Scrisoare pastorală

Posted by Gabriela Petcu On January - 14 - 2012

 Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul X(2011), nr. 221 (1 – 15 Ianuarie)

 

 

              Dragii mei enoriași!

              La cumpănă de ani La mulţi ani!  Sănătate, bucurii, belşug şi bunăstare să fie în casa şi în viaţa Dumneavoastră!  Fericirea să poposească în sufletul fiecăruia!

              Prin voia lui Dumnezeu, iată că am păşit şi în anul 2012! Îi mulţumim pentru tot şi pentru toate, căci fără El suntem praf şi pulbere. Atât cât vrea El mai fiinţăm pe acest pământ, ne mai bucurăm de fiecare zi ce ne-o dăruieşte, de fiecare anotimp, de fiecare clipă fericită, pe care mai avem prilejul s-o trăim!

              Vă mulţumim cordial tuturor pentru tot sprijinul ce ni l-aţi dat în cursul anului 2011! Vă mulţumim tuturor celor care ne-aţi primit cu colindul, atâtla Crăciun, cât şila Bobotează, după datina străbună, ca nişte adevărate  familii de creştini! Vă mulţumim cordial pentru darul ce ni l-aţi făcut, fiecare după voia şi posibilităţile ce le-a avut, dar mai ales pentru bunăvoinţa creştinească şi românească. Să dea Dumnezeu să vă găsim pe toţi sănătoşi şi cu voie bună mulţi ani de aici înainte!

              La cumpănă de ani, se cuvine să facem un scurt bilanţ  fiecare dintre noi cu privire la viaţa noastră, la familiile noastre, la speranţele ce le avem de viitor. Dacă n-ar mai fi sărbătorile şi rânduielile acestea ale anotimpurilor, viaţa ar fi ca o lungă călătorie fără popas. Aşadar, să ne oprim un pic în lungul drum al trecerii noastre prin lume şi să ne facem un examen de conştiinţă fiecare. Să ne imaginăm că derulăm filmul vieţii noastre de până acum, cu toate ale sale bune şi rele. Să ne imaginăm, de asemenea, că la acest film ar privi şi Dumnezeu. Ia gândiţi-vă, aţi găsi vreo scenă în acel film de care să vă fie frică, ori să vă roşească obrazul la gândul că va vedea-o  Cel de Sus?  Sau chiar şi numai ceilalţi semeni ai Dumneavoastră?! E o grea încercare. Căutaţi, de asemenea, să socotiţi dacă aţi făcut tot ce a depins de Dumneavoastră ca propria familie să dureze, ca soţul, soţia, copiii, părinţii, socrii, cumnaţii  Dumneavoastră să aibă o rază de fericire, când s-au aflat în preajma Dumneavoastră, când aţi vorbit, când aţi muncit împreună. Vedeţi dacă aţi făcut vreo fărâmă de bine cuiva, dacă v-aţi făcut întotdeauna rugăciunea, dacă sunteţi împăcaţi cu Dumneavoastră înşivă, cu cei din jur şi, mai ales, cu Dumnezeu. Încercaţi să vă imaginaţi că în clipa următoare aţi fi chemaţi înaintea lui Dumnezeu, că v-ar sosi ceasul cel din urmă. Aveţi, oare, bagajul făcut? Sunteţi, într-adevăr, pregătiţi de marea călătorie?  Aveţi suficiente argumente ca să vă apăraţi la dreapta judecată pentru faptele săvârşite în această viaţă?  Sunt câteva întrebări, pe care ar trebui să ni le punem fiecare dintre noi la această cumpănă de ani. Faceţi planuri pentru familia Dumneavoastră, dar ţineţi seamă şi de ceilalţi membrii ai familiei. Vedeţi dacă şi lor le place şi dacă sunt de acord cu ceea ce vreţi să faceţi. Numai aşa va fi armonie şi unitate în casa Dumneavoastră şi nimănui  lehamite nu-i va fi, că staţi sub acelaşi acoperiş!  Dumnezeu să vă ajute  şi să fie bine!

*

              Realizări și perspective. A mai trecut un an şi în viaţa parohiei  noastre. Mulţumesc lui Dumnezeu că am fost împreună şi că am mai reuşit să realizăm câte ceva. Au fost şi momente fericite şi mai puţin prielnice, dar le-am depăşit cu bine. Făcând un scurt bilanţ, putem spune că ne-am propus la începutul anului trecut, conform ,,Scrisorii pastorale” nr. 197, să  continuăm să publicăm şi să difuzăm cărţi pretutindeni, unde va fi fost nevoie de ele. Am făcut acest lucru şi am reuşit  să publicăm următoarele cărți: Pr. Al. Stănciulescu-Bârda și Cristian Stănciulescu-Bârda, Bibliografia Revistei ,,Studii Teologice”(1929-2008)(806 pag.), ediția a II-a; Angela Ploscaru, Imperiul luminii, vol. III(97 pag.) ; Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală, vol. IV(474 pag.) ; Gr. Maerean, Chemări la Domnul, vol. VIII(176 pag.) ; Anton Pann, De la lume adunate și iarăși la lume date, ed. A II-a(193 pag.) ; Pr. Ioan Sfetcu, Predici, ed. a II-a(312 pag.) ; Vămile Văzduhului, ed. a V-a(64 pag.) ; Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Nicolae Iorga. Concepția istorică, ed. a II-a(370 pag.) ; Colinde din Transilvania, vol. IV(236 pag.) ; Ghidul elevului creștin, ed. VI(24 pag.) ; Viețile Sfinților, vol. II(560 pag.) și Pr. Al. Stănciulescu-Bârda și Cristian Stănciulescu-Bârda, Bibliografia Revistei ,,Ortodoxia”(1949-2008)(556 pag.).  Aşadar, 12 cărţi în 12 luni. Mai mult n-am putut! Am răspândit mii de exemplare din aceste cărţi în ţară şi străinătate, în ţări precum : Grecia, Cipru, Moldova, Franţa, Germania, Suedia, Olanda, Italia, Spania, Belgia, Canada, S.U.A., Australia etc. Am donat 500 exemplare din Viețile Sfinților, vol. I fiecărei familii din parohie, cât şi celor din afara parohiei care ne-au ajutat. Cartea a  plătit-o  Doamn Mariana Brăescu din București cu 7. 000 lei. Am reușit  să publicăm, cu ajutorul Domnului Primar George Bazavan, vol. II din cartea Viețile Sfinților, pe care am început deja să o donăm familiilor din Malovăț și celor din afara parohiei, care ne-au ajutat în cursul anului 2011. Reamintim în acest sens că prețul acestei cărți a fost de 7.000 lei, bani pe care i-a achitat Domnul Primar George Bazavan. Am reuşit să publicăm din două în două săptămâni ,,Scrisoare pastorală”, să v-o trimitem Dvs., fiecărei familii, celor ce ne-au ajutat cu mai mult de 50 lei din ţară şi străinătate, iar prin internet gratuit tuturor celor ce ne-au solicitat. În momentul de faţă, publicaţia noastră a depăşit tirajul de 800 ex. şi tirajul creşte aproape în fiecare zi, existând solicitări în acest sens din ţară şi din străinătate.  ,,Scrisoarea pastorală” a fost preluată și republicată, parțial sau în întregime, de diferite publicații din țară și străinătate. În acest sens mulțumim cordial Domnului Moraru, redactor la ,,Observatorul” din Toronto(Canada), care a avut grijă ca număr de număr din ,,foaia” noastră să apară în paginile prestigiosului ziar româno-canadian. Am reușit să publicăm numeroase articole și studii în reviste și volume apărute în țară și străinătate, după cum s-a putut vedea și în ,,Scrisoare pastorală”. Ne-am propus să continuăm tradiţia instituită în parohia noastră de a dona pâine enoriaşilor veniţi la biserică în duminici şi sărbători, cât şi unor bolnavi şi bătrâni din sat şi am reuşit în mare parte. Astfel, am donat: în Ianuarie: 457 pâini; în Februarie: 503 pâini; în Martie:  536 pâini; în Aprilie: 555 pâini; în Mai: 450 lei; în Iunie: 436 pâini; în Iulie: 563 pâini; în August: 560 pâini; în Septembrie: 435 pâini; în Octombrie: 532 pâini; în Noiembrie: 436 pâini; în Decembrie: 289 pâini. În total, în 2011 s-au donat  5752 pâini, în valoare de 5.177 lei. Această activitate a fost îngreunată de faptul că o vreme brutăria din comună a fost oprită, iar aprovizionarea la biserică a fost destul de dificilă. Nu am donat pâine în marile Sărbători ale Paștelui, Crăciunului, Anului Nou și Bobotezei. Am donat copiilor participanți la slujbe, în plus, dulciuri în fiecare duminică și sărbătoare de peste săptămână, cât și de Sărbătorile Crăciunului și Anului Nou. Ne-am propus şi am reuşit să acordăm ajutoare în bani unor enoriaşi ai parohiei noastre aflaţi în situaţii dificile, fie din cauza stării de sănătate, fie din alte cauze nenorocite ce s-au abătut peste ei. Am acordat ajutoare pentru Catedrala Neamului din București în valoare de 1.330  lei. Ne-am propus să menţinem serviciile gratuite şi am reuşit, iar contribuţia de cult să fie ca şi în anii trecuţi după principiul: fiecare dacă poate şi cât poate, preotul fiind la dispoziţie tuturora, indiferent dacă au achitat ceva sau nu 24 de ore din 24, şapte zile din săptămână şi 365 de zile din an. În rest a fost liber!

              Am reuşit să văruim exteriorul bisericii de la Malovăț și să cumpărăm materialul pentru extinderea gardului cimitirului de la Malovăț. Am reușit să facem curățenie generală la ambele cimitire în primăvară și curățenie generală la amândouă bisericile după Paști.  Am distribuit anul trecut 500 calendare de perete şi 323 kg. lumânări. Prin strădania și cu cheltuiala Domnului Primar George Bazavan, s-a construit în hotarul parohiei noastre una din cele mai impunătoare troițe din județ, așa cum poate fi văzută pe coperta vol. II din Viețile Sfinților. Am reuşit să dăm câteva filme cu conţinut religios în bisericile noastre.  Am spovedit şi împărtăşit de-a lungul anului aprox. 700 enoriași, dintre care aproximativ 200 au fost copii. Am oficiat 13 botezuri, 10 cununii și 25 înmormântări. Cei botezați și cununați au fost și din alte localități, dar cei decedați au fost numai din parohie!

              Preotul Dumneavoastră a continuat să predea Religia la școlile din comuna Malovăț, deși ,,frații” s-au făcut luntre și punte să-l elimine din învățământ. De! A participat la mai multe întruniri ştiinţifice în ţară. O fi mult, o fi puțin, Dumnezeu știe ! Atât am putut face !

              Încheiem anul cu toate datoriile achitate față de forurile superioare  și alte instituții, cu salarizarea la zi și cu un sold mulțumitor. Slavă Domnului pentru tot și pentru toate !

               Dacă Dumnezeu ne va ajuta şi Dvs. îmi veţi fi alături, vom reuşi să mai facem multe lucruri bune împreună, spre slava lui Dumnezeu. Dorim să continuăm publicarea şi răspândirea cărţilor religioase; să continuăm să scoatem şi să vă trimitem ,,Scrisoarea pastorală”; să distribuim gratuit fiecărei familii din parohie şi celor ce ne-au  ajutat cartea Viețile Sfinților, vol. II și să găsim binevoitori care să suporte costul vol. III, pe care să-l tipărim și să vi-l donăm de Crăciun, anul acesta; să dăm cât mai multe filme cu conţinut religios; să fim prezenţi în presa scrisă şi pe internet cu cât mai multe contribuţii; să cumpărăm şi să instalăm un clopot mai mare la biserica din Malovăţ; să organizăm mai multe excursii cu caracter religios; să continuăm cu donarea pâinii  în duminici şi sărbători; să menţinem serviciile gratuite şi contribuţia de cult la aprecierea fiecăruia; să putem să acordăm ajutoare celor bolnavi, neputincioşi şi tuturor celor  loviţi de nenorociri; să intensificăm activitatea pastorală şi misionară; să vopsim acoperișurile bisericilor de la Malovăţ și Bârda; să construim  gardului la extinderea cimitirului de la Malovăț; să mărim numărul participanţilor la slujbe şi multe, multe altele, despre care vom vorbi pe parcurs. Dumnezeu să ne ajute!

*

               Plugușorul. Domnul Ioan Miclău  din Cringila(Australia), căruia parohia noastră i-a publicat vreo șase cărți până în prezent, ne-a trimis un colind de Plugușor, pe care ne face plăcere să-l publicăm:

 


,,Aho, aho, copii și frați,

Unchi, mătuși, veri și cumnați,

Muncitori și cărturari,

Țarani și parlamentari,

Brokeri și investitori,

Nou veniți și fondatori,

Militari, doctori, studenți,

Promovați și repetenți,

Scafandri și alpiniști,

Infractori și politiști,

Vânzătoare și șoferi,

Angajatori și șomeri,

Copii, tineri și bătrâni,

Într-un cuvânt: FRAȚI ROMÂNI-

Stați puțin și nu mânați

Și urarea-mi ascultați:

Anul care va să vină

Va fi un an de lumină,

Cocoșii vor sparge zorii

Anunțând investitorii,

Care vor sosi la noi,

Mulți, măi, frate, un puhoi!

Unii mici, alții mai mari,

Numai EURO și dolari!

Va spori val dupa val

Aportul de capital.

Acțiunile în sus s-or duce,

Toți vor dori să le-apuce,

Indicii-or avea tendința,

De creștere în neștiință,

Vor fi doar o feerie

Și-or uita de teorie.

Noi toți vom fi în priză

Și-om uita complet de criză.

Din mormanele de fiare

Ridica-vom în picioare

Fabrici multe și uzine,

Tractorașe și combine!

Și în fiece cartier

Nu va fi nici un șomer,

Iară foștii căpșunari

Se vor face funcționari,

Gestionari abili de parcuri,

Șefi la câinii puși în țarcuri!

Pensiile vor urca,

Prețurile vor scădea,

Se va majora chenzina,

Se va ieftini benzina.

Medicamentele toate

Vor fi bine compensate!

Veți trăi și veți vedea

Că toate s-or îndrepta!

M-am luat cu urătura

Și nu îmi mai pot ține gura!

Bată-vă pe toți căldura,

Mâncarea și băutura!

Și la anul când venim,

Sănătoși să vă găsim,

Avutul să vi-l sporiți!

LA MULTI ANI! FITI FERICITI!!!”


           Îi mulțumim Domnului Ioan Miclău, îi transmitem aceleași bune, urări și-i amintim un cunoscut proverb românesc: ,,Flămândul codrii visează și vrabia mei!”

 

*

 

            Contribuția de cult. După cum știți, am început strângerea contribuției de cult pentru 2012 de la 1 Decembrie 2011. Am continuat să respectăm principiul : fiecare dacă vrea și cât poate. Contribuția,                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                 așadar nu este obligatorie, nu este în sumă fixă, iar serviciile religioase sunt gratuite, indiferent dacă cineva a achitat sau nu ceva pentru contribuția de cult. Până la 15 Ianuarie, respectiv până la închiderea prezentei ediții, în Malovăț au achitat contribuția de cult 87,42%; în Bârda au achitat 83,64%. La nivel de parohie, au achitat 86,20%. E un procent foarte bun. Vă mulțumim cordial. Contribuția de cult achitată s-a situat între 1 leu și 222 lei(Popescu Ion). Nu trebuie uitat, însă, că Domnul Primar George Bazavan, pe lângă contribuția de cult, a achitat și a doua rată pentru Viețile Sfinților, în valoare de 3.500 lei. Dintre fruntași, menționăm următorii:  

 

             a)În Bârda: I. Popescu Ion: 222 lei; II. Bobocea Savu: 162 lei; III. Sfetcu Bebe: 152 lei; IV. Pană Atena: 151 lei; V. Botoșan Dumitru: 122 lei; VI. Rolea Pantelie, Ivașcu Vasile și Curea Gigi: 116 lei; VII. Luca Nică: 111 lei; VIII. Dragomir Bădiță și Gârbovan Ion: 110 lei; IX. Horodnic Tudor: 108 lei;  X. Rolea Ion: 106 lei; XI. Anghel Domnica: 105 lei; XII. Sfetcu A. Aurel și Bufan Dumitru: 102 lei; XIII. Boroancă Ilie: 101 lei; XIV. Dragomir Nicolae, Cimpoieru Elena, Luca Gheorghița, Mihăescu Nicolae, Sfetcu George și Sfetcu Sorin: 100 lei; XV. Dragomir  Gheorghe: 90 lei; XVI. Stănciulescu Ion: 82 lei; XVII. Ivașcu Ion, Sfetcu Dumitru: 80 lei; XVIII. Mema Ștefan: 78 lei; XIX. Rolea Maria: 72 lei; XX. Pavel Traian: 71 lei; XXI. Luca Ion(Nelu): 67 lei; XXII. Gârbovan Nicolina: 66 lei; XXIII. Curea Cristi și Mema Ion: 65 lei; XXIV. Luca Dumitru și Coman Elena: 62 lei; XXV. Duțoniu Gheorghe și Turlacu Emil: 61 lei; XXVI. Dăescu Virgil, Stoica Virgil, Botoșan Elena, Malescu Gheorghe, Gheran Paraschiva, Rolea Constantin(II), Tănase Maria și Mucioniu Ion: 60 lei; XXVII. Ploștinaru Ionel: 58 lei; XXVIII. Butoi Ion, Luca Jana, Luca Elena și Curea Anica: 55 lei; XXIX. Drăghia Tudor și Rolea Marina: 54 lei; XXX. Mema Margareta: 53 lei;  XXXI. Curea Viorel și Sfetcu N. Aurel: 52 lei; XXXII. Anghel Nicolae, Ivașcu Ilie, Gârjoabă Pompilia, Curea Ghiță și Luca Constantin: 51 lei; XXXIII. Fruntelată Gheorghe, Cimpoieru Tănase, Luca Domnica, Luca Aristița, Luca Ana, Luca Gica, Luca Sanda, Stănciulescu Victor, Duțoniu Valentin, Luca Maria(II), Gheran Pantelie, Sfetcu Doru, Cola Emilia, Rolea Drina, Trocan Dumitru, Stoichină Gheorghița, Mema Gigi, Avram Dumitru, Șonea Floarea, Stănciulescu Olimpia și Mucioniu Gheorghe: 50 lei.

 

              b)      În Malovăț:  I. Bazavan Gheorghe(Ieleșnic): 213 lei; II. Rachiunoiu Grigore: 210 lei; III. Glavan Dumitra: 207 lei; IV. Mănescu C. Vasile: 200 lei; V. Ungureanu Gheorghe: 162 lei; VI. Bobiț Gheorghe: 160 lei; VII. Surugiu Eugenia: 154 lei; VIII. Mănescu Constantin: 150 lei; IX. Bazavan George(primarul): 142 lei; X. Popescu V. Constantin: 136 lei; XI. Manolea Emanoil: 130 lei; XII. Tărăbâc Lucian(I): 129 lei; XIII. Ungureanu Constantin, Popescu Angelu, Oproiu Petre și Munteanu Nicu: 126 lei; XIV. Coman Vasile și Vasilescu Petre: 125 lei; XV. Baltac Alexandru: 122 lei; XVI. Coman Constantin, Tărăbâc Grigore și Dima Vasile: 120 lei;  XVII. Manolea Nicolae și Teșilă Elisabeta: 116 lei; XVIII. Tărăbâc Lucian(II): 115 lei; XIX. Surugiu N. Ion(Nelu): 114 lei; XX. Căprioru Gheorghe, Iordache Mihai, Crumpei Gheorghe, Tănase Osiac-Dumitru și Căpeț Angela: 111 lei; XXI. Popescu Ștefan, Popescu Marga, Bucică Bebe și Munteanu Iorgu: 110 lei; XXII. Almichi Ilie și Pereanu Viorel: 107 lei; XXIII. Ciobanu Gheorghe, Pirici Constantin, Munteanu Gheorghe și Lupșa Dumitru: 106 lei;  XXIV. Bobiț Gh. Ion, Paicu Mariuța și Meilă Costel(I): 105 lei; XXV. Glavan Dumitru și Ciurel Dumitru: 101 lei; XXVI. Cosma Cristina, Almichi Constantin, Borugă Ion și Meilă Nicolae: 100 lei; XXVII. Badea Constantin: 96 lei; XXVIII. Ionașcu Maria și Odoleanu Valeriu: 85 lei; XXIX. Popescu Mihai și Crașoveanu Valeriu: 81 lei; XXX. Mănescu Dumitru, Ungureanu Mircea, Băleanu Ioana, Manolea Natalia și Oproiu Gheorghe: 80 lei; XXXI. Badea Nicolae și Surugiu Gh. Mihai: 76 lei; XXXII. Giurescu Lucreția: 72 lei; XXXIII. Manolea Grigore, Borcilă Elena(II), Guran Aurel(I) și Ciută Romulus: 71 lei; XXXIV. Micu Valeriu, Băleanu Petre, Ghilerdea Sevastian, Ștefu Constantin, Almichi Ion, Voican Petre și Surugiu I. Mihai: 70 lei; XXXV. Mănescu Elena: 69 lei; XXXVI. Nistor Maria, Baltac Ion și Ciolacu Dumitru: 67 lei;  XXXVII. Bobiț Claudiu, Ionașcu Ștefan, Popescu Gh. Gheorghe, Iorgovan Viorel, Baltac Guța, Paicu Elena, Munteanu Iancu-Sorin și Mănescu I. Vasile: 66 lei; XXXVIII. Boncioc Elena(II), Motreanu Petre, Pera Aurica, Crăciunescu Paraschiva, Coman Sevastița, Borugă Mihai, Glavan Pompiliu și Oprișan Elena: 65 lei; XXXIX. Dragotă Nicolița: 64 lei; XL. Ciobanu Alexandra, Pau Claudiu, Meilă Pantelie și Tătucu Grigorie: 62 lei; XLI. Mateescu Mihai, Pau Olimpia, Borugă Vasile, Giura Dragoș, Michescu Nicolae, Cojocaru Ilie, Bondoc Anton, Badea Marius, Michescu Ion, Munteanu Maria, Cioabă Constantin și Tătucu Marius : 61 lei; XLII. Guțescu Jenică, Bazavan Dumitru, Popescu Vasile, Mănescu Iulius, Popescu Nete, Meilă Iancu, Crumpei Vasile, Mănescu Valeria, Perianu Constantin, Coman Elena, Meilă Emil și Ciurel Valentin: 60 lei; XLIII. Vișan Constantin și Popescu V. Vasile: 58 lei; XLIV. Chilom Dan și Badea Ion: 57 lei; XLV. Coman Dumitru, Mateescu Liviu, Michescu Constanța, Tărăbâc Adrian, Popescu Gheorghe, Sava Ioana, Ștefu Ion, Cojocaru Titu, Oproiu Nină, Bondoc Maria, Ungureanu Florin, Mănescu Viorel, Oprișan Sever, Săftoiu Liviu(II), Paicu Nicolae, Ciurel Florin și Papa Vergina: 56 lei; XLVI. Jianu Stela, Ciobanu Ilie, Voican Ion, Pera Dumitru, Hurduc Floarea și Haidamac Minodora: 55 lei; XLVII. Bonoc Eugenia: 53 lei; XLVIII. Bazavan Natalia, Crașoveanu Stana și Orodan Ecaterina: 52 lei; XLIX. Stroie Sever, Curea Gheorghe, Meilă Dumitru, Vișan Bădiță, Mănescu Tudor, Cotea Nicu, Nistor Vasile, Ciobanu Doru, Hadarig Mircea, Pană Viorel și Borcilă Vasile: 51 lei; L. Surugiu I. Elena, Bobiț Gh. Gheorghe, Bazavan Claudiu, Ungureanu Elena, Omir Sevastian, Ghilerdea Ana, Oproiu Dumitru, Colibășanu Gheorghe, Mangu Constantin, Paicu Domnica, Pau Daniel, Hurduc Romeo, Bogdan Gheorghe, Hurduc Elena, Nistor Elena, Baltac Constantin, Ilinca Alexandru, Popescu Goriță, Munteanu Puiu și Pătrulescu Petre: 50 lei;

 

               În perioada 1 Dec. 2011-15 Ian. 2012 am primit câteva ajutoare din afara parohiei astfel:

 

             c) Fii ai parohiei din afara parohiei: Domnul Căprioru Marius-Emanoil din Italia, Domnul Căprioru Florin-Alexandru din Italia, fii ai satului Malovăț, câte 420 lei; Domnul Surugiu Nicu din Italia, fiu al satului Malovăț, a donat 210 lei;  Doamna Omir Lucreția din București și Domnul Pera Nicolae din Constanța(CT), fii ai satului Malovăț, au donat câte 200 lei; Domnul Prof. Virgil Sfetcu din București,  fiu al satului Bârda, Domnul Boncioc Mircea din Italia, fiu ai satului Malovăț, au donat câte 150 lei; Domnul Cioabă Dumitru din Germania, fiu al satului Malovăț, a donat 120 lei;  Domnul Căprioru Viorel din Italia, fiu al satului Malovăț, a donat 115 lei; Domnul Ile Teodor din Sânicolaul Mic(AR), Doamna Dr. Rusu Maria, Doamna Prof. Iacov Raluca și Domnul Mema Irinel Tr. Severin, fii ai satului Bârda și Doamna Mănescu Stela, Doamna Ing. Doina Teșilă și Doamna Pera Maria, Doamna Vlădioniu Mariana, Doamna Mănescu Stela din Tr. Severin, fiice ale satului Malovăț, au donat câte 100 lei; Domnul Nistor Gheorghe din Tr. Severin, fiu al satului Malovăț, Domnul Luca Vasile din Tr. Severin, fiu al satului Bârda,  au donat câte 55 lei; Doamna Bazavan Simona din SUA și Domnul Giura Nicolae din Bala(MH), Domnul Paulețu Iancu(Răscolești-MH), Domnul Bogdan Gabriel din Italia, Domnul Paicu Angelu, fii ai satului Malovăț, Domnul Duțoniu Ion, Domnul Rolea Aurel, Domnul Rolea Titu, Domnul Anghelescu Gheorghe și Domnul Gheran Aurel din Tr. Severin, fii ai satului Bârda, au donat câte 50 lei; 

 

              d) Enoriași străini de parohie: Domnul Toncea Cătălin – Ioan din București a donat 600 lei; Domnul Bâlgăr Anton din Rătez(GJ) și Domnul Dan Romano din București au donat câte 300 lei; Doamna Ing. Alexandrina-Melania Caragioiu din Montreal(Canada) a donat 200 lei; Doamna Golea Nicoleta din Tr. Severin, Doamna Dorina Zdroba din București, Doamna Bâlgăr Paula din Tr. Severin și Doamna Barbu Ioana din Buftea(IF) au donat câte 100 lei; Doamna Petruța Freund din Aschaffenburg(Germania) a donat 84 lei;  Doamna Dr. Mihaela și Dl. Dr. Werner  Funck din Germania au donat 82 lei; Domnul Mărășescu Vasile din Tr. Severin, Doamna Dr. Ionescu Mihaela-Aritina din Curtea de Argeș(AG), Domnul Vermeșan Mirel din Timișoara™ și Doamna Manolache Steluța din București au donat  câte 50 lei;

 

              e)Ajutoare pentru gardul cimitirului: Câțiva enoriași din Malovăț au donat pentru gardul cimitirului. Dintre fruntași se remarcă Doamna Glavan Dumitra cu 50 lei.

 

              Tuturor celor menționați mai sus, cât și celor ce au ajutat cu mai puțin le mulțumim cordial și rugăm pe Bunul Dumnezeu să le răsplătească jertfa și să-i ocrotească pe drumurile vieții!

 

*

 

              Destăinuiri cu Zoe Dumitrescu Busulenga(Continuare din numărul trecut). ,,Şi uite aşa rămâne omul singur. Nu numai pentru că nu-L mai are pe Dumnezeu împreună cu el, dar nici pe ceilalţi oameni – prieteni, fraţi, soţi sau soţii – nu-i mai simte aproape. Asta fiindcă fiecare are ritmul lui atunci când aleargă – altminteri, grăbindu-te, cauţi tot timpul înainte, la ce va urma, cu nădejdea că va veni vremea să te linişteşti. Dar viaţa trece repede şi boala vine, vine şi moartea, mai repede decât te aştepţi, înaintea atât de doritului răgaz de liniştire şi aşezare întru ai tăi, întru ale tale. Dar putem înţelege şi altfel această însingurare: graba, ritmul nebun şi gălăgia funciară lumii în care trăim nu ne mai îngăduie să ascultăm paşii timizi ai celuilalt pe cărările sufletului nostru. Alergătura ne exilează cumva în afara graniţelor propriului suflet. Căci sufletul, ca şi copilul sau dragostea, are nevoie să-i acorzi timp. Are ritmul său, acela al comunicării adânci şi liniştite cu Dumnezeu şi cu celelalte suflete. Acest lucru îl înţelege mai cu seamă femeia, pentru că-l simte cu o mai mare acuitate.

 

              Şi pentru că ritmul zilei şi al anilor societăţii în care trăim ne înstrăinează pe termen lung de viaţa propriului suflet, ajungem să ne obişnuim cu această stare şi ne simţim tot mai mult ca şi cum nu am avea suflet. De aceea şi prind teoriile evoluţioniste. Cu alte cuvinte, uităm de unde am plecat, uităm limba natală a dragostei inocente, a peisajului unui suflet în care încăpeau atâtea frumuseţi şi taine. Şi, de multe ori, murim printre străini, neştiuţi de nimeni – după cum se întâmplă cu atât de mulţi români rătăciţi printre cei lipsiţi de dreapta credinţă, aşa cum poporul evreu, pentru o bucată de carne, robea la egipteni. Aşa a lăsat Dumnezeu, doar o înţelege omul văzându-le, simbolic, în cele trupeşti pe cele ce se petrec în ordinea duhului. Arhitecţii peisajului cotidian al societăţii moderne, biotehnologii unei umanităţi supuse maşinii au crezut că omul, precum o piesă, poate fi prelucrat într-atât încât să fie adus la stadiu de robot. Un calculator programabil, care să răspundă eficient comenzilor sistemului. Şi au urmat acestui proiect, aducându-l pe individul occidental foarte aproape de acest deziderat. Dar, totuşi, firea omului nu au putut-o schimba cu totul. Înstrăinaţi de propriul suflet într-o lume a maşinii şi informaţiei, oamenii suferă fără să-şi dea seama de ce. Cei mai mulţi nici măcar nu ştiu că au suflet. Cum ar putea atunci să identifice şi să înţeleagă suferinţa acestuia? E ca bolnavul pe care-l doare ceva, simte o mare slăbiciune, are ameţeli şi o stare de confuzie, dar nu ştie să-i spună doctorului de unde îi vine suferinţa. Suferinţa resimţită de cea mai mare parte a oamenilor, care pe mulţi îi face să se arunce în vârtejul a tot felul de păcate, este intim legată de acea scurgere bolnavă a timpului ce nu mai are răbdare cu noi, tocmai pentru că nu mai măsoară petrecerea unei vieţi împreună cu Dumnezeu, izvorul timpului şi al vieţii, sau petrecerea împreună cu cei iubiţi, căci şi dragostea, şi frumuseţea, şi binele, tot de la Dumnezeu sunt primite. Este un timp dureros, ce ne dă măsura înstrăinării, a oboselii alergării după nimic. Şi cu cât alergăm mai mult, cu atât ne simţim mai singuri. Aici începe cercul vicios. Căci cu cât ne simţim mai singuri, cu atât ne este mai greu să suportăm trecerea dureroasă a timpului ce nu-şi mai găseşte rostul şi bucuria. Astfel că o luăm la fugă cu o grabă tot mai mare; ne ascundem în muncă, în obligaţii şi griji de tot felul, iar în puţinele răgazuri când rămânem singuri cu noi înşine ne este şi mai greu, şi o luăm de la capăt. Tocmai de aceea a fost inventat televizorul, ca să vindece această singurătate funciară resimţită de lumea de astăzi, care L-a neglijat până la uitare şi totală neştiinţă pe Dumnezeu. Televizorul, ziarele, internetul, senzaţionalul, eroticul şi violenţa, sentimente puternice, emoţii copleşitoare – toate sunt făcute pentru a ne face să uităm că viaţa noastră a devenit extrem de scurtă şi de chinuitoare. Trăim ca şi cum nici nu am mai trăi propria viaţă.

 

              Vă rog să vă opriţi o clipă din cursa aceasta a nimicului. Trebuie să ne regăsim timpul pierdut, să-l recâştigăm. Cum? Mergând cât mai des la Sfânta Liturghie. Timpul vieţii sufletului nostru se adapă, ca orice fiinţă pe lumea aceasta, din darul lui Dumnezeu – în acest caz, din timpul Împărăţiei. Încercaţi şi o să vedeţi cum vi se schimbă viaţa. Vă rog să câştigaţi timp făcând răbdare la scaunul de spovedanie. Căci păcatul e principalul vinovat de scurtarea timpului vieţii noastre. Nu ne îngăduie Dumnezeu mai mult timp, ca să nu adâncim şi mai mult păcatele în care ne complăcem. Câştigaţi timp, oprindu-vă de cât mai multe ori în timpul unei zile pentru a spune unDoamne miluieşte!

 

              Câştigaţi şi mai mult dând televizorul afară, fără ruşinea „ce-o să spună vecinii, prietenii şi familia!?”. Televizorul e cel mai mare cronofag(mâncător de timp) din istoria lumii. Mănâncă zilnic în medie în jur de 3-7 ore din timpul tuturor. La bătrâni şi copii mai mult, la adolescenţi mai puţin. Vi se pare un lucru imposibil? Nu e, oare, mai uşor să renunţi la televizor, decât să suferi pierderea timpului atât de scump al vieţii noastre, a clipei care trece şi nu se mai întoarce, a timpului în care încă mai eşti sănătos, încă mai eşti viu!? Aţi cunoscut pe cineva fericit că se uită la televizor? Sau am uitat şi chiar nu vrem să ştim ce însemnă fericirea? Atunci ne merităm soarta…

 

              Trebuie să recâştigăm timpul, redevenind sensibili la necazurile şi durerile celorlalţi prieteni, rude, vecini sau oameni de pe stradă, dar mai ales sensibili la glasul propriei inimi atât de întristată, îndoliată, ca şi cum am fi murit printre străini, îngropaţi fiind în grijile şi plăcerile blestemate ale unei existenţe lipsite de Dumnezeu. Vă rog să nu treceţi cu vederea cuvintele acestea – nu ştim cât ne va mai răbda Domnul.

 

*

 

               Zâmbete.  # Cu prilejul colindului cu Crăciunul și Botezul, am auzit multe afirmații cu dublu înțeles, care ar putea să strârnească zâmbete. Iată câteva: ,,- Părinte, pe mine vreți să mă săriți?!” mi-a zis o enoriașă, care ieșise mai târziu să-mi deschidă. ,,-Nu, i-am răspuns, însă la dumneata era poarta închisă, iar vecinii mă așteptau la porți. Am intrat la dânșii, iar între timp ai ieșit și dumneata!” ,,-Eu crezui, că vreți să mă săriți!” ,,- Nu, nu face tata popa așa ceva!” 

 

              # La  colindul cu Botezul, trebuie stropite cu aghiazmă toate camerele. La mai multe case am fost îndemnat astfel: ,,- Intrați, părinte, intrați până-n fund!”   Mda!

 

              # Un preot inimos, care voia cu orice preț să aducă la pocăință pe cât mai mulți, ședea împreună cu cântărețul său în marginea unei șosele și țineau o pancartă, pe care scria cu litere mari: ,,Sfârşitul e aproape. Pocăiţi-vă!” Pe lângă ei treceau maşini în viteză şi imediat, după fiecare maşină, se auzea o buşitură şi o explozie. După o vreme, dascălul întreabă: ,,- Părinte, nu le-ar fi mai de folos să scriem pe pancartă ,,Podul din faţă este rupt”?

 

              # Dupa un accident de autocar întrega echipă de fotbal a României ajunge în fața porții Raiului. ,,- Doamne, zice Sfântul Petru, eu zic să-i primim pe toți!” ,,- Cred că glumești, Petre,  i-am auzit mereu înjurând!” a zis Dumnezeu. ,,- Au înjurat, Doamne, ce-i drept, dar ei nu au bătut pe nimeni!”

 

*

 

              Program. În cursul lunii Februarie avem următorul program de slujbe: 2 Febr.(pomeniri dimineața la Bârda; slujbă la Malovăț); 4 Febr.(Malovăț-Bârda); 5 Febr.(Bârda); 11 Febr.(Malovăț-Bârda); 12 Febr. (Malovăț); 18 Febr. (Malovăț-Bârda); 19 Febr.(Bârda); 25 Febr. (Malovăț-Bârda); 26 Febr. (Malovăț); 27 Febr.(slujbă seara la Bârda); 28 Febr.(slujbă seara la Malovăț); 29 Febr.(slujbă seara la Bârda). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la școală, acasă sau la telefon: 0724. 99. 80. 86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com. La mulți ani!

 

                                                                               Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

“Mai am un singur dor”…la Constanţa

Posted by Gabriela Petcu On January - 14 - 2012

Mai am un singur dor
În liniștea serii
Să mă lăsați să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.

(Mihai Eminescu – 1883, decembrie)

 

La Cercul Militar din Constanţa, a avut loc prima întâlnire de lucru a Cenaclului literar “Mihail Sadoveanu” pe anul 2012. Cum era şi firesc, întâlnirea a fost dedicată împlinirii celor 162 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu. Pe lângă principalele repere din creaţia literară a marelui voievod al poeziei româneşti, au fost prezentate membrilor cenaclului şi invitaţilor, câteva opinii privind viaţa şi opera poetului, semnate de mari personalităţi: Titu Maiorescu, George Călinescu, Mircea Eliade, Nicolae Iorga, I.L. Caragiale, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Nicolae Breban. Au recitat din opera poetului naţional: Cristina Postolache, Anisia Popa şi Aurel Lazaroiu. Au prezentat opinii personale dedicate momentului: Ghiuner Acmola, Ana Ruse, Dan Juganaru, George Mihalcea, Alexandra Botosanu, Aspasia Podar-Spirt, Alecsandru Balan. Au cântat pe versurile poetului, folkiştii: Nelu Sacarlat şi Laurenţiu Marinescu. A fost o seară frumoasă! Cum vor mai fi!

                                                                        A consemnat: Preşedintele Cenaclului, Aurel Lazaroiu

 

Trebuiau sã poarte un nume

Marin Sorescu

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barbă nepieptanată de crai.
Şi nişte ape ca nişte copaci curgatori
În care luna îsi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,
Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani şi plugari,
Cărora le placea sã spună
Seara în jurul focului poezii –
“Mioriţa” şi “Luceafarul” şi “Scrisoarea a III-a”.

Dar fiindcaă auzeau mereu
Latrînd la stîna lor cîinii,
Plecau sã se bată cu tătarii
Şi cu avarii si cu hunii şi cu lesii
Şi cu turcii.

În timpul care le ramînea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bîrsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adînci
Şi un tînar care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagană fãrã vînt ?

Acest tînar cu ochi mari,
Cît istoria noastră,
Trecea bătut de gînduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numarînd plopii luminii, ai dreptaţii,
ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fãrã soţ.

Au mai existat şi nisşte tei,
Şi cei doi îndragostiţi
Care ştiau sã le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
                                                                                  Care tot colindau pe deasupra lor
                                                                                  Ca lungi şi mişcătoare sesuri.

                                                                                  Şi pentru că toate acestea
                                                                                  Trebuiau sã poarte un nume,
                                                                                  Un singur nume,
                                                                                  Li s-a spus
                                                                                  Eminescu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

INIMĂ ROMÂNĂ

Posted by Gabriela Petcu On January - 14 - 2012

Autor: Rodica Elena LUPU

Lume multă, oameni puţini, iar printre aceşti oameni puţini se numără
şi artista Olga Ciolacu, care ştie că “A fi domn e întâmplare, să fii om e lucru mare!”

“Am cântat la început muzică populară pe care o port şi astăzi în suflet. În muzica uşoară m-am lansat cu piesa “Revenire”. Dar cum e bine ştiut, caracterul unui om se formează în copilărie. O influenţă foarte mare asupra mea a avut-o tata.

El avea un caracter dur, dar în adâncul sufletului său era un romantic: cânta, îi plăcea natura.

Astăzi cred că dacă am ajuns artistă, acest lucru îl datorez, în mare parte tatei, care cânta în corul satului şi în corul bisericii. Mă lua cu el la biserică atunci când cânta în strană şi cred că un rol determinant în formarea caracterului meu l-a avut tatal”, mi-a spus Olga în urmă cu doar o lună, atunci când am filmat împreună cu Fuego, prietenul nostru comun, artistul pe care îl iubesc românii de pretutindeni şi mai ales cei din Basarabia – câteva emisiuni pe care el le moderează la televiziune.

“Nu am nevoie – spune Olga – să fac un efort şi să mă maimuţăresc pentru a da impresia că sunt mai bună decât sunt în realitate, spune Olga Ciolacu. Oamenii, indiferent de formaţia intelectuală pe care o posedă, au capacitatea de a simţi. Şi când eşti sincer, ei îşi dau seama. Ei depistează foarte uşor falsitatea. Foarte multe lucruri pornesc şi de la felul meu de-a fi, sincer şi credul, uneori până la naivitate”.
A fi sincer este una dintre principalele trăsături de caracter ale artistei Olga Ciolacu, o calitate care a jucat şi joacă un rol determinant în relaţia cu publicul.

“Fără a se înţelege că e o lipsă de modestie, eu am o slăbiciune pentru literatură şi deschid gura doar atunci când pot spune lucruri interesante. Nu-mi place să pălăvrăgesc, poate de asta lumea mă ascultă cu interes”, mărturiseşte Olga.

O melodie foarte cunoscut a Olgăi Ciolacu este cea intitulată “DIN CALEA ROBILOR”, pe versurile lui Dumitru Matcovschi, muzica Mircea Otel. “Acest şlagăr este adorat de românii de pretutindeni, care dupa ani de străinatate, se intorc acasă şi nu mai găsesc ce au lasat la vatra lor de baştină” îmi spune Olga şi o lacrimă se prelinge pe obraz…Acesta este de fapt cântecul de debut al Olgăi în muzica
uşoară si a devenit şlagărul mai multor generaţii de români.

În anul 1989 Olga Ciolacu a lansat în Basarabia formaţia sa de muzica uşoară “DACII”. “A fost o mare îndrazneală la vremea aceea să numeşti astfel o formaţie din Basarabia, mai ales că cenzura nu permitea la radio şi la televiziunea de stat să fie difuzate cântece româneşti.”

Mai mult de atât: toate concertele sale, Olga Ciolacu le deschidea şi le încheia cu cântecul “DACII”, pe care îl interpreta împreună cu un membru al formaţiei ,Victor Boguta. Melodia a fost compusă de conducătorul formaţiei Oleg Baraliuc, pe care Olga l-a promovat ca tânăr compozitor. Am permisiunea artistei Olga Ciolacu de a difuza aceast cântec şi de fapt oricare dintre cântecele pe care le
interpretează, în emisiunile mele “Drumuri printre amintiri”, de la radio.

Tot cu formaţia “DACII”, Olga Ciolacu avea in repertoriu şi cântecul “SARACĂ INIMA ME”, pe care l-a modelat intr-o orchestraţie adecvată basarabenilor.

Repertoriul artistei Olga Ciolacu este impresonant şi cine nu cunoaşte cântecele ei: “Melancolie”, preluat şi de alţi interpreţi cunoscuţi, “Te-am iubit ca niciodată”, “Ochii mei”, “Tangoul visător”, “În braţe mă cuprinzi”, “Aş vrea să te întorci”, “Mamă, iartă-mă”, “Ba n-ai una, ba n-ai alta” şi multe altele.

“Să ordoni ca un rege şi să munceşti ca un rob – este un principiu valabil pentru un artist. Trebuie să domine publicul, dar ca să ajungă
până aici, trebuie să muncească asemeni unui sclav”, consideră Olga Ciolacu.

“Noi ne-am întors din România în aceste zile îmi scrie Olga şi soţul ei Valentin Batrinac, iar acum vom avea încă un Crăciun şi An Nou cu cei de la ţară (rudele aşa sărbătoresc), apoi ne vom întoarce la Chişinău şi vom lucra la repertoriul nou. Mă bucur că am acum cartea ta de versuri, mi-a spus Olga pentru că am în proiect ca în acest sezon sa apară in repertoriul meu melodii semnate, Rodicai Elena Lupu.”

Aşa este, i-am oferit lui Olga Ciolacu unul dintre volumele mele de versuri, din care şi-a ales câteva poezii pe care intenţionează să le
pună pe muzică. Sincer mă simt onorată că un OM MINUNAT, o ARTISTĂ IUBITĂ de publicul larg va avea în repertoriul său cântece pe versurile mele.

Nu pot decât să-i spun mulţumesc lui Olga şi să-i doresc sănătate că atunci le va face pe toate! Sunt mândră că poeziile mele au inspirat-o şi că voi asculta atât eu cât şi publicul care o iubeşte cântece ale căror versuri sunt semnate de mine.

Să ne trăieşti, Olga Ciolacu, tu care ai în piept o inimă română!

 

 

Am luat teiul şi l-am purtat peste ocean…

Posted by Gabriela Petcu On January - 12 - 2012

         La fiecare început de an, odată  intraţi în luna ianuarie, gândul ni se îndreaptă spre

 cel, ce  la 15 ianuarie 1850 a văzut lumina zilei şi care va deveni unul dintre puţinii

scriitori moderni europeni, cel care reprezintă în esenţă spritualitatea românească – Mihai

Eminescu – poetul de geniu, atât de  aproape de noi prin poezie, proză, publicistică, prin

        harta călătoriilor şi a vieţii sale.

                Poeziile lui Eminescu, împreună cu teatrul lui Caragiale şi povestirile lui Creangă

        au intrat în circuitul larg al valorilor culturii universale.

                Poezia eminesciană se defineşte ca o expresie specifică a modului de creaţie tipic

        ultimului mare scriitor romantic european, contemporan al tuturor timpurilor, care ne

        surprinde neîncetat cu talentul de excepţie, bunul gust, prin tonalităţi ale versurilor

        deschise, în culori îmbietoare.

                Eminescu este un povestitor fantastic, căruia i se impune, nu observarea realităţii,

       ci recompunerea ei vizionară, plină de semnificaţii adânci.

                “Nimeni înaintea lui Eminescu si nimeni după el, nu a reuşit acea pictură fantastică

        a realităţii care aminteşte de arta unui William Blake.”- afirma Tudor Vianu.

                 Mihai Eminescu este cea mai profundă şi simţitoare voce poetică din literatura

       română, care a deschis itinerariul poeziei româneşti spre universalitate.

                Viaţa lui a fost o suprapunere de cicluri, alimentate de visuri şi crize, datorate

       impactului cu realitatea. Iată cum promovează Titu Maiorescu imaginea poetului:

       ” Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este aşa o

       covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată

       nu-i scăpa, încât lumea lui era lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la

       îndemână.”

               Viaţa sa a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite si extravertite.

               Caragiale îşi aminteşte despre el în felul acesta:”Vesel şi trist, comunicativ şi ursuz,  

       blând şi aspru, uneori nepăsător, alteori iritabil – ciudată amestecătură – fericită pentru        artist, nefericită pentru om.”

                Creaţia eminesciană, aparţinând unui romantism relativ întârziat, dar cunoscut ca fiind

      “High Romanticism” a parcurs mai multe etape, recuperând temele tradiţionale ale

       romantismului european – gustul pentru trecut, pasiunea pentru istoria naţională, nostalgia

       regresivă pentru copilărie, melancolia, întoarcerea în natură.

                Atât în plan poetic, cât şi în proză, Eminescu a fost influenţat de marii creatori

       romantici germani: Novalis, Goethe, Lenau, fiind interesat în acelaşi timp de filozofia

       indiană, impresionat de teoria metempsihozei sau a reîncarnării, cunoştea culturi şi religii

      din Zoroastrism, Budhism, Catolicism, Ortodoxism.

                Creaţia populară a constituit un izvor important al poeticii sale, scriind multe poeme în

      metrica poeziei populare. A cules căntece de petrecere sau basme cărorale-a adăugat

      simboluri onirice sau fantastice.

                Pentru acest înalt conţinut filozofic al său şi al operei sale, Constantin Noica l-a  

      denumit pe Mihai Eminescu, pe drept cuvânt ” Omul deplin al culturii române”.

                Mihai Eminescu este şi va rămâne de-a pururi simbolul românilor de pretutindeni,

      “Luceafăr” purtat pe toate meridianele lumii.

 

Am luat teiul

şi l-am purtat peste ocean

în cutele inimii

Mă aşez

la picioarele

statuii tale

cu flori albe

pe braţe obosite

Profilul tău de sfânt

ne-alină dorul

Versurile tale curate

ne picură rouă cristalină

în ochii uscaţi

de lacrimile despărţirii.

 

          DOINA POPA – 11 ianuarie-2012

 

DOR DE POET

Posted by Gabriela Petcu On January - 8 - 2012

Rodica Elena Lupu
din volumul INTRE ANOTIMPURI, 2011

Mi-e tare dor acum de toate
Şi de bădia Eminescu
De la care azi ştiu versul.
Mi-e dor de cum mă ascundeam
Într-o căpiţă sau în lan
De grâu, cu boabe aurii
Cu cartea lui la căpătâi
Privind inaltul cerului
Albastru de seninul lui.

Mi-e tare dor acum de Putna,
Cu pietrele aspre de râu,
Călcate sub paşii apăsaţi,
Pe care parcă-i aud azi.
Mi-e dor de Teiul din Copou,
De gazda lui, casa Pogor,
De Creangă bun amicul lui,
De bojdeuca Ţicăului,
De unde ar fi văzut El
Gândindu-se cu alean
Aceea minune “Sara de Deal”.

  • L-am căutat pe Eminescu
    Pe străzile întortocheate
    Ale Vienei sau de la Berlin,
    Să-i aflu urmele prin toate,
    Pe lungi, istovitoare drumuri,
    În biblioteca Humbold
    Pe uliţele Bucureştiului,
    La Blaj acolo-n mica Romă
    În inima Ardealului.
  • Am rătăcit pe Canal Grande,
    Doar, doar îi voi auzi răsul
    Mereu alături de acel Chibici,
    Ce-l însoţea-n Veneţia
    Pentru că erau buni amici.
    Şi tare-mi este dor de ţărmul
    De Marea Neagră, loc iubit,
    De locul unde Oscar Han
    Chipul în bronz i-a dăruit,
    De Ateneu unde Angelic,
    Asa cum l-a văzut Anghel
    Luceafărul este la fel.
  • Şi de colţul eternităţii
    Mi-e dor, din cimitirul Belu,
    Unde m-am recules să ştii
    La capătâiul lui, al celui
    Mai OM dintre toţi oamenii.
  • Prin vămile veşnice acum,
    Poetul nostru nepereche
    Mă îmbărbătează mai mult
    Decât ieri şi îl am aproape
    În fiecare zi şi noapte.

Eternul Eminescu

Posted by Gabriela Petcu On January - 8 - 2012

 

(15 Ianuarie – ziua de naștere a poeziei românești de rang universal)

 

Pătruns de milenara îndârjire

proptită-n doine și balade

pe vechi hrisoave voievodale,

ce în istorii adumbresc

după un tipic creștinesc

a semilunii strălucire,

la vremi eroice visează

însinguratul mioritic trup

înfiorat cândva

de-a buciumului arcuire

și de-a cavalului șoptire,

dar făr’ a ști ce-i bucuria

înveșnicirii sufletești,

până ce țara nu născu

Eminul nostru-n chip de Crist,

pe crucea românismului suit

de preadivina lui chemare

spre-nalturi hyperionare

ca sumă lirică de voievozi.

 

 

            Sighetul Marmației,                                                                   George PETROVAI

                 3 ian. 2011

 

 

Dulce ținut al ratărilor

Posted by Gabriela Petcu On January - 8 - 2012

Fiecare om ar vrea să-și nemurească numele fie prin averea moștenită, fie cu ajutorul norocului, fie prin înzestrarea cu care a fost dăruit la naștere: minte sprintenă, inimă iubitoare și generoasă, înfățișare și maniere cuceritoare, îndrăzneală și perseverență.

 

            Dar cum calea moștenirilor este pe cât de strâmtă (doar câte una de leac pe ici, pe colo), pe atât de nesigură (vântul schimbărilor de macaz politic spulberă cât ai bate din palme cele mai statornice sau – după caz – cele mai sfidătoare moșteniri dintr-un anumit moment istoric – a se revedea soarta regelui Ludovic al XVI-lea, a țarului Nicolae al II-lea și a întregii lui familii, a cuplului Ceaușescu, precum și cea foarte recentă a câtorva ”nemuritori” șefi de state arabe), în aceste condiții, prin urmare, ariviștii, fripturiștii și carieriștii își satisfac respingătoarele lor pofte de înavuțire și cățărare socială prin infuzarea norocului călăuzitor cu seva extrasă din gama diversificată a însușirilor proprii tuturor lichelelor: lăcomie, perfidie, slugărnicie, minciună, trădare etc.

 

            Tot de-atunci începe nu doar căderea, ci chiar ratarea spectaculoasă a unora dintre oamenii onești și înzestrați, ei devenind victimele propriei rectitudini de care au dat dovadă în întrega lor viață și activitate. Ceea ce înseamnă că în cel mai bun caz sunt marginalizați până la deplina lor uitare de către exponenții acelor regimuri pentru care democrația se cheamă supunerea fără crâcnire în fața dispozițiilor venite pe cale ierarhică, oricât ar fi acestea de idioate și nedrepte, o democrație à rebours, temeinic angajată pe calea ciocoismului fără limite și frontiere, pentru a cărei liniște (dătătoare de nenumărate neliniști cetățenești) întotdeauna cantitatea sau numărul slugarnicilor și răbdătorilor are câștig de cauză în fața calității.

 

            Și tot ce se poate ca unii dintre ei să cadă în mrejele alcoolului, îngroșând astfel rândurile nedreptățiților și dezrădăcinaților, dar fără a păstra șansa reabilitării prin acțiunea miraculoasă a politicii (e clar, pretutindeni politica se face cu bani, pentru bani și influență!), care știm prea bine că l-a făcut președinte pe fostul elev submediocru Traian Băsescu și care, așijderea, îl menține în prima linie a puterii rusești pe fostul kaghebist Vladimir Putin (acest Raputin…fără capul atotputernicului clarvăzător), cu toate că în calitate de președinte, personajul putinian s-a descalificat ca om și politician inclusiv prin aceea că a ordonat uciderea prin împușcare a Annei Politkovskaia în chiar liftul blocului unde locuia, celebra jurnalistă făcându-și-l dușman de moarte pe stalinist din pricina curajului și a insistenței cu care i-a deconspirat manevrele dictatoriale ascunse sub coaja subțire a democrației kremliniste.

 

            Desigur, toate ratările își au sâmburele lor de dramatism. Dar dacă ratările individuale stârnesc doar compasiunea și regretul cunoștințelor (cu atât mai amarnice cu cât cel în cauză este mai înzestrat), fără ca prin aceasta să fie primejduite destinele altor semeni, altfel se pune problema în cazul acelor gafe politice și economice care constituie hrana predilectă a ratărilor de rang național. Căci ele nu doar că afectează destinele unei bune părți dintre cetățeni, dar avariază grav și prestigiul internațional al țării.

 

            Iar România postdecembristă, departe de a-și întrebuința cu maximum de eficiență impresionantul capital politic acumulat în timpul Decembriadei, a sfârșit prin a se afirma drept campioana ratărilor monumentale.

 

            Iată câteva dintre ele:

 

            1)Asasinarea soților Ceaușescu în chiar ziua de naștere a Mântuitorului, i-a făcut pe mulți dintre românii cu scaun la cap să cam cadă pe gânduri în acele zile de coșmar când unii dintre compatrioți alimentau cu sângele lor sângele unei revoluții mai mult decât suspectă, timp în care străinii își impuneau tot mai multe rezerve vizavi de destinul creștin al României, un remarcabil destin adjudecat pe parcursul întregii sale istorii milenare (cu inerentele derapaje bolșevice) prin omenie, ospitalitate și toleranță.

 

            Am revăzut la OTV în decembrie 2011 întreaga mascaradă numită proces și am simțit cum două sentimente pun stăpânire pe mine:

 

            a)Unul de milă față de cei doi bătrâni, care – deși în corzi – mi s-au părut mult mai demni decât încrâncenații lor acuzatori (în pledoariile lor, penibilii avocați ai apărării au reușit performanța să-l surclaseze pe procuror!).

 

            De pildă, în intervențiile și punctările sale, președintele acelui penibil complet de judecată s-a arătat nu doar jignitor de arogant cu cei doi inculpați (și asta în mod repetat!), dar și-a permis s-o trateze pe femeia Elena Ceaușescu cu o lipsă de politețe ce nu-i face cinste nici unui bărbat, necum unui judecător!

 

            E clar că Ceaușeștii nu trebuiau judecați în pripă și împușcați ca niște câini turbați, atâta vreme cât noii conducători ai celorlalte state comuniste s-au bucurat de un tratament tolerant și civilizat.

 

            Dar pentru umplutorii vidului de putere, în principal pentru trio-ul de tristă amintire Ion Iliescu – Victor Atanasie Stanculescu – Gelu Voican Voiculescu, era imperios necesar să se descotorosească rapid de cei doi Ceaușești printr-un simulacru de proces, fiind conștienți că în cadrul unui proces derulat obiectiv și corect (cu probe, martori, expertize etc.), ei riscau să fie dovediți trădători, impostori și profitori. Așa că au încercat să-și justifice dublul asasinat prin gogorița cu teroriștii care acționează atâta timp cât Ceaușeștii sunt în viață, chipurile pentru a-i elibera din captivitate.

 

            Câți dintre românii de-atunci au fost serios intrigați de faptul că teroriștii s-au volatilizat cu toții îndată după încheierea răfuielilor cu cuplul Ceaușescu, trupele antiteroriste nereușind să captureze nici măcar unul dintre ei?!

 

            b)Al doilea sentiment care m-a încercat în acele momente a fost unul de revoltă. ”Bine, bine”, îmi spuneam eu cu indignare neputincioasă, ”Ceaușeștii au fost condamnați la moarte în principal pentru genocidul comis împotriva poporului român. Dar nu tot un sinistru genocid este actuala ruină a economiei românești, tablou care obligatoriu trebuie completat  cu groaznica disperare în care-și târâie zilele cea mai mare parte dintre români și cu spectrul înfricoșător al unei datorii externe de peste 100 de miliarde euro? Pe președinții postdecembriști, împreună cu uneltele lor de încredere, cine-i va judeca pentru vina că au pus țara pe butuci?”

 

            2)A doua mare ratare privește dezastrul economiei în general, al agriculturii în special. Îmi aduc aminte că Victor Surdu, ministrul Agriculturii la acea vreme, urla la radio din fundul bojocilor: ”Ce așteptați, oameni buni, de nu mergeți să vă luați din C.A.P.-uri (Cooperative Agricole de Producție) ce este al vostru?”

 

            Iar oamenii l-au ascultat, că de, românii dau dovadă de multă sârguință când este vorba de șutit, și cu mic cu mare au tăbărât pe C.A.P.-uri, făcând una cu pământul ceea ce nu și-au putut însuși: vite, cereale, inventar agricol, materiale de construcție etc. Doreau în acest chip devastator nu doar să-și serbeze libertatea de esență vandalică (eliberarea, de exemplu, de teama în care au trăit ani de zile din pricina micilor și neîntreruptelor furtișaguri), ci și să pună cu nădejde umărul la ruinarea completă a economiei, astfel ca opinia nedemnilor conducători de-atunci, cum că industria românească nu este altceva decât o colecție de fiare vechi, să fie adeverită de situația din teren.

 

            Și iac-așa, spre bucuria străinilor pragmatici, românii și-au tăiat craca de sub picioare și au căzut atât de zdravăn în cap, încât nici după 22 de ani de la acele jenante barbarii ei nu realizează că dacă producția fără consum este un nonsens, atunci consumul fără producție indigenă este o nebunie înrobitoare și că numai agricultura, în strânsă colaborare cu turismul și transporturile (evident, după modernizarea simțitoare a infrastructurii), posedă forța necesară (avantaje absolute și relative) pentru a scoate țara din actuala fundătură și a o îndrepta spre prosperitate și echilibru.

 

            3)Cea de-a treia ratare vizează reconfigurarea psihologiei românului postdecembrist, în sensul că tot mai mulți indivizi dau din coate pentru a-și mări necontenit aria drepturilor și libertăților (pentru ei libertatea este totuna cu libertinajul!), în tot acest timp străduindu-se din răsputeri să-și restrângă aria obligațiilor până la uitarea celor mai elementare îndatoriri față de Dumnezeu și semeni, îndatoriri care conferă raporturilor sociale moralitate, raționalitate și legitimitate, altfel spus umanitate și civilitate, atunci când fie prin educație, fie prin constrângere, relațiile interumane sunt menținute pe segmentul civilizației cuprins între suportabil și agreabil.

 

            Și iată cum românul antedecembrist, acel om nou forjat după modelul lui homo sovieticus (hoț, leneș, laș, mincinos și turnător, într-un cuvânt canalia în curs de desăvârșire) și-a văzut visul cu ochii mai ceva ca fiii lui Israel după ce au intrat în Țara Făgăduinței la capătul a 40 de ani de peregrinări prin pustie: nu tu muncă și respect, nu tu disciplină și rușine, ci, dimpotrivă, creerea celor mai propice condiții pentru propășirea fărădelegilor și înflorirea fără precedent a actelor antisociale.

 

            Cică, se apără guvernanții, așa pretind normele europene – ca hoții să devină bandiți sadea, ca pușcăriile să-și râdă în hohote de sanatorii și spitale, ca bărbații și femeile să-și legalizeze împerecherile împotriva firii și ca guvernele de paie să lupte din răsputeri împotriva corupției, dar să aibă orbul găinilor când vine vorba de megatâlharii din propria ogradă.

 

            Iar criza de identitate a românilor de azi se datorează nu atât escaladării fără precedent a infracționalității, inclusiv a celei juvenile, prin utilizarea toleranței și iertării acolo și atunci când se impune severitatea și pedeapsa, cât mai ales condamnabilei ușurințe cu care autoritățile de după Decembriadă au încuviințat trecerea în actele oficiale de la țigani  la romi (ba cu un singur r, ba cu doi), un bumerang care, iată, s-a întors periculos împotriva românilor, după ce străinii (mai cu seamă occidentalii) au văzut în rom (sau rrom) ediția prescurtată a românului.

 

            Cum să le clarifici treaba asta după suita de nelegiuiri din țările lor, ai căror autori sunt tot acuși-acuși fie românii puși pe căpătuială prin toate mijloacele, fie țiganii plecați din România în vâjâială?!

 

            Așa că pe bună dreptate se arată foarte îngrijorată Academia României de consecințele incalculabile ale acestei gafe de proporții a autorităților postdecembriste (un semnal de alarmă răspândit pe internet): Nu numai că românii sunt deja asimilați cu țiganii, dar – persistând în această voită descalificare a românilor – pentru autoritățile străine s-ar putea ca în scurt timp România să reprezinte o necesară patrie a țiganilor de pretutindeni.

 

            Și atunci să te ții: Românii ajunși pe drumuri sau tolerați în propria lor țară, vor plânge cu ochiul îndreptat spre Romania țiganilor și vor râde fără bucurie cu ochiul îndreptat spre Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu…

 

            4)În sfârșit, dar nu în ultimul rând, cea de-a patra ratare, aflată în plină și interminabilă derulare, are în vedere reformele dezastruoase din educație, sănătate și administrație, iar mai nou hidoasa reformă a statului băsescian. Toate aceste reforme tind spre haos și îngrijorare crescândă în rândul cetățenilor preocupați de viitorul României: s-au închis spitale și școli, în continuare vor fi aruncați pe drumuri alte zeci de mii de bugetari, fără ca aceste jertfe să aibă puterea de-a îndrepta cât de cât situția din țară.

 

 

 

            Notă: Se susține că România are prea mulți bugetari și că numărul lor trebuie grabnic redus a) pentru a face față cheltuielilor și b)pentru că așa sună directivele europene. Dar nici una din aceste justificări nu corespunde întru totul realității. Din următoarele motive:

 

            1)Actualul stat băsescian, putred până în măduva oaselor din cauza corupției, incompetenței și a disprețului arătat cetățeanului de rând până în preajma alegerilor, va supraviețui cumva cu împrumuturi oneroase și cu banii furați prin ciuntirea sistematică a pensiilor și lefurilor, respectiv prin disponibilizări iresponsabile în două din compartimentele cheie ale unui stat modern și civilizat – educația și sănătatea.

 

            Dacă s-ar dori cu adevărat despovărarea statului, atunci ochii ”tăietorilor în carne vie” n-ar trebui să stea permanent pironiți pe pensiile și lefurile amărâților, ci ar cam fi timpul să se îndrepte spre cele trei zone doldora de resurse financiare:

 

            –economii, nicidecum creșterea an de an  (chiar în aceste vremuri de criză!) a cheltuielilor instituțiilor ce înfulecă banii cu polonicul: Parlament, Președinție, Guvern. Că dacă-i austeritate, atunci s-o simtă cu toții, de la vlădică până la opincă;

 

            –disponibilizarea baștanilor și învârtiților din instituțiile centrale, că doar cu unii ca ei statul își consumă cea mai mare parte din vlaga lui financiară;

 

            -cum preoții, pastorii și cei asimilați lor sunt cu toții funcționari ai statului (în România secolului 21, Biserica încă nu este separată de Stat!), de ce nu se operează disponibilizări și în rândul lor? Dimpotrivă, actuala tendință cu totul și cu totul absurdă este pentru înmulțirea lor aproape exponențială, deși aproape toți banii încasați din serviciile prestate le intră în buzunare…

 

            2)Este adevărat că Uniunea Europeană recomandă disponibilizările, dar numai acolo (în acele țări) unde nu există alte căi (datorii mari, stagnări sau chiar sensibile regrese economice). Cum România se laudă cu creșteri zero, care se traduce prin stagnare, este limpede de ce calea disponibilizărilor a ajuns să fie bătută de Boc și ai lui cu atâta osârdie – nu au de unde scoate bani pentru plata facturilor, dobânzilor și lefurilor pentru oamenii din sistem. Ba și mai rău. Întrucât nu există nici un plan de dezvoltare (nu-i cine să-l elaboreze, sau nu se dorește acest lucru?), anul care de-abia a început va agrava și mai mult problemele cu care se confruntă cam de multișor România.

 

            Guvernele occidentale, în schimb, sunt intens preocupate să găsească cele mai potrivite soluții pentru creștere economică, în nici un caz pentru bătuta pe loc.

 

 

 

            Sighetul Marmației,                                                                     George PETROVAI

 

                 4 ian. 2011

 

 

 

 

Din suflet vă colind

Posted by Gabriela Petcu On December - 22 - 2011

 

Georgeta Resteman : 

 

Veşmânt de alb, luciri diamantine

Îmbracă-n juru-mi totul, ce splendoare!

Un roi de fulgi, un cor de voci divine

Oblăduiri de îngeri în strai de sărbătoare,

 

Un brad gătit cu trudă, din cuvinte

Cernute în crâmpei de gând frumos,

Picuri de mir ce se aştern, cuminte,

Vestind naşterea lui Isus Hristos.

 

Din suflet vă colind, oriunde-aţi fi,

Vă dăruiesc din inimă cuvântul,

De sărbători  să fim din nou copii

Înnobilând cu dragoste pământul.

 

Să nu lipsească nimănui pe masă

Pâinea speranţei coaptă-n bunătate,

Iubirea să pătrundă-n orice casă

Domnească pacea pro eternitate!

 

Din suflet vă colind de Moş Ajun

Norocul vă surâdă, mereu cu bucurie

Să fim şi buni şi darnici de Crăciun

Cuvântul meu de bine să vă fie

Dar de Lumină de la Domnul Bun!

 

Scrisoare pastorală

Posted by Gabriela Petcu On December - 19 - 2011

Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul X(2011), nr. 219 (1 – 15 Decembrie)

 

Dragii mei enoriași!

La mulți ani cu sănătate și cu bucurie. Sfintele Sărbători să le petreceți cu bine, împreună cu toți cei dragi ai Dumneavoastră, să vă fie casa casă și masa masă, bucurie pe față și speranțe de mai bine în suflet. Dumnezeu să se pogoare în sufletul și în casa fiecăruia, ca să fie mai multă pace, mai multă iubire, mai multă înțelegere, mai multă fericire. La mulți ani!

*

Colinde și cântece de stea din Bârda.A venit Decembrie cu colindele lui, cu cântecele de stea, care răsună din casă în casă în serile târzii, aducând pentru fiecare o rază de bucurie, de speranță de mai bine. Hristos se naște în ieslea din Betleem, dar se poate naște și în sufletul nostru, al fiecăruia, chiar dacă el ar fi rece și sărac ca o iesle…

Decembrie a fost întotdeauna și pentru locuitorii satului Bârda o lună specială. A fost luna Crăciunului și pentru Crăciun s-au pregătit cu câte ceva tot anul. În primul rând s-au ostenit ca să aibă masa încărcată cu cât mai multe bunătăți, chiar dacă în timpul anului au dus-o greu. În al doilea rând, s-au pregătit să-I aducă Mântuitorului prinosul iubirii lor și să-și manifeste această iubire prin colindele și cântecele de Stea și de Viclei. Grupuri multe de copii și de tineri colidau satul în serile lui decembrie, iar uneori se mai duceau și prin satele vecine, vestind tuturor pe Hristos și apropiata Lui Naștere. Din păcate, reducerea numărului de tineri de la an la an, condițiile politico-sociale și multe altele, au făcut ca acest frumos obicei să-și reducă treptat din amploare, ajungând ca astăzi să fie pe cale de dispariție. De fapt, Vicleiul nu se mai practică de o jumătate de veac. Îmi amintesc că eram, copil când am văzut ultima dată  un viclei în casa noastră, iar steaua mai este prezentă prin 2-3 grupuri de copii. Bunicul meu au fost cu steaua și știa 36 colinde/cântări; tatăl meu a fost cu steaua și vicleiul și știa 24 colinde/cântări; eu am fost cu steaua 9-10 ani și știam 12 colinde/cântări; copiii mei au fost cu steaua și știau 5-6 colinde/cântări. Astăzi, colindătorii mai știu 2-3 colinde/cântări!

Cu multă bucurie am găsit un caiet vechi cu câteva colinde care se cântau în satul Bârda în secolul trecut. Le însemnez în paginile ,,Scrisorii pastorale”, fiindcă astfel vor putea și copiii de pe aici să le învețe mai ușor și vor rămâne astfel ca document de arhivă și de suflet, ca o mărturie a trecerii noastre prin această lume:


 

Steaua sus răsare

 

 


,,Steaua sus răsare,

Ca o taină mare,

Steaua luminează

Și adeverează.

 

Steaua strălucește

Și lumii vestește,

 Că astăzi Curata,

 Prea nevinovata,

 

 Fecioara Maria,

 Naște pe Mesia,

În țara vestită,

Vitleem numită.

 

Magii, cum zăriră

Steaua și-o porniră,

Mergând după rază,

Pe Hristos să-L vază.

 

Și dacă sosiră,

Îndată-L găsiră,

La Dânsul intrară

Si-I se închinară,

 

Cu daruri gătite,

Lui Hristos menite,

Luând fiecare

Bucurie mare.

 

Care bucurie

Și aici să fie,

De la tinerețe

Pân-la bătrânețe.

 

 

 

Trei crai

 

Trei crai de la Răsărit

Spre stea au călătorit.

Și au mers după cum știm,

Până la Ierusalim.

 

Acolo, cum au ajuns,

Steaua lor li s-a ascuns.

Și le-au fost a se plimba,

Prin oraș a întreba:

 

,,-Unde S-a născut? – zicând,

,,Un crai mare de curând?”

Iar Irod împărat,

Auzind s-a tulburat.

 

Pe crai în grab-i-a chemat

Și în taină i-a-ntrebat,

Ispitindu-i, vru setos,

Să afle despre Hristos.

 

Și cu grai adăogat,

Fierbinte lor li s-a rugat,

Zicând: ,,-Mergeți de aflați

Și, viind, mă înștiințați,

 

Să merg, să mă-nchin și eu,

Ca Unuia Dumnezeu”!

Craii, dacă au plecat,

Steaua lor li s-arătat.

 

Și-au mers, până au stătut,

Und-era Pruncul născut

Și cu toți s-au bucurat,

Pe Hristos, dac-au aflat.

 

Cu daruri s-au închinat,

Ca unui mare-mpărat.

Și-napoi dac- au purces,

Pe altă cale au mers,

 

Precum le-a fost lor și zis,

Îngerul, noaptea, în vis.

Iar Irod împărat,

Văzând că s-a înșelat,

 

Foarte rău s-a necăjit,

Oaste mare a pornit

Și-n Vitleem a intrat

Mulți coconi mici a tăiat.

 

Pân-la paisprezece mii,

Toți prunci, mărunței copii,

De doi ani și mai în jos,

Ca să taie pe Hristos.

 

O, tiranul, crud Irod!

Muri-n blestem de norod,

Nefiind el bucuros

De nașterea lui Hristos”          

 

 Doamne, Iisuse Hristoase!

 

Doamne, Iisuse Hristoase,

Tu ești zori prea luminoase!

 

Tu ești raza cea curată

Și lumin-adevărată.

 

Că mila Ta, o, Preabune,

Cine o va putea spune?

 

Dumnezeu fiind din fire,

Ai luat chip de-omenire,

 

Pentru-a noastră mântuire,

Ca să ne scapi de pieire.

 

Fiind Tu împărat mare,

Te-ai lăsat la munci amare.

 

Și Te-ai dat la chinuire,

De a Ta bună voire.

 

Și Te-ai dat la răstignire,

Ca să ne dai nemurire.

 

O, Iisuse, nume dulce,

Ne-ai scăpat prin Sfânta-Ți Cruce

 

De osânda strămoșească

Și din mâna diavolească.

 

Prea dorimu-Te, Hristoase,

Cu duhurile setoase,

 

Ca cerbul cum se coboară

La limpezile izvoară.

 

 

O pricină minunată

 

O pricină minunată,

Di-nceput, din lumea toată.

 

Di-nceput și din vecie,

Precum la carte se scrie.

 

Că lumea e-nșelătoare

Și foarte amăgitoare.

 

Că înșeală și-amăgește

Și pe toți îi prilostește.

 

Ales pe cei bogați foarte,

De nu mai gândesc la moarte.

 

Că vorbesc de avuție

Și se țin în semeție,

 

Ca și când o să trăiască

Și lumea s-o moștenească.

Și când în cea de pe urmă,

Viața dacă li se curmă,

 

Mor întocmai, ca tot omul

Și bogatul, ca și robul.

 

Că moartea nu vrea să știe

De averi, de bogăție.

 

 

La nuntă ce s-a-ntâmplat

 

La nuntă ce s-a-ntâmplat,

În Cana Galilei[1]

 

Fost-a și Iisus chemat.

Iisus și cu maica Sa,

 

Șezând la masă și bea,

Băutura n-ajungea.

 

Iar mama lui Iisus,

Văzând că nu-i vin de-ajuns,

 

Zise: ,,-Fiul meu iubit,

Vinul li s-a isprăvit!”

 

Iar Iisus S-a sculat ,

Și slugile a chemat.

 

Șase vase ap-au pus,

Și le-a umplut până sus.

 

Hristos le-a binecuvântat,

Apa-n vin s-a preschimbat.

 

Le-a zis să de-ntâi la nun,

Să vadă vinu-i de-i bun.

 

Iar nunul de-a gustat,

Cu glas mare a strigat:

 

,,-Ceia ce fac mese mari,

Dau întâi vinuri mai tari

 

Și dacă se-nveselesc,

Și de cel mai prost primesc.

 

Atunci toți  au cunoscut,

Cum că Hristos S-a născut!”

 

(Va urma)

 

 


Taina Sf. Hirotonii reflectată în proverbele românești(I)(Continuare din numărul trecut.    

 V. Efectele sunt amintite pe larg în proverbele românești. Taina Sfintei Hirotonii îi conferă preotului întreita demnitate:

 – De conducător. Un proverb din Banat ne amintește de vremea veche, când regiunea aparținea, bisericește, de Patriarhia de la Karloviț, respectiv de Episcopia de la Vârșeț. În această situație, preotul din parohie avea un statut special, privilegiat: ,,Hopa, hopa!/ Pân-la popa,/Că vlădica nu-i nimic”(VII, 92). Preotul avea autoritate morală deosebită în cadrul parohiei și puțini erau cei care aveau curajul să-l înfrunte pe preot, ori să-i neglijeze poruncile, îndrumările și sfaturile.  De aici și vorba pusă în gura unui asemenea preot plin de emfază: ,,Voi arăta eu cine-i popă în biserică”(X, 376).

-De învățător: ,,Datoria preotului (este de) a cunoaște bine credința și ale credinței”(VIII, 457). Prin predici, pareneze, necroloage, cuvântări ocazionale, discuţii particulare, preotul are datoria de a învăţa pe credincioşi cele ale învăţăturii creştine: ,,Popa nu spune predica de două ori” (VII, 86). Omul din popor are tot respectul faţă de cele aflate de la preot, dar socoteşte că nu le poate pune pe toate în viaţa practică: ,,Nici toate ale popii, nici toate ale doctorului”(VII, 96). Multă vreme și în multe locuri, preotul a fost socotit pe post de bau-bau pentru speriatul copiilor, folosindu-se expresia: ,,Taie popa limba”(VII, 102). La o analiză mai atentă, vom observa că, de fapt, expresia rostește un mare adevăr: preotul are datoria de a învăța pe copii cele bune și a-i dojeni pentru cele rele, are datoria de a mustra cu tărie pe cei ce nu-și controlează limba și rostesc cu ea înjurături și alte vorbe grele la adresa celor sfinte.

-De sfințitor:

v    săvârșirea slujbelor din duminici și sărbători: ,,A cânta ca popa la Rusalii”(VII, 140); ,,A sluji pentru norod, cea mai mare către Domnul rugăciune”(VIII, 505); ,,Ca popa la biserică, și ziua, și noaptea”(IX, 121); ,,De câte ori la biserică a mers,/ Popa salcie mi-a dat;/ Dacă am început să merg mai des/ La mine nu s-a uitat”(VI, 489). Nu oricine poate oficia sfintele slujbe, fiindcă nu oricine are harul Sfintei Preoţii. Din cauza aceasta are justificare proverbul: ,,Numai popa poate umbla cu cădelnița”(VII, 93). Când parohia este săracă și personalul puțin, preotul bate și clopotul și toaca: ,,Unde popa nu toacă”(X, 377)”. Dacă se întâmplă, dimpotrivă, ca într-o localitate să fie mai mulți preoți: ,,Svârli cu bățul într-un câine și lovești un popă”(VII, 94), așa cum se întâmpla în veacurile trecute, ajungându-se și până la 17 preoți într-un sat, apăreau diferite intrigi între ei, fapt speculat cu asprime de creatorul popular: ,,Unde sunt popi mulți, moare pruncul nebotezat”(VII, 89). Situația ideală ar fi aceasta: ,,Nu e sat fără de popă(VII, 101).

v    săvârșirea Sfintelor Taine: ,,Când popii n-au de lucru botează viței”(VII, 100), desigur, proverbul este o ironie, dar el atestă lucrarea preotului de a boteza. El spovedește: ,,Ce știe popa nu trebuie să știe satul”(VII, 100). Preotul împărtăşeşte:  ,,Numai moartea când vedem că se apropie de noi, atunci alergăm la preoți și-i chemăm. O, ce zădărnicie!”(VIII, 457). Aici trebuie să remarcăm un lucru. În unele regiuni există superstiția că preotul are posibilitatea să ghicească în Sfânta Împărtășanie dacă cel împărtășit moare sau mai are de trăit. Unii preoți speculează această superstiție și o folosesc pentru a-și rotunji veniturile. Cei mai mulți însă recunosc cu sinceritate că preotul nu ghicește nici în Sfânta Împărtășanei, nici în Sfânta Evanghelie, nici în alte cărți, în cafea, în stele, în palmă sau altele. El își face slujba lui și atât. Numai Dumnezeu știe anii și zilele oamenilor, ceasul morții fiecăruia. Ghicitul unor preoți este perceput de creatorul anonim ca o șarlatanie, iar următorul proverb o exprimă cu prisosință: ,,Profet după Hristos măgar este”(X, 378).

v    Săvârșește ierurgiile solicitate, precum înmormântarea: ,,Curând îi va cânta popa”(VII, 113), ,,Mai bine pandur la spate, decât popa la cap”(IV, 535). El săvârșește pomenile și parastasele: ,,De popă nu scapi nici mort”(VII, 95). Preotul umblă cu colindul din casă în casă în Ajunul Crăciunului și cu sfințirea caselor la Bobotează și, în unele locuri, la începutul fiecărei luni: ,,Trecu ca preotul cu crucea”(VII, 122); ,,Popa în ziua de ajun, să-l poftești să șadă puțin pe pat, ca să-ți scadă pețitorii” (IX, 358). În aceste împrejurări, el este însoțit de cântărețul bisericii: ,,Popa Manoilă/ Cu țârcovnicul Gavrilă”(VII, 105). Chiar dacă uneori preotul are slăbiciunile, păcatele, lipsurile și năravurile lui, harul preoției lucrează și prin acesta, fiindcă ,,Și popa prost blagoslovește biserica”(VII, 85(Va continua).

              VI. Treptele Preoției.

  • Diaconia . În proverbele din colecția lui Zanne nu întâlnim treapta diaconiei.
  • Preoția. Din treapta Preoției propriu-zise este menționată, ca treaptă administrativă derivată, funcția de protopop.  Imaginea lui însă e destul de difuză, semn că n-a avut contacte directe cu omul din popor, cu masele de credincioși. Se știe despre el că lua ,,gloabă”(,,Da-te-aș protopopului de gloabă!”, VII, 128) de la preoți și că tinerii care urmau să se căsătorească se duceau la el să ia aprobare. ,,Taie lemne ca la protopop”(VII, 127). Ii punea să spună rugăciuni, iar dacă nu știau, le dădea o secure  stricată și-i punea să taie lemne(VII, 128).
  • Arhieria.  Din treapta aceasta întâlnim de mai multe ori vorbindu-se de episcop. Era socotită o funcție foarte înaltă, de vreme ce, atunci când trebuia desemnat tot poporul, se folosea expresia ,,De la vlădică la opincă”(VII, 218), înțelegându-se întreaga populație,  de la domnitor până la cel mai de jos om al societății.  Episcopii erau însă văzuți rar de credincioși, ,,Ca vlădicii”(VII, 220). Erau remarcați mai cu seamă pentru pedepsele ce le aplicau preoților, sau, în unele cazuri, chiar credincioșilor: ,,Dumnezeu să te ferească/ De mânia vlădicească / Și de pâra mojicească”(VII, 220). Nu oricine avea acces la ierarh, nu oricine era de ,,Nasul vlădicăi”(VII, 220). Exista rânduiala ca să contribuie fiecare preot, fiecare parohie, iar uneori fiecare familie la susținerea episcopului și a funcționarilor eparhiali. În Banat, spre exemplu, am întâlnit documente care vorbeau de obligația ca fiecare familie să dea drept ,,gloabă” pentru episcopul de la Vârșeț câte o găină. Uneori însă dajdia aceasta ,,vlădicească” creștea vizibil, ceea ce făcea pe omul din popor să exclame: ,,Îs lungi poalele vlădichii”(VII, 219) sau, mai rău, ,,S-a desmăgărit vlădica”(VII, 217), ajungându-se până la afirmații de genul: ,,Rău e turcul, dar încă mai rău e episcopul”(VII, 219).  Probabil că la imaginea proastă a ierarhului contribuiau și preoții, care intrau în contact direct cu el, suportându-i cel mai adesea pedepsele: ,,Știe bine vlădica pe cine ia de chică”(VII, 217) sau cheltuielile imense ce le necesitau vizitele pastorale și inspecțiile ierarhului în parohii: ,, Vine episcopul în sat și preoții se fac neveste”(VII, 219). Nu lipsesc nici ironiile la adresa ierarhului și a protopopului, precum: ,,Vlădica de e vlădică/ Și tot are ibovnică,/ Dar  eu ca protopop, /De ce să n-am șapte-opt?”(VII, 218). În vremuri grele, starea materială a episcopilor era atât de precară, încât se vorbea de o adevărată decădere din treaptă a ierarhului: ,,A ajunge din vlădică popă”(VII, 219).

            VII. Întreținerea clerului a fost întotdeauna o problemă foarte delicată, atât pentru Biserică, cât și pentru comunitate, iar apoi pentru stat. Ideal ar fi fost ca preotul să nu fie retribuit cu bani pentru serviciile oficiate, pentru activitatea lui. După exemplul Mântuitorului și Sfinților Apostoli, el ar fi trebuit să oficieze totul gratuit, să facă misiune voluntară, conștient că el nu slujește un om oarecare, ci pe Însuși Dumnezeu. El trebuie să slujească cu conștiința eternității și răsplății din partea lui Dumnezeu în viața de apoi. În realitate, preotul are și el familie, nevoi omenești și nu-și poate permite să spujească cele ale preoției sub formă de voluntariat. Lucrul acesta a generat multe reacții din partea unor credincioși, dar și multe abuzuri din partea unor preoți. Proverbele sesizează acest aspect și-l analizează în modul lor specific. ,,A da ortul popii”(VII, 113; X, 378)  este proverbul care ne duce cu gândul la decesul cuiva. Nu e numai atât. Cu prilejul decesului, serviciile religioase oficiate de preot trebuie plătite. În limba greacă, ,,ortos” înseamnă ,,corect”, ,,drept”, ,,adevărat”. În această expresie,  sensul este acesta: ,,a da ceea ce i se cuvine preotului pentru serviciile oficiate”. De aici și proverbul: ,,Preotul de unde cântă mănâncă”(VII, 121). De la  ceea ce este drept, de la ceea ce i se cuvine conform unor regulamente clare și unor cutume locale până la abuzuri de genul ,,A da pielea popii”(VII, 114) este cale lungă: ,,Nici o porunca așa de lesne ca a preotului te supune, să-i dai și cămașa de pe tine de bună voia ta”(IX, 131); ,,Popa pe tăcute și nimic cerând îți ia paraua din pungă de bună voia ta”(VIII, 457). Astfel de situații duceau la dezgustul multora și adoptarea unei atitudini specifice: ,,Nici popă nu-i mai trebuie”(VII, 102). Plata nu este egală la toți preoții pentru aceleași servicii. Ea diferă de la zonă la zonă, de la parohie la parohie, de la preot la preot: ,,Cum e popa și colacul”(VII, 101).Existau chiar și preoți, care, de dragul veniturilor obținute cu prilejul înmormântărilor, doreau în intimitatea lor să aibă cât mai multe astfel de servicii, fapt care nu scăpa neobservat de către creatorul anonim: ,,Nu precum vor popii nouă, ci precum ne vor lăutarii, așa să ne dea Domnul nouă”(VIII, 457). Lăcomia unor preoți a fost amendată cu asprime de creatorul anonim: ,,Burta popii – i sac fără fund”(VII, 100), ,,Burtă de popă”(VI, 99), ,,Popa are mână de luat, nu de dat”(VII, 95), ,,Popa mănâncă și de pe viu și de pe mort”(VII, 95), ,,Sacul popii-i fără fund”(VII, 99), ,,Popa până și-n pridvor/ Cată să aibă izvor”(VII, 92), ,,Popa nu are nimic isprăvit”(X, 376), adică este  nesătul de foloase, ,,Mănâncă cât un popă-n sărbători”(VII, 99). Poftirea preotului la masă cu prilejul unor servicii religioase denota ospitalitate, bună-cuviință, omenie, după cum, din contră, lipsa unei astfel de invitații denotă zgârcenie, sărăcie, egoism: ,,Nu i-a ieșit de multe ori popa din casă cu firimituri în barbă”(X, 377).Chiar preoții vrednici, care au căutat să practice anumite activități menite să le aducă venituri suplimentare, au fost contestați de comunitate: ,,Ce-i trebuie popii stupi, când încolo toate le are”(VII, 98). Veniturile foarte mici provenite din plata pentru serviciile religioase în unele zone, dar și comportamentul unor preoți, l-a făcut pe omul din popor să-l numească pe părintele său spiritual ,,Colivar”(VI, 525), adresându-i-se ironic: ,,Popa Stoian/Cu luleaua de cocean”(VII, 101). Au fost și din cei care au considerat că preotul săvârșește cele ale preoției numai pentru a-și satisface nevoile materiale: ,,Joacă preotul de nevoie”(VII, 122). S-au făcut uneori și comparații între veniturile preotului și ale altor categorii sociale: ,,Cu gramatica/Rămâi nimic, / Dar cu condacu/ Umpli sacu, /Iar cu troparu/ Umpli hambaru”(VI, 526). Nu toate veniturile reveneau în exclusivitate preotului. O parte din ele trebuiau date organelor ierarhic superioare: protopopul, episcopul etc.: ,,Da-te-aș protopopului de gloabă”(VII, 128).

              Acei preoți care-și uitau de îndatoririle lor elementare privind statutul social și comportamentul corespunzător și amestecau cu cei ce frecventau cârciumele, puteau auzi expresii de genul: ,,Ia fă cinste, popo Brat,/C-ai luat banii pe tocat”(III, 523). Nu știm dacă popa Brat se grăbește să facă cinste, sau ,,Plătește ca popa”(VII, 112; X, 378), adică niciodată.

              În unele zone exista obiceiul de a recompesa pe preot pentru serviciile oficiate în natură. Astfel, cu prilejul colindului de Crăciun, i se dădea preotului carne, de unde și proverbul: ,,Nici n-a avut popa porci, nici trebuie să aibă”(VII, 98). Cu prilejul sfințirii caselor de la  Bobotează, i se dădea un fuior de cânepă: ,,A umbla ca fuiorul popii”(VII, 106). Și, totuși, românii, deși au apreciat întotdeauna smerenia, modestia, n-au întârziat să spună că ,,Popa cu opinci încălțat/ De puțini e ascultat”(VII, 90), ceea ce denotă că statutul social al preotului necesită și o stare materială mai elevată față de a oamenilor de rând, acest fapt asigurând un spor de respect față de preot.(Continuare în numărul viitor).

*

              Al patrulea mag. În cartea lui Leon Magdan, intitulată Pilde și povestiri ortodoxe cu tâlc, am găsit o povestire tare veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi care doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon, unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor, căruia i-a dat safirul pentru a-l îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet. Toate acestea l-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-l ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorî. Femeia îşi apăra cu disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus: ,,- Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va afla de târgul nostru!” Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit. Tânăra femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă. Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitor. Acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus,însă fără nici un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina, Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde Îl poate găsi, s-a grăbit spre Iudeea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos este răstignit pe Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre locul acela, cu dorinţa să-L vadă în viaţă pe Mântuitor, să-I ducă darul său, pe care îl păstrase de atâta timp. Insă, prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani, ce duceau în sclavie o tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a spus: ,,- Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă! O puteţi vinde şi împărţi banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă!”  Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de  fericire, nu ştia cum să-i mulţumească străinului.

              Dar magul, rugându-se cerului să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitor, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Îi era ruşine să se închine împăratului împăraţilor fără nici un dar. Însă, când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus: ,,- În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri …!”  ,,- Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu?” – a întrebat mirat magul. ,,- Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tău a ajuns la Mine şi, îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela care îl iubeşte pe Dumnezeu, îi iubeşte pe oameni. Cine nu caută nevoile celorlalţi spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi mulţumire şi bucurie, nu va afla adevărata viaţă. Cu cât te apropii mai mult de oameni, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu.

*

               Destăinuiri cu Zoe Dumitrescu Busulenga(Continuare din numărul trecut). ,,Verile mergeam la ţară, cum se spune, la bunici. Locuiam într-o căsuţă de lemn şi pământ, într-o mare lipsă de tot ceea ce se cheamă civilizaţie. Seara o petreceam la lumina lămpii cu gaz şi ascultam poveşti. Cât de bogată şi luminoasă ne apărea lumea, plină de taine şi de frumuseţi! Atunci trăiam parcă într-un altfel de timp, participam la o altfel de istorie, aceea deschisă către veşnicie.

Timpul trece mai repede, mult mai repede ca înainte. Aţi observat lucrul acesta? Nu mai ai timp să citeşti o carte, să te gândeşti la ale tale, să te întâlneşti cu prietenii apropiaţi, nu-ţi mai rămâne timp nici măcar cât să-l petreci cu copiii şi cu însoţitorul de drum, pe calea acestei vieţi.

Savanţii au început chiar să măsoare scurtarea timpului. Şi nu este uşor să măsori ceea ce este măsură a tot ce există. Căci nu e stare şi nici mişcare,  care să nu aibă timpul ca dureros sentiment al trecerii. Şi au ajuns ei la concluzia, nu ştim prin ce socoteli, că astăzi 24 de ore trec la fel de repede pe cât înainte treceau numai 16 ore. Adică deja am pierdut o treime din timpul vieţii noastre, sau jumătate din timpul mediu în care suntem activi. Dar şi părinţi din pustia Sfântului Munte, pustnicii zilelor noastre, spun acelaşi lucru: timpul trece astăzi cu mult mai repede decât în trecut. Iar lor nu le poate fi adusă acuza de subiectivitate psihologică dată de transformările sociale…

Viteza tuturor proceselor a crescut şi, totuşi, timpul s-a scurtat. Invers decât trebuia să fie! Iată, deci, că în pofida oricărei logici ştiinţifice, ideologii progresului s-au dovedit mari mincinoşi. Nu ei ne ziceau în secolul trecut, că progresul ştiinţific şi tehnologic va face ca maşinile să înlocuiască munca omului şi astfel va prisosi timpul?! Da, maşina de spălat uşurează munca femeii, dar aceasta e mult mai stresată de lipsa timpului, decât atunci când spăla rufele la râu…

Înainte vreme, oamenii se mişcau încet, cu rânduială, în tot ceea ce împlineau de-a lungul unei zile, a tuturor zilelor vieţii lor. Începeau ziua cu rugăciunea de dimineaţă şi o sfârşeau cu cea de seară; la masă spuneau Tatăl nostru şi nu se apucau de ceva până nu-şi făceau semnul Sfintei Cruci. Adică omul găsea răgaz în toată vremea şi locul să-i zică o vorbă lui Dumnezeu şi, ca răspuns, să primească în suflet încredinţarea că nu este singur. Viaţa lui, deşi era grea, cu urcuşuri şi coborâşuri, cum îndeobşte trebuie să fie viaţa fiecăruia pentru a învăţa ceva din ea, îi aducea un sentiment de împlinire. Era o existenţă trăită plenar. Acum, însă, totul este făcut pe fugă, încât ne simţim aproape tot timpul văduviţi de bucuria clipei, nedesăvârşiţi în ceea ce facem şi trăim. Şi când îţi faci rugăciunea, pentru cei care au această râvnă, mintea nu este acolo. O ia înainte, căutând la grijile zilei sau ale vieţii cotidiene în general. Iar când te apuci de treabă, nu-ţi mai stă mintea să-ţi faci semnul crucii, că deja te gândeşti la altceva şi, până la urmă, nici nu se potriveşte cu peisajul. De parcă Dumnezeu ar trebui să se dea după lume, să se asemene cu ea şi nu invers…!

*

              Ajutoare și contribuții de cult. În această perioadă am primit câteva ajutoare astfel: Domnul Primar George Bazavan s-a ținut de promisiune și a achitat și a doua tranșă de 3.500 lei pentru tipărirea vol. II din Viețile Sfinților, pe care am început să v-o donăm Dvs., tuturor familiilor din parohie și celor din afara parohiei, care ne-ați ajutat cu cel puțin 50 lei în perioada 1 Dec. 2010-30 Nov. 2012.

               Doamna Omir Lucreția din București, fiică a satului Malovăț, a donat 200 lei; Domnul Prof. Virgil Sfetcu din București,  fiu al satului Bârda, a donat 150 lei; Doamna Dr. Rusu Maria  din Tr. Severin, fiică a satului Bârda, a donat 100 lei; Doamna Dr. Mihaela și Dl. Dr. Werner  Funck din Germania au donat 82 lei; Domnul Mărășescu Vasile din Tr. Severin a donat 50 lei. 

              Domnul Popescu  Vasile(Valică) din Malovăț a făcut început la contribuția de cult pe 2012 cu suma de 70 lei. La fel, Doamna Stoichină Gheorghița din Bârda a făcut început la contribuția de cult pe 2012 cu suma de 50 lei.

*

              Cercuri. Consfătuiri. La 15 Dec., preotul Dvs.  a participat la Cercul Pedagogic, care s-a ținut la Școala cu cl. I-VIII din Șimian.

*

              Înmormântări. La 15 Dec. am oficiat slujba înmormântării pentru Pera Nicolae(87 ani) din Malovăț. Dumnezeu să-l ierte!

*

              Program.  În luna Ianuarie avem următorul program de slujbe: 1 Ian.(pomeniri dimineața la Bârda, la biserică; slujbă la Malovăț); 2, 3, 4 Ian.(colindul cu Botezul înMalovăț); 6 Ian.(slujbă la Bârda dimineața și la Malovăț începând cu ora 10); 7 Ian. (pomeniri la biserică la Bârda dimineața; slujbă la Malovăț); 8 Ian. (Bârda); 14 Ian.(Bârda-Malovăț); 15 Ian.(Malovăț); 17 Ian. (Malovăț-Bârda); 21 Ian.(Malovăț-Bârda); 22 Ian.(Bârda); 25 Ian.(Malovăț-Bârda); 28 Ian.(Malovăț-Bârda); 29 Ian.(Malovăț); 30 Ian.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la școală, acasă sau la telefon: 0724. 99. 80. 86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com. 

               Sărbători fericite! La mulți ani!

                                                                               Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 


[1] Se cântă după fiecare vers

 

 

Memoria greu încercată…

Posted by Gabriela Petcu On December - 7 - 2011

Razele sorelui de dimineaţă mângîie „Oraşul florilor”, Timişoara, centru industrial, ştiinţific şi cultural situat pe malurile canalului Bega, afluent pe stânga al Tisei, care izvorăşte din munţii Poiana Ruscăi. Prima menţiune documentară a cetăţii Timişoara datează din anul 1212; distrusă în timpul invaziei tătare, a fost refăcută treptat.

Printre monumentele mai importante ale oraşului sunt: castelul Huniazilor, datând din secolele 14-15, refăcut în anul 1852, muzeu după o nouă restaurare, biserica în stil baroc, de rit catolic, casa prinţului Eugeniu de Savoia, castelul Paşa Buinen, Teatrul Naţional, catedrala ortodoxă. La Timişoara există trei teatre dramatice, român, german şi magiar, operă, teatru de păpuşi, filarmonică, muzee. O imensă clădire îţi atrage atenţia, fostă trezorerie, tribunal austriac, prefectură, care după 1948 a devenit sediul Institutului Agronomic. La câţiva metri distanţă se află un alt monument care-i îmbogăţeşte zestrea arhitecturală şi spirituală, sinagoga. Aceasta cuprinde elemente de influenţă orientală, maură, specifice.

Ridicând privirea peste izvorul cu apă termală, nu poţi să nu remarci clădirea cu lei înaripaţi, simbol veneţian, o alta cu turnuri şi turnuleţe stil maghiar 1900 şi o farmacie cu aceeaşi destinaţie de la începuturi. Toate vorbesc despre vremuri de altădată, despre un decembrie mult mai aproape de noi şi sufletele noastre, despre acel decembrie ’89 al curajului, rezistenţei şi speranţei. Memoria greu încercată a Timişoarei vorbeşte însă pretutindeni. Ca în fiecare an, din decembrie 1989 încoace, timişorenii îşi plâng morţii Revoluţiei şi omagiază momentul în care Timişoara devenea, pe 20 decembrie, primul oraş liber din România. Acum când au trecut 22 ani de la acele momente pline de speranţă şi curaj, ne amintim de oamenii care eram atunci şi de spiritul libertăţii care ne stăpânea sufletele. Este timpul potrivit pentru aducere aminte şi reculegere faţă de cei care s-au sacrificat pentru idealul unei vieţi libere, mai bune. Avem datoria să le cinstim memoria ducând o viaţă după principiile pentru care ei au luptat. Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Se vor împlini, aşadar, 22 ani de la scânteia care a declanşat incendiul Revoluţiei… Istoria a vrut ca acest lucru să se întâmple la Timişoara, oraş ce va rămâne, indiferent de mersul vremii, în posesia unui fanion ce-i dă dreptul să se mândrească cu faptul de a fi fost locul unde, în zidul care ne despărţea de libertate, s-a produs prima spărtură. Cinci zile mai târziu întregul edificiu al dictaturii urma să se prăbuşească sub presiunea enormă a unei nemulţumiri populare îndelung ţinută în frâu. Evenimentele de la Timişoara – poate încă nu suficient clarificate – au avut, în principal, meritul de a arăta lumii o altă faţă a românilor. Că acest lucru s-a întâmplat într-un loc în care românismul este o idee de solidaritate culturală, mai mult decât un dat etnic, mi se pare a fi, de departe, aspectul cel mai încărcat de semnificaţii. Pentru că sub călcâiul dictaturii au fost strivite şi conştiinţe ungureşti, şi săseşti sau şvăbeşti, şi sârbeşti, şi bulgăreşti sau ţigăneşti, şi evreieşti, nu doar româneşti. Au avut teoria şi practica marxistă această „calitate”, de a nu face discriminări atunci când trebuiau create „opinii” şi conştiinţe „de masă”.

Acum, după 22 ani, la Timişoara pare să fi rămas doar amintirea fugară a incandescenţei acelor zile. Viaţa are tipicul său şi după zbuciumuri majore, existenţa se reaşează în tiparele obişnuite. Timişorenii au modestia oamenilor care ştiu că ceea ce au făcut, trebuia făcut. Că odată datoria împlinită, eroii se întorc la locurile lor. Şi-şi văd de treabă… Mai grav mi se pare faptul că dincolo de zidurile Timişoarei, oamenii încep să uite. Sau să trateze cu indiferenţă ceea ce au realizat semenii lor din oraşul de pe Bega. Uitând aceste lucruri, sunt în pericol de a ignora ceea ce ar putea face ca astfel de lucruri să se repete. Or, aşa ceva nu trebuie, nu poate să se întâmple. Este motivul pentru care astăzi, mă închin şi las gândul să-mi cutreiere în voie, în Piaţa Operei, printre cei care astăzi sunt sau nu mai sunt…

 

Fragment din Vacanţe, Vacanţe…Românie, plai de dor

de Rodica Elena LUPU

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors