspunde afirmativ că fiecare valoare ajunge cândva să fie receptată de publicul specializat, de critic sau, în anumite cazuri, numai de istoria culturală înalt specializată. Cineva  va ajunge să analizeze fiecare rând scris, să analizeze fiecare tablou, chiar dacă aceasta se va petrece dincolo de limitele intenţiei iniţiale a respectivului mesaj; aşa cum se analizează literar în present vechile poeme egiptene sau hitite. Doar se ia act de ele, însă nu mai putem şti ce au însemnat cu adevărat, la nivelul originar al mesajului.

 

După părerea mea, e mai reconfortant să-ţi adresezi poemele unui public restrâns, întradevăr iubitor şi înţelegător de poezie: e o ipoteză eliberatoare şi îţi îngăduie să te exprimi mai bine decât ipoteza contrară.

 

Să ne gândim ce s-ar putea întâmpla cu receptarea unui mesaj cultural la publicul românesc, pe scară largă, în anul 2012. Să considerăm ca exemplu un roman cu un tiraj de câteva mii de exemplare. Cred că o receptare corectă presupune existenţa unui public atent şi interesat, un mecanism al criticii de receptare coerent şi aşezat pe baze solide de tradiţie şi prfesionalism, un complex de factori care nu sunt sigur că s-ar întruni complet în România ani în şir, în revistele dedicate respectivului domeniu. Astfel de situaţii sunt palme pe obrazul celor care îşi exercită liniştita somnolenţă pe pernele levantine ale paginilor cu cronici de artă. Mai adaug faptul că unele cronici sunt plătite de autori pentru a fi lăudaţi, iar în altele se plătesc poliţe pentru lucruri de natură personală pe care, ca scriitor,  le cunosc şi mă interesează, numai ca iubitor de adevăr în cultură. Sper că e vorba de un mecanism de receptare culturală care va evolua în timp: are destul loc să se îmbunătăţească.

 

În unele cazuri, cum ar fi cele independente de idiom, cum este pictura, are şanse să fie promovată ca o valoare culturală originală în Europa şi pe mapamond, dar literatura, mai ales cea scrisă într-un limbaj dificil traductibil, în jargou sau grai local ori care  discută probleme specifice (românitate, istoria noastră pe care numai noi o înţelegem etc.), va avea mari dificultăţi de receptare pe alte meridiane.Aceste cărţi nu vor fi citite, oricâtă valoare i s-ar atribui în România. Mai sunt şi alţi factori care intervin în procesul de receptare a unui text românesc într-o altă limbă: tematica, limbajul textului originar, calitatea traducerii şi, nu în ultimul rând, interesul publicului pentru spaţiul cultural de unde provine demersul în perioada în care se încearcă promovarea. Sunt momente când România trece neobservată şi ne interesantă pentru unii cititori din anumite ţări. E o realitate cu care trebuie să trăim şi care invită la reflecţie. Însă, sunt convins că oricând ar putea avea şanse un roman bine scris care să discute probleme fundamentale ale condiţiei umane, care să răspundă exact cerinţelor genului şi aşteptărilor publicului cultivat european sau nord-american.

 

Există în ţara noastră, azi, o goană constantă a unor autori pentru premii. Nu luăm în considerare că acestea sunt date şi pe… ”ochi frumoşi “, şi pe trocul „anul acesta îţi dau premiu ţie, la anul îmi dai tu mie“, sau „jumi-juma“. Pentru această maladie nu există leac. Singurul test al unui demers cultural e rezistenţa în faţa publicului interest şi avizat. Orice altceva invită rîsul şi cred că Bunul Dumnezeu ne-a lăsat vanităţile pentru a face România mai veselă.

 

Al.Florin ŢENE

Cluj-Napoca

februarie 2013

Drumul bun în viață nu este apanajul exclusiv al nenorocoșilor!

Posted by Gabriela Petcu On February - 19 - 2013

PETROVAI-George2X-wb George PETROVAI

1. Magia puterii

Dacă opiniile oamenilor sunt extrem de diversificate în ceea ce priveşte conţinutul sintagmei drum bun (pentru taoişti, calea sau drumul este un concept filosofic de-o profunzime derutantă, căci tao desemnează atât vidul şi necreatul, cât şi esenţa care sălăşluieşte în fiinţe şi în cele mai umile lucruri, pentru credincioşi, calea binelui şi adevărului reprezintă unica modalitate de mântuire – scopul suprem al acestei vieţi împovărată de păcate şi de un timp rău, iar pentru grosul omenirii, drumul pe care merge este considerat bun atunci când trupul îi este mulţumit), în schimb, opiniile evidenţiază o unitate din ce în ce mai consistentă în ceea ce priveşte forma sintagmei: oricât ar fi de suspecte mijloacele întrebuinţate pentru înaintarea pe drumul ales, ele sunt ba admirate de unii, ba ignorate de cei mai mulţi atunci când respectivele mijloace ajung să se concretizeze în faimă, bani, influenţă şi putere.

 

Dar dintre toate aceste mult jinduite bunuri, care – ne spune Epicur – ajută la satisfacerea celor trei categorii de trebuinţe omeneşti ( a)cele fireşti şi necesare – hrana, îmbrăcămintea şi adăpostul, b)cele fireşti dar nenecesare – trebuinţa sexuală, c)cele care sunt şi nefireşti şi nenecesare – trebuinţele de lux, fală şi strălucire), puterea – fie că-i directă (puterea politică sau cea militară), fie că-i ocultă, dar întărită şi evidenţiată cu ajutorul banilor -, puterea, deci, a exercitat şi continuă să exercite o asemenea influenţă asupra ambiţiei omului, încât ajunge să-i reconfigureze acestuia caracterul până la totala lui schimbare.

 

Magia puterii se învederează atât prin cauzele sale (irezistibila sa capacitate de-a acapara şi subjuga, creând dulcea iluzie că deţinătorii puterii supreme vor fi aidoma zeilor), cât şi prin efecte – transformarea radicală din fiinţa şi cugetul sclavilor puterii, încât în pofida câtorva excepţii reţinute de timpurile trecute şi prezente, se poate spune că, aşa cum cu povăţuitor umor glăsuiesc basmele noastre, este o regulă ca ţiganul ajuns împărat, prima dată să-l spânzure pe taică-său…

 

Modul cum a procedat Alexandru Macedon cu Calistene, istoriograful său oficial şi nepotul lui Aristotel (fostul lui dascăl), este mai mult decât grăitor pentru tema în dezbatere. Torturat de ipostaza unui posibil prim cosmocrator după zdrobitoarele victorii împotriva perşilor şi definitiv subjugat de practica orientală a zeificării conducătorului, Macedoneanul n-a ezitat să-l crucifice pe Calistene pentru „vina” acestuia că în loc să i se închine ca unui zeu, s-a apropiat de el şi l-a sărutat pe obraz!

 

Sau – mai ştii? – pesemne că s-or fi acumulat în decusul timpului anumite nemulţumiri ale cuceritorului vizavi de maniera în care Calistene înţelegea să-i consemneze faptele mustind de istorie. Căci, ne înştiinţează mareşalul Ion Antonescu, „Istoria o fac şi învingătorii şi învinşii. Deopotrivă. Însă de scris o scriu numai învingătorii. Bineînţeles, potrivit voinţei lor. De câte ori voiesc ei Adevărul? De câte ori le convine ca acesta să fie aflat?…Ori măcar căutat…”

 

Deci, când un conducător instruit, aşa ca Alexandru Macedon, se arată într-atât de preocupat de forma puterii, el care a creat Elenismul (un imperiu spiritual mult mai întins în spaţiu, mai rezistent în timp şi, ca fundament al civilizaţiei europene, mult mai necesar pentru omenire), atunci nu trebuie să ne mire puterea extensivă, înrobitoare şi strict aculturală, ba chiar destructivă, care ulterior (prin mongoli, turci, tătari, muscali), în forme specifice dar cu acelaşi oribil conţinut, a necinstit vreme de veacuri o bună parte din istoria omenirii.

 

 

2. Tentaţia puterii

Cum tentaţia puterii este o fidelă însoţitoare a istoriei omului şi-şi face simţită prezenţa chiar şi în istoria celestă (izgonirea din ceruri a lui Lucifer, precum şi a nephilimilor sau îngerilor căzuţi), cuvine-se să spun câteva cuvinte despre spiritul care animă istoria.

 

Mergând pe urmele filosofului rus Nikolai Berdiaev, trebuie de la bun început subliniată împletirea principiilor elin şi evreu, principii care stau la baza conştiinţei istorice a europenilor. Însă elinii n-au avut o conştiinţă istorică în adevăratul sens al cuvântului. Ei şi-au dezvoltat o percepţie estetică asupra lumii, motiv pentru care receptau Cosmosul sau Universul ca pe un tot armonios şi desăvârşit. În concepţia lor, evenimentele istorice nu se desfăşurau dinspre trecut spre viitor, înscrise în curgerea ireversibilă a timpului. Istoria lor se desfăşura doar în prezent, fapt care i-a conferit un caracter ciclic.

 

Nici măcar ampla şi încântătoarea lor mitologie (Schelling vedea în mitologie istoria primordială a omenirii!), nu-i absolvă pe vechii greci de carenţele gândirii lor privind istoria. Fiind refractari la filosofiile eschatologice, istoria elinilor se desfăşoară fără finalitate, în absenţa unui eveniment superior şi izbăvitor. Altfel spus, ea dobândeşte chipul unui istorii circulare şi lipsită de dinamism.

Două sunt cauzele care explică viziunea vechilor greci asupra istoriei:

a) Lipsa lor de libertate interioară, lucru care decurge din supunerea fără crâcnire în faţa destinului inexorabil (moira). Această atitudine a alimentat din plin fatalismul timpuriu, iar mai apoi scepticismul şi resemnarea stoică.

(N.B.Creştinismul a fost acela care a inoculat dinamism şi libertate în filosofiile despre istorie!)

b) Prevalarea celebrei forme eline asupra conţinutului.

 

De-abia vechii evrei, acest popor aspru şi hărţuit de asprimi, va crea o altă conştiinţă a istoriei, conştiinţă în care se descoperă mugurii filosofiei istoriei de mai târziu. Spre deosebire de elini, vechii evrei nu trăiau în prezent şi doar pentru prezent. Istoria lor era îndreptată spre viitor, în aşteptarea unui eveniment tragic şi măreţ în acelaşi timp, un eveniment catastrofal pentru omenire, dar care pentru fiii lui Israel trebuia să însemne venirea unui Mesia aducător de adevăr, dreptate şi prosperitate.

 

De unde ura lor împotriva lui Iisus, care în locul binelui pământesc îndelung aşteptat, aducea cu El iubirea mântuitoare şi promitea celor drepţi răsplata din ceruri… Prin urmare, evreii sunt cei care introduc în conştiinţa istorică acel sentiment tragic, fără de care desfăşurarea evenimentelor ar fi ininteligibilă. Căci procesualitatea istoriei omului nu poate fi concepută fără zbateri şi încleştări, fără căderi şi ridicări, fără speranţă şi continua nelinişte a vieţii lui, ce mai apoi ia înfăţişarea de-o clipă a măreţiei şi fericirii, pentru ca îndată totul să se învălmăşească (şi oameni, şi fapte, şi aspiraţii, şi dureri) şi să fie înghiţit de hăul fără fund al trecutului, adevăratul stăpân peste praful şi pulberea istoriei.

Din acest sentiment tragic vizavi de istorie decurge nevoia din totdeauna a omului de mituri (ale culturii, civilizaţiei, economiei, eroismului), inclusiv toate acele mituri izvodite de omul modern (automate, vedete ale muzicii sau sportului etc.), care au darul de a-l oglindi în toată goliciunea sa – mărginit în simţire şi gândire, nemărginit în pofte şi ipocrizie.

 

Cel de-al doilea element introdus de evrei în conştiinţa istoriei se leagă în chip nemijlocit de mesianismul şi profetismul acestui popor. Berdiaev este de părere că interpretarea dată de prorocul Daniel visului lui Nabucodonosor reprezintă prima schemă aplicată istorie. Ulterior, principiul acestei scheme va fi preluat de creştinism şi copios dezvoltat…

 

De ce doreşte omul cu atâta ardoare puterea? Pentru că prin deţinerea ei în forme dintre cele mai consistente (de unde şi lupta pentru o putere din ce în ce mai mare), omului în cauză i se pare că a fost ales de Providenţă ca să înfăptuiască anumite scopuri cu totul şi cu totul tainice pentru ceilalţi semeni şi care au darul să întreţină speranţa că, după concretizarea lor prin mijloacele dictate de împrejurări (nu-i aşa că scopul scuză mijloacele?), ele vor contribul la sporirea binelui general al respectivului popor.

 

Mă rog, or fi lăudabile intenţiile din faza de-nceput, adică până la adjudecarea puterii supreme, dar după aceea bunele intenţii au toate şansele să-şi ia zborul, căci proaspătul potentat este îndată somat de misiunea istorică adjudecată să nu-şi risipească energia şi autoritatea cu flecuşteţe, ci să le folosească pentru consolidarea poziţiei sale şi a clanului din spatele lui.

 

Dacă avem în vedere relaţia dintre verbele a vrea şi a putea, atunci ni se impun atenţiei cele două tipuri fundamentale de putere: supratemporală şi temporală.

 

A) Puterea supratemporală sau divină este puterea egală doar cu ea însăşi şi care prin veşnicie şi perfecţiune, două din atributele sale esenţiale, îşi află liniştea şi nemişcarea supremaţiei în Absolut. Întrucât, ne învaţă un sfânt din vechime (Ioan Damaschin), doar despre Dumnezeu se poate afirma cu certitudine că „poate cât vrea, dar nu vrea cât poate”, puterea care purcede de la El este deodată iubitoare şi atotfăcătoare, şi nu numai că este singura putere esenţialmente spirituală („Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor”, ne încredinţează versetul 2 al Genesei), deci capabilă să creeze prin rostirea cuvântului-poruncă, ci este şi singura în stare să ţină dreapta cumpănă dintre plin şi gol, dintre existent şi inexistent prin forţa vrerii Sale omniprezente.

B) Puterea temporală este acel joc al hazardului din lumea sublunară prin care celor mulţi li se promite prosperitatea, liniştea şi siguranţa, de îndată ce prin instrumentele birocratice ale malaxorului numit stat, ei sunt (mai mult sau mai puţin, mai brutal sau mai subtil) deposedaţi de o bună parte a drepturilor şi libertăţilor pentru binele şi huzurul real al potentaţilor şi oligarhilor.

 

(N.B. Taman ca în romanul “Ferma animalelor”, unde – ne spune George Orwell – acţionează axioma democratică: „Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele”.) Căci omul ahtiat după putere, vrea mult mai mult decât poate şi poate doar ceea ce vor interesele de clan şi partid! De aceea, când omul ţine morţiş să ducă în spate o greutate despre care se ştie de la bun început că în scurt timp îi va frânge coloana vertebrală, este o adevărată impietate să te întrebi la modul cinic-paradoxal dacă Dumnezeu poate să facă un pietroi pe care nu-l poată ridica. Istoria ne dovedeşte că, dacă a putut şi în continuare poate să-l rabde pe om, atunci El poate orice…

3. Aparenţa puterii temporale

Se mai îndoieşte cineva de faptul că puterea temporală la vedere este aparentă? Dacă da, cu certitudine că acesta îşi va schimba radical convingerile după ce va citi câte ceva despre globalizare  şi cedările succesive de suveranitate din partea statelor membre ale Uniunii Europeane (de presupus că asta se întâmplă în toate organizaţiile suprastatale), despre intenţiile clar formulate de-a se constitui din toate băncile naţionale o bancă mondială cu o monedă unică, despre piramida puterii mondiale şi guvernul mondial din umbră, despre cele treisprezece dinastii (Rotschild, Rockefeller, Onassis, Li etc.) şi despre fabuloasele averi pe care aceste dinastii oculte le deţin etc.

 

De pildă, se spune că averea reală a dinastiei Rotschild s-ar cifra la 500 de trilioane dolari (cinci sute de mii de miliarde), adică circa jumătate din averea întregii lumi! Cu ea s-ar putea hrăni şi îmbrăca întreaga populaţie a globului…

 

Dar cine sunt globaliştii sau iluminaţii zilelor noastre? Sunt urmaşii direcţi ai primilor gnostici prin cabalişti, cathari, cavalerii templieri, rosicrucieni şi francmasoni, care caută să submineze fundamentele iudeo-creştine ale lumii occidentale şi, prin religia New Age, urmăresc să pună în aplicare o Nouă Ordine Mondială, în esenţă luciferică.

 

N.B.Supliciul Mântuitorului Iisus reprezintă la limită momentul de răscruce din istoria omului, inclusiv prin aceea că închide în sine confruntarea directă dintre puterea supratemporală, ilustrată prin natura divină a Crucificatului, şi puterea temporală, ilustrată prin natura Sa umană.

 

Da, dar este o închidere care, prin evenimentele majore ce au urmat, s-a deschis spre universalitate şi eternitate. Căci neapelând la forţa concretă a divinităţii (legiunile de îngeri care cu uşurinţă L-ar fi putut salva), Iisus arată că este trup şi suflet pentru împlinirea Scripturilor, astfel făcând dovada că puterea umană este limitată şi de moment, chiar şi atunci când El devine o victimă a acesteia, pe când puterea divină (totuna cu măreţia nelimitată a Absolutului) este într-atât de trainică, încât „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Marcu 13/31).

 

4. Alegerea modelului de urmat în viaţă

Toţi oamenii cu scaun la cap şi cu picioarele pe pământ sunt într-atât de impresionaţi de însuşirile şi faptele unor semeni (înaintaşi sau contemporani), încât îşi doresc din toată inima să le calce pe urme. Şi atunci şi-i fac modele de urmat în viaţă. Căci viaţa de azi este istoria de mâine, care dobândeşte un plus de atractivitate şi credibilitate prin repere umane, comparaţii, clasificări şi ierarhizări.

 

Nu la fel stau lucrurile cu deţinătorii de puteri colosale, fie că unii dintre ei nu mai sunt zdraveni la cap, fie că aproape toţi nu mai sunt cu picioarele pe pământ. Izolaţi de lumea înconjurătoare (ba din teamă, ba din dispreţ faţă de vulg), în scurt timp ei devin nişte monştri (singurătatea, se spune, naşte monştri): se cred providenţiali şi se hrănesc cu himere, aşa că-şi permit ceea ce nici măcar zeii popoarelor antice nu-şi permiteau – să facă artă din cruzime şi neomenie!

 

În cartea sa Gog, scriitorul italian Giovanni Papini pune în gura lui Lenin nişte afirmaţii halucinante: „Visul meu este acela de-a transforma Rusia într-o imensă închisoare…”; „Ţăranii reprezintă tot ce urăsc eu mai mult…”; „Un electrician valorează pentru mine cât o sută de mii de ţărani.”; „Visez să fiu directorul general al unei închisori, al unei ocne pacifice şi bine întreţinută.”; „Eu sunt un semizeu local, aşezat între Asia şi Europa…”; „(…) Aud ridicându-se spre mine urletele prizonierilor şi muribunzilor; te asigur că n-aş schimba această simfonie cu cele nouă ale lui Beethoven” (subl. mea, G.P.).

Nota 1: Dacă avem în vedere mulţimea dictatorilor şi a martirilor din istoria universală, dar mai cu seamă dacă avem în vedere enormele suferinţe provocate omenirii de cele două războaie mondiale (morţi, mutilaţi, înlăgăraţi, strămutaţi), milioanele de jertfe din lungul război rece care a urmat, precum şi seria neîntreruptă a victimelor provocate ba de conflicte regionale, ba de acte teroriste, ba de foamete, atunci putem spune că progresul omenirii se datorează unei legi zdravăn articulată pe egoism şi cruzime.

Şi încă ceva. Cum din totdeauna puterea omenească a fost mai mult decât dezamăgitoare pentru  masele de supuşi şi de-a dreptul tragică pentru deţinătorii ei (atâţia şi atâţia dintre aceştia pierzându-şi vieţile odată cu convingerile despre aura de sacralitate a suveranului), alegerea modelului de urmat în viaţă din rândul lor în pofida exemplelor oferite de trecut şi prezent, denotă din partea respectivilor mai degrabă ambiţie decât discernământ, mai degrabă lăcomie decât înfrânare, mai degrabă minciună decât adevăr.

 

Îndeosebi în România postdecembristă, unde deţinătorii puterii au fost şi continuă să fie nişte detestabili politruci, într-atât de dornici să se căpătuiască cu orice chip, încât se folosesc tot mai mult de minciună şi fărădelege (ambele înfipte adânc în instituţiile fundamentale ale statului), pesemne singura tactică admisă într-o democraţie originală – corupţia generalizată să fie îngrăşată până când îşi va da duhul odată şi odată de prea multă osânză!

 

Fireşte, majoritatea românilor nu mai au nevoie de modele: unii pentru că au ajuns nişte burghezi sadea, iar suficienţa burgheză nu tânjeşte după modele, ci după tihnă, confort şi comoditate; alţii (cohortele nesfârşite de dezrădăcinaţi şi disponibilizaţi) pentru că simt pe propria piele zădărnicia şi lipsa de sens a vieţii, adică efectele moderne ale deşertăciunii eclesiastice.

Dar cum boli de acest soi nu se tratează cu promisiuni sau modele, ci cu certitudinea zilei de mâine, un leac ce nu-i la îndemâna guvernanţilor noştri, iată că apatia românilor postdecembrişti s-a extins până când a ajuns endemică.

 

Nota 2: Să fie modelele luate din alte domenii mai acătării?

Păi dacă-i luăm la puricat pe oamenii de afaceri de la noi, lucrurile nu stau cu nimic mai bine. Ba în anumite privinţe stau chiar mai prost. Căci de-abia prin necontenita cârdăşie dintre politruci şi afacerişti se creează întortocheatele reţele mafiote: primii îşi rotunjesc binişor veniturile nedeclarate prin trafic de influenţă şi afaceri certate cu legea (vezi gloata de penali din actualul parlament supraponderal, cu ramificaţii în cel mai cinstit guvern postdecembrist, fireşte, după predecesorul său); ceilalţi ba varsă bani grei în campaniile electorale, după care trec la strângerea caimacului din sforile trase şi din lucrările încredinţate (ei spun câştigate), ba chiar intră cu totul în politică (Gigi Becali, de pildă), pentru că ei ştiu că nimeni nu te serveşte mai bine decât te serveşti tu însuţi.

 

Dar, mă rog, unul ca Becali pentru cine poate reprezenta model de urmat, atâta timp cât la un model trebuie să ai în vedere deopotrivă însuşirile sale intelectual-profesionale (inteligenţă, cultură, lucrări publicate) şi cele moral-cetăţeneşti (cinste, corectitudine, altruism, simplitate, cumpătare)?!

 

Nici Ion Ţiriac nu-i mai breaz după gravele acuzaţii ce i-au fost aduse de către Jean Maurer, fiul fostului mare demnitar comunist Ion Gheorghe Maurer, cum că omul nostru de afaceri, profitând de lipsa de discernământ a bătrânilor soţi Maurer, ar fi achiziţionat de la aceştia pe sume derizorii atât celebra colecţie de arme de vânătoare, cât şi mai multe tablouri foarte valoroase.

 

Totu-i relativ şi vulnerabil pe lumea asta atunci când se pune din ce în ce mai insistent în discuţie paternitatea operei lui Shakespeare şi când ni se dovedeşte negru pe alb că Albert Einstein a furat (plagiat) teoria relativităţii de la matematicianul francez Henri Poincaré!

 

Ce să mai spunem de români! Întrucât ţin cu tot dinadinsul să-şi demoleze istoria la care tot moşesc şi încă n-au ajuns să-i taie buricul, pentru ca pe ruinele ei să o construiască pe cea care purcede din Tăbliţele de la Tărtăria, în curând alegerea modelelor autohtone va fi nu doar o întreprindere al dracului de dificilă (la cine să te opreşti, când nimic din ce ştiam nu mai este sigur?!), ci şi foarte riscantă. Căci de-abia te vei hotărî să optezi pentru un personaj mai răsărit din noua istorie şi la ţanc specialiştii doritori de senzaţional îţi vor demonstra fie că respectivul personaj nu-i strămoş de-al nostru, fie că el n-a existat niciodată în realitate, că adică a intrat în istorie fără certificat de atestare şi înmatriculare…

 

Dar tot rău-i spre bine. Nu reuşim să ne scriem istoria, poate reuşim să scriem o mitologie care să-i mulţumească pe toţii românii, iar pe străini să-i lase cu gura căscată. Şi totuşi, în acest talmeş-balmeş uman există un model care nu numai că-i vrednic să fie urmat, dar chiar trebuie să fie urmat de întreaga omenire, pentru că El  este „calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14/6).

 

De reţinut că Iisus nu-i o cale oarecare, ci este singura cale adevărată care duce la viaţă, întrucât „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14/6)! Ori, ne sfătuieşte gânditorul Petre Ţuţea, calea omului trebuie să se dea la o parte din faţa căii Domnului.

 

George PETROVAI

Sighetul Marmaţiei                                                               

17 februarie 2013

Traian BĂSESCU la Roma 2013

Posted by Gabriela Petcu On February - 19 - 2013

ROMAN-Viorel-wbViorel ROMAN

Pontificatul papei Benedict XVI şi mandatul prezidenţial al lui Traian Băsescu aproape că se suprapun, de aceea ultima lor întâlnire, 15 februarie 2013, a marcat situaţia actuală a dialogului început atât de promiţător de Fericitul Ioan Paul ÎI la Bucureşti în anul 1999 şi mai ales liniile directoare pentru urmaşi.

 

În primul rând exista un consens privind promovarea acquis-ului comunitar, adică a drepturilor și a obligaţiilor, a normelor şi valorilor europene, a codului canonic romano-catolic modernizat şi actualizat în permanenţă, fundamentul juridic al UE, ceea ce presupune un dialog a occidentalilor cu toţi ortodocşii, care să depăşească nivelul mişcării ecumeniste din perioada Războiului Rece.

 

În al doilea rând, Biserica Romei este angajată în procesul educaţional, nu numai prin Colegiul Pio Romeno, care pregăteşte preoţi romani de aproape un secol, şi doreşte să participe în continuare cu vasta sa experienţă la depăşirea marasmului din sistemul de învăţământ actual din România. Pentru ca un tineret cu o slabă pregătire profesională n-are şanse într-o Europă unită.

 

În al treilea rând, milioanele de emigranţi, care vor să trăiască într-un spaţiu de civilizaţie occidentală în care acquis-ul comunitar este de la sine înţeles (nu ca în România unde nici nu e înţeles, nici nu e transpus în practică) se bucura de sprijinul Bisericii romano-catolice prin punerea la dispoziţie a sute de biserici unde greco-catolicii şi ortodocşii romani sunt bineveniţi. Integrarea lor în societate se face nu de rare ori cu sprijinul nemijlocit al Bisericii Romei.

 

În al patrulea rând, sărăcia mai ales a pensionarilor, actualmente mai numeroşi decât salariaţii sunt ajutaţi direct de Ordinul maltez, care a împlinit recent 900 de ani. În semn de apreciere preşedintele României s-a întâlnit cu Marele Maestru al Ordinului Cavalerilor de Malta şi a decorat mai mulţi cavaleri.

 

În al cincilea rând, situaţia Bisericii romano-catolice şi greco-catolice sunt în mod firesc, permanent în atenţia papei de la Romei, mai ales ca jumătate de secol de dictatura ateistă, ortodoxo-comunista, catolicii au suferit privaţiuni şi persecuţii, care nici până în zilele noastre nu au fost înlăturate.

 

Preşedintele Băsescu a fost extrem de impresionat de întrevederea cu papa Benedict XVI: Să mă scuzaţi pentru sinceritate, dar dacă nu aş fi sincer, mai bine nu aş vorbi. Sentimentul cu care am plecat a fost acela că am avut o întâlnire unică, care nu se va mai repeta, şi care nici nu va mai putea avea vreodată un sentiment asemănător. În calitatea sa de şef al statului şi al bisericii ortodoxe, Traiana Băsescu lasă urmaşilor săi un sincer îndemn de continuarea dialogului cu Roma pentru integrarea de facto în marea familie europeană occidentală. În concepţia constantinopolitana, şeful statului este şi capul bisericii ortodoxe. În simfonie cu statut. Şi cu acest prilej preşedintele n-a lăsat nici un dubiu că în României şeful statului este şi capul bisericii, pentru ca absolut toţi preoţii şi ierarhii indiferent de rit sunt salariaţii săi, ai statului.

 

În anul 2005 am avut prilejul, încurajat de prof.unv.dr. Dan Popescu, prorectorul Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, să prezint în cadrul unui simpozionul ştiinţific internaţional „Sărăcie/bogăţie şi integrarea României în UE”, zece teze cu titlul Traian Băsescu la Roma. Fără să fac vreo modificare sau completare anexez această comunicare în speranţa ca importanţa dialogului cu Roma va fi mai uşor de înţeles.

——————————————-

 

*Simpozionul ştiinţific internaţional Sărăcie/bogăţie şi integrarea României în UE Universitatea Lucian Blaga, Sibiu, 20 – 21 mai 2005

 

**Traian Băsescu la Roma (10 teze)

 

I.

În tradiţia bizantină a culorilor definitorii pentru partide, la alegerile din 2004 au concurat pravoslavnicii „albaştrii” şi „portocalii” prooccidentali. După victoria surprinzătoare a celor din urmă până şi în Ucraina, ce obligaţii are de îndeplinit în est şi vest, România? Vizita noului Preşedinte Traian Băsescu la Chişinău, la poporul său din republica vecină direct subordonată politic Kremlinului şi religios Patriarhului întregii Ruşii Alexei ÎI, a fost de bun augur, dar piatra de hotar, de încercare a noului regim, ca şi a celor precedente de altfel, e vizita la Papă de Roma.

 

II.

Patriarhul occidentului, Papa Ioan Paul ÎI primeşte de la sine înţeles pe toţi şefi de state şi patriarhi orientali. Acesta este punctul de plecare a agendei noului Preşedintelui şi a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist în Europa, în lumea romano-catolicilor. Roma are din totdeauna, dar mai ales în zilele noastre, o deschidere fără precedent faţă de români, dar ea a fost boicotată şi de ortodoxo-comunistul Nicolae Ceauşescu şi de (neo) comunistul Ion Iliescu. Primul era oarecum încătuşat într-un „Lagăr”, după o Cortină de Fier păzită de Armata Roşie, în Pactul de la Varşovia, CAER. Al doilea era un agent de influenţă, pregătit de Moscova încă sub Stalin să-i apere pe români cu duhul şi sobornicia pravoslavnică în forma să secularizată, marxist-leninistă, de influenţa nefastă a capitalismului şi occidentului.

 

III.

Ceauşescu a fost la Roma şi a promis marea cu sarea occidentului, ceea ce a făcut posibilă dezvoltarea şi bunăstarea anilor 70, dar când Mihail S. Gorbaciov a deschis larg porţile Lagărului comunist, Ceauşescu şi-a dat arama pe faţă şi a fost împuşcat. Iliescu cu Preafericitul au fost şi ei de nenumărate ori la Papă de la Roma, în occident şi au căutat să preamărească Revoluţia din 1989 şi reorientarea moldo-valaha de la est spre vest. Dar n-au fost nici credibili, nici la înălţimea momentului istoric după vizita Papei Ioan Paul ÎI la români şi sunt marginalizaţi.

 

IV.

Preşedintele democrat Traian Băsescu va trebui să-i depăşească pe predecesori ortodoxo-(neo) comunişti. El, împreună cu BOR-ul, Parlamentul etc., are voinţa şi legitimitatea de a-i scoate pe români din izolarea, mizeria milenară prin începerea unui dialog deschis şi sincer cu Roma. Acesta este fundamentul autentic şi singura garanţie a integrării durabile a României, Moldovei în Europa şi în acelaşi timp oferă şi şansa emancipări românilor din Ucraina, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Grecia şi a milioanelor la munca în occident.

 

V.

Domnitorii moldo-valahi, de la Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mihai Viteazul până azi, cooperează pozitiv sau negativ, volens, nolens cu „a doua şi a treia” Romă, Imperiul Otoman şi Rus, dar şi cu Sfântul Imperiu Roman, Roma. Latini pravoslavnici, moldo-valahii sunt religios şi politic, duhovniceşte, soborniceşte, geostategic predispuşi şi într-un anumit sens, chiar condamnaţi la o duplicitate bine cunoscută şi în occident. În efortul lor de supravieţuire, cu un picior în răsărit şi altul în apus, sunt însă prinşi în final cu ocaua mică şi lichidaţi ca Ceauşescu, Ion Antonescu, Mihai Viteazul sau înlăturaţi de la putere ca tandemul Iliescu-Năstase, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alexandru Cuza moare în exil etc.

 

VI.

După marea invazie a slavilor din sec.7 în Europa şi grecizarea Imperiului Roman de răsărit, urmaşii romanilor, românii pierd legătura geografică şi spirituală cu Roma, iar alianţa greco-slavă împotriva elementului latin, i-a îngenunchiat definitiv, politic şi religios. De atunci greco-slavii îi pedepsesc pe românii, când ei înclină spre Vest mai mult decât consideră oportun Sultanul, Ţarul rus, ambi susţinuţi necondiţionat de Patriarhii greco-pravoslavnici. Şi occidentali trec la măsuri drastice când românii trădează. În acest conflict de interese, est-vest, atât turcii cât şi ruşii sunt interesaţi în cooperarea cu occidentul, aşa că românii se folosesc de această marjă de manevră, de regulă chiar la comanda stăpânilor lor, şi încerca să iasă de sub tutela Constantinopolului şi Moscovei, şi să revină la Roma.

 

VII.

Roma îi ajută pe români, ajunşi în robie la duşmanii lor naturali, grecii şi slavii. De la ocuparea Constantinopolului 1204, la Conciliul de la Florenţa 1439, la Unirea transilvănenilor 1700, la crearea Principatului moldo-valah 1859, a Vechiului Regat 1881, a României Mari 1920, la Revoluţie 1989, la vizita Papei Ioan Paul ÎI la Bucureşti 1999, la integrarea în UE 2007, occidentalii întind mai tot timpul o mână de ajutor românilor decăzuţi în captivitatea babiloniană greco-pravoslavnică. Dar moldo-valahii ori n-au reuşit prin ei înşişi, ori au fost boicotaţi, ori pur şi simplu n-au înţeles (cu excepţia uniţilor, a lui Cuza şi Kogălniceanu), că originea lor latină nu-i suficientă, ci trebuie refăcute şi legăturilor spirituale cu Roma, punctul de plecarea a civilizaţiei lor, singura din lume, care nu se defineşte rasial (anglo-saxonii, ungurii) sau geografic (ibericii, italienii), ci cultural – de la Roma.

 

VIII.

Moldo-valahi se tem de occident, pentru că nu cunosc „Acquis”-ul UE, de aceea, ori nu fac deosebire între normele, valorile vest europene şi cele ortodoxe, ori nu acceptă incompatibilitatea dintre estul şi vestul continentului. Românii sunt geografic în Europa. Dar asta nu-i însă de ajuns pentru UE. În „Lagărul” moscovit era instituţionalizată prăpastia dintre ortodoxo-comunism şi occidentul imperialist. Dar şi acum se refuză, în mod cu totul surprinzător, că două societăţii nu pot face casă comună în UE fără armonizarea normelor divergente, că UE se bazează pe codul canonic romano-catolic, nu cel greco-bizantin, că efortul de a eluda, cu paleative culturale occidentale fondul religios al integrării europene, e contraproductiv.

 

IX.

Religia e fundamentul şi cheia comportamentului politic, social-economic, aşa că aderarea românilor la UE, fără dialogul cu Roma şi reunificarea într-o formă sau alta a creştinismului e o minciună pioasă. Interdependenţa religie-politică tabuizată de ortodoxo-(post) comunişti, ca şi bariera de comunicare, de sorginte religioasă, cu care se luptă de secole colonialiştii, capitaliştii, comuniştii, imperialiştii, globaliştii, adepţii aderări tehnocratice, „fără Dumnezeu” la Europa, nu dispare peste noapte. Totuşi fără armonizarea valorilor orientale cu cele occidentale, integrarea europeană politică şi social-economică e numai o faţadă, a la prinţul rus Potemkin.

 

X.

Cele două state româneşti, ori se reorientează şi reorganizează după legislaţia UE, şi astfel se vor reunifica (ex. Germania), ori rămân la periferia Europei, unde divide et impera e la ordinea zilei. Dacă refuză sau nu înţeleg importanţa dialogului cu Roma, România are soarta Basarabiei dezmembrată. Banatul, Transilvania se vor „regionaliza” de Bucureşti, ca Ţările Baltice de Moscova, sau ca Slovenia, Croaţia etc. de Belgrad. De un mileniu se încearcă refacerii unităţi europene creştine şi apoi politice. Acum se implementează „Acquis”-ul UE, codului canonic romano-catolic modernizat şi apoi se speră că va avea loc automat armonizarea cu tradiţia ortodoxă. De un deceniu se introduc la moldo-valahi legi şi instituţii UE în speranţa că după eşecul „formelor fără fond”, acum formă va genera fondul. Dar pentru că s-a întârziat dialogul cu Roma – conditio sine qua non a aderări la UE -, rezultatele sunt modeste, la cel mai sărac neam latin din Europa.

 

Prof. Dr. Viorel ROMAN

consilier academic la Universitatea din Bremen

www.viorel-roman.ro

februarie 2013

————————————————

Viorel Roman, cărţi şi articole:

 

– De la Râm la Roma. Studii, articole şi conferinţe, 1990-1999. Anexe: Discursuri prilejuite de vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România. Bucureşti 1999, 220 p.

– Iliescu la Roma. Cine va începe dialogul? Partidă Naţională sau Convenţia Neoliberală? În: Dimineaţa, Nr.184 (696), Bucureşti, 20 sept. 1992

– Integrarea în Europa/UE de la Împăratul Traian la Papă Ioan Paul ÎI. În: Dias natalis Traiani, Deva, 18 sep. 2004; În: România Mare, Bucureşti, 15 oct. – 5 noe. 2004

– Integrarea românilor în Uniunea Europeană. În: Timpolis, Timişoara, 1,8,17 martie 2004; în: Viaţa Basarabiei. Seria nouă, anul III, Nr. 2 (10), Chişinău 2004

– Putin la Papa de la Roma. În: Magazin, Timişoara, ian. 2004

– Revenirea românilor la Roma. În: România Mare, Nr. 700-704, Buc. 2004

– Roma, Bizanţul şi postcomuniştii. În: Vremea, Bucureşti, 6 apr. 1996

– Români şi maghiarii la Limes. În: Graiul Maramureşului, Baia Mare 6-22 martie 1995; în: Totuşi iubirea, Buc., mai 1996; în: Curierul Primăriei, Cluj-Napoca 1,1995,9-17

– România´s Transformation 1711-2003. În: The 27Th Annual Congress – ARA, Târgu Jiu, 3 iun. 2003; în: Lumina. Nr.4-5-6, Pancevo 2003; în: România Mare, Nr. 675-7, Buc. 2003

– Traian Băsescu. În: România Mare, Nr. 756, Buc., 7 ian. 2005; în: Clipă, Anaheim (USA) 20 ian. 2005; în: Alo, Bucureşti, ian. 2005

– Transilvania. Românii la încrucişarea intereselor imperiale. Cu H. Hofbauer. Buc. 1989, 188 p.

– Transition în România. În: The BAL Baloldali Alternativa Egyesülés, Budapest, 1 noe. 1997

– Unirea cu Roma – 1698 şi 1998 – integrarea în Uniunea Europeană. În: România Mare, Buc., 16. Ian 1998; în: Graiul Maramureşului, Baia Mare, 17, 18 ian. 1998,

– Unirea cu Roma a Românilor. În: Clipa, Nr. 672-4, Anaheim (USA) 2004

 

 

POVESTIRI PENTRU COPIII STRĂMUTAȚI DIN ȚARA LOR (I)

Posted by Gabriela Petcu On February - 19 - 2013

BUICA-Elena-BLUE-HAT-wb Elena BUICĂ

1. MIORIŢA

 

– Buni, a venit seara, a şoptit Mara cu ochii ţintă aţintiţi spre bunica ei. Vrei să mai mergem şi în seara asta în România, prin munţi şi văi şi să-mi spui iarăşi o poveste cu oiţe?

– Iarăşi cu oiţe?

– Dacă le iubesc aşa de mult… Nu vezi că în camera mea sunt peste tot numai oiţe?

– Şi-ţi faci o turmă din ele?

– Da… şi le cânt doine din fluier ca ciobanii de acolo.

– Ciobanii de aici nu le cântă doine oiţelor?

– Buni, să ştii că în Canada ciobanii se numesc fermieri, se ocupă altfel de oile lor şi nu ştiu să le zică din fluier doine aşa frumoase ca şi ciobăneii români, au alt fel de cântece, frumoase şi astea, dar sunt altfel. Când am să merg în România, eu vreau să ştiu cum e acolo şi mi-ar place să fiu ciobăniţă la oiţe. Dar, te rog, Buni, spune-mi o poveste cu oiţe, dar să nu fie “sperietoare”. Să nu-mi spui că lupul a mâncat o oiţă şi pe urmă ciobanul a omorât lupul, ori că doi ciobănei au vrut să-l omoare pe altul, ca pe ciobanul moldovean. Să laşi să trăiască şi ciobăneii, şi oiţele, dar şi lupul.

– Unde vrei să mergem prin România?

– Prin munţii Carpaţi.

– Bine. Am să-ţi povestesc o întâmplare auzită mai demult. Ascult-o:

 

Pe un plai frumos, ca o gură de rai, se afla o turmă de oiţe. Baciul era plecat în sat să aducă sare la mioare. A lăsat oiţele în paza dulăilor ciobăneşti, nişte câini mari care se puteau lupta şi cu ursul şi în grija lui Ion, un flăcău voinic şi arătos de-ţi venea să crezi că este cu adevărat Făt-Frumos. Pe când soarele, din slava cerului se pregătea să o ia încetinel spre apus, oiţele se odihneau la umbră. Sub un copac, la marginea stânii sta Ion cu Mioriţa lui cea dragă, cânta din frunză, când un cântec plin de veselie, când o doină de-ţi smulgea suspinele din piept sau te punea pe gânduri. Din când în când se oprea si vorbea cu ea.

– Mioriţă, draga mea, tu ştii ce iubesc eu mai mult pe lume, pe voi, oiţele şi pe Ana, mândra mea cea frumoasă, cum altă fată nu mai este în tot satul. Aseară, când a venit Ana cu ulciorul de apă proaspătă şi ceva merinde, am pus la cale să facem nuntă mare la toamnă, după ce culegem via.

Mioriţa s-a uitat în ochii lui şi a răspuns cu un „meeee” adică se bucura, fiindcă şi ea o îndrăgise pe Ana. După un timp, Ion s-a ridicat în picioare, s-a dat puţin de-o parte şi a pus mâna streaşină la ochi să vadă dacă nu cumva o zăreşte pe Ana venind la stână. Dar a tresărit deodată fiindcă a simţit mişcare în preajma lui, iar dulăii au sărit lătrând a primejdie mare. Când s-a intors, a văzut că lupul o înhăţase de ceafă pe Mioriţa lui dragă şi fugea cu ea spre pădure. S-a aplecat să ia de jos ceva cu care să azvârle spre lup, dar lângă el era numai un ulcior cu lapte, pregătit să-l dea Anei. A azvârlit după lup cu ulciorul cu lapte care s-a lovit de un copac şi s-a spart, iar laptele şi coiburile au căzut pe capul lupului lovindu-l şi luându-i vederea. Lupul a scăpat Mioriţa din gură şi a rupt-o la goană în pădure fiindcă se apropiau dulăii. Ion a adus Mioriţa pe braţe, mai mult moartă decât vie. Pierdea mereu sânge. Au trecut multe zile de suferinţă pentru Mioriţă, timp în care Ion a stat lângă ea. Îi curăţa rana, îi umezea buzele cu apă, o hrănea dându-i lapte cu biberonul ca să prindă puteri, vorbea cu ea şi o încuraja, o îndemna să lupte ca să trăiască. Uneori, Mioriţa părea ca e gata să plece de pe astă lume, dar Ion o ruga cu toată dragostea lui: „Rămâi cu noi, rămâi cu noi, te iubim atât de mult!” şi Mioriţa parcă înţelegea şi revenea ca după cealaltă lume. Ana i-a stat aproape, fiindu-i de ajutor, mai ales când Ion trebuia să meargă la muls oile. De mai multe ori baciul a crezut că Mioriţa îşi va da sfârşitul şi îi spunea lui Ion:

– De ce te mai chinui, Ioane, cu ea s-o salvezi, nu vezi că e aproape moartă? Dar dragostea lui Ion pentru Mioriţă i-a dat puteri să se lupte pentru vindecare. Eu şi astăzi cred că numai dragostea lui Ion a vindecat-o, în cele din urmă. Trecând zilele, bucuria şi dragostea de viaţă a cuprins iar întrega stână.

 

La toamnă, când va fi nunta lui Ion cu Ana, vom merge şi noi acolo şi vom petrece, şi ne vom bucura împreună cu toate oiţele, dar mai ales cu Mioriţa lui cea dragă.

– Buni, a întrebat Mara după un timp, cum se numeşte asta, când cineva nu renunţă şi nu renunţă cu niciun chip atunci când îşi pune ceva în minte şi când îşi doreşte ceva foarte mult?

– Se numeşte stăruinţă sau perseverenţă.

– De asta am nevoie şi eu fiindcă am o dorinţă mare…pe care am să ţi-o spun mâine seară, acum mi se închid ochii şi încă mă gândesc la întâmplarea cu Mioriţa…

 

 

2. PRIETENIA

 

Se lasă seara. Mara se furişează lângă bunica ei să o roage să-şi pregătească povestea… Pentru ea este adevărat leagăn pe care vine somnul cel dulce.

– Buni, aşa-i că îmi spui iaraşi o poveste? În ultimul timp cam cu greu îmi scot poveştile de la tine.

– Aşa e, mi s-a golit traista cu poveşti.

– Dă-mi traista s-o văd!

– Traista asta cu poveşti e o traistă fermecată şi nu pot s-o vadă decât bunicuţele.

– Păi, dacă zici că este fermecată, de ce nu face ea poveşti şi râmane uneori goală? Ce traistă fermecată mai e şi aia care se poartă ca toate traistele?

– Când ai să fii mai mare, ai să înţelegi că totul în lumea asta are şi un sfârşit, chiar şi în poveşti.

– Dacă traista nu mai are nimic în ea şi eu n-am crescut destul ca să stau fără poveşti, atunci mai pune tu câte ceva acolo.

– Bine. Hai să ne gândim împreună. Priveşte în jur şi numeşte un obiect care să facă parte din povestea noastră.

– Păi… stai să văd… Da!… M-am gândit… FEREASTRA… Îţi place?

Şi bunica a început:

– A fost odată, ca niciodată…

– … că dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti, a adăugat Mara.

– …o fereastră fermecată. Şi această fereastră avea multe prietene, toate ferestrele casei ei, dar şi pe cele ale caselor vecine. Discutau între ele. Se strigau pe nume în graiul ferestrelor, fiindcă fiecare fereastră avea un nume: Fereastra Mică, Mare, Rotundă… după forma pe care o aveau, Fereastra Verde, Albă, Roşie… dupa culoarea ramei, Fereastra Luminată, Intunecată, Curată, Strălucitoare, după cum arătau…

– Pe a noastră cum o chemă?

– Ghici.

– Fereastra Frumoasă…

– Ai ghicit. Într-o zi, am auzit-o cum a strigat-o pe prietena ei de peste drum:

– Draga mea prietenă, Fereastră Azurie…

– Stai să vad, a sărit Mara. Da… aşa este, este azurie.

– Draga mea prietenă, a continuat fereastra noastră, ce părere ai de ce am văzut noi ieri, când treceau în zbor cârduri, cârduri de gâşte sălbatice deasupra noastră…

– Buni, stai aşa. În România sunt gâşte sălbatice?

– Sigur că sunt, mai ales în Delta Dunării, care este un adevărat rai al păsărilor.

– Şi iarna zboară şi ele prin Deltă, ca cele de aici?

– Nu, pleacă în ţări mai calde.

– Dar de aici, din Canada, de ce nu pleacă în ţările calde, nu e îngheţat lacul Ontario în care îşi petrec ele ziua în timpul iernii?

– Ca toate lacurile, îngheaţă şi Ontario, dar îngrijitorii gâştelor încălzesc o zonă din lac, anume pentru ele. Ziua, ele stau pe lac şi noaptea dorm în altă parte, unde au cuiburile mai adăpostite. Păsările astea sunt o desfătare pentru oameni şi sunt ţinute aici ca să ne bucurăm noi de prezenţa lor. Altfel ar pleca şi ele, toamna, să emigreze ca celelalte păsări călătoare şi ca cele din România şi s-ar întoarce primăvara.

– Mie tare mi-s dragi când le văd zburând şi le aud „gâscurind” în zbor: ga, ga, ga, ga… Dar acum te rog să-mi spui ce au văzut ferestrele când au trecut zecile de cârduri.

– Au văzut că s-a desprins o gâscă dintr-un cârd şi a început să zboare înapoi, iar la scurtă vreme s-a mai întors încă una şi a însoţit-o.

– Eu cred că astea două erau o famile, adica soţ şi soţie, şi-a dat cu părerea Mara, şi dacă s-a întors gâsca, gâscanul n-a lăsat-o singură, a venit după ea, fiindcă aşa e în familie. De când privim noi în fiecare zi de iarnă aceste cârduri de gâşte, niciodată nu am văzut să se întoarcă vreuna din cârdul cu care a plecat. Asta trebuie să fie o întâmplare nemaipomenită.

– Asta cam aşa a fost. Fereastra Azurie a aflat ce s-a întâmplat şi a povestit şi ea la rândul ei:

– Aseară, când a venit stăpânul casei, a dat drumul la televizor şi am privit şi eu. Aşa am aflat ceva grozav, de care ai să te minunezi şi tu când ai să auzi întâmplarea. Ieri, în timp ce gâştele zburau pe sus, au simţit de la înălţime că se pregăteşte o mare viforniţă, ai văzut, aia care s-a abătut în timpul nopţii asupra noastră. Gâsca pe care ai văzut-o ieri că s-a întors, îşi lăsase lângă lac un prieten, un iepuraş care era rănit şi slăbit, fiindcă pierduse mult sânge. În timpul nopţii, el ar fi murit de frig pe o aşa vreme rea. Astfel că, gâsca, simţind primejdia din aer, s-a întors să îl ocrotească, să îi ţină cald cu penele ei în timpul vremilor vrăşmaşe. Gâscanul-soţ a urmat-o. La televizor am văzut cum îngrijitorii descoperiseră locul lor, un cotlon nu prea bine adăpostit şi au filmat de la distanţă. Ţi-era mai mare dragul să vezi cum gâştele acopereau, pe rând, cu trupurile lor pe bietul iepuraş. Ele îi aduseseră şi ceva de mâncare pe care au pus-o lângă el, ca nişte prietene devotate. Întâmplarea aceasta s-a terminat cu bine, fiindcă au avut şi sprijinul îngrijitorilor care le-au făcut un adăpost călduros şi s-au străduit să ocrotească şi frumoasa lor prietenie.

– Buni, asta este ceva ca în poveşti, o prietenie din cele mai rare, dar eu am mai văzut la TV şi pe internet câteva prietenii din astea extraordinare şi în viaţa de toate zilele: o pisică prietenă cu un şoarece şi-l lăsa să stea pe capul ei, o căprioară având grijă de un iepuraş, o cloşcă acoperind cu penele ei un căţeluş, alături de puii ei… Prieteniile mi-s dragi şi mie şi mă gândesc că, atunci când voi fi mare, eu am să fiu prietenă cu toată lumea, cu toate animalele şi păsările, chiar şi cu insectele.

– Dar să ştii că uneori prietenii te pot răni, i-a mai spus Buni cu gând să o pregătească pentru viaţă.

– Eu tot am să-i iert. Tu nu faci la fel cu prietenii tăi? a mai apucat să zică Mara înainte de a închide ochii pentru a continua în vis frumuseţea şi nobleţea prieteniei.

 

 

3. POVESTEA UNEI ALBINUŢE

 

– Buni, Buni, unde eşti? A venit seara şi trebuie să scoţi povestea din traista fermecată. Mi-a plăcut povestea de ieri aflată din discuţia ferestrelor. Astăzi, te rog să-mi spui ce au mai văzut şi ce au mai auzit ele.

– Bine, am să-ţi spun ce am auzit mai demult, o discuţie între Fereastră noastră cea Frumoasă şi Fereastra Înflorată, cea de la a treia casă de peste drum de noi.

– Adică fereastra Danei, fiindcă ea are multe flori în fereastră.

– Da, aşa e. Cum stăteau de vorbă ferestrele în graiul lor, din vorbă-n vorbă… ce mai faci?… ce mai e nou?… Fereastra Frumoasă i-a spus ce a vazut. Fetiţa noastră este tare cuminte şi învaţă bine la şcoală, cântă frumos la pian, dar nu-mi place că nu îşi pune lucrurile la loc.

– Buni…tu asta o spui pentru mine…

– Eu spun vorbele ferestrelor, aşa cum le-am auzit şi eu. Fereastra Înflorată i-a spus ce a aflat şi ea, ceva care se întâmpla numai în lumea poveştilor.

Aseară, când mă uitam cu drag la florile mele, ce crezi că văd? O albinuţă le dădea târcoale şi eu am întrebat-o:

– Albinuţă dragă, e seară, ce cauţi tu prin casele oamenilor când afară sunt flori cu miile în această zi frumoasă de vară?

– Ufff… Fereastră dragă, dacă ai şti de ce sunt aici, nu te-ai mai mira. Sunt ruptă de oboseală fiindcă vin de foarte departe. Am să dorm între aceste flori şi de-abia mâine mă voi întoarce, dar până atunci am să-ţi spun de ce sunt acum aici. Eu caut un polen miraculos, aflat în nişte flori rare şi mi s-a părut că le-am zărit aici. E un polen care vindecă tot felul de suferinţe. Acum, fiindcă e seară, florile şi-au închis cupa şi nu ştiu dacă am găsit polenul de care am nevoie.

– Dar la ce ţi-ar fi de folos, albinuţă dragă?

– E o poveste mai lungă. Stai să-mi trag sufletul de obosită ce sunt şi am să-ţi povestesc mai pe îndelete. Eu locuiesc cu surioarele mele, într-un stup aşezat în curtea din spatele unei case locuite de o familie de români strămutaţi în Canada. Împreună cu toţi ai casei duceam o viaţă frumoasă dacă n-ar fi fost să se împlinească un blestem. Stăpânul casei, Gigi, născut în România, purta cu el o povară de mic copil, un blestem. A treia zi după ce s-a născut, mama lui a chemat ursitoarele, cum e obiceiul la români. Fiecare ursitoare a venit cu daruri alese pentru Gigel. Au încins hora în jurul leagănului şi apoi una i-a ursit să fie frumos, alta să înveţe bine, alta să fie norocos, alta să aibă o soţie iubitoare şi copii frumoşi şi sănătoşi. Şi când ursitoarele se întreceau cu daruri, care mai de care mai minunate, s-a auzit un vâjâit şi pe uşă a intrat ursitoarea cea rea, pe care mama lui nu o invitase. “Să fie leneş în treburile casei, a strigat ea şi din cauza asta, într-o zi să îi fie viaţa în cumpănă, să nu se vindece de lene numai dacă va scăpa cu viaţă din primejdia ce-l aşteaptă”. A trântit uşa şi a fugit. Mai rămăsese o ursitoare să-i dea darul şi ca să mai îndulceasca din blestemul de a fi leneş în casă, i-a ursit micuţului să fie harnic la servici şi să-i placă să construiască lucruri mecanice.

Şi să ştii tu, Fereastră Frumoasă, ca s-a împlinit tot ce i-a fost ursit, atât cele bune, cât şi cele rele. Se părea că lenea l-a fixat pe Gigi să stea mai tot timpul petrecut acasă, pe o canapea şi cu ochii la televizor.

– Dar încolo, e băiat bun, cum susţine cu căldură soţia înţelegătoare care îi făcea multe din treburile pe care trebuia să le facă el. Şi totul ar fi mers aşa, până la sfârşitul zilelor, dacă n-ar fi venit timpul împlinirii până la capăt al ziselor ursitoarei rele, chiar dacă au plecat din România şi au venit în Canada. Alaltăieri, când era Gigi singur acasă, a aprins aragazul şi până să se încălzească mâncarea, s-a trântit pe canapea şi a adormit buştean. A luat foc o tigaie cu ulei. Focul s-a întins repede prin împrejurimi şi ardea mocnit scoţând vălătuci de fum care au pus în primejdie şi viaţa lui Gigi şi a noastră, a albinelor. Pisica şi căţelul lor au ieşit pe uşiţa făcută pentru ei. Noi am ieşit din stup şi ne-am îndepărtat, dar au rămas puişorii care abia prinseseră viaţă şi cu ei şi Regina. Din cauza fumului, noi aproape nu mai vedeam casa. Am văzut totuşi când au venit pompierii, cum l-au scos pe Gigi pe targă cu o mască de oxigen pe faţă şi au fugit cu el la spital, iar alţii au stins focul din casă. Aşa că, Gigi, Regina noastră şi puietul sunt în mare suferinţă provocată de fum. Regina noastră ne-a spus că vindecarea va fi numai atunci când vom găsi un polen miraculos, aşezat în formă de cruce în fundul cupelor unor flori rare. Dacă îl găsesc în florile de aici, mâine dimineaţă, îl voi duce în stup şi-l voi duce şi lui Gigi, la spital, la reanimare, unde stă cu masca de oxigen pe faţă şi cu tuburi, fel de fel, pe el. Dacă îi pun pe nas un strop din polenul pe care îl caut, sigur va reveni la viaţă.

– Albinuţă dragă, mi-ai spus întâmplări parcă rupte din poveşti.

Acum trebuie să dormi fiindca mâine ai iarăşi mult drum de făcut. Eu voi veghea asupra ta ca să-ţi fie somnul bun şi când îmi voi face rugăciunea de noapte mă voi ruga să găseşti polenul miraculos.

– Nu mai am răbdare, a spus Fereastra Frumoasă care a tăcut mâlc, ascultând cu mare interes povestea spusă de vecina ei, Fereastra Înflorată. A găsit Albinuţa polenul miraculos?

– Uite ce văd! S-a intors albinuţa, ne va spuna ea.

– Minune, minune mare, a spus Albinuţa, polenul a vindecat pe loc, şi pe Gigi care s-a apucat repede de treabă, şi pe Regina noastră şi puişorii abia iviţi la viaţă. Am venit să mulţumesc florilor şi ţie, dragă Fereastră Înflorată, şi să mai duc puţin polen pentru întărirea sănătăţii. Am drum lung de făcut. Rămâneţi cu bine!

– Buni, dacă Albinuţa n-ar fi găsit polenul miraculos, Gigi ar fi murit? Moartea i s-ar fi tras de la lenea lui?

– E posibil.

– Eu… vreau să te întreb ceva… dacă nu îmi pun lucrurile la loc, tot lene se cheamă că este?

– Te las să te gândeşti. Acum închide ochişorii şi mâine să îmi dai răspunsul. Somn uşor!

 

Elena BUICĂ-Buni

Pickering, Toronto,Canada

15 februarie 2013

 

 

 

TIMPUL S-A OPRIT ÎN LOC PENTRU POET, AMINTIRILE DESPRE EL, NU!

Posted by Gabriela Petcu On February - 18 - 2013

NICOLESCU-Ion-xwbTeo CABEL

 

Bate un vânt rece. Rafalele sunt ca tristeţea care m-a cuprins rememorând zilele de acum  un an. Tristeţea urmărită de acei ochi negri, pătrunzători. Poetul avea ochi negri şi adânci. O energie puternică se revărsa din ei. O lume rămasă nedefinitivată, în creaţia ei, cu ţărmurile spălate de marea trecere. O imagine se zbate să fie mereu în prim plan dându-le pe celelalte la o parte, aceea când l-am văzut prima dată, la Biblioteca „Vasile Voiculescu” (Buzău).

 

Un om simplu, cu tenişi în picioare, ochelari negri de soare… A scos o carte pe care a scris ceva. Mă uitam gata să zâmbesc gândind, doar n-o fi scriitor! S-a ridicat şi s-a dus la masa invitaţilor, poetul Ion Gheorghe lansa două cărţi, i-a întins volumul. S-au spus multe nume acolo, dar nu am reuşit să identific persoana de la un metru de mine cu unul din ele. Am plecat de acolo puţin intrigat de prezenţa bătrânului cu aer extravagant, atipic. L-am reîntâlnit la Râmnicu Sărat la o lansare de carte a lui Constantin Marafet. Marin Ifrim l-a prezentat: poetul Ion Nicolescu. „Bătrânul” a păşit în mijlocul sălii, conştient de efectul prezenţei sale, ca un senator în amfiteatrul roman, ca un Socrate în Agora. A început să recite. Avea un timbru inegalabil „se repară Curtea Veche/ cu trufaşele ei grote…”.

Te cunosc pe tine, mi-a spus, după evenimentul cultural, la o cafea eu, o apă, dânsul. Îl cunosc şi pe unchiul tău, am fost colegi de liceu la Haşdeu. De atunci ne-am întâlnit des. Eu am păstrat în amintire doar momentele în care zâmbea şi recita.

 

Privirea lui era puternică chiar şi pe patul de spital, deşi dusă în fundul ochilor, era totuşi o flacără ce se zbătea în vântul vieţii. Îl vizitam zilnic mai puţin  când  eram de servici. Poetul şi jurnalistul Marin Ifrim mă anunţase că este în spital. Într-una din zile, am fost amândoi în vizită să-i ducem cele necesare; i-am făcut o poză. Ce ruşine m-a cuprins! I-am făcut-o cu telefonul deşi aveam aparatul la mine şi chiar dânsul îmi mimase, să-i fac, semnul clikului pe aparat. Oriunde venea la evenimentele literare ştia că am aparatul la mine şi lua câte o poziţie sobră  să-l pozez. Omul acesta suferea,  ochii lui de zimbru înfrunta durerea şi singurătatea. Dar în spital mi se părea nu ştiu cum, o poză. Cei din salon îl priveau cam  ciudat. Era normal. Nu înţelegeau,  de ce se perindă atâta lume la  acel bolnav?! Li se spusese lor că era poet, dar…

 

Miercuri  15 februarie 2012, l-am gasit întins, cu glasul topit, mi-a cerut apă. Spunea ceva în engleză Help! My God! Întindea mâna la mine. S-a uitat în ochii mei spunând mai mult şoptit: „Vreau şi eu o cămăruţă, la tine…”. Nu ştiam cum să reacţionez. M-a întrebat iar în engleză dacă-l înţeleg, i-am raspuns tot în engleză, cu oarecare stângăcie gândindu-mă la ce vor zice ceilalţi din salon. Atunci a zâmbit. Am încercat să-l liniştesc. Nu a vrut sa mănânce nimic. Cerea apă. I-am dat apă. Am plecat cu o strângere de inimă spunându-i că a doua zi nu puteam veni. „Ne vedem vineri!” am spus. A dat din cap, mi-a strâns mâna… „o cămăruţă”.

 

Vineri urma să mă duc la dânsul. Cu zece minute înainte de a pleca m-a sunat Marin Ifrim: „Teo, a murit Ion Nicolescu !”. Doar imaginile frumoase le-am păstrat, în rest nimic nu contează. Pentru mine a fost un privilegiu să fiu în preajma sa în ultimile sale zile. Eram elev şi fredonam un cântec interpretat de Nicu Alifantis:  „Noi cavaleri ai doinei noi liberi cetăţeni/ din dragoste ne naştem din soare şi polen/ aluat al nemuririi păstori şi militari/ cu podul palmei viaţa ne-o mângâi şi ne-o ari/ noi freamătul de codri, noi lănciile lui/ noi nu suntem o ţară onor a nimănui” (Alma Venus). Nu mi-a trecut niciodată prin minte că voi sta lângă autorul versurilor pe patul de spital şi să-mi spună: „Fă-mi te rog un masaj, la spate!”

 

„Dumnezeu să-l odihnească-n pace!

 

„(…) peste toată mascarada/ turma stelelor se mână// am rămas singur cu strada/ şi cu poezia-n mână//(…) dar Constantin dar Brâncoveanul/ zace-n Bosfor fosforizat// şi capul lui umblă ca banul/ după un trup decapitat// şi nu-i dă nimeni trupul mim/ avem istorie frumoasă// avem puterea să iubim/ cu sufletul întins pe masă//” (Cântul LXXXIV).

 

Poem în memoria lui Ion Nicolescu:

 

URMA POETULUI

 

Ochii zimbrului, în frâu, treceau

Călători în altă lume,

În timp ce-n viaţă nestruniţi

Urcau iubind pe orice culme.

 

Azi nu era poetul pregătit,

Fără de veste, să devină ieri.

Zăpada de pe brazi l-a îngropat,

Când încă număra la primăveri.

 

Ghirlanda clipelor încremenite

Va curge peste lespedea de stihuiri,

Unde va bate timpul, ca pe frunze,

Zburând în gânduri amintiri.

 

Pe cer  o stea s-a aşezat de-a curmeziş,

Aşa cum i-a fost şi firescu’

Păzi-va duhul ei peste Carpaţi,

„Mioritiada” lui Ion… Nicolescu.

 

Teo CABEL

Buzău

Februarie 2013

———————————————

DCF 1.0Sâmbătă, 16 februarie 2013, la Buzău s-a comemorat un an de la trecerea poetului Ion Nicolescu la cele veşnice. S-a sfinţit la cimitirul „Dumbrava” crucea ridicată acestuia de domnul Doru Enache, cu o contribuţie simbolocă şi din partea unor scriitori. Au participat Doru Enache, Mircea Costache, Emil Niculescu, Viorel Frâncu, Dumitru Dănăilă, Prof. Titi Damian, Stan Brebenel, Ionel Zaharia, Ion Răduş, preot Tudose Alexandru, Dan Camer, Ion Gătej, Teo Cabel, Florescu Dan. Pomenirea s-a făcut la Fundaţia Sf. Sava cu binecuvântarea părintelui Milea Mihail.

———————————————

Ion NICULESCU (semna: Ion NICOLESCU), poet neconformist, boem, anticomunist. Doctorand în filozofie. Născut la 19 ianuarie 1943, Buzău, decedat la 19 februarie 2012. După absolvirea Liceului „B.P. Haşdeu” din Buzău, a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Debutează în ziarul „Steagul roşu” din Bacău (1956). Colaborează cu versuri şi reportaje la „Luceafărul”, „Viaţa Buzăului”, „Munca”, „Scânteia tineretului”, „Contemporanul”, „Amfiteatru”, „Gazeta literară”, „România literară”, „Viaţa românească”, „Cronica”, „Tribuna” etc. A publicat 6 volume de poezie: „Indulcenţe” (1969), „Ironice” (1970),  „Mioritiada” (1973), „Retorica” (1975), „Vox populi vox dei” (1979), „Scrisori de serviciu” (1986), un roman „Voi de colo de la Biaritz” (1979) şi o piesă de teatru despre Eminescu, intitulată „Şi totuşi Eminescu”, care a fost publicată înainte de 1989, fiind jucată la Teatrul Naţional Bucureşti după revoluţie. A fost poetul artiştilor avangardişti din anii ’70, autor al unor versuri cântate de Nicu Alifantis sau de Florian Pittiş, apreciat de Ion Barbu sau de Al. Piru. (GR)

 

Realismul incredibil al existențelor de sub pod

Posted by Gabriela Petcu On February - 16 - 2013

TERNER-Zoltan-LDSPSZE-cop-wbMihai BATOG-BUJENIŢĂ

 

Aflasem de mai multă vreme că Zoltan Terner lucrează la o carte, însă, din păcate, începusem să devin puţin sceptic în privinţa apariţiei acesteia. Ştiam cât de ocupat este autorul, un foarte vrednic publicist, cu apariţii aproape zilnice în diferite ziare şi reviste, dar cu adevărat îngrijorat nu eram. Aveam convingerea că, la un moment dat, va veni şi rândul cărţii. În consecinţă, nu mică mi-a fost uimirea şi bucuria când, la începutul acestui an, am primit nu una ci chiar două cărţi scrise de Zoltan Terner. Una din ele însă îmi incitase curiozitatea fiindcă aflasem, vinovate fiind indiscreţiile noastre specifice, de titlu, iar acesta avea ceva care mă fascina la el: „Lumea de sub pod şi zarva ei”. Încă din ziua când am primit-o am început să citesc, lăsându-mi eu treburile la o parte, mărturisesc, chiar cu o oarecare plăcere. Ştim cu toţii că tihna unei lecturi suplineşte în bună măsură necesitatea îndeplinirii unor sarcini care, ca orice obligaţii, te invită parcă să le laşi, măcar pentru un timp, la o parte.

 

După prima lectură, dacă nu aş fi ştiut că Zoltan Terner este un scriitor profund, inteligent, un eseist de forţă şi un analist subtil al relaţiilor interumane specifice societăţii moderne, aş fi fost tentat să cred că această scriere este un minunat  roman absurd, acel absurd care în tinereţea noastră, mdeh, cam îndepărtată totuşi, făcuse mare vogă. Cum însă, eram convins, nu putea fi asta, m-am reîntors la text pentru a-i putea desluşi tainele. Iar acestea nu erau puţine şi nici nu-l dezminţeau pe autor. Am aflat că puse intenţionat într-o lumină stranie, fantastică, uneori macabră, însă totdeauna fascinantă, poveştile cuprinse în volum, fie că sunt spuse de un „povestaş” sau de un alt personaj cu referire la o anumită întâmplare din viaţă, iar ele erau, toate, teribile avertismente, sub o altă formă desigur. Autorul doreşte să ne spună, folosind repetiţia pentru o mai bună înţelegere, că viaţa noastră, a tuturor, se desfăşoară într-un continuum spaţio-temporar, iar evenimentele acesteia, inclusiv personajele care le însoţesc, nu sunt trecătoare ci ne vor întâmpina, într-o obsesie a revenirii, pe întregul parcurs al vieţii, dar şi dincolo de ceea ce înţelegem noi prin termenul „viaţă”. Fiindcă, aşa cum subtil dar insistent ne sugerează el, firul vieţilor nu se rupe niciodată complet. Se răsuceşte doar în eternitate precum acel mister pe care fiecare copil îl poate face dar nimeni nu l-a dezlegat până acum: bucla lui Moebius, spaţiul cu o singură suprafaţă.

 

Frumoasă dar şi foarte incitantă această metaforă a buclei, una dintre multele ce pot fi găsite în carte şi, de ce să nu recunosc, absolut specifică stilului lui Zoltan Terner, un scriitor ale cărui rânduri, departe de a ne explica problema abordată, ridică atât de multe întrebări, încât puţini sunt cei care au puterea de a merge până la capăt. Spun aceasta cu o neascunsă admiraţie, dar mai afirm şi că metoda este benefică pentru că acei trudnici care reuşesc traversarea textelor, unele dintre ele de-a dreptul hermetice, şi au la sfârşit o iluminare, fapt care, fără îndoilală, chiar dacă nu o va afla niciodată, îl va bucura nespus pe autor. Poate că lectura unora din scrierile lui Zoltan Terner nu este facilă, însă este fascinantă, iar asta îl aşează alături de alţi scriitori, şi mă gândesc acum doar la Umberto Eco, al căror succes nu este dat de numărul cititorilor ci de calitatea acestora. Dar, oare la ce ne mai îndeamnă să gândim lectura? De exemplu, la faptul că existenţa fiecăruia dintre noi nu este deloc liniară, aşa cum învăţăm la şcoală, dintr-un trecut ubliabil către un viitor indicibil. Nu, este omniprezentă, în acel continuum spaţio-temporar de care vorbeam şi, – mare atenţie! – greşelile făcute nu se uită şi nici nu se prescriu ci ne însoţesc pretutindeni, amintindu-ne mereu de ele. Mai ales atunci când suntem, simultan, şi tată şi fiu şi iubit (iubită) şi trecut şi prezent. Nu ne aflăm iremediabil sub metaforicul pod (hai, să-i spunem, pentru simplificare, existenţa cotidiană) ci am putea fi şi pe pod, dar mult mai frecvent sub acesta. Ba mai mult, putem nutri uneori speranţa că am putea fi deasupra podului, într-un necunoscut care ne atrage totuşi, spre deosebire de necunoscutul conceput ca atare în viaţa de zi cu zi. Autorul ne ispiteşte cu multă fineţe să ne  imaginăm, funcţie de trăirile de sub pod, pe cele, probabile, de deasupra, dar ne şi avertizează, subtil, că mult mai bine ar fi să reflectăm la cele de dedesubt lectura căpătând astfel profunzimi filosofice, deşi, de cele mai mult ori, neliniştitoare.

 

În acest continuum numit „sub pod” intră şi ies, uneori în cel mai tragic mod, personaje de tot felul, fiecare cu câte o poveste, dar şi cu nevoia de a o spune. Un fel de confesiune benevolă şi, potenţial, eliberatoare. Doar că, la un moment dat te întrebi dacă nu cumva toate aceste personaje sunt, în fapt, unul singur şi chiar ai  uneori spaima că acela, eşti chiar tu, cititorule. Sub diferitele tale ipostaze din viaţă, când ai vrut să fii poate pictor, poate regizor, sau când ai fost tată, iubit ori o simplă aventură. Dar şi când îţi dai seama că aparent bizara întâmplare cu pisica cea mult iubită, pentru care ţi-ai amputat întreaga viaţă este doar o cumplită metaforă despre o iubire inutilă. La final ai tentaţia să te gândeşti că nu cadavrul măcelărit al pisicii stă sub privirile tale ci însăşi viaţa ta, pe care ar fi trebuită să o înnobilezi cu fapte şi nu să o mutilezi oribil cu ideea falsă a unui sacrificiu fără rost.

 

Un alt personaj, Ologul, este schilodit de tatăl său, dar nu inutil ci cu speranţa, împlinită de altfel, că numai astfel va obţine o slujbă bună, profitabilă. Înfiorător, gândim, în modul cel mai firesc, fiindcă aşa suntem educaţi să gândim. Inadmisibil! Da, dar de câte ori nu ne-a fost mutilată libertatea, mult mai importantă decât un picior, pentru exact acelaşi scop. Şi mă mai gândesc… Este oare Terner un cinic, un om lipsit de cea mai elementară compasiune şi omenească înţelegere, sau doar un maestru sfătuitor care nu vrea să dea impresia dezagreabilă a unui atotcunoscător moralist, plicticos şi pisălog, lăsându-ne pe noi singuri să descoperim adâncul adevărurilor pe care ni le spune şi să dibuim, cu sacrificiul de rigoare, drumul, asumându-ne astfel şi răspunderile inerente?

 

Cutremurătoare este şi povestea unei fete, Miriam, cea blestemată să fie fericită şi care chiar a fost, un timp, până când un atentat a trecut-o în nefiinţă. Iar blestemul se întoarce asupra celui care-l rostise, ca pe o glumă, în tinereţe. Iar cum cei doi, legaţi prin iubire, nu puteau fi totuşi despărţiţi de jocul hazardului (judecată?) crud şi nedrept, se impune o rezolvare, poate extremă, dar absolut necesară. Desigur cel care povesteşte, în naraţiune, Vagabondul, va lua o decizie, intervenind în jocul destinului hărăzit de o altă putere, şi, asumându-şi păcatul suprem al sinuciderii, va încerca să corecteze tragicul mers al sorţii. Dar oare va reuşi? Nu vom afla niciodată însă,  rămâne ca o tristă temă de reflexie…

 

Vom mai afla doar că iubirea este cea care ne dă adevărata imagine a realităţii, de multe ori fantomatică, iluzorie, ornată excesiv cu false truisme sau înţelepciuni calpe, de duzină, că uneori căutările sinelui rătăcit sunt precum mersul printr-un labirint în care lesne te poţi pierde, însă refuzul de a iubi este echivalentul unei damnaţiuni. Dar şi că excesul de iubire, indiferent de motivaţie, devine o povară insuportabilă şi care echivalează cu o privare de libertate. De fapt, libertatea este o temă majoră a tuturor poveştilor de sub ipoteticul pod, acea libertate individuală, care nu ar trebui să lezeze libertatea aproapelui nostru, aceea asumată cu răspundere, dar de care, incredibil, ne pasă atât de puţin, încât nici nu vrem să observăm că lipsa ei este în fond preludiul morţii în această lume.

 

Poate că, dacă am avea intenţia de a povesti unui prieten cele citite în Lumea de sub pod…  ne vom uimi la un moment dat când am observa că ne povestim viaţa noastră, straniu de asemănătoare naraţiunii, deşi, pe timpul lecturii, ni se părea că parcurgem doar o naraţiune fantastică, născută dintr-un exces ideatic.

 

Poate intra în discuţie şi faptul, foarte posibil în fond, ca tot ceea ce eu mi-am închipuit că am înţeles din lectură să fie numai şi numai interpretarea mea, valabilă doar pentru mine. Da, este posibil şi aşa ceva, numai că nu regret deloc clipele în care această lectură m-a purtat pe sub pod, sau cine ştie, pentru câteva clipe sper, chiar şi pe pod. A meritat!

 

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ

februarie 2013

Iaşi

 

 

Ritualuri de trecere

Posted by Gabriela Petcu On February - 14 - 2013

VVF-&-MM-RITUALURI-DE-TRECERE-cop-wbCultura Tradiţională Imaterială Românească din Bistriţa Năsăud, volumul I,  cu subtitlul de referinţă RITURILE DE TRECERE, actul nostru  secret de identitate europeană

 

Cartea  semnată de Vasile V. Filip şi Menuţ Maximinian, a apărut recent la Editura EIKON din Cluj Napoca. Este un regal editorial, fiind un eşantion de  frumuseţe spirituală rurală cu valenţe din sfera artei culte şi a literaturii de bună calitate. Beneficiind de o grafică rafinată, de bun gust care este în simetrie perfectă cu conţinutul  celor aproape 500 de pagini, însoţită şi de un CD cu imagini şi piese muzicale, care o îmbogăţeşte în informaţie, lucrarea este modernă, surprinde şi te îndeamnă la o clipă de reflecţie. Ca într-o rugăciune.

 

Am citit, de-a lungul vremii destule cărţi de etnografie şi folclor, unele chiar volume impresionanate prin transcendenţa pe care o făceau cu lumea care a fost şi cea care este, dar, recunosc că, nici una dintre aceste lecturi nu a avut darul de a mă emoţiona precum cartea de faţă. Este ca o oglindă în care fiecare dintre noi, vieţuitorii acestei zone mirifice, ne regăsim ca într-un act de stare civilă.

 

Faptele decupate din amintirea bătrânilor din satul contemporan, obiceiurile care leagă ca un fir de argint etapele şi vârstele Omului, de la leagăn până la groapă, sunt detalii vii ale unui monument editorial de valoare, sigur, europeană. Noi, generaţiile care încă mai avem o legătură prin rudele în viaţă, sau prin crucile din ţinţirime, cu ceea ce a mai rămas autentic din tradiţia de odinioară, sătească. Etnologii Vasile V. Filip şi Menuţ Maximinian au executat un exerciţiu de restituire a unor valori colosale şi care, nedescoperite la timp, ar fi riscat să se piardă. Profesionişti şi mânuitori de condei de mare clasă, autorii nu s-au rezumat să compileze teze şi teorii, să mixeze imagini şi momente pe care le –ar fi putut găsi, poate, şi  în arhive şi biblioteci. Au colindat satele din judeţ, au zăbovit în casele ultimilor ţărani autentici (zic: ţărani! pentru că de, în curând îi vom numi: fermieri). Cu discerământ şi vocaţie de căutători de comori care nu fac referinţă la aur sau nestemate, comori mult mai preţioase pentru noi, cei doi  ne-au  mai dat un motiv să fim mândri ca suntem români.

 

Vasile V. Filip şi Menut Maximinian ne-au  arătatat că există o libertate spirituală, ne-au reamintit  că aveam rădăcini, că avem un rol al nostru pe acest pământ.  Ştiinţific lucrat, cu argument  bibliografic bine selectat şi aşezat în oglindă cu realitatea palpabilă a satului actual, sau a celui doar din amintiri, autorii au pornit travaliul facerii cărţii de la  punctul Zero, din secunda în care ne întrebăm cu toţii : De unde vin copiii? Ca veritabili antropologi, etnologi de profesie, au atins  mai toate etapele care leagă viaţa de moarte. Au prins şi  subiecte tabu, dar şi altele în care vizualul şi rolul colectiv sunt decisive pentru o civilizaţie aşezată, agrară, cum a fost a noastră. Satul care  demult a suit la Cer, generaţiile de moşi şi strămoşi sunt evocate  pertinent, prin  stilul pregnant ştiinţific al logosului.

 

Nimic nu este de prisos în pagina scrisă şi nici în paginile care sunt îmbogăţite cu fotografii de demult. Chipuri de ţărani  trecuţi de acum în stele, ne privesc şi da, noi îi recunoaştem că ei sunt cei care ne-au păstrat curat acest loc. Frumos este şi discursul autorilor, meşteşugit şi chiar cu strop de miere poetică uneori. În talgerul celălat au păstrat măsura lucrării bine făcute, au respectat tehnica impusă ştiinţific şi datorită forţei constructive pe ansambul, cartea acesta este un  Document. Va trebui să-şi găsească un loc al său în marile biblioteci din Europa.

 

Într-o lume sufocată de frivolităţi de tot felul când personalităţi notorii mai scriu şi lucrări făcând „copy-paste” – iată că doi bistriţeni cu har de la Dumnezeu şi foarte harnici, profesionişti în materie, au trudit sisific şi ne demonstrează că  sunt autentici. Felicitări autorilor şi aşteptăm ca cei în măsură, să facă diligenţele necesare pentru ca această carte esenţială pentru cercetarea culturii imateriale din judeţul nostru, să ajungă acolo unde îi este locul.

 

Melania CUC

Februarie 2013

Bistriţa

 

Volum de excepţie în memoria lui Grigore Vieru

Posted by Gabriela Petcu On February - 10 - 2013

Grigore Vieru

Editat de Asociaţia Culturală “Regal d’Art”

 

Asociaţia Culturală Regal d’Art din Botoşani a editat un volum de poezie dedicat marelui poet Grigore Vieru, care ar fi împlinit, pe 14 februarie 2013, vârsta de 78 de ani. Lucrarea, care are o grafică excepţională, se numeşte “Testament pentru Fuego”- Grigore Vieru şi face parte din colecţia “Regal de poezie”.

Ediţia, iniţiată şi coordonată de notarul Lili Bobu, are o prefaţă semnată de academicianul Nicolae Dabija. Ea cuprinde manuscrise cu poezii ale lui Grigore Vieru, picturi realizate de artişti botoşăneni, fotografii de colecţie, dar şi compoziţii muzicale pe versurile marelui poet.

Iată ce ne-a destăinuit iniţiatoarea acestui demers editorial:

,,Într-o lume zbuciumată de tot felul de contradicţii, cu decepţii zilnice şi succese efemere, am urmărit continuu idealurile existenţiale, ignorând furtuna din deşert, în drumul spre limanul împlinirii interioare. În călătoria către sine, din dor de Grigore Vieru şi dintr-o prietenie sinceră cu Paul Surugiu- Fuego, cel care i-a fost menestrel în Cetatea Luminii, am iniţiat sub egida ASOCIAŢIEI CULTURALE «REGAL D´ART» realizarea unui album de artă înnobilat cu poemele «celui aplecat peste marginea lumii, pentru care niciun drum nu era prea lung pentru a fi unde sporeşte taina».

Unbenannt-3«Testament pentru Fuego» aduce la lumină întreaga comoară de vers şi cânt a Maestrului Grigore Vieru, dedicată cu nobleţe şi sinceritate îndrăgitului artist pe care l-a considerat ca şi fiul său. S-au descoperit pe aceeaşi frecvenţă de undă, purtând distincţii pe dinauntru: un mare poet şi un artist ce a lăsat drum deschis liniei melodice şi imaginaţiei creative, unind armonios valenţele literare cu melosul şlagărului, înălţând cu har, cu sensibilitate şi cu dăruire pod de cântece peste Prut.

Volumul de poeme vă invită să respiraţi metafora, imortalizând clipa în şoapte şi tăceri, oferindu-vă momente de refugiu în duminici ale cuvintelor, de înălţare spirituală spre omenie şi frumos, adevăr şi înţelepciune, cumsecădenie şi demnitate, armonie şi sacru, dezvăluind universul lăuntric al celui ce «s-a zidit în templul cuvintelor» şi al unui artist pregătit să dăruiască lumii candoarea, demonstrând astfel că în acest veac ce se întunecă până-n cuvinte mai e tihnă pentru poezie, să ne alunge îndoiala şi temerile, să ne şteargă lacrimile.

S-a dorit a fi o rugă pentru marele poet pe care-l regăsim  plenar, aspaţial, atemporal, o invitaţie pentru cititor de a redescoperi «poezia muzicii şi muzica poeziei», întru nemurirea creaţiei Domniei sale.” (Lili Bobu)

Realizarea acestei ediţii de colecţie pentru bibliofili, ce emoţionează prin grafica de excepţie, a fost rodul trudei întru frumos şi a unor botoşăneni tributari nevoii de poezie, trăind cu desăvârşire din bucuria creaţiei, din gândirea metaforei: Aurelian Antal, Sorin Axinte, Maria Baciu, Mirela Brehuescu, Mihai Debeli, Petru Maxim, Lucia Olaru-Nenati, Laurenţiu Palade, Carmen Popovici-Maxim.

Referinţe:

Unbenannt-4„Colaborarea Grigore Vieru / Paul Surugiu – Fuego este una emblematică, sub semnul Unităţii, rostind împreună Fiinţa românească, cu dăruire deosebită, cu har durut, sub zodia unei adânci şi sacre înfrăţiri.” (Acad. MIHAI CIMPOI)

„Îmbrăţişându-l pe Vieru, Fuego a îmbrăţişat Basarabia, cea care, dupa plecarea Poetului la stele, l-a înfiat, la rându-i, cu tot cu cântecele sale, în care ea îşi regăseşte tot mai mult sufletul, în toată largheţea şi plinătatea, aşa cum i l-a dăruit Dumnezeu.Cântecele lui Fuego, pe versurile lui Vieru, lasă pe chipul ei o dâră luminoasă ca o lacrimă de copil.” (Acad. NICOLAE DABIJA)

„Slova de foc a Poetului, făuriă cu atât har şi dăruire, cu atâta freamăt şi ardere sacră, cu atâta foame de adevăr şi frumos, va dăinui şi prin cântul copleşitor al unui mare artist. În fiinţa sa curge poezia Maestrului, Fuego devenind astăzi cel mai consecvent mesager al creaţiei lui Vieru. Sunt convins că acolo, în Constelaţia Lirei, unde a plecat să stea la sfat cu fratele Eminescu, Poetul e mândru de discipolul său” (VLAD DARIE, director general AIS „Moldpres”)

Unbenannt-5,,Grigore Vieru a fost unul dintre acei oameni trimişi în lume parcă în mod special de un destin al fiinţelor colective. El a reunit în fragila sa fiinţă o sumedenie de atribute şi semne magice pentru care, până în prezent, n-au fost de ajuns tone de cerneală spre a le descrie. Demersul Asociaţiei Culturale «REGAL D´ART» de a-l evoca prin acest album special e o frumoasă, meritată şi lăudabilă iniţiativă, album pe care am avut bucuria de a-l prezenta în cadrul spectacolului <Emoţie de decembrie>, susţinut de Paul Surugiu- Fuego la Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani.”  (LUCIA OLARU-NENATI)

Maestrul Grigore Vieru s-a identificat prin muzică cu artistul şi prin el poetul va exista, ducându-i cu evlavie cântul şi versul, către eternitate, veşnicindu-le.

Materialul muzical ce însoţeşte volumul de poeme, având imprimată şi vocea Poetului, este un dar pentru cei care au înţeles că poetul şi artistul au fost ,,două lacrimi gemene” ale aceluiaşi destin.

Şi, dacă ne-ncearcă                                                                                

Aduceri-aminte,

Grigore Vieru

Mai este-n Cuvinte.

Grigore Vieru

Mai este Acasă!

La vatra străbună,

E iarba de coasă

Şi cântă ciobanii

Balade la stână,

Cu sfinte cuvinte

Din Limba Română.

Şi buciumul sună

La trecerea lunii…

Din grele morminte

Ne strigă străbunii,

Spunând s-avem grijă

De noi şi de ţară

Şi vorbele astea

Încep să ne doară…

Şi murmură plopii

Şi arde-ntreg Ceru’

În Limba aceasta –

Grigore Vieru.

  Maria Baciu

Pentru a vizualiza volumul ”Testament pentru Fuego” puteţi accesa:

http://www.youtube.com/watch?v=9Qwg62Zw-Qk

Rodica Elena LUPU

Preluat – Botoșani News

 

SFÂRȘITUL LUMII

Posted by Gabriela Petcu On December - 22 - 2012

În ultima vreme se vorbeşte iarăşi despre sfârşitul lumii. Numai din 1990 încoace de câte ori am fost inundaţi de astfel de informaţii, care s-au dovedit false! Şi, totuşi,  zvoniştii şi răspândacii se screm din răsputeri să ne înfricoşeze încă o dată, parcă alte treburi nu am mai fi avut!

 

De obicei, asemenea veşti privind sfârşitul lumii sunt emise de câteva secte, care au făcut din „învăţătura” aceasta centrul doctrinei lor. De fiecare data s-a văzut că nu au fost decât nişte farse grosolane. De data aceasta, „savanţii” de ocazie au descoperit că vechiul popor mayaş a descoperit în urmă cu câteva mii de ani, că tocmai în luna decembrie 2012 va avea loc sfârşitul lumii…

 

Despre acest subiect am mai scris, dar e necesar să-l abordăm din nou, tocmai pentru că mulţi dintre Dumneavoastră vă întrebaţi dacă astfel de ştiri alarmiste sunt sau nu adevărate. De asemenea, copiii la şcoală întreabă cu teamă ce se va întâmpla. Desigur, fiecare vă întrebaţi când va avea loc acel eveniment. Nimeni nu poate să dea un răspuns exact în acest sens. Numai Dumnezeu ştie când va avea loc acel eveniment. Mântuitorul spune clar acest lucru: „Ziua şi ceasul acela nimeni nu-l ştie, nici îngerii lui Dumnezeu din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”. Aşadar, aceasta este o taină divină. Totuşi, în Sfânta Scriptură întâlnim menţionate câteva semne premergătoare sfârşitului lumii, care ne ajută să apreciem cu aproximaţie dacă suntem aproape de acel moment sau nu. Aflăm, aşadar, din Sfânta Scriptură, că atunci când se va apropia sfârşitul lumii:

 

  • Se vor înmulţi cataclismele şi catastrofele naturale, precum inundaţii, cutremure de teren, erupţii vulcanice, prăbuşiri de terenuri etc.

 

  • În lume se va înmulţi răul şi suferinţa prin războaie, acte teroriste, crime, boli etc. Am putea spune, având în vedere avalanşa de ştiri ce le primim în fiecare zi prin radio, televiziune şi ziare, că trăim vremuri apocaliptice, că sfârşitul lumii e foarte aproape. Menţionăm că asemenea lucruri s-au petrecut întotdeauna, dar mijloacele de informare de care dispunem noi fac ca să fim bombardaţi de ştiri de acest gen, mai mult ca oricând;

 

  • Până la sfârşitul lumii se vor creştina toate popoarele, inclusiv poporul evreu; Se vor uni toate popoarele şi religiile şi va fi „o turmă, şi un păstor”. Observăm că de două mii de ani se propoveduieşte Sfânta Evanghelie în lume, dar până acum ceva mai mult de o treime din populaţia lumii este creştină, restul aparţinând altor religii. De asemenea, observăm că evreii încă mai aşteaptă pe Mesia cel promis de Dumnezeu, ei încă nu L-au recunoscut pe Mântuitorul şi nici gând nu au să se creştineze, iar în ceea ce priveşte unirea popoarelor şi religiilor, ce să mai vorbim…! Să observăm numai ce se întâmplă azi în Irak şi în general în Orient, unde se ciocnesc nu numai nişte popoare, ci şi două religii (creştină şi musulmană) şi două civilizaţii;

 

  • În preajma sfârşitului lumii va apare pe cer „semnul Fiului Omului”, adică Sfânta Cruce. O singură dată a apărut, în vremea Sfântului Constantin cel Mare;

 

  • Va veni atunci antihrist în lume. Nu ştim cine este antihrist, oricum, o întruchipare a răului. Unii au zis că este o persoană, precum Nero, Hitler, Stalin; alţii au zis că ar fi vorba de un sistem filosofic şi politic, care ar lupta împotriva creştinismului, precum fascismul sau comunismul, dar nu ştim cu exactitate.

 

Când se vor împlini toate aceste semne, va veni şi sfârşitul lumii şi judecata universală. Sfârşitul lumii nu va însemna distrugerea creaţiei, ci schimbarea sau transformarea ei: „cerurile vor dispare cu vuiet mare şi va fi un cer nou şi un pământ nou”.

 

Despre a doua venire a Domnului şi sfârşitul lumii s-a vorbit de-a lungul veacurilor. Au fost oameni care n-au luat în seamă cuvântul Sfintei Scripturi şi de prin anul 1.000 încoace au tot fixat data sfârşitului de nenumărate ori, provocând frică şi panică în lume fără rost. Azi există secte care şi-au făcut învăţătura centrală a „teologiei” lor sfârşitul lumii şi data venirii Domnului. Au tot stabilit această dată şi mereu s-au dovedit a fi nişte mincinoşi. Să lăsăm lui Dumnezeu această grijă şi noi să ne îngrijim de viaţa noastră, de faptele noastre, de sufletul nostru. Să ne pregătim pentru marea întâlnire cu Judecătorul suprem, întâlnire care poate să fie peste o clipă, peste un ceas, peste o lună, peste o mie sau un milion de ani.

*

 

Pr. Dr. Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA

21 decembrie 2012

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors