“Exerciţii de înviere”, întru nemurirea sufletului

Posted by Gabriela Petcu On April - 5 - 2013

DAMIAN-T---EDI-cop-wbDAMIAN Theodor:  „Exerciţii de înviere”

Editura Universalia, Bucureşti,  2009, 121p.

 

În căutarea Ierusalimului spiritual

Citind titlul volumului de versuri „Exerciţii de înviere”, scris de Theodor Damian, te întrebi dacă nu cumva ai de-a face cu o carte de teologie sau cu o culegere de predici pe tematica nemuririi sufletului. Dar de îndată ce deschizi această carte, îţi dai seama că vocaţia teologică şi poetică a lui Theodor Damian s-au îmbinat într-un mod armonios, pentru a da naştere unei poezii cu totul speciale în literatura română.

 

Theodor Damian este autorul volumelor: „Introducere în istoria creştinismului. Primul mileniu” (2008), „Filosofie şi literatură: O hermeneutică a provocării metafizice” (2008), „Pasiunea textului” (2003), „Semnul Isar” (2006), „Nemitarnice” (2005), etc.

 

Descoperind mistere

Codificarea sub formă de poezie a unei cugetări filosofice şi de multe ori religioase poate să surprindă pe un cititor neiniţiat în acest meşteşug, dar chiar şi în acest caz, efectul va fi benefic, fiindcă până la urmă, o poezie este mai expresivă decât o mie de cuvinte spuse altfel. De aceea, prin volumul „Exerciţii de înviere”, autorul ni se oferă drept călăuză în descoperirea şi acoperirea misterelor pe care le întâlnim de-a lungul cărării vieţii, a temelor fundamentale ce stau la graniţa dintre lumină şi întuneric, viaţă şi moarte.

 

„Foamea de unu”

„Foamea de unu a intrat în lume/ din nou,/ ceea ce n-am văzut/ aceea am cunoscut/ lumea murea şi învia/ într-o coajă de ou.” Această foame de unu, de refacere a unităţii primordiale se constituie ca mişcarea fundamentală a întregului univers şi chiar a întregii lumi, trecând prin diferite faze de evoluţie, prin diferite cicluri de „moarte şi înviere” pentru ca în final, mirajul cojii de ou să se arate.

 

„Scrisorile pelerinului”

Trăind într-o lume fracturată de o geografie nemiloasă, ce desparte teritorii întinse de uscat cu oceane adânci, dar şi cu o diversitate uneori, aberantă, de tradiţii, culturi şi istorii, cel care călătoreşte constată că niciodată nu ajunge la acel repaus care să-i ofere odihna deplină. Tot astfel, Theodor Damian ne poartă prin diferite locuri şi timpuri în „Scrisorile pelerinului”, un pelerin aflat în căutarea unui Ierusalim pe care nu-l găseşte şi care poposeşte din loc în loc prin Malta, stând de vorbă cu cavalerii, mergând printre palmierii Granadei, unde „verbele la timpul trecut/ se îneacă în prezent”, ajungând chiar şi în nordicul Helsinki, unde „la ora zece noaptea/ soarele e încă pe cer”, sosind în Argentina, unde „am mai călătorit/ de la Apenini la Anzi cu Edmondo de Amicis”, revenind din nou, în emisfera nordică, pe malul Mării Baltice, la Malmo şi continuând astfel, pe întregul mapamond.

 

„Atunci am văzut luna”

Un pelerin sau un peregrin este o persoană ce nu îşi găseşte niciodată, nici locul şi nici identitatea, care în final, abandonează călătoria geografică pentru una spirituală în lumea ideilor, a lui Platon, în lumea filosofilor şi în lumea religiei. „Când am fost sfetnic de taină/ la zidirea lumii/ atunci am văzut luna/ prima oară/ înainte de a se naşte.” Până la urmă, frumuseţea autentică, repaosul cosmic şi exerciţiile de înviere se regăsesc în această frumuseţe interioară, în această căutare după iluzii deşarte, după „Atingerea oului cosmic” şi a „Foamei de unu”, pentru a ajunge la timp „La slujba de seară”, pentru a vedea „Un clopot arzând”.

 

„Exerciţii de înviere”

Într-un astfel de efort ai nevoie de „aripi”, pentru că „de multe ori bea căprioara/ din apa lină a izvorului/ ca să-şi astâmpere setea.” Această sete de a şti, de a cunoaşte, de a deveni şi de a rămâne le regăsim în poezia „Exerciţii de înviere” ce dă titlul acestui volum.

 

„Un cântec de dragoste”

„Un cântec de dragoste/ învolburează marea cea mare/ se aude pe plajă/ dar înfiorează adâncul/ şi răscoleşte întreg universul.” Întotdeauna, lângă marea cea mare se întâmplă să găseşti şi să te regăseşti acelaşi şi cu totul altul, revenind la originile vieţii, ale istoriei şi ale întregului univers, pentru că o înviere înseamnă o întoarcere, o redare spre viaţă a ceea ce era mort, o apariţie a celui dispărut. Dar pentru o înviere autentică ne trebuie un templu, o jertfă, o slujbă şi-un mormânt care să fie deschis prin har sfânt. „Templul este fierbinte mereu/ tămâia şi jertfele şi inimile/ îl ţin încins/ aşa cum cuprinsul se încinge de necuprins.”

 

Eternul Cuvânt

Prin urmare, citind versurile scrise de Theodor Damian, ajungem la acel „Ţipăt dintâi”, la acea întâlnire cu originile a tot ce există, pentru ca în final, să ne întâlnim cu noi înşine, stând la margini de ceruri şi de pământ, aşteptând învierea aceea ce nu poate niciodată să moară – Eternul Cuvânt.

 

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Sub lupă – România lipicioasă

Posted by Gabriela Petcu On April - 5 - 2013

ROMANIA-SUB-LUPA-wbGabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

 

Adesea mă gândesc la România când îmi descalţ cizmele, seara. “Aici e ireal de frumos şi de curat totul. Nici măcar n-am nevoie să-mi lustruiesc pantofii”, a fost primul comentariu telefonic pe care l-am auzit de la un verişor, care emigrase în Germania prin anii optzeci. Pe-atunci îl muşturluisem zdravăn, suspectându-l de grandomanie. Pentru că nici prin gând nu-mi trecea să-l şi cred. Dar acum realizez că avea dreptate. Văd asta cel mai clar atunci când revin în ţară, prin vizitele la părinţi. Indiferent dacă e vară sau iarnă, inevitabila glie strămoşească se ţine scai de mine, ermetizând porii pielii tăbăcite,  pătrunzând cu precădere în spaţiul dintre talpă şi carâmb, unde, dacă apucă să se întărească, se preschimbă într-un soi de ciment autohton, de unde doar o ţeapă draculeană îl mai poate extrage.

 

Nu-nseamnă că prin alte ţări n-ar exista noroaie, ba bine că nu! Spania ne dă cu prafuri diverse, diferind de la sezon la sezon. Ba polenul galben-cleios al coniferelor, ba praful alb al şantierelor lăsate în paragină de bula imobiliară, sau nisipul roşu saharian, pe care-l catapultează vântul peste Marea Mediterană, folosindu-se de pantele munţilor Atlas ca de o rampă naturală. O fi, dar nu e acelaşi lucru! Cu un jet de apă bine ţintit se lasă duse toate, uşoare ca pulberea de pe lună, lipsite de iniţiativă proprie. Nu aşa pământul patriei. De parcă ar avea viaţă în el, se încăpăţânează să dezvolte preferinţe pentru locuri în care ar mai sta un pic, sau, atunci când e-n toane de ducă, o ia spre direcţii neaşteptate. Stropeşte în picuri grei, care lasă pe hainele noastre urme neregulate, ca nişte contururi de hartă, pete indelebile, care nu se lasă ignorate cu una cu două. De parc-ar vrea să spună „pe-aci ţi-a fost calea” sau, mai bine zis „ăsta-mi eşti”.

Glodul nostru se piteşte prin cele mai insolite locuri, aşteptând picătura ploii pentru a prinde din nou viaţă, zemuind şi clocind din greu, în aburi de fertilitate. Primăvara scoate aburi, mustind de seve şi îmbobocind de ghiocei, iarna se-nfrăţeşte cu cristalele fulgilor de zăpadă, depunând acea subţire peltea pe şosele, ce transformă orice deplasare într-un straniu dans incoordonat. Plescăie pofticios, când prinde câte un toc prin el, care se zbate nervos să-i scape din îmbrăţişare, dar nu se sfiieşte nici să înghită câte-un pantof cu totul, ca oul lui zdreanţă, cel cu ochii de faianţă. Blestemăm la el şi-l combatem sistematic, măturând şi ştergând cu nădejde, alungând „murdăria” din spaţiul nostru civilizat, deşi ştim prea bine că zadarnică ne e zbaterea. Cu greu îşi stabileşte prin forţe plăpânde firava Românie aseptică câte o insuliţă minusculă în oceanul gâlgâind la cheremul naturii, lighioană neîmblânzită, matrice   glorioasă din cernoziom plebeu, statornic. De te-ntrebi, faţă cu efortul cvasi-supranatural, cum Doamne iartă-mă pot ţine curat alţii, dar noi nu? Doar la hărnicie nu ne-ntrece nimeni, la răstimpuri, când ne hotărâm să punem osul la treabă!

 

Taman când îţi vine să-nfigi deliberat oiştea-n gard şi să-ţi iei lumea-n cap de disperare, apare câte-un francez sau neamţ cu ochii tulburi de emoţie, care se jură că vrea să adopte cetăţenia ta, gata să te îmbrăţişeze şi să ceară azil în ţara-nglodată, pe care tu tocmai îţi revărsai năduful. „Pentru că e … atât de frumoasă”, zice el şi te mai întorci odată din cale, aruncând o privire peste umăr, ca ţăranul acela care nu mai vrea să-şi vândă vaca, pentru că prea i-o laudă precupeţul în gura mare. Ţi-e clar că megieşul nu e-ntreg la minte şi pleci totuşi, adresându-i şi lui un „No meri cu Dúmnezău”, dar când te-ntorci din călcâie, îţi fuge privirea pe buza bălţii spre-un licăr de curcubeu ca din poveste. „A naibii iluzie optică”, îţi spui şi pleci să te faci fizician la Nasa, agent de bursă în Cipru, informatician la Microsoft sau specialist SAP în Canada. Dar buclucaşul noroi n-are altă treabă decât să-ţi tulbure somnul lin, de te trezeşti căutând din priviri unghiul optim al razei solare pe suprafaţa lacului Ontario, la pescuit, doar-doar se va descompune lumina în gama nestematei de pe brazda Câmpuri-Est. Ce să te mai miri când începe să te distreze până şi tăvălirea fără noimă a irlandezilor în noroi, la tradiţionala lor luptă televizată? Nici fericirea copilului tău la descoperirea jocului cu masa lutoasă din spatele casei nu te mai lasă rece. Amintirea fugară a „papalaşcăi” copilăriei noastre te gâdilă răsfăţată. Aşchia nu sare departe de gard.

 

Am umblat ceva prin lume şi sunt sigură că mai există ţarini roditoare şi pe la alţii, poate chiar mai fecunde decât ale noastre, prin colţuri de lume cu configuraţii tectonice nebănuite. Dar numai în România am găsit îndârjirea neagră, lucioasă a pământului zurliu, care are prostul obicei de a produce noroi, ca să ne indispună. „Operaţiunea pantofi” se rezumă în ţările dezvoltate la o simplă ştergere cu o cârpă curată, din An în Paşte. În România, în schimb, la fel ca mai toate acţiunile, simple doar prin alte ţări, şi această banală ocupaţie necesită aplecare, abnegaţie şi timp însutit. Uneori, lucrurile care în vest se rezolvă în doi timp şi trei mişcări, în România de transformă în adevărate proiecte laborioase. Dar e un fel de-a simţi că trăieşti, pentru că ai satisfacţii înzecite atunci când reuşeşti totuşi să rezolvi câte ceva.

 

În decursul recentei mele incursiuni acasă, făcea capul de afiş în rândul ştirilor de ultimă oră un studiu asupra mediei de vârstă a populaţiei Europei. Cu 71 de ani, românii deţin penultimul loc. Nici nu-i de mirare, la intensitatea cu care se trăieşte în spaţiul carpato-dunărean!

 

O voce firavă şopteşte consolator: „Nu contează cât, ci cum!” Oare străinii entuziaşti, care se stabilesc în România, lansându-se în aventura căutării timpului pierdut, fascinaţi de caracterul autentic, mai mult sau mai puţin neîntinat al geografiei noastre, vor modifica media de vârstă a poporului autohton? E clar că ţara e atrăgătoare şi pentru ei, în ciuda aparenţelor deranjante, lipicioasă ca un bulz de noroi zemos, care-ţi atrage irezistibil palma, tentând-o să-şi afunde degetele în aluatul sortit să devină ancora cine ştie cărei rădăcini viitoare. Pământ persistent, tenace, masă originară cu vino-ncoa’. În fond, când e să reducem totul la esenţe, descoperim că nu ne deosebim unii de alţii aproape de loc. Cleiul necoafat n-are preferinţe politice, nici miros de bani. Dacă-am umbla desculţi, n-am avea nevoie să ne mai lustruim pantofii. Pâmântul rămâne şi continuă să fie peste tot, rotund şi greu. Cu legea gravitaţiei, ca şi cu legea atracţiei, nu te pui.

 

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

Benissa, Spania

19 martie 2013

George R. ROCA – AYEYE DAGUL ATYEYE

Posted by Gabriela Petcu On March - 11 - 2013

 ADA-X8-wb1. LEGENDA CELOR TREI SURORI (română)

 

În urma cu multe mii de ani sălăşluia în Australia un trib de aborigeni. Femeile erau frumoase, iar bărbaţii musculoşi şi bine clădiţi. Erau pescari şi vânători pasionaţi şi foarte îndemânatici la aruncarea bumerangului. Tribul se numea Wahroonga şi era condus de bunul şi înţeleptul Booboonga. Acesta avea trei fete minunate care se numeau: Cabramatta, Parramatta şi Coolangatta.

 

Tribul ducea o viaţă plăcută aproape de marginea marelui ocean pe care ei îl numeau Solwata Mayumarry, sau Oceanul Pacific. Şi pentru că trăiau pe coasta oceanului liniştit, erau şi ei buni şi nu se războiau niciodată cu nimeni, din care cauză nu aveau duşmani. Ei iubeau animalele, plantele şi păsările, iar acestea, la rândul lor, îi iubeau pe ei. Cangurii, koala, bilby şi wombat-ul se jucau toata ziulica cu copiii lor. Eucalipţii şi tufişurile de mulga le ţineau umbră, marea pasare emu îi ducea în spinare, iar kookaburra, pasărea care seamănă cu o pupăză, îi trezea dimineaţa ca un ceas deşteptător.

 

Cu toată viaţa tihnită pe care o duceau, necazurile nu-i ocoliră nici pe wahroongani. Începuseră să se întâmple nişte lucruri ciudate. Într-o zi s-a pierdut un copil! Tribul l-a căutat peste tot, dar nu i-au putut da de urmă. Mai apoi, au dispărut două femei care spălau fructe la izvor. După o vreme a apărut în sat o pocitanie fioroasă care semăna cu un pteranodon din neamul dinozaurilor. Toţi îi ştiau de frică acestui balaur cu aripi… Era dragonul Muntha, mâncătorul de canguri! Prinsese gust de carne de om! După ce s-a saturat cu câţiva bătrâni care nu putuseră să o ia la goană din calea lui a plecat agale spre vizuina sa din Munţii Albaştrii. Era atât de sătul şi greoi încât nu mai putea să zboare…

 

După plecarea monstrului, oamenii tribului s-au speriat de moarte. Au trimis soli pe la vecini să ceară ajutor şi sfat, dar şi aceştea se simţeau ameninţaţi de cruzimea lui Muntha. Nimeni nu ştia să găsească vre-o rezolvare. Booboonga şi-a adus atunci aminte de singuraticul vraci, Boorthana, nume care în limba locului înseamnă „om păros” sau loc acoperit cu pădure. Acesta locuia la marginea deşertului, într-un muşuroi uriaş ce fusese părăsit de furnicile albe, numite dhudula sau termite. De multe ori, prin vrăjile, descântecele sau sfaturile pe care le dădea, scăpase triburile din împrejurimi de boli şi necazuri.

 

Booboonga încălecă pe un kananganthan, sau pasarea emu, sprintenul văr al struţului african, şi după trei zile şi trei nopţi de alergătură, ajunse la marginea marelui deşert Thakun, unde se spunea că îşi duce viaţa Boorthana. Dintr-o tulpină uscată de wadi, adică lemn găunos, mâncat în interior de dhudula, îşi făuri în grabă un didgeridoo şi începu să scoată din el nişte sunete ciudate pe care le ştia de la tatăl său. Erau sunetele care trebuiau să-l găsească pe cel căutat in imensitatea marelui deşert. Didgeridoo este un instrument muzical al aborigenilor şi seamănă cu buciumul românesc.

 

Nu după mult timp îi răspunse un alt didgeridoo care îi cerea să se apropie. Era Boorthana, marele vraci păros. Semăna foarte mult cu Yeti, omul zăpezilor din Munţii Himalaya. Faţa acestuia era acoperită cu desene ciudate trasate cu linii albe. Booboonga l-a salutat şi i-a spus necazurile care au dat peste tribul său. Vraciul l-a ascultat cu mare atenţie şi apoi i-a şoptit la ureche câteva cuvinte magice, după care s-a cufundat din nou singurătatea sa.

 

După despărţirea de Boorthana, Booboonga deveni îngândurat şi trist. Pe obraz i-se prelingeau lacrimi fierbinţi. La întoarcerea spre casă, liniştea deşertului era întreruptă de nişte cuvinte fără înţeles pe care acesta le murmură pe tot parcursul drumului: „Ba-Ba-Bu, Ba-Ba-Bu, Ba-Ba-Bu…” Murmura şi repeta tot timpul cuvintele magice „Ba-Ba-Bu”, ca să nu le uite, deoarece numai acestea aveau puterea să-l distrugă pe fiorosul dragon Muntha. „Ba-Ba-Bu” însemna prescurtarea cuvintelor: bamal, badu şi burumarrimil.

 

Booboonga era totuşi îngândurat şi necăjit deoarece vraciul îi spusese că numai cele trei fete ale lui vor avea puterea să ducă la bun sfârşit această periculoasă acţiune. Numai ele, Cabramatta, Parramatta şi Coolangatta, erau in stare să lupte cu ferocele Muntha, monstrul din Munţii Albaştrii. Acestea erau tainele care i-le şoptise la ureche Boorthana cel păros. Cea mare trebuia să ducă cu ea un coş cu bamal (pământ de pădure), cea mijlocie un ulcior cu badu (apă de izvor), iar cea mică un săculeţ cu mil (seminţe), ale falnicului copac numit burumarri (eucaliptul). Toate acestea le vor ajuta să-l distrugă pe  monstru… Dar cu o singură condiţie, să nu se uite niciuna în ochii lui!

 

Ajungând acasă, jale mare se puse pe oamenii tribului, de frică şi de supărare că frumoasele copile vor fi răpuse de balaur. Fetele, în schimb, erau cu fruntea sus, pline de curajul de care aveau nevoie pentru a scăpa lumea de relele pricinuite de abominabilul  Muntha. Conştiincioase, îşi pregătiră cele trei lucruri necesare, pământul, apa şi seminţele, iar a doua zi, dis-de-dimineaţă, pe răcoare, porniră la drum. Multe ceasuri merseră pe jos chinuite de soarele arzător australian. Flămânde şi cu buzele crăpate de sete, niciuna nu se atinse de preţioasa badu. Pe la sfârşitul zilei ajunseră la poalele Munţilor Albaştri, nu departe de văgăuna unde sforăia zgomotos cruntul Muntha. Se ascunseră într-un tufiş de spinifex unde dormiră cu rândul până a doua zi de dimineaţă, când fuseră trezite de urletele groaznice de foame pe care le scotea balaurul. Acesta ieşise din peşteră şi se pregătea să plece în sat să mai mănânce niscaiva oameni.

 

Fetele săriră în picioare şi alergară curajoase spre monstru. Cabramatta aruncă pe el pământul, Parramatta apa, iar Coolangatta, seminţele de eucalipt. Dintr-o dată seminţele de burumarri încolţiră, învăluindu-l şi repede se transformară în tulpini viguroase de eucalipt. În câteva minute colosul de dragon fuse, aproape în întregime, acoperit de verdeaţă şi copaci uriaşi ale căror rădăcini îl sufocau…

 

Muntha începu să plângă şi să promită fetelor, că dacă îl salvează, dând foc copacilor care îl ţineau legat, va fi un balaur bun şi cuminte şi îi va ajuta pe oameni la toate treburile grele. Fetele rămaseră neînduplecate, acoperindu-şi ochii cu mâna, ca să nu fie influenţate de privirea lui ucigătoare. Acesta le mai  promise că le mai dă drept răsplată şi două diamante de mărimea oului de emu, pe care le aruncă la picioarele acestora. Dar nici acest gest nu le clinti pe frumoasele războinice. Încet-încet, lui Muntha, îi pieiră puterile şi la apusul soarelui îşi dădu duhul.

 

Codanele mai aşteptară încă o bucată bună de timp, iar când îşi dădură seama că balaurul este mort, săriră în sus de bucurie, ţipând şi cântând din toată inima. Acum se puteau întoarce acasă victorioase. Nimeni nu le va mai tulbura viaţa liniştită de trib. Coolangatta, ridică din iarbă cele două diamante şi le arată surorilor sale. Erau minunate si sclipeau ca soarele. Gândi ca le va duce în dar tatălui său. Nici una dintre ele nu-şi dăduse seama că erau de fapt ochii lui Muntha… care erau încă vii! Le cuprinseră imediat o răceală şi o amorţeală în tot corpul, apoi muşchii le înţepeniră, îşi pierdură glasul şi se transformară instantaneu în trei stane gigantice de piatră.

Acesta a fost sfârşitul frumoaselor fete de aborigen, fetele lui Booboonga, dar acesta fuse şi începutul existenţei minunatelor forme de relief, ansamblu natural cunoscut sub numele de „The Three Sisters”, sau „Cele Trei Surori”. În Australia, în Munţii Albaştri, lângă marea metropolă Sydney, este aşezată staţiunea montană Katoomba, loc turistic de notorietate internaţională. Acolo vom întâlni „Cele Trei Surori”, gigantic grup statuar format din trei stânci de origine tectonică, iar în apropierea acestora, „Piatra Singuratică” (Orphan Rock), un uriaş monolit acoperit cu verdeaţă, care seamănă cu un dragon. Nu departe de acolo, se află complexul de peşteri „Jenolan” (Jenolan Caves), unde se crede că şi-ar fi avut culcuşul balaurul Muntha.

———————————

* Lucrarea conţine cuvinte şi expresii din limbile aborigene: Ngiyampaa (Central NSW), Paakantyi (Western NSW), Nyungar (Western Australia), Arrernte (Central Australia), Murrinh-Patha (Northern Territory), Yidiny (Cairns Region) şi Torres Strait Creole.

 

** „AYEYE  DAGUL  ATYEYE” (Legenda celor trei surori) este o povestire de natură fictivă concepută după imaginaţia autorului.

———————————————————————————————————————

 

2. THE LEGEND OF THE THREE SISTERS (english)

 

Once upon a time, there was an Aboriginal tribe in Australia called Wahroonga. The women were beautiful, and the men were athletic and had a passion in throwing the boomerang. They were ruled by the great leader – Booboonga. He had three lovely daughters – Parramatta, Cabramatta and Coolangatta.

 

The tribe lived a peaceful life, close to the Pacific Ocean, locally known as Solwata Mayumarry. The Wahroongans never had any wars, and for that they did not have any enemies. They loved plants and animals, which, in return, loved them. The kangaroos, koalas and platypuses played with their children. The emu carried them for a ride, and the kookaburra woke them up every morning, like an alarm clock.

 

Everything was going on well until one day a child disappeared. The whole tribe looked for him everywhere. The next day, two women who were washing fruits in the river vanished without trace. The situation started to get worse… On the third day, an ugly monster, like a Pteranodon from the Jurrasic Period, made an unexpected appearance at the tribe’s camp. The creature, with a Godzilla look, was Muntha, the kangaroo feaster. He finally caught taste for human flesh. Everyone was afraid of him. He butchered a lot of the Wahroongans. After the monstrous dinner, he went back to his shelter to rest. That was a large cave under the Blue Mountains. All the surviving Wahroongans thought that their own death was near. They had run out of ideas of how to cope with this terrible situation.

 

Booboonga sent people to other tribes, but even those were terrified of the vicious killer. Everybody was thinking for some answer on how to save the people from the mouth of the dreaded monster. None of them were able to find something positive and effective. Booboonga just remembered Boorthana, the great medicine man, who lived in Thakun, or The Great Sandy Desert, in a big dhudula (termite) nest that was emptied of the white ants by an echidna who ate their queen. Many times, the estranged man saved humans from sicknesses and troubles.

 

After three days and three nights of riding on a giant kananganthan (emu), Booboonga reached the ends of the desert. From a dry wadi, a wood trunk, eaten inside by the dhudula, he quickly made a didgeridoo. With it, he started producing some strange tunes, which he learnt from his father. They were the sounds that he had to make to find the great Boorthana in Thankun.

 

Not after long, another didgeridoo answered back. It was Boorthana. The message was the acceptance to come closer. Booboonga greeted the wizard and told him of all the bad things that had been happening lately. Boorthana listened carefully and whispered some magic words. Then, the silence settled again. The magic words had been „Ba-Ba-Bu”. The chief had been saying them all the way back so that he could not forget them. Only the magic of „Ba-Ba-Bu” was strong enough to destroy Muntha. „Ba-Ba-Bu” meant bamal, badu, and burrumarrimil. He was however unhappy, as the medicine man had told him that only his three daughters could successfully accomplish this mission. Only them, Cabramatta, Parramatta and Coolangatta were strong enough to challenge the monster. Cabramatta had to carry the bamal (soil), Parramatta, the badu (springwater) and Coolangatta, a small sack of burrumarrimil (eucalyptus seeds). All of these things would help to destroy Muntha, with only one condition: that the girls never would look into his eyes.

 

As Booboonga arrived home, all the tribespeople were very sad because they thought that the cruel monster would eat the girls. On the other hand, the girls were very brave and wanted to save the world from the bad and monstrous Muntha. Therefore, they got everything ready and set off in the evening. This was because the Aborigines prefer to travel at night, when it is cooler and more comfortable to travel. The trip was long and torturing. Only the stars of the Southern Cross were their friends, lighting their way. They were tired, hungry and thirsty, but none of them complained. Early in the morning, they arrived at Muntha’s Cave in the Blue Mountains. They hid in a spinifex bush and waited until the dragon came out. After a while, the girls knew that Muntha woke up, because of the horrible groaning sounds made by the hungry monster. He was getting ready to go to the village and eat a few more itethe kuli (live people).

 

The girls courageously approached the horrible creature. Cabramatta scattered the soil on his body, Parramatta, the water, and Coolangatta, the seeds. The seeds started to grow and the soil and water helped. In one quick moment, Muntha looked like a eucalyptus mountain. The plants were strangling him, and he was choking rapidly. He then told the girls that, if they let him go, by burning the plants, he would be a good dragon and will help humans with all their hard work. The girls remained unconvinced and covered their eyes, so that they wouldn’t be affected by the stare of the dragon. Muntha then offered them two diamonds the size of an emu egg, which he immediately threw at their feet. However, even this generous act couldn’t convince the girls to set the man-eater free. Muntha was starting to die. The girls waited until he was dead, and then, they all shouted with joy. Coolangatta picked up the diamonds off the floor. She wanted to take them home, as a consolation for the tribe’s sufferings. But, those “diamonds” were actually dying devil’s eyes, which were still alive. Then, they all felt dizzy, and slowly-slowly transformed into three rocks. These were The Three Sisters.

 

In Australia, not far from Sydney, in the Blue Mountains, lies the small rural town of Katoomba. There we will find The Three Sisters, a gigantic statuary group of tectonic origin. And, not very far away, are the Jenolan Caves, the shelter of the monster, and finally, the giant monolith Orphan Rock, where it is said that Muntha the Dragon is captured.

————————

* This literary production contains words, expressions and phrases from the following Aboriginal languages: Ngiyampaa (Central NSW), Paakantyi (Western NSW), Nyungar (Western Australia), Arrernte (Central Australia), Murrinh-Patha (Northern Territory) Yidiny (Cairns Region) and Torres Strait Creole.

 

** „AYEYE DAGUL ATYEYE” (The Legend of the Three Sisters) is a legend of fictional nature, conceived after the imagination of the author.

———————————————————————————————————————

 

3. LA LEGENDE DES TROIS SŒURS (français)

Traduit par Eduard ERDEI

 

Il y a des milliers d’années vivait en Australie une tribu aborigène. Les femmes étaient belles, les hommes musclés et bien faits. Ils étaient des pêcheurs et chasseurs passionnés et forts habilles au lancé du boomerang. La tribu se nommait Wahroonga et était gouvernée par le bon et raisonnable Booboonga. Il avait trois merveilleuses filles qui s’appelaient : Cabramatta, Parramatta et Coolangatta.

 

La tribu menait une vie paisible à proximité de la périphérie du grand Océan qu’ils appelaient Solwata Mayumarry, ou Océan Pacifique. Et parce qu’ils vivaient sur la côte du tranquille océan, ils étaient eux aussi bons et n’avaient pas de conflits avec personne, c’est pour cela qu’ils n’avaient pas d’ennemis. Ils aimaient les animaux, les plantes et les oiseaux, qu’ils leur rendaient en retour leur amour. Les kangourous, les koalas, les bilbys et le wombat passaient toute leur journée à jouer avec les enfants. Les eucalyptus et les buissons de mulga leur faisaient de l’ombre, le grand oiseau ému les portait sur son dos, tandis que kookaburra, oiseau qui ressemblait à la huppe, les réveillaient tous les matins comme un réveil.

 

Malgré la vie tranquille qu’ils menaient, les ennuis ne les épargnaient pas. IL a commencé à se passer des choses étranges. Un jour survint la disparition d’un enfant. La tribu a essayé de le retrouver mais en vain. A la suite, deux femmes qui nettoyaient des fruits à la source, ont aussi disparu. Peu de temps après, un terrible monstre qui ressemblait à un ptéranodon originaire des dinosaures arriva dans le village. Tous craignaient ce monstre aillé…C’était le dragon Mountha, mangeur de kangourous. Celui-ci a pris goût à la chair humaine! Après s’être rassasié de quelques vieillards, qui ne purent s’enfuir, il repartit nonchalamment vers sa tanière dans les Monts Bleus. Il était tellement lourd et blasé qu’il ne pouvait plus s’envoler.

 

Suite au départ du monstre, les habitants étaient morts de peur. La tribu a envoyédes messagers aux villages voisins, pour leur demander de l’aide et des conseils, mais ceux-ci se sentaient menacés de la cruauté de Mountha. Personne n’a réussi à résoudre le problème. Booboonga s’est alors rappelé du solitaire sorcier, Boorthana, ce mot signifie dans leur langage “homme poilu” ou endroit recouvert de forêts. Celui-ci vivait en bordure du désert, dans une énorme fourmilière qui fut abandonnée des fourmis blanches, nommées dhudula ou termites. De nombreuses fois grâce à ses sortilèges, ses incantations et ses bons conseils, il sauva des tribus de leurs maladies et de leur peines.

 

Booboonga chevauchant un Kananganthan ou l’oiseau ému, agile cousin de l’autruche africaine, et après trois jours de va et vient, il arrive au bord du désert Thakun, où l’on dit que vit Boorthana. A partir d’une tige sèche de wadi, c’est-à-dire bois troué, rongé par l’intérieur de dhudula, il fabriqua rapidement un didgeridoo duquel sortit des sons étranges qu’il connaissait de son père. C’était des sons qui devraient retrouver celui qui est recherché dans l’immensité du désert. Didgeridoo est un instrument musical appartenant aux aborigènes.

 

Non longtemps après, lui répondit un autre didgeridoo, qui lui demandait de s’en approcher. C’était Boorthana, grand sorcier poilu. Il ressemblait fort au Yeti, homme des neiges des Monts Himalaya. Le visage de celui-ci était recouvert de dessins étranges tracés de lignes blanches. Booboonga le salua et lui raconta les malheurs qui se sont  abattus sur sa tribu. Le magicien l’écouta attentivement et ensuite lui chuchota à l’oreille quelques mots magiques, ultérieurement à cela, il s’immergea à nouveau dans sa solitude.

 

Suite à la séparation de Boorthana, Booboonga devint pensif et triste. Sur ses joues dégoulinait de brûlantes larmes. Retournant chez lui, le silence du désert était interrompu de certains mots incompréhensibles, que celui-ci murmurait durant tout son chemin: « Ba-Ba-Bu, Ba-Ba-Bu, Ba-Ba-Bu… ». II répétait sans cesse les mots magiques « Ba-Ba-Bu », pour qu’il ne les oublie pas, vu que seulement cela avait la force de détruire le terrible dragon Muntha. « Ba-Ba-Bu » est l’abréviation des mots suivants: bamal, badu et burumarrimil.

 

Booboonga était peiné parce que le sorcier lui a dit qu’uniquement ses trois filles avait la puissance de mener à bien cette périlleuse action. Seulement elles, Cabramatta, Parramatta et Coolangatta, étaient capables de lutter face à Muntha, le monstre des Monts Bleus. Ceci était le secret qu’avait chuchoté Boorthana le poilu. L’aînée devait emporter un panier de bamal (terre des bois), la deuxième une cruche de badu (eau de source), la cadette un sachet de mil (graines), à l’imposant arbre nommé burumarri (eucalyptus). Tout cela va les aider à vaincre le monstre, mais à une seule condition, qu’elles ne le regardent jamais dans les yeux.

 

Arrivant chez lui, une grande désolation s’abattit sur les habitants de la tribu, de peur que les belles enfants échouent. Par contre, les fillettes avaient la tête haute .pleines de courage dont elles avaient besoin pour sauver son peuple de tous les problèmes causés par l’abominable Muntha.

 

Consciencieuses, elles préparèrent les trois choses nécessaires, la terre, l’eau et les graines, mais le deuxième jour, à l’aube, elles partirent sous la fraîcheur du matin. Elles passèrent de longues heures à marcher sous le torride soleil d’Australie. Affamées et mourantes de soif, aucune n’a pas touché à la précieuse badu. Vers la fin de la journée, elles arrivèrent au pied des Monts Bleus, non loin du ravin où ronflait bruyamment le féroce Muntha. Elles se cachèrent dans un buisson de spinifex où elles s’endormirent en faisant le guet jusqu’au matin, quand elles furent réveillées par les cris stridents du monstre affamé. Il sortit de sa cachette et se prépara à aller vers le village manger quelques gens.

 

Les gamines se dirigèrent courageusement vers le monstre. Cabramatta lui jeta dessus la terre, Paramatta l’eau et Coolangatta les graines d’eucalyptus. Tout à coup les graines de burumarri germèrent et l’enveloppèrent rapidement de racines vigoureuses d’eucalyptus. En quelques minutes le colosse fut, presque entièrement, recouvert de végétation dont les racines l’étouffèrent.

 

Muntha commença à pleurer et à promettre aux fillettes, que si elles le délivraient, en mettant feu aux arbres qui le tenait prisonnier, il deviendrait un monstre gentil et sage, et aiderait les gens aux travaux difficiles. Elles restèrent implacables, se couvrant les yeux avec leurs mains, pour qu’elles ne soient pas influencées par le regard du dragon. Celui-ci, leur a encore promis, qu’il leur donnerait deux diamants, de la taille de l’œufd’un ému, qu’il jeta aux pieds de celles-ci. Mais même ce geste ne toucha pas les braves guerrières. Petit à petit, Muntha perdit ses forces et au coucher du soleil ses esprits.

 

Les gamines attendirent encore pendant un bon moment, mais quand elles se rendirent conte que le monstre était mort, elles sautèrent de joie, criant et chantant de tout leur cœur. Maintenant elles pouvaient retourner chez elles victorieuses. Rien ni personnes ne pourra bouleverser la vie tranquille de la tribu. Coolangatta, ramassa les deux diamants et les montra à ses deux sœurs. Ils étaient merveilleux et brillaient comme le soleil. Elles pensèrent les offrir en cadeau à leurs parents. Aucune ne se rendit conte que c’était, véritablement, les yeux de Muntha, qui étaient encore vivants. Elles ressentirent immédiatement vertiges et froideurs envahir tout leur corps, puis leur muscles se raidirent, elles perdirent leur voie et se transformèrent en trois blocs géants de pierre.

 

Ceci était la fin des belles filles des aborigènes, filles de Booboonga, mais  ceci fut aussi le debut de l’exitance des merveilleuses formes de relief, de l’ensemble naturel connu sous le nom de “The Three Sisters” ou Les Trois Sœurs.

 

En Australie dans les Monts Bleus, à côté de la grande métropole de Sydney, se trouve la station montagnarde Katoomba, endroit touristique de notoriété intemationnalle. Là bas nous allons rencontrer Les Trois Sœurs, immense groupe statuaire formé à partir de trois roches tectoniques, mais en approche de celles-là, la Roche Solitaire (Ophan Rock), un démesuré monolithe couvert de végétation, qui ressemble à un dragon. Non loin de là bas, se trouve le complexe de grottes Jenolan (Jenolan Caves), où l’on croit que se situe la demeure du monster Muntha.

—————————————

* Le travail contient des expressions et des mots aborigènes: Ngiyampaa (Central NSW), Paakantyi (Westem NSW), Nyungar (Westem australien), Arremte (Central Australien), Murrinh-Pafha (Territoire Northen), Yidiny (Caims Région) et Torres Strait Créole.

 

** « AYEYE DAGUL ATYEYE » (La légende des trois sœurs) est un travail d’origine fictive conçue d’après l’imagination de l’auteur.

———————————————————————————————————————

 

4. DIE SAGE DER DREI SWESTERN (deutsch)

Übersetzt von Victor SCHUL

 

Vor viele tausend Jahre, unter der Sonne Australiens lebte ein Aborigines Stamm. Die Frauen  waren sehr schön, die Mäner schönstark gebaut und muskulös, sie waren gute Jäger und geschikte Fischer und Bumerangwerfer. Der Stamm nante sich Wahroonga und sein Anführer war der gute und weise Booboonga. Er hatte drei wundervolle Töchter: Cabramattta, Parramatta und Coolangatta.

Der Stamm fürte ein gutes friedliches Leben neben den großen Ozean den sie Solwata Mayumarry (Pazifscher Ozean) nanten. Und weil si in der Nachbarschaft des  ruhigen, stillen Oyeans lebten  waren sie auch  guth, ruhig und friedlich sie führten nie Kriege mitt niemanden so das sie auch keine Feinde hatten. Sie liebten Tiere, Pflanzen und Vögel und die liebten sie auch. Die Koala, Kangurus, Bilbys und Wombats spielen den ganyen tag mit ihren Kinder. Die riesigen Eukalyiptus und das Mulga gebüsch brachten genügend, Schatten und sie Ritten auf den Rücken der großen Vögel Emu, und der Kookaburrra , ein Wiedehopfenlicher Vogel  weckte sie morgens mitt seinen  gesang.

 

So ruhig sie lebten kamen doch auch die Ärger der Wahroonganer. Eines Tages verloren sie ein Kind. Sie suchten es überal aber vergebungslos, nach einer Zeit verschwanden zwei Frauen die Früchte klaubten. Eines Tages erschien im Dorf ein grauenhaftes Ungetüm enlich mit einem Pteranodonus, eine art Dynosaurus. Alle haten angst vor diesen fliegenden Drachen es war Muntha der Dragon, der Kanguru fesser! Der sich an Mentschefleisch gewönte. Nach dem er sich sattgefressen hat mit ein par Alte die  nicht laufen konten, ging er  langsam in Richtung der Blauen Berge, er war so satt und scwehr das er nicht fliegen konte. Nach dem das Monster fort verschwand, waren alle mentschen des Stammes sehr erschrocken. Si sendeten Boten  an den Nachbaren um Hilfe zu holen, aber die waren auch vom Muntha beängstigt. Niemand wuste eine Lösung.

 

Booboonga erinerte sich  an Boorthana der einsame Zauberer der Nahne bedeutet in der örtlihen Sprahe “der beharte”. Dieser lebte am Rande der Wüste in einen riesigen Ameisenhaufen der von den weisen Ameisen dhudula (Thermiten)  verlasen war. Öfter schon half sein gäschwez und sein Gesang oder sein Rat  um Gesundheit und das Wohl Wiederherzustellen. In dem er die bösen Geister vertrieb. Booboonga sezte sich auf seinem Kananganthan (vogel Emu) der schnelle vätter des afrikanischen Strauss und nach drei tage und drei Nächte ereichte er den Rand de grossen Wüste Thakun  wo Boorthana leben solte. Er suchte einen  holen (wadi) Baumstamm und machte sich daraus ein Didgeridoo und  holte daraus Töne  die er von seinem  Vater noch kante, es waren Töne die den gesuchten finden solten. Didgeridoo  ist ein  Musikinstrument der Aborigines das einer riesigen Flöte enlich ist. Nach kurzem anwortete ein anderes didgeridoo, das verlagte er soll sich nähern. Es war Boorthana, der grosse beharte Zauberer der Yeti  von den Himalaya endelte, sein Gescht war mitt  komische Zeichen  bemahlt. Boooboonga begrüßte ihn  und erzehlte ihm seine Sorgen Der Zauberer horte in bedenklich an, flüsterte ihm einige worte im Ohre, und nacher war begab er sich wieder seiner Einsamkeit.

 

Nach dem Abschied von Boorthana, wurde Booboonga bedenklich und traurig, auf seinen Backen flossen heise Tränen. Am Heimweg wurde die Ruhe durch seine Worte unterbrochen, wörter die er vorsich sprach um sie nicht vergässen: ,,Ba-Ba-Bu, Ba-Ba-Bu, Ba-Ba-Bu….” Nur diese Worte haten die natige Kraft Muntha das Ungetüm zu töten. Ba-BaBu ist die abkürzung von: bamal, badu und burumarrimil. Er war traurig und verdrossen weil der Zauberer ihm sagte das nur seine drei Töchter die Möglichkeit hätten diese gefahrvolle Sache auszurichten. Nur sie Cabramatta, Parramatta und Coolangatta konten mit den Drachen das Monster von den Blauen Bergen kämpfen, war das geheimnis das ihm der beharte Boorthana flüsterte.

 

Die gröste solte einen Korb mit bamal (Walderde) tragen, die zweite ein Fässchen badu (Wasser) und die kleine ein Beutel mitt mil (Samen) des riesigen Burumarri (Eukaliptus). All dies solten den Drachen zerst; hren,aber unter der Bedingung kens der Mädchen solte seine Augen sehen. Als er wieder zuhause war, war groser Trauer unter der Bevölkerung des Stammes, vor Angst und Ärger das die schönen Mädchen vom Drachen gefressen werden. Aber nur die Mädchen waren  voller Muth das sie den Übel von der Welt schaffen werden. Bevustwoll bereiteten sie sich die drei nötigen sachen: Erde, Wasser und Samen und nächsten Morgen  in der Morgenkühle gingen sie los. Sie gingen fiele Stunden unter der Qwahl der heisen australischen Sonne, foller Hunger und Durst, keine versuchte das wertvolle Badu yu berühren.

 

Am Tagesende  kamen sie in der nähe den Blauen Bergen an, nicht weit von  der Schlucht wo der Drache laut schnarchte, sie verbargen sich in einen Spinifex strauch wo sie reienach schliefen bis morgens als sie das grauenhafte Hungergeheul des Drachens erwckte, der aus seiner Höle herauskam und wieder ins Dorf gehen wolte un noch mentschen zu fressen. Die Mädchen sprangen hoch  und liefen zum  Monster, Carabamatta  wurf die Erde auf ihm, Parramatta das Wasser und Coolangatta die Eukaliptus Samen. Die Samen keimten gleich in der guten feuchten Erde und wuchsen schnell zu starke Bäume dessen Wurzeln den Drachen würgten.

 

Muntha  weinte und versprach den Mädchen das er ein guter Drache wird wen sie ihm befreihen in dem sie die Beume die in gefangen halten verbrenen und das er den mentschen an ihrer schwehrer Arbeit helfen wird. Die Mädchen wolten von dem allen nicts wissen, sie verdekten ichre Augen damit sie sein Anblick sie nicht beeiflussen kann. Dan versprach ihnen der Drache noch  zwei Diamanten in grösse eines Emuei, dei er yu ihren Füsen wurf. Aber das konte die Entscheidung der beiden schönen Kriegerinen auch nict endern.

 

Munthas kräfte ferflossen ahlählig und am Sonnenuntergang starb er. Die Mädel warteten noch einezeit bis sie sicher waren das der Drache  tod ist, sprangen vor Freude hoch und Jubelten vom Herzen vor Freude des Sieges. Jezt konten sie  ruhig nach Hause gehen, Niemand wird demn Frieden ihres Stammes noch stören. Coolangatta hob die zwei Diamanten die wie die Sonne leuchteten, vom Gras und zeigte sie ihren Swestern, aber keine besan sich das es die Augen von Muntha sind die noch lebend wahren, es wurde ihnen kühl , sie versteiften sie verlohren ihre Sstimmen und wurden drei riesigeFelsen.

 

Das war das Ende der drei schönen aborigines  Mädchen, die Mä del des Booboonga und gleichzeitig der anfang des wundervollen Narurensamble der heute so beckant ist als “The Three Sisters” (Die Drei Geschwister”)

 

In Australien, in den Blauen Bergen, neben Sydney ist heute ei bekanter turistischer Anziehungspunkt Katoomba, dort kann man die ,,Drei Geswister“ sehen, ein risiges Naturdenkmahl aus drei  Felsen  von Tektonischer herkunft, in dessen nähe liegt de Einsamme Stein (Orphan Rock) ein grünbedekter Riesenmonolyt der meinem Dragon enlich ist, nicht weit  sind die Jenolanhölen (Jenolan Caves) wo man behauptet das der Muntha der Drache  wohnte.

—————————————

* Es wurden Wörter von volgenden Aboriginessprachen bunüzt: Ngiyampaa (Central NSW), Paakantyi (Western NSW), Nyungar (Western Australia), Arrernte (Central Australia), Murrinh-Patha (Northen Territory), Yidiny (Cairns Region) und Torres Strait Creole.

 

** „AYEYE DAGUL ATYEYE” (Die Sage der Drei Geschwister) ist eine fiktive Geschichte vom Gädechtniss das Author.

———————————————————————————————————————

 

5. HÁROM NÖVÉR LEGENDÁJA (magyar)

Fordítta VÁRADI Zsolt

 

Sok ezer évvel ezelött élt Ausztráliában egy aborigén törzs. A nök szépek voltak, a férfiak jó felépitésüen és izmosak. Halászatbol és vadászatbol éltek, nagyon ügyesen használtak a bumerángot. Ennek a törzsnek a neve Wahroonga volt és a vezetöje a jó és bölcs Booboonga, akinek volt három leánya: Cabramatta, Parramatta és Coolangatta. A törzs nyugodt életet élt közel a nagy oceánhoz amit Szolwáta Mayumárry – nak neveszték. Nyugodt életükböl adódóan nemis volt ellenségük, tisztelték az állatokat és  növényeket akik viszonozták ezt. A kenguruk, koalák, bilbyk és wombátok naphosszat játszottak a gyerekékkel. Az eukaliptuszok és a mulga bokrok bisztositották a hüs arnyékot, a nagy testü, emu a hátán szálitotta öket és a kookaburra amely a bubos bankámoz hasolnó madár reggelente fütyszóval ébresztette öket mint egy ébresztöóra.

 

Nyugodt életük ellenére öket sem kerülték a a bajok. Egy ideje furcsa dolgok történtek. Egy nap eltünt egy gyerek. A törsz tagjai mindenfele keresték de nem akadtak a nyomára. Rövid idön belül elotünt két nö aki gyümölcsöt mosott a forrásnál. Egy idö után megjelent a faluba egy csúf vadállat mely hasonlitott a pteranodonra, a dinoszauruszok fajtából ez a csúf vadállat nem volt más mint Muntha a kenguru faló sárkány aki immár rászokott az ember husra. Miután enyhitette éhséget néhány öreggel akik nem tudtak elmenekülni, a sárkány el indult nehéz léptekkel a Kék Hegyek felé  ahol buvóhelye volt. Annyira jóllakott hogy nem tudott már repülni. Az emberek halálosan féltek Muntha kegyetlenségétöl és tanácstalanok voltak.

 

A törzsfönök, Booboongának, eszébe jutott Boorthána a magáyos remete aki egy termeszekáltal elhagyott gödörben lakott a sivatag szélén. Boorthána a varázslathival és tanácsaivar megmentette már a környezö törzseket járváyoktol és sok kellemetlen gégtöl. Booboonga egy emu hátára ült és három nap mulva elérte a nagy Thakun sivatagot. Egy wadi (fábol) készitett egy didgeridoot amely ugy néz ki mint egy havasikürt és különleges hangokkal jelezte hogy Boorthánát keresi. Kis idö mulva egy másik didgeridoo hangját hallotta. Boorthána felelt a keresö hangokra. A varázsló remete nagyon hasonlitott egy havasi emberhez, a Yeti-hez. Arcán furcsa fehér csikokbol állo rajz volt. A törzs vezetö elmesélte a történteket. A varázsló meghalgatta türelemmel és figyelmesen miután néhány varázsszót súgott Booboonga fülébe és ujra magányába zárkozott. Az elválás után Booboonga gondterhelt és bús lett. Az úton hazafelé ismételte a varázs szavakat amellyel Muntha elpusztitható:„Ba-Ba-Bu, Ba-Ba-Bu, Ba-Ba-Bu”. Ba-Ba-Bu három szó röviditése: bámál, bádu, burumárrimil.

 

Booboonga mégis buslakodott mert a varázs szavak mellé szükségvolt a három leányára hogy elpusztitsák a kegyetlen Kék Hegyi szörnyet Munthát. A három lány készülödött. A nagyobbik egy kosár bámált (erdei föld), a középsö egy kanna bádut (forrás vizet) és a kissebbik egy zsákocska milt (magot) kellet vigyen magával. Másnap hajnalban elindultak a Kék Hegy felé hogy megsemmisitsék Munthát a gonosz emberevö sárkányt ami csak akkor sikerülhet ha a lányok nem néznek a szörny szemébe. Éhesen és szomjasan megérkeztek a Kék Hegy lábához nem messze a szörny rejtekhelyétöl. Megbujtak egy spinifex bokorban ahol másnap reggelig aludtak.

 

Reggel Muntha üvöltésére ébredtek. A szörny elöjott rejtekéböl és indult volna ember után a faluba mert éhes volt. A lányok bátran eléje ugrodtak és tették a dolgukat. A nagyobbik a szörnyre boritotta a földet a középsö gyorsan ráboritotta a kanna vizet és a kissebbik a zsákocska magot amely rögtön csirát eresztettek és gyorsan növekedtek eukaliptusz gyökérré. Néhán perc alatt a szörnyet körbe fogták a gyökerek melyek folytogatták. A szörny könyörgött alányoknak az életéért, igért füt-fát, ezentúl jószörnylesz. Alányok nem hittek neki söt még a szemüket is eltakitrták nehogy szemükbe nézhessen a szörny.

 

A sárkány igért még alányoknak két emu tojás nagyságu gyémántot csak ne pusztitsák el, de a lányok hajthatatlanok  voltak. A szörny még egy ideig küzdött a gyökerek szoritása ellen, de ereje elfogyott igy feladta és naplementekor kilehelte lelkét. A lányok még vártak egy idieg majd látván hogy a szörny halott öröm éneklésbe kezdtekés arra gondoltak hogy törzsük nygodt életét már nem fogja megzavarni senki. Coolangatta felvette a füböl akét gyémántot mellyel a szörny akarta öket megvesztegetni, és mind  hárman gyönyörködtek bennük és úgy gondolták hogy elviszik apjuknak ajándékba. Egyiköjük sem gondolt arra hogy a gyémántok Muntha, a gonosz emberevö szörny, szemei és nemlett volna szabad belenézni. A szegény lányokat elfogta egy hidegség, izmaik megmerevedtek, elvesztették hangukat majd végül átváltoztak három oriás köszoborra. Igy fejezödik be Booboonga lányainak legendája és igy kezdödik azoknak a természetes képzödményeknek a létezese amit „Harom Nover” neven ismernek.

 

Ausztráliában, Sydney közelében található Katoomba egy hegy, turisztikai, nevezetesség. Itt található az a természetes képzödményü szobor csoport amely a „Három Növert” és egy magányos tömböt „Orphan Rock” ami hasonlit egy sárkányhoz. Nem messze található a „Jenolan” barlang csoport ahol feltételezések szerint volt Muntha buyó helye.

———————————————————————

 

* A mű tartalmaz szavakat és kifejezéseket az aborigén nép nyelvezetéből: Ngiyampaa (Central NSW), Paakantyi (Western NSW), Nyungar (Western Australia), Arrernte (Central Australia), Murrinh-Patha (Northern Territory) Yidiny (Cairns Region) and Torres Strait Creole.

 

**„AYEYE DAGUL ATYEYE” (Három növer legendája) Ennek a leírásnak nincsen valős alapja csak az író képzeletének a szülötte.

———————————————————————————————————————

 

6. LA LEYENDA DE LAS TRES HERMANAS (español)

Traducido por Julia PEREZ

 

Érase una vez una tribu Australiana llamada Wahroonga. Las mujeres eran muy guapas y los hombres atléticos y apasionados por el lanzamiento del boomeran. La tribu estaba gobernada por el gran líder Booboonga
quíen tenía tres maravillosas hijas, Parramatta, Cabramatta y Coolangatta. La tribu vivía apaciblemente cerca del Océano Pacífico, localmente conocida como Solwata Mayumarry. Los Wahroongans nunca tuvieron una guerra y por lo tanto, nunca tuvieron enemigos. Los Wahroonga amaban las plantas y los animales quines a su vez, les devolvían el mismo amor. Los canguros, koalas y ornitorrincos jugaban con sus hijos, el emu les dejaba que montasen encima y la cucabarra los despertaba cada mañana como si fuese un desperdator.

 

Todo iba bien hasta que un día un niño despareció, la tribu lo buscó por todas partes. Al día siguiente, dos mujeres que estaban lavando fruta en el río desaparecieron sin dejar rastro alguno. La situación comenzó a ponerse peor cuando un día más tarde un  horrible monstruo, parecido al Pteranodon del Jurásico, apareció en el poblado inesperadamente. La criatura se parecía a Godzilla, era Muntha, el devorador de canguros. Enseguida saboreó la carne humana y todos tuvieron miedo de él, en un momento devoró a muchos Wahroongans. Después de cenar, el monstruo se retiró a descansar a su guarida, era una gran cueva en las Montañas Azules. Los supervivientes de Wahroongan pensaron que sus muertes estaban cerca y que tenían que buscar la forma de escapar de esa terrible situación.

 

Booboonga mandó gente a otras tribus, los cuales también estaban aterrados por el depravado asesino. Cada uno buscaba la manera para salvar a la gente de la boca del termido monstruo. Ninguno fue capaz de encontrar algo positivo y efectivo. Booboonga recordó a Boorthana el curandero quién vivía en Thakun el grand desierto de arena, en un gran nido de termitas que fue vaciado de hormigas blancas por un erizo que se comió a su reina. Muchas veces el extraño hombre había salvado humanos de sus enfermedades y problemas.

 

Tres días y tres noches más tarde, Booboonga llegó al final del desierto montado sobre un gigante kanangathan (emu). De un seco wadi (tronco de madera) comido por dento por las termitas (dhudula) rápidamente hizo un didgeridoo. Con el produjo algunos extraños sonidos que él aprendió de su padre, esos sonidos eran los que tenía que hacer para hallar el gran Boorthana en Thakun.

 

No mucho más tarde, otro didgeridoo respondió de vuelta, era Boorthana. El mensaje era para que él se acercarse más. Booboonga saludó al mago y le contó todas las malas cosas que habían estado sucediendo últimamente. Boorthana escuchó atentamente y susurró unasn palabas mágicas. Luego, el silenció se estableció de nuevo, las mágicas palabras habían sido “Ba-Ba-Bu”. El jefe había estado diciéndoles todas maneras de volver para que ellos no pudieran olvidarlas y para que no las olvidaran al volver, solamente la magia de Ba-Ba-Bu era suficientemente fuerte para destruir Muntha. “Ba-Ba-Bu” significa bamal, badu y burrumarrimil. Él de cualquier modo no estaba contento con lo que el mago le había dicho, que solo sus tres hijas podrían cumplir ésta misión con éxito. Solo ellas Cabramatta, Parramatta y Coolangatta eran lo suficientemente fuertes para desafiar al monstruo. Cabramatta tenía que llevar el bamal (tierra), Parramatta, el badu (agua) y Coolangatta una bolsa de burrumarrimil (semillas de eucalipto). Todas estas cosas ayudarían a destruir a Muntha, con solo una condición que las chicas nunca no mirasen a sus ojos.

 

A la llegada de Booboonga a casa, toda los habitantes del poblado estaban muy tristes porque pensaban que el cruel monstruo podría comerse a las chicas. Por el contrario, las chicas fueron muy valientes y querían salvar al mundo del malvado monstruo Muntha. Por lo tanto tenían todo listo para la noche. Esto es porque los aborígenes prefieren viajar de noche, cuando hace más fresco y es más confortable viajar. El viaje fue largo y tortuoso, solo las estrellas de la Cruz del Sur eran sus amigas iluminando su camino. Temprano de mañana, llegaron a la cueva de Muntha cansadas, hambrientas y sedientas pero ninguna de ellas se lamentó, se escondieron en el bosque spinifex y esperaron hasta que el dragón saliese. Después de un tiempo, las chicas supieron que el hambriento monstruo se había despertado por el horrible rugido que hizo, estaba dispuesto a ir al poblado y comerse a algunas ithete kuli (personas vivas).

 

Las chicas se acercaron a la horrible criatura con coraje. Cabramatta esparció la tierra por su cuerpo, Parramatta el agua y Coolangatta las semillas de eucaliptos. Las semillas, en un momento, crecieron ayudadas por la tierra y el agua y Muntha parecía como una montaña de eucaliptos. Las plantas estaban estrangulándole y él se estaba sofocando rápidamente. Después les dijo a las chicas que si ellas le permitían marchar y quemando las plantas él sería un buen dragón y ayudaría a los humanos en sus trabajos duros. Las chicas no estaban totalmente convencidas y cubrieron sus ojos, de manera que ellas no fueran afectadas por mirar a los ojos del dragón. Después, Muntha les ofreció dos diamantes del tamaño del huevo de un emu, los cuales inmediatamente lanzó a sus pies. De cualquier manera, incluso este generoso acto no pudo convencer a las chicas para poner libre al comer hombres.

 

Muntha comenzó a morir, las chicas esperaron hasta que él estuviese muerto, y luego ellas comenzarían a gritar. Coolangatta cogió los diamantes del suelo, ella quería llevarlos al poblado como consolación por los sufrimientos. Pero esos diamantes eran los ojos del agonizante demonio el cual todavía estaba vivo. Más tarde ellas comenzaron a sentirse mareadas y lentamente transformándose en tres rocas. Esas son The Three Sisters (Las Tres Hermanas)

 

En Australia no muy lejos de Sydney, en las Blue Mountains (Montañas Azules) se encuentra el pueblo de Katoomba, donde se encuentran The Three Sisters (Las Tres Hermanas) un grupo de estatuas gigantes de origen tectónico, no muy lejos están las cuevas de Jenolan, la guarida del monstruo y finalmente, el gigantico monolito Orphan Rock donde se dice que el dragón Muntha este capturado.

——————————-

* Esta producción literaria contiene palabras, expresiones y frases de los siguientes lenguajes aborígenes: Ngiyampaa (Central NSW), Paakantyi (Oeste NSW), Nyungar (Oeste Australia), Arrernte (Central Australia), Murrinh-Patha (Territorio del Norte) Yidiny (Cairns Región) y Torres Strait Creole.

 

“AYEYE DAGUL ATYEYE” (La leyenda de las tres hemanas)  es un trabajo literario de la naturaleza ficticia, concebido después de la imaginación del autor.

————————————

 

George R. ROCA

Sydney, Australia

1998 – 2013

Podoaba (2) Guy de Maupassant

Posted by Gabriela Petcu On March - 4 - 2013

Ioana ChiritaPodoaba (1) Guy de Maupassant  http://www.curentul.net/2013/02/24/ioana-chirita-o-ambasadoare-a-romanismului/

Podoaba (2)

Traducerea: Ioana Chiriță

 

Soţul ei, pe jumătate dezbrăcat deja, întrebă:

– Ce ai?

Înnebunită, ea se întoarse spre el:

– Am…Am… nu mai am colierul doamnei Forestier.

El se ridică cu mintea rătăcită:

– Ce?… Cum?… Nu se poate!

Şi scotociră prin toate pliurile rochiei, ale paltonului, prin buzunare, peste tot. Dar nu-l găsiră.

El întrebă:

– Eşti sigură că îl mai aveai cînd ai ieşit de la bal?

– Da, l-am pipăit în holul Ministerului.

– Dar, dacă l-ai fi pierdut pe stradă, l-am fi auzit căzând.Trebuie că se mai află în cupeu.

– Da. Tot ce-i posibil. Ai notat numărul trăsurii?

– Nu. Dar tu, nu ţi-l aminteşti ?Tu l-ai luat în seamă?

– Nu.

Se uitau unul la altul dărâmaţi.

Până la urmă Loisel îşi recâştigă puterile.

 

– Mă voi întoarce pe jos, zise el, pe unde am venit, să văd dacă nu-l pot găsi.

 

Şi plecă. Ea rămase îmbrăcată în rochia de seară, incapabilă să se culce, împietrită pe un scaun, fără foc, fără gânduri.

Soţul se reîntoarse pe la şapte. Nu găsise nimic.

Se duse la Prefectura de poliţie, la redacţia ziarelor, promiţând o răsplată; pe la companiile de trăsuri, ce să mai vorbim, peste tot unde îl îndemna cea mai mică nădejde..

Ea aştepta în fiecare zi în aceeaşi stare de spaimă în faţa acestui dezastru înfiorător.

Loisel se întorcea seara cu faţa suptă, palidă; nu găsise nimic.

 

-Trebuie, zise el, să-i scrii prietenei că închizătoarea colierului s-a stricat şi că l-ai dus la reparat. Aşa vom câştiga ceva timp. Şi ea scrise ce îi dictă el.

*

După o săptămână, îşi pierdură orice urmă de speranţă. Loisel, îmbătrânit cu cinci ani, rosti :

– Trebuie să încercăm să înlocuim această bijuterie.

A doua zi, luară cutia în care se găsise podoaba şi merseră la bijutierul al cărui nume era marcat în interior. Acesta îşi consultă notiţele de gestiune :

– Doamnă, nu eu am vândut acest colier; mie mi s-a cerut numai să livrez caseta.

Şi uite-aşa porniră din bijutier în bijutier căutând o podoabă asemănătoare cu cea pierdută, încercând să-şi amintească cât mai multe detalii, bolnavi amândoi de amărăciune şi spaimă.

Într-un butic al Palatului Regal găsiră un şirag de diamante care li se păru a se asemăna în întregime cu cel pe care-l căutau. Valora patruzeci de mii de franci. Negustorul li l-a lăsat la treizeci şi şase de mii. Îl rugară pe bijutier să nu-l vândă mai înainte de trei zile. Se înţeleseră de asemenea ca bijutierul să-l răscumpere la preţul de treizeci şi patru de mii de franci, în cazul în care primul va fi regăsit până la sfârşitul lui februarie.

Loisel avea optsprezece mii de franci pe care i-i dăduse tatăl său. Restul l-ar lua cu împrumut.

Şi se împrumută: de la unul o mie de franci, de la altul cinci sute, cinci ludovici pe-aci, trei pe dincolo. Semnă poliţe, făcând angajamente ruinătoare; avu de-a face cu cămătari şi cu tot felul de creditori cu drept de gaj. Îşi compromise în întregime sfârşitul existenţei sale, îşi folosi orbeşte semnătura fără măcar să ştie dacă ar putea onora ce a semnat şi, îngrozit de spaimele viitorului, de mizeria neagră care urma să se abată asupra lui, îngrozit de perspectiva tuturor lipsurilor fizice şi a tuturor chinurilor morale, se duse după colierul cel nou depunând pe tejgheaua negustorului treizeci şi şase de mii de franci.

 

Când doamna Loisel îi readuse podoaba doamnei Forestier, aceasta îi spuse cu un aer cam şifonat:

 

– Ar fi trebuit să mi-o înapoiezi mai devreme, căci mi-ar fi mai putut fi de folos.

 

Dar nu deschise sipetul aşa cum se temea prietena sa. Dacă şi-ar fi dat seama de «substituire», ce-ar fi crezut? Ce-ar fi spus? N-ar fi considerat-o pe prietena sa ca o hoaţă!?!

*

Doamna Loisel începu a duce viaţa oribilă pe care numai cei nevoiaşi o cunosc. De fapt, s-a resemnat, dintr-o dată, ca o eroină. Această datorie îngrozitoare trebuia plătită. O va plăti. Vor concedia menajera, se vor muta – vor lua cu chirie la mansardă.

Şi aşa cunoscu treburile grele ale menajului, detestabilele corvezi ale bucătăriei. Spălă vasele tocindu-şi unghiile roz pe cănile unsuroase şi pe fundul oalelor. Frecă lenjeria murdară, cămăşile şi cârpele pe care le punea la uscat pe o sârmă.

În fiecare dimineaţă, aducea în stradă gunoiul şi urca cu găleţile pline de apă,oprindu-se la fiecare etaj pentru a răsufla. Şi îmbrăcată ca o femeie din popor, mergea la vânzătorul de fructe, la băcan, la măcelar, cu coşul pe braţ, târguindu-se ocărâtă, apărând centimă cu centimă banii săi amărâţi.

În fiecare lună trebuiau plătite poliţe, păsuind unele pentru a câştiga timp. Soţul muncea seara pentru a pune în ordine gestiunea unui negustor, iar noaptea copia cu cinci bănuţi pagina.

Au dus-o aşa timp de zece ani. La capătul celor zece ani, înapoiaseră totul, cu taxele de folosinţă şi cu ceea ce se se acumulase din dobânzile peste dobânzi.

Doamna Loisel arăta acum bătrână. Devenise o femeie robustă, călită şi aspră, ca toate femeile caselor sărace. Prost pieptănată, cu fuste strâmbe şi mâinile roşii, vorbea tare, spălând duşumelele cu apă din abundenţă. Dar uneori, când soţul era la birou, se aşeza la fereastră şi se gândea la seara de altădată, la acel bal unde fusese ea atât de frumoasă şi atât de sărbătorită.

Ce s-ar fi întâmplat oare dacă n-ar fi pierdut acea podoabă ? Cine ştie? Cineştie? Ce ciudată este viaţa! ce schimbătoare! Este nevoie de un nimicuţ pentru a fi distrus sau salvat.

*

Dar, într-o duminică, în timp ce dădea o raită pe Champs-Elysées, pentru a se mai scutura de grijile săptămânii, văzu, deodată, o femeie care plimba un copil. Era doamna Forestier, la fel de frumoasă, la fel de seducătoare.

 

Doamna Loisel se emoţionă. Va merge să-i vorbească ? Da, desigur. Şi pentru că acum totul era plătit, îi va mărturisi totul. De ce nu ? Şi se apropie.

– Bună, Jeanne.

Dar cealaltă nici nu fu în stare s-o recunoască mirându-se că această burghezoaică i se adresează atât de familiar. Şi îngăimă :

– Dar…doamnă !…Nu ştiu…Cred că vă înşelaţi…

– Nu. Eu sunt, Mathilde Loisel.

Prietena sa scoase un ţipăt :

– Oh !…săraca de tine, Mathilde, cum te-ai schimbat!…

– Da, am avut parte de zile foarte grele de când nu te-am văzut; şi multe necazuri…şi toate acestea din cauza ta!…

– Din cauza mea…Cum adică?

– Îţi mai aminteşti colierul de diamante pe care mi l-ai împrumuutat pentru a merge la petrecerea de la Minister… !?

– Da. Şi ce ?

– Ei, bine, l-am pierdut.

– Cum aşa?! dar mi l-ai înapoiat.

– Ţi-am înapoiat altul care semăna leit cu primul. Şi zece ani l-am tot plătit. Îţi dai seama că pentru noi nu a fost deloc uşor, noi care n-aveam nimic…. Ei, bine, acum totul s-a sfârşit cu bine şi sunt straşnic de mulţumită.

Doamna Forestier rămase locului împietrită.

– Zici că ai cumpărat un colier de diamante pentru a-l înlocui pe al meu?

– Da. Nici n-ai băgat de seamă, nu-i aşa ? Erau leite! Şi zâmbea cu o bucurie orgolioasă şi naivă.

Doamna Forestier, emoţionată peste măsură, îi cuprinse amândouă mâinile.

– Oh, Mathilde, sărăcuţa de tine! Dar al meu era fals. Valora cel mult cinci sute de franci!…

 

 

”O lacrimă de cântec” – un mănunchi cu 30 de cântece de dragoste

Posted by Gabriela Petcu On February - 27 - 2013
Paul FuegoFuego este artistul pentru care echilibrul inseamnă continuitate şi promisiunea reprezintă dovada clară că işi preţuieşte publicul. Iar acest lucru este probat prin proiectul promis in urmă cu câteva săptămâni, un album special cu piese de dragoste, ce va fi lansat in cadrul turneului naţional “ O lacrimă de cântec”, turneu ce va poposi in 11 oraşe.

 

Albumul “ O lacrimă de cântec” va cuprinde două CD-uri, iar fiecare va avea cîte 15 piese ce au ca temă principală dragostea şi puterea pe care aceasta o răsfrânge in noi, cei care vibrăm cu emoţie la fiecare acord romantic. Cele două materiale discografice sunt realizate in colaborare cu apreciata compozitoare din Basarabia, Maria Stoianov, cea care conturează in linii fine această legăturî specială, ca fiind “ţesută din iubire, o iubire venită din credinţă, din suflet, din bucuria de a compune şi de a cânta”.

 

Pe lângă Maria Stoianov, creatoarea cântecelor de dor “ Trandafiri în dar” sau “ Un fluture sunt”, ce se vor regăsi pe album, un alt colaborator este compozitorul Marius Cristian Popa, cel care a construit impreuna cu Fuego, ultimul material discografic intitulat “ Lacrimi “.

 

O impletire de versuri si linii melodice e acest album, ce a fost faurit pentru a readuce un moment de normalitate, de esenţă şi tihnă, in care se regăseşte lumina şi focul veşnic al cântecului visător.

 

Fuego işi va lansa albumul, care va beneficia de un design special, in premieră, la Constanţa, pe 20 martie şi ulterior, in celelalte oraşe importante din ţară, acolo unde va dărui şi alte momente unice celor prezenţi.

 

E scena lumii o comedie, iar lumea scenei un decor în care acordăm audiții în permanență. Întregul tablou e desăvârșit de aplauzele pe care noi, artiștii, le primim din partea celor ce ne acordă timp pentru audiție, emoție și multă dragoste.

Căci viața așa e plămădită, din griji şi bucurii, din zâmbete și fericiri. Din imensa poartă către răsărit oamenii aplaudă arta și o percep ca fiind o bucată din inima lor, atârnată de o voce, cuprinsă într-o filă de poem nemuritor, ce se scrie, cu litere de-o șchioapă, în tomul românesc, în lumea aceasta plina de contraste si prejudecăți.

Tocmai de aceea, mi-am propus prin acest album să vă ofer o clipă de sinceritate, un moment de tăgadă in nebunia zilnică.” ( Paul Surugiu – Fuego)

 

Aşadar, vă invităm să luaţi parte, la unul dintre cele mai aşteptate evenimente ale primăverii, pentru a descoperi o lume de cântec şi dragoste, o poezie sublimă pe ritm luminos.

 

A consemnat,

Rodica Elena LUPU

LANSARE-D-SCHOR-MADRID-FEB2013-wbScriitorul Dorel Schor şi-a lansat noul său volum de aforisme la Editura Niram Art, Madrid

 

Vineri, 15 februarie 2013, a avut loc lansarea volumului de aforisme umoristice „Costumul lui Adam – Ascuns după cuvinte”, semnat de scriitorul israelian de origine română Dorel Schor şi tradus în limba spaniolă de Fabianni Belemuski, scriitor, traducător, jurnalist şi directorul revistei „Niram Art”. Prologul cărţii a fost  semnat de scriitorul Héctor Martínez Sanz, directorul revistei „Madrid en Marco” şi profesor de filosofie, prefaţa aparţinându-i scriitorului Diego Vadillo López, profesor de literatură spaniolă, iar postfaţa publicistului român Mircea Iacoban.

 

Volumul conţine şi 50 de caricaturi ale cunoscutului caricaturist român Constantin Ciosu, care a semnat şi coperta cărţii.

 

Dorel Schor (născut la Iaşi) este scriitor umorist, gazetar şi cronicar plastic,  membru al Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română (A.S.I.L.R.) Colaborează la numeroase reviste de limba română din Israel şi din Statele Unite, Spania, România, Australia, Canada, Marea Britanie. Are publicate mai multe  volume individuale şi este prezent în numeroase antologii, printre care „5000 de ani de umor evreiesc” – O antologie subiectivă de Teşu Solomovici (Bucuresti 2002, Editura Teşu) sau „The Challenged Generation”/ Solo Har-Herescu, (Bucureşti 1997, Editura Hasefer, ediţie bilingvă româno-engleză). In anul 2012, au apărut două noi volume ale scriitorului: „Toate spectacolele sunt unice” (ed. Hasefer Bucureşti, 2012) şi „Zâmbeşte, mâine va fi mai rău” (Ed. 24 Ore, Iaşi, 2012).

 

In prefaţa cărţii, „Dorel Schor sau itinerariile absurdului”, scriitorul Diego Vadillo López punctează: „Pentru un admirator al umorului absurdului, în oricare din formele sale artistice, studiului cărţii („Costumul lui Adam – Ascuns după cuvinte” – Editura Niram Art, Madrid), este o adevarată placere, un volum de aforisme în care se găseşte condensată o întreagă experienţă de viaţă. Fără nici o îndoiala, pot afirma că acest volum va ocupa pe rafturile bibliotecii mele un loc vecin cu  filme ca «Supa de raţă» de Fraţii Marx, «Ia banii şi fugi!» de Woody Allen, «Amanece que no es poco» (“Trezeşte-te că nu e lucru puţin”) de José Luis Cuerda, «Todos a la carcel» („Toţi la închisoare”) de Luis García Berlanga, cărţi de autori de geniu ca Gómez de la Serna, Edgar Neville,  sau discuri de  cântareti ca Javier Krahe, între mulţi alţii. Şi asta deoarece maximele lui Dorel Schor sunt pline de îndrazneală, subtilitate şi simţ al umorului, câteodată unul chiar negru.”

 

In interviul acordat jurnalistei Raquel Weizman (Revista Niram Art Israel), Dorel Schor vorbeşte mai pe larg despre umor şi pasiunea sa pentru aforisme: „Aforismul este exprimarea lapidară a unui gând, o constatare inteligentă, o cugetare care sugerează un adevăr. Dacă are şi cu un strop de umor, place şi se reţine. Iată un exemplu de aforism –definiţie: “un aforism este un roman de un rând”.

 

Componenta plastică a volumului este dată de caricaturile artistului Constantin Ciosu, astfel născându-se o colaborare firească între cuvântul scris şi imagine, explicată de autor: “Constantin Ciosu e mai mult decât un caricaturist. El face parte din familia restransă a cartooniştilor formatori de opinie, ca Saul Steinberg, Devis Grebu, Raanan Lurie… Am scris despre el şi arta sa în urmă cu ceva timp. Când s-a pus problema ilustrării volumului „Costumul lui Adam”, m-am gândit la dumnealui la modul cel mai firesc.”

 

Lansarea “Costumului lui Adam” a avut loc în Espacio Niram din Madrid şi a fost organizată de Editura Niram Art. Maestrul de ceremonie a fost scriitorul Héctor Martinez Sanz iar printre invitaţii de seamă s-au numărat traducătorul Fabianni Belemuski, directorul revistei Niram Art, scriitorul Diego Vadillo López, galeristul Antonio Calderon de Jesús şi artistul plastic Bogdan Ater.

 

„Jonglând cu aliteratia” (“Şi soarta de consoartă e o artă”), jocul de cuvinte, exagerarea, echivocul sau parodia, până la urmă, există în aforismele lui Schor o bază existenţială alături de o scânteie de fericită spontaneitate, o dezordine salvată de plăcerea intelectuală căreia îi cade pradă discernamântul nostru. Aşa cum afirma Ortega y Gasset: „A fi artist înseamnă a nu-l lua în serios pe omul atât de serios care suntem când nu suntem artişti”. Schor, judecând după maximele sale, îndeplineşte toate cerinţele lui Ortega.” (Diego Vadillo López)

 

Mai multe informatii: Editura Niram Art

http://niramarteditorial.espacioniram.com/2013/02/dorel-schor-lanzamiento-de-libro-en-espacio-niram/

 

Eva DEFESES

Defeses Fine Arts PR Agency

Madrid, Spania

februarie 2013

 

ZICERI (39/40) VOTURI CUMPĂRATE & SIGUR

Posted by Gabriela Petcu On February - 26 - 2013

SCHOR-Dorel-2B-wbDorel SCHOR

VOTURI CUMPĂRATE

 

         ·            Deşteptul învaţa şi de la un prost… Şi prostul, de asemenea…

         ·            – Nu aveţi decât să vă sinucideţi între voi! (martor la o ceartă).

         ·            Cromozomi, cernoziomi şi cernobili…

         ·            – Cind erai mai slab, erai mai inteligent (reproş conjugal inexplicabil).

         ·            Unii se luptă pentru locuri de muncă, alţii se luptă pentru locuri de parcare.

         ·            Trebuie să fi tare prost ca să crezi că toţi sunt proşti.

         ·            Totul e relativ şi simultan (constatarea lui Z. Terner).

         ·            Ce interes a avut să mă laude fără nici un interes?!

         ·            Dragostea trece prin stomac… Uneori mai repede, alteori mai încet. Şi uneori nu.

         ·            Experţii au căzut de acord: „Conducătorul Al-qaidei este mort sau trăieşte” (ziarele, autentic).

         ·            Politica şi cultură nu prea merg împreună (citat).

         ·            „Spune-mi pe cine alegi, ca să-ţi spun cu ce te alegi”.

         ·            Societatea anonimă pe acţiuni !Com. -Pro. – Mis”.

         ·            „Boala – că sarcina de partid” (reminiscenţe).

         ·            Cutare îmi spune: „Am fost un prost”… Ca şi cum i-ar fi “trecut” definitiv.

         ·            Nae: „Pe vremea noastră nu era învăţământ mixt. Trebuia să înveţi totul singur…”

         ·            Întrebare retorică: Poţi corecta printr-o critică justa prostia şi incompetenta?

         ·            Ştire într-un ziar: „În Thailanda, la alegerile locale, au fost cumpărate multe voturi cu viagra”. E o ideie!

         ·            Toate sentimentele sunt „dus-întors”.

         ·            Caracterizare: „lustruieşte ideile altora până ce strălucesc”.

         ·            Când ai o problemă, toţi îşi dau cu părerea. În afară de specialişti!

         ·            Toate horoscoapele ni se potrivesc tuturor… Prin rotaţie.

         ·            Învingătorii vorbesc şi în numele acelora pe care i-au făcut să tacă.

         ·            Vai, ce mă doare capul… S-ar putea să dau naştere unei idei? Şi dacă da, oare merită?!

         ·            Cutare, deghizat în scriitor (poza de album, cu bibliotecă în spate).

         ·            Fereşte-te de duşmanul credincios!

         ·            A zâmbit! Să însemne oare aceasta că a înţeles poanta?!

SIGUR

         ·            Până şi eroismul este relativ.

         ·            Alea jacta est… Sau vest!

         ·            Când ştii prea multe, taci ca şi cum nu ai ştii nimic…

         ·            Dacă are tinere de minte nu înseamnă că are şi minte.

         ·            Nu prea contează CE ai fost, ci CINE ai rămas (Beatrice Vaisman).

         ·            Când se bucura omul sărac? Când găseşte ce a pierdut (zicere idiş).

         ·            Sigur că nu e sigur…

         ·            Unele minciuni ne ajută să înţelegem adevărul.

         ·            Genial e simplu, dar simplu nu-i genial.

         ·
Dracul nu-i aşa de negru, e numai bronzat (Vlad Nicolau).

         ·            Nu există toleranţă cu sens unic.

         ·            Când se urcă scroafă-n pom, cine tace nu e om (folclor adăugit).

         ·            Democraţia nu se instalează prin decret.

         ·            Dumnezeu – agent electoral?

         ·            Dacă nu faci nimic, nimeni nu te poate acuza că ai făcut ceva (Nae Cernaianu).

         ·            Nu toate pisicile prind şoareci.

         ·            Omul – o trestie/chestie, bestie/gânditoare.

         ·            Mulţi întreabă dacă există viaţă după moarte. Nimeni nu întreabă dacă există viaţa înainte de moarte.

         ·            Nu orice previziune poate fi adevărată, dar parcă poţi  să ştii!?

         ·            Ceea ce nu poate constitui o justificare, rămâne însă ca explicaţie (M.R.Iacoban).

         ·            Putem intra în rai doi pe un bilet (1+1 gratis).

         ·            Când tace e mult mai credibil…

         ·            Umorul trebuie să însoţească inteligenta, nu ignoranta.

         ·            Dacă eşti prost, ai o scuză. Dacă eşti rău intenţionat, nu ai nici o scuză.

 

Dr. Dorel SCHOR

Duminică, 24 februarie 2013

 

Ioana Chiriță – o ambasadoare a românismului

Posted by Gabriela Petcu On February - 24 - 2013

Ioana ChiritaPe Oana am întâlnit-o la o ”lecție de limba română” în Curentul Internațional și de atunci, am reușit împreună, prin diverse mijloace, să legăm o frumoasă prietenie ca și cum ne-am cunoaște dintotdeauna. Între noi, stau în jur de 700 kilometri însă tehnica și dragostea pentru limba noastră, dar și ideile comune vizavi de viață, ne apropie și astfel, avem posibilitatea discuțiilor prelungite, plăcute, folositoare.

Am vrut ca acest material să fie un interviu însă Oana, știe să dăruiască și cum să dăruiască în așa fel încât așteptările celuilalt să se împlinească. Nu am făcut uz de întrebări. Este un om deschis – ca și o carte, a știut exact ce îmi doresc iar prezentarea ei este clară și concisă.

Gabriela Petcu: – Cu ceva timp în urmă, am avut primul dialog urmare a unui material publicat în Curentul Internațional, legat de limba română. Și atunci, m-am întrebat: ”Cine este această doamnă cu dragoste și dor de plai mioritic?”.

Ioana Chiriță : – Sunt a doua invenţie a părinţilor mei şi am văzut lumina zilei la 1 octombrie 1960 într-o toamnă ce nu a fost niciodată mai frumoasă ca atunci (zicea mama), într-un mic sat la 10 kilometri de Buzău. Satului meu drag îi păstrez o amintire vie, caldă, plină de dragoste, dor şi respect; acolo am învăţat adevăratele valori şi acolo am mărturisit cu mâna pe inimă că, făra îndoială, veşnicia s-a născut la sat.

Sunt absolventă a ‘Liceului pedagogic « Spiru C. Haret »’, promoţia 1979. La bază sunt, cum zicea cineva , o simplă învăţătoare. Eu mă închin tuturor celor care se pot numi nu numai luminătorii satului, dar mai ales ai neamului. Am lucrat în învăţământul românesc în ani aspri şi am predat de toate, de la latină la engleză şi de la fizică la educaţie fizică. Aşa era atunci; am supravieţuit şi m-am călit pentru ce avea să mai îmi rezerve destinul.

Pentru rest sunt o autodidactă. Dacă este adevărat că a vorbi o limbă este o bogăţie atunci eu sunt foarte bogată căci mă plimb cu uşurinţă printre mai multe limbi:
română, franceză, spaniolă, olandeză, engleză şi (mai puţin) italiană. Cititul este marea mea pasiune, drogul meu de fiecare zi, iar a citi clasicii literaturii universale în original este o experienţă de neegalat pe plan spiritual.

Scrisul este o altă mică-mare pasiune. Am scris sporadic în franceză, olandeză şi, desigur în română. Se zice, că fiecare popor are sfinte două lucruri: limba şi credinţa; eu sunt ca fiecare dintre popoare, iar limba vorbită în spaţiul carpato-danubiano- pontic este cea mai dragă sufletului meu.
Destinul de care vorbeam mai sus, m-a purtat, în anul în care împlineam 33 de ani – 33, vârstă cu multe semnificaţii, pe aripile lui, departe de locurile de care eram şi am rămas legată atât de puternic. Aşa am început o a doua viaţă aproape de la zero – altă limbă, alte plaiuri, alţi oameni. Am primit totuşi şansa, nu-i aşa? de a trăi a doua oară.

 

Aici, departe am încercat să-mi potolesc setea de cunoaştere iar numărul cursurilor, pe care le-am urmat nu se pot număra pe degete – de la psihologie la muzică, de la ordinator la biologie.

Am îndeplinit fel de fel de funcţii – de la translatoare la vânzătoare şi de la cadru didactic la artistă. Sunt bogată în experienţe şi nu regret nimic.

Am încercat aici, printre străini să fiu o ambasadoare a românismului, acel românism bazat pe muncă, talent şi bun-simţ. Încerc să dau pământului natal o imagine pozitivă. Iată de ce unul din visele mele aici a fost să aduc limba lui Eminescu printre limbile ce se predau oficial în învăţământul pentru adulţi. Am reuşit dar nu în totalitate- nu mă dau încă bătută şi aş dori foarte mult să reuşesc a pune la punct o metodă de învăţare a limbii române ca limbă străină. Singură e mai greu, deci caut colaboratori.

Invenţiile mele cele mai valoroase şi scumpe inimii mele sunt în număr de două : una de pe plaiuri mioritice pe care am numit-o Mihaela, iar cealaltă de pe plaiuri flamande pe care am numit-o Sebastian.
Restul se cheamă viaţă, nimic mai mult.

 

 

 

437px-Maupassant_2PODOABA

 

Guy de Maupassant
Traducerea: Ioana Chiriță
Era una dintre acele fete drăguţe şi fermecătoare născute, ca printr-o greşeală a soartei, într-o familiede slujbaşi. Nu avea zestre, nici speranţe, nu găsea nici un mijloc de a se face cunoscută, înţeleasă, iubită, luată în căsătorie de un bărbat bogat şi distins. Au măritat-o cu un funcţionăraş Ministerul Instrucţiunii Publice.

 

Arăta simplă căci nu purta nici o podoabă şi, din nefericire, arăta simplă ca o declasată; căci femeile care nu aparţin unei caste şi nici nu sunt de neam, frumuseţea, graţia şi farmecul le ţin loc de origine şi familie. Fineţea lor înnăscută, instinctul de eleganţă, agerimea spiritului sunt singura lor ierarhie şi fac ca fetele din popor să fie egale celor mai mari doamne.

Ea suferea necontenit căci se simţea născută, pentru toate lucrurile alese şi pentru o viaţă de lux. Suferea din cauza sărăciei locuinţei sale, din cauza pereţilor mizerabili, a scaunelor uzate, a lucrurilor urâte care alcătuiau interiorul. Toate acestea, pentru care o altă femeie de rangul ei, nici nu s-ar fi sinchisit, pe ea o torturau şi o indignau. La vederea micii bretone care se ocupa de menajul simplu se trezeau în ea regrete care o mâhneau profund şi visuri care o tulburau. Ea visa anticamere silenţioase, capitonate cu ţesături  orientale, luminate de înalte sfeşnice de bronz; şi-i imagina pe cei doi valeţi voinici, purtând pantaloni scurţi şi dormind în fotolii largi, moleşiţi de căldura copleşitoare a caloriferelor. Visa mari saloane îmbrăcate în mătase veche, mobile fine pe care se odihnesc bibelouri inestimabile; mici saloane cochete, parfumate, făcute anume pentru şuetele de la ora cinci cu cei mai intimi prieteni, oameni cunoscuţi şi căutaţi, pe care toate femeile îi pizmuiesc şi a căror atenţie o râvnesc.

Cînd se aşeza, pentru cină, la masa rotundă, acoperită de trei zile cu aceeaşi faţă de masă, vizavi de soţul care lua capacul de pe castron şi declara satisfăcut : „Ah, ce rasol bun! Nu ştiu să existe ceva mai bun!…”, ea visa la dineurile fine, cu argintărie sclipitoare, între tapiserii ce acopereau pereţii cu personaje antice şi păsări ciudate în mijlocul unei păduri de basm; se gîndea la feluri de mâncare alese servite în vase minunate, la galanterii spuse în şoaptă şi ascultate cu un zîmbet enigmatic, în timp ce se infrupta din carnea trandafirie a unui păstrăv sau din aripi de ieruncă.

 

Nu avea toalete, nici bijuterii, nimic. Iar ea nu iubea decât toate acestea, se simţea făcută pentru ele. Ar fi dorit atât de mult să placă, să fie pizmuită, să fie seducătoare şi căutată.

Avea o prietenă bogată, o colegă de pe vremea când se afla la mănăstire, o colegă la care nu mai voia să meargă în vizită, atît de mult suferea cînd se înapoia de la ea. Plângea zile întregi, plângea pentru că suferea, regreta, plângea de disperare şi de amărăciune.

 

Dar într-o seară, soţul se întoarse acasă cu un aer de triumfător, ţinând în mână un plic de o mărime considerabilă.

 

– Uite, zise el, ceva pentru tine.

 

Ea deschise repede plicul rupându-l şi scoase din el un cartonaş imprimat pe care scria:

 

„Ministrul Instrucţiunii Publice şi doamna Georges Ramponneau îi roagă pe domnul şi doamna Loisel de a le face onoarea să petreacă seara zilei de luni, 18 ianuarie, la hotelul Ministerului”.

 

În loc să se bucure, cum sperase soţul său, ea, cu ciudă, aruncă invitaţia pe masă, bombănind:

 

– Ce vrei să fac cu aşa ceva?

 

– Dar bine, draga mea, eu am crezut că vei fi mulţumită. Tu nu ieşi niciodată, iar aceasta este o ocazie mai mult decât binevenită ! Am făcut rost cu greu de invitaţie.Toată lumea vrea aşa ceva ; toată lumea aşteaptă o asemenea invitaţie, dar ele nu sunt oferite prea des angajaţilor. În acest fel ai ocazia să întâlneşti acolo toate oficialităţile.

 

Ea îl privi cu ochi tulburi de enervare şi întrebă cu nerăbdare:

 

– Şi ce vrei să-mi pun pe mine pentru a merge acolo?

 

La aşa ceva el nu se gîndise şi îngână:

 

– Păi rochia cu care ai fost la teatru. Mie, unul,

 

mi se pare foarte potrivită…

 

Şi tăcu uluit, pirdut, văzând că nevastă-sa plânge. Două

 

lacrimi mari îi coborau încet din colţul ochilor spre gură. El rosti cu greu ::

 

– Ce ai? Ce ai?

 

Cu un efort supraomenesc, ea îşi stăpâni durerea şi, ştergându-şi ochii umezi, răspunse cu o voce calmă:

 

– Nimic. Doar că nu prea am îmbrăcăminte potrivită şi, în consecinţă, nu pot merge la acea petrecere. Oferă invitaţia unui coleg a cărui soţie va fi mai înţolită decît mine.

 

Cu dezamăgire el continuă:

 

– Haide, haide, Mathilde. Cât ar putea costa o toaletă potrivită care ar mai putea servi şi cu alte ocazii; ceva cât se poate de simplu?

 

Ea cugetă cîteva clipe, făcându-şi ceva socoteli, gândindu-se la suma pe care ar putea-o cere fără să se lovească de un refuz imediat şi o expresie înspăimântată a comisului din partea comisului econom.

 

În sfârşit, răspunse ezitând:

 

– Nu ştiu exact, dar cred că cu patru sute de franci m-aş descurca.

 

Comisul deveni palid căci exact această sumă o pusese deoparte pentru a cumpăra o puşcă şi a putea să se bucure în acest fel de câteva partide de vânătoare, vara următoare, în câmpia din Nanterre, cu câţiva prieteni care, duminica, se duceau pe-acolo să vâneze ciocârlii.

 

Şi totuşi, zise:

 

– Fie. Îţi dau patru sute de franci. Dă-ţi silinţa şi găseşte o rochie frumoasă.

 

v

Ziua seratei se apropia, iar doamna Loisel avea un aer trist, îngrijorat, parcă se temea de ceva. Cu toate acestea toaleta era gata. Soţul îi zise într-o seară :

 

– Ce ai? De trei zile eşti foarte ciudată.

 

Şi ea răspunse:

 

–Păi ce să fie, decât că nu am şi eu o podoabă, o piatră preţioasă, nimic pentru a mă găti. Voi arăta mizerabil. Aproape că-mi vine să nu mă mai duc la acea serată.

 

Bărbatul insistă:

 

– Îţi vei pune flori naturale. Este ceva plin de eleganţă în acest anotimp. Cu zece franci poţi obţine doi, trei trandafiri superbi.

 

Dar ea nu se lăsă deloc convinsă.

 

– Nu… nimic nu este mai umilitor decăt să te arăţi săracă în mijlocul unor femei bogate.

 

Dar soţul rosti cu tărie :

 

– Ce bleguţă mai eşti! Du-te la prietena ta, doamna Forestier, şi roag-o să-ţi împrumute ceva bijuterii. Te ai destul de bine cu ea pentru a-i cere un asemenea lucru.

 

Ea scoase un strigăt de bucurie:

 

– Este adevărat! Nici nu m-am gîndit la aşa ceva!

 

A doua zi se duse la prietena ei şi îi mărturisi necazul.

 

Doamna Forestier se îndreptă spre dulapul cu oglinzi, scoase un casetă, o aduse, şi o deschise zicându-i doamnei Loisel:

 

– Alege, draga mea.

 

Mai întâi doamna Loisel văzu brăţări, apoi un şirag de perle, pe urmă o cruce veneţiană, aur şi pietre scumpe minunat lucrate. În faţa oglinzii, încercă toate aceste podoabe, ezită, nu se putea hotărî de a le scoate , de a le înapoia. Întreba mereu:

 

– N-ai altceva?

 

– Ba da. Caută. Eu nu ştiu ce-ar putea să-ţi placă.

 

Deodată descoperi, într-o cutie de satin negru, un superb colier de diamante; inima începu să-i bată puternic mânată de o dorinţă fără margini. Luând colierul, mâinile îi tremurau. Î-l puse la gât peste rochia nu prea decoltată şi rămase în faţa oglinzii extaziată de ea însăşi.

 

Apoi întrebă fâstâcindu-se, plină de teamă:

 

– Mi-l poţi împrumuta pe acesta şi nimic altceva?

 

– Desigur, cum să nu ?

 

Se aruncă de gâtul prietenei sale, o îmbrăţişă cu putere şi se făcu nevăzută cu comoara ei.

Sosi şi ziua seratei. Ce succes avu doamna Loisel. Fuse cea mai drăguţă dintre toate, elegantă, graţioasă, surâzătoare şi nebună de fericire. Toţi bărbaţii o priveau, întrebau cum o cheamă şi încercau să-i fie prezentaţi.Toţi ataşaţii Cabinetului ministerial voiau să valseze cu ea. Chiar şi ministrul îi acordă atenţie.

 

Ea dansa parcă ar fi fost beată, ameţită de plăcere, nemaigândindu-se la nimic, pierdută în triumful frumuseţii sale, în gloria succesului său, pe un fel de nor ivit din toate aceste omagii, admiraţii, dorinţe scoase la iveală, un nor ivit din această reuşită totală şi atât de plăcută inimii femeilor.

 

Plecă acasă pe la ora patru dimineaţa. De pe la miezul nopţii, soţul dormea într-un salonaş pustiu, alături de alţi trei domni ale căror neveste se distrau de minune.

 

Soţul îi aruncă pe umeri lucrurile de îmbrăcăminte aduse special pentru a fi folosite la plecare, lucruri modeste, de fiecare zi, a căror sărăcie nu se potrivea deloc cu eleganţa toaletelor de bal. Ea simţi diferenţa şi voi să fugă pentru a nu fi remarcată de celelalte femei care se înfăşurau în blănuri somptuoase.

 

Loisel o opri :

 

– Stai puţin. Aşa ai să răceşti afară. Stai să chem o trăsură.

 

Dar ea nici nu vroia să audă şi coborî repede scările. O dată ajunşi în stradă, nu găsiră nici o trăsură; încercară totuşi să pună mâna pe una, strigând la vizitii pe care-I vedeau trecând în depărtare.

 

Coborâră spre Sena, disperaţ, tremurând de frig. În sfârşit găsiră pe chei unul dintre acele vechi cupeuri pe care la Paris nu le vezi decât o dată cu căderea nopţii, ca şi cum, în timpul zilei, le-ar fi ruşine de propria lor mizerie.

 

Cupeul îi duse până la uşă, în Strada Martirilor şi,trişti, intrară în casă. Pentru ea totul se sfârşise. El se gândea că doua zi la ora zece trebuie să fie la Minister.

 

În faţa oglinzii, ea aruncă veşmintele cu care îşi acoperise umerii şi astfel să se poată vedea încă o dată în toată splendoarea ei. Dar deodată scoase un ţipăt. La gât…colierul de perle…nu mai era !

 

Va urma.

Marian Filip – ultimul ”cowboy” romantic!

Posted by Gabriela Petcu On February - 21 - 2013

FILIP-Marian-WBGeorgeta RESTEMAN

 

Deşi iubitoare de muzică bună, fără a mă declara o cunoscătoare în domeniu, trebuie să recunosc că, alături de muzica pe care sufletul meu o poartă mereu în el, savurez genuri muzicale diverse, de la genul clasic la pop-rock sau, de ce nu, chiar la hip-hop-ul trăznit al timpurilor şi mai trăznite pe care, din păcate, le trăim. În contextul în care mi s-a pus pe inimă îndemnul de a scrie despre un gen mai puţin „gustat” şi abordat de muzicienii contemporani de pe mioriticele noastre plaiuri, aş vrea să vă întreb, mai ales pe cei de vârstă apropiată cu mine, care dintre dumneavoastră nu-şi aminteşte de „Suzana” anilor ’70-’80, în care filmele cu John Wyne erau la mare preţ şi noi, cei care de-abia „făcuserăm ochi” prin cotloanele unei societăţi nu prea blânde cu destinul nostru, ne şi vedeam prin preeria americană căutători de comori şi aventură? Doamne, ce mai ţopăiam şi ne distram de parcă toată lumea era a noastră! Tineri, plini de viaţă, neînfricaţi şi dispuşi să punem la mezat totul pentru a deveni actorii principali în teatrul propriilor noastre teribilisme! Cred că aţi intuit deja că este vorba despre „country music”, nu?!

 

Cu siguranţă că vă întrebaţi ce mi-a venit de-am abordat acest subiect, eu poet, scriitor debutant în jurnale de călătorie, publicist în devenire? Nu vă impacientaţi, vă voi dezvălui imediat! Fiind redactor-editor al Revistei ProLitera, publicaţie online găzduită de site-ul Radio ProDiaspora, în vara lui 2012, pe când mă aflam în insula Afroditei – Cipru, într-o emisiune radio la care a fost invitată Roxana Sava, alias Anisia, fosta mea colegă de serviciu, am auzit-o cântând cunoscuta piesă a lui Willie Nelson, „Crazy”, în duet cu Marian Filip. Cine-o fi acest om, în acel moment nu m-am întrebat dar la un interval de timp relativ scurt, în grila de programe a aceluiaşi post de radio a apărut o emisiune nouă, realizată de însuşi Marian Filip şi purtând titlul uneia din piesele sale – „Cântă cu mine”, emisiune cu şi despre muzică country. Ascultând periodic emisiunea orădeanului de care mă legau indirect fire nevăzute având rădăcinile spirituale înfipte în meleagurile din care plecasem nu demult, s-a reactivat, oarecum, locul rămas gol cu ani urmă, al Suzanei celei fără pereche de care mă bucuram ca un copil în vremurile tinereţii. Reascultând muzica lui Willie Nelson, Dolly Parton, a neasemuţilor Eagles – preferaţii mei, dar şi a clujenilor de la Desperado „cu cazanul” lor cu tot, şi fredonând nu o dată inconfundabilii „nemuritori de foame”, am realizat că, de fapt, muzica lui Marian Filip îţi umple sufletul, te atrage rapid în vârtejul ameţitor al ritmurilor country purtându-te, inevitabil, dintr-un colţ în altul al trăirilor proprii de la agonie la extaz şi invers, dar şi aducându-ţi zâmbetul pe buze şi conferindu-ţi o stare de bine, mai ales când îi asculţi piesa care dă şi titlul albumului realizat de curând, „Lampa lui Aladin”! Şi uite-aşa, am ajuns să „facem cunoştinţă” – impropriu spus, pentru că faţă în faţă ne vom vedea la concertul din 20 februarie 2013 din Oradea la care voi participa cu plăcere.

 

Nu intenţionez să fac o prezentare a biografiei artistului, i s-au alocat pagini întregi în jurnalele bihorene şi, cu siguranţă, despre Marian Filip se va mai scrie mult de acum înainte. Dacă sunteţi curioşi, puteţi accesa, spre exemplu, link-ul următor şi veţi obţine informaţii despre controlorul de zbor, omul şi, mai ales artistul Marian Filip: http://www.ebihoreanul.ro/stiri/ultima-or-31-3/country-man-marian-filip-e-controlor-de-trafic-politician-si-muzician-94919.html, sau pagina sa web, www.marianfilip.ro.

 

Dar haideţi să parcurgem puţin universul muzical al „country-man”-ului „răsfoind” pagini de suflet răsădite în tumultul trăirilor interioare ale textierului, compozitorului şi interpretului de muzică country, Marian Filip.

 

Mă voi referi în speţă la albumul pe care de-abia aştept să-l aşez în fonoteca personală, „Lampa lui Aladin” şi ale cărui piese mă trezesc adesea fredonându-le în diverse momente ale zilei. „Muzica este o prelungire a personalităţii mele”, ne spune Marian Filip la prima „degustare”, pe frontalul paginii sale web şi nu glumeşte, pentru că ascultându-i muzica ai şansa reală să descoperi adevărata sa structură interioară. Albumul conţine 13 piese („Fecioară” fiind ca zodie, cu siguranţă că este cifra lui norocoasă, v-o spun din proprie experienţă!), dintre care cinci sunt compoziţii proprii, pe versurile sale, alte cinci piese sunt adaptări după piesele unor cântăreţi country cunoscuţi, ca Willie Nelson, Mark Knopfler, Norah Jones, dar textele îi aparţin şi trei „cover”-uri.

 

Deşi aflate sub „umbrela” unei piese cu tentă uşor umoristică, „Lampa lui Aladin”, în care se intersectează fiorii copilăriei cu trăirile intense ale maturului de acum, pe firul unei binecunoscute poveşti în care speranţa este o iluzie ascunsă în „duhul dintr-o lampă”, fiecare piesă a lui Marian Filip este, de fapt, o poveste, poate chiar o poveste adevărată din ceea ce artistului i-a fost dat să trăiască. Fiecare dintre compoziţiile sale sunt de un lirism aparte, cu treceri de la un palier muzical la altul, reuşite şi în deplină concordanţă cu esenţa versurilor pe care au fost compuse. „Cântă cu mine”, un îndemn cu nebănuite dedesubturi, este o altă frumoasă piesă care dezvăluie, atrage şi incită, fiind, cu siguranţă, oglinda unei întâmplări pe cât de reale, pe atât de actuale, în condiţiile unei societăţi dure care nu ţine cont de sentimente, de idealuri, de sensibilitate, exprimând prin muzică şi vers un sacrificiu existenţial în mare vogă.

 

Ca poet, este firesc să trec prin filtrul sufletului şi minţii deopotrivă, fiecare text şi de cele mai multe ori în versurile cântecelor artistului este lesne de observat faptul că regăsim strigătul celei mai nobile simţiri, iubirea, îmbrăcând forme diverse, exprimând trăiri de o rară sensibilitate. Starea de visare din piesa intitulată „Vis” şi interpretată în duet cu tânăra şi talentata artistă Alexandrina Chelu – la fel de orădeancă precum Marian Filip, nostalgia clipelor petrecute în prezenţa iubitei misterioase din „Prima noapte”, cu tumultul de trăiri a căror frumuseţe şi unicitate te determină să împleteşti speranţe pe meterezele timpului, „Cândva, în viitor”, iată doar câteva din elementele cu care frizează Marian Filip în suita celor 13 piese din album.

 

Analizând atent şi pe cât posibil obiectiv piesele spre care Marian Filip s-a aplecat şi le-a preluat din repertoriul unor cântăreţi cunoscuţi ai genului, prin textele pe care le-a scris şi le-a adaptat acestor melodii se observă sensibil abordarea unei tematici încadrate în acelaşi registru, cu bucuriile şi dezamăgirile inerente, înşiruite într-o curgere lină spre acelaşi cel mai frumos şi mai nobil sentiment ce ne este dat fiecăruia să-l trăim, iubirea. Artistul îi cântă iubitei, („Îţi cânt”), visând la „Stele”, bătătorind cu speranţe cărările pline de dor („În drum”) spre universul unei iubiri fără de seamăn, traversând momentele de maximă intensitate exprimate în cover-urile înscrise pe album („Crazy”, „For the good times”, „Always in my mind”), urmând ca în piesa din final, artistul să revină cu picioarele pe pământ strigând în gura mare: „Trage-mi una ca să mă trezesc”, cu toate că… „Au trecut doi ani şi-un pic […]Ca şi cum n-a fost nimic […] Nu te am dar te iubesc”.

 

Cu siguranţă, ascultând în interpretarea lui Marian Filip toate aceste piese pe care le-am amintit filtrându-le prin pânzele nevăzute ale sufletului de poet, vă veţi convinge nu numai de vocaţia, de acurateţea interpretării artistului, ci şi de faptul că este, aşa cum s-a mai afirmat nu o dată, un romantic incurabil, un suflet sensibil care prin arta sa reuşeşte să transmită audienţei aceleaşi nobile trăiri.

 

Nu sunt o cunoscătoare a elementelor de critică muzicală şi nici nu intenţionez să recurg la tehnicile ei aici, eu exprim doar ceea ce transmite pentru simplul ascultător şi iubitor de artă a sunetelor în acelaşi timp, muzica interpretată şi compusă de către Marian Filip, un ultim cowboy romantic de pe malul Crişului Repede. Dar ca să vă convingeţi, vă invit să pătrundeţi cu încredere în universul artistului, savuraţi-i muzica, fără a uita nicio clipă să chemaţi „duhul” din „Lampa lui Aladin” pentru a vă împlini dorinţele!

 

Georgeta Resteman

Săcuieu, Cluj

18 februarie 2013

 

 

 

 

La mulţi ani, Lucia Olaru Nenati!

Posted by Gabriela Petcu On February - 20 - 2013

DIGITAL CAMERAProf. dr. Lucia Olaru Nenati, scriitoare, publicistă

Dacă e vorba despre Eminescu ori dacă e vreo nedumerire în privinţa lui, gândul ne duce de la sine spre Lucia Olaru Nenati, cea atât de implicată în constituirea muzeală de la Ipoteşti şi în neobosita lui propagare; dacă cineva are de lansat o carte şi vrea să contureze linia adevărului esenţial despre acea carte, transformând lansarea, cât de simplă, într-un eveniment; dacă e de adus la lumină oameni de valoare prea puţin cunoscuţi; dacă vorbim despre istoria teatrului dramatic sau pentru copii; dacă e vorba de vreo participare botoşăneană la vreun congres, simpozion ori festival, sau la câte alte manifestări, unele peste hotare în care imaginea Botoşanilor ori chiar a ţării, are neapărat de câştigat; dacă ne referim la calitate în poezie, în cărţile copilăriei, în proză, eseu sau în articole impecabil structurate ce lasă impresia că nu mai trebuie adăugat sau scos nimic despre subiectul în cauză, sau chiar despre muzică, şi nu de orice fel, ci despre cântecele pe care le cânta Eminescu şi acum le interpretează ea însăşi, iar, mai nou, şi în traducerea unei cărţi importante din limba franceză; dacă îi aflăm numele alăturat de alte personalităţi marcante precum Grigore Vieru, Dan Puric, Svetlana Paleologu Matta, Constantin Ciopraga, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija ş.a., aşadar, fie că e vorba despre  lucruri ce ţin de istorie, tradiţie şi de valorile trecutului, fie că sunt lucruri de stringentă actualitate, de neobosită şi continuă activitate, Lucia Olaru Nenati e mereu la datorie,  îndeplinind parcă o misiune trasată de undeva de sus şi pentru care e conştientă că va avea a răspunde de impecabila ei îndeplinire. Acestei persoane deosebite cu care suntem contemporani îi urăm acum şi noi, ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D´ART” şi redacţia prezentei publicaţii, alături de mulţi alţii care o preţuiesc: “La mulţi şi rodnici ani!”

 

,,Poemele Luciei Olaru-Nenati par desprinse din continentul eminescian, care mai aşteaptă să fie descoperit de exegeţii viitorului în adevărata lui dimensiune. Poemul pentru această autoare mereu inspirată este minunea care descătuşează imaginaţii, este cel chemat să-i facă şi pe alţii să vadă vise cu ochii deschişi, fiind ca pâinea  din care împarte tuturor şi după ce satură, aceasta rămâne întreagă”. (Academician Nicolae Dabija)

 

,,Lucia Olaru Nenati trebuia sa se nască în Roma antică, să se îndrăgostească de ea Ovidiu şi apoi să o cânte în versuri din îndepărtatul său exil. Sau, să treacă cu paşi melancolici, coborâţi din alte lumi, pe culoarele vreunui castel medieval, dându-le în şoapte, trubadurilor plămadă visurilor de iubire, făcând astfel zidurile cetăţii să se îndrăgostească de umbra iubitei lor. Dar a fost aşa, să se nască în România, cu sufletul acesta dincolo de timp. Şi atunci, i-a fost dat să se îndrăgostească ea de Eminescu. Iar din această iubire s-a născut poeta. Şi din cuvintele-i versuri, a izbucnit un dor tăcut de această ţară-poezie numită Romania”. (Dan Puric)

 

,,Apreciată la adevărata ei valoare şi chiar iubită oriunde merge, uneori cu graţie sau cu duritate dată la o parte de la rosturile culturale “acasă”, Lucia Olaru Nenati ilustrează prin chiar munca ei intelectuală conceptul care i-a adus atâta glorie: localismul creator. Fără scrierile Luciei Olaru Nenati peisajul spiritual din acest Nord de ţară ar fi cu mult mai sărac! Şi cei care o adulează şi cei care o contestă, fie că o recunosc sau  nu,  îşi alimentează energiile creatoare şi din construcţiile de spirit înălţate de Domnia sa! Sorbind din cupa plină-ochi cu ingratitudine omenească, Lucia Olaru Nenati traversează viaţa afişând un surâs prefabricat pe chip, dar în fapt “ară” brazde adânci pe Pământul sfinţit de ivirea lui Eminescu!” (Traian Apetrei, ziarist, director al Teatrului “Mihai Eminescu” Botoşani)

,,Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul critic a rămas neputincios. Fără acest zid de fiinţe iubite, ne-am destrăma, ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori – , invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt.” Relaţia de prietenie cu d-na Lucia Olaru Nenati, care mă onorează şi mă înnobilează, având un singur ţel – adâncirea în spirit, confirmă ,,Declaraţia de iubire” a lui Gabriel Liiceanu. Ne-au fost hărăzite minunate ceasuri de taină ale cuvintelor, descoperind un Om născut anume să ne uluiască, care izvorăşte continuu şi se reinventează permanent, un creator hăruit, ce lasă urme,  intrînd în legendă, de fiecare dată altfel, dar mereu constant în genialitatea sa. Melodia incifrată a cuvintelor scrise sub dicteul unei inteligenţe arzătoare a zămislit o operă originală prin simultaneitatea trăirii şi celebrării actului existenţial. Pentru Domnia sa scrisul este un viciu, o continuă provocare în atingerea absolutului prin cuvânt, trăind jubilaţia eliberării de remuşcări şi resentimente – culminaţia unui mers lăuntric. Adorată de unii, contestată de alţii, ei nu pot adăuga şi nici scădea din valoarea intangibilă a unei conştiinţe artistice ce îşi continuă devenirea, trăindu-şi propriul destin, găsind vieţii sale rima perfectă, demonstrând că ,,singurul surâs al tragediei noastre este creaţia”. (Lili Bobu, notar public)

,,Dragă Lucia, In zi aniversară primeşte, te rog, alături de urările ce-ţi vor veni de departe şi de aproape, îmbrăţişările mele, colegul şi prietenul tău, de peste patruzeci de ani. Nu vreau să calc pe urmele altora, spunându-ţi lucruri pe care le ştii, vreau doar să-ţi spun că sunt fericit că am fost mereu în preajma ta şi ţi-am admirat, fără rezerve, talentul, puterea de muncă, sacrificiile şi dorinţa  de a face din cultura botoşăneană o realitate de care trebuie să se ţină cont. Ai reuşit pe deplin. Prin străduinţa ta, de cele mai multe ori nesusţinută de nimeni, numele Botoşanilor a fost rostit cu respect în marile centre culturale ale ţării şi dincolo de hotarele acesteia. Am spus de mai multe ori că Botoşaniul a dat ţării nenumărate spirite înalte, primind în schimb doar câteva, din rândul cărora îi amintesc doar pe Ioniţă Scipione Bădescu şi pe  Mihail Grigore Posluşnicu. Tu întregeşti această listă şi sper ca oraşul care te-a adoptat să răspundă aşa cum se cuvine şi la timpul potrivit plusului de renume pe care i l-ai adus”.(Gheorghe Median, muzeograf – Muzeul Judeţean de Istorie)

,,La împlinirea unei rodnice vârste, adresez doamnei Lucia Olaru Nenati, cu adânc respect, alese felicitări şi urări de mulţi ani cu sănătate! Îi mulţumesc anticipat pentru sprijinul acordat în activitatea din cadrul Consiliului Şcolar al Elevilor şi o rog să primească expresia profundei mele consideraţii. Vivat, crescat, floreat!” (Ciprian Iacinschi– preşedinte CŞE, Liceul Teoretic ,,Nicolae Iorga”)

Din dor de Eminescu a venit la Ipoteşti şi Botoşani Lucia Olaru Nenati, cu dor de Eminescu mângâie şi azi inimile noastre. La mulţi ani şi multe doruri împlinite alături de cei dragi!
(Mariana şi Radu Căjvăneanu)

Acum, într-un moment special pentru distinsa doamnă a culturii, LUCIA OLARU NENATI, doctor în ştiinţe umaniste, membră a Uniunii Scriitorilor şi a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, aduc aprecieri şi toată consideraţia pentru munca depusă în ani, pe altarul Muzeului din Ipoteşti şi al Teatrului botoşănean, pentru cărţile publicate, care sunt şi vor fi documente peste timp ale civilizaţiei umane. Prezenţa domniei sale în cadrul manifestărilor culturale, prezentările de înaltă ţinută profesională pe care le susţine, muzica pe care o înterpretează pe versurile eminesciene sunt toate o lumină benefică, strălucitoare, sunt o încântare. Îi urez mulţi ani sănătoşi, fericiţi alături de familia frumoasă, care o susţine pentru a crea în continuare, pentru a împlini  proiectele în lucru, şi să rămână mereu ca o stea călăuzitoare peste timp”. (etnograf Steliana Băltuţă)

Material realizat de ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D´ART”

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors