Lumină Sfântă

Posted by Gabriela Petcu On April - 18 - 2014

invierea_domnului_17_aprilie

Lumina Sfântă

 

„Lumina luminează în întuneric

şi întunericul nu a cuprins-o.” (Ioan 1.5)

 

 

Hristoase,

Iată! la Sfântul tau Mormânt pecetluit

«Axios, Kirie eleison»* strigăm cu toţii

Pe noi prin Învierea Ta ne-ai mântuit

Şi vom primi Lumină în miezul nopţii

 

Se simte vânt uşor la piatra de mormânt

Cănd  rugăciuni la cer, spre Tine înălţăm

Doamne Isuse Hristoase, Fiu şi Cuvânt

Din moartea şi-nvierea Ta noi învăţăm !

 

Şi vântul tace…mirajul ne cuprinde

Pe piatră încep să-apară stropi de rouă

Foc ce nu arde, Lumina Sfântă-aprinde

Iar Patriarhul, ne dă Lumină nouă

 

Vă-apropiaţi! Veniti de luaţi Lumină!

Şi clopotele bat vestind lumii întregi

De Învierea din  noaptea cea divină

Când păcătoşi fiind, de rele ne dezlegi!

 

Hristos a Înviat!

 

 

*Vrednic Este, Doamne miluieşte! (gr)

 

 

 

 

 

Îndrumar creştin

 

Motto: “Adu mâna ta şi o pune în coasta Mea,

adu degetul tău şi îl pune în urmele cuielor

şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27).

 

Omule,

Tu ţi-ai ales un drum atât de lung

Încât te pierzi şi uiţi de ce-ai plecat

Şi-n grabă aduni păcat după păcat

Să nu te miri că relele te-ajung!

 

Degeaba plângi şi-n taină tu suspini

De vrei ca în lumină să-ajungi,

Mult Adevăr în inimă să strângi

Să Crezi în El! apoi, să te închini!

 

Tu ştii cât s-a jertfit, om păcătos!

Pe cruce-ndurerat şi înrobit,

Ţi-a luat păcatele şi te-a iubit

Acum, fii în credinţă lui Hristos!

 

Om bun,

Azi, iată învierea Sa din morţi

Când s-a întrupat dumnezeirea

Să-ţi mântuiască ţie firea

În trup şi suflet viaţa să o porţi!

 

Fii martor învierii lui Iisus!

Tu vino-n noapte şi te închină,

Slăveşte-L! apoi, să iei lumină.

Aşa să te uneşti cu Cel de Sus!

 

Să spui curat: „Hristos a înviat”!

Iar cei ce-n adevar sunt luminaţi

Şi în credinţă binecuvântaţi,

Răspund: „Adevarat a înviat”!

 

 

Gabriela PETCU

 

 

 

Rotariu O

 

”M-am regăsit atunci când îmi era cel mai dor de mine…”

 

Oana  trăiește momente de bucurie și împlinire, împărțind din preaplinul sufletului ei, cu cei care au nevoie de cuvinte frumoase, de imagini senine și pline de dragoste. Am întâlnit-o pe Facebook presărând cugetări, versuri, povestiri minunate. Și toate sunt adevărate. M-am gândit cât de păcat ar fi să se risipească în imensitatea virtuală. Astfel, Oana noastră a devenit colaboratoare de suflet.

 

 

Oana, te rog să te faci cunoscută cititorilor Curentului Internațional, pentru că de acum, o parte din scrierile tale, vor fi publicate de noi.

 

Oana Rotariu: Să povestesc câte ceva despre mine, despre ce am înfăptuit și despre ce n-am înfăptuit, până acum în viața mea?

N-ar trebui să fie atât de greu și totuși e mai greu decât pare. De ce? Pentru că atunci când te prezinți, simți nevoia să spui ceva marcant despre tine, ceva care să impresioneze, ceva care să te facă să crești în ochii lumii așa încât lumea să te ia în seamă, să te ia în serios. Și totuși eu aleg să mă abțin în a face asta. Mă voi prezenta într-o manieră cinstită, clară și modestă.

În accepțiunea mea, pentru a fi remarcat nu trebuie să fii cu un cap deasupra lumii.

E suficient să fii deschis și să-l lași pe cel de lângă tine să-ți vadă vulnerabilitatea sufletului, să te cunoască exact așa cum ești și nu cum vrei să pari că ești, să vadă că ești doar un alt fel de el…

M-am născut în Suceava, pe 24 mai 1969. Eram vânătă și aproape moartă, dar se pare că Dumnezeu avea totuși ceva treabă pentru mine și pe acest pământ, așa încât s-a decis să mă lase să mi-o duc la îndeplinire.

Iar dacă încă mai sunt aici și vă scriu înseamnă că mai are El încă ceva pregătit pentru mine, drept pentru care îi sunt recunoscătoare zi de zi și-i mulțumesc pentru asta.

Sunt primul dintre cei doi copii al unei familii de oameni simpli, iubitori, care au știu să trăiască viața cu mult curaj și așa cum se cuvine.

Înainte de a mă naște mama m-a visat ca fiind o fetiță care avea în jurul capului o aureolă. Oare nu toți ne naștem așa, dar facem noi ce facem și ne mai pierdem pe parcurs din strălucire? Din fericire, până la capătul călătoriei, ni se dă și șansa să ne poleim la loc și să strălucim, chiar poate mai  tare decât la început.

Am mers la grădiniță trei ani în grupa mare, pentru că în cele două zile cât i-a luat doamnei educatoare să dibuie cine e copilul cu doi ani mai mic decât restul grupei, am reușit să mă lipesc definitiv și iremediabil de sufletul ei și să nu vrea să mă mai lase să mai plec din grupă decât atunci când a fost nevoie să merg la școală.

Am absolvit  Școala Generala Nr. 3 din Suceava, o școală de renume. Aici m-am pricopsit cu porecla de ”Dom´Sergent” ca semn de dragoste și apreciere a colegilor care m-au și ales șef al clasei, sau comandant de detașament, cum era pe atunci.

Clasa a doua am făcut-o la ”fără frecvență”, pentru că tata a fost detașat cu serviciul în Algeria pentru trei ani și ni s-a permis să mergem și noi să locuim cu el – noi, adică mama, fratele meu mai mic cu patru ani decât mine și eu.

Din acea perioadă am amintiri extraordinar de frumoase, care merită povestite, dar poate cu altă ocazie.

Titulatura de șef al clasei mi-am păstrat-o și pe toată perioada liceului.

Am absolvit Liceul ”Ștefan cel Mare” din Suceava, liceu de elită, cu profesori care știau să lase la ușa școlii toate problemele vieții de zi cu zi și să ne acorde, oră de oră, întreaga lor grijă și atenție, cărora le mulțumesc și le sunt recunoscătoare.

Apoi am avut norocul de a pica la examenul de admitere la Facultatea de Mecanică din Iași, la o concurență de treisprezece oameni pe loc  și a reuși să intru la Facultatea de Inginerie Electrica, Secția Automatizări, din cadrul Universității ”Ștefan cel Mare” din Suceava.

Spun norocul, pentru că nu știu cum s-ar fi derulat viața mea dacă reușeam la examen, având în vedere că în România toate fabricile și uzinele care erau specializate în domeniul mecanicii au fost ruinate și s-au dus pe apa sâmbetei.

Am avut șansa să fiu o studentă din prima generație de cursuri ale învățământului de zi, până atunci neexistând această formă de învățământ în cadrul acestei universități.

De perioada studenției, de profesorii universitari care veneau de la Iași sau tocmai de la București să ne țină cursuri, oameni deosebiți,  de calitate, care deși aveau rezultate remarcabile în activitate, erau de o modestie extraordinară și aveau un bun simț ieșit din comun, îmi amintesc cu foartă multă dragoste.

La finalul celor cinci ani de studiu, am fost angajată ca inginer proiectant la ”Societatea de Servicii Informatice” din Suceava.

Bineînțeles că nici de data asta norocul nu m-a ocolit și am avut parte de o distinsă doamnă pe post de șef, doamnă care s-a dovedit a fi mai mult o prietenă în adevăratul sens al cuvântului.

Un om deosebit, care m-a încurajat să dau examen de continuare a studiilor în vederea obținerii doctoratului în automatică la Facultatea de Automatică din București, examen pe care evident l-am luat cu brio.

Dar viața s-a derulat altfel decât o gândisem noi atunci. Societatea și-a restrâns activitatea și am fost nevoită să-mi găsesc alt serviciu. L-am găsit la o firmă de distribuție de detergenți, unde și acum lucrez pe post de operator calculator.

Între timp, în 1996 m-am căsătorit cu Doru și în 2000 am dat naștere singurului nostru copil, un băiat pe nume Rareș.

Țin minte că la vremea aceea am gândit că pentru a fi mamă și operator calculator n-am nevoie de patalamaua de Doctor în Automatică și am întrerupt studiile.

Acum aș putea eticheta acest lucru ca fiind bun sau rău, dar n-ar avea niciun rost și n-ar ajuta pe nimeni. Așa s-au derulat lucrurile, așa a fost să fie.

Viața mea a fost frumoasă: pe alocuri grea, pe alocuri complicată, uneori cu multă suferință, alteori cu multă bucurie, un iureș, o alergătură continuă printre realizări și neajunsuri.

Și în toată această zoreală, undeva în această alergătură, am reușit la un moment dat, să mă pierd pe mine și să nu reușesc să mă mai regăsesc deloc. Și ce era și mai rău, nu mai regăseam nici relația pe care toată viața mea o avusesem cu Dumnezeu.

Îmi pierdusem încrederea, nădejdea, bucuria cu care făceam totul și nu mă mai recunoșteam deloc.

Și atunci, l-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să mă găsesc din nou, să mă reconecteze la el. Dar oricât mă rugam, nu se întâmpla nimic.

Totuși, parafrazându-l pe Alexandru Vlahuță, m-am regăsit atunci când îmi era cel mai dor de mine.

Momentul de cotitură l-am avut în anul 2011, când am fost diagnosticată cu cancer la sân și am fost nevoită să mă opresc din alergătura continuă, să-mi întorc privirile înspre mine și să-mi caut de suflet.

Așa am reușit să las cu încredere frâiele din măinile mele în mâinile lui Dumnezeu și să dobândesc înapoi fericirea și bucuria de a trăi, dar de data asta la un alt nivel de înțelegere. Și chiar dacă pare ca un laitmotiv, mulțumesc și sunt recunoscătoare și pentru această boală pe care am depășit-o, câte zile oi avea de trăit!

 

Cea mai mare realizare a vieții mele și spun asta fără aroganță, infatuare și fără a fi lipsită de modestie e că mă am pe mine. Care deși sunt într-o ediție ușor mai veche, mai pufoasă și poate cu ceva riduri în plus, sunt totuși cea mai bună ediție de la data fabricației și până acum.

 

Nu-mi prea place să vorbesc despre cea care sunt. Îmi place să vorbesc mai mult despre cea care scrie.

Cochetez cu scrisul încă din liceu, dar pentru că cei din familie priveau asta ca pe o pierdere de vreme, îmi ascundeam scrierile peste tot pe la prieteni, de ca și cum faptul că scriu ar fi fost o chestiune teribil de rușinoasă.

O perioadă n-am mai scris nimic, dar mi-am regăsit această preocupare după ce am reușit să depășesc fericitul eveniment din 2011.

 

De ce scriu?

Pentru că scrisul pentru mine e o trapă deschisă spre divinitate. Scriu pentru a evada din realitate. Pentru că simt că nu aparțin acestor vremuri, pentru că mi-ar fi plăcut să mai trăiesc un pic de eternitate în epoca romantismului. Pentru că atunci când scriu, cuvintele au puterea de a mă face să mă simt, în sfârșit, frumoasă.

De ce scriu?

Scriu pentru că toate lacrimile par să-și găsească un rost, toate bucuriile un sens, toate dorurile o cale și toate emoțiile bune sau rele se dezamorsează și se transformă în ceva ce pare să nu rănească pe nimeni.

 

A scrie e motivul pentru care de abia aștept să mă trezesc în fiecare dimineață, e una dintre rațiunile pentru care mă bucur că trăiesc.

 

De ce scriu?

Scriu să-mi vindec inima de indiferență, de igoranță, de pasivitate, de negativism.
Pentru că îmi place să mă păcălesc că lumea în care trăiesc poate deveni mai frumoasă și mai bună doar citind, uneori, ceea ce câteodată, îndrăznesc eu să scriu.

 

De ce scriu?

Scriu pentru că mi-e drag să scriu și pentru că mi-era dor de-o viață întreagă să fac asta.
Se pare că în tot acest timp cât nu am așternut slove pe hârtie, ele s-au scris undeva în mine. Parcă o mână nevăzută a Universului, îmi tot umple ulciorul imaginației, așa încât chiar dacă se revarsă și dă pe dinafară, rămâne ca prin miracol mereu plin, veșnic proaspăt și parcă din ce în ce mai primenit.

 

Am reînceput să scriu luându-mi subiectele din viața de zi cu zi, din tânguielile unuia sau din bucuriile altuia, din nevoia mea  de a ajunge cu o anumită idee până la capăt sau până la cineva anume. Apoi, le trimiteam prietenilor, via email. Reacțiile lor au fost etrem de favorabile, fapt ce m-a încurajat să le postez și pe Facebook.

 

Și de data asta și spre surprinderea mea postările au plăcut.

Am primit apoi îndemnuri să public, să pun între coperți orice vreau eu să scriu, pentru că cei ce mă citesc își doresc să țină în mâini o carte scrisă de mine.

Și-atunci ușor-ușor, am început să mă iau pe mine și această preocupare în serios.

 

Mulțumesc tuturor celor care au contribuit la acest lucru!

 

Și cum nimic nu e întâmplător, chiar atunci când simțeam că vreau cu-adevărat, că merit și că pot să fac ceva pentru ca scrierile mele să iasă din anonimat, am cunoscut doi oameni minunați,  Ștefan și Gabriela, care au avut curajul să-mi dea un vot de încredere și să-mi publice una dintre scrieri în Curentul Internațional, ziar al românilor de pretutindeni.

 

Ce va urma de aici încolo?

Cum se va scrie povestea scrierilor mele, cine poate știi?

Ceea ce știu cu certitudine e faptul că pentru mine, scrisul e maniera discretă prin care Dumnezeu îmi spune zi de zi că mă iubește.

 
Mulțumesc Doamne pentru toate!

 

 

 

Almanah „Curentul Internaţional” 2014

Posted by Stefan Strajer On February - 26 - 2014

Almanah „Curentul Internaţional” 2014

Autor: Doina Popa

În luna ianuarie a acestui an a apărut, ca o încununare a anilor de publicare a ziarului „Curentul Internaţional” (editorialul românilor din America şi de pretutindeni), dar şi ca o deschidere spre noi speranţe, Almanahul acestei publicaţii, care a văzut lumina tiparului timp de mai bine de 10 ani, condus fiind de o echipă de români inimoşi, însufleţiţi de patriotismul pregnant al celor ce-şi poartă dorurile pe meleaguri străine.

L-am aşteptat cu nerăbdarea cititorului fidel şi iată că, într-un final de peripluu alb, de iarnă îndârjită, îl am în faţa ochilor, admirându-i coperta luminoasă ce poartă pe fondul alb ca neaua de-afară, cifrele anului 2014 cu cele două simboluri ale drapelelor român şi american, înfrăţite pe Coloana Infinitului lui Brâncuşi.

Pe coperta din spate ne încântă privirea o atrăgătoare hartă a României, înnobilată de imagini reprezentative în culori vii ale vestigiilor naturale, culturale şi istorice.

Pe prima pagină îmi reţin atenţia pozele celor trei muşchetari români, care au dus şi duc încă mai departe flacăra românismului pe pământ american: director-editor, Ştefan Străjeri; redactor-şef, Gabriela Petcu; grafician-tehnoredactor, Valentin Popescu.

Coperti Almanah 2014 crop

Un cuvânt înainte cu retrospective din istoria Almanahului Românesc apărut în America la începutul  sec.  XX, ne prezintă Ştefan Străjeri, inimosul nostru bucovinean, care a continuat temerar să ducă apariţia ziarului la o cifră admirabilă, 500 de numere, continuând cu speranţe şi în plan virtual, reuşind  această frumoasă performanţă a Almanaului.

Gabriela Petcu subliniază poziţia Almanahului ca fiind o însumare a tot ceea ce publicaţia s-a dovedit a fi, o largă şi competentă informaţie impunăndu-se atât prin pulsul realităţii socio-politice şi culturale cât şi prin forma concretă de relevare a fidelităţii.

Respectând normele unui Almanah, sau Calendar cum i se mai spune, ne întâmpină pe primele pagini, Calendarul Creştin Ortodox al anului 2014, pe care orice român şi-l doreşte pentru a urmări sărbătorile noastre ortodoxe şi nu numai.

Ziua de 1 Decembrie 2013, Ziua României sărbătorită pe ambele maluri ale râului Detroit, ne este prezentată în ipostaze însufleţite de imaginile fotografiate din diferite locuri unde s-au desfăşurat acţiunile sărbătoreşti.

Pe rând apar rubrici precum Analize şi Controverse în care Vasile Şoimaru, din Chişinău – Basarabia, ne conduce printr-un nou holocaust economic şi chimic, aplicat românilor dupa cel kominternist, iar scriitorul Corneliu Florea din Winnipeg – Canada, ne oferă pagini de „Nomenclatură comunistă după Tismăneanu”.

Un interviu cu Larry Watts este consemnat de  Nicolae Balint din Târgul Mureş, iar „datoria de a afla adevărul” după care se află în căutare Corneliu Florea, „tulbură liniştea românilor ce exploatează bogaţiile Daciei”. Tot aici, Virgil Raţiu din Bistriţa Năsăud întoarce fila istoriei la „Noaptea de 13-14 septembrie 1940”.

Cu inteligenţă şi luciditate, Silvia Jinga din Michigan ne pune în faţa unei întrebări serioase: „Ce au adus României cei 24 de ani de capitalism”, ani lungi care i-au condus pe români printr-o „iluzie deşartă”.

Un concept nou, despre guvernarea globală, ne prezintă Vasile I. Zărnescu prin recomandarea şi prezentarea cărţii lui John Fonte „Sovereignity or submission” (Suveranitate ori supunere) publicată în anul 2011.

„Politica la nivel înalt sau ipocrizie politică” prezintă Nicolae Balint, încercând să afle cine învaţă  din nenumăratele lecţii ale istoriei?

Nu lipsesc din cuprinsul editorialelor: George Petrovăi, Maria Diana Popescu, Ion Măldărescu, Ioan Mugurel Sasu.

Magazinul istoric este prezentat de Ioan Ispas, care-l descoperă pe „Dromichete, înţeleptul rege al geţilor”, iar Remus Macovei ridică vălul care-i acoperea pe plugarii dispăruţi la Turtucaia.

Nu lipsesc nici „Caracteristicile şi orientările noi ale politicii Chinei” de Vasile Şonea, dar nici cea de-a XIX-a ediţie a Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice cu tema „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istoric. Cultură. Civilizatie.”

„Prizonier în propria ţară” de Aurel Sergiu Marinescu se continuă cu capitolele în care „adevărul trebuie spus deschis, istoria trebuie cunoscută aşa cum a fost cu adevărat”.

„Meditaţiile despre omenie” de Monica Ligia Corleanca ne dezvăluie o „Nedumerire”, care se propagă în mai multe, din călătoria prin spaţiul existenţial.

Prezentarea unei cărţi surprinzătoare „Dăltuiri” de Radu Stanca, ne-o oferă Anca Sîrghie din Sibiu, precum şi evocări de la Montreal de Ziua Limbii Române.

Din Almanah nu lipseşte nici „Jurământul lui Hippocrate” de Corneliu Florea, dar nici ce se mai poate spune despre un artist romn, Ştefan Popa Popa’s.

Atrăgătoare sunt paginile cu mistere din Istoria Universală şi a Omenirii, dar şi cele din Munţii României.

De la „Libertatea prin post” de pr. Ilie Rusu şi până la „Creştinismul în Marea Britanie pe cale de dispariţie” de Alice Cobeanu, nu străbatem decât o cale de câteva pagini minunate.

La rubrica „Români în lume”, Gabriela Petcu ne prezintă într-un interviu pe cei care duc românismul în Belgia: Ioana Chiriţă, Stany Maskeus, Ştefan Tinca, iar la rubrica „Românii în S.U.A” nu lipseşte Silvia Jinga cu un episod din serialul „Fragmente din Babilon” de data aceasta „Vecinele filipineze”, captându-ne atenţia cu relatări incitante trăite la New York, suprapuse uneori peste amintiri vii ale copilăriei petrecute la Şercaia-Făgăraş.

Ştefan Străjeri ne prezintă câteva pagini din istoria şi experienţa primilor emigranţi români din America, iar Herman Victorov ne conduce prin „Vestul Statelor Unite”, în pagini din jurnalul  „Din viaţa unui om oarecare”.

Yvette Larsson promovează imaginea României în lume în interviul realizat de Ştefan Frîncu – Danemarca.

Bineînţeles că nu lipsesc invenţiile, reţetele naturiste şi sfaturile terapeutice, nici  rebusul lui Adalbert Gyuris.

De la poeziile umoristice şi clasice ale lui Valeriu Cercel, la poeziile satirice şi epigramele lui Sorin Olariu, de la microreportajele şi poemele Doinei Popa, până la rubrica pentru copii, ne despart doar câteva cuvinte înţelepte ale lui George Petrovăi  şi poeziile în grai bănăţean ale lui Sorin Olariu.

Un cod al bunelor maniere, câteva sfaturi ale bunicii şi chiar bancurile alese ne conduc spre reţete culinare, folclor şi tradiţii până la moda pentru fiecare.

Între Calendar şi Zodiac s-a parcurs o cale lungă, atât de bogată şi variată, o adevărată sursă de bucurii pentru iubitorii de lectură, români de-acasă şi de pretutindeni.

Doina Popa, Dexter, Michigan, SUA.

MARELE CONSTANTIN BRÂNCUŞI

Posted by Gabriela Petcu On February - 19 - 2014

gabriela petcuGabriela Petcu

 

Arta ar trebui să fie numai bucurie!… De aceea, nu există “artişti”, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze, întru bucurie! Să cânte, asemenea păsărilor! Constantin Brâncuşi

 

 

CONSTANTIN BRÂNCUŞI

“…Tu ai transformat anticul în modern” (Henri Rousseanu)

CONSTANTIN BRÅNCUŞI s-a născut la 19 februarie 1876, la Hobiţa – Gorj şi a fost al cincilea copil al lui Nicolae şi Maria Brâncuşi, o familie de ţărani obişnuiţi. Rămâne una dintre personalităţile importante ale culturii şi istoriei Gorjului, lăsând amprente de mare valoare în viaţa ţării. Opera lui, este recunoscută pe plan mondial fiind considerat unul din primii mari creatori ai artei moderne.

 

La vârsta de 17 ani începe să se manifeste înclinaţia lui spre artă, când, baiat de prăvălie fiind, construieşte o vioară din scândurile unei lădiţe de portocale. Urmează Şcoala de meserii din Craiova (1894-1898), apoi, pleacă la Viena unde lucrează la un atelier de tâmplarie, iar după un an revine în ţară şi se înscrie ca student al Şcolii Naţionale  de brancusiArte Frumoase din Bucureşti. Vinde casa de la Hobiţa, spală vase prin restaurante, sculptează şi vinde o parte din opere pentru a putea să-şi plătească studiile. În 1904 pleaca la Paris pe jos, lucrează în diverse locuri şi strânge bani pentru a urma Şcoala de Arte din Paris (clasa lui Antonin Mercie) . Ciopleşte bustul patronului restaurantului în care lucra, fapt care l-a făcut cunoscut în zonă, datorită măiestriei execuţiei acelui bust. A sculptat mult, atât în lemn dar şi în piatră şi metal. Brâncuşi începe să fie tot mai sigur pe drumul pe care merge fiind acceptat ca practician în atelierele lui Auguste Rodin dar, artistul refuză să lucreze cu acesta rostind cuvintele devenite celebre, “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creşte nimic).

În 1907  închiriază un atelier în Rue de Montparnasse şi intră în contact cu avantgarda artistică pariziană, împrietenându-se cu Ezra Pound şi Henri Pierre Roche, care au fost nu doar prieteni, ci şi confidenţi, purtători de cuvânt şi mai târziu biografi. De asemenea, a fost foarte apropiat cu poetul Guillaume Apollinaire şi cu artişti celebri precum  Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp alături de care a lucrat. Unele dintre cele mai cunoscute opere ale sale din acea perioadă sunt: Cuminţenia pământului”, o primă versiune a lucrării Sărutul” (1907), Somnul” (1908), Muza adormită” (1909-1910), Pasărea măiastră” (1910), Prometeu” (1911), Domnişoara Pogany” (serie 1912-1933), Primul pas (1913) lucrări ce marchează aplecarea spre valorile artelor arhaice.

Brâncuşi era o persoană sociabilă şi complexă pe care nu multe persoane au reuşit să-l înţeleagă. Jovial şi bonom, purta barbă iar în ultima parte a vieţii haine ţărăneşti. Era interesat de aproape orice subiect începând cu muzica (avea înclinaţii spre muzica eclectică), ştiinţă, filosofie. Viziunea sa asupra vieţii era influenţată atât de Platon cât şi de gândirea filosofilor orientali, într-un amestec interesant şi personal. Era aproape un ascet, care îşi transformase atelierul într-un adevărat templu, impresionând pe vizitatori prin atmosfera profund spirituală.

constantin-brancusi1Lucrările sale i-au adus o imensă popularitate, acesta fiind cunoscut şi foarte apreciat mai ales în Franţa, România şi în Statele Unite, colecţionarii  fiind interesaţi pentru a-şi procura creaţiile artistului român, iar revistele şi criticii publicând nenumărate studii şi articole cu laude. În 1913 expune simultan la Salon des Independants în Paris şi la the Armory Show în New York.

Recunoaşterea sa pe plan naţional şi internaţional se datorează, în principal, ansamblului sculptural de la Tg Jiu, terminat în 1938. Ansamblul, alcatuit din Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana Infinitului era dedicat românilor care în 1916 reuşiseră să oprească o invazie germană. Aceste lucrări depăşesc limitele concretului, generând diverse interpretări ale semnificaţiei celor trei sculpturi. Mac Constantinescu, un cunoscut al artistului, spunea în “Colocviul Brâncuşi” că ansamblul reprezintă

,,înfăptuirea unei vechi dorinţe, aceea de a lăsa pe pământul românesc concretizarea în bronz şi piatră a tot ce a gândit mai profund şi mai îndelung’’. Iar A. Ghenie spunea că ,,un ţăran din Gorj a făcut pentru ţara sa ceea ce pentru alte ţări n-au putut face decât regii şi împaraţii’’.

De la interpretarea ansamblului ca un monument ridicat în cinstea eroilor căzuţi în război, până la atribuirea unor semnificaţii care se leagă de simbolismul universal, de începuturile vieţii umane şi a legăturilor omului cu pământul, s-au emis diferite ipoteze.

 

masa taceriiMasa trăcerii poate fi asociată cu o ,,invitaţie la un magic conciliu al umbrelor stămoşilor” (Radu Boureanu) sau ,,masa rotundă-primul stadiu al civilizaţiei, stadiul primitiv’’(V.G.Paleolog). O altă interpretare poate fi apropierea de strămoşii daci, de naşterea civilizaţiei pe aceste locuri. Având în vedere că ansamblul se vrea un omagiu al eroilor cazuţi în 14 octombrie 1916, în bătălia de la Jiu, se poate spune că Masa Tăcerii reprezintă şi masa de ,,pomenire’’a acestora. Pentru Petre Pandrea, “Masa tăcerii este un imn al căsătoriei, al iubirii familiale şi fertile, aşa cum se practică pe plaiurile noastre din timpuri imemoriabile”.

 

Poarta_SarutuluiPoarta Sărutului. Păstrând tema sculpturii ,,Sărutul’’, Poarta reprezintă bucuria că iubirea e nemuritoare, iar după spusele autorului, ,,misterul fecundităţii şi al morţii este însuşi misterul iubirii, care va supravieţui dincolo de mormânt’’. Partea superioară a Porţii, ar putea reprezinta hora ţărănească, gorjeană. Petre Pandrea, în ideea că Brâncuşi a costruit la Tg Jiu un monument închinat ostaşului victorios,  eroului întors acasă, a văzut în aceasta ,,o solemnitate a nunţii în cinstea soldatului victorios, care intră în rânduiala rurală’’. Să fie oare Poarta Sărutului un arc de triumf? Sau,  doar un simplu portal aşezat la intrarea în Grădina Publică? Cu siguranţă,  Poarta Sărutului reprezintă mai mult decât oricare interpretare, ea reprezintă însăşi cumulul de idei exprimate de autor în întreaga sa operă.

Brancuşi şi-a motivat această sculptură prin ,,un sentiment adanc’’ aşa cum a făcut-o şi în ,,Sărutul’’ de la Montparnasse: ,,Am voit să pomenesc nu numai amintirea acestui cuplu unic, ci pe aceea a tuturor perechilor care s-au iubit înainte de a-l părăsi’’.

 

coloana_lui_brancusiColoana Infinitului sau Coloana Recunoştinţei fără Sfârşit, reprezintă un loc deosibit în viziunea exegeţilor şi a lumii întregi. Există dovezi că proiectul este mult mai vechi. Încă din 1909 în atelierul lui Brâncuşi ar fi existat “trunchiuri şi bârne, coloane truncheate de lemn”, iar prima versiune expusă a unei coloane, intitulată “Proiect arhitectural”, datează din 1918. Ulterior, în 1933, în expoziţia sa personală de la New York, Brâncuşi expune proiectul său sub numele devenit celebru, Coloană fără sfârşit. Brâncuşi însuşi o denumea “un proiect de coloană care, mărită, ar putea sprijini bolta cerească”. Doctorul Traian Stoicoiu spune că „Adevăratul nume al Coloanei Infinitului este de fapt “Coloana sacrificiului infinit” dat de eroii noştri pentru reîntregirea neamului. Numărul modulelor din care este alcatuită coloana reprezintă anul când România a intrat în primul război mondial şi se termină cu o jumătate de modul, reprezentând jumatatea anului respectiv”.

În ultimii ani ai vieţii, Brâncuşi a fost îngrijit de doi refugiaţi români, care locuiau în apartamentul de langă atelierul său. Pentru a-i putea desemna pe aceşti ultimi prieteni moştenitori şi pentru ca atelierul şi lucrările să intre în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris, Brâncuşi a devenit cetăţean francez în 1952. A murit pe 16 martie 1957, la vârsta de 81 de ani, lăsând în urmă peste 1200 de fotografii şi 215 sculpturi, de o valoare estetică şi culturală incalculabilă.

 

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERAConstantin Brâncuşi este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea  fiind o figură remarcantă în mişcarea artistică modernă. Sculpturile sale prezintă eleganţă a formei, sensibilitate în utilizarea materialelor, combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avantgardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât şi importanţa acordată luminii şi spaţiului sunt trăsăturile caracteristice ale creaţiei lui Brâncuşi. Opera sa a influenţat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen.

 

Constantin Brâncuşi despre opera sa   

“Il y a des imbéciles qui définissent mon œuvre comme abstraite, pourtant ce qu’ils qualifient d’abstrait est ce qu’il y a de plus réaliste, ce qui est réel n’est pas l’apparence mais l’idée, l’essence des choses.”

 

Gabriela Petcu

Curentul Internațional

 

 

“Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.”

 

 

NOU! A FOST SCOS DE SUB TIPAR NR. 1 ALMANAH 2014 CURENTUL INTERNAȚIONAL!

Posted by Gabriela Petcu On January - 4 - 2014

Într-o lume în care timpul și banii sunt niciodată în plus și într-un marș forțat spre…prioritățile existențiale, din multă dragoste pentru țara și limba noastră, am ”furat” din aceste două ingrediente ale vieții concepând ALMANAHUL 2014 CURENTUL INTERNAȚIONAL.

Ne puteți transmite părerea dumneavoastră în caz pozitiv printru-un siplu clik la rubrica ”aprecieri” din https://www.facebook.com/pages/Curentul-International-Fan-Page/

Cei interesați ne pot contacta în adresa de pe Facebook sau pe http://www.curentul.net/

pag1almanah

NOU! A FOST SCOS DE SUB TIPAR NR. 1 ALMANAH 2014 CURENTUL INTERNAȚIONAL!

Posted by Gabriela Petcu On January - 4 - 2014

gabriela petcuGabriela Petcu  – Redactor

 

„Curentul Internaţional” a apărut de fiecare dată cu atitudinea caracteristică, mai nou şi mai temeinic spre mulţumirea cititorilor și mândria noastră, a redacției, cei care punem suflet în fiecare literă tipărită, în fiecare text publicat.

 

În anul 2009 am sărbătorit 10 ani de la înfiinţarea ziarului, iar cu un an mai târziu se scoatea de sub tipar numărul 500. Scriam atunci, că numărul 500 poate fi o provocare și un prilej să mergem mai departe, așa precum corăbiile cu vânt din pupa. Însă vremurile tulburi ne-au zdruncinat și ne-au schimbat ritmul pe care pornisem. A trebuit să facem o pauză, iar partea tipărită a fost înlocuită de aparițiile virtuale. Nu a fost ușor pentru că foarte mulți oameni, români din toate colțurile lumii, așteptau acele pagini tipărite periodic cu nerăbdarea cititorului de presă din vremurile trecute. Fidelitatea, ajutorul și încurajarea lor ne-au stimulat, iar astăzi apare primul Almanah al Curentului Internațional. Vom dovedi și de data aceasta, că publicația noastră are o largă şi competentă informaţie fiind apreciat şi aşteptat cu interes de abonaţii şi cititorii de pretutindeni.

 

Almanahul Curentul Internațional 2014,  impune respect în lumea presei prin pulsul realităţii social-cultural-politice şi forma cea mai concretă în a releva fidelitatea.

Cu prilejul apariţiei primului număr sub formă de almanah, acum la trecerea dintre ani, mulţumim colaboratorilor  și cititorilor noștri, le dorim viață lungă, cu sănătate și bucurii. La mulți ani!

 

Augsburg, Decembrie 2013

 

CURENTUL ALMANAH log

 

stefan tinca deschidere oficiala curs limba ro BelgiaAutor: Gabriela Petcu

 
Interviu cu Ioana Chiriță, Stany Meskens și ambasadorul României în Belgia – Ștefan Tinca

 

Toamna aceasta a fost bogată în Flandra. Roadele sunt românești și de natură educațională iar culesul extrem de sugestiv, ne înnobilează țara. Data de 25 septembrie 2013 rămâne în istoria CVO – Centrul de învățământ pentru adulți, ca fiind prima zi în care limba română va fi predată oficial în Belgia.

Ioana Chiriță, o româncă plină de entuziasm și iubire pentru limba noastră, a trudit ani de zile sperând că într-o zi va aduce cu ea în ținuturile flamande, o parte din patrie. Și a reușit.

În proiectul ”Limba Română obiect de studiu pentru adulți în Belgia” s-a implicat și domnul Stany Meskens directorul CVO Handelsschool Aalst iar deschiderea oficială a anului școlar, a fost făcută de Ambasadorul României în Belgia, domnul Ștefan Tinca.

La acest eveniment au mai participat: președintele consiliului de conducere, dl. Marc Cottyn, Consilieri comunali și oameni politici, reprezentanți ai organizațiilor care colaborează cu România (ADR și diferite comitete), profesori, studenți și foști studenți, români aflați în acel moment în Belgia, români stabiliți în Belgia, simpatizanți (români și flamanzi), reprezentanți ai elevilor de la liceul aferent, care s-au ocupat de protocol.

 

Ioana ChiritaIoana Chiriță

Doamnă Ioana Chiriță, ați depus mult suflet în proiectul CVO și iată că a apărut mulțumirea. Pentru eforturile dumneavoastră, pentru bucuria de azi, aș dori ca cititorii Curentului Internațional să vă cunoască.

Unde v-aţi născut, ați copilărit şi care este cea mai frumoasă amintire pe care o păstraţi din acea vreme?

M-am născut într-un micuț sat, pierdut la marginea orașului Buzău, între patru păduri dintre care, pe vremea copilăriei mele, numai trei mai rămăseseră în picioare pentru a da adăpost lupilor pe timpul iernii (și, Doamne, ce grele, dar ce minunate erau iernile de atunci!): Pădurea Frasinu, Pădurea Spătarului și Pădurea Maxenu. Am venit pe lume în prima zi a lunii octombrie anul de grație 1960, într-o toamnă târzie și, repeta mama de nenumărate ori, toamna nu a fost niciodată mai frumoasă. Păstrez, în adâncul sufletului,  multe amintiri frumoase din vremea minunată a copilăriei. Aș zice chiar că sufletul îmi este plin de aceste amintiri venite din cea mai pură perioadă a existenței mele. Dar cel mai mult gândul mă duce la ploile de vară, momentele de vijelie când cerurile se deslănțuiau, iar noi, copiii satului, singuri acasă în vreme ce ai noștri părinți se îngrijeau de pâinea cea de toate zilele, ne ascundeam prin toate ungherele mai ales de frica trăsnetului. Când totul se liniștea ieșeam pe uliță, iar a simți mirosul uliței, al grădinilor, al satului, după ploaie, este o experiență unică. În lumea modernă, 100% betonată, homo sapiens nici nu bănuiește câte plăceri îi sunt refuzate. Prin șanțurile pline de apă, ne bălăceam fără frica de a ne răni, strigam, cântam, râdeam…Acesta era raiul pe pământ.

Cu patru ani înainte de nașterea mea, părinții mi-au adus pe lume o soră. Ca si mine, învățătoare de profesie, știu că și-a făcut și își face meseria cu o mare pasiune și cu o dragoste pentru copii nețărmurită.

Mama își petrece bătrânețea în satul nostru și în casa pe care a construit-o în tinerețe, în primii ani grei ai colectivizării. Tata, odihnească-se în pace, s-a întors acolo de unde venim toți, acum aproape 17 ani. Colectivizarea și toate evenimentele istorice, politice petrecute după al doilea război au schimbat radical viața materială a tatălui meu și mai ales viața spirituală. Dar ce poți face împotriva destinului istoric când ajungi de la cel mai bogat din sat în sapă de lemn? Tata a vorbit foarte puțin despre lucrurile petrecute. Ca să ne protejeze…A suferit în tăcere, iar destinul lui este destinul multor români.

Părinților mei le mulțumesc din suflet pentru valorile primite de acasă: cinstea și altruismul.

 

Ce studii aţi făcut, când, unde și ce ne puteți spune din acea perioadă?

După școala de opt clase – patru în satul meu, patru în satul vecin, am intrat prin examen de admitere (9 eram înscriși pe un loc!) la Liceul Pedagogic ”Spiru C.Haret” din Buzău, pe care l-am absolvit cu media 9 în 1979. Dacă astăzi se poate spune în jurul meu că am anumite calități profesionale și personale, se datorează în mare parte anilor din liceu și muncii neobosite a dascălilor mei, profesori cu o minunată experiență personală și de viață. Am lucrat în toate școlile de pe teritoriul comunei Brădeanu în calitate de ”tovarășa profesoară”. Specialitatea…? eram (ca multe cadre didactice din generatia mea și obligați să supraviețuim în anii grei) omul (femeia) – orchestră. Și mi-am făcut meseria, datoria, cu o mare pasiune și am pus suflet în tot ce am făcut. Un gând drag tuturor celor care, acum la vârsta maturității, între anii 1979 și 1990 au ocupat undeva , într-o clasă, un loc într-o bancă și au trăit alături de mine momente plăcute fie că era la o oră de muzică, franceză, desen, fizică, latină, educație fizică, română…Tuturor generațiilor care mi-au trecut prin mână, mai ales celor care le-am fost dirigintă, le-am dăruit o parte din sufletul meu. Doamne, ce n-aș da să-i revăd!

 

Când ați decis să plecați din țară și care a fost motivul principal?

Cred că decizia de a pleca din țară am luat-o în ziua de 29 ianuarie 1990, când l-am văzut pentru prima oară pe actualul soț (da, dragostea la prima vedere există și este un lucru neprețuit!) – eram pe-atunci învățătoare în satul pe care ei, belgienii flamanzi, au venit să-l ajute, și le-am servit de interpret. Destinul s-a ocupat de rest.

 

Cum a fost impactul cu o altă țară, o altfel de limbă, alți oameni cu obiceiuri și tradiție diferite?

Am părăsit definitiv țara pe 20 august 1993. Trei ani le-am cântărit pe toate, trei ani în care m-am întrebat în fiecare zi ce-mi va aduce viitorul. Şi răspunsul a fost așa cum mi-l imaginam atunci: voi primi un cadou minunat, șansa de a trăi a doua oară, un cadou care deși vine de la flamanzi, mă va face să mă gândesc la greci (“Timeo Danaos et dona ferentes”).

Trăiesc a doua oară – să mă explic – o cu totul altă societate, la început total străină mie, care trăisem mai ales în lumea autorilor clasici, iar realitatea mă arunca de la stânga la dreapta și de sus în jos, alți oameni, flamanzii sunt de origine germanică, deci, în ochii mei care a văzut multe priviri, foarte reci, distanți, altă limbă. M-am născut a doua oară și mi-am reconstruit viața nu de la zero ci de la minus 20; de la fundație și până la ultima bucată a hornului de pe casă, am luat în mână fiecare cărămidă cu dragoste, curaj, cu voință, am întors-o pe toate părțile, am analizat-o, pipăit-o, mirosit-o, curățat-o, i-am căutat un loc unde am încercat s-o stabilesc cu ciment – uneori s-a așezat bine, uneori a căzut, alteori a dispărut fără urmă, uneori i-am zâmbit, sau am udat-o cu lacrimi dulci-amare, am ocărât-o… Privesc în urmă și sunt mulțumită de ce am realizat – a doua mea viața este, în esență, împlinită: copiii, profesia, prietenii, pasiunile în timpul liber, acestea sunt cărămizile reușitei mele. Vorbesc de reușita unui om de rând, așa cum de altfel îmi place să cred că sunt.

Spun cu inima deschisă: după 20 de ani ( Dumas știa de ce alege anumite numere!) mă simt aici ca acasă. Înțelegeți diferența? Mă simt ca acasă, nu acasă, căci țara mea, limba dulce de acolo, toți cei care au făcut parte din viața mea anterioară îmi lipsesc în fiecare zi; dorul de acasă este cealaltă față a cadoului.

 

Ce hobby-uri aveți și câte dintre acestea le puteți pune în practică? În Curentul Internațional, au apărut mai multe traduceri după scriitori celebri. Este și acesta un hobby, de a citi literatură internațională și a traduce în limba română?

Toate pasiunile mele se învârtesc în jurul cuvântului în a cărui putere  (constructivă sau nimicitoare!) am crezut și cred încă. Cititul este pentru mine ca aerul. Munca de traducător este o activitate solitară de care am nevoie, ca un fel de terapie. Deși știu că ideal este să-i poți citi pe marii scriitori în original (personal citesc cu ușurință în franceză, olandeză, spaniolă și ce n-as da să-l citesc pe Esenin în rusă!), mi se pare un joc fascinant și excitant să poți face o bucurie celor care iubesc lectura, prin a le oferi variante originale ale unor opere și autori cunoscuți.

Ador plimbările pe soare, prin ploaie, pe zăpada atât de rară în Belgia, convorbirile literare, muzeele de artă și, Domnul fie lăudat, le pot pune pe toate în practică. Alte cărămizi care mi-au trecut prin mână, le-am șlefuit, uscat, aranjat iar acum culeg fructele gustoase. Dar, Doamne, câtă energie, ani, lacrimi, nervi nu am cheltuit mai întâi. Meșterul Manole mi-a fost pildă deseori – nimic nu se poate fără sacrificiu.

 

Cum este omul Ioana Chiriță?

Sunt soție, mamă – am doi copii minunați, fetița (pentru mine e încă fetița mea) are 27 de ani, iar băiețelul are 18 ani – familia este foarte importantă pentru mine.

Omul Ioana Chiriță are un suflet de copil poet…

 

În timpul liber, atât cât există el, ce obişnuţi să faceţi? Ce fel de cărţi citiţi? Ca reflecţie în ce priveşte viaţa, aveţi un citat preferat?

Citesc, scriu, dezleg cuvinte încrucișate, fac plimbări, fac câte un dulce, deși sunt o bucătăreasă tare nepricepută, stau la un pahar de vorbă în jurul unei cafele și toate dialogurile mă îmbogățesc cu ceva.  Citesc tot ce-mi cade în mână, dar prima mea dragoste a fost și rămâne literatura franceză.

Viața mea e plină de citate căci de pe la vârsta de 10, 11 ani le-am colecționat. Le scriam prin jurnale intime sau carnețele. Cel mai mult îmi place să o parafrazez pe Cella Serghi și mărturisesc că am purtat și port cu dragoste această dulce povară, viața.

 

Cum este sănătatea dumneavoastră? Credeţi în Dumnezeu? Cât de des vă rugaţi?

Mulțumesc lui Dumnezeu, mă simt ca la 20 de ani. Şi pentru că veni vorba de Dumnezeu… Relația mea cu Cel de Sus a cunoscut în neliniștea liniștitei mele existențe, așa cum ar spune iubitorii limbii lui Shakespeare, ’ups and downs’, iar cei care mi-au iesit în cale, pe la răscruci, au avut și ei rolul lor… Când m-am apropiat de vârsta respectabilă de 50 ani, nu știu de ce, am simțit că m-am întors la El ca în anii buni. Îi vorbesc acum în fiecare zi, știu că mă aude, m-a reprimit fără să mă certe prea tare, m-a ajutat mult în ultimii ani. Doamne, slăvit fie numele tău! Cum am putut crede că omul înseamnă ceva fără tine?

 

Aveți o mare dragoste pentru limba noastră și prima promisiune pe care v-ați făcut-o când ați ajuns în Belgia, a fost să ”aduceți” limba română acolo, unde trăiți. Pentru acest lucru, ați muncit enorm dar iată, ați reușit un lucru atât de măreț. Scopul acestui interviu este de a face cunoscut că românismul devine mult mai puternic atunci când ești departe de origini iar acest lucru declanșează în noi dorințe mărețe și o viziune mult mai clară. Vă rog, vorbiți-ne despre cum ați ajuns la oficierea limbii române ca limbă de studiu pentru adulți, în Belgia.

Primul impact a fost limba și Doamne, ce dor îmi era de limba mea maternă.

Ca să-mi mai potolesc dorul, am continuat ce începusem în țara mea natală – să o fac pe translatoarea. În felul acesta am aflat cât de legați sunt flamanzii de România – prietenii, căsătorii, ajutoare, proiecte pe toate planurile, turism, înfieri, studii, codul penal românesc are la bază pe cel Belgian, sașii veneau și din Flandra. Setea mea de cunoaștere m-a făcut să descopăr învățământul pentru adulți excelent organizat aici în Flandra (au o lungă  experiență și au înțeles că nu se poate altfel într-o societate care evoluează pe toate planurile cu viteza luminii, decât să te ”reciclezi” permanent.

Un loc foarte important îl ocupă în aceste instituții limbile, de la engleză la greacă și de chineză la daneză (trebuie să mărturisesc că flamanzii sunt dornici de a învăța limbi la toate vârstele).

Când am avut pentru prima oară în mână o foaie volantă (un flyer) pe care era o listă a limbilor ce se predau în învățământul pentru adulți, primul meu gând a fost: ”Jur cu mâna pe inimă, în numele dragostei pentru locurile în care m-am născut și al dorului care mă mistuie în fiecare zi, că, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, limba lui Eminescu va sta în aceasta listă!”

Am bătut la multe uși, am vorbit cu multe persone unii zâmbeau, alții păreau să creadă că e o idee bună. În 2003 mi-am luat inima în dinți și am vorbit cu domnul director  Stany Meskens. Am fost dezamăgită. M-am împrietenit (voia lui Dumnezeu!) cu inspectorul general și l-am bătut la cap de multe ori despre cum să aduc româna pe ”lista cu pricina”. În 2007 împreună cu Stany Meskens am organizat un modul gratis (10-15 ore de limba română); scopul – reclamă, să luăm puțin pulsul situației…

În primăvara lui 2008 domnul Stany Meskens, a decis să organizeze cursul semi-oficial și mi-a arătat noul flyer unde se putea citi clar și sărea în ochi (am flyerul!) ”Nou și unic în Flandra, cursul de limba română”.

Jurasem că româna va fi pe listă, și era!

Lupta nu se terminase încă, dimpotrivă: reclamă, materiale, studenții care mai de care cu cererile lor, cu pretențiile lor, planuri de învățământ, dosare peste dosare, aprobări peste aprobări, probleme cu plata profesorului.

În  iarna lui 2013 am depus dosarul și pe 17 mai guvernul flamand a știut că limba română are dreptul și cinstea de a fi ”pe lista roz”.

Din eforturilor mele cu sprijinul domnului Stany, școlile din Antwerpen și Leuven au primit dreptul de a trece în programa școlară și limba română.

Nimeni nu-și imaginează câte lacrimi, câtă muncă, stres, umiliri, rugăminți au fost necesare petru ceea ce am realizat. Este un pas nesemnificativ poate pentru mulți, dar numai eu cunosc prețul…

 

Aveți și alte proiecte pentru viitor? Care sunt acestea?

Am multe proiecte de viitor; mă voi limita la patru deocamdată { voi mai avea ocazia de a fi în CI – cele două inițiale ale ziarului sunt și ele predestinate căci inițialele mele sunt C(hiriță) I(oana)}:

–       Posed un document foarte important (un roman) editat în Franța la 1874 legat de Balada Miorița, carte pe care aș dori să o dăruiesc Academiei Române într-un cadru festiv și în cadrul unui eveniment mai amplu dedicat limbii și scrisului românesc. Mă voi prezenta acolo cu o delagație flamandă: ei trebuie să știe ce minunate așezăminte de cultură avem și bogată literatură demnă de valorile universale.

–       Să pregătesc și să editez împreună cu o universitate din România și colaboratori belgieni, un manual modern de învățare a limbii române ca limbă străină în învățământul pentru adulți din Occident, nu numai din Belgia.

–       Să aduc limba română, cea mai fidelă imagine a limbii latine, ca obiect la alegere în universitățile din Belgia, facultățile de limbi romanice.

–       Să realizez  împreună cu școala la care lucrez un schimb de experiență cu o instituție similară din România, chiar dacă noi avem puțină tradiție sau, sigur, o alta. Sistemul de învățământ pentru adulți este aici foarte bine organizat.

Toate acestea cer timp, energie (eu nu economisesc nimic!), dar mai ales buni, talentați, inimoși colaboratori. CONTACTAŢI-MĂ!!! Orice idee, sfat, sprijin sunt bine venite.

 

Ce părere aveţi despre presa scrisă de români, pentru românii stabiliţi în alte ţări ale lumii? Cum găsiţi editorialul “Curentul Internaţional”?

Pentru mine tot ce înseamnă ‚acasă’ îmi încălzește sufletul. Bineînțeles că nu citesc tot, dar în Curentul Internațional am găsit atât de multe lucruri minunate despre oameni, locuri, poezie… De fiecare dată deschid cu emoție să văd ce mai este nou, din care colț al lumii se primesc reacții, iar sentimentul, că noi românii oriunde am fi, rămânem apropiați prin cuget și simțiri, este ceva ce merită trăit, alimentat, apreciat.

 

Stany MeskensStany Meskens

Domnule Stany Meskens, în primul rând vă mulțumim pentru participarea la acest proiect și pentru bunăvoința de a ne acorda un interviu. Vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră.

Mă numesc Stany Meskens și locuiesc împreună cu soția mea, în Vlassenbroek, un mic, dar foarte pitoresc sat de artiști, așezat la malul râului Schelde. M-am născut în 1959 în Sint-Amands la malul aceluiași râu și acolo mi-am petrecut copilăria. De fapt, am rămas întotdeauna legat de malurile râului Schelde.

Sunt licențiat în Ştiințe Morale, pregătire care duce la exersarea profesiei de profesor de etică în învățământul Flamand, mai exact Gemeenschaponderwijs.

Funcția actuală o îndeplinesc din 1995, lucru pe care îl fac încă cu aceeași plăcere ca în prima zi.

Sper să pot avea mai mult timp liber pentru a călători în Peninsula Scandinavică, dar  și în România, țara care se află pe lista mea de preferințe..

 

Vorbiți-ne despre CVO – Centrul de învățământ pentru adulți Aalst unde sunteți director. Cum a devenit acest Centru o bună instituție de învățământ?

În Flandra, învățământul pentru adulți este organizat pe centre. Pe întreg teritoriul Flandrei există aproximativ 120 de centre recunoscute și finanțate de guvern. CVO Handelsschool Aalst este unul dintre acestea și cel mai mare în Flandra de Sud-Est. Cursurile pe care le pune la dispoziție se desfășoară în Aalst, Denderleeuw și Geraarsdbergen. Centrul nostru care numără circa 3 000 de cursanți, s-a specializat de-a lungul anilor în predarea limbilor. În acest moment se studiază următoarele limbi: chineză, daneză, germană, engleză, finlandeză, franceză, greacă, ungară, islandeză, italiană, japoneză, lituană, olandeză pentru străini, norvegiană, poloneză, portugheză, rusă, spaniolă, suedeză și, începând din acest an 2013, română. Sunt mândru ca pot îndeplini funcția de conducere în acest centru care oferă cea  mai amplă gamă de limbi din Belgia. Pentru a realiza acest lucru și o permanentă îmbunătățire a calității ca astfel cât mai mulți cursanți să se înscrie în centrul nostru pentru a urma un curs de limbă, au trudit multe persoane. Această muncă nu se finalizează niciodată și toate persoanele implicate vor trebui să facă totul și în viitor pentru a garanta buna calitate a lecțiilor noastre. Faptul că dispunem de un puternic grup de colaboratori foarte motivați, este o garanție că acest lucru va fi posibil de realizat și în viitor. Prin pregătirea noastră încercăm să îmbunătățim oportunitățilre de angajare ale oamenilor într-o realitate cotidiană economică în care a avea competențe lingvistice mai bune și mai ample devine, din ce în ce, un lucru tot mai important. În acest fel cursanții în calitate de angajați, pot fi propuși pentru promoții sau pot găsi noi provocări cu mai mari responsabilități profesionale. Cei care sunt în șomaj pot, datorită lărgirii competențelor lingvistice, să-si îmbunătățească șansele de a găsi un loc de muncă.

 

Cât de importante sunt în țara dumneavoastră cunoaștințele de limbă oficială?

Cu sigurantă, într-o țară precum Belgia, situată în inima Europei și cu diferite limbi oficiale (olandeza, franceza și germana), competențele lingvistice sunt extrem de importante.

Cunoașterea limbii este baza unei înțelegeri mai bune între oameni. Într-adevăr, a te înțelege reciproc este condiția sine qua non pentru a începe dialogul și pentru a întreține bune relații, relații care la rândul lor pot duce la colaborări de calitate. Comunicarea printr-o limbă cunoscută îi apropie pe oameni mai mult. De asemenea, încercăm, cu cei care sunt de altă limbă decât olandeza, să ajungă să o stăpânească. Cunoasterea limbii olandeze îi ajută să-și mărească șansele pe piața de muncă și le oferă posibilitatea de a se integra în societatea noastră.

Toate aceste provocări îmi fac munca extrem de fascinantă mai ales colaborarea pentru îmbunătățirea relațiilor dintre oameni în societatea noastră. În același timp ținem  permanent seama de aspirația cursanților spre un viitor profesional mai bun și luptăm împreună cu ei la realizarea țelurilor pe care le au din punct de vedere personal.

 

Domnule Stany Meskens, pentru noi românii de pretutindeni, este o mândrie să aflăm că limba noastră se va vorbi pe pâmânturile flamande. Știu că nu a fost simplu de a se ajunge aici. V-ați implicat și ați dus la bun sfârșit acest proiect pe care Ioana noastră la sădit în suflet de mult timp. Cum a fost posibil acest lucru?

Înființarea cursului de limba română în centrul nostru a fost o muncă pe termen lung dar în același timp o deosebită provocare instructivă și interesantă. Acum câțiva ani, Ioana Chiriță, o doamnă româncă, despre care auzisem deja multe lucruri bune, mi-a propus crearea unui curs de limbă română. Argumentele ei se refereau mai ales la faptul că dorea să realizeze contacte între oameni prin intermediul limbii ei materne și predarea acestei limbi era, în acest scop, instrumentul ideal.

În continuare, Ioana punea, de asemenea, accentul pe faptul că exită  multe legături între România și Belgia, stabilite de către o multitudine de organizații care aspiră la realizarea unor relații de prietenie între cele două țări. Chiar și din partea Inspectoratului nostru Şcolar (Scholengroep Dender ), existau asemenea inițiative, iar fostul director general din vremea aceea era foarte activ în organizarea schimburilor de experiență între Flandra și România.

Am gasit atunci de cuviință, că trebuie să facem ceva pentru cineva, care este atât de motivat și că o vom susține pe deplin în dinamismul ei. În anul în care a urmat am organizat în centrul nostru un curs de limba română pe baza unui contract. Aceasta înseamnă că profesorul este plătit direct de către școală în funcție de numărul celor înscriși. De această manieră am organizat cursul câțiva ani la rând, având în fiecare an, în medie, aproximativ 10 cursanți. Între timp am simțit în centrul nostru că este necesar să încercăm ca limba română să fie recunoscută ca obiect de învățământ în Flandra. Împreună cu un alt centru din Antwerpen am pus pe hârtie planurile de învățământ pentru limba română. Acesta a fost un pas crucial în cadrul procesului de recunoaștere a acestei limbi în Învățământul pentru Adulți flamand.

După numeroase întruniri în Bruxelles am reușit de asemenea, în calitatea noastră de centru, să facem ca aceste planuri să fie recunoscute de Inspectoratul Flamand. Ïi mai sunt încă recunoscător Ioanei pentru că, prin eforturile intense pe care le-a făcut, a dus această sarcină la bun sfârșit. Totul s-a petrecut cu puterea unui torent și am cerut Guvernului Flamand să recunoască în centrul nostru predarea limbii române. Este vorba aici de o procedură lungă, deci am fost foarte, foarte  bucuroși când, la sfâtșitul lui mai, anul acesta (2013), Guvernul Flamand a recunoscut oficial că Limba română va putea fi organizată și predată în învățământul pentru adulți. Ca urmare se poate participa la cursul de limba română cu subvenții din partea guvernului prin așa numitele (cecuri de formație), aceasta însemnând că autoritatea de stat plătește jumătate din prețul cuvenit. Pentru persoanele care au statut de independenți, există de asemenea posibilitatea de a subvenționa prin sistemul care există sub numele de KMO- portefeuillle ( portofoliul de IMM) – patronii și angajații lor pot cere de la Guvernul Flamand o intervenție bănească. Şi în cele din urmă, dar nu în ultimul rând, pentru cursul de limba română în Învățământul pentru adulți va fi pus în practica sistemul de acordare a concediului educativ cu plată. Toate aceste subvenții și avantaje vor stimula și pe viitor dorința de a urma acest curs.

 

Trebuie să recunosc că apreciez sistemul educațional din țara dumneavoastră și totodată găsesc evolutivă formarea omului prin aceste stimulente venite din partea Guvernului Flamand. Ca centru, cu ce ați venit în scopul promovării cursului de limba română?

Am avut și noi înșine inițiative promoționale atât în Denderleeuw cât și în afara acestei locații. Din nou trebuie să subliniem în acest context impactul importatnt pe care l-au avut diferitele asociații. Aprecierea noastră specială se îndreaptă spre ADR (Actie Dorpen Roemenie ) care, recent, au publicat un frumos articol în revista lor. Câteva persoane au profitat de oferta noastră, datorită acestui articol. În continuare, rămâne pentru noi important ca, diferitele asociații locale care colaborează cu România și pe care noi le considerăm ca aliați, să fie ținute la curent despre oferta noastră și încurajate ca, în publicațiile lor, să aducă în atenția cititorilor cursul nostru de limba română. Trebuie să adaug că, la acest punct, Ioana are un rol remarcabil. Treptat oferta noastră va fi din ce în ce mai cunoscută și mult mai mulți oameni din Flandra de Est, Flandra de Vest, Brabantul Flamand și de ce nu, din Valonia vor participa la cursul nostru, mai ales pentru că lecțiile Ioanei sunt pline de entuziasm, inspirație  și motivație. În centrul nostru suntem convinși că reclama din gură în gură este cea mai bună formă de publicitate. Vom vedea de asemenea, în ce măsură este posibil ca noi să fim prezenți cu un material publicitar la diferitele evenimente organizate în cadrul cooperării dintre România și Belgia. Sugestiile în acest sens sunt bine venite la adresa de e-mail stany.meskens@g-o.be. Ne angajăm, ca centru, ca atunci când este posibil, să ne aducem contribuția în orice mod la susținerea inițiativelor care promovează (avantajează) relațiile de prietenie dintre România și Belgia.

Vom încerca, de asemenea să realizăm efectiv o colaborare între instuția noastră de învățământ și una sau mai multe instituții de învățământ pentru adulți din România. Poate că vom putea, datorită îndelungatei noastre experiențe (școala noastră a fost fondată în 1948) să contribuim la dezvoltarea învățământului pentru adulți din România, care nu are o tradiție atât de lungă. Cu siguranță, că la rândul nostru vom putea învăța lucruri noi și ceea ce este foarte important, în acest mod se vor concretiza relațiile dintre oameni.

Ca un eveniment deosebit, putem aminti că Ambasadorul României a primit cu plăcere invitația de a da startul oficial al cursului nostru. Deci, cel mai înalt reprezentant oficial al României în Belgia a dat un semn de recunoaștere și apreciere a organizării unui curs de limba română în Denderleeuw. Apreciem foarte mult acest act care ne motivează în plus pentru a garanta oferta legată de limba română și în viitor. Prezența Ambasadorului Ștefan Tinca este pentru școala noastră un punct important de referință, un eveniment foarte special cu care ne mândrim în mod deosebit. Acest eveniment este marcat în istoria școlii noastre ca unul dintre cele mai însemnate.

În calitate de Centru cu învățământ pentru adulți care are oferta cea mai largă de limbi în Flandra, suntem purtători ai ideii că internaționalizarea este un lucru important. A învăța să te înțelegi reciproc și să dialoghezi într-o limbă pe care o cunoști, constituie după părerea noastră, fundamentul necesar pentru a ne putea asculta unul pe altul și în acest fel să ne arătăm respectul reciproc. Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană este necesar ca, prin cunoașterea limbii să se facă eforturi, pe cât de repede posibil, să apropiem România de Europa și astfel să realizăm obiectivele propuse. Pe lângă învățarea limbii va fi acordată o atenție mai mare schimburilor de experiență. Nu mai încape vorbă că, în aceste aspirații, dobândirea cunoștințelor lingvistice va fi un instrument necesar pentru a se ajunge la o colaborare și un schimb de experiență optimale.

Flamanzi, români și alte grupuri de oameni au o atitudine pozitivă când este vorba de învățarea unei limbi străine. În acest fel se îmbunătățește contactul dintre oameni. Unei  instituții ca a noastră, îi revine sarcina de a păstra oferta amplă de limbi și de a-i stimula pe oameni să-și lărgească orizonturile pentru a cunoaște alte culturi și popoare, punând accent și pe importanța componentului economic. Colaborarea care există în acest moment între cele două țări poate și trebuie să se intensifice. Trebuie scos în evidență, cât de importantă este cunoașterea unei limbi în îmbunătățirea contactelor. Un element căruia poate încă nu s-a acordat importanța necesară, este acela că limba mărește încrederea între oameni iar în cadrul economic constituie un bun fundament pentru facilitarea cooperărilor.

 

Domnule Stany Meskens, vă mulțumim pentru implicarea și susținerea limbii române, pe teritoriul flamand și vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte de final.

Pentru a încheia, doresc să subliniez că sunt mândru de a mă număra printre cei care contribuie la îmbunătățirea legăturilor dintre România și Belgia și aceasta prin implementarea limbii române în planul nostru educativ. Drumul pe care îl avem de parcurs este încă lung, dar noi, în calitate de centru de învățământ pentru adulți, ne angajăm de a munci continuu pentru a apropia cele două țări cât mai mult și aceasta prin cunoașterea limbii.

Rezultatul este datorat muncii multora, dar doresc cu plăcere să folosesc această ocazie pentru a mulțumi Ioanei Chiriță care cu a ei ‘perseverare diabolicum’ a contribuit la recunoașterea  și promovarea în învățământ a limbii române.

Sunt deosebit de bucuros că am putut contribui la realizarea acestui proiect și sunt convins că în centrul nostru, limba română va avea un viitor luminos.

 

Stefan TincaȘtefan Tinca

Domnule Ambasador Ștefan Tinca, cu mulțumiri pentru că sunteți aproape de românii care depun suflet, timp și energie în proiecte ce pun în valoare țara noastră, vă rog să ne acordați câteva cuvinte în urma deschiderii oficiale a anului școlar – Cursul de Limba Română în Belgia.

Care este punctul dumneavoastră de vedere în ce privește acest proiect?

Stimată doamnă redactor-şef, doresc să vă mulţumesc pentru interesul publicaţiei dumneavoastră în deschiderea oficială a Cursului de Limba Română pentru adulţi în cadrul CVO Middenschool Denderleeuw din Belgia şi răspund în continuare întrebării dvs.

În primul rând, aş sublinia că e de apreciat faptul că limba română este predată, de acum înainte, în mod oficial, în trei centre pe teritoriul Flandrei. Acestea completează oferta de cursuri de limba română dezvoltate deja în Bruxelles, dintre care menţionez cele ale Institutului Cultural Român sau ale Lectoratului de limba română din cadrul Universităţii Libere din Bruxelles. Sunt demne de menţionat, în acest context, eforturile susţinute ale doamnei profesoare Ioana Chiriţă, pentru includerea studierii limbii române în cadrul şcolii CVO Middenschool Denderleeuw şi pentru acordarea unui statut oficial predării acestei limbi în sistemul de învăţământ pentru adulţi din Flandra. Acest statut presupune, între altele, posibilitatea obţinerii de subvenţii publice pentru predarea limbii române în instituţii de învăţământ din provincia flamandă.

Fără a dispune de o contabilizare a cursanţilor, pot estima aproximativ 40-50 de persoane care urmează cursuri de limba română, în Belgia. Poate că aceste cifre nu înseamnă mult, dar sugerează cu siguranţă creşterea interesului pentru învăţarea limbii române în ultimii ani, care se traduce şi printr-o dorinţă pentru cunoaşterea culturii, a spiritului şi a tradiţiilor româneşti. Remarc că mulţi dintre cursanţi s-au decis să înveţe limba română după ce au vizitat România iar aceasta denotă dorinţa multora de a rămâne legaţi de România, într-o formulă profesională sau personală.

În ceea ce ne priveşte, ca ambasadă, vom sprijini astfel de eforturi lăudabile, venite atât din partea autorităţilor române cât şi belgiene. Doresc să menţinem un contact constant cu toţi cei care doresc să înveţe limba română. În acest sens, aş dori să anunţ, în premieră, că anul acesta, în decembrie, cu ocazia sărbătoririi Zilei Naţionale, intenţionez să îi invit pe toţi cei care urmează cursuri de limba română, ei având astfel un bun prilej de conversaţie în limba română, dar şi de a trăi şi se simţi bine româneşte.

 

 

Mulțumim Ioanei Chiriță, domnului Stany Meskens și nu în ultimul rând, Ambasadorului României, domnul Ștefan Tinca care a avut un rol important în deschiderea oficială a primului curs de Limba Română în Belgia.

 

Gabriela Petcu

Curentul Internațional

 

andrisan3 ”Nu există drum; cărare se face mergând!”
   (Ion Plebeu)

 

Ne-am obişnuit deja ca Bucovina noastră dragă, să ne facă mândri prin oamenii minunaţi care au respirat începutul vieţii, pe acele meleaguri pline de istorie si tradiţie. Acum, mulţi dintre aceştia, sunt departe de locurile natale, plecaţi în alte ţări,  purtând cu ei românitatea, dorul de acasă şi comorile sufletelor ca dar dumnezeiesc, revărsat în diferite forme de exprimare. L-am întâlnit de curând, pe Florinel-Constantin Andrişan, un artist plastic prin care culorile reuşesc să traverseze în fragmente de expresie intens – ludică, un miracol existenţial. În anul 1993, începe o călătorie de recunoaştere a artei în armonie cu viaţa, prin Ungaria, Polonia, Germania si Franţa. Revine în România pentru o perioadă, timp în care îşi face o analiză a acestei călătorii prin lume. Alege Franţa, ca fiind locul în care ar putea sa-şi împlinească forma de expunere a trăirilor în arta şi în anul 2002, se stabileşte aici, unde continuă studiile la Sorbona, cu un doctorat în teoria artei.

 

Andrişan, are o activitate artistică bogată şi nu rare i-au fost succesele, remarcându-se prin unicitatea alegerii materialelor de lucru, integrate în gestul artistic precum Madlena lui Proust. Aşadar, în lucrarile sale, putem găsi scrierea ca forma plastică dar si diverse lucruri aparent banale, cum ar fi o bucată de plasă, un pahar ciobit, un fragment de fotografie, unite printr-o tehnică a colajului, simţită ca un liant între memorie, obiecte şi gest plastic. Şi acestea, prind culoare şi expresie atunci când pictura săvârşeşte tema. Pentru Andrişan, simţirea plastica „trebuie sa aibe ritm dar si repetiţie, să te surprindă dar şi să te facă să intuieşti urmatoarea mişcare… într-o încercare perfectibilă de a uni dragostea de viaţă cu încrederea în creator”. Să întelegem de aici, că există simetrie între idee şi ansamblul elementelor care definesc o finalitate concepţională cu caracter coparticipativ, într-o încercare de a retrezi nevoia de unicitate, de miracol, de har, de dor… Este pur şi simplu, o invitaţie de a învaţa să simţi viaţa cu toate elementele ei,  prin arta. În viziunea artistului, „arta este în primul rând inteligenţă speculativă şi manipulare bine armonizată şi ţintită ca o lamă de Toledo, din minte în inimă până la catharsis, de fiecare dată individual, în raport cu universalul şi fără a uita că tot acest exerciţiu de eliberare, se practică în public”.

 

la-fille-lhommeLa Fille l’Homme

Procedând la o formă clasică de interviu, m-am trezit în faţa unui nonconformism care schimba reguli, dar surprinzator, dau pozitivitate atitudinii pe tot parcursul discuţiei. „Nu vreau să fiu eu subiectul articolului ci ceea ce spunem împreună, din ce fac si ce gândesc, din experienţa de armonie şi dezarmonie, din greşeli şi reuşite, din ştiinţa de a găsi căi pentru a renunţa la culori multe. Şi toate acestea, să poată veni ca învăţătură pentru ceilalţi ”. Mă străduiesc să fac oarecare armonie în prezentarea lui Florinel-Constantin Andrişan ca artist, dar şi ca om cu suficientă experienţă, încât lucrarile şi cuvântul său, să se integreze într-o expresie filozofică a artei în raport cu viaţa. Încercând sa îl întorc în timp, acolo de unde fiecare din noi începem să ne formam limbajul, inteligenţa, gândirea, să descoperim parţi esenţiale şi valoric rafinate ca facând parte din individualitatea noastră prin aptitudini, omul Andrişan mi-a stârnit nostalgia în faţa copilariei. S-a născut în plină vara a anului 1961, în comuna Brodina unde mama sa Elena, învaţătoare, iar tatal Pavel Octavian, contabil, formau un cuplu al cărui echilibru devenise parte specială în care tatăl, avea rolul determinant. Artistul, îşi aminteste cu o tandrețe copleșitoare, un tablou al părinților foarte tineri în acele vremuri, încărcat de emoție și păstrat cu sfințenie. Într-un moment de cumpană, de incertitudine existențială, o mâna este așezată pe umar în tăcere. Acest gest, întrece toate cuvintele ce ar fi putut să se spună. Copilul Florinel-Constantin, privește această scenă și crește, devine adultul Andrisan, traiește intens furia vieții, dar va ramâne pentru totdeauna cu icoana reprezentativă a relației de cuplu, acea mâna liniștitoare care tămăduiește îndoielile lumii. Vorbind despre copii și părinți, Andrișan face o remarcă, atenționând pe acei dintre noi care vrem cu orice preț ca odrasele noastre să devină artiști. „Este cea mai mare greșeală să împingi un copil fără talent, spre școli de artă. Prin muncă, el ar putea deveni cel mult un artist de mâna a doua și atunci, ar fi un om nefericit”. Și ar mai fi un lucru important care pune amprenta pe maturitatea artistică. „Nu poți face saltul într-o singură generație decât extrem de rar și cu asumarea riscului uzurii întregii vieți. Un bagaj genetic foarte bun și o familie care să nu fi fost alterată de înstrăinare, este platforma care lansează și sprijină competența către podium. Ori, majoritatea dintre noi, am fost afectați de comunism. Aceasta alterare, continuată timp de trei generații, ne-a făcut să credem că este posibil să trecem de la sapă la intelectualitate rasată și să transferam valori „de la Bârca la  Viena… și înapoi”, să ne închipuim că suntem toți egali cu Brâncuși dar fără talentul, efortul și prețul plătit de el. Putem și trebuie să fim egali atunci când ne naștem, atunci când ne alegem primarul sau când votam bugetul comunal, dar greșim dacă încercăm să supunem la vot competența de nivel înalt, creativitatea, sacrificiul, eroismul, pâna la iubirea absolută. Altfel, riscăm afectarea noastră ca imagine, irosirea unei munci de-o viață într-o ratare sigură și non-profesionalism.” Din comunicarea cu acest maestru al penelului dar și al cuvintelor hotarât aranjate într-un duel de concepții, apărute în urma experiențelor sale  româno-franceze, încerc starea de recunoaștere a principiilor de bază ale vieții prin artă.

 

chateau-renard-legliseChateau-Renard-L’eglise

Expoziții personale cu titluri sugestive, „De la Paris, către casă”, „Nu există drum; cărare se face mergând!”, „Eu cred că Sisif s-a născut în Carpați”, expoziții colective și de grup: „Timp – contratimp”, „Semnele anului 2000 – Semn de foc”, „Memorie-Mitologie-Model”, „Prix des mouettes”, lucrări murale și de ambient: „Prometeu”, „Rugby Club”, „Del Blue”, „Zodiac”, „Mărul început”, „French can-can in Balcani”, activitățile de restaurare, pictură și decor al unor biserici. Toate acestea, merg către o concretizare a unui stil personal, „andrișaniesco-plebean”, cu autoironie și efort asumat. Îmi întorc privirile spre un grup de tablouri de o eleganță coloristică deosebită, un transfer de suflet spre „acasă”, un dor așezat printre dealurile ce au căpătat gust de pamânt reavan, de grâu copt și fân cosit, de case părintești în care copilaria se ascunde pe după colțuri încercând să păcălească timpul. Totul pare gata pregătit pentru ca viața să înceapă din acest moment unic, conștient că relația noastră cu natura, este darul vieții venit din Ceruri.

 

peisaj-din-bucovinaPeisaj din Bucovina

Dacă ar fi să aibă ocazia la o altă alegere, Andrișan nu ar schimba nimic din toate ce sunt. „Creația artistică, era singura alegere ca apropiere de Dumnezeu, comparativă cu un oarecare Dumnezeu laic”. Ca o concluzie la ce am fost și suntem în raport cu istoria și educația culturală, la nevoia de a reprima efectele negative din viață prin artă, Andișan atinge scopul „călătoriei” sale. „Eforturi și realizări trecute, experiențe și virtuozitați acumulate, vise și proiecte de viitor, eseuri și cercetari ale unei creativitați colective. Toate, au tendința de a demonstra posibilitatea existenței unui soi de falanster european, ce ar putea ajuta la anularea efectelor devastatoare datorate marii schisme de acum o mie de ani, prin cultură și armonia contrariilor”. Aș încheia cu un citat care se potriveste atât de bine concepției artistice a pictorului Florinel-Constantin Andrisan și pe care, mulți dintre noi ar trebui sa-l folosească într-un început. “Nu este lupta care ne obligă să fim artiști, este arta care ne îndeamnă să luptăm”. (Albert Camus) Încerc să mă despart de acest pictor cu ochi de cer senin și mâini răvășitoare de culori, însa imi dau seama că aș greși nelăsând multe alte idei să prindă forma cuvintelor scrise. Îmi asum dreptul de a continua episodic, un «tête-à-tête» filozofic, cu morală. Și cine stie? poate într-o zi, toate acestea vor fi de folos în desăvârșirea unui fragment de viață dedicat artei de a fi artist.

 

Gabriela Petcu

http://www.curentul.net/

 

 

magda

Autor: Gabriela Petcu

 

“Tuturor acelora care nu mă cer
şi nu mă cunosc, am vrut să le fiu
o candelă pentru mai târziu.”

 

La 17 aprilie 1916, când se năştea Magda Isanos, primăvara provoca viaţa într-o lumină nouă, pregătitoare a unui drum deloc uşor, un pic perfid, cu un început şi un sfârşit marcat de cele două mari războaie care au schimbat multe convingeri existenţiale. Între acestea, un hohot de râs aducător de veselie şi nădejde. Era Duminica Tomii…ca un fel de pecete pentru viaţa puţină dar extrem de intensă a Magdei, ca un avertisment la ideea de adevăr, a venit pe lume surprinzând câte puţin din toate ce sunt pe pământ…“Adu-ţi degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu-ţi mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!” (Ioan 20, 26-27).

Părinţii săi, Mihai Isanos şi Elisabeta (n.Bălan), erau doctori în medicină la Costiujeni în apropiere de Chişinău. Aici, va face şi Magda şcoala primară. Liceul, îl urmează la Şcoala eparhială de fete din Chişinău. A studiat la Iaşi (1934-1938) dreptul şi filosofia; mai târziu, fiind licenţiată în drept, a profesat scurt timp avocatura la Iaşi. Debutează în 1932, cu versuri în revista “Licurici” a Liceului de băieţi “Bogdan Petriceicu Haşdeu” din Chişinău.

Copilăria i-a fost vegheată de părinţi plini de grijă şi afecţiune şi de surori care o adorau. S-a bucurat de o grădină minunată în jurul casei, acolo unde îşi petrecea timpul în căutarea răspunsurilor, prin curtea străjuită de brazi, unde erau două alei de nuci şi două de peri, câţiva meri, un vişin înalt, arţari şi duzi; sub nuci, toamna aşternea covor de frunze foşnitoare. Fetele se trânteau pe crengile unui arţar bătrân, şi în toată grădina, iarba creştea atât de înaltă, încât îşi puteau croi prin ea tuneluri…spre o lume plină de basm, de magie. Deşi mai mare decât surorile sale, Magda se comporta fără acea distanţă impusă de diferenţa vârstei. Ea le spunea poveşti, era prima la jocuri, le cucerea prin vioiciune, imaginaţie. Jucau teatru (născocea piesele, întotdeauna istorice, cu un sultan cotropitor şi un domn român), prindeau muşte ca să hrănească puii din cuiburile doborâte, sau făcând şcoală cu ele, deveneau cuminţi, serioase. Avea o superioritate psihică, un anumit fel de a fi, doar al ei, poate un privilegiu obţinut cu preţul suferinţei. Era mai ageră la minte decât normalul vârstei, iar prin elocvenţă se impunea adesea şi în faţa celor mari.

Aceste momente ale copilăriei, au fost umbrite de o taină amară ce îşi făcuse loc în sufletul şi trupul Magdei şi care a urmărit-o toată viaţa. Poliomielită…Fetiţa veselă, înzestrată cu toate darurile a fost doborâtă şi aproape strivită de această boală cruntă. A zăcut mult şi greu, a rămas cu glezna stângă inertă. A purtat, ca un stigmat urmele bolii şi a rămas cu teamă de fericirile prea mari, care ar putea să-l supere pe Dumnezeu. Se gândea că bucuria exagerată ar putea să atragă reversul ca o fatalitate, ca o ironie a vieţii.

Magda, avea o putere imensă, izvorâtă din marea ei generozitate transformând lacrimile în surâs şi reuşind în cele mai crâncene situaţii, când alţii ar fi plâns istoviţi de prea multă durere, să aluge tristeţea, să aducă linişte în jurul ei. Chiar şi atunci când cumplita boală de inimă ajunsese la apogeu, încerca râzând să alunge tristeţea din sufletele celor care îi erau alături.
Magda, putea fi lumină şi umbră, soarele şi luna, bucuria şi tristeţea… Nu avea egoismul celor care se gândesc doar la durerea lor, afişându-şi nefericirea, în loc să-i menajeze pe cei dragi. Ea făcea mai mult: încerca să-i vindece pe cei din jur de melancolia vieţii, ca şi cum rostul ei pe lume era să nu-i lase pe ceilalţi să-şi risipească lacrimile. Tristeţea din poeziile nocturne ale Magdei, este reversul veseliei de peste zi. Îşi scria poeziile noaptea, sub ocrotirea umbrei pentru a înţelege mai bine lumina. Nu-i plăcea să-şi citească poeziile cu glas tare. Mamei ei, i le dădea să le citească singură, iar surorilor le cerea să i le copieze „pe curat”, cu chenar în două culori, căci ea avea un scris „urât”, dar cu trăsături ferme, bine formate, încă de la o vârstă foarte tânără. Văzându-şi poeziile copiate caligrafic, zâmbea: „Dacă se vor găsi vreodată caietele astea, se va spune cu uimire: Ce scris pueril şi ce gândire profundă!” Din când în când, îşi rupea caietele sau le ardea; pe unul l-a aruncat, într-o vară, în mare. Elevă în clasa a VI-a de liceu, Magda a interpretat rolul Subretei, din „Avarul” de Moliere: simplă apariţie mută, trebuia să-şi farmece publicul având la dispozitie doar o mătură şi o cârpă de praf. A avut un succes extraordinar. Au asistat sute de elevi, fete şi băieţi; la sfârşit, toţi actorii au format o piramidă, iar Magda, cu mâinile-n şolduri, cu şort şi bonetă, poza râzând, în vârf, deasupra tuturor…
Emoţii, putea să aibă, dar niciodată nu le-ar fi arătat, nu le-ar fi recunoscut; surorile nu au văzut-o niciodată având „trac”. Toate acestea presupuneau o luptă continuă cu sine, iar ea a fost, pe toate planurile, o luptătoare, astfel şi-o amintesc toţi cei care au cunoscut-o.
În toamna anului 1934, Magda Isanos, ajunge studentă la două facultăţi, Drept şi Filosofie; ea se descrie cel mai bine, într-o schiţă, sub chipul unei fete abia coborâte din trenul de Chişinău, gata să urce „calea regală” a Iaşului, strada Carol, spre Universitate: într-un taior nou, în mână cu o servietă la fel de nouă, „îşi întoarce faţa la dreapta şi la stânga, şi, cu mândrie şi cu entuziasm, ea strigă din ochi tuturor: sunt studentă!” Apoi, „în neprimitoarea cameră mobilată, stă pe marginea patului şi nu poate dormi; îsi aminteşte de grădina de-acasă…” „La Universitate, a doua zi, totul e copleşitor… Larma, zidurile prea înalte, îndrăzneala viitorilor colegi. Desigur, i se face curte, chiar dacă nu-i frumoasă, e tânără. Studenţii îi fac loc lângă dânşii…” Ea „priveşte drept la oameni ca şi cum le-ar spune: eu am să înving.”

Universitatea reuşea să impresioneze pe cei abia sosiţi, dezorientaţi şi miraţi de toate noutăţile încercând să găsească avizierele cu anunţuri şi orare.

Magda explorase şi celelalte posibilităţi oferite de Iaşi: seratele de la „Bragadiru”, cinematografele, Copoul… Nu peste mult, însă, poezia şi cărţile aveau să-i rămână singurii, statornici prieteni, „într-o vreme mohorâtă şi laborioasă.”

eusebiuApoi, s-a întâmplat să apară el…Avea un nume sonor ca un pseudonim – Eusebiu Camilar.

 

Amândoi erau poeţi. Întâlnirea a fost una dintre acele apropieri care se întâmplă rar. Fericiţi că soarta îi adusese alături, nici unul nu voia mai mult. Mai târziu, când planurile lor de căsătorie prindeau contur, mama Magdei a sosit la Iaşi şi a vrut să afle detalii despre viitorul ginere. A constatat cu uimire că, în afară de superlative şi declaraţii de dragoste, nu ştia prea multe. Un lucru era cert – se iubeau, şi asta le era de-ajuns. S-au căsătorit în martie 1938. În mai, ea le scria celor de-acasă: „Eu sunt foarte fericită, cred că nu e exagerat să spun că ne iubim în fiecare zi mai mult. Ne-am pus verighetele, ne stau foarte bine, nici largi, nici strâmte… Zeby îmi aduce flori din oraş, îmi lustruieşte pantofii, şi nu mă lasă să fac treabă, de parc-aş fi o principesă în exil. Câteodată mi-i frică. Atâta fericire poate supăra pe Dumnezeu.”
În septembrie 1939, Eusebiu Camilar a fost concentrat la Botoşani, trimis undeva „pe zonă”, şi ulterior pe frontul de răsărit. Invadarea Basarabiei de către armatele sovietice, la 28 iunie 1940, a însemnat exodul familiei din Chişinău, întâi la Iaşi, apoi la Bucureşti, unde Magda i-a urmat. Aici, la data de 8 iulie 1941, se naşte fetiţa lor, Elisabeta.

După o scurtă revenire în 1941, refugiul basarabean s-a repetat în primăvara lui 1944; Magda a părăsit şi ea, a doua oară, Iaşul, familia s-a reunit în Bucureştiul aflat sub ameninţarea continuă a bombardamentelor.
Pentru Magda, au fost anii „plânsului pe prispe de lut”: singurătate, tristeţe, atacurile repetate ale bolii… Stătea mai mult întinsă pe pat în acea toamnă a lui 1944…ultima ei toamnă.
Lucrând împreună cu soţul ei la drama „Focurile”, a pus în gura unui personaj, următoarea replică: „Dac-aş şti că prin moartea mea se schimbă măcar un strop din nedreptăţile lumii, sunt gata să mor…” S-a întâmplat la 17 noiembrie 1944, la Bucureşti…iar nedreptăţile au urmat drumul însoţind omenirea mereu, mereu…

Magda Isanos moare atât de tânără, la numai 28 de ani, iar opera ei poetică, desăvârşită în ciuda scurtului răstimp, este lăsată celor apropiaţi, şi nu numai lor.

 

elisabetaFiica sa, a decis să-şi adauge la numele civil al tatălui, pe acela al mamei, semnând la debutul revuistic, în ”Iaşul literar” (1964), Elisabeta Isanos-Camilar, pseudonim la care a renunţat după scurt timp şi a rămas la acela de Elisabeta Isanos, păstrat în amintirea mamei sale. Absolventă în 1965 a facultăţii de filologie din Bucureşti, secţia limba şi literatura franceză (specialitate principală), limba şi literatura romană (specialitate secundară), scrie poezie, proză, traduceri din limba română în limba franceză, având o bogată activitate literară.

O familie care a reuşit să transmită stări diverse… iubire, emoţie, frumuseţe, durere şi toate acestea, puse în cuvânt scris renăscut din seva unor suflete minunate.

Am citit rândurile scrise de Elisabeta Isanos despre mama sa şi am găsit un dor subtil, un freamăt uşor de amintire…ca acela al unei îmbrăţişări eterne.

 

DOAMNE, N-AM ISPRÃVIT!

Doamne, n-am isprãvit
cântecul pe care mi l-ai soptit.
Nu-mi trimite îngeri de gheatã si parã
în orice sarã.

Nu pot pleca. Arborii îmi soptesc;
florile calea-mi atin si mã opresc.
Despre toate-am început o cântare
de laudã si naivã mirare.

Oamenilor voiam sã le las
sufletul meu, drept pâine la popas,
drept pãsune, livadã si cer.
Tuturor acelora care nu mã cer
si nu mã cunosc, am vrut sã le fiu
o candelã pentru mai târziu.

Cãutam în iarbã si-n mohor
tainele ascunse tuturor.
Mã uitam în fântânã si-n iaz,
si-ascultam – îndelung – sub brazi…

Atunci au venit îngerii si m-au chemat.
Doamne, nu pot pleca, n-am terminat!
Deschide colivia, fã sã zboare
cântecele mele nerãbdãtoare.

Din volumul “Tara luminii”, 1946

CELLA SERGHI: O PASÃRE RARÃ
“Şi-a sfărâmat sufletul, dar nu înainte de a fi dat acel ţipăt, care trezeşte pe oameni la o viaţă nouă, care îi scutură şi îi sileşte să vadă frumosul. Ne-a părăsit, dar nu înainte de a ne lua voiniceşte de mână şi a ne duce undeva foarte sus, în crestele curate ale munţilor, nu înainte de a fi sădit în noi nădejdea în zile mai bune.”
( “La comemorarea Magdei Isanos”, în “Drumul femeii”, decembrie 1945)

NICOLAE MANOLESCU: CEA MAI PROFUNDÃ POETÃ A LITERATURII ROMÂNE
“Dintre multe nume se impun două: cel dintâi este al Magdei Isanos, poetă excepţională, cu mare influenţă asupra întregii poezii feminine de după război. Nota ei este spaima că nu va apuca să spună tot ce are de spus/…/Boala i-a dat o mare gravitate lăuntrică: poeta ia cunoştinţă de univers ca şi cum s-ar ruga, tulburată de toate câte sunt în juru-i cu sentimentul că se împărtăşeşte dintr-o taină/…/. Natura îi apare ca un templu, în care pomii tineri înalţă o cântare soarelui, zeu popular printre plante./…/Presimţirea că va muri a Magdei Isanos s-a împlinit repede şi nu putem decât să regretăm că n-a trăit mai mult cea care se anunţa, chiar şi printr-o activitate atât de restrânsă, drept cea mai profundă poetă a literaturii române.”
(prefată la “Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta”, B.P.T., 1968, Editura pentru literatură)

Notă: sursa – Magda Isanos, Eusebiu Camilar, Elisabeta Isanos opera, bibliografie, date biografice.

 

Gabriela Petcu

LECŢIA DE ISTORIE (POEME)

Posted by Gabriela Petcu On April - 5 - 2013

IONITA-Daniel-3-X-WBDaniel IONIŢĂ

 

CĂLĂUZA SECRETĂ

 

Peste sufletul meu curge-o lume confuză

Cautând furibund fericirea-ntre zei

Unde prinţi cerşetori îşi tocmesc călăuză

Ca să-i scape de ei

Ca să-i ducă la ei

 

Toţi cu moartea de braţ, sau cu moartea-n poşetă

Ea pretinsă mocnit, călăuză tabu –

Ei se sting, rămân orbi, ea dospeşte secretă

O ignora, şi nu

Ea exista, sau nu

 

Prin spitale trăgând nesperat ca s-apuce

înc-o zi surogat, răsărit mincinos

moartea-i ţine de braţ, moartea-i pune pe cruce

Dar ei speră pios,

Pier sperând şi pios

 

Mă trezesc amintiri, tulburări ce tresaltă

Peste lumea, cu moarte, cu oameni, şi zei,

Şi m-aş smulge răzbit înspre zarea înaltă

Să m-ascundă de ei

Să mă ducă la ei

 

 

LECŢIA DE ISTORIE

 

Portretele din searbădul muzeu

Azvârl istoria mută către mine;

de lovituri căzute-n vârf de lance

privirea mi-o feresc cum pot mai bine.

 

Cu un bilet de şaisprezece lei

m-au prins în laţul lor fără scăpare,

să-ndur venin, reproşuri şi insulte;

dar ce-am făcut? Cu ce-s de vină oare?

 

De spun ca-i recunosc şi că-i iubesc,

şi a lor nume de-mi răsar pe buze,

cu-n dos de palmă mă izbesc pe-obraz

Ţepeşi, Muşatini, Brâncoveni şi Cuze.

 

Cu voci ca un amar potop de săbii,

s-aţin acuzator la gâtul meu:

„când toţi pe la biserici se crucesc,

de ce e ţara fără Dumnezeu?”

 

 

Mânia arde-n ochii lor când strigă:

„noi ne-am luptat cu hoardele stăine.

duşmanii ţarii, azi, sunteţi chiar voi,

fiindc-aţi uitat ce-i rău şi ce e bine.”

 

Încrâncenat mă ţintuie apoi

cu-o veche bolintină întrebare:

„Câţi ar porni-o-acuma spre oştire?

căţi pentru ţară ar muri, azi, oare?”

 

Dacă cumva nu voi afla raspuns,

Mă  jur să nu pomenesc de ei.

Şi ca să nu mai calc pe la muzeu

Mi-aruncă-n scârba şaisprerece lei.

 

 

STRĂIN SUNT, DOAMNE

 

Străin sunt, Doamne, de pamânt

Şi nici de cer n-am stare

Dar ascultai al Tău cuvânt,

Şi iată-mă plecat.

Durerea lumii-n ruga mea

Se zbate tot mai tare,

Şi pentru ea cerşesc acu’

La Tine-ngenunchiat.

 

Ci iarta Tu, fără obol,

Scuipatul, biciul, spinii

Unul e orb, un altui-i gol,

iar altul ticălos.

Ei n-au habar, nu ştiu ce fac,

Vremelnicii… meschinii…

Să nu-i retezi, jelesc acu…,

Să nu le ţii ponos.

 

Ci poate le mai dă un an,

La ei m-oi duce iară

Uda-voi dragoste noian

Şi poate m-or primi.

Îi voi plivi cu blând cuvânt

Ca-n Tine să răsară

Rodi-vor oare înspre Înalt?

Sau iar m-or răstigni…

 

 

VAMPIRII DE VISE

 

Verticale cimitire se-nalţă-n bulevarde

Cu morţi care-şi fac veacul în case-acum pustii.

Secaţi strigoi,

Siluie-n noi

Pe cei ce-s duşi, cât şi pe cei ce-s vii.

 

Neagră lumina e-n a lor privire,

Buznind călări pe monştrii, sacri sau profani,

Sclavi şi stăpani,

Sfinţi şi păgâni,

Măduva vieţii, suptă peste ani.

 

Căci ei nu ştiu ce-a fost, nici ce va fi,

Ci mocirliţi în lungi sictiruri de vampiri,

Întind spre noi

Colţi de moroi,

Secătuindu-ne de vise şi-amintiri.

 

IMN DE BIRUINŢĂ

Victoriile-mi scriu târziuri şterse,
Şi-adesea-mi este totuşi prea târziu.
Canaliile lumii-mi vând pogromuri
Şi holocausturi din tată-n fiu.

De mi-ar dura vreo oaste biruinţa
Aş trage cruda-mi soartă mai semeţ.
Dar cum prin dezertări îmi torc fiinţa,
Eu n-am habar de-al uniformei preţ.

Însa de-mi vindeţi un coltuc de pace,
Vre-un armistiţiu-n marş mitraliat
Vă voi cănta eroii cu prohoduri
De birunţă-n scâncet dezarmat.

 

***

Singur îmi cânt

Schilav în vânt

Un imn în grai cazon.

Razboi jelit,

Gri asfinţit

Împuşcă monoton…

——————————

Daniel IONIŢĂ

Sydney, Australia

5 aprilie 2013

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors