PROFESIUNEA CA OAZĂ A SUFLETULUI

Posted by Gabriela Petcu On October - 28 - 2010

Autor:   Gabriela Genţiana Groza

 

            Felurite sunt întâmplările vieţii fiecărui om! În ţesătura fină a destinului său se află  cel mai adesea împreunate într-un mod specific şi unic zestrea genetică, temperamentul, caracterul, influenţa educaţiei în familie şi aura mediului care înconjoară  fiecare etapă a trăirilor sale.

Mi-am urmat calea profesiunii  având în formarea mea puternice influenţe ale dascălilor care mi-au înrâurit etapele desăvârşirii ca om. Consider că ocupaţia pentru care am optat la vârsta adolescenţei, pe când eram elevă la Liceul ,,Mihai Viteazul” din Ploieşti, este cea mai frumoasă. Sunt profesoară pensionară dar simt şi azi fiorul începutului sau sfârşitului de an şcolar şi mă

emoţionez de fiecare dată când aud versurile imnului,,Gaudeamus igitur’’.

              Mă consider, fără doar şi poate, unul dintre dascălii care îşi exprimă gratitudinea nonagenarului profesor de limba şi literatura română Constantin Enciu care a publicat de curând volumul DASCĂL…DE DASCĂLI  la editura Ploieşti- Mileniul III.

Cartea  face parte din monografia  mai amplă a municipiului Ploieşti. Autorul se înscrie în seria Personalităţi de seamă ale localităţii iar însemnările sale de mare interes au apărut sub egida Societăţii Culturale Ploieşti-Mileniul III a cărui preşedinte este Constantin Trestioreanu.Volumul cuprinde  pentru început  „Cuvintele inimii” aşternute de Corneliu Şerban, fost elev al autorului, „Argumentele editorului “  iar  paginile următoare descrie etapele: Brăila,Bucureşti, din nou la Brăila, Ploieştii.Cele punctate  în paginile cărţii se exemplifică într-o vitrină cu amintiri cu chipuri dragi ale confraţilor sau cu chipul dascălului nostru în etape diferite ale existenţei,dar cu şi diplome şi medalii conferite în semn de preţuire a frumoasei sale strădanii.

                         Profesor şi publicist, Constantin Enciu s-a născut la Brăila la data de 18 iunie 1919 şi este absolvent al Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti.

Dascăl de excepţie, a profesat  printre altele la Colegiile „I.L.Caragiale” şi „Mihai Viteazul” din Ploieşti unde a lăsat urme de neşters în activitatea la catedră.  Ancorat în activitatea   şcolii şi a urbei la un nivel superior,

domnul profesor face parte din categoria de  dascăli din ce în ce mai greu de aflat printre luminătorii semenilor săi. Înzestrat cu o cultură solidă,  meloman recunoscut printre colegi şi elevi, e dornic să transfere bogăţia sufletească oricui vibrează la pasiunea sa. Beneficiari sunt  toţi aceia care doresc să poposească fie şi o secundă în mijlocul oazei  lui sufleteşti. Te întâlneşti în rândurile cărţii cu o pleiadă de dascăli, colegi sau foşti elevi, mai de demult sau aflaţi mai aproape de zilele în care  profesorul îşi aşterne cu migală amintirile dăruirii totale Zeiţei Şcoală. Se apleacă cu veneraţie asupra operei marilor noştri scriitori din a căror opere citează în propria-i scriere, făcându-i părtaşi la fremătătoarea viaţă  patronată de clopoţel, amintindu-ne de clipele când dascălul nostru intra cu prospeţime, naturaleţe şi vioiciune în lumea magică a slovelor. „Amintirile, aidoma unor râuri de lavă ale unui vulcan, care încă îşi mai trimite flacăra spre cer, sunt aureolate intens, părând a fi asemenea unor candele ce nu se sting…” observă autorul.

                         ,,Şi chiar dacă”, „Les temps coule et nous passons”, acum, la anii deplinei maturităţi, să trăim fericirea de a vibra de emoţia amintirii. Să nu lăsăm ca părul alb să ne împingă dincolo de pragul bătrâneţii. Încă să ne bucurăm că vântul primăverii ne mai poate mângâia chipurile. Mă întreb, oare se deosebeşte cu ceva o viaţă lungă ori scurtă, câtă vreme ambele nu sunt decât un moment în infinita trecere a timpului? Să ne bucurăm şi să rămânem neîncetat noi înşine…Ca o candelă nestinsă, amintirile ne fac uneori mai curaţi şi mai puri, redescoperindu-ne pe noi înşine, aşa cum suntem ori aşa cum am fost” consemnează  cu luciditatea unui înţelept  Domnul profesor  Constantin Enciu.

Aflată la rândul meu la vremea amintirilor, rememorez  anii de şcoală de acum 50 de ani pe când  aveam de descifrat o mulţime de

taine.

Acum…

                             Mă depărtez de timpul meu

                             De anii care-n fugă curg,

                             Prezentul zboară-n felul său

                             Şi-mi poartă clipele-n amurg.

                             Aud al zbaterii ecou

                             Când saltă cremenea pe drum,

                             Un veac s-a stins şi altul nou

                             Se naşte în dureri acum.

                             Îmi cere Domnul braţul iar

                             Ostaş să-i fiu pe-al vieţii ram;

                             Mi-e dor să cânt cu glasul clar

                             Al tinereţii când visam.

                             Tărie dă-mi la asfinţit

                             Mărite-al meu Iisuse Sfânt,

                             Să-mi ştiu destinul împlinit

                             În trecerea pe-al Tău Pământ.

                             Calmează-al lumilor tartar,

                             Fii blând, Divine-ndurător,

                             Primeşte-al veghii mele dar,

                             Fidel la poale de Tabor. (Veghe – G.G.G.)

Toamna se numără…poantele

Posted by Gabriela Petcu On October - 1 - 2010

Gabriela Genţiana Groza      

 Moto:

Cum guriţa nu ne tace

Şi să criticăm ne place,

S-a luat şi o măsură:

Ne-au băgat la saramură!

  •                                                                                                                                                                                                                                                

             Am fost obişnuiţi, timp de douăzeci de ani  să  întâlnim odată pe an în Cluj-Napoca ,,toată floarea cea vestită’’ a epigramiştilor din ţară dar şi din câteva ţări europene sau  SUA, condeieri plecaţi departe dar care au ţinut să arate că au încă în sânge tăria de a mai face haz de necaz în aceste vremuri ,,simpatice’’. Ei, bine, cea de a XXI-a ediţie a Fetivalului ,,Eterna Epigramă’’ organizat de Consiliul  Judeţean Cluj, Consiliul Local, Primăria municipiului şi Casa de Cultură a municipiului Cluj-Napoca  precum şi Asociaţia Epigramiştilor clujeni SATIRICON  s-a desfăşurat  de data aceasta puţin altfel.

            Colaborarea noastră cu Consiliul local şi Primăria  Turda  respectiv cu Consiliul local şi Primăria comunei Viişoara a permis evadarea epigramei în afara Cetăţii. Juriul festivalului a fost alcătuit din: Ion Bindea, Eugen Pop, Silvia Popescu iar invitaţi au fost din Republica Moldova, Germania, Israel, Serbia, Canada, SUA, precum şi din Aiud, Alba Iulia, Bucureşti, Baia Mare, Brăila, Buzău, Braşov, Caransebeş, Craiova, Cluj-Napoca, Călimăneşti, Constanţa, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Piteşti, Ploieşti, Sibiu, Sinaia, Suceava,Târgu-Jiu, Timişoara, Râmnicu Vâlcea, Vaslui şi Vişeu de Sus. Într-o atmosferă de bună dispoziţie în amfiteatrul din Salina Turda, în prezenţa primarului Tudor Ştefănie, preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România, George Corbu, alături de epigramişti din conducerea satiriconului: Eugen Albu, Eugen Pop şi Silvia Popescu au prezentat premiile obţinute de epigramiştii care au compus epigrame la tema ,,Mafia şi democraţia” . A fost vernisată expoziţia de caricatură cu chipurile unor epigramişti, realizată de Mircea Roşa.

            Au urmat turnirurile epigramatice presărate ici-colo cu câte un monolog umoristic în grai local. În aceiaşi zi am avut privilegiul să recităm epigrame şi la un al doilea spectacol, de data aceasta la Căminul Cultural al comunei Viişoara, unde am fost plăcut impresionaţi de atmosfera caldă creată de spectatori şi de primirea pe care ne-a făcut-o primarul Ioan Roman.

            Cotidianul  Făclia din 22 şi 24 septembrie a.c.a publicat epigrame al invitaţilor noştri şi bineînţeles, ale satiriconiştilor clujeni printre care sunt şi eu. Găsesc că e normal să lansez câteva poante personale presărate cu sare din salina Turda.

 

  • Pe uliţa democraţiei

Toată strada-i cufundată

Într-o linişte ciudată

Că la patru case-odată

Soacra este suspendată!

 

  • Export românesc

Fabricile s-au topit,

Mediul parcă-i mai curat

Exportăm necontenit

…Aer îmbuteliat.

 

  • Pensionar cu condiţie fizică bună

–Dacă  nu e vreme bună

Să alergi, oare, mai poţi?

–După ce poştaşul sună,

Fug…cu pensia la nepoţi!

 

  • Efectul schimbării climei

La pol gheaţa se topeşte,

Faţa lunii se zbârceşte,

Râurile ies din matcă

Iar salariul se contractă.

 

  • Nici o doză de scleroză

Eu, cu ţinerea de minte

Bine stau, de bună seamă

Chiar mai bine ca –nainte;

Am uitat doar cum mă cheamă…

 

  • Salariul de bugetar

Se aude-n buzunare

Zornăit sfios de bani:

,,N-aveţi grijă,cresc eu mare,

La anul şi la mulţi ani!’’

 

  • Urgenţă medicală

         la 112

 Doi vecini deopotrivă

Sunt în stare depresivă

C-au mâncat pe săturate

Ouă de găini stresate.

 

  • Rugă pentru politicieni

Se ruga un bătrânel:

,,Doamne, fă-i un pic mai buni…’’

Şi  aude-o voce el:

,,S-a dus vremea cu minuni!…’’

 

  • A consemnat,

Gabriela Petcu

ACCES INDIRECT

Posted by Gabriela Petcu On August - 25 - 2010

Autor: Gabriela Genţiana Groza

                 Acces indirect

 

            Am sosit de la Ploieşti şi am poposit la Hotelul  pentru Recuperare din apropierea gării Predeal pe care îl preferăm  pentru că din când în când  se aude şuieratul  locomotivei. Am fost singuri în toată clădirea. Unde-or fi fost turiştii din anii trecuţi? Altădată nu găseai niciun loc liber în hotel. Ne continuăm drumul spre Cluj şi suntem în dimineţa zilei de duminică, 2 mai 2010, în gară. Un soare anemic, dar mult aşteptat, ne face să ne simţim învioraţi după zilele mohorâte de până acum. Aşteptăm acceleratul care circulă  spre Cluj. Clădirea gării, necercetată de vreun  zugrav, are o nuanţă de cenuşiu cu zone scorojite. Puţinii pasageri îşi poartă paşii fără grabă. Casieriţele întârzie în faţa calculatoarelor şi după “lupte secular” reuşesc să extragă biletul de tren din calculator. E atât de pustie gara!… În sala de aşteptare  îmi atrage atenţia un asparagus uscat  spânzurat deasupra capului trecătorilor. Totuşi îmi place gălăgia celor doi măturători care intră în sala de aşteptare să-şi ia câte o cafea de la dozator, simţi că mai e puţină viaţă…    

– Acceleratul de Satu Mare soseşte în staţie la  linia a şaptea. Trenul are o întârziere de 65 de minute…vine anunţul de la staţie.

Stăm deja de douăzeci de minute la gară, am fost prevăzători, ne-am gândit să aşteptăm noi trenul şi nu invers. Ne-am aşezat pe o bancă dublă întâlnită de obicei în gări, cu o parte orientată spre muntele din apropiere şi cu cealaltă spre clădirea gării. Pe partea aceasta a băncii sunt doi oameni, unul mai înalt, şaten, de vreo cincizeci de ani şi altul de peste şaizeci de ani, brunet.Acesta din urmă are toate atributele unei personae pe care viaţa l-a înţelepţit, dacă mă iau după aerul cu care  ascultă destăinuirile prietenului său. Eu şi Dorel avem fără să vrem acces la convorbirea intimă a  vecinilor noştri de bancă. De vis-à-vis de gară se aude slujba religioasă de la frumoasa biserică cu hramul Sfinţii Constantin şi Elena. Glasul clar şi plăcut al preotului se răspândeşte cu dărnicie în spaţiul aflat în jur: “Pentru poporul român de pretutindeni…” ajunge până la noi desfăşurarea slujbei.

Cei doi bărbaţi sunt atât de adânciţi în discuţie încât nu se sinchisesc că-i ascultă cei doi, trei călători de pe peron. Fără să vrem, ei ne fac părtaşi la amănunte din traiul lor zilnic. Şatenul e mai vorbăreţ, cum am remarcat.

– E inteligent, e deştept, ce mai! zice acesta. Eram într-o zi în căruţă şi vorbeam cu nevastă-mea de ale noastre. El ciuleşte urechile şi nu mai ce văd că se opreşte în loc. Parcă nu auzise bine ceva şi încerca să afle. Zic atunci către el: „Hai, măi Radule, hai că ne apucă noaptea pe drum şi dă peste noi vreo maşin” . Şoseaua era aglomerată şi ne temeam de vreunul cu Tir-ul. Piftie ne-ar fi făcut pe  întuneric! Doar ştii că s-au întâmplat atâtea…Şi mai cu seamă că nenorociţii fug de la locul accidentului iar dacă-i prinde cumva, se fac că nu ştiu când au lovit pe cineva. Înţelept, Radu al meu porneşte grăbit, semn că m-a înţeles…

Bărbatul de lângă el îl aprobă.

– Acum că eşti beteag, cine-l mai mână pe Radu? întreabă el.

– Ei, n-am eu “chicioare” să-l mai alerg puţin! E vânjos, s-a îngrăşat, i-ar trebui şi lui puţină mişcare. Dar cine să mai stea de el? Când o să vină fiu-meu acasă o să-l pună el la lucru.

– Unde ţi-e băiatul, e întrebat mai tânărul.

– În Spania, la căpşuni. Îl tot aştept să se adune şi el de pe drumuri, vine răspunsul cu regret în glas.Eu aici bolnav iar el bate ţările…

– “Pentru pacea a toată lumea…” auzim de la  biserică vocea preotului amplificată sonor.

Un strat subţire de nea străluceşte feeric pe Coştila.Zăpada e o ultimă misivă a iernii care nu se dă bătută. Gara e tot pustie deşi, dacă ne-am fi luat după anunţul de la radio: „staţiunile de pe Valea Prahovei au fost luate cu asalt de turişt” ar fi trebuit să fie cu totul altfel. Pustietatea peroanelor şi singurătatea zidurilor scorojite ale clădirii gării altădată „perlă a Văii Prahova”, vorbesc de la sine. Străzile principale sunt de asemenea goale în ziua aceasta frumoasă de 2 mai. Razele călduţe ale soarelui invadează nestingherite orice locşor. Cei doi bărbaţi vorbesc tare, parcă intenţionează să ne facă cunoscute amănunte din viaţa lor.Vârstnicul îl conduce la gară pe celălalt care a fost internat în Sanatoriu. Îşi aduc aminte de zilele când au fost colegi de serviciu la calea ferată.

– Atâta zgură venea de la locomotivă de îţi roşea ochii! Şi, cu o voce mai înceată, deşi lasă să se audă destul de clar, arată spre noi:

– Ia te uită şi la ăştia, s-au modernizat…au valiză pe rotile…Şi…aşa cum ziceam, am fost cu el la pădure şi am încărcat căruţa cu lemne. Când m-am întors am trecut printr-un loc cu multă tină. Am crezut că acolo rămânem. Dar ce crezi, dumneata? S-a lăsat în genunchi şi a tras aşa de tare că a scos de-acolo căruţa de parcă era o nimic toată!

Acum Radu-al meu a mâncat toată iarna otavă. S-a îngrăşat şi are o putere…

– Ce faci cu el, îl mai pui la muncă? întreabă colegul.

– Ce să-l mai pun? M-am îmbolnăvit rău de tot. Am stat în pat trei luni încheiate.Când m-am dus la el la grajd aproape că nu m-a recunoscut.

– Ei, măi Radule, ce-i cu tine, ce ai tată? Parcă nici nu mă vedea. E tare voinic, e gras, poţi să te culci pe spinarea lui, aşa e de lată.

– Mai scoate-l şi dumneata măcar în curte, zice prietenul său.

– Aşa îl mai scot, bine-nţeles. Da ţi-am spus că e deştept. Dacă-l las să alerge, se repede cincizeci de metri încolo şi cincizeci de metri înapoi. Nu se duce el mai departe că ştie că nu pot să fug după el.Că ştii că sunt pensionar de boală.

Şi ca să-mi prelungească pensia trebuie să stau în Sanatoriu douăzeci şi două

de zile. Mă doare rău coloana, cred că e de la obezitate, de la burtă, ce mai!

Vecinul lui de bancă îl ascultă răbdător, o fi având şi el câte ceva de spus dar nu mai are loc de celălalt care-i mai iute la vorbă.

De la biserică se aude amplificat glasul părintelui  „iară şi iară, Domnului să ne rugăm…” şi pentru moment mă simt între enoriaşi rugându-mă pentru omul suferind de pe peron.

Celularul acestuia sună:

„Alo, da măi Costică, sunt aici în gară la Predeal. Trenul întârzie mai mult de o oră.Rămâne cum am vorbit.Tu când pleci la parastas în Moldova?

 Atunci te-aştept când te întorci de-acolo. Să trăieşti, măi”.

Timpul trece greu. Mai e până soseşte trenul.

– Tu te mai duci la biserică, Flore?

– N-am mai fost de la Paştele celălalt. Am de plătit o contribuţie de 46 lei şi nu mă mai duc.

– La noi nu se cere. Eu mă duc aproape în fiecare duminică, nu scap de nevastă-mea. Zice că suntem oameni bătrâni şi trebuie să ne pregătim bagajul…

De la biserică se aude părintele care predică despre „hrana spirituală care e mai importantă decât hrana materială” şi mai spune că „unul e cel ce seamănă şi altul e cel ce seceră”. Cei doi tac pentru câteva clipe.

Peronul gării are acum vreo cinci pasageri. Cândva  în gară şi pe străzile din jur  forfoteau o mulţime de bucureşeni, bucuroşi că pot lua o gură  de ozon de la munte. Predealul era de obicei asaltat de ei. Mi se pare ciudat că după o iarnă grea nu ,,mai dau o fugă’’locuitorii blocurilor capitalei mai  de 1 şi 2 mai.

De banca noastră se apropie un ins solid de vreo patruzeci şi cinci de ani. Trupul greoi contrastează cu vorba vioaie care parcă o ia înaintea gândului.

– Mai e mult până vine acceleratul?

– Vreo douăzeci de minute, îl informează Florea.

– A mai scos din întârziere vreo cinci minute, îi spune celălalt. A avut peste o oră întârziere.

– Şi nevastă-mea care n-a vrut să se scoale mai devreme!…Locuim în Bucureşti, în Crângaşi. Să se fi urcat şi ea în autobuz, să fi ajuns la gară şi să fi luat şi ea personalul, că acum era demult la Predeal. I-a fost lene să se scoale, şi ei dar şi copilului…Uite, domnule, ca să stau eu aici în gară. Că m-a apucat şi foamea…

– Ei, lasă şi dumneata că ai de unde să slăbeşti! Câte kilograme ai?

– Am 118 kilograme. Ar trebui să am vreo 79-80 de gilograme. Că mă doare şi coloana, de-aia am venit la Sanatoriu de aici, la recuperare.

– Ei, vezi că ştii, burta face să te doară coloana, zice pasagerul de lângă noi.Şi eu am avut 90 de kilograme şi acum am 115.Nevastă-mea e slabă, e uşoară ca fulgul.

– Lasă că am văzut eu la televizor la „Acces direct” unul de 300 kilograme care şi-a pus în cap să se facă de 500 kilograme. Zicea că aşa i-ar plăcea lui să fie, spune bucureşteanul din Crângaşi.

Liturghia de la biserică se întretaie cu convorbirea laică a pasagerilor .Se aude clar vocea preotului: „Doamne, apără şi păzeşte poporul tău…”

– Păi dacă-i vorba de mâncare, mănânc singur o pâine pe zi. Mănânc bine, se laudă omul care a intrat în vorbă foarte familiar. Îmi plac mai ales friptanele. Când iau pensia mă duc la magazin şi cumpăr pulpe, îmi plac cu mujdei. Dar să nu crezi că nu mănânc şi ciorbă, căteodată înghit şi 3-4 farfurii.

– Eşti tare pofticios matale, zice bărbatul care aşteaptă să plece.Vârstnicul nu se bagă în vorbă. El arată numai bine şi ce şi-o fi zicând în sinea lui, numai el ştie. Prietenul lui şi-a găsi tînsă un vorbăreţ pe măsură şi continuă:

– Eu unul nu sunt mâncăcios. Sunt mai mult umflat de doctorii. Nevastă-mea mănâncă lângă mine pulpe la grătar şi eu pot să mănânc roşii goale. N-am nicio problemă, da uite ce gras sunt şi eu, ca dumneata.

Cei doi plinuţi îşi împărtăşesc părerile despre ei şi grăsimea lor care nu se ştie de ce vine aşa, nechemată, la om ca să-l facă să-l doară coloana şi să mai facă cine ştie ce alte boli…

– Eu beau multe sucuri „fără accid” se confesează   crângăşanul a cărei nevastă se scoală mai greu.   

– Ei, vezi? D-aia te-ngraşi. Bea apă şi mai ales, mănâncă verdeţuri, domnule.N-ai văzut-o pe-aia de la „Acces direct” care a dat jos atâtea kilograme? Bea ceaiuri, apă chiară, să ştii mata.

– O, zice insul, şi mie-mi plac ceaiurile dar cu mult zahăr, altfel nu pun gura pe ele.

– Dumneata eşti ca şi Radu, calul meu, care trage la căruţă dar e  tare gras. Mi-a zis mie nevasta să-l vând.A şi venit un ţigănuş care a vrut să-l cumpere dar nu m-am îndurat să-l dau.Mă-ntreabă el: „Cât ceri pe cal?” “Ei, zic, n-ai dumneata atâţia bani cât face!”

Cred că avea la el 70 de milioane. Sigur că avea că venise întins să-mi cumpere calul. Auzise el că e bine hrănit. Dacă-i pui povară-n spinare zboară ca avionul cu reacţie. Ce, ăsta-i cal să-l pui la trăsură?…

….Şi omul vorbeşte de Radu ca despre un om, n-are de gând să se oprească din destăinuiri.

– Că eu, cu „chicioarele” mele nu-l mai pot pune la treabă. Dacă n-aş fi aşa de gras, poate că aş mai încerca. Dar mi-a zis doctorul să mă astâmpăr, că nu-i glumă cu boala de plămâni. Şi n-am nici măcar poftă de mâncare.

– Ia şi dumneata pastile Omega câte două pe zi. Sunt 90 de pastile în cutie şi costă 50 de euro, îl sfătuieşte pasagerul.

– Aş lua eu dar nu mi-a dat doctorul. O ţine întruna cu regimul, să nu mănânc carne că de-aia mă dor „chicioarele”.

– Are dreptate doctorul, e de părere bucureşteanul, că dacă mănânci carne dai în gută. Când te-o durea aia, poate să stea cu halca de carne lângă dumneata.

La megafon se aude: “trenul accelerat Bucureşti-Satu Mare soseşte în staţie peste 15 minute…la linia a şaptea…şi are în compunere…atâtea vagoane, numerotate începând de la locomotivă”…etc.  

– Doar că nu mi-a zis  doctorul să pasc, altfel e jale cu mine, se vaită omul.

– Ai tensiunea normală?

– Normală, 13 cu 7.Şi am inima bună, m-am dus la control de două ori. Am fost ceferist şi ne făcea mereu control când plecam la drum.

– Fii atent şi mai slăbeşte şi dumneata , altfel umbli în patru labe.

– De-oi muri, oi muri, n-am ce face.

– Da, dar până mori e mai greu,zice interlocutorul.Tăticu a murit la 61 de ani. Avea de toate, suferea cu herniile, plămânii şi cu prapurul. Avea groază de injecţii. N-a vrut niciodată doctor. El ne spunea că în anul 2000 se termină totul, vine sfârşitul lumii şi uite că n-a venit. Da nici mult nu mai e.

Uite cum iese noroi fierbinte din pământ…O să ne prăpădească pe toţi odată, zice vorbăreţul.

Ascultăm şi noi fără să vrem prevestirea apocalipsei.Nici vorbă să-l întrerupă cei doi oameni  cu care a intrat în vorbă.

– Mămica a murit la 72 de ani. A zis într-o zi: „gata, eu mă duc; aveţi şi voi grijă că viaţa e grea.” Şi s-a dus lângă tăticu  care cred c-o aştepta să fie ei amândoi şi dincolo, aşa cum au fost aici, că s-au înţeles bine.  Au crescut 7 copii, mai suntem 5 dintre toţi.

– Apoi, zice ceferistul, să vezi dumneata cum au găsit oase multe când au săpat în Triaj…Că cică l-au făcut peste cimitir. Oase, oase, asta o să fim şi noi. Că doar n-o să ne chinuim pe pământ mai mult decât ne  lasă Dumnezeu pe fiecare.

Şi din nou vine cuvântul celui sosit:

– Eu am pensie de boală, scapă uşor de mine. Că m-am săturat să merg în fiecare an la control. Nevastă-mea e handicapată dar ea s-a învârtit şi n-o mai cheamă la control. Şi fiu-meu e handicapat. Dacă vine aici la munte îi este frică să se urce în telescaun.

– Spune-i şi dumneata să închidă ochişorii, spuse cu compasiune mai vârstnicul pasager.

Se face puţină linişte. Trebuie să sosească trenul.De la biserică se aude o rugăciune rostită de toţi enoriaşii  împreună cu păstorul lor: „Doamne Iisuse Hristoase ai milă de noi păcătoşii. Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te Ceea ce Eşti plină de daruri Marie…”

Soseşte trenul cu care pleacă ceferistul spre Radu al lui şi spre nevastă-sa.Bucureşteanul rămâne să îşi aştepte nevasta.Nemaiavând cu cine povesti, nu se lasă el şi continuă să vorbească cu un interlocutor imaginar, aflat probabil aproape de banca noastră.

– Mi-a zis mie mămica, ştia ea că viaţa e grea.. Păi nu vezi ce e pe capul omului?!?…. Aoleo, că n-am cu ce plăti întreţinerea!…aoleo, că s-a scumpit gazul!…aoleo, că mă dă afară din casă!…aoleo, că vine cutremurul!…aoleo, că iese noroi fierbinte din pământ!…Ce mai, vine sfârşitul, ştia ea mămica!…

Şi nevastă-mea care n-a putut să se scoale mai devreme, ca să o aştept eu aici în gară…

Cum să se mai descurce omul cu pensia? Mă mir cum mai trăiesc ăia de la ţară! Nu se mai poate face nimic…Ba-i prea cald, ba-i prea frig. Că ziceau ăia de la televizor că se încălzeşte pământul. Iar pe mine mă doare coloana… E de la burtă, aşa a spus doctorul.

Se scoală de pe bancă şi merge pe peron mai încolo şi găseşte o femeie cu care vorbeşte şi vorbeşte. Nu ştiu ce-i spune că aceasta îl ascultă fără să-l poată întrerupe. El probabil  e mulţumit că are cui împărtăşi amarul şi mai ales că e ascultat. Pentru că, cine mai ştie, o să vină odată şi acceleratul de la Bucureşti care a avut restricţie la Posada şi mai întârzie puţin…Că de, trenurile de-aia sunt trenuri, să mai întârzie şi ele. Ce, e mai bine să se răstoarne?…

RADU TURLA: OAMENI ŞI FAPTE DIN ZONA TINCA

Posted by Gabriela Petcu On July - 8 - 2010

Dumnezeu a pus frumuseţe în fiecare loc de pe pământ şi a mai lăsat omului menirea de a înţelege şi a slăvi acest dar de mare preţ. (Gabriela Petcu)

 

                           Un drum şerpuitor se aşternea în faţa mea printre culorile de verde-arămiu ale unei toamne târzii, nostalgice. Liniştea mirifică a naturii mă întâmpina cu oarecare mândrie a acestor meleaguri bihorene lăsate special pentru sufletele iubitoare de frumos. Tinca – octombrie 2009. Liceul „Nicolae Jiga” din localitate îşi sărbătorea cu mare atenţie patronul spiritual. A fost un prilej de bucurie, de întâlnire şi cunoaştere între oameni cu dragoste pentru educaţie şi cultură. Amintesc cu mare drag pe câţiva dintre cei care au pus suflet la această sărbătoare, localnici şi invitaţi: prof. ing. Viorica Ana Madear, directoarea Liceului Teoretic „Nicolaie Jiga”, Floarea Cioca, profesoară de limba română, părintele profesor de religie Dorel Leuca, Simona Urs, profesor de limba română, poeta Gabriela Genţiana Groza, membră a Uniunii Scriitorilor din România, conf. univ. dr. Dan Popescu de la Universitatea orădeană „Partium”, conf. univ. dr. Constantin Mălinaş (plecat de curând dintre noi…Dumnezeu să-l odihnească!), profesorul Iosif Popa, George Roca, scriitor român, stabilit la Sydney, în Australia, Maiorul (r.), Daniel Ştefănuţiu, poetul orădean Alexandru Sfârlea, poetul-medic dr. Lucian Munteanu, Voicu David, Ana Codrean învăţătoare pensionară, primarul comunei, ing. Teodor Costel şi mulţi alţii.

 

                          Azi, Tinca revine în pagini scrise cu mare dăruire prin condeiul profesorului de geografie, Radu Turla. Volumul “Oameni şi fapte din zona Tinca” este o dovadă de dragoste pentru aceste meleaguri cu istorie, tradiţie, cultură, cu oameni minunaţi pe care autorul îi consemnează. O altă mândrie a Tincăi, scriitoarea Gabriela Genţiana Groza, întăreşte personalitatea lui Radu Turla, numindu-l “şlefuitorul de diamante”.

                           ŞLEFUITORUL DE DIAMANTE

                          Autor: Gabriela Genţiana Groza

  

          Locuitorii comunei Tinca din judeţul Bihor aflaţi sub lupa atentă a dascălului de geografie, cu talent de condeier, RADU TURLA, au fost cuprinşi cu obiceiurile, activitatea cotidiană şi realizările de-a lungul anilor în volumul OAMENI ŞI FAPTE DIN ZONA TINCA apărut de curând la editura Imprimeriei de Vest din Oradea. Autorul ne propune spre lectură locuirea într-un univers pe cât de variat pe atât de interesant modelat în eseuri, unele dintre ele publicate anterior în pagina culturală a ziarului ,,Crişana’’.Veritabil educator, aplecat cu pasiune asupra luminării conştiinţelor elevilor care i-au fost încredinţaţi în munca la catedră, beneficiază de calităţile mai rar întâlnite azi, de a fi meticulos şi realist în descrierea semenilor şi a muncii lor prin care aceştia contribuie la prosperitatea şi bunul mers al treburilor comunei .Oamenii locurilor devin astfel în cartea lui personaje deosebit de stimate, fie că e vorba de înaintaşii tincani, fie că se referă la contemporanii săi.

Radu Turla îşi trage seva din satul natal Oşand, fiu al unor onorabili învăţători. Acolo a fost impregnat de frumuseţea naturii, a obiceiurile de altădată, de bogăţia culturii populare, de omenia şi iubirea de Dumnezeu şi de cele sfinte, acolo a deprins pentru tot restul vieţii respectul şi dragostea pentru semeni. Autorul ni se adresează într-un limbaj accesibil, natural, fără ocolişuri, cu acurateţea frazei, propunându-ne câteva teme esenţiale pentru cunoaşterea localităţii şi a locuitorilor săi. Se desprind astfel: istoricul comunei Tinca, realizări şi perspective, cultele religioase şi activitatea lor, şcoala căreia , cum era şi firesc, scriitorul îi afectează un spaţiu mai amplu, primăria şi sfera de lucru a acesteia, transporturile, obiceiurile locale, despre Casa de Copii, despre fiii comunei care s-au ridicat în diferite demnităţi, despre scriitorii şi cântăreţii care s-au inspirat de pe meleaguri tincane şi, ca o temă predilectă, Staţiunea balneoclimaterică Tinca, dedicându-i un studiu aparte.Se apleacă de asemenea cu atenţie asupra vieţii satelor aparţinătoare comunei Tinca, creionând o lume aparte într-un tablou care stârneşte emoţie.

                           Volumul, ce cuprinde şi fotografii sugestive care evocă aniversări ale comunităţii,  prezintă personalităţi locale precum şi locuinţe frumoase şi familiile care le însufleţesc, este ca un document în care autorul surprinde momente şi oameni de pe toate treptele sociale cu frământările şi năzuinţele lor.

                        A consemnat,

Gabriela Petcu

atingeri-n taină

de rouă Sfântă-

lumină de Paşti”

Foto: Nicolae Martinescu

AMINTIREA SCUMPĂ A PĂRINŢILOR MEI

Am recitat unele dintre poemele compuse de tatăl meu, preotul Nicolae Martinescu în faţa unui public avizat. Având un mesaj de actualitate, şi fiind bine receptate, m-am hotărât să le public în volum. Multe dintre ele au fost scrise când tata era seminarist la Seminarul Teologic din Constanţa

şi au apărut în revista locală „Marea noastră” şi în reviste literare între anii 1926 şi 1929. Celelalte, poeme cu rugăciune către Sfinţi, compuse în ultimii

ani ai vieţii, au rămas până în anul 2002 în manuscris şi le-am publicat în volumul „Brevi finietur” la editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca.

Tatăl meu, Nicolae Martinescu, s-a născut la Constanţa în 5 noiembrie 1910 într-o familie numeroasă. Bunicul, lucrător feroviar, şi bunica, au a vut o fată şi patru băieţi dintre care doi au urmat studii teologice. La vârsta de 19 ani, după căsătoria cu mama, tatăl meu a fost hirotonit preot în judeţul

Prahova, satul Coslegi. A slujit apoi la biserica din comuna Vadu Săpat, Prahova. După căsătorie, a absolvit Facultatea de Teologie din Cernăuţi.

A avut studii umaniste temeinice. Cunoştea greaca, latina, germana şi franceza. Cu un talent oratoric deosebit şi o mare dragoste de semeni, încă de la începuturile profesiei a fost foarte mult iubit de enoriaşi. Avea „chemare de Sus” în păstorirea sufletelor, aşa cum scrie Sfântul Apostol Pavel:

,,Preoţii care-şi ţin bine dregătoria să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt şi învăţătură (Timotei cap.5,17;

Fapte 14, 23)

Într-o perioadă dificilă pentru preoţi şi familiile lor, el se ruga cu evlavie şi învăţa credincioşii virtuţile creştine teologice şi morale, ajutându-i să fie mai

împăcaţi sufleteşte, mai deschişi către semenii lor, mai apropiaţi cu sufletul de Dumnezeu, mai aplecaţi către o viaţă bine plăcută Lui.

În 1951, întrucât eram cinci copii de şcoală, familia noastră s-a mutat la Ploieşti. Aici, tatăl meu a fost preot paroh la biserica Sfânta Filofteia şi apoi

la biserica Sfântul Dumitru. Mama mea, Anghelina, învăţătoare, a fost permanent alături de el.Cu o tenacitate ieşită din comun, dedicată total

profesiunii de dascăl, a educat generaţii de elevi. Tata a trecut la cele veşnice după o viaţă împlinită, când noi, copiii lui eram realizaţi profesional şi

aveam toţi familie întemeiată, la 9 septembrie 1982. În cele din urmă clipe, mă aflam lângă el şi îi sorbeam ultimile cuvinte, recitând împreună poemul

lui „Brevi finietur” care se sfârşeşte astfel:

„Şi privind prin geam în noapte

Îmi veni un gând în fugă:

Pentru ce în fulgerarea-i

Viaţa-mi pare-atât de lungă?

Mama a trăit o sută de ani şi cinci luni, înconjurată de copii şi nepoţi, cu iubirea celor din jur şi în amintirea dragă a tatălui nostru.

TU ZIS-AI

(Iisus la Pilat la judecată)

de Nicolae Martinescu

Sălbatică gloată cu freamăt se-abate

Păşind spre înaltul Pretoriu.

Cu ochii aprinşi şi cu feţe crispate

Mulţimea urmeză pe-un Rege legat.

El merge cu capul în jos şi se-treabă:

,,De ce oare-n lanţuri de fier m-au băgat?

De ce mâna-mi slabă cătuşe-adunat-a

Când ea nicio muscă vreodat n-a strivit?”

Se-aud şoapte-n urmă. Cum freamătă gloata!…

El merge împins de o ură păgână

Din partea acelor ce mult i-a iubit…

O lacrimă caldă îi pică pe mână

Şi alta-i urmează: ,,O, suflete oarbe!…

Cu glod stropiţi cerul…

Credeţi că cu mâini înnegrite şi slabe

Putea-veţi lumina căzută din soare,

S-o faceţi să piară pe veci?

Zvârliţi, că nu el, ci păcatul mă doare…”

…………………………………………………….

Cu nalte coloane de marmură rece,

În cale se-nalţă pretoriul.

Iisus ca o umbră se urcă şi trece…

Pe albele lespezi, împins printre şiruri

De-ostaşi cu lungi suliţi,

Răsună cu zgomot greoaiele lanţuri…

E mută clădirea şi gloata tăcut-a.

Judeţul întreabă cu glas răguşit,

Privind ca un vultur:,,ce crimă făcut-a?”

Furtună de glasuri frământă răspunsul.

Trist, Domnul înalţă a ochilor pleoape.

O mare de pumni se înalţă spre dânsul:

,,La moarte! La moarte! el vrea să răpească

Coroana de lauri stăpânului Cezar…

,,Se laudă-n lume că-i viţă regească!”

Din nou se închid obositele pleoape…

,,La moarte…la moarte…O, suflete oarbe!…

Căci ura-nceput-a şi mintea să-groape.

………………………………………………………

Târând lanţuri grele ce-l fac să asude,

Iisus se îndreaptă prin uşa deschisă

În sala în care Pilat stă ca jude:

,,E drept tot ce fraţii-ţi afară Îţi strigă?

E drept că Tu eşti din tulpină regească?

Făptaşul când spune, iertare câştigă.”

…Tăcere…Ecoul se pierde-n ungheruri.

Vibrează energic lucioşii pereţi

Şi tremură tainic înalte sipeturi.

Dar lunga-ntrebare nicicum nu-L clinteşte,

Şi ochii Lui umezi de-atâta durere

Prin larga-ncăpere, în jur îi roteşte…

Şi-apoi, ca un fulger izbit de un munte

Cuvântu-I  de foc fulgerat-a:

,,Tu zis-ai! Aşa e, dar cine s-asculte?…”

………………………………………………………

Statui îmbrăcate în mantie lungă

Cu chipuri de cezari, puternici stăpâni,

Se clatin’, fiorii încep să-i străpungă.

Şi picuri de rouă din ochi de ivoriu,

Din inimi de piatră, picară pe lespezi.

Un freamăt se zbate în largul Pretoriu.

Plâng pietrele toate, se pleacă cezarii,

Pilat se închină şi tremură-n friguri.

Afară-i Tartarul…Şi cum vin barbarii,

Aşa vuiet face mulţime-ndârjită…

….Se face tăcere în casa dreptăţii…

Afară, mulţimea ca-n valuri se-agită…

,,Să moară!!!…La moarte!!! Da, da, a hulit!…

Ca vântul prin frunze se zbat furtunatic,

Nu vor Împăratul decât…răstignit!

A consemnat,

Gabriela Petcu

“Sunt una cu bobul,
Tărie primesc
Şi-mi simt rădăcina
-N pământ românesc.”

(„Făgăduinţa”)

Octombrie 2009. O zi de toamnă însorită şi blândă, ne învăluie precum o femeie frumoasă, îndrăgostită, care cu înţelepciune şi iubire dăruieşte clipe tandre, melodioase, pline de farmecul maturităţii dar şi de acea linişte copleşitoare de siguranţă, de necondiţionare. În această zi, la Tinca – Bihor, era sărbătoare. Liceul „Nicolae Jiga” îşi sărbătorea patronul spiritual într-o atmosferă deosebită, având o organizare impecabilă şi invitaţi remarcabili pe care am avut plăcerea să-i cunosc şi să le păstrez o respectuasă amintire.

Aici, am cunoscut-o pe Gabriela Genţiana Groza, o doamnă rafinată şi afabilă, care scrie cu mult talent atât poezie cât şi proză, epigramă şi haiku.

Născută la Vadu Săpat în judeţul Prahova la data de 14 septembrie 1942, Gabriela Genţiana Groza îşi aminteşte cu multă plăcere de perioada copilăriei. Tatăl său, preotul Nicolae Martinescu, s-a născut la Constanţa şi acest fapt, au făcut ca vacanţele Gabrielei să fie cele mai frumoase momente petrecute la malul mării. Mai târziu, a devenit bihoreancă prin căsătoria cu domnul Groza, originar din Gurbediu. A activat ca profesoară de biologie, la Cluj, până în anul 2000 când a ieşit la pensie. Acum, are o bogată activitate alături de elevii care sub îndrumarea dânsei, studiază în cadrul Cenaclului Literar, încearcând să creeze cele mai frumoase pagini de poezie ori proză.

Studii:

Liceul „Mihai Viteazul” Ploieşti, Institutul Pedagogic Bucureşti,1965 şi Facultatea de biologie, universitatea Bucureşti, 1973.

Profesoară de biologie, gradul I didactic la mai multe unităţi şcolare din Ploieşti şi Cluj-Napoca. S-a pensionat în anul 2000 de la Colegiul Naţional „George Coşbuc” din Cluj-Napoca.

Membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Uniunii Epigramiştilor din România şi a Societăţii Române de Haiku.

A înfiinţat cenaclul literar-artistic „Traian Brad” în cadrul Bibliotecii Judeţeane  „Octavian Goga” din Cluj în anul 2002.

A înfiinţat Cenaclul Literar„Poiesis” de la Colegiul Naţional „George Coşbuc” din Cluj unde este susţinută de doamna profesoara de limba română Gianina Zegreanu care selectează elevii din şcoală, cu aptitudini pentru poezie.

A înfiinţat Cenaclul Literar„Iosif Vulcan” din cadrul Liceului Nicolae Jiga din Tinca unde la ora actuală este coordonator.

Coordoneză cenaclurile de elevi „Poiesis” de la Colegiul Naţional „G. Coşbuc” din Cluj şi cenaclul „Iosif Vulcan” de la Liceul „Nicolae Jiga” din localitatea Tinca, judeţul Bihor.

Publicaţii:

Debut editorial cu ,,Pe punte…peste punţi, 1994, versuri

Jocul cu clipa,versuri,1995

Rostiri, versuri,1997

Murmurul sevei,haiku,1999

Măroaca, povestiri pentru copii,2000

Papucul păpuşii, poezii pentru copii, 2001

Genţigrame, epigrame, 2002

Brevi finietur… volum de versuri editat la Casa cărţii de ştiinţă din Cluj – 2002

Nicolae Martinescu şi Gabriela Genţiana Groza

Sfârşit de sezon, versuri şi proză scurtă, 2003

Păţaniile lui Boacănă şi Prietenii lui Peştinel, proză, 2004

Fulga şi Fulger, proză, 2005

Amurg pe Someş,haiku, 2006

Sertanianul, proză, 2007

Irundel şi Irundica, proză, 2008

Lampioanele vii, proză şi versuri, 2009

A fost premiată pentru epigramă şi haiku în ţară. În anul 2000 a luat Premiul al II-lea la Concursul Internaţional „Kusamakura” de haiku din Japonia. A publicat 15 volume de poezie, proză, epigramă şi haiku. Scrierile sale, sunt cuprinse în numeroase antologii.

Gabriela Genţiana Groza, prin toate aceste creaţii, ne transmite un mesaj sublim, acela că un gând frumos şi un cuvânt bun, îl putem aşeza fie sub formă de vers, fie sub formă de proză sau mai nou, de sofisticatul haiku.

FLORI DE CAIS

Vin raze de lumină în tumult,

Înfiorează muguri străvezii,

În trunchiul reavăn inima ascult

Când în nectar bondarii fac beţii.

Pe ramul vremii iar au răsărit

Fecioare ireale-n zori de zi,

Miresme ca de rai au năvălit

În voaluri din petale rozulii;

De pace imnuri înspre miază-zi

Înalţă corul de albine-n zbor,

Regina însăşi florile-o păzi

Folos să fie-n truda tuturor.

Ah, fericită m-aş simţi atunci

Când florile fecioare-ar zăbovi

–Nesocotind a timpului porunci–

Şi-ar sta deschise-o zi, şi încă-o zi!…

Dar ramul cum ades e schimbător,

De vrerea pământeană depărtat,

Corole de cais, el, visător,

În sipetul crăiesc a ferecat.

Vin raze de speranţă în tumult,

Înfiorează ceasuri străvezii,

În trunchiul copt eu inima ascult

Când în nectar bondarii fac beţii…

Haiku

*murmurul sevei în măr-

imnul naturii

cântat în Prier

the murmur of sap in the apple tree-

the anthem of nature

sung in April

*petale scuturate

lângă clepsidră-

clipiri de stele

fallen petals

near the sand glass-

blinks of stars

*rătăcind în curcubeu

floarea de castan-

tot mai singură

wandering across the rainbow

the chest-nut flower-

still more lonesome

*sfârşit de sezon-

un nasture luceşte

pe plajă-ntre scoici

end of the season-

a button is glistening

on the beach amid shells

*senin de Prier-

mlădiţe cu mâţişori

şi-n taină Iisus

clear sky in April-

offspring of willow

and hidden Iisus

Autor: Gabriela Petcu

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors