ION HAIDUC, URMAŞUL LUI NOVAC

Posted by Stefan Strajer On January - 23 - 2011

ION HAIDUC, URMAŞUL LUI NOVAC

 O viaţă în slujba unei pasiuni, actoria

 

Autor: Simona BOTEZAN (Wahington DC, SUA)

Actorul Ion Haiduc (sau Ucu, aşa cum îl numesc prietenii), s-a născut pe 3 decembrie 1947 la Oradea şi este urmaşul unui haiduc adevărat, Novac, pe linia descendentă a mamei.  De la tatăl lui, mare iubitor de pictură, muzică şi teatru,  se pare că a moştenit talentul şi înclinaţia pentru artă. Datorită meseriei părinţilor, în copilărie s-a mutat des şi a călătorit mult. A locuit la Gheorgheni, la Sighetul Marmaţiei, la Salonta şi la Timişoara, unde a absolvit liceul pedagogic. A fost căsătorit cu Gina, timp de 21 de ani şi au împreună o fiică, Bianca Ioana, de la care a primit două nepoţele superbe. Bianca a cochetat şi ea cu actoria şi a jucat alături de tatăl său în Richard al III-lea.

 

Este o fire curioasă, iar în adolescenţă a fost pasionat de ştiinţele naturii, yoga, de ezoteric şi paranormal. Visa să devină medic, până într-o zi, când a descoperit Şcoala de Artă de la Timişoara şi secţia ei de Teatru. A dat examen la IATC şi a intrat din prima încercare. Este credincios, iar Dumnezeu i-a dăruit talent, noroc şi har. Realizările lui, deşi par uneori inexplicabile, provin din credinţa sa din ajutorul unei puteri superioare, din capacitatea sa de automotivare, care-l inspiră şi acţionează asupra lui ca un ghid. Ion Haiduc îşi urmăreşte cu tenacitate viziunile, are un fel ingenios de a-şi pune în aplicare planurile, inteligenţă creatoare şi este total dedicat pasiunilor sale, familia şi meseria. Dotat cu o putere de concentrare fantastică, Ion Haiduc trece cu uşurinţă de la rolurile clasice, de pe scena Teatrului Notarra, la rolurile de pe platoul de filmare, dinamice, moderne, complet diferite. În calitate de professor, a dăruit cu generozitate bucăţi de suflet elevilor săi.

 

Înainte de 1989, Ion Haiduc  a jucat teatru, a interpretat personaje din filme istorice şi din scenarii bazate pe romane şi nuvele clasice. După 1990, îl regăsim pe actorul Ion Haiduc în cele mai diverse ipostaze, care atestă  alte valenţe ale talentului său, un potenţial şi o energie uimitoare. În ultimii 20 de ani, a jucat în peste 30 de pelicule, începând cu: “Doi haiduci şi o crâşmariţă”, “Mandroid” si “Bloodstone: Subspecies II” (1993), iar recent în rolul profesorului Dragoş din “Gun of the Black Sun” (2009). A interpretat rolul locotenentul Marin in “Subspecii II, III si IV”;  Angelo in “Trancers 4 si 5”; a fost Bogdan din “Strigoii”; vrăjitorul din “Spellbreaker: Secret of the Leprechauns”; asasinul din “Dark Angel: The Ascent”; profetul din “Aliens in the Wild, Wild West”; şoferul de taxi din “Oraşul în miniatură”; cowboy-ul din “Oraşul fantomă”; maistrul din “Ultima suflare”; criminalistul din “Nekro”; căpitanul gărzii în “ Boudica” şi Man în Squat în “Code inconnu: Récit incomplet de divers voyages”. A jucat în “Dulcea saună a morţii” în 2003 şi în “My Name Is Modesty” în acelaşi an; “Valsul Lebedelor” în 2002; “Manipularea” în 2000; “Magic In the Mirror” 1996 sau “Michelangelo Superstar” în 2005. Este un actor prolific, a turnat cel putin 2-3 filme pe an şi a interpretat, în acelaşi timp şi roluri pe scena teatrului Notarra. Este un om deosebit, orice întalnire cu actorul Ion Haiduc, la teatru, într-un cinematograf sau într-un cadru privat, este o lecţie de suflet, care te marchează profund.

Simona BOTEZAN: Ultima dată te-am văzut live la Washington D.C. anul trecut, interpretand rolul lui Nae Ipingescu din “O noapte Furtunoasă” de I.L. Caragiale. Ce ai mai făcut între timp? Ce surprize ne mai pregăteşti?

Ion HAIDUC: Deocamdată încerc să îmi revin după un Crăciun de excepţie petrecut în Maramureş cu fiica mea, mama ei (fosta mea soţie), cele două nepoate şi ginerele meu, un neamţ autentic, dar care la sfârşit mi-a declarat “Eu sunt rumun!”. În Maramureş am închiriat o pensiune la un mare artist olar, român adevărat, unde am avut parte de cel mai autentic Crăciun – sacrificiul porcului, pârlire cu paie, şorici, coadă şi urechi mâncate la faţa locului pe un butuc de lemn, colindători cu măşti şi zurgălai, vin fiert, zăpadă şi plimbare cu sania trasă de cai. Am vizitat Mănăstirea Rohia dându-i bineţe lui Nicolae Steinhardt, am fost la Bârsana şi în cimitirul vesel de la Săpânţa. După cinci zile petrecute acolo, am mai luat o gură de românism la Revelionul din cetatea Alba Iulia, cu tot ce implică ea. Am venit acasă la Bucureşti, unde mă aştepta Sfântul Ion, care m-a întâmpinat cu o viroză de toată frumuseţea, drept pentru care am închinat cu invitaţii cel mai veritabil ceai de tei. Deci merit un mic concediu!Vorbind serios, sunt in cautarea unui regizor cu care să încep repetiţiile la un text de teatru, primit de la o scriitoare din Ungaria. În rest, Moliere cu al său “Soţ Păcălit” a reuşit să mă păcălească în a douăsprezecea stagiune. Se joacă tot cu casa închisă. Vine apoi “Blues” de Arthur Miller, o piesă foarte îndrazneaţă, cântec de lebadă al autorului, care ne intreabă provocator ce ne-am face dacă, brusc şi instantaneu, Mesia ar apărea printre noi. E o întrebare bună, nu-i aşa? Şi pentru ca sunt prins în serialul de televiziune “Narcisa Salbatică” şi am semnale că e recepţionat până in Japonia, continuăm filmările pentru al doilea sezon, care va avea optzeci de episoade. Nimic mai frumos pentru un actor decât să aibe de lucru.

 

Simona BOTEZAN: Faci parte dintr-o generaţie de actori de excepţie, ai jucat zeci de roluri memorabile în teatru şi în film. A fost exclusiv destinul cel care te-a facut să alegi actoria sau ai avut şi câteva modele în carieră?

Ion HAIDUC: Am mai spus-o şi am să o spun din nou – şi in teatru, ca şi in viaţă, norocul e hotărâtor. Trebuie să ai şansa – să te naşti unde trebuie, la ora care trebuie, să te întâlneşti cu cine trebuie, în momentul în care trebuie şi în locul în care trebuie. Dacă toate acestea se întâmplă acest lucru este destin. Sigur că am avut idoli, dar în mod cert, dacă Dumnezeu nu îmi scotea în cale afişul Şcolii Populare de Artă, cu secţia ei de teatru, secţie care mi-a tras cu ochiul, astăzi probabil eram un bun chirurg, meserie pentru care m-am pregătit asiduu. Dar am intrat pe porţile Şcolii Populare de Artă, am dat examen la teatru, am avut o profesoară de excepţie, actriţa Geta Angheluţă, care pe parcursul celor doi ani de cursuri m-a îmbolnăvit definitiv, iar după bacalaureat am dat admiterea la Institutul de Teatru din Bucureşti. Vă întreb atunci: pot să am insolenţa şi să spun că eu am hotărât? 

Simona BOTEZAN: Îţi mai aminteşti prima ta apariţie pe scenă? Cum a fost?

Ion HAIDUC: Da, m-am făcut de râs la şcoala când furat de valul interpretării, pe la mijlocul poeziei… am uitat textul. Bineînţeles, toate cerurile şi tavanurile au fost în capul meu!

Simona BOTEZAN: Îţi place să improvizezi? Povesteşte-ne o situaţie în care ai fost nevoit să te abaţi de la rol şi să improvizezi.

Ion HAIDUC: Nu sunt adeptul improvizaţiei. Să ma explic. Iubesc şi folosesc improvizaţia pe tot parcursul pregătirii unui spectacol. În momentul în care spectacolul a ieşit la public, improvizaţia pe marginea textului şi a relaţiilor deja stabilite, dau naştere la ceea ce numim degradarea spectacolului. Desigur în situaţii accidentale, când cineva nu e la replică, n-a intrat în scenă, sau mai nou sună vreun celular prin sală, apelăm la improvizaţie ca la un colac de salvare. Mi s-a întâmplat de curând, la Soţul Păcălit, să sune telefonul unei doamne. M-am oprit, am făcut pauză, şi foarte calm i-am spus doamnei: spuneţi-i că nu puteţi vorbi pentru că sunteţi la teatru.

Simona BOTEZAN: Ai interpretat abordat multe roluri, genuri şi ipostaze artistice. Spune-ne istoria unui moment (rol) pe care îl consideri reprezentativ pentru cariera ta.

Ion HAIDUC: Rolul Arturo Ui, din piesa Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi Oprită, de Bertoldt Brecht. Regizorul Emil Reus, Dumnezeu să-l odihnească, a muncit cu mine la acest rol într-un mod cu totul şi cu totul original. De exemplu, ca să obţină grobianismul personajului, vreo două luni m-a obligat să spun toate monoloagele şi replicile ca şi când aş fi un porc. Mă refer la animal. Ei bine, două luni de zile mai mult am grohăit decât am vorbit. După două luni, orice lucru aş fi spus, cât de duios, delicat ar fi fost el, tot ţi se ridica părul pe şira spinării de odios ce eram. Rezultatul a fost că am obţinut premiul pentru cel  mai bun actor al ţării în 1983. Coincidenţă sau nu, în acelaşi an, Ştefan Iordache lua acelaşi premiu ex equo pentru Richard al III-lea.

Simona BOTEZAN: Unii dintre colegii tăi spun că cinematografia româna a făcut prea multe filme de propagandă; că replicile lui Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân sau Vlad Ţepeş semănau izbitor cu “linia PCR”; alţii spun că atunci s-au pus bazele adevaratei cinematografii în România. Tu ce părere ai?

Ion HAIDUC: Şi înainte de ’89 în România a existat viaţă. S-a făcut teatru, s-a făcut film, oţel, pâine şi de toate cele trebuincioase omului. Desigur, s-au facut şi multe netrebuincioase omului. Dostoyevsky spunea că: „în materie de crimă omul a atins perfecţiunea”. Nici noi n-am fost scutiţi. E de discutat de ce am suportat ce am suportat. Revenind la filme, 90% din populaţia României consumă cu mare plăcere aproape toate producţiile cinematografice de dinainte. Şi nu putem să spunem că avem 90% nostalgici. Discursurile eroilor din filmele istorice într-adevar semănau cu plenarele Tovaraşului. Nu era bine! În filmele de astăzi ale tinerilor regizori nu vedem decât gunoaie, ţigani, mizerie morala mai ales, şi minunate expresii cum ar fi „zgura mă-tii” şi altele din aceeaşi zonă. Nici asta nu e bine! Trebuie să ne găsim liniştea, o cale de mijloc, demnitatea de a fi români, şi poate pe aceea de a cultiva, de sus până jos, un pic mai mult respect pentru părinţi, pentru grâu, pentru pâine, pentru un nor, şi chiar pentru o frunză…

Simona BOTEZAN: Crezi ca deschiderea României către occident a adus noi oportunităţi actorilor, producătorilor, regizorilor?

Ion HAIDUC: Marele câştig de după ’89 este libertatea de mişcare, de exprimare, faptul că (să luăm cazul meu), din cele peste 50 de filme pe care le-am făcut, majoritatea sunt co-producţii cu studiouri cinematografice din SUA, Franţa, Germania, Canada, Ungaria etc. Aşa am avut ocazia să cunosc actori, regizori, scenarişti, scenografi, cu care înainte de ’89 n-aş fi putut vorbi decât asistat de un “tovaraş” de încredere de la partid, cadre, secu, sau mai ştiu eu de unde. Iar dacă nu era nici unul prin preajmă, trebuia să fac a doua zi note informative, pentru că am stat de vorbă cu un cetăţean străin.

Simona BOTEZAN: Care dintre colegii tăi ţi-a fost prieten apropiat şi în afara sălii de spectacol sau a platoului de filmare? Povesteşte-ne ceva inedit despre această persoană.

Ion HAIDUC: Pe primul loc l-aş pune pe Adrian Pintea, să-i fie ţărâna uşoară. Ne-am legat şi datorită faptului că eram doi ardeleni, care ne acomodaserăm destul de greu printre “Mitici”. Am fost parteneri în primul meu film, Pădureanca, iar la Bucureşti am jucat împreună în primul meu spectacol de la Nottara, în Henric al IV-lea, apoi a urmat Transfer de Personalitate şi apoi el a plecat… Am fost tentat să mă casătoresc a doua oară, cu Camelia, o studentă la Regie, iar prietenul şi colegul meu Adrian Pintea urma să ne fie naş de cununie. Din păcate, relaţia cu Camelia n-a mai ajuns în faţa altarului. În anul 2001, Camelia a fost furată de mirajul Americii, unde a făcut o căsătorie de convenienţă şi a filmat “Cântarea Americii”, un film dedicat evenimentelor de la 11 Septembrie. Filmul a fost premiat şi difuzat de CNN. Camelia s-a întors în 2002, spunându-mi: “Nu pot trăi fără tine, Haiduc!” Cu toate acestea, relaţia nu a funcţionat nici ulterior. Cu Ştefan Iordache am avut deasemenea o relaţie specială.

Simona BOTEZAN: Ai simţit vreodată că mass-media promovează sub-cultura doar ca să facă rating? Ce ar trebui făcut pentru a aduce la normalitate percepţia societăţii româneşti faţă de actul artistic şi faţă de adevăratele valori ale României?

 

Ion HAIDUC: Mi-e foarte greu să raspund la aceasta întrebare. Ar necesita o dezbatere publică a societăţii civile din România şi nu numai. Parcă suntem blestemaţi. Am înţeles democraţia total anapoda. Ne-am dobândit o libertate cu care nu ştim ce să facem. Oamenii de bun simţ au fost încălecaţi definitiv şi copleşitor de prostul gust, de sub-mediocritate, agramatism. Nici nu ştiu cum să le mai definesc. E o disoluţie totală a instituţiilor morale, în primul rând. Nu e de mirare, atât timp cât cei din clasa politică (am convingerea asta!), la un test de dictare de clasa a VII-a, ar cădea în proporţie de 70-80 la sută. Într-un clasament al vinovaţiilor, mass-media, cea scrisă şi audio-vizuală, ocupă unul din primele trei locuri.

Simona BOTEZAN: Spune-mi, te rog, câteva cuvinte despre activitatea ta de profesor de actorie.

Ion HAIDUC: Mi s-a propus să fiu profesor imediat după ’90. Eram mult prea ocupat cu filmele şi am renunţat. În ’99 am înfiinţat prima şcoală de actorie de film particulară, iar după ştiinţa mea era prima din Europa de Sud-Est. Suferitorii de cultură m-au taxat spunând ca e şcoală de telenovele. La vremea aceea noi nu aveam asemenea producţii, drept pentru care, dupâ un an “a murit francu”, cum ar zice nenea Iancu, şi m-am întors la ce ştiam.

Simona BOTEZAN: Ce părere ai despre UNITER, despre Institutul Cultural Român? Cine ar trebui să se mai implice pentru a promova cultura si valorile noastre peste hotare?

 

Ion HAIDUC: Şi UNITER-ul şi Institutul Cultural Român, după părerea mea, îşi justifică numele şi existenţa, dar pentru promovarea valorilor culturale ale României peste hotare poate că ar trebui să ne implicam mai plenar cu toţii, şi noi şi voi. Poate ar fi bine să ne uităm puţin cu coada ochiului peste gard, la vecini (la unguri de exemplu) şi să vedem cum fac ei? Nu i-am văzut niciodată porcăindu-se în văzul lumii. Poate de aici ar trebui să începem.

Simona BOTEZAN: Se spune că în spatele fiecărui bărbat de succes se află o femeie extraordinară. La tine este valabil? Bianca, Gina, Camelia ţi-au influenţat cariera?

I Ion HAIDUC: Toate femeile din viaţa mea m-au influenţat în viaţă şi în carieră, fiecare în felul ei. Gina (impresar de teatru) a fost alaturi de mine de la începuturi timp de douăzeci de ani, perioadă în care a aparut Bianca, fiica noastră. Apoi am avut doisprezece ani alături de Camelia Moise (regizor TV), iar acum sunt un tânăr liber în căutare de sprijin spiritual. E o glumă! Orice relaţie cu o femeie presupune un troc.La mine a funcţionat în primul rând cel spiritual. Dacă trocul nu există, relaţia nu stă in picioare.

Simona BOTEZAN: Ai fost recent pe Coasta de Est a Americii, împreuna cu câţiva colegi de la Nottara, Naţional şi Teatrul din Bacău şi aţi încântat sute de spectatori. Ce impresie ţi-au lăsat oamenii pe care i-ai întâlnit?

 

Ion HAIDUC: În SUA şi Canada am fost de trei ori. Ca de fiecare dată, întalnirea cu spectatorii din diaspora mă emoţioneaza profund, pentru că simt în privirea fiecăruia bucuria reântâlnirii cu cineva de acasă, cu ceva de acasă, cu limba de acasă, cu o înjurătură de acasă, şi întotdeauna se sfârşeste cu o lacrimă de acasă.

Simona BOTEZAN: Intenţionaţi să reveniţi în SUAsau pregătiţi turnee în alte ţări?

Ion HAIDUC: Personal, aş veni în America în fiecare an, mai ales că am o mică frustrare – n-am văzut Coasta de Vest mai jos de Seattle. Turneele pe care le facem peste hotare, de regulă sunt iniţiate de impresari de la voi, pentru că unui impresar român i-ar fi imposibilă organizarea unui turneu fără logistica necesară (cazări, săli, promovare, sistem informaţional şi, nu în ultimul rând, cadrul legislativ).

Simona BOTEZAN: Spuneai, într-o emisiune televizată, că te-ai gândit să intri în politică. Vorbeai serios? Ce ai face în calitate de politician? 

Ion HAIDUC: Nu, nu vorbeam serios! Dupa Revoluţie, la Timişoara, am fost numit în conducerea judeţului şi probabil că aş fi ajuns senator sau mai ştiu eu ce om de vază cu cravată şi geantă diplomat (câh). Am fost numit din oficiu membru FSN şi am fost primul demisionar. Sunt membru fondator al Societăţii Timişoara, cu proclamaţia ei si cu celebrul punct opt. În primul număr al ziarului Liber Timişoara, am scris un articol în care explicam de ce un actor nu trebuie să facă politică. Păi, eu trebuie să fiu tot timpul în opoziţie cu cel de la putere – Hitler, Stalin, Ceauşescu, Obama, Băsescu. Începând cu teatrul antic, eroii s-au luptat pe rând cu zeii, apoi cu tiranii, apoi cu regii ş.a.m.d.

Astăzi avem în politică şi câţiva actori. Uitaţi-vă la ei cât sunt de penibili!

Simona BOTEZAN: De curând ai împlinit 63 de ani. Zodiacul spune că eşti ingenios, creativ, vizionar, perfecţionist, total concentrat pe carieră si orientat spre rezultate. Eşti un Săgetător tipic?

Ion HAIDUC: Tot ce spune zodiacul despre zodia mea şi respectiv despre mine îmi asum şi mă recunosc sută la sută.

Simona BOTEZAN: Îţi mulţumesc! La început de an, un călduros La Mulţi Ani şi mult succes îţi transmit colegii din redacţie şi cititorii noştri. Îţi doresc să rămâi la fel de spiritual, să fi sănătos şi să ne mai încânţi încâ pe atâţia ani.

Ion HAIDUC: Îţi mulţumesc şi eu, te iubesc şi LA MULŢI ANI! Pentru românii din diaspora, e foarte simplu şi foarte scurt: “Nu uita că eşti român!”

 

(Simona BOTEZAN, Wahington DC, SUA, 20 ianuarie 2011)

România văzută dinăuntru și din afară

Posted by Stefan Strajer On January - 19 - 2011

România văzută dinăuntru și din afară

Radu Mihalcea (Chicago,USA)

Acum doi ani 70.000 de voturi în favoarea Președintelui Băsescu, exprimate în diaspora, au determinat rămânerea acestuia pe post, pentru a doua legislatură. Un bun prieten din ţară nu mi-a iertat-o luni de zile: “Mulţumită ţie  îl avem din nou pe ăsta președinte!” cu toate că eu nu am drept de vot și…n-am votat nici cu Băsescu… nici impotriva lui. Însă și eu am gândit la fel ca mulţi din diaspora: “Se pare că Băsescu este răul cel mai mic, îi dăm lui votul nostru!” Cine are – sau a avut – dreptate? Colegul meu din ţară sau românii din diaspora?

Acelaș coleg și prieten mi-a dezvăluit preferinţele lui politice: “Antonescu este cel mai capabil politician român actual!”…”Nimic de zis…”, m-am gândit eu în necunoștinţă de cauză, “…dacă prietenul meu din România zice așa…așa o fi!” Dar eu…am exprimat numai o rugăminte, una mică: “Măi, trimite-mi și mie programul partidului lui!” …și am așteptat să citesc programul celui mai capabil om politic… Aștept și astăzi… Au trecut mai mult de șase luni de zile…Un partid politic fără program…? Mai are dreptate prietenul meu? Sau nu?

Dar…ce părere ciudată am eu, ăsta…cel din afară! Auzi: să cer programul partidului!!

Dar ce diferenţe între punctele de vedere ale celor din ţară și din afară!

În urmă cu vre-o 10 ani am auzit că la un teatru din Germania se juca o piesă în care juca un actor român, Dan Puric. Am reţinut bilete telefonic, m-am suit în mașina și am mers 200 Km să vad piesa – extraordinară prestaţia lui Puric!! – pe urmă am mai mers 200 de km ca să ajung acasă unde am ajuns obosit târziu după miezul nopţii…A meritat, ce a făcut Puric a fost genial! De atunci, pentru mine numele Puric a fost  sinonim cu extraordinar…până ce am aflat de curând că Puric încearcă să găsească și să ofere o soluţie pentru problemele României…Soluţia lui constă pe de o parte în rugăciuni, pe de altă parte în blesteme la adresa președintelui Băsescu și încă pe de altă parte în relansarea economiei tradiţionale ţărănești…O fi chiar așa de simplu? O fi soluţia aceasta – România să se întoarcă, cu ajutorul lui Dumnezeu, la o economie agricolă – atât de eficace? Poate duce asta la ceva bun pentru omul din România? …Sunt destui români care citesc cu interes ceea ce publică Puric.

Pentru locuitorii ţării în care actorul Puric a fost atât de apreciat – Germania – așa ceva ar fi greu de înţeles! Ei ar spune că Puric, în căutarea binelui, s-a rătăcit… puţin, pe alte tărâmuri, prea sus! Așa ar gândi probabil cineva din afară. Ce deosebire de puncte de vedere!

Eu stau de o parte – în afara ţării – și mă uit la frământările îngrozitoare ale conaţionalilor mei, la soarta lor deloc ușoară…Dar și mai apăsătoare mi se pare lipsa unei orientări, a unei perspective…Aș putea spune că este vorba de o dezorientare totală a celor mai mulţi cetăţeni ai naţiunii române…Este vorba de disperarea lor în faţa sărăciei lucii cu care sunt confruntaţi foarte mulţi…O soluţie generală, rapidă și valabilă pentru 20 de milioane de oameni nu am… De fapt…nici nu există: ceea ce nu s-a făcut în 20 de ani nu se poate recupera într-un timp mai scurt decât tot atât…Dacă se mai pun la socoteală și ultimii ani de dictatură … atunci sunt peste 30 de ani necesari ca România să recupereze handicapul faţă de ţările europene avansate…Asta este o viaţă de om!! Tristă perspectivă pentru cei care n-au o altă soluţie!

Poate că ar fi bine să ajut să facem mai întâi puţină ordine? Poate aș putea să le pun la dispoziţie câteva idei?

“Ideile aparţin idioţilor” îmi aduc aminte din copilărie…STOP!! Nu este adevărat! Cu asta trebuie început!

Ideile sunt materia primă din care se pot produce soluţii și de aceea sunt extrem de importante în evoluţia unei persoane, a unei naţiuni! Dar nu toate ideile au această calitate – vezi ideile actorului Puric! – ci numai cele care sunt în concordanţă cu conceptele de viaţă ale altora, ale celor care au succes în viaţă! Dacă analizăm la nivelul României…atunci ideile altor naţiuni de succes – cum ar fi Germania sau Franţa – sunt cele care trebuiesc puse pe masă și analizate! Așa se ajunge imediat la refuzul acestor ţări de a primi România în Schenghen…Despre asta am scris într-un articol săptămâna trecută, dar acum aș vrea să încep dintr-un alt loc, să consider un alt punct de vedere…

Libertatea cuvântului

Să ne întoarcem în gând în urmă cu 20 de ani…La vremea aceea Ceaușescu fusese tocmai executat și poporul român, care timp de decenii n-a avut voie să spună decât “Trăiască conducătorul cel mai iubit…!” a primit dreptul să spună tot ce vrea! Deosebirea a fost imensă, dar din aceasta nu a rezultat nici după 20 de ani un salt calitativ substanţial fiindcă nimeni n-a atras masiv atenţia că – dacă vrei să nu pierzi vremea – trebuie să înveţi din experienţa altora! Proverbul respectiv există și în limba română însă dorinţa de a spune ceva – indiferent ce! – a fost și mai este atât de mare încât…s-a ajuns la situaţia de astăzi: există o grămadă de publicaţii, există o mulţime de autori, există o multitudine de păreri și între timp a apărut și o cacofonie – aproape de nesuportat – a limbajului…dar nu există o soluţie, nu există un concept! Numai foarte, foarte puţini au învăţat din experienţa altora!

Privind din interiorul României…este minunat că acum poţi să spui ce vrei cui vrei și când vrei…”Asta este democraţie!! Am așteptat-o atâţia ani!” spun mulţi români. 

Privind din exteriorul României…situaţia este diferită: nici-una dintre democraţiile vesteuropene – bine stabilite, verificate în timp și cu cetăţeni mulţumiţi cu regimul democratic al ţărilor lor și care mai și constituie un exemplu pentru România – nu permit să spui ce vrei cui vrei și când vrei! Nici vorbă! În primul rând trebuie respectat rangul politic, pe urmă vârsta, gradul academic…pe urmă limbajul trebuie să fie respectuos…iar ceea ce are de spus cineva trebuie să fie relevant pentru persoana căreia îi este adresat mesajul! Altfel…sau nu primește cuvântul sau ce spune…nu este băgat în seamă!

“Şi asta se mai cheamă democraţie?!!” ar întreba unul dintre autorii din ziarele românești pe care-l citez acum când scrie: “Băsescu, călăul democraţiei românești! Escroc, incult și beţiv, înconjurat de interlopi, interloape, ţoape și falși intelectuali…” Da, democraţia, libertatea cuvântului – în varianta occidentală, practicată în toată lumea – nu înseamnă o înșiruire necontrolată de invective… Dacă anumite ziare românești folosesc o altă variantă a democraţiei – varianta românească – atunci vest europenii  și americanii vor spune că românii nu au ajuns la nivelul lor de înţelegere… că au rămas undeva în urmă, au rămas de căruţă…Vor mai spune că cei 20 de ani de la împușcarea lui Ceaușescu nu le-au folosit la nimic…

Aprecierea nu va rămâne limitată la ziarele respective ci se va răsfrânge asupra întregului popor român… De aceea invectivele ar trebui să dispară mai întâi din ziare… pe urmă vor dispare și din limbajul curent iar mai târziu… se va schimba și părerea străinilor despre România!

Nu am nici-o simpatie deosebită pentru Băsescu, dar am o simpatie teribilă pentru ceea ce ar trebui să fie naţiunea română în mijlocul naţiunilor europene… De aceea mă uit cu tristeţe la textul de mai sus și-mi spun: nu cumva ar trebui început de aici? Haideţi să facem un prim pas și să vedem cel puţin dacă adjectivele de mai sus reflectă realitatea… Să luăm “incult” și să verificăm în Google: acolo găsim că Băsescu a absolvit Facultatea de Navigaţie a Institutului de Marină din Constanţa. Aceasta echivalează aproximativ cu o diplomă de inginer iar un inginer… nu face parte dintre inculţii României!  A mai absolvit Cursurile Avansate de Management in Transportul Maritim organizate de Academia Norvegiană…Asta ar fi probabil un fel de MBA în marinărie, făcut în străinătate…Nu, o persoană cu un MBA în străinătate …nu este un incult: autorul greșește masiv!   Mai mult decât atât: autorul dezinformează masiv!!

De ce oare? Ce urmărește?

Treaba lui! Nu este important să aflăm ce urmărește autorul articolului, este mai important să aflăm ce gândesc alţii despre naţiunea română când citesc așa ceva, acesta era ţelul analizei de faţă.

Intern, în mediul românesc, textul de mai sus este acceptat: n-am văzut nici un protest la adresa lui.

Privit din afară, de un vesteuropean, textul plin de invective nu este înţeles în nici un caz ca un atac la adresa Președintelui României Traian Băsescu. Nu! Nici nu este băgat în seamă în acest sens ci…este luat în considerare pentru a demonstra diferenţa imensă care există între înţelegerea occidentală a democraţiei și felul în care aceasta este înţeleasă în România. Încă mai simplu exprimat…este justificarea pentru  neprimirea României în…poate nu în Schenghen fiindcă nu are legătură directă cu Schenghen-ul ci…în alte foruri europene. “Românii…mai au mult până să ajungă la nivelul nostru!” vor spune nemţii sau francezii și vor dirija investiţiile – și atenţia  – lor către Ungaria, Lituania sau Slovenia…nu către România.

Rămâne  Președintele statului Român, Traian Băsescu…Pentru jumătate din populaţia română el este

“…călăul democraţiei românești! Escroc, incult și beţiv…” Cealaltă jumătate a populaţiei nu-l vede și nu-l apreciază a fi așa, ca dovadă că i-a acordat votul…Cum îl vede străinătatea?

Pentru Presedintele Franţei Sarcozy și pentru cancelarul german Merkel, Băsescu este colegul care îndeplinește funcţia de Președinte al României în a doua legislatură, după ce a supravieţuit o încercare de îndepărtare din funcţie în prima legislatură: deci este o personalitate politică verificată pe plan intern în divergenţe politice dificile. Băsescu  este partenerul lor de discuţii și prin urmare garantul că  politica UE este realizată și în România. În favoarea lui Băsescu pledează și faptul că partidele de opoziţie nu sunt în stare să ofere nici-un fel de program politic ci se străduie numai să-l înlăture: asta nu este înţeles ca o necesitate ca Președintele României să fie înlăturat din funcţie ci este înţeles ca o dovadă că Băsescu a reușit să mobilizeze toate forţele și conceptele politice existente în România. În afara de ce spune sau reprezintă el…nu există nici-un concept politic! Ca urmare, Băsescu este văzut drept omul potrivit la locul potrivit la timpul potrivit!

Surprinzător, nu? Ce diferenţă imensă  între unele păreri exprimate cu vehemenţă în unele ziare românești  și felul în care este văzut Băsescu din exterior! Poate că românii din interior ar trebui să analizeze și să considere părerea celor din exteriorul României, din cadrul UE? A acelora care conduc UE, care conduc lumea?

Poate că ar trebui să folosească într-un cu totul alt mod acest cadou imens al democratizării ţării, libertatea cuvântului?

Controlul de calitate al textelor “bune de tipar”

Cine ar trebui să asigure controlul de calitate al articolelor trimise spre publicare?

Îmi aduc aminte ce mi s-a întâmplat când am trimis primul meu articol de două pagini la ziarul german Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ): au publicat 15 rânduri din el, cu toate că nu conţinea nici-o invectivă la adresa nimănui… A fost asta cenzură? Nu am gândit așa!…A fost mai curând o dovadă de respect la adresa cititorilor, care aveau – probabil – un nivel de cunoștinţe și un interes diferit de al meu și pentru care cele 15 rânduri au fost suficiente!

Cel care a stabilit aceasta a fost redactorul paginii respective: FAZ este un concern de presă imens, renumit ca unul dintre cele mai bune în Germania. Pentru a garanta calitatea ireproșabilă a fiecărui număr, a fiecărui articol, fiecare pagină – sau grup de pagini – are un redactor responsabil care…răspunde cu capul lui pentru fiecare rând publicat. Sunt oameni cu studii de specialitate, de foarte înaltă calificare, aleși într-un process de selecţie care durează ani…și sunt plătiţi…dumnezeește! Plata vine în urma calităţii ireproșabile a publicaţiei a calităţii care este atât de înaltă încât stabilește linii de ghidare în domeniul respectiv – politic, tehnic sau economic – în toată ţara. Unii dintre redactori sunt solicitaţi să trecă în industrie sau în politică, ca purtători de cuvânt sau ca manageri superiori… Activitatea publicistică creează elita societăţii!

Desigur că în diaspora română situaţia este complect diferită: jurnaliștii sunt – în marea majoritate – calificaţi în alte meserii decât în cea…jurnalistică! Jurnaliștii fac aceasta meserie cu plăcere…dar fără bani, sau cu numai prea puţini bani…Calitatea limbajului folosit în general este acceptabilă, nu seamănă de loc cu citatul de mai sus…Nici propietarii ziarelor – cei care decid ce și cum apare – nu au o calificare asemănătoare celor de la FAZ… Mai rămâne calitatea informaţiei…pentru care cei care publică în ziarele românești sunt calificaţi… la locul de muncă.

Toate cele de mai sus sunt adevărate, greutăţile pe care le întâmpină propietarii ziarelor – cel puţin în diasporă – sunt imense și sunt și cunoscute dar…aceasta nu poate fi o scuză pentru ceea ce cititorul român are dreptul să aștepte: calitatea ireproșabilă a informaţiilor difuzate, calitate măsurată atât în alegera informaţiilor, în exactitatea relatării faptelor cât și în limbajul folosit!

S-ar putea  mai bine? Ar merita cititorul din ţară și cel din diaspora română o presă calitativ superioară?

Pregătirea continuă

Desigur că se poate! Americanii au inventat de mult și aplică aceasta la locurile de muncă din industrie:   “continuing education”; europenii au formulat principiul “A învăţa o viaţă întreagă!” și o și practică cu insistenţă…ba chiar Lenin a descoperit aceasta și a formulat acum 90 de ani: “Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!” “Mai este valabil un dicton comunist în zilele noastre?”…ar întreba cineva care ar vrea să pună o întrebare “încuietoare”… Răspunsul este foarte simplu: nu te obligă nimeni să faci ceva dar… dacă nu faci… mâine se va găsi unul care a făcut asta – ce se cere – într-un mod consecvent…și care te va înlocui! Este un fel de activitate voluntară …care însă devine obligatorie dacă vrei să-ţi păstrezi locul de muncă…Şi asta se cheamă … democraţie 100%! Obligaţia… acceptată voluntar!

Şi iarăși întâlnim paradoxul acesta al democraţiei, al diferenţei între felul în care se înţelege ceva în România și în exteriorul României, de felul în care înţeleg ceva românii și cei care aparţin unei alte naţiuni. Într-o democraţie nu există nimic obligatoriu, poţi să faci ce vrei…dar dacă nu faci ce trebuie …”te ia mama dracului!” dacă îmi permiteţi să exprim situaţia în clar text românesc…Adică…rămâi fără serviciu, rămâi în urmă, rămâi dator vândut…rămâi…așa cum a rămas România la ora actuală. În România s-a perceput numai prima faţa a medaliei: poţi să faci și să zici ce vrei! Însă…dacă te uiţi bine și pe faţa a doua…care este mult mai importantă decât prima și a început deja să fie aplicată…atunci… vezi Schenghen! Neprimirea în Shenghen este o consecinţă directă a acestei priviri selective, “chioare” dacă vreţi mai clar: numai drepturi dar fără obligaţii!…Şi-a dorit cineva asta? Sunt sigur că nu și-a dorit nimeni…numai că foarte mulţi au acţionat și acţionează într-un fel care nu corespunde cu așteptările democratice ale mediului european…

În ce ar consta această “educaţie continuă” a cetăţeanului român, a membrilor diasporei, a ziariștilor români din ţară și din strainatate?

Păi…în primul rând…în știinţe politice!

“Iarăși marxism??!” aud întrebarea neformulată a unui interlocutor imaginar…”Da, desigur!” aș spune eu”…”Dar nu numai!”

De câtva timp urmăresc cu mai multă atenţie presa română de pretutindeni și sunt deadreptul uluit de nivelul politic extrem de scăzut al materialelor publicate (cu câteva excepţii, desigur!)…Prin nivel politic nu se înţelege numai modul de analiză a activităţii politice a guvernelor – asta este politică înaltă, aproape neanalizată în presa română – ci însăși modul de abordare al problemelor zilnice: și aceasta este “politică” (la scară mică, desigur) și asta se poate citi în cursurile de “știinţe politice”. Din lipsa acestor cunoștinţe rezultă o lipsă de progres în tratarea problemelor zilnice, rezultă neînţelegeri, soluţii neadecvate, confuzii…Desigur că cu timpul, după decenii, participanţii români vor căpăta experienţă și vor ajunge la nivelul de înţelegere existent astăzi în SUA și în UE… Dar … după cum se știe: cine vrea să progreseze repede…învaţă din experienţa altora!

În SUA, în Europa chiar și în ţară există un volum uriaș de literatură politică de excelentă calitate, complect ignorată atât în România  cât și de către jurnaliștii români din diaspora…Ce și cum funcţionează în politica și în economia SUA și în cea mondială este analizat în profunzime, din mai multe puncte de vedere, stă la baza multor articole din ziarele europene și americane…numai (că mulţi dintre) jurnaliștii români trec pe lângă acestea ca și cum n-ar exista…Mulţi dintre cei care publică în ziare inventează conceptele lor proprii pe care le expun cu convingere (De exemplu: citește-l pe Dan Puric!)…dar acestea nu se bazează decât pe simţăminte și nu pe o analiză știinţifică…și nu pot fi aplicate. Autorii rămân izolaţi în experienţa lor, cititorii se orientează eventual după aceste păreri și rămân și ei izolaţi și blocaţi, fără înţelegerea necesară pentru ceea ce se întâmplă în jur, România bate pasul pe loc…Deci: știinţe politice!

Marketingul reprezintă 75% din ceea ce se întâmplă în SUA și în lume…Cunoștinţe de marketing occidental nu au fost disponibile în România…Psihologie, asigurarea calităţii, practica ziaristică…sunt tot atâtea obiecte de studiu la universităţile americane sau europene, sunt expuse în nenumărate cărţi care se găsesc și în bibliotecile din ţară: le-ar fi foarte folositoare jurnaliștilor români din ţară și din diaspora.

Vor – nu – vor, jurnaliștii creează sau influenţează masiv opinia publică de oriunde. Pentru a o influenţa în bine, pentru a o înţelege și pentru a-i oferi explicaţiile de care are nevoie, jurnaliștii  trebuie să fie în frunte, trebuie să aibă un nivel de cunoștinţe și de înţelegere mult deasupra celui al cititorului. ACEST NIVEL TREBUIE MAI  ÎNTÂI DOBÂNDIT !

Dacă se ia în mână un manual de ziaristica se întâlnește chiar pe primele pagini o realitate surpinzătoare: ziaristica precizează – contrar părerii generalizate printre jurnaliștii români – că nu orice cuvânt scris este demn de publicare! Poate că ar fi util ca ziarele românești să înceapă să se orienteze după regulile EU sau după cele americane – există un cod al eticii ziaristilor americani și există un cod etic al ziariștilor europeni – și să le aplice cu consecvenţă. Ceea ce se va schimba în bine este calitatea informaţiilor către publicul românesc; de aici va apare o schimbare a înţelegerii realităţii de către publicul românesc…De aici începe adaptarea la mediul în care trăiesc românii în lume: de aici începe alinierea României și a românilor la celelalte ţări și naţiuni dezvoltate… N-ar fi bine să fie așa?

Retrospectivă…spre viitor

Dacă ne întoarcem la Dan Puric, un om de geniu mutat în tribun politic…am putea spune că experienţa căpătată de el pe scenă nu duce la găsirea unei soluţii pentru multiplele probleme ale poporului român…Duce mai curând la confuzie. Ceea ce trebuie făcut este altceva decât a te ruga: trebuie înţeles cum funcţionează sistemul politico-economic  românesc și cel european, care sunt diferenţele între ele, trebuie stabilit  ce ar trebui să facă România și poporul român pentru a fi acceptat fără reserve ca partener al naţiunilor occidentale…și… trebuie mers consecvent pe drumul respectiv! Genialului actor Puric îi  lipsesc cunoștinţele de specialitate pentru a se putea pronunţa asupra evenimentelor politice și economice, îi lipsește maturitatea politică necesară pentru a conduce poporul român spre mai bine…Patriotism, dragoste de ţară, românism…nu sunt de ajuns! CUNOŞTINŢELE  DE  SPECIALITATE  SUNT  IMPERIOS  NECESARE! Acelaș lucru se poate spune despre foarte mulţi dintre cei care contribuie ca ziarele să apară zilnic…

“Maturitate politică”? vor ridica din sprâncene unii dintre cititori: “Ăsta este un termen comunist!”

O fi…Numai că maturitatea politică:

a)      este necesară și în democraţie

b)      are în democraţie un alt conţinut decât în comunism.

Dar de necesitatea maturităţii politice nu scapă nimeni, nici chiar autorul articolului citat mai sus! Înlocuirea conceptelor prin invective nu denotă prezenţa maturităţii de nici-un fel, nu numai a celei politice.

Cunoștinţele de specialitate sunt imperios necesare…dar…tot nu sunt suficiente pentru a putea înţelege și comenta  competent fenomenul politic la nivel de guvern sau de președinte al unei ţări! Este necesară experienţa în aplicarea acestor cunoștinţelor  politice, este necesară confruntarea cu realitatea responsabilităţii multiple și simultane – faţă de cetăţeni, faţă de partidul de care aparţii sau pe care îl simpatizezi, faţă de legile statului în care trăiești, faţă de procesele complexe în urma cărora se ajunge la o decizie politică, faţă de responsabilităţile internaţionale ale ţării – pentru a te putea apropia treptat de stadiul de maturitate politică necesar unui ziarist într-un stat democratic. Este un drum lung și greu…dar numai acesta duce la stadiul din care o populaţie dezorientată, sărăcită și în parte disperată poate fi orientată cu succes spre găsirea unei soluţii. Invectivele, din contră…nu duc la nimic. Ele arată numai că cel care le publică este la fel de dezorientat ca și cititorul și atunci…de se să fie citit?!

Activitatea de jurnalist implică o responsabilitate socială imensă, despre care nu s-a discutat de loc în cei 20 de ani de când presa a devenit liberă!

Desigur că cele scrise mai sus nu aduc nici-o contribuţie directă la rezolvarea problemelor economice actuale ale României. România a mers atât de departe spre un colţ izolat și singur al economiei și politicii mondiale încât un articol nu poate schimba mare lucru. Dacă însă, pornind de la acest articol, se va începe o introspecţie și o schimbare a părerilor, a atitudinilor, a poziţiilor exprimate – atât la ziariști cât și la publicul cititor – atunci…va începe o schimbare de mentalitate spre bine. Dacă se adună mai mulţi participanţi … izvorul devine un pârâu, pe urmă un râu…pe urmă…va începe schimbarea în bine a României.  Schimbarea în bine începe cu schimbarea calităţii mass media: aceasta este ceeace se vede pentru România, privind din afară.

Succes!

CE VA FI ÎN TREI ANI?

Posted by Stefan Strajer On January - 16 - 2011

CE VA FI ÎN TREI ANI?

 

Autor: Prof.univ.dr. Andrei MARGA (Cluj-Napoca)

 

Discursul inaugural rostit de Prof.Univ.Dr. Andrei Marga, la  primirea titlului de

Doctor Honoris Causa al Universităţii „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia

 

De la un proaspăt laureat al titlului de doctor honoris causa se aşteaptă nu numai să aducă mulţumiri, ci şi să formuleze un punct de vedere privind domeniile în care se simte stăpân. Am scris despre filosofia contemporană şi-mi vine mereu în minte întrebarea: ce mai rămâne din filosofia de acum cincizeci de ani în era globalizării? Am scris despre teologii majori ai secolului ultim şi mă întreb: de ce nu reuşesc intelectualii actuali să integreze neliniştile marilor teologi? Am scris despre argumentare şi-mi pun întrebarea: de ce se lasă contemporanii noştri persuadaţi de atât de multe argumente false şi argumentări rău construite? Mă întreb dacă proiectul european postbelic mai este bine înţeles după trei extinderi ale Uniunii Europene, dacă s-au preluat cu acurateţe, cel puţin în cultura de la noi, termenii precum democraţie sau laicitate, dacă nu cumva secularizarea are nevoie de corectură, dacă sensul vieţii nu a devenit, totuşi, confuz la oamenii de astăzi. Îmi pun multe alte întrebări de filosofie sau sociologie şi încerc răspunsuri proprii, pe datele vieţii actuale.

Dar nu interogaţiile mele sunt importante, ci ceea ce se întreabă cei cărora am onoarea să mă adresez. De aceea, în cuvântul meu inaugural, ca membru al acestei prestigioase Universităţi, aş pleca dintr-un alt loc. Un cunoscut director de ziar şi televiziune m-a întrebat zilele trecute: „ce va fi în următorii trei ani?”. Nu sunt, desigur, profet, dar avem nevoie de răspunsuri la astfel de întrebări, iar un universitar care îşi ia în serios îndatoririle este obligat să le dea.

Îmi amintesc, însă, în prealabil, două situaţii: prima s-a petrecut prin 1923, când distinsul rector al Universităţii din Cluj, Iacob Iacubovici, a respins cererea de intrare în universitate a agronomilor spunând: „aceştia nu sunt încă de universitate!”. Putem comenta dacă renumitul chimist de atunci a avut dreptate sau nu, dar un motiv rămâne de reţinut: nu poţi fi universitar fără a fi intelectual, iar un intelectual presupune, totuşi, o concepţie civică şi morală şi un angajament explicit pentru aceasta, pe lângă multe altele. A doua situaţie se petrece sub ochii noştri: dacă un universitar se desprinde din tăcerea adesea oportunistă şi, oricum, costisitoare de la noi şi formulează o opinie în chestiuni ale societăţii, diplomaţii de carton şi noii politruci, ce proliferează în regimul actual din România, pun imediat întrebarea aparent adâncă: cu ce partid este oare acela? Sofismul e simplu: se crede că orice opinie este partinică şi, deci, pătată de subiectivitate, încât orice vorbitor în viaţa publică ar fi bine să fie cel mult un participant care ascultă.

Îmi asum deliberat răspunderea de a discuta pe faţă chestiuni de viaţă, cu argumente fireşte, chiar dacă risc, la rândul meu, să fiu taxat drept „politic”. Replica mea e simplă: ţara, singura, de altfel, care a proclamat după 1989 „apolitismul” intelectualilor, România, o duce cel mai rău în Europa comunitară, iar pretinşii apolitici s-au dovedit a fi anodini propagandişti de sezon. Îmi asum ceea ce Toma d’Aquino spunea cu înţelepciune – „prostia este păcat” – iar Angela Merkel a afirmat recent, cu toată energia: „creştinismul nu este apolitic”, încât, prin implicaţie, intelectualul, demn de nume, nu este nicidecum apolitic.

Vreau să răspund, aşadar, la întrebarea: „ce va fi în trei ani în România?” Iau în seamă deciziile care au dus la situaţia actuală, de la care trebuie, în orice caz, să plecăm, pe care vreau să le evoc succint. O fac la Alba Iulia, căci aici, în locul Marii Unirii şi al reangajării moderne a României, răspunderea analizei trebuie să fie mai mare. Ne amintim, fireşte, ce se scrie în însufleţitoarea Declaraţie de la 1 Decembrie 1918: „În domeniul vieţii publice, se va instaura un regim de guvernare democratică. Drept de vot universal, secret, egal, pe bază de sistem comunal, pentru toţi cetăţenii bărbaţi şi femei ce au împlinit vârsta de 21 de ani. Deplina libertate pentru presă, drept de întrunire şi de asociaţie. Libera manifestare a spiritului şi a răspândirii ideilor.”

Unde ne aflăm acum cu ţara noastră? Să amintim doar că Guvernul României din 2009-2010 a „reuşit” „performanţa” de a scădea cu 1/3 PIB-ul României, de a genera peste 600.000 de şomeri, de a mări datoria ţării la peste 90 de miliarde de Euro, de a tăia veniturile cetăţenilor cu 25-63% şi de a demotiva toate generaţiile. „Performanţa” este rară în Europa şi în lume şi nici o deviză n-a fost mai flagrant contrazisă, de faptele celor care au cultivat-o, pe cât este deviza „Să trăiţi bine!” lansată în 2004!

Autorităţile României nu au la această oră nici o proiecţie de viitor pentru ţară, nici un proiect major nu este în curs de realizare, populaţia tânjeşte să lucreze, dar unităţile se închid (după ce s-au închis peste 30.000 de unităţi în ultimii doi ani!). În 2008, „The Economist” scria că România va suferi datorită „incompetenţei” decidenţilor, iar Comisia Europeană arăta, în 2009, că România este vecină „incapacităţii administrative”. Recent, Banca Mondială acuza proiectul de buget 2010 că este făcut „după ureche”. În fapt, în 2009-2010 România a devenit univoc „lanterna roşie” a Uniunii Europene. Toate evaluările obiective, internaţionale (inclusiv temerea deunăzi exprimată la Washington DC, a „falimentului”) sunt negative în privinţa actualei Românii.

Mai profund decât orice, România trăieşte, sub multe aspecte, cel mai grav declin instituţional de la alegerile din 1948 încoace. S-a intrat în Uniunea Europeană (începând cu decizia din decembrie 1999), în NATO (începând cu pregătirile din 1996), dar meritul nu aparţine nicidecum liderilor de astăzi: nici unul dintre aceştia nu a fost în stare să închidă vreun capitol de negocieri, nici unul nu are la activ vreo faptă remarcabilă. Alegerile prezidenţiale din 2009, probabil singulare în Europa actuală, au reluat „tradiţia” din 1948: nu a contat ce au votat oamenii, ci cum s-au numărat voturile (după ce ministrul de interne a fost înlocuit brusc!), iar ambasadele României (începând cu cea de la Paris), au făcut executări de voturi cu viteză record pe continent! Apoi – tot ca premieră continentală – preşedintele (uzând de arbitrara sa confundare cu „suveranitatea poporului”) a rupt o bucată din PSD şi o alta din PNL (împotriva votului nominal şi a votului cetăţenilor) şi şi-a creat partiduţe la purtător. S-a ajuns astfel la „democraţia aritmetică” ce guvernează astăzi România, cu rezultatele amintite, şi, apoi, la o Curte Constituţională (prin deformarea, devenită regulă, a votului în Camera Deputaţilor). Preşedintele s-a instalat în fruntea unei ierarhii, numită pe drept „africană”, în lucrările de drept constituţional, îşi orientează fără orizont cetele de fideli (ce amintesc adesea de trupeţii din anii treizeci) şi dirijează cu rezultate mediocre o ţară deocamdată înmărmurită. Samuel Huntington vorbea de emergenţa unui „sistem pretorian”: România confirmă diagnoza: o preşedinţie ce destructurează instituţiile şi caută fără ezitare „uzurpări constituţionale” (precum slăbirea Parlamentului) şi „uzurpări legislative” (reducerea la tăcere a unor cetăţeni) pentru a promova un sistem ciocoiesc.

România este astăzi pradă unei patologii politice, pe care oricât am fi de îngăduitori, este realist să o luăm în seamă. Prima patologie a politicii româneşti actuale este „guvernarea prin antagonizare”: acum se caută conflictualizarea celor care lucrează în sfera privată cu bugetarii, mai ieri au fost opuşi întreprinzătorilor salariaţii, acum câţiva ani, tinerii au fost mobilizaţi contra celor mai devreme născuţi şi aşa mai departe. Dă rezultate o astfel de politică? Se văd bine în jur rezultatele: stagnare în epoca celei mai accentuate dinamici din lume, necompetitivitate, reducerea, fie şi relativă, a performanţelor şi, până la urmă, sărăcia.

De „guvernarea prin antagonizare” se leagă imediat alte patologii. Prima este „disfuncţia prezidenţialismului actual”: preşedinţia se interpretează pe sine ca o forţă în luptă deschisă (fie cu Parlamentul, fie cu opoziţia, fie cu pensionarii, ori cu poporul) şi stimulează o „competiţie sălbatică (savage competition)”, în condiţiile unei politizări mai extinse decât oricând şi decât în orice altă societate. A doua este „fuga de răspundere a celor care decid”: aceştia aruncă vina nereuşitei pe orice („criza mondială”, „greaua moştenire”, „colapsul Greciei”, comportamentul supuşilor etc.), fără ca vreun moment să îşi asume vreo răspundere în generarea vizibilă a crizelor actuale. A treia este „constituţie fără constituţionalism”: cei care conduc împing societatea într-o luptă în care nu se mai respectă nici măcar Constituţia, ei înşişi (cum s-a observat, de pildă, la formarea majorităţii guvernamentale alternative, în 2009) căutând să se sustragă controlului constituţional. A patra este „conceperea instrumentalistă a legilor”: legile promovate spre Parlament de către decidenţi nu sunt concepute pentru a exprima interesul public, ci spre a satisface interese de grup aflat în luptă. A cincea este „dictatura majorităţii aritmetice”: ideea profundă a democraţiei dintotdeauna şi de pretutindeni – aceea după care s-ar putea ca un singur cetăţean să aibă dreptate în faţa ecrasantelor majorităţi aritmetice – a rămas străină actualilor lideri din România, iar deciziile se adoptă, mecanic, cu majorităţi aritmetice. A şasea maladie, care încoronează oarecum panoplia nefericită a patologiilor politicii de astăzi din România, este mitul „guvernului tare”: la noi se proclamă obsesiv dezideratul „guvernului tare”, în vreme ce orice ţară civilizată preferă „guvern competent”. În practică, la noi, se ajunge, astăzi, la compromisuri de neadmis pe seama adevărului şi performanţelor.

Nu această situaţie o voi descrie, însă, ci alta, care a făcut-o şi o face posibilă: este vorba de proasta înţelegere a democraţiei de către cei care conduc, care face ca democraţia să nu se mai deosebească îndeajuns de „consultarea maselor” din regimul de tristă amintire sau de „democraţia faptelor” a militanţilor extremismului de odinioară. Este o neînţelegere care transformă democraţia într-o simplă unealtă de promovare a intereselor de „gaşcă” (pentru a folosi limbajul actualei puteri, căruia un distins intelectual ieşean îi caută zadarnic echivalentul în latină!) şi de controlare a societăţii. Vreau să ilustrez ideea neînţelegerii democraţiei de către autorităţile actuale din România prin trei observaţii.

Prima se referă la confundarea legitimităţii cu legalitatea. Trec peste faptul că la guvernanţii de astăzi nu este vreun semn că înţeleg ce înseamnă legitimitate. Ei cred că, după un scrutin legislativ la care au participat 40% dintre alegători, iar partidul lor a obţinut în jur de o treime dintre voturile exprimate, totul este în regulă. În fapt, spus fără ocolişuri, în România actuală, nu există legitimitate a deciziilor, chiar dacă, forţând „democraţia aritmetică”, se obţine o legalitate chinuită. Oriunde în lume, astfel de guvernanţi ar fi precauţi, dacă ar avea cultura legitimării.

Este straniu comportamentul „aleşilor”: ştiind bine că nu vor mai fi aleşi a doua oară, cinismul întrece orice limită înregistrată în democraţiile europene. Peste noapte, unii devin „independenţi” (ceea ce este, în fond, ilegal, oricând aceştia putând fi acţionaţi în justiţie de către cei care i-au votat cu sigla unui partid cu tot!) şi relativizează, oportunist, toate opiniile lor anterioare. Alţii spun în privat ceea ce cred cu adevărat despre guvernanţi, pentru ca în declaraţii publice să îşi umfle pieptul, ca eroici apărători ai liniei partidului. „Reprezentarea poporului” care i-a ales au uitat-o cu totul, în numele „mandatului imperativ” al partidului, care îi târâie în soluţii proaste.

Guvernanţii actuali din România nu înţeleg că democraţia nu se lasă redusă la numărarea voturilor şi la stabilirea celui care are un vot în plus. „Democraţia aritmetică” şi „dictatura majorităţii aritmetice” au fost criticate plenar de cultura democratică a lumii civilizate, iar un democrat onest ştie că un consens cât mai larg, mai ales atunci când aritmetica este subţire (câteva voturi în Parlament în plus) sau discutabilă (în definitiv, ce ar fi fost dacă la alegerile prezidenţiale din 2009 numărarea voturilor ar fi fost alta? sau dacă se lua în seamă victoria în ţară a candidatului rival?) este soluţia înţeleaptă. Carpaticii democraţi de mucava nu înţeleg – se vede prea bine – ce înseamnă democraţia. Până la urmă, pentru ei, poporul este cel care nu este bun (după cum arată şi remarca unuia: „nu se obţin banii de la Bruxelles, căci se lucrează cu români!” sau invitaţia recentă a preşedintelui la „a folosi libertatea câştigată pentru a părăsi ţara”).

Peste toate, cei care administrează România actuală nu înţeleg legătura indisolubilă dintre democraţie şi valoarea profesională a reprezentanţilor. Precum odinioară Ceauşescu, puterea apelează la persoane de calitate îndoielnică, încât, pe de-o parte, să nu fie vreun pericol de concurenţă din partea acestora şi, pe de altă parte, să se poată oricând arunca vina pe cineva. La rândul lor, persoanele acestea reproduc nivelul redus de competenţă şi onestitate: cei pe care îi numesc sunt, deopotrivă, mai curând incompetenţi, docili, agresivi, cu destule pete la activ. O ţară care are nevoie, ca de aer, de persoane competente şi integre, capabile să imagineze, să gândească şi să implementeze soluţii chibzuite, cade astfel pradă unor administratori nepricepuţi, care o trag în jos. Cu un preţ uriaş, însă, pe care îl plăteşte, ceas de ceas, inevitabil, fiecare cetăţean.

Peste toate, însă, din păcate, sărăcia inundă cu repeziciune, din nou, România – fapt care ar trebui să îi pună cel puţin pe gânduri pe propagandiştii politicii din zilele noastre. Efectele sunt multiple: neputinţa capitalizării, scurgerea rapidă de resurse şi pierderea prestigiului internaţional. Bucureştiul este vizitat rar, din complezenţă, reprezentanţii români contează doar formal (dacă nu cumva sunt ignoraţi sau aţipesc la reuniuni, cum se poate observa în tot mai multe filmări), adesea ei nu înţeleg problemele puse în discuţie, singurele instituţii internaţionale (precum CEPES), care mai existau la Bucureşti, au fost desfiinţate, nu s-au putut folosi resursele Uniunii Europene şi susţinerea SUA.

La aceste premise lăuntrice României actuale, sunt de adăugat, pentru a putea răspunde la întrebarea „ce va fi în trei ani?”, premise contextuale. Le enumăr cât mai succint. Competiţia internaţională stimulată de globalizare şi de criza declanşată în 2008 se va intensifica. Centrul economic al lumii se mută în Asia de Sud-Est. SUA rămâne principalul actor al lumii, dar China se ridică la rangul celei de a doua supraputeri, Rusia revine printre forţele hotărâtoare, iar alianţa Franţa, Germania, Rusia va avea un cuvânt mai greu de spus. Societăţile avansate trec deja la „noua economie”, iar „statul social” este supus unei revizuiri profunde şi promiţătoare.

Ce va fi România în următorii trei ani depinde de ceea ce ea face acum, în condiţiile date de premisele amintite. Nu se poate răspunde concret la întrebarea „ce este de făcut?” fără a lămuri în prealabil „cine poate face?”. Cu datele pe care le are la activ (alegeri fracturate, incapacitate administrativă, îmbrăţişarea modelului african, selectarea mediocrilor în roluri publice etc.) actuala putere – preşedinte, guvern, aparat – nu va scoate România din cea mai gravă criză a istoriei ei moderne. Dacă se va încerca prelungirea acestei puteri – ceea ce este de aşteptat să se forţeze – situaţia românilor se va înrăutăţi, fie şi în termeni doar relativi.

Eroarea politicii actuale este de direcţie – înainte de a fi de alte naturi, şi ele importante. Atunci când la începutul anului 2009, s-a configurat dezechilibrul bugetar, în loc să se consulte specialişti reali şi să se caute o direcţie de dezvoltare pentru România, s-a apucat direcţia comprimării activităţilor – care a fost şi este oriunde în lume contraproductivă. Spus mai simplu: abordarea oficială din România, a crizei financiare şi economice începută în 2008, este eronată! Nu s-a lămurit nici un moment provenienţa crizei (cum s-a produs criza? ce decizii au fost luate în prealabil? cine le-a luat? a cui este răspunderea?) şi se izolează, în abordare, deficitul bugetar, ce este acuzat exclusiv, de structura bugetului, ultima se rupe de economie, iar economia de politici şi de mişcările din societate. Izolările acestea, triple, ar fi chestiune de interes doar euristic dacă nu s-ar lua decizii pe baza lor. Aceste decizii nu dau rezultate nu numai pentru că ating interesele foarte multor oameni, nu doar pentru că cetăţenii sunt afectaţi şi-şi exprimă nemulţumirea. Ele nu dau rezultate deoarece sunt greşite tocmai din punct de vedere economic, iar dovada peremptorie este împrejurarea că nici o ţară nu practică astfel de „soluţii”.

România s-a umplut între timp de mistificări, care împiedică înainte de orice discutarea onestă a situaţiei. Se decretează de sus că numai cu o persoană anume „România va traversa deşertul”. Că nimeni nu are proiecte alternative. Că de vină este „criza mondială”. Că am fi după două decenii de erori. Şi altele. Ca şi în anii optzeci, înainte de înlocuirea lui Ceauşescu, este de procedat astăzi la demistificări şi la aducerea pe agenda publică a veritabilelor probleme ale ţării.

Situaţia ţării este pe muchie (tehnologic, economic, social, politic, cultural), încât la întrebarea „câţi ani vor trebui reparaţiei celor stricate în 2009-2010?” economişti de bună calificare spun aproape automat opt-zece ani. Este adevărat că Paul Krugman argumenta nu de mult că şi criza din 1929 s-a încheiat abia în 1945! Eu cred că schimbarea politică neîntârziată din România ar pune ţara în mişcare în trei-şase luni, iar un nou mod de dezvoltare ar putea fi instalat destul de repede, cu cetăţeni pricepuţi şi devotaţi. În puţini ani, România nu numai că ar înlătura daunele grele ale lui 2009-2010, dar ar reintra între ţările respectate ale lumii.

Nu vreau să proiectăm utopii sau să ne lăsăm în seama reveriilor. Dar nici nu este cazul să se cedeze actualelor direcţii şi persoane, demult compromise. Este vorba de a ne clarifica şi de a acţiona energic, ca altădată la Alba Iulia. Pun în joc, fie şi numai numindu-le aici, şapte concepte ale schimbării: „stat ca păzitor al ordinii”, „democraţie ca formă de viaţă”, „nouă industrializare”, „consolidare a pieţei interne’, „independenţa justiţiei”, „descentralizare prin subsidiaritate”, „reconstrucţia democratică a statului” şi lansarea dialogului în societate.

Deunăzi, la Toruń şi Roma m-a întâmpinat aceeaşi întrebare: ce aţi face în România, ce deviză aţi recomanda? Am răspuns fără ezitare cu o formulă biblică deja folosită cu succes de multe ori în istorie: „Nu vă fie frică!” Am adăugat, însă, o formulă cu aceeaşi origine: „Să trăim în adevăr!”. Curajul şi adevărul ar fi timpul să redevină virtuţi carpatice! Dar se cuvine să fim lucizi: nu pot deveni astfel de virtuţi fără acţiunea conştientă şi responsabilă a intelectualităţii.

Ce va fi peste trei ani? Să răspund la întrebarea cu care am început. Dacă se continuă ceea ce este acum, atunci vom avea o ţară lovită de sărăcie, la coada Europei, în care unii se vor bucura că au ceva mai mult decât alţii. Dar toţi vor suferi, fizic şi nefizic, sub o cohortă de trupeţi care vor avea o victorie poate ceva mai puţin stingherită decât a fraţilor de spirit, adoptaţi incult şi, poate, involuntar, precum Goebbels sau Sauckel. Îmi amintesc că în dramatica dezbatere din Germania anilor treizeci asupra cauzelor prăbuşirii democraţiei în ţara sa Thomas Mann a atras atenţia asupra venirii la conducerea ţării a categoriei celor mai necalificaţi şi mai corupţi. În intervenţia la „Vocea Americii”, din 10 aprilie 1945, celebrul romancier trăgea astfel bilanţul: „În Germania acum doisprezece ani, ultimii şi cei mai de jos, din punct de vedere uman, au venit la conducere şi au determinat faţa ţării”. Bilanţul era trist, catastrofa Germaniei se produsese. La noi trebuie, oare, aşteptată prăbuşirea mai departe, fie ea şi paşnică?

Dacă curajul şi pasiunea adevărului vor prevala, dacă intelectualii acestei ţări îşi vor spune cuvântul, atunci va fi altfel. Ne amintim ce spunea Seaton Watson: „toate trăsăturile menţionate, mizeria ţăranilor, brutalitatea birocratică, educaţia falsă şi o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ al responsabilităţii sociale, ai căror cei mai privilegiaţi membri au fost gata să-şi trădeze de la o zi la alta principi­ile, în schimbul unei primiri la liderul suprem, toate acestea au existat în România în grad proeminent”. Iar acestea le scria un foarte mare filo-român, în cartea Eastern Europe between the wars (Cambridge University Press, 1945). Citez, în continuare: „Democraţia nu poate înflori în astfel de atmosferă. Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părţi ale Europei răsăritene. Nici un progres nu va fi făcut până când nu se abandonează aceste metehne iar o nouă abordare va fi pregătită să-i ia locul. Perioada tranziţiei va fi lungă şi dureroasă. Dar atunci când va fi încheiată, marile energii şi calităţi ale poporului român, al doilea ca efectiv şi probabil cel mai talentat în Europa răsăriteană, îi va asigura acea poziţie onorabilă pe care nu a fost încă în stare să o atingă”. Nu ar fi cazul ca intelectualii să se decidă şi să încheie astăzi, în sfârşit, acea tranziţie lungă şi dureroasă?

 

Prof.Univ.Dr. Andrei MARGA

Rector

Universitatea „Babeş-Bolyai”

Cluj-Napoca

6 decembrie 2010

 

EMPATIA ŞI… SPAŢIUL SCHENGEN

Posted by Stefan Strajer On January - 2 - 2011

EMPATIA ŞI… SPAŢIUL SCHENGEN

 

Autor: Radu MIHALCEA (Chicago, USA)

Era o dimineaţă mohorâtă de decembrie… ajun de Craciun. Cei 300 de cai de sub capota maşinii ştiau că mergem spre casă şi trăgeau din toate puterile… Nu puteam să-i controlez mereu fiindca la viteza asta maşina străbătea mai mult de 50 m în fiecare secundă şi eu trebuia să fiu foarte atent la ce se întâmplă în faţă… Distanţa de frânare putea să fie de cca 150 m, timpul meu de reacţie era de 0.2 sec iar timpul de reacţie al frânei era de 0.3 sec… Deci aveam nevoie de cel puţin 175 m liberi ca să pot evita un accident: privirea mea încordată baleia autostrada undeva între 200 şi 300 m în faţă încercând să ghicească intenţiile celor care mergeau pe banda 1. Banda 2 era de multe ori liberă – altfel nu mi-aş fi permis să conduc aşa de repede – iar eu mergeam pe banda a treia, rezervată în Germania pentru cei care se grăbesc… Ştiam că acul vitezometrului lui urca pe nesimţite şi din când în când îi aruncam o privire scurtă: iarăşi 230 Km/ h! „Ho, hoo…caii tatii!” le spuneam în şoaptă şi puneam uşor piciorul pe frână reducând viteza la 180 Km/h,  viteza mea „de croazieră”. În maşină era linişte şi cald,  zgomotul motorului se forma undeva în spate şi eu nu-l mai auzeam, nu auzeam decât şueratul vitezei prin steaua cu trei colţuri care împodobeşte botul fiecărui Mercedes…

Pe neaşteptate clopoţelul telefonului a înterupt liniştea concentrată din maşină… Am pus piciorul pe frână, am încetinit la 140 Km/h, am trecut pe banda a doua – în spatele meu venea un Porsche – şi am ridicat receptorul: „Dă drumul la radio, în România este revoluţie!” îmi spune soţia… Era anul 1989! Am trecut pe prima banda, am încetinit la 80 km/h… “Peste 15 ani, când o să ies la pensie o să mă pot întoarce ACASĂ!” visam eu la volanul maşinii… „ACASĂ” fiind acolo, în Constanţa, pe malul Mării Negre şi nu aici, unde acum mă aşteptau soţia şi copii… Ne-am fi întors cu toţii…

Era o altă dimineaţă mohorâtă de decembrie… Cei 300 de cai trăgeau liniştiţi dar cu toate puterile… Autostrada era goală, numai departe în faţă, pe banda de avarie se întâmpla ciudat şi eu nu puteam să desluşesc ce… Dar după 2-3 secunde am văzut că era vorba de o maşină şi… de un om în spatele ei… O împingea acum, la vale… dar dealul următor era puţin mai încolo… „Ăsta nu poate să fie decât un român!“ mi-a trecut prin cap pe când treceam ca fulgerul pe lângă el: am şi pus piciorul pe frână… M-am oprit după 200 m, am ieşit pe banda de avarie, am dat înapoi, m-am dat  jos din maşină. “Ce faci taică, aici?” “Mă duc la Roterdam, la băiatul meu!” “Pâi mai ai 600 km… cum vrei să ajungi până acolo?” “M-a lăsat motorul!” …L-am luat la remorcă, am lăsat maşina la o parcare, l-am dus acasă la mine, am telefonat cu băiatul lui… Era anul 1995! Multe dintre motoarele despre care eu ştiam că există în România, începuseră să dea rateuri…

Era o a treia după amiază mohorâtă de decembrie… Plecasem la ora patru dimineaţa din Bucureşti, la ora 14 ajunsesem la Nadlac şi avusesem un moment de fericire pentru că străbătusem 600 km în numai 10 ore… Între timp trecusem de Viena, cei 300 de cai ai mei simţeau deja apropierea de casă şi trăgeau din toate puterile… Îmi planificasem să ajung la miezul nopţii ceea ce însemna să fac 1400 Km în 10 ore… Ştiam că îmi va reuşi…Mă deranja totuşi lipsa de viteză din România şi mă tot gândeam: “Cum de a apărut această diferenţă colosală? De ce nu se mişcă România mai repede? Când o să mă pot întoarce dacă ei merg aşa de încet?” Era anul 2000!  

Era o altă dimineaţă mohorâtă de decembrie…În vama Nădlac mă întreabă vameşul:  “Unde este rovigneta dvs?” “Care rovignetă?” întreb eu…”Dacă călătoriţi în România trebuie să aveţi o rovignetă…Trageţi pe dreapta şi mergeţi la ghişeul ăla!” Mă duc la ghişeu…şi vameşa întră direct în subiect: “Aveţi euro sau dolari?” “Am!” zic eu şi scotocesc  prin buzunarele pantalonilor ştiind précis că că acolo nu aveam decât bani mărunţi…Scot vre-o 20 €, îi pun pe masă…”Nu-i de ajuns!” Mai scotocesc…scot încă patru…”Nu-i de ajuns!” Mă mai scotocesc puţin, mai scot vre-o doi…Vameşa se uită dispreţuitoare la mine….”Văd că sunteţi un om cumsecade…şi mi-e milă de dvs. cu toate că încălcaţi legile ţării…Hai, mergeţi!”  les…dar mă întorc: “Şi rovigneta?” “În Ungaria nu aveţi nevoie de rovignetă!”…”Câtă dreptate are…!!” mă gândeam eu şi m-am uitat încă o dată în paşaport, la pagina unde era viza de şedere permanentă în SUA… Acolo vameşii nu bagă în buzunar banii cuveniţi statului… Adio, adio visul meu scump de întors la Constanţa, adio!…Era anul 2005!

Era o dimineaţă mohorâtă de decembrie…Cei 300 de cai ai maşinii mele stăteau în grajd (sorry: în garaj!) şi ronţăiau din ovăzul imaginar pe care-l pusesem într-o iesle imaginară…Răsfoiam în linişte cele 300 de ştiri zilnice de pe internet când îmi sare în ochi informaţia că atât Germania cât şi Franţa se impotrivesc intrării României în spaţiul Schengen de acum în două luni de zile… Era anul 2010! S-au trezit nemţii! S-au trezit francezii! Dar românii…? Oare s-au deşteptat şi ei? Un îndemn poetic există de vre-o 150 de ani!

Răsfoiesc ziarele româneşti… şi găsesc o primă explicaţie: într-un proiect de investiţii, România s-a decis să cumpere o altă tehnologie, nu cea franceză şi atunci francezii… Ei aşi! Chiar aşa? Măăii… ”Ăsta …nu s-a deşteptat încă!” m-am gândit eu şi am pus ziarul de o parte…Iau altul, unde chiar găsesc titlul “De ce nu este primită România în Spaţiul Schengen?” Îl citesc pe nerăsuflate …pe urmă îl recitesc încet, literă cu literă şi…nu mă dumiresc! Autorul a scris o pagina şi jumătate dar n-a spus de ce România nu este primită în spaţiul Schengen…!? Formidabil! Dar ce a scris?

Iau o foaie de hârtie şi fac o listă cu ideile la care părerile noastre sunt identice:

-“România…la data primirii în Nato şi EU…era departe de standardele ţărilor care urmau a ne fie parteneri.” De acord! 

-“În România trăieşte un popor demn… care pretinde acelaş tratament ca şi celelalte popoare…” Subscriu!

Cam atât în ceea ce priveşte punctele comune!

Şi restul? Aleg trei dintre afirmaţiile “cele mai tari”:

-“(UE)…nu este cu nimic superioară vechii Uniuni Sovietice…” Booom!

-“…mă gândesc… să revin în politică… pentru a determina poporul român să părăsească UE.” Booom! Booom!! Tare de tot!

-“…se vor găsi unii care să nu fie de acord cu acest punct de vedere… probabil că în calitatea lor de sclavi în vreo redacţie finanţată din afară intră în obligaţia lor să-şi apere stăpânii de orice atacuri venite din partea românilor”.

Aici mă opresc… şi mii de gânduri îmi trec prin cap cu o viteză mai mare de 200 Km/h…Ceea ce autorul a scris aici este citit de diaspora română…care ia articolul drept bun: a fost publicat într-un ziar românesc de prestigiu de către o personalitate cu titluri universitare! Pe baza acestuia diaspora îşi formează o părere despre România şi despre UE…

Ziarul mai este citit şi de organele de supraveghere ale  presei din SUA şi din UE…şi i aceştia îşi formează o părere despre autor, despre diaspora română şi despre România…Informaţiile respective, condensate,  ajung pe masa de lucru a politicienilor care guvernează tările respective…şi…vor fi analizate înainte de a se lua alte hotărâri…În cadrul analizelor se foloseşte un concept denumit “empatie”, care ar trebui să nu lipsească nici-o dată din relaţiile între oameni, care ar fi trebuit să fie parte componentă a articolului dar nu este de recunoscut în textul publicat… Empatie…Poate că ar trebuie să discutăm mai întâi despre ea?

Ce este empatia?

Empatia  – nu simpatia, nu antipatia – este o atitudine de bază în relaţiile interumane prin care fiecare partener  încearcă să intuiască problemele celuilalt şi capătă astfel  posibilitatea să-i vină în întâmpinare contribuind  esenţial  la eliminarea unor conflicte potenţiale sau a celor apărute deja. Empatia înseamnă a pătrunde în lumea gândurilor celuilalt, al înţelege şi…dacă interesele coincid, a deschide posibilitatea unei  colaborări bazată pe interesul reciproc. Cumva asemănătoare, în întreprinderi se foloseşte noţiunea de “chimie” dintre şefi şi angajaţi, dintre colegi, dintre partenerii de afaceri, etc: dacă “chimia” corespunde… există o primă garanţie pentru o colaborare cu succes. În articolul “The win-win strategy” publicat în Meridianul Românesc din….am prezentat un concept cu componente asemănătoare.

Empatia este o componentă de bază şi a relaţiilor diplomatice. La primirea României în UE, statele UE au arătat o mare doza de empatie, acceptând România ca membru cu toate că nu era pregătită pentru acest pas…asta a spus chiar autorul articolului. În schimb UE aşteaptă un grad similar de empatie din partea populaţiei române, dar răspunsul autorului este cuprins în expresia “…să-şi apere stăpânii de orice atacuri venite din partea românilor”. Românii să atace Franţa? Sau Germania?…Haida de! Dacă ataci …nu mai poate fi vorba de empatie…şi deci n-ai ce căuta nici în UE, nu numai în Schengen.

Dacă declari că numai te gândeşti să ataci atunci arăţi că nu ai înţeles conceptul UE…care a fost iniţial creeată pentru a impiedica dezvoltarea unei industrii de război care să faciliteze al treilea atac german împotriva celorlalte tări europene şi apariţia unui al treilea război mondial…Conceptul de bază al UE a fost şi este asigurarea păcii în Europa… dar uite că s-a găsit un român care să “atace”!

Măiii!! Conceptul UE este unul franco-german… iar românii ar dori să fie primiţi şi ei… dar pun condiţia să schimbe niţel conceptul, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale? Haida de!! Chiar aşa?

UE aşteaptă nu numai  o atitudine empatică din partea ţărilor candidate la membrie… ci aşteaptă îndeplinirea 100% a cerinţelor UE puse la aderare…în sensul  şi în felul în care acestea sunt înţelese de ţările deja membre. Trebuie spus că există mari deosebiri între ceea ce înţelege UE, Germania şi Franţa pe de o parte şi ceea ce înţelege România – sau românii – pe de altă parte. Trebuie spus că aceste deosebiri îşi au rădăcinile în tradiţiile milenare ale ţărilor respective… iar dacă România doreşte să devină un membru cu drepturi depline trebuie să… se adapteze 100% la cerinţele UE. Asta este şi va fi foarte greu fiindcă este vorba de cultura unui popor întreg şi schimbările de cultură durează decenii dacă nu secole…Altfel…

Din punctul de vedere al culturii (cultură de întreprindere sau de organizaţie, nu cultură în sensul de artă), UE este o organizaţie germano-catolică în timp ce România este o ţară latino-ortodoxă. Deosebirile dintre aceste două forme de civilizaţie rezultă în primul rând din diferenţele de înţelegere în practicarea religiei – cu rădăcini de 1700 de ani în vestul Europei şi de numai  800 de ani în est – şi în al doilea rând din diferenţele de înţelegere în atitudinea faţă de puterea de stat şi de regulile de convieţuire socială. Ambele se potenţează reciproc aşa că rezultatul multiplicării 2 x 2 nu este 4 ci 6 sau 7 sau 8…

Asta este deosebirea între UE şi România. Şansa de a progresa  – relativ rapid – de la 2 la 8…este cea pentru care guvernele României s-au zbătut ca România să fie acceptată ca membru al UE…În rest, din colaborarea cu UE rezultă numai probleme fiindcă:

-religia catolică (sau protestantă, ca variantă a ei) este extrem de dinamică, mobilizează şi serveşte societatea într-un mod exemplar. Există grădiniţe, organizaţii educative de tineret, şcoli, universităţi, institute de cercetare, expoziţii de artă, spitale, case de bătrâni, ospicii, locuinţe şi multe altele, toate sub conducerea bisericii catolice (sau protestante) în care au loc o mulţime de activităţi dedicate nu numai credincioşilor ci întregii populaţii. Predicile săptămânale durează numai 3/4 oră şi tratează multe probleme ale vieţii cotidiene. Nimic din toate acestea nu se regăseşte în biserica ortodoxă română.  Enoriaşii respectivi…se deosebesc atât de mult unii de alţii de parcă ar trăi pe două planete diferite…

– forma de stat germanică s-a manifestat organizat şi a creeat primul imperiu germano-catolic acum 1200 de ani. De atunci şi până acum germanii au rămas tot timpul în fruntea Europei, au creeat o mare parte din muzica mondială, din filozofie, din tehnică, din medicină şi sunt mai departe o forţă în economia şi în ştiinţa mondială. România a fost creată acum 140 de ani…şi cu câteva excepţii nu a creeat nimic de seamă pentru cultura mondială…

Pentru a te putea măsura de la egal la egal cu nemţii şi francezii trebuiesc mai întâi depăşite handicapurile determinate de istorie şi de religie, de cultură…Altfel…nu merge!

Poate ar fi cazul ca românii să dea dovadă de empatie şi să se întrebe mai întâi: “Ce vor afurisiţii aştia de francezi şi de nemţi şi ce ar trebui să schimbăm la noi…pentru a fi acceptaţi în rândul lor?” Fiindcă despre asta este vorba: despre schimbare. Trebuie schimbată atitudinea faţă de sine însăşi (Lasă-mă să te las!), faţă de muncă (Las’că merge şi aşa! Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc!), faţă de conducerea ţării (Citez dintr-un ziar românesc de săptămâna asta: “Escroc, incult şi beţiv, înconjurat de interlopi, interloape, ţoape şi falşi intelectuali, conducătorul…), trebuie băgată în puşcărie vameşa care colecta banii pentru ea şi pentru colegii ei şi nu pentru ţara care a numit-o pe post şi care o plătea ca să-i apere interesele, trebuie judecate marile procese de corupţie sau hoţie ai căror acuzaţi se ascund în parlament…Trebuie schimbată radical calitatea materialelor scrise în ziare sau difuzate în mass-media pentru a putea da o orientare oamenilor care rătăcesc acum zăpăuci dintr-un colţ într-altul în căutarea unei soluţii şi dau vina pe cine nimeresc fără să le treacă prin cap că orice schimbare în bine începe de la persoana propie…Sunt atât de multe de schimbat încât asta ar dura decenii, poate mai mult de cei 30 de ani pe care i-am prezis eu în urmă cu câteva luni. De fapt… trebuie schimbat totul…Poate ar trebui schimbată întreaga populaţie cu o alta, venită din ceruri şi care într-un an de zile ar putea să transforme această ţară în paragină într-o gradină…Dar poate că ar trebui început mai modest şi anume cu îndeplinierea condiţiilor UE fiindcă acestea sunt teribil de avantajoase pentru România: este vorba de alinierea cu două ţări care se află pe primele locuri din lume în ceea ce priveşte cultura, arta, ştiinţa, economia …Nu-i aşa că ar fi teribil ca şi România să ajungă la acest nivel ba încă cât mai repede? Şi atunci…intrarea în Schengen ar mai fi oare o problemă?

Deci soluţia ar fi să se pornească de la empatie şi să se ajungă în Schengen?

Mă întorc la experienţele mele cu maşina şi-mi pun întrebarea cum a fost posibil ca în 15 ani să fi fost distrus visul meu de a mă întoarce într-o Românie avansată, aproape aliniată cu puterile europene? Cu câtă plăcere aş fi zburat în patru ore pe autostrada Nădlac – Bucuresti  ca să ajung după încă o oră şi jumătate  la Constanţa! Cum a fost posibil ca dintr-o ţară agrară (1947) România să devină o ţară industrial – agrară (1980) şi dintr-o ţară fără datorii externe (1989) să devină o ţară îndatorată până peste cap, una dintre primele 10 din lume candidate la faliment, care importă 90% din produsele agricole şi nu mai produce mai nimic? Cum a fost posibil? Unde sunt uzinele construite de mine şi de colegii mei  sau la care am lucrat între anii 1960 – 90: 23 August, Filatura Românească de Bumbac, Timpuri Noi, Uzina de Masini Grele Iasi, Steagul Roşu, Tractorul, Uzina de Locomotive Diesel – Electrice Reşiţa, Fabrica de Scule Râşnov  şi multe, multe altele, câteva sute în total…?

Răspunsurile sunt diferite dar foarte multe au acelaş tenor: ceilalţi – UE, Germania, Franţa, Ruşii, evreii şi mulţi alţii – sunt de vină! Ceilalţi…adică (citez):

-“Comisarii noii Uniunii Sovietice (Europene), principalii şi singurii vinovaţi de toate nenorocirile…din România.” Oare autorul a uitat “căpuşele” care au distrus întreprinderile româneşti vânzându-le materii prime la un preţ dublu decât al pieţii şi cumpărând produsele finite la jumătate de preţ? Oare autorul n-a văzut jaful fără margini la instalaţiile de irigat din Bărăgan şi din Dobrogea şi din altă parte din care nu au mai rămas nici măcar dalele de beton ale canalelor de apă? Nu se poate!

-“Poate că vesteuropenii nu au distrus complect această ţară…” Vesteuropenii? Eu am lucrat cu ei, am lucrat cu UE şi – împreună cu alţi colegi – am adus două milioane DM în România, neranbursabili. Autorul articolului a avut trei stagii de lucru la o universitate daneză…nu cumva a fost plătit de UE? Mi se pare că la Calafat se construeşte un pod peste Dunăre cu bani europeni. Autostrada Timişoara – Arad este pe ¾ finanţată de UE…România nu a putut absorbi decât cca. 30% din fondurile puse la dispoziţie de UE şi au fost deja milioane de € în fiecare an…

Vesteuropenii au distrus ţara? Şi Vântu şi Năstase şi FMI şi Banca Religiilor şi…ăştia toţi sunt… vesteuropeni? Şi libanezii, şi turcii si egiptenii şi mulţi alţii din spaţiul arab care au cumpărat întreprinderi şi au semnat obligaţia de a investi milioane…şi pe urmă au desfiinţat întreprinderile, au vândut maşinile la fiare vechi şi au închiriat spaţiile ca depozite…că altceva …decât comerţ …nu ştiau să facă? Mi-aduc aminte că atunci când au fost privatizate telefoanele, compania germană Telekom împreună cu altele s-a retras din licitaţie… aşa că o companie grecească necunoscută a devenit propietara telefoanelor din România… De ce s-au retras nemţii? Nu ştiu… Dar ştiu că în Germania darea de mită este pedepsită cu închisoarea… Poate de asta?

Aş putea continua cu exemple şi cu citate…dar…ce folos…! De douăzeci de ani cititorii români sunt alimentaţi cu ştiri de acest fel…şi mulţi dintre ei şi-au format părerea că autorii care scriu aşa sunt bine informaţi şi au dreptate…Eu sunt sigur că publicul român este îngrozitor de dezinformat şi în mare parte dezorientat…

Acum …informat sau nu…ce-i de făcut? România se află într-o stare dezastruoasă, cu asta suntem de acord. Până şi învăţământul superior, cândva fala României, este la pamânt…Cei câţiva tineri supradotaţi care apar în fiecare an, iau drumul străinătăţii de îndată ce s-au afirmat cât de cât…Medicii, alţi intelectuali şi nu numai ei pleacă pe capete…şi din această hemoragie de cadre nu văd cum România ar putea să-şi revină. În 1947 a fost distrusă intelectualitatea – cea care exista pe atunci – pe urmă evreii au părăsit ţara (evreii formează elita societăţii americane, asta numai ca exemplu!), pe urmă nemţii s-au repatriat (şi nemţii formează elita oriunde s-ar afla), pe urmă au plecat românii care cum a putut, dar aceia se numărau în  orice caz printre cei mai puţin “adaptaţi”, cei mai puţini cu “capul plecat”…Cine a mai rămas?…

Este totuşi un avantaj că un comandant de vas a ajuns preşedinte: marinarii sunt obişnuiţi să înfrunte furtunile şi marea pe care navigă România acum este extrem de furtunoasă! Însă lipsa de concepte politice şi economice a opoziţiei poate duce pe oricine deadreptul  la disperare! În afară de moţiuni de neîncredere – care n-au nici-o şansă din cauza majorităţii parlamentare a guvernului – nu am văzut nimic de la ei. Asta-i tot ce pot două partide politice româneşti?? Sărmana, săraca ţară! Întradevăr săracă! Cine a zis ultima oară că România este o ţară bogată?! Oh, Dumnezeule!

Mai este un punct, ultimul şi cel mai dureros!! Îl citez fiindcă l-am întâlnit mereu în ultimii ani de zile: “…vesteuropeni …îşi permit să ne trateze ca pe nişte cetăţeni de rangul doi sau trei”. Am colaborat câţiva ani buni cu EU, am trăit câteva decenii în Europa de Vest  şi pot să-i asigur pe autor şi pe toţi cei care gândesc în acest fel că vesteuropenii nu spun aşa ceva: asta nu ar corespunde cu  “political corecteness” şi ei se feresc de o asemenea greşeală, acolo considerată foarte gravă. Românii însă, prin felul lor de a înţelege lucrurile, prin modul lor de a ignora empatia, prin felul lor de a da buzna în casa europeană unde cer imediat să modifice regulile de joc, prin felul lor de a-şi îndeplini angajamentele numai pe jumătate, de a-şi mătura gunoiul sub preş spunând că au făcut deja curat, prin trimiterea celor mai buni dintre ei în Parlamentul European, prin delegaţii care cerşesc  la colţurile de stradă în marile metropole europene, prin articolele defăimătoare din ziarele lor…ei bine…ei bine românii ăştia…Nu, nu sunt toţi românii, sunt numai o minoritate gălăgioasă, dezorientată şi dezinformată, dar mulţi se iau după ei…Ei bine…Ce să mai zic? Asta e! Este chiar aşa! Nu că zic vesteuropenii, ci fiindcă este aşa cum a scris autorul articolului! El are dreptate…cel putin de data asta!

Cine-şi închipuie că…ce ştim noi… ştim numai noi…se înşeală amarnic. La fel se înşeală cei care cred că România este monitorizată numai atunci când vine delegaţia FMI sau o alta…Nimic mai fals! Există mii de informaţii care sunt cercetate zilnic, analizate, compilate, interpretate de oameni de mare specialitate şi fineţe…Că magistratura a mai amânat un process de conrupţie? Asta se ştie la Berlin înainte de a apare în presa din Bucureşti…Că vestul este de vină despre situaţia în care românii şi-au adus propia ţară după 21 de ani de democraţie rominească?  Se ştie de mult…că mulţi români se îmbată cu apă rece…Şi atunci nu rămâne decât sinceritate totală şi aplicarea cu consecvenţa a normelor cerute de UE, altfel…nu există nici-o şansă.

Dar  vre-o soluţie, există?

În primul rând românii ar trebui să recunoască starea în care se află ţara şi ei înşişi: numai dacă pornesc  de la o bază sănătoasă pot construi ceva de durată.  Construcţiile imaginare care pun la bază vina altora pentru nenorocirile româneşti sunt…aeriene…sunt văzduhiste, după cum ar spune un prieten de al meu.

Abea pe urmă  se poate trece la implementarea unei soluţii căci…există una…dar este grea şi durează ani…Soluţia constă în aceea că fiecare dintre cei rămaşi în ţară să se ia de ciuf şi…să se tragă pe sine însuşi din mocirlă, afară! Asta înseamnă să înveţe cu insistenţă, zi şi noapte, ceea ce îi interesează, să-şi schimbe o mare parte din apucături, să-şi însuşească cât mai mult din ceea ce pune la dispoziţie UE…să…să…şi asta în continuu în următorii 20 de ani…

Ah, mă scuzaţi vă rog, soţia mă strigă…Trebuie să scot cei 300 de cai de la maşina mea, afară, la aer curat! Dacă credeţi că aţi avea nevoie de ei ca să trageţi România afară din noroi…vii împrumut cu plăcere împreună cu lanţurile pentru roţi, ca să puteţi trece de orice obstacol alunecos!

Deci: prin empatie …în Schengen!

Succes!

PS: Eu nu lucrez în nici-o redacţie, nu sunt plătit de vre-o putere străină, pensia mi-o primesc din Germania fiindcă am lucrat acolo ca inginer…şi cu toate astea am o altă părere decât autorul citat. De unde se vede că o altă opinie românească nu se verifică în practică: “Dacă nu zici la fel ca mine…eşti platit de cineva, ştiu eu de cine!”  Ce lipsă de empatie şi chiar de respect, faţa de cel care îşi permite să aibă o părere! Ce rezultat mizerabil după 21 de ani de la revoluţie!

Radu MIHALCEA

Chicago, SUA

31 ianuarie 2010

DUPĂ 21 DE ANI…

Posted by Stefan Strajer On December - 24 - 2010

DUPĂ 21 DE ANI…

 

 Autor: Adrian Botez

PRELIMINARII

 

…Cine priveşte „peisajul” socio-politic (nu mai vorbim de cel moral-spiritual-cultural!) – nu doar românesc, ci chiar european şi mondial, după aceşti 21 de ani, de la revoluţia „omagial”-masonică, din 1989 („sărbătorirea” împlinirii a două sute de ani de la Revoluţia „Franceză” Regicidă, 1789-1989 – revoluţie „franceză”, de fapt, iudeo-masonică, prin care Francmasoneria a adus la putere, în Franţa, în Europa şi în lume, PLUTOCRAŢIA IUDAICĂ…şi, politic, a „fătat”  şi, implicit, a marcat extremele –  interşanjabilităţile Chipului Demonic al Lumii, de fapt!  – …”soluţiile socio-spirituale”, „UNICELE alternative ontologice terestre” – ziceau ei… – „succesive ori simultane”: COMUNISMUL şi LIBERALISMUL”!!!) – vede că nimic nu se potriveşte cu propaganda iudaică…furibundă şi triumfalistă, până prin anii „băsişti pur-sânge” – 2009-2010:

1– în loc de „BUNĂSTARE” – CRIZA CEA MAI CRONICIZATĂ ŞI MAI  DUBIOASĂ, din întreaga istorie modernă… – …şomajul endemic, sărăcirea „maselor” până la genocid…!, CORUPŢIE GENERALIZATĂ! – de la nivel de ghişeu şi până la nivel prezidenţial… (încă din secolul al XVIII-lea, masonul Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae”, prevestea că semnele cele mai clare pentru dispariţia/moartea „fizică” a imperiilor şi statelor este stufoşenia aparatului birocratic şi, pe cale de consecinţă, corupţia ajunsă la stadii delirante…); umilinţa a atins cote maxime: foşti profesori de liceu şi foşti universitari-pensionari (din Bucureşti, Constanţa etc.) stau la cozi nesfârşite, la „mâna şi generozitatea” (ei, care au creat, în amfiteatrele universitare, genii, uluitoare pentru lumea întreagă!) unui „sponsor analfabet”şi teribil de umflat de generozitatea lui, învelit în propria-i grăsime şi care-şi trâmbiţează „mila” sa nemaivăzută, la toate posturile TV… – stau, bieţii pensionari (care trebuie, cât mai degrabă, „să iasă din sistem”!) ca să capete O pâine, de care să „tragă” … o săptămână…!!!

2-în loc de SPIRITUALIZARE LINŞAJUL ELITELOR ŞI CALOMNIEREA MARTIRILOR NEAMULUI (…acestea se realizează prin moartea/asasinarea civilă şi chiar fizică a oamenilor de AUTENTICĂ valoare de Duh ai Neamului Românesc, prin distrugerea şanselor de afirmare şi creştere întru Duh, ca spiritualizare luminoasă şi senină, ale tineretului TOT MAI ATEIZAT ŞI HĂITUIT SPRE ÎNAFARĂ DINTRE GRANIŢELE „GRĂDINII MAICII DOMNULUI”…SPRE AMURGUL/APUSUL LUMII!!! – ora de Religie, care numai de Hristos nu vorbeşte, esenţial, este masca sub care se pregăteşte „ecumenismul”, de către „Preafericitul Antihrist”!!!  – …prin distrugerea Cercetării, prin manipularea, selectarea perversă, răstălmăcirea, falsificarea şi amalgamarea halucinantă a Informaţiei…: pe Internet, stau, plasaţi cu intenţii vădit demonice,  SFINŢII LÂNGĂ CURVE, instinctele cele mai josnice şi mudare sunt preaslăvite, aberaţiile sexuale împotriva Sfântului Duh, precum INCESTUL, sunt lăudate şi promovate ca LUCRURI FIREŞTI, iar SPIRITUALIZAREA CURATĂ ŞI LUPTĂTOARE ÎNTRU HRISTOS, precum şi însuşi MARTIRIUL – sunt blamate, ca fiind dovezi de…”DEMENŢĂ ŞI HABOTNICIE”!!!); pentru ca lucrurile să involueze mai repede, s-a inventat „NĂUCENIA RELIGIOASĂ A POPOARELOR”, prin amestecarea Dumnezeului Cel Viu cu toate ereziile şi păgânismele, retrogradante spiritual – aşa-numitul „ecumenism” sau Mişcarea New Age (feţe ale aceluiaşi Moloh de-spiritualizant!);

 

3-în loc de JUSTIŢIE – sfidarea umanităţii, prin rejectarea, în spaţiul social şi media, a celor mai patibulari bandiţi, pe post de… „elite sociale şi politice”, de „preşedinţi de republică”…de „regi” prefabricaţi („regişori de vitrină”, care, ei înşişi, sunt de o calitate moral-spirituală mai mult decât îndoielnică: nu doar că regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii îşi dă coroana jos de pe cap, în faţa negustorimii iudeo-anglicizate din City-ul lononez (…City of London, cel mai important cartier financiar al Regatului Unit…), dar regina Elisabeta a Marii Britanii este, ea însăşi, una dintre cele mai bogate (în lire, nu în Duh!) făpturi de pe Terra… etc.;

 

4-în loc de”PACE SOCIALĂ” – nu doar „RĂZBOAIELE ENERGIEI” (purtate de SUA şi „lingăii” lor, printre care, CU MIŞELIE, se înscrie şi…România! – EXACT pe „traseele” desenate de Israel… – adică, „să împuşcăm doi iepuri deodată”: a-monopolul asupra petrolului planetar/resurselor energetice planetare şi b-  „lichidarea” neamurilor care cârtesc în legătură cu dreptul „statului Israel” de a exista, PESTE DREPTURILE ISTORICE, DE EXISTENŢĂ, ALE  POPOARELOR ISLAMICE,  DIN ZONĂ…!) sau „RĂZBOAIELE HEGEMONISMULUI LOCAL” (purtate de SUA, şi fosta URSS…dar şi de China şi de India…şi de multe state africane, „zădărâte” tot de „Jandarmul Lumii”/SUA, pentru că, „absolut întîmplător”, pe acolo se află diamante sau niscaiva uraniu…), ci şi REVOLTELE NEISTOVITE ALE TOT MAI SĂRĂCIŢILOR OAMENI DE PE PĂMÂNT…iar replica organelor de represiune, faţă de aceste revolte, este tot mai violentă şi mai revoltător-inumană, exterminatoare… – ci şi crearea de „ZONE CENUŞII”, pentru păstrarea unui potenţial de violenţă constant crescut, bun de  exploatat-utilizat, de manipulat şi amplificat, „în vremuri viitoare”…;

 

5-în loc de HRANĂ ESENŢIALĂOTRĂVIRE GLOBALĂ! – prin e-urile cancerigene, dar, în primul rând, prin otrăvirea pământului, apelor şi aerului, prin mutaţiile genetice din organismele propuse spre hrănirea „tereştrilor”, şi, ca o încoronare a crimei: Codex Alimentarius, prin care umanitatea TREBUIE să se supună genocidului prin otrăvirea… „alimentară”…!!!

…Nu ne-a mai mirat, deci, răspunsul unui pedelist „autohton”, Petre Tinel, care, întrebat (în cadrul unei emisiuni televizate) cu ce se vor încălzi elevii din şcolile buzoiene, vasluiene etc., de vreme ce se desfiinţează nu doar şcolile, ci şi sursele de întreţinere şi de  încălzire a şcolilor – a dat următorul memorabil răspuns: „Să pună mâna pe TOPOARE! -…şi să taie copacii de pe marginea drumului, că şi aşa copacii ăia încurcă circulaţia maşinilor!”…

Nu copacii încurcă …”circulaţia sângelui românesc”, ci „VOI, NENOROCIŢILOR DE TRĂDĂTORI DE ŢARĂ ŞI IMBECILI SINIŞTRI”! – ar fi trebuit să i se replice respectivului „pedeleu”, de către moderatorul emisiunii TV…”DOAR LA TĂIAT VĂ PRICEPEŢI – DE LA TĂIATUL DE SALARII ŞI PENSII, LA TĂIATUL DE PĂDURI/COPACI DE PE MARGINEA STRĂZII… – DECI, SUNTEŢI SPECIALIZAŢI ÎN … „TOPOARE”!!! 

 

…LA RÂPĂ CU TOŢI GOLANII ŞI MIZERABILII ĂŞTIA, CARE GÂNDESC CĂ GRĂDINA MAICII DOMNULUI ESTE…COCINA LOR PERSONALĂ!”

…Ideea cu „pusul mâinii pe topoare” ne aduce aminte de „ideile” europarlamentarului „român” LASZLO TÖKES (cică „pastor”! – care ne trădează şi înjură, la Strasbourg, pe banii noştri!!!), cel care îi îndemna, anul acesta, pe secui şi pe maghiari, „să iasă în stradă” (…pentru forţarea Guvernului României, de a accepta autonomia Szeklerlandului/”Ţinutului Secuiesc”!) – …da, „să iasă în stradă, ca la revoluţia din 1989” („revoluţie” începută şi făcută în…”bătătura” lui Tökes!). Dacă un „pedeleu” aflat la putere vorbeşte de „pusul mâinii pe topoare” (contextul „spuselor” este neglijabil, cel puţin în aceste circumstanţe…), iar un europarlamentar „român” vorbeşte despre soluţia violenţelor de stradă…, oare de ce n-am adopta, şi noi, cei cu adevărat necăjiţi şi obidiţi, aceste soluţii radicale – ÎN SPIRITUL NESUPUNERII CIVICE?! Da, ar trebui să îndemnăm, şi noi, în linia comportamentului (cerut pentru…”încălzire”!) de… cei din ”arcul guvernamental”, „pedelei” sau „ude-MEREI”: „ROMÂNI, PUNEŢI MÂNA PE TOPOARE! ROMÂNI, IEŞIŢI ÎN STRADĂ, CĂ NU SE MAI POATE TRĂI AŞA!”

…”Aşa”, adică jefuiţi, fără dureri de inimă, şi de organismele internaţionale masonice, precum F.M.I-ul, Banca Mondială, Uniunea Europeană etc., dar jupuiţi de şapte piei şi…”de ai noştri ca brazii” (trădători de marcă …românească, dar şi de „marcă” iudaico-românească: de exemplu, „Roşia Montană” este înstrăinată de România, prin cârdăşia lui BĂSESCU-BRAUNOVICI cu evreul MAX RICH, dna ELENA COCOŞ-UDREA „face” ca, la o licitaţie imobiliară de la Brăila, să câştige…evreul de pe locul 4…din 4MAX BOEGEL etc. etc. etc. !).

…Atunci când statul devine un organism străin şi „vampiroido-antropofag”, care-şi devorează „propriii copii”, NESUPUNEREA CIVICĂ NU DOAR ESTE INDICATĂ, CI DEVINE OBLIGATORIE, PENTRU NIŞTE AUTENTICI CETĂŢENI!!!

…Generali de armată şi generali-maiori, din România, precum MIHAI CHIRIŢĂ şi ION MARIAN, sunt implicaţi în grave scandaluri de corupţie…Dacă şi ARMATA (în care populaţia avea încrederea cea mai mare, imediat după Biserică!… – dar nici Biserica nu stă mai bine decât Armata, la nivelul CORUPŢIEI, morale şi fizice…!!!) se „prostituează” (sau este împinsă spre „prostituare”, morală şi fizică (şi se compromite atât de grosolan: câte 46 de mii de euro, mită pentru angajarea, la Şcoala de Aplicaţie de la Piteşti, a 38 de persoane…!), atunci, cu adevărat, statul masonic a intrat în disoluţie…ARMATA ar fi fost/putut fi una dintre speranţele noastre, pentru ca dictatura crimei şi genocidului să nu se instaureze în România…Nu mai este, din păcate.

…De JUSTIŢIE, ce să mai vorbim…câtă vreme preşedintele este tot…preşedinte, iar nu…DEŢINUT DE DREPT COMUN!!!…câtă vreme Roberta Numărăcioasa este tot preşedinte….la Camera Deputaţilor… – iar Elena din Troia Băsistă Incendiată/DATĂ PE FOC aruncă de pereţi cu 4,5 miliarde de euro, şi toţi tac şi o întâmpină, pe unde trece (şi, oare, pe unde NU trece?!), cu ovaţii şi cu…pâine şi sare…(…NU ÎN OCHI!!!)?! Plus alte mii de dosare…dosite, ale fraudatorilor (…de tot soiul şi de toată culoarea…)!

…Secretarul de Stat de la Ministerul Finanţelor, dna GRAŢIELA IORDACHE, a luat o şpagă cam de 10 ori mai mare decât…”generalii”: 44 de MILIOANE DE EURO!!! Păi, să se ştie, ce naiba, ce-s alea…”FINANŢE”! Să nu se confunde cu…orice găinar de pe stradă (ori de pe Calea Ferată: au apărut, ca prin anii ’20 în Rusia/URSS, sau în România anilor comunişti ’47-’50… – furturi din trenuri cu alimente şi cu…îngrăşăminte!) – care găinari, ca orice găinari, fură de foame…!

…Pe când „pedeleii” fură cu miliardele (făcând săli de sport în satele, oraşele şi cartierele cu primari pedelişti!), profesorul de Educaţie fizică OVIDIU RIZEA, „nepedelist” din Glodeni/Dâmboviţa, care a pregătit campioni naţionali şi europeni la handbal, face antrenamente având poarta marcată cu…o pânză pe perete, şi are o pensie de 1.200 de lei, din care cumpără echipamentele elevilor „înglodaţi” în Glodeni…şi, din aceşti bani de pensionar, iese bronzul campionilor şi campioanelor de handbal…Campionul  mondial la scrimă, MIHAI COVALIU, renunţă la sport, pentru că, din banii pe medalii, nu-şi poate da copilul la şcoală!!! Sportivi care au marcat locul României pe harta lumii şi Artişti de geniu (care l-au „plimbat” pe Orfeu pe toată Terra!), de la „minusculi” copii talentaţi/copii-minune şi până la genii consacrate universal (la Scala din Milano!), precum Dan Iordăchescu sau Gheorghe Zamfir, trăiesc la limita subzistenţei…

…”Eroii Revoluţiei”, cei ce au visat la „mai bine şi mai frumos şi mai liber”, în iarna lui 1989…ori deja… „au fost sinucişi”, ori au fost lăsaţi să putrezească de vii, cum este cazul lui ION JULA, cel schilodit de tanchişti şi, apoi, torturat, de Securitate, sub zodia zăpezilor vagi, din 1989… – ţintuit, 18 ani, în căruciorul neputinţei şi sclerozei multiple, cu 500 de lei pe lună…a trecut dincolo, cu ochii cerniţi de disperare, în 2008…

Şi câte sute ca ION JULA!!! Dar şi câte mii de profitori…”pe de-a moaca”, de o nesimţire şi de-un cinism rarissime!

…Personal, cunosc situaţia aşa-zisei „revoluţii din Adjud”:

-11 oameni (doi dintre ei fuseseră numiţi, din câte informaţii posedăm la ora actuală… – de către Securitate, direct de la Bucureşti, drept „comandanţi ai Frontului Salvării Naţionale”!) au fost „bombardaţi”, în zilele de 23 decembrie 1989-28 ianuarie 1990, cu mii de telefoane alarmisto-manipulatorii: că a fost coborât (fireşte, cu elicopterul!) un desant de paraşutişti… „terorişti” (cum altfel?) pe ambulatoriul TBC din Adjud, că a fost otrăvită apa de la Turnul de Apă din Adjud etc. etc.  – dar, propriu-zis, nu s-a întâmplat ABSOLUT nimic … –

-…decât, poate, că subsemnatul, cu sprijinul, moral şi de autoritate, al Poetului, Artistului şi Cetăţeanului Activ, AUTENTIC dizident  – …dar tot atât de naiv, în sensul păgubos al cuvântului, cât şi subsemnatul… – LIVIU IOAN STOICIU (pe atunci, pus de păpuşarii de la Bucureşti, „de paravan”, ca şef al FSN-ului pe judeţul Vrancea…), am încercat să combat mafiotismul şi să institui, cât de cât, starea de normalitate, în Adjud…(„lucru/lucrare” care s-a dovedit ABSOLUT imposibil/ă … –  prin trădarea, din partea „fraţilor de conducere municipală”… – dar şi „lucru/lucrare” care mi-a umplut telefonul de ameninţări mafiote, cu moartea, la adresa mea şi a familiei mele… – iar cei pe care am încercat să-i dau jos din pomul unde se suiseră, precum scroafa din zicală, au revenit şi devenit „magnaţii contemporani ai oraşului/municipiului Adjud”…bietului oraş-municipiu Adjud!… să nu uit: AUTENTICUL DIZIDENT LIVIU IOAN STOICIU este, azi, şomer…: CUM ALTFEL, ÎN „ERA BĂSESCU”…Băsescu, a cărui gândire „depăşeşte limitele Galaxiei”, după spusele lui Traian Ungureanu?!?!) –

-…nici măcar cât în Focşani (…unde un „erou” militar, străfulgerat de fiorii…eroismului, fireşte,  a descărcat, în bezna nopţii, un Kalaşnikov, spre o mâţă disperată, care se agăţase de tăblăria Poştei din municipiu…şi o zgâria la modul…”teroristic”, în căderea/alunecarea ei …”involuntară şi progresiv-accelerată”, de pe „obiectivul strategic” al Poştei!)…, dar, cel puţin doi dintre „eroii adjudeni” s-au repezit, ca vulturii hoitari, să-şi procure „diplome de revoluţionari”…”get-beget”! Şi, evident, prin „diplomele fermecate”, au „curs”, spre respectivii, toate celelalte…”accesorii”: pământuri, scutiri de taxe şi impozite, facilităţi  de tot felul etc. etc.

Când au venit să mă determine să mă alătur imposturii lor, le-am spus, cu patetism donquijotesc (…care, azi, îmi apare cumplit de penibil şi melodramatic…): „Cum aş putea să mă mânjesc cu sângele ADEVĂRAŢILOR eroi?!  Pe sângele eroilor ADEVĂRAŢI  s-a clădit <<visul revoluţiei>>, al celor morţi şi…al unora neîngropaţi şi neidentificaţi…de la Timişoara, Bucureşti, Cluj, Braşov, Turda…?! Oare nu m-ar scuipa copiii mei drept în obraz…” – dar am fost întrerupt, brutal,  din tirada mea… – şi  răspunsul a venit, senin şi…”realist”: „Şi cine ştie toate rahaturile astea?!” Chiar aşa! Nimeni, decât Securitatea (cea eternă…!), Ion Iliescu şi ai lui…”eroi”!!!

…În învăţământul românesc, prin „Legea Funeriu”, toţi directorii de şcoli vor fi înscăunaţi politic, deci vor fi pedelişti… – şi aceşti „şefi” impostori vor avea drepturi discreţionare, în ce priveşte angajarea sau soarta angajaţilor: lingăii incompetenţi vor huzuri, fără să trebuiască decât să nu-şi întrerupă „lucrarea cu…limba şi buzele”, profesorii buni şi foarte buni/competenţi/performanţi, dar demni, vor fi scoşi, cât mai repejor, din sistem (prin infarct provocat sau prin plecarea în străinătatea încă primitoare de „aur cenuşiu”!), iar interesul elevilor….va fi ultima grijă a statului masonico-pedelist (cel care decretase, cu ani în urmă, ELEVUL-REGE!).

Ei bine, deja vedem că se pregăteşte „ELEVUL/TÂNĂRUL-JIVINĂ”, INCULT PÂNĂ LA BARBARIE ŞI SCLAVIE !!! – …egoist şi TOTAL IRESPONSABIL, feroce şi singur, satanic şi înfiorător de singur…pentru o viitoare lume apocaliptică…de fapt, preconizat a fi SATANICĂ!!!

…Masonii sunt indivizii cei mai cruzi mincinoşi şi lipsiţi de scrupule, CEI MAI NERUŞINAŢI IMPOSTORI ŞI CREATORI DE IMPOTORI ŞI DE IMPOSTURĂ, din toată istoria Terrei…: modelul clasic, cel mai la îndemâna românilor, este „preşedintele” Traian Băsescu!). De fapt: SATANA – MARELE ILUZIONIST!!!

…La fel ca în România, şi în Anglia, noul sistem de taxe, ENORME, din învăţământ, tăierea salariilor, sortirea pensionarilor aruncării de pe „stânca tarpeiană”, SĂRĂCIREA FAMILIILOR… „NETELEVIZABILE”… – vor distruge elitele veritabile şi le vor înlocui cu elitele falsificate/despiritualizate (Elitele Negre, le numeam noi, undeva…!): copiii celor bogaţi şi…aleşi de masoni! La fel se „întâmplă” haosul în Italia, Franţa, Spania, Portugalia, Grecia…

NIMIC NU S-A SCHIMBAT! Securiştii şi activiştii de PCR de ieri (din România, deocamdată…) şi-au plasat copiii în posturi-cheie, de conducere…şi aceştia vor face la fel cu odraslele lor…!!!

Vorba ceea: „COPIII ŞEFILOR NOŞTRI DE AZI VOR DEVENI ŞEFII COPIILOR NOŞTRI, DE MÂINE…!

…”Ce-i de făcut?!” – întreba masonul socialist  rus Nikolai Cernâşevski, la final de secol al XIX-lea… – aşa ne întrebăm şi noi, care suntem anti-mason, la început de veac XXI. Opinia noastră nu diferă esenţial de opiniile lui NIKOLAI BERDIAEV – deci, soluţia, pe care o oferim mai jos, se întemeiază pe viziunea sa asupra „Noului Ev Mediu”…: ESTE NECESARĂ ÎNTOARCEREA LA HRISTOS!!! –  şi, deci, este absolut necesară renunţarea, radicală, la toate MREJELE DE SUPRA-LENE ale aşa-zisului „modernism” masonic, renunţarea radicală la „optimista concepţie despre progres, concepţie sumbră şi aducătoare de moarte pentru tot ce este viu” (cf. N. Berdiaev)  – şi întoarcerea, deci, din „paradisul” fals şi sinucigaş al „cuceririlor tehnice”, LA AŞA-ZISUL „PRIMITIVISM” RELIGIOS, la AUTENTICUL OTODOXISM… adică, „de la această istorie pământească, trebuie să trecem iarăşi la istoria celestă”. Iar nu să „evoluăm” spre…”dozatorul de agheasmă”, spre „rugăciunea către moaştele de pe FaceBook” şi spre… „spovedania pe Internet”…!!!

Să ne întoarcem la ADEVĂRATA LIBERTATE, IAR NU SĂ MOŢĂIM  ÎN SCLAVIA MOLATICĂ A SATANEI!!! “Autonomia nu trebuie să fie decât un drum spre TEONOMIE, spre o stare de suflet superioară, spre libera acceptare a voinţei lui Dumnezeu, spre libera subordonare a acesteia” (cf. N. Berdiaev).

Nu avem nevoie nici de Spaţiul Schengen, nici de Uniunea Europeană (care a şi început să conducă/mâne România spre abatoare, prin comisarii ei…!)… – n-avem nevoie de nimic din istoria terestră, în general – şi din istoria masonilor, în special! – ci EXCLUSIV DE HRISTOS-DUMNEZEU!!!

SĂ DĂM DE PĂMÂNT, DECI, CUSTATUL MASONIC MODERN” – şi SĂ CREĂM UN ALTFEL DE STAT (prezenţa statului nu o vedem ca fiind necesară decât pentru protecţia specificului spiritual al Neamurilor, iar nu pentru… FURTURI ORGANIZATE ŞI CINICE  şi pentru „încasarea optimă a taxelor şi impozitelor”!) – „STATUL” LUI HRISTOS – … căruia să-i zicem (…nu-i aşa, totul „trebuie să poarte un nume”…?!), pentru că nu avem la îndemână termeni specializaţi (deocamdată!): TEOCRAŢIA AUTENTICĂ, HRISTICĂ!!!

***

NIKOLAI BERDIAEV ŞI NOUL EV MEDIU: “MUTAŢIA LĂUNTRICĂ” ŞI TRANSCENDEREA ISTORIEI-LEGE

După eşecul evident al „Contractului social” masonico-rousseau-ist, din veacul al XVIII-lea, rusul Nikolai Berdiaev, în plin secol XX (cf. Un Nou Ev Mediu, Omniscop, Craiova, 1995), afirmă că umanitatea, după rătăcirile spirituale ale veacurilor moderne, se situează într-un moment de criză supremă, care nu se va putea rezolva decât printr-o transfigurare, printr-o nemaivăzută revoluţie interioară şi exterioară, prin care adevăratele dimensiuni divino-umane vor fi revelate. După experienţa falimentară a socialismului şi capitalismului, ambele situate în zona Antihristului-Antispiritului (socialismul “divinizând munca materială[1][1], în dispreţul valorilor calitative, “uitând scopul şi sensul vieţii”, aducând “satanocraţia”:”un astfel de monstru nu cuprinde un suflet omenesc nou, căci nu-l conţine deloc[2][2]  –  capitalismul aşa-zis democratic reificând societatea umană, “nivelând individualitatea umană[3][3], “atomizând societatea[4][4], “ignorând, în realitate, poporul”[5][5], “născând toate nenorocirile societăţii[6][6] –  concluzia:”Sub veşmântul burghez sau socialist se poate adăposti aceeaşi substanţă sau, mai degrabă, aceeaşi lipsă de substanţă[7][7])  –  lumea, pământul  –  se cutremură şi cedează sub picioarele noastre. Au dispărut “speranţa şi iluzia, totul este dezgolit şi demascat”  –  omul care s-a împotrivit teocraţiei Evului Mediu, voind să se echilibreze spiritual  –  “a trecut la afirmarea de sine şi această afirmare a sfârşit cu exterminarea omului prin sine însuşi, autoexterminarea[8][8]. Căci “autonomia nu trebuie să fie decât un drum spre TEONOMIE, spre o stare de suflet superioară, spre libera acceptare a voinţei lui Dumnezeu, spre libera subordonare a acesteia[9][9]

            N. Berdiaev trasează, în cartea sa Un Nou Ev Mediu, drumul Omului, printre obstacole înfiorătoare, pentru A SE LEPĂDA DE ANOMIE ŞI A AJUNGE LA TEONOMIE. În fapt, acesta este şi drumul tânărului, care repetă drumul umanităţii, în propria persoană evolutiv-spirituală  –  de la ANOMIA copilăriei  –  la conştientizarea universului normat dublu: prin legi cosmice divine şi prin legi sociale. Când această dublă marcare se va armoniza spiritual, în conştiinţa adolescentului/maturului(cosmico-divinul şi socialul intrând sub acelaşi cerc al înţelegerii)  –  se va ajunge la starea de TEONOMIE. Omul-tânăr trebuie să înţeleagă că-şi va rezolva destinul nu  prin egoismul copilăriei, nici prin schizofrenia actuală cosmic-socială  –  ci prin solidaritatea socială, conformă cu armonia cosmico-divină. Problema destinului individual este “irezolvabilă în limitele istoriei”  –  spune filosoful rus: “În limitele istoriei, este irezolvabil şi conflictul tragic al destinului individual cu destinul întregii umanităţi. De aceea, istoria trebuie să se încheie. Lumea trebuie să intre într-o realitate superioară, într-un timp integral, în care să se rezolve problema destinului individual uman, iar conflictul tragic al acestui destin individual cu destinul universal trebuie să-şi găsească o soluţie. (…) Istoria nu are o evoluţie infinită în timpul nostru, nu are firescul fenomenelor naturale tocmai pentru că istoria este declin. Aceasta este ultima concluzie a metafizicii istoriei(…) Metafizica istoriei ne învaţă că ceea ce este irezolvabil în limitele istoriei se rezolvă dincolo de limitele ei. Acesta şi este cel mai important argument în favoarea faptului că istoria nu este fără sens, că ea are un rost superior. Dacă ar avea numai un sens pământesc imanent, tocmai în acest caz ar fi absurdă, fără sens, pentru că atunci toate dificultăţile fundamentale, legate de natura timpului, ar fi irezolvabile, sau toate rezolvările ar fi fictive, aparente şi neadevărate. O astfel de metafizică a istoriei relativ pesimistă rupe mreaja iluziilor legate de divizarea viitorului şi răstoarnă ideea de progres, dar întăreşte speranţa şi năzuinţa în soluţionarea suferinţei istoriei din perspectiva eternităţii, din perspectiva realităţii veşnice. (…) Trebuie să aibă loc o anumită mutaţie lăuntrică (s.n.), după care istoria universală nu se va mai înfăţişa în perspectiva fluxului distrugător al timpului, aruncată parcă în afară din adâncul spiritului  –  ci în perspectiva eternităţii, a istoriei celeste. Istoria universală se va întoarce în adâncime, ca un moment din veşnicul mister al Spiritului.[10][10]

            Dacă această înţelegere profundă a fiinţei sale istorice şi a rezolvării crizelor ei de identitate  –  întru Normă Cosmico-Divină va putea fi pusă în operă de către EDUCATOR, care-l va transfigura pe tânăr, dintr-o fiinţă animală, instinctual-oportunistă  –  într-una armonios-umană, cu ritmuri spiritual-cosmice, cu privirea mereu în sus, spre sursa Binelui Suprem  –  atunci se va putea vorbi despre victoria deplină a educaţiei ŞI prin educatori. Deci, în opera de educaţie juridică, tocmai pentru a-i revela acesteia finalitatea superioară, prin care se transfigurează jungla în paradis, şi fiara în fiinţă cu chipul lui Dumnezeu  –  este necesară, pe lângă “nunta” spirituală a Dreptului cu Pedagogia  –  devoţiunea amândurora, în zona RELIGIEI.

***

            INVARIABILUL LEGII ŞI AUTORITATEA DIVINĂ

Deocamdată, Justiţia nu face decât gesturi de concesie trufaşă (dar, şi acestea, extrem de zgârcite!), de condescendenţă arogantă, faţă de Religie. Jurământul conducătorilor sociali pe Biblie şi prezenţa crucii în sala de judecată  –  ar fi singurele câştiguri ale Religiei, după ateismul comunist. Dar aceasta-i prea puţin, atingând un nivel spiritual superficial. Suntem încă extrem de departe de o recunoaştere cinstită şi deschisă a planării permanente a DIVINULUI, asupra Balanţei Justiţiei umane. Un ocean de neînţelegere mai este de parcurs, până când se va recunoaşte că actul justiţiei trebuie supus normei divine şi finalităţii divine  –  iar legile să reflecte, clar biblic  –  INVARIANTUL LEGII DIVINE dublu revelată (veterotestamentar şi neotestamentar  –  complementar!).

            Căci, din momentul în care legea nu mai provine din Legea Invariantă Divină, ca variantă adaptată social şi spaţio-temporal, la o anumită societate, a unei anumite epoci istorice şi dintr-un anumit spaţiu spiritual(înţelegem prin Lege Invariantă Divină  –  fie invariabilul Sacral-SINAI, Legile mozaico-iudaice, revolute, ale Vechiului Testament  –  fie Invariantul-HRISTOS  –  Fericirile din Predica de pe Munte/NOUL TESTAMENT  –  legea nu mai are valabilitate de lege, ci este un text oarecare, fără autoritate reală. Autoritatea eroică, de care vorbea, cândva, în veacul al XVIII-lea,  Giambattista Vico, era consecinţa tot a apelului la autoritatea divină: braţul care crea spaţii pentru popoare era subordonat hotărârii Braţului Divin, conştiinţa ctitorului de state şi naţiuni era “turnată” în Potirul Conştiinţei şi Voinţei Divine(a se vedea mitologia întemeierii, la toate neamurile-naţiuni). Nu acelaşi lucru se poate spune despre autoritatea uman-comună, a ultimelor veacuri.

            AUTORITATEA ORI ESTE DIVINĂ SAU DELEGATĂ DE CĂTRE DIVINITATE  –  ORI NU E DELOC. (A se vedea crimele bestiale ale Revoluţiei Franceze-1789: Dumnezeu n-a delegat “poporul francez” să ucidă şi să comită regicid  –  ci, cum s-a dovedit ulterior, Revoluţia Franceză, ca orice revoluţie umană  –  a fost rezultatul unei conspiraţii din partea unei minorităţi luciferizate. De aceea, ea rămâne, ca şi războaiele mondiale ale secolului XX, un obiect de studiu pentru medicii patologi  –  şi un motiv de serioasă reflecţie pentru Biserică). Legislatorul trebuie să accepte ca autoritatea să-i fie delegată pentru a se împărtăşi din lumina divină a ORDONĂRII. Deci, autoritatea divină să fie delegată către Legislatorul terestru, care revelează (nu opacizează, nu ascunde  –  cum face azi  –  trâmbiţând fals “umanismul” legilor  –  adică impostura şi arbitrariul) Legea Divină   –  cândva, cea proclamată, pentru sânge (adresată MEMORIEI şi FIZICULUI), pe Muntele Sinai  –  astăzi, cea proclamată, DIRECT PENTRU SPIRIT, pe Muntele Măslinilor.

***

HRISTOS-LEGISLATORUL

Dumnezeu-Tatăl, prin aspectul său filial (Dumnezeu-Hristos) , devine cel mai mare legislator al tuturor timpurilor pământeşti (concomitent cu cele cereşti). Trebuie să se înţeleagă foarte clar că legislaţia umană terestră a început în Legislaţia divină şi trebuie să se-ntoarcă, logic (chiar dacă sub forme  diversificate) , în esenţa legislativă din care a pornit. Tocmai această cale de întoarcere la obârşia divină a legislaţiei terestre şi premizele ei le înfăţişează Hristos-Dumnezeu , prin predicile şi parabolele de la Templul din Ierusalim şi, în primul rând, prin Fericirile expuse la Predica de pe Munte (Matei, cap. 5,6,7), ca şi lămuririle către apostoli, la Cina cea de Taină (Ioan, cap.14,15,16,17). El spune, foarte clar, că, prin toate legislaţiile istoriei, prin toate orânduielile şi orânduirile umanităţii  –  nu se face altceva decât împlinirea, discretă, progresivă şi secretă (mistică, ascunsă ochilor ne-spirituali) a MARII LEGI, Unicei Legi; Obârşia preaputernică a tuturor legilor ce vor fi fost vreodată pe faţa Pământului: (Matei, 5,18)”Căci adevărat zic vouă : Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate.” Deci împlinirea Legii prin legi se va face desăvârşit şi absolut integral, prin însăşi trecerea-istorie (“mentalitatea”…), continuu evolutiv-spirituală, a mediului uman-terestru  –  atât în forma-emergenţă (iota=semnul literei de început al lui Iahve-Dumnezeu), cât şi în conţinutul-imergenţă (cirta=semnul literei de mijloc).

            Cine afirmă că legea creştină e prea îngăduitoare, sau, chiar, că n-are sancţiuni, ci doar îngăduinţe[11] [11] –  amarnic se înşală şi nu are habar despre creştinism. Da, ne sunt dezvăluite, prin noua Lege, a lui Hristos, limitele cele mai depărtate, spre desfiinţarea limitei spirituale, către Dumnezeu  –  dacă ne supunem desăvârşit Legii: acestea sunt Fericirile  –  dar starea de FERICIT se traduce prin DESĂVÂRŞIT MORAL-SPIRITUAL, desăvârşit virtuos, desăvârşit supus Legii  –  până la renunţarea completă la egotism şi egoism, deschiderea definitiv generoasă, autosacrificială, către “ceilalţi”, către Iubire  –  care Iubire, adusă în parametrii hristici, echivalează cu desăvârşirea paradisiacă a lui Dumnezeu (prin Adam-Omul reordonat spiritual, rearmonizat legislativ, perfect conformat Legii  –  adică eliberat deplin de anomia satanică). Dar acesta este scopul cel mai înalt, pe care bietele legi omeneşti nici nu-l întrevăd, prin formulările lor ambigui şi din greu gâfâite, îngăimate, bâlbâite. Legile umane, însă, dacă vor să mai existe(ca autoritate efectivă) în istoria evolutiv-terestră, trebuie “să tragă cu urechea”, cât mai atent, tocmai la scopul legislativ hristic.

            Nimic din legile umane nu are, deocamdată, prevăzută finalitatea legislativă supremă, dreptul legislativ formulat în Fericiri  –  dar tocmai acesta este motivul pentru care legile umane nu sunt ascultate decât cu o jumătate de ureche, şi în silă: ele nu sunt în stare să zărească, să exprime ce zăresc (dacă zăresc)  –  anume, obiectivul legislativ hristic, care este transfigurarea fiinţei umane, dintr-una anonimă, aflată în permanentă stare de zavistie cu sine şi cu mediul său social  –  într-una perfect împăcată-armonizată cu sine şi cu mediul său socio-natural(căci întregul COSMOS este “societatea” Omului!). O foarte palidă imagine a Cetăţii Legislative a lui Dumnezeu[12][12], o vedem în unele mânăstiri creştine, unde ascultarea legislativ-divină (alături de voturile sărăciei şi castităţii  –  care au tot o natură legislativă, dar mai înaltă şi mai greu de înţeles pentru oamenii de rând: desfiinţarea totală a egotismului, prin sărăcie trupească-socială, desfiinţarea seminţei metafizice de vrajbă, sexualitatea  –  care a despărţit şi învrăjbit Omul cu Dumnezeu şi, astfel,  pe om cu sine însuşi, orice cu orice, opunând totul istoric, autodistructiv şi perisabil  –  TOTULUI CERESC ETERN-DESĂVÂRŞIT)  –  este atât de aspră, cât nu şi-a închipuit niciodată vreun legislator că vreo lege ar putea avea vreo astfel de teribilă consecinţă.

            Dar, dacă răsplata-finalitate a efortului spiritual-legislativ este desăvârşită, doar printr-o ascultare desăvârşită, a unei Legi (aparent supraumane  –  dar care priveşte, în mod direct, doar FIINŢAREA UMANĂ, şi nimic altceva[13][13])  –  ei bine, pedeapsa pentru neintegrarea Omului în Lege şi, mai cu seamă, a celor chemaţi să reprezinte Legea şi să-i călăuzească pe oameni spre Lege, dar care-şi încalcă sistematic misiunea juridico-umano-divină(PREOŢII-JURIŞTI AI TEMPLULUI) este marcată prin exclamaţia prevestitoare de prăbuşire apocaliptică:”Vai vouă!”[14][14]:

            -“Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că închideţi oamenilor împărăţia cerurilor, căci voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi!(…) Nebuni şi orbi, ce e mai mare? Aurul, sau biserica, care sfinţeşte aurul?(…) Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că daţi zeciuială din mintă, din mărar şi din chimen, şi nesocotiţi cele mai de samă ale legii: dreptatea, mila şi credinţa. Acestea trebuie să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi!(…).Drept aceea, înşivă mărturisiţi de voi, că sunteţi fiii celor ce au ucis pe proroci. Şi împliniţi şi voi măsura părinţilor voştri. Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei? De aceea, iată Eu trimet la voi proroci, înţelepţi şi cărturari, şi pe unii din ei îi veţi ucide, şi-i veţi răstigni  –  şi pe alţii din ei îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi alunga din cetate  –  ca să vină asupra voastră tot sângele drept, care s-a vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel celui drept până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între biserică şi altar. Adevărul vă grăiesc: toate acestea vor veni peste voi! (…) Iată vi se lasă casa voastră pustie, căci vă spun: de acum, nu Mă veţi mai vedea până nu veţi striga: binecuvântat fie Cel ce vine întru numele Domnului!” Sancţiunea supremă a frivolităţii faţă de Lege şi Misiune a Legii: dez-identitatea şi atoate-învinuirea, urmate de orbirea faţă de lumină  –  până la descătuşarea CONŞTIENTĂ, ABISALĂ  –  a conştiinţei răului din Sine.

            Cei care sunt chemaţi să dezvăluie, în om, prin educaţie şi credinţă, Legea sădită de Dumnezeu   –  şi încalcă, sfidător şi iresponsabil, menirea  –  sunt supuşi imprecaţiei hristice pe pământ  –  dar Legea nu e de pe Pământ. De aceea, acest “vai vouă!” este vizionar: legislatorii şi juriştii, care se fac că nu văd Legea, şi scot legi supte din deget, pentru confortul lor personal  –  vor primi suprema pedeapsă: DES-FIINŢAREA (scoaterea înafara planului divin al Fiinţei). Legislatorul şi juristul care nu e vizionar , ci bucher şi tipicar, speculând meschin, rău-voitor  –  îşi auto-suprimă fiinţa, se sinucide spiritual. Căci veşnica osândă a Gheenei este Focul ce arde toate matriţele greşite ale Facerii  –  şterge din planul ontologic pe cei care nu s-au supus comandamentului Legii: “casa voastră [n.n.: planul existenţei terestre şi cosmice] vi se lasă pustie.” Şi nu-L vor mai vedea (n.n.: adică, nu se vor mai putea vedea-identifica, măcar formal  –  în/cu Matriţa Fiinţei-Hristos) până când nu vor recunoaşte, dincolo de legile chiţibuşăreşti-egotiste  –  pe Dumnezeu-Legea:”De acum nu Mă veţi mai vedea, până când nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului”.

***

CIVILIZAŢIA CREŞTINĂ  –  CIVILIZAŢIE LEGISLATIVĂ

            Multă lume (jurişti şi nejurişti) are o părere complet falsă despre lege şi creştinism, crezând a identifica, chiar, o incompatibilitate între cele două noţiuni.[15][15]De fapt, adevărul constă exact în formularea inversă a judecăţii: cine nu vede că numai prin creştinism, legile capătă valoarea de Lege  –  acela habar nu are ce-i Legea, acela nu vorbeşte, de fapt, despre Lege  –  ci despre ce vrea el, adică, despre nimic.

            Este tot atât de absurd să afirmi că religia creştină n-are de-a face cu legislaţia, precum este de absurd să afirmi că legislaţia nu are de-a face cu morala, sau că morala nu are de-a face cu religia.

            În definitiv, ce scop are Legea? Are scop în sine? Nu poate,  căci e pentru oameni  –  iar nu un text pentru un text ( “artă pentru artă”…). Dar oamenii, sunt în sine? Nu, pentru că nu sunt propria creaţie  –  ci creaţii ale lui Dumnezeu, cu finalitate de la Dumnezeu. Sunt legi pentru Dumnezeu? Dumnezeu este Legea, deci n-are nevoie de legi. Atunci, pentru ce sunt legile? PENTRU OAMENI CARE VOR SĂ AJUNGĂ LA LEGE  –  ADICĂ LA DUMNEZEU.

            Cât despre faptul că legea nu are de-a face cu Morala  –  aceasta este o afirmaţie pe care numai infractorii pot s-o admită, fără mustrare de cuget. La fel, că Morala n-ar avea de-a face cu Religia. Adică, de ce să te comporţi bine, dacă nimeni nu veghează asupra Binelui, şi nici nu ştii ce-i acela Bine? Dar dacă admiţi că Binele există şi că este Cineva care veghează la împlinirea lui  –  te vei  supune legilor Binelui. Arbitrat-Supravegheat. Altfel , în ruptura Moralei de Religie şi a moralei religioase de Lege apar rădăcinile ANOMIEI. Ale crimei generalizate, trecând drept “bine public”…

            Juridica trebuie să conţină şi Pedagogia. Şi invers. Omul dacă nu e învăţat să înveţe legea  –  şi dacă nu-i este stimulată înţelegerea scopului final al legii  –  devine fie terorizat de lege, fie indiferent faţă de lege. Iar prin teroare şi indiferenţă n-a funcţionat lungă vreme nici o societate umană  –  ci societăţile bazate pe lipsa de raţiune şi implicare raţională a cetăţenilor în treburile Cetăţii  –  s-au sinucis, au dispărut din istorie. Omului trebuie să i se explice, în amănunt, cu multă răbdare, la vârsta când plămada lui umană este maleabilă şi permeabilă  –  cine este el şi cum să acţioneze şi de ce să acţioneze, într-un fel şi nu în altul. Pedagogia juridică trebuie făcută chiar de la 2-4 ani, când apar primele scântei de înţelegere  –  pentru ca fixarea strategiei juridice şi a finalităţii ei să aibă loc la vârsta deplinei înţelegeri, a deplinei formări a capacităţilor raţionale, emoţionale, atitudinale, spirituale: adolescenţa. Numai un om educat spre înalta şi cât mai  deplina înţelegere a întregului sistem juridic, social şi cosmic, va avea posibilitatea să acţioneze ca un om adevărat, să-i formeze, la rândul lui, prin convingere raţională (dar şi intuitivă) pe alţi oameni(tovarăşi, copiii lui, chiar pe părinţii lui neinstruiţi)  –  şi doar astfel poate să se-nchege şi să reziste o societate umană sănătoasă  –  autentic umană, prin spiritualitate evoluată.

            Accidentele istorice nu sunt de neglijat, nici de dispreţuit  –  dar nu ele dictează marele mers al istoriei umanităţii. Trebuie acordată asistenţă socială materială, dar şi moral-spirituală, înţelegere şi respect pentru efortul lor uman, tuturor celor care nu pot ţine pasul cu cerinţele ritmului evolutiv al spiritului uman terestru  –  dar trebuie stimulate şi respectate, în primul rând, elitele, vârfurile societăţii, CĂLĂUZELE, cei care menţin constant , fără sincope prea mari, ritmul evoluţiei spiritului terestru. Apostolatul trebuie să fie misiunea nu doar a dascălilor de şcoală, ci şi a juriştilor, întorşi în şcoli, redeveniţi dascăli – şi, în principal,  a preoţilor (căci, în Noul Ev Mediu, prezumat de N.Berdiaev, funcţiile sacerdotală, educaţională şi juridică trebuie cumulate de acelaşi om  –  omul vremii noi, vreme despre care Malraux spunea:”Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”). Că azi a căzut unul, din disperare, că mâine vor suferi mulţi şi vor cârti  –  trebuie să le acordăm întreaga noastră compasiune  –  iar pe cei ce trăiesc, fizic şi spiritual  –  să-i înconjurăm cu blândeţe şi, asemeni lui  Hristos, să-i sfătuim, să-i însoţim câţiva paşi, să le explicăm cu înţelepciune, cu spirit de autosacrificiu şi cu răbdare îngerească: “Iacă Eu vă trimet ca pe nişte oi în mijlocul lupilor: fiţi deci înţelepi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”(Matei, 10, 16). Să-i mustrăm pe cei prea (şi nejustificat) leneşi, să-i izolăm, parţial sau total, pe cei care fac totul cu rea-credinţă conştientă şi refuză orice sfat bun[16] [16] –  să-i îndepărtăm de societatea umană, pentru a n-o contamina cu răul lor (dar în izolare, să le încercăm, neobosit, puterile sufletului, să trezim în ei, fie şi întârziat, germenii salvării  –  viziunii umano-divine: preoţii şi pedagogii să intre cât mai des, în clasa de elevi cât şi-n închisoare, într-un ritm susţinut, pentru a forţa uşile întunericului). Dar, evident, grija principală să fie pentru susţinerea ritmului general al UMANITĂŢII: aceasta este misiunea legilor şi legislatorilor  –  să nu-şi ia ochii de pe Lege  –  STEAUA ETERN CĂLĂUZITOARE. Căci vor exista mereu cetăţi-oameni care-L vor refuza pe Hristos-Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos  –  şi nu avem dreptul să rămânem la aceste cetăţi, să ne contaminăm de răul lor încăpăţânat  –  ci avem datoria să mergem spre cetăţile-oameni care acceptă Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos.

            Spun unii: ”Legile să nu urmeze creştinismul, căci pedepsele vor fi prea mici, sau nu vor fi deloc”. Creştinismul autentic nu pedepseşte cu ghilotina, scaunul electric, nici cu parul. Dar viziunea noastră despre sistemul de pedepse este greşită.

            Noi reacţionăm precum păgânii sau primitivii veterotestamentari, fără gând şi inimă, ci doar cu instinctul primar şi cu pumnul, cu violenţa fizică: “dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”. Există, însă, o reacţie spirituală, de autopedepsire, extrem de severă, decât care mai îngrozitoare nici nu există pe faţa pământului şi în istorie: este pedeapsa de tip creştin, cu efect nu de mutilare, schilodire, lichidare fizică[17] [17] –  ci de transfigurare spirituală, repunere, a celui ce era doar umbră de om  –  în rangul deplin şi adevărat de OM. Această pedeapsă cumplită este pedeapsa pozitivă, specifică doar creştinismului, adică NOII LEGI, care, chiar dacă încă nu e instituită şi nu se întrezăreşte măcar posibilitatea instituirii ei generale  –  aşa va fi, peste tot pământul. Abia atunci, legile vor fi Lege, şi se va vedea limpede că toate sistemele legislative, purcese din morala divină, se îndreaptă către finalitatea omului virtuos[18][18]:  “ci să fie cuvântul vostru: ce e da, da şi ce e nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta, e de la cel rău”  –  şi:”Eu însă vă zic: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi vă rugaţi pentru cei ce vă nedreptăţesc şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru, Care este în ceruri; căci El porunceşte soarelui Său să răsară şi peste cei răi, şi peste cei buni, şi dă ploaie şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi(…). Deci fiţi desăvârşiţi precum este desăvârşit Tatăl vostru cel ceresc[19][19].

            Problema “obrazului întors către noua palmă” a făcut să curgă râuri de cerneală. Considerăm că avem dreptul să ne spunem părerea şi noi, împotriva celor care afirmă că “creştinul are mentalitate de sclav” (l-am citat pe Emil Cioran…): este cea mai mare stupizenie, câtă vreme Hristos vrea să-l readucă pe Om în ipostaza de FRATE DIVIN. Or, Dumnezeu este ATOTSTĂPÂNITOR, deci nimănui supus  –  cu atât mai puţin sclav cuiva.

            Deci, palmele despre care vorbeşte Hristos nu le înduri pe orizontala existenţială, adică, de la om la om. Ci pe verticala recunoaşterii permanente a raportării om-Dumnezeu. Palma primă, pe obraz, este expresia pedepsei lui Dumnezeu, prin mâna unui trimis-om. Dar trimisul-om tot om rămâne, şi deci puterea lui de pedepsire în numele lui Dumnezeu este redusă şi restrânsă de către chiar limitele condiţiei sale umane. Deci, pentru că eu mă recunosc mult mai vinovat, în faţa lui Dumnezeu, decât poate un om să-mi arate că sunt vinovat, întorc şi celălalt obraz, pe care ar trebui să mi se “completeze” pedeapsa, de la limita umană a pedepsitorului-trimis divin  –  până la deplina pedepsire divină, conformă cu imensul meu păcat către Dumnezeu. Din acest moment, cel care ne-a pălmuit  va realiza  că nu poate el să ne lovească, atât cât ar trebui, prin justiţie divină-nonumană, să ne lovească. Atunci, abia, îşi va da seama de limitele lui, de faptul că nu e decât supusul (robul) către Dumnezeu-Legea (şi Sancţiunea). Deci, NEPUTINŢA  lui de a ne lovi îl va re-întoarce între limitele sale umane. Dacă se va căi sau nu, dacă va lovi iar, sau nu  –  aceasta nu se poate garanta omeneşte  –  dar, deja, suntem ieşiţi de sub “jurisdicţia” umană a oricărei lovituri deplin-divine. Dar:

            a- lui i s-a făcut demonstraţia că e neputincios, fie şi în aşa-zisa “dreptate”, “violenţă punitivă”( când, de fapt, nu e decât voinţa Domnului, prin mâna lui, atât cât poate mâna şi forţa mâniei sale de om);

            b-lovitorul, neputincios de a lovi mai mult decât a lovit, rămâne de ruşine: îşi va da seama că e un biet om, şi-atât; din acest moment, îşi va pune problema că  –  lovitura fiind a lui, nu a lui Dumnezeu  –  s-ar putea ca pedeapsa lui Dumnezeu, pentru impostura lui de a se considera cu drept de pedepsire, de parcă ar fi fost Dumnezeu  –  va fi pedepsită de Dumnezeu(şi numai Dumnezeu ştie cât de grea va fi pedeapsa divină, lovitoare pentru SUPERBIE…);

            c-cel lovit nu are de pierdut nimic, ci câştigă conştienţa cât mai acută, deplină, a vinovăţiei faţă de Dumnezeu, şi va şti (va fi gata) să aştepte O COMPLETARE (oricând) la lovitură  –  ceea ce, oricum, este o mângâiere spirituală: lovit deja fiind, de către inconştientul impostor, ştie că lovitura lui Dumnezeu, pentru păcatele sale, va fi mai mică decât o merita , până în momentul lovirii umane (mai mică exact cu lovitura trimisă de Dumnezeu prin impostor, lovitură prin care păcatul parţial al lovitului este adăugat păcatelor, până atunci nerecunoscute, ale lovitorului). Este, pentru lovit, prefigurarea MARTIRIULUI, în numele lui Dumnezeu  –  începutul studiului legislaţiei punitive a lui Dumnezeu. Dar şi semnul-şansă a viitoarei mântuiri. De la această “palmă” încolo ar trebui, pentru adevăratul creştin, să urmeze revelaţia Împărăţiei lui Dumnezeu ! Aşa că, aceia dintre noi care se revoltă împotriva “palmei”(şi a primei, şi a prezumatei…)  –  ar trebui să ceară ei, cât mai degrabă, şi de la oricine, semnul loviturii-prefigurare a mântuirii, al milei divine, semnul că “Dumnezeu nu te-a uitat”…

            Cine mai ţine cont, în zilele de azi, ale legislaţiei laice  –  că ar putea fi trimis în judecata Focului Veşnic, al retopirii “matriţelor fiinţiale”  –  “doar” pentru insultarea “fratelui”(oricare semen): “netrebnicule, nebunule”?   –  când toţi suntem călcători de Lege, deci”netrebnici-nebuni”…

            Cine ar accepta azi, în legislaţia laică (Doamne, ce-i mai place omului s-o facă pe Dumnezeu, pedepsind, în stânga şi-n dreapta, cu mintea lui de om…), să se autoexileze  , definitiv şi irevocabil, de propriii copii  –  dacă aceştia L-ar nega pe Dumnezeu-Obârşia a Toate, singura garanţie a Binelui?[20][20] Cine ar accepta azi, în legislaţia laică, atât de “severă”(?…)  –  să-şi taie mâna sau să-şi scoată ochiul, pentru o “simplă” minciună, trădare? Doar trădarea e relativă, nu?… La fel  –  Adevărul: mereu, în societatea laică avem “puncte de vedere”  –  adică pretexte de a (ne) minţi cu neruşinare. Fii pregătit, în orice clipă a vieţii tale, să fii torturat inimaginabil şi să mori pentru Dumnezeu!Adică, pentru revelarea SINELEUI TĂU REAL-DIVIN.

            “Hotărât lucru, legislaţia creştină este mult prea severă  –  şi nedemocratică!”  –  vor spune, acum, aflaţi, oarecum, în cunoştinţă de cauză, cei care ziceau, până acum , că-i legislaţie prea blândă şi că orice creştin are mentalitate de sclav. Da, este severă, pentru că Dumnezeu are pretenţii mari de la om(dacă vrea omul să fie Fratele lui Dumnezeu…)  –  dar şi răsplăţi pe măsură: Dumnezeu îl vrea pe om FERICIT  –  fericit cu adevărat, adică asemeni Lui. Dar aceasta înseamnă: PERFECT CURAT-CURĂŢAT DE REZIDUURI NON-PARADISIACE (adică, potrivnice Luminii Lumii)…

            Nedemocratică? Dumnezeu nu ştie decât despre o singură categorie umană  –  de fapt, despre un singur om: ADAM (să-l întoarcă de unde a purces, plângându-şi greşeala  –  în Rai-Paradis). Iar discriminarea ”nedemocratică” …ar începe de la doi…!!!

            Greu, teribil de greu, dar şi teribil de măreţ şi nemăsurat nobil lucru este să fii creştin. Fratele lui Hristos-Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu. Prima şi singura condiţie: respectă Legea Armoniei(cu tine, cu ceilalţi, cu lumea). Lege pe care Hristos(cel mai teribil Legislator!fără alt scop decât Dreptatea: “Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura![21][21]) o numeşte atât de frumos: IUBIRE.

            Legea îl transfigurează pe om în Dumnezeu. Respectă dumnezeieşte Legea!  –  porunceşte Juristul Suprem-Hristos. Altfel, pedeapsa ta va fi esenţială şi eternă! Vei pierde(sau amâna indefinit) Mântuirea, adică starea de ieşire de sub Timp-Eveniment-Moarte!

                                                                        *

            Jugul Legii lui Dumnezeu este uşor sau teribil de greu, după gradul de încredere (în Reperul şi Scopul Suprem), de credinţă şi de supunere faţă de Lege: cine s-a obişnuit cu ceva, zi de zi şi clipă de clipă(oricât ar fi de cumplit, aparent  –  acel “ceva”)  –  va constata că e uşor şi firesc. De aceea, educaţia întru Lege trebuie făcută de mic copil  –  dezvoltată şi explicitată în adolescenţă  –  pentru ca omul matur să fie Omul Legii, tot aşa cum este Omul Respiraţiei sau al Bătăii Inimii. “Căci jugul meu este bun şi sarcina mea uşoară”[22] [22].

***

TÂNĂRUL EDUCAT ŞI DUMNEZEU

Când tânărul va simţi boarea divină în sala de clasă, se va lăsa modelat de către “delegatul” lui Dumnezeu, până când el însuşi va afirma că NUMAI viaţa întru armonie cu oamenii , cu Legea,  cu Dumnezeu este viaţă reală. Aşa cum bine zicea Pytagora, tânărul nu trebuie înşelat prin intruziunea, pe canalul dintre substanţa divină şi sufletul tânărului, a intereselor meschine ale educatorului/legislatorului. Confiscarea (grosolană şi brutală) a căii dinspre Dumnezeu  spre sufletul tânărului va duce la grave tulburări spirituale , ale actualei şi viitoarei societăţi umane, care va fi lipsită de harul transfigurării, singurul factor care poate revela teleologia cosmică şi socială.

            Cine-l va înţelege pe Dumnezeu, pătrunzând în “mintea” lui Dumnezeu, în intenţiile Sale sublime  –  acela va fi subiectul ideal pentru educaţie. Cine nu, va reprezenta un rebut educaţional şi, consecutiv, un potenţial pericol de destabilizare socială, prin faptul că el însuşi nu e stabilizat spiritual  –  şi, deci, se constituie în focarul epidemiei non-armoniei  –  epidemia anomică. Epidemie care, deja, “cutremură pământul sub picioarele noastre”, cum spune un gânditor  –  el înţelegând prin aceasta că, în curând, Dumnezeu nici nu va  mai ţine cont de alegerea noastră, şi se va revela în toată măreţia lui legislativă. Dar pentru că noi nu suntem pregătiţi să ne supunem Legii şi Legislatorului Suprem  –  vom fi înspăimântaţi de moarte, în loc să-i aducem slavă şi să ne transfigurăm de bucuria supremei revelaţii.

            Deci, de reţinut: Dreptul nu e doar o ştiinţă –  ci o cale potenţială de a-l întâlni pe Dumnezeu. O cale pe care poate fi iniţiat mult mai uşor omul tânăr  –  dacă conştiinţa responsabilităţii duble(faţă de Dumnezeu şi faţă de chipul său oglindit –  omul) ar fi trezită în educatorii momentului I şi momentului II pedagogic. Cu o condiţie: legile să nu uite de Lege.

***

 ÎN LOC DE CONCLUZII FINALE: REPLIEREA SOCIALĂ ŞI CENZURA MORAL-DIVINĂ A TÂNĂRULUI

            În trecut, mai ales în lumea satului, autoritatea divină era dublată de autoritatea socială a obştei, în chip, deseori, armonios  –  şi, în mod sigur, totdeauna folositor, pentru păstrarea moralei: “gura lumii”, “gura satului”  –  o adevărată şi bine formată(şi informată) opinie publică  –  autoritatea obştei.

            Egoismul, individualismul, însingurarea modernă, pustiirea sau urbanizarea satelor (mai ales ca mentalitate)  –  au distrus autoritatea obştei. A rămas autoritatea divină  –  prin “delegare educaţională”.

            Cum trebuie văzută ea? În zeci, sute de cazuri  –  discutând cu elevii, cu tinerii  –  ne-am dat seama că autoritatea divină, dacă e conştientizată şi dublată de stimulul religios al familiei (evlavia, morala creştină)  –  împiedică săvârşirea de lucruri neplăcute, şi chiar de lucruri periculoase, nocive în cel mai înalt grad  –  din punct de vedere social. Tânărul trebuie învăţat să aibă un preot-duhovnic stabil, în care să aibă deplină încredere. Şi atunci, cenzura moral-divină va veni pe două căi, diminuând sau chiar suprimând pornirile rele ale firii tânărului, sau obiceiurile, deprinderile sale proaste:

             a-sentimentul veghii, permanente, deasupra sa, a ochiului divin neadormit şi mustrător (în cazul neadaptării sau încetei adaptări la morala creştină);

             b- controlul periodic (ca la medic) al sufletului: pregătirea periodică pentru întâlnirea cu confesorul-duhovnicul  –  o întâlnire de maximă şi severă sinceritate.                   

            Astfel, treptat, credinţa şi încrederea re-conformează spiritul, rectifică, şlefuiesc spiritul şi inhibă pornirile pernicioase ale firii.  Acesta este, în definitiv, OMUL NOU de care vorbeşte Hristos, omul renăscut spiritual  –  nu acela al comunismului ateu, nici acela al liberalismului libertin şi anomic. Pur şi simplu, HOMO RELIGIOSUS REDIVIVUS, despre care face vorbire Mircea Eliade[23] [23]. Omul religios regăsit-renăscut, şi pus între parametri de eficienţă spirituală  –  care va deveni corectitudine şi omenie socială. Din dezvăluirile tinerilor, aflaţi fie în plină terapie religioasă, fie după terapia religioasă (într-un moment de relaxare luminoasă, evlavioasă, recunoscătoare) s-a putut vedea cum atât mici carenţe psihice şi deprinderi rele, nu foarte vinovate în sine(cochetăria celei care pierdea ziua la oglindă, mizeria fiziologică a celui care se masturba sau se scobea între degetele de la picioare etc.)  –  cât şi mari deficienţe psiho-fiziologice(porniri homosexuale, cauzate de grave disfuncţii, deficienţe fiziologice, din pricini congenitale etc.  –  sau nestăpânirea nervilor, neascultarea de nici o autoritate exterioară etc.)  –  prin concentrarea atât sub Ochiul lui Dumnezeu, cât şi sub cuvântul de folos al duhovnicului  –  fie au fost autoreprimate, fie ţinute în frâu, stăpânite mental, volitiv, pentru a nu face rău celor din jur, şi nici sieşi să nu-şi mărească răul, până la scârba de sine şi la sentimentul culpabilităţii , hiperbolizat până la dorinţa de autoeliminare. Împăcarea cu sine, redobândirea respectului de sine şi a cumpenei interioare, re-armonizarea interioară  –  este ceva de nepreţuit. Şi doar sentimentul religios autentic(nu superstiţia sau bigotismul!!)  rezolvă aceste probleme .

            ABIA OMUL RELIGIOS POATE FI, ORICÂND, O FOARTE BUNĂ FIINŢĂ JURIDICĂ  –  DACĂ SE FACE EDUCAŢIA JURIDICĂ DE RIGOARE. Este mai puţin valabil inversul afirmaţiei. De multe ori, jurişti merituoşi, pierzând busola spirituală, au clacat moral şi profesional.

            Deci: STATUL MASONIC A AJUNS  LA CAPĂTUL IPOCRIZIEI SALE ONTOLOGICE. DIN ACEST MOMENT, LUMEA TREBUIE SĂ SE PREGĂTEASCĂ:

            1-FIE PENTRU DISPARIŢIA FIZICO-SPIRITUALĂ, în condiţiile unei „apocalipse” destul de apropiate de cea descrisă de Ioan din Patmos ,

            2-FIE PENTRU UNICA SOLUŢIE (…de data aceasta, fără nicio îndoială…UNICA!!!): STATUL TEOCRATIC, STATUL CONDUS DE HRISTOS –MÂNTUITORUL (direct sau prin delegare apostolică: apostolii Săi nu vor fi, cu necesitate, preoţii/clerul, care cler, ÎN MAJORITATEA SA ZDROBITOARE,  a deviat cumplit, de la misiunea sa spiritualistă, „înmâlindu-se” groaznic în materia mlăştinoasă şi puturoasă, desfătat cumplit în ipocrizie, lăcomie şi minciună! – …ci vor fi cei mai smeriţi şi mai aproape, cu Duhul, de Dumnezeul Mântuirii…: vor fi cei mai umili, „nebunii întru Hristos”, dintre monahi; vor fi aleşi, PRIN REVELAŢIE, de către Însuşi Dumnezeu-Hristos!!!)!!!

***

 

RESTABILIREA  CREDIBILITĂŢII TINERILOR. “BĂTRÂNEŢEA” ŞI “TINEREŢEA”  –  CATEGORII PSIHO-SOCIALE

Forţele spirituale tinere :

a-dacă vor fi educate în direcţia generozităţii spirituale, a orizontului spiritual deschis şi liber spre “sus”  –  iar nu al unui pozitivism meschin şi fosilizat în automatismele de “animal de pradă”, strict orizontalizat(sub zodia “economicului”);

b- dacă vor fi convinse să accepte cunoaşterea şi aprofundarea Legii-Normă( în semnificaţiile ei adânci, vitale) şi a sistemului general de funcţiune socială  – 

în mod sigur, vor găsi soluţii nu numai noi, ci şi mai  fiabile şi viabile, multiple şi cu grad de soluţionare mai înalt. Se vor angaja într-o autentică spirală a reformei sociale şi morale ( nu în simulacre reformiste)  –  aşa cum s-a întâmplat în toate  momentele critice ale istoriei omenirii : tinerii minoriţi au deblocat Biserica Occidentală, scoţând-o din criza de credibilitate , care a produs, pe cale de consecinţă, tirania religioasă a sistemului inchizitorial;  tinerii artişti , savanţi şi exploratori  –  au deblocat Evul Mediu   (care alunecase în manierism factice) – nu spre Renaştere, ci, mai curând, spre REVELAŢIILE CREŞTIN-ORTODOXE („ortodoxe”, în sensul de „indicatoare” ale Căii Celei Drepte a Duhului Uman!) ALE LUI GIROLAMO SAVONAROLA!!!; tinerii masoni (cei încă neinfectaţi total de iudaismul masonic…!) ai veacului 18 au deblocat sistemul social feudal (încrâncenat în forme golite de divin, în absolutismul despotic, cu pretenţii de drept divin, arogant şi distructiv de avânturi creative), spre democraţie (care, la începutul ei, părea reală…)  –  şi tot tinerii au achiesat primii şi la idealurile anului (est şi central-european) 1989, doar că, peste tot în Centrul şi Estul Europei, a existat o capcană, gen “Piaţa Universităţii”-Bucureşti 1990 (adăugată „lucrării” Papei Ioan Paul al II-lea/iudeul galiţian Karel Voitila şi puzderiilor de servicii secrete străine, de la cele ungureşti şi sârbeşti, până la KGB, CIA şi…Mossad!) –  revelată mai degrabă sau mai târziu, cu amărăciune. Forţele tinere nu trebuie măcinate, pervertite şi exasperate  –  ci folosite în mod loial, vizionar, curat  –  determinate, printr-o educaţie prealabilă, de înaltă şi susţinută ţinută spirituală, să se “înjuge” singure, cu entuziasmul specific vârstei, la operaţia denumită “ameliorare socială”. Numai aşa se pot ele purifica şi lumina, constant, de Idealul Umanităţii  –   fără a se înţepeni în starea psiho-spirituală,  numită “bătrâneţe”, ci păstrând, chiar în vârsta senectuţii, flexibilitatea şi generozitatea extremă, atât de vie, a stării spirituale de “tineret”. Căci, după cum credem a se vedea, nu există un real conflict al generaţiilor, decât atunci când cei vârstnici se încăpăţânează să semnifice “cei bătrâni”-îmbătrâniţi  –  şi să-şi aroge drepturi pe care nu le au, în virtutea unor “virtuţi”deloc onorabile: îşi apropriază , fără să şi merite, din punct de vedere medical, toate anchilozele psiho-spirituale posibile  –  lucru care duce, inexorabil, la atitudini egoiste şi tiranice. “Bătrâneţea” şi “Tinereţea” se dovedesc a fi, în cele din urmă, dar, de fapt,  în primul rând  –   categorii psiho-spirituale şi  grade  de atitudine volitivă    ( în cazul celor ce vor să arate şi să fie “bătrâni”, este şi complacerea de a arăta şi a fi astfel  –  iar despre “tinerii” cu prejudecata că ei trebuie să fie cu totul altceva decât generaţia anterioară, iar dacă nu sunt, se autoblochează moral-spiritual, se poate spune, la fel, că se complac într-o atitudine categorisită, doar,  drept “tânără”  –  hyppies, rockers, rappers, punkers etc.  –  dar, în realitate, “îmbătrânită”prematur,  fără finalitatea , neliniştea creatoare şi forţa de a fi şi însemna“tinereţe” autentică). “Le lipseşte educaţia”  – spunem. Dar chiar li se dă educaţie adecvată, într-un mediu social adecvat (???) şi de către factori adecvaţi (fie şi ca atitudine şi nivel spiritual)  şi de bună-credinţă? O educaţie care să stimuleze, în ei, generozitatea şi energiile constructive, specifice (în mod normal…) vârstei tinere?…

Noi nu credem asta – şi, tocmai de aceea, optăm pentru/propunem, cu mult discernământ, o variantă nouă (şi, în acelaşi timp, veche…) de societate, în care să nu mai existe păcălici şi păcălitori, şi nici obidiţi şi obiditori: SOCIETATEA TEOCRATICĂ, în sensul propus de Nikolai Berdiaev, în lucrarea sa – Un Nou Ev Mediu: o societate în care CREDINŢA CREŞTINĂ (autentică şi ferventă…!!!) să fie forţa spirituală motrice – în care Biserica să fie Instituţie Divino-Umană, nu cu misiune neapărat de supraveghere  a  nivelului de spiritualitate al mediului social – nu atât instituţie cu misiune corectivă, cât preventivă, pentru evitarea nu doar a catastrofelor spirituale, cum sunt cele prin care trecem azi, de s-au zăpăcit de tot până şi sacerdoţii lui Hristos-Mântuitorul… –  ci, în special, pentru alinarea durerilor spirituale din mediul social, pentru catalizarea şi cultivarea forţelor spirituale nucleice, ascunse în om/umanitate – pentru adeverirea, întărirea şi Revelarea Stării de REALĂ con-fraternitate, dintre oameni: TEOCRAŢIA propusă de noi NU trebuie să fie o nouă societate totalitară, şi nici să nu utilizeze constrângerea, brutală sau discretă (tot siluire a libertăţii divino-umane ar fi, sub orice formă s-ar exercita brutalitatea/constrângerea non-spiritualizantă!) – să nu aibă scopuri DELOC lumeşti, ci exclusiv, obsesiv,  ţinând de Revelarea Lui Hristos… – să nu se nimerească, Doamne fereşte, din nou, cum a fost în zona papală a secolelor Vechiului Ev Mediu – Inchiziţia, sau orice alt fel de „poliţie bisericească”…Nu, nicidecum! Ci să fie Zona Terestră şi Zona Divină (totodată! – întâlnite!!! – prin Lucrarea Cea Mai Înaltă a HARULUI    Dumnezeiesc!), zona de REVELAŢIE, la nivel de individ, dar, mai cu seamă, de SUPRAINDIVIDUALITATE / NEAM. În felul acesta, doar, Biserica va fi iar ceea ce a vrut şi vrea Hristos: Mireasa Lui Hristos, Sfânta Unealtă de Mântuire/Re-armonizare întru Duh a Omului/Umanităţii, ANTICAMERA PARADISULUI.

Dar, pentru o astfel de societate nouă, şi totuşi veche, originară, dacă ne gândim că ea a fost întâia propunere a Lui Hristos – preoţii trebuie să înceteze definitiv de a se considera un soi de funcţionari – ŞI SĂ RE-DEVINĂ JERTFELNICI ÎNTRU MISIUNE SFÂNTĂ/COSMICĂ/SUPRAISTORICĂ!!!

Şi aceasta, pentru ca istoria să aibă finalul prorocit de acelaşi mare filosof al Ortodoxiei, Nikolai Berdiaev – re-contopirea istoriei pământeşti cu istoria celestă (cf. Sensul istoriei, Polirom, Iaşi, 1996, pp. 195-197) – deci, să reluăm şi să completăm, ca pe un memento, ceea ce deja am citat din geniul rus al Ortodoxiei: „În viitor va avea loc o luptă fără precedent între bine şi rău, între Dumnezeu şi diavol, între lumină şi întuneric. Sensul istoriei constă în deschiderea acestor principii opuse, în lupta lor şi în conflictul tragic al acestor principii (…). Am început cu prologul celest al istoriei, pentru a trece la istoria pământească, iar de la această istorie pământească trebuie să trecem iarăşi la istoria celestă. Numai în acest caz istoria are un sens pozitiv: dacă se încheie. Întreaga metafizică a istoriei (…) conduce la conştiinţa sfârşitului inevitabil al istoriei. Dacă istoria ar fi un proces nesfârşit, o infinitate rea, ea n-ar avea nici un sens. Tragedia timpului ar fi de nerezolvat, iar sarcina istoriei – irealizabilă, pentru că, în interiorul timpului istoric, aceasta nici nu se poate înfăptui. Destinul omului, aflat la baza istoriei, presupune un scop supraistoric, un proces supraistoric, o soluţionare supraistorică a destinului istoriei într-un alt timp, veşnic. Istoria pământească trebuie să se contopească din nou cu istoria celestă, trebuie să dispară graniţele care separă lumea aceasta de lumea cealaltă, la fel cum nu au existat aceste graniţe în trecutul îndepărtat, în zorii vieţii universale. (…). În acest mod simbolic se vorbeşte în Apocalipsă. Se rupe legătura timpurilor,  cercul închis al realităţii încetează să mai existe. În realitatea lumii se revarsă energiile unor alte trepte ale realităţii, istoria timpului nostru se sfârşeşte şi tocmai de aceea capătă sens. O zi din viaţa noastră individuală este absurdă luată în sine, viaţa noastră capătă sens doar prin alăturarea tuturor zilelor ei.

(…) În limitele istoriei, este irezolvabil şi conflictul tragic al destinului individual, cu destinul întregii umanităţi. De aceea, istoria trebuie să se încheie. Lumea trebuie să intre într-o realitate superioară, într-un timp integral, în care să se rezolve problema destinului individual uman, iar conflictul tragic al acesti destin individual cu destinul universal trebuie să-şi găsească o soluţie. Istoria este, înainte de toate, destin – şi trebuie să fie înţeleasă ca destin, ca soartă tragică. Soarta tragică trebuie să aibă, ca în orice tragedie, un act final, care rezolvă totul. În tragedie, catharsis-ul este inevitabil.  Istoria nu are o evoluţie infinită în timpul nostru, nu are firescul fenomenelor naturale, tocmai pentru că istoria este destin. Aceasta este ultima concluzie a metafizicei istoriei. Destinul uman, pe care trebuie să-l urmărim prin toate perioadele istoriei, nu se poate soluţiona în limitele istoriei. Metafizica istoriei ne învaţă că ceea ce este irezolvabil în limitele istoriei, se rezolvă dincolo de limitele ei. Acesta şi este cel mai important argument în favoarea faptului că istoria nu este fără sens, că are un rost superior. Dacă ar avea numai un sens pământesc imanent, tocmai în acest caz ar fi absurdă, fără sens, pentru că atunci toate dificultăţile fundamentale, legate de natura timpului ar fi irezolvabile, sau toate rezolvările ar fi fictive, aparente şi neadevărate. O astfel de metafizică a istoriei, relativ pesimistă, rupe mreaja iluziilor legate de divizarea viitorului şi răstoarnă ideea de progres, dar întăreşte speranţa şi năzuinţa în soluţionarea suferinţei istoriei din perspectiva eternităţii, din perspectiva realităţii veşnice. Iar această metafizică pesimistă a istoriei este mai optimistă, în sensul ultim şi cel mai profund al cuvântului, decât optimista concepţie despre progres, concepţie sumbră şi aducătoare de moarte pentru tot ce este viu. Trebuie să aibă loc o anumită mutaţie lăuntrică, după care istoria universală nu se va mai înfăţişa în perspectiva fluxului distrugător al timpului, aruncată parcă înafară din adâncul spiritului, ci în perspectiva eternităţii, a istoriei celeste. Istoria universală se va întoarce în adâncime, ca un moment din veşnicul moment al Spiritului”.

…Marele filosof al culturii româneşti, Lucian Blaga, spunea că românii „au sabotat istoria”. Foarte bine – nu aveau alternativă, când demonii istoriei se bat, de la începutul lumii CĂZUTE, rezultate prin cumplitul, incredibilul păcat adamic – cu dumnezeirea eternităţii. MAI ALES ACUM, această istorie masonizată, îngrozitor însângerată,  TREBUIE sabotată!!! Diavolul Crimei şi al Sinuciderii trebuie identificat şi exorcizat, fără întârziere şi fără nicio milă! Trebuie să ne scuturăm de toate efectele ei otrăvitoare, numite „instituţii”, prin care ni se dă voie doar…SĂ NE UCIDEM ÎNTRE NOI ŞI SĂ NE SINUCIDEM!  Trebuie să scăpăm, cât mai repede şi mai profund (prin antidotul cosmic/panaceul numit „re-evanghelizarea întru Hristos-Dumnezeu”!), de efectele, seculare, ale masonizării (prin masoni şi prin uneltele lor…”naţionale”!).

CU STATUL LOR DIABOLIC CU TOT!!!

***

                    NOTE 

1 -Nikolai Berdiaev, Un Nou Ev Mediu, Omniscop, Craiova, 1995, p. 126.

2-Idem, p. 127.

3-Idem, p. 116.

4-Idem, p. 117.

5-Idem, p. 118.

6-Idem, p. 132.

7-Idem, p. 127.

8-Idem, p. 129.

9-Idem, p. 129.

10-N. Berdiaev, Sensul istoriei, Polirom, Iaşi, 1996, p. 197.

11–Emil Cioran, parcă citându-l pe Marx, dar şi pe…Marchizul de Sade,  afirmă că “creştinismul este religia sclavilor”.

12-Cf. Sfântul Augustin, Civitas Dei, în : P. Bernard Ştef, Sfântul Augustin  –  Omul.Opera. Doctrina, Colecţia Sfinţi Părinţi ai Bisericii, Cluj-Napoca.

13-Legea a fost sădită şi există în fiinţa umană(conştientizată), căci altfel nici n-ar fi posibil ca Dumnezeu să ceară omului ceea ce El n-a dat şi pus în fiinţa Omului.

14-Matei, 23, 13-39.

15-J.J.Rousseau, Contractul…: “O societate de adevăraţi creştini n-ar mai fi o societate de oameni”  –  adică, ar fi o utopie. Nu: ea, societatea autentic-creştină, va fi-exista (după spusa Bibliei: ”Când fi-va o turmă şi-un păstor”)  –  şi  abia aceea-acela se va numi pe drept Omul (re-îndumnezeit, re-androginizat paradisiac).

16-Matei, 10, 14.”Dacă însă nu vă va primi cineva, sau nu va asculta cuvintele voastre, atuncea ieşind din casa ori din cetatea aceea, să scuturaţi şi praful de pe picioarele voastre!”

17-Există şi aşa ceva, dar ca automutilare mistică  – Matei, 5, 29-30:”De te sminteşte ochiul tău drept, scoate-l şi-l aruncă, căci e mai bine pentru tine să piară unul dintre membrele tale, decât tot corpul să fie aruncat în gheena, şi de te sminteşte mâna ta dreaptă, tai-o şi arunc-o de la tine, căci e mai bine pentru tine să piară unul din membrele tale, decât tot corpul să fie aruncat în gheena”. Adică, mai curând suferi de o suferinţă trecător(istoric)-corporală, decât să rişti inimaginabila suferinţă spiritual-esenţială eternă.

18-Matei, 5, 37.

19-Ibidem, 37 şi 44-48.

20-Idem, 10, 34-35:”Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie: căci am venit să despart pe om de tatăl său şi pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa”.

21-Idem, 5, 6.

22-Idem, 11, 30.

23-Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, Humanitas, Buc., 1992.

      22 decembrie 2010                                                   prof. dr. Adrian BOTEZ

 

P.S.: …Astăzi, 23 decembrie 2010, ora 10,30 – în plenul Parlamentului (unde premierul Boc se pregătea de discursul care preceda discuţiile pe moţiunea Opozitiei la GENOCIDICA Lege a Salarizării…: „Dragi colegi, membri ai Guvernului…” – şi, ca să-i confirme, lui Boc, exclusiva colegialitate declarată, nu cu Măria Sa Poporul Român, ci DOAR CU MEMBRII UNUI GUVERN CRIMINAL ŞI DEMENT!!! –  s-a auzit, ÎN ACEEAŞI CLIPĂ,  o bufnitură înfiorătoare!), inginerul de sunet al TVR, ADRIAN SOBARU (soţ, tată a doi copii, dintre care unul are un grav handicap… – de aceea, nu-şi putea acoperi datoriile faţă de stat, din salariul „în mână”: 636 RONI! – …iar noua „lege” tocmai îi răpise tatălui dreptul la indemnizaţia de însoţitor/asistent personal AL PROPRIULUI COPIL…), ÎN SEMN DE PROTEST ULTIM, s-a aruncat în gol, precum un kamikadze, de pe marginea balconului unei loje parlamentare, purtând scris, pe tricoul său, alb precum ninsoarea din 25 decembrie 1989:

Ne-aţi ciuruit!

Aţi vândut toată ţara!

Ne-aţi ucis viitorul copiilor!

Ne puteţi lua viaţa, dar nu şi

LIBERTATEA!!!”… – iar în mână având o bilă portocalie, cu numărul „13” pe ea (13=Numărul Diavolului şi al Morţii). A mai apucat să spună, din gură: „Aţi luat mâncarea de la copii! Pentru tine, Boc!”… – iar când şi-a revenit, pe targă, a şoptit: „LIBERTATE…”

…Din păcate pentru decizia lui, ADRIAN SOBARU n-a murit, ci s-a ales cu multiple fracturi (de glezne, de faţă, de frunte, de nas etc. etc.). Ceea ce i-a înviorat teribil pe „pedelei”, care s-au grăbit să reia şedinţa şi, în lipsa Opoziţiei din sală (care Opoziţie măcar a avut minima decenţă să părăsească, imediat, sala de şedinţe…), au continuat, cu un cinism inimaginabil şi monstruos, „lucrările” (?!), respingând moţiunea cu un câştigator… VOT UNIC („unic”, cel puţin, în istoria parlamentarismului european…!): ZERO…peste tot!!!

…Cu o lună în urmă (pe 18 noiembrie 2010) un alt angajat al TVR se spânzura (…”mai discret”…NU IN PLENUL Parlamentului şi fără…”texte incitante şi tendenţioase”!).

…Mulţi pedelişti au pretins ca ADRIAN SOBARU era nebun şi drogat…Noi suntem de cu totul altă părere: ca şi LIVIU BABES, cel care „s-a ars singur pe rug pe o pârtie de schi din Poiana Braşov în februarie ’89, protestând împotriva <<Auschwitzului>> ceauşist” (cf. Gândul, art. “Şcoala-n stradă, nu-n spital!”, de C.T.Popescu, din 24 octombrie 2010), ca si Doamna Profesoară CRISTINA ANGHEL (care a stat în greva foamei 70 de zile, în octombrie 2010, fără s-o ia în seamă nicio oficialitate mai de “dai Doamne”: dl Funeriu a venit la spital, ca sa-i ofere…UN CACTUS!!! – …şi care Doamnă N-A INTRAT ŞI STAT ÎN GREVA FOAMEI, 70 DE ZILE,  PENTRU BANI MAI MULTI! –  CI PENTRU RESPECTAREA LEGII ŞI A DEMNITĂŢII, A PRINCIPIILOR NOBILE, DE DUH, ÎN ROMÂNIA!!!), şi ADRIAN SOBARU nu trebuie categorisit, cu uşurinţa iresponsabilă, drept “un sinucigas care necesită consiliere psihologică”, CI UN NOU MARTIR ROMÂN, AL ACESTEI EPOCI APOCALIPTICE!!! Pentru că el nu “a zburat” de la balconul Parlamentului (instituţie care, în decembrie 1989, promitea să fie locul/ALTARUL sacru al democraţiei…”pe bune”!), în primul rând,  pentru niscaiva “nemulţumiri/probleme  personale”, ci, ÎNAINTE DE ORICE,  pentru PRINCIPII SFINTE…: VIITOR AL NEAMULUI , ÎNTRU DEMNITATE, ÎNTRU DREPTATE ŞI LIBERTATE!!! – …ascultaţi-vă conştiinţa şi veţi reauzi ce se striga, la Timişoara şi Bucureşti, în decembrie 1989: “Vom muri şi vom fi liberi!” Era suprema credinţă creştină A MARTIRILOR:

DOAR ÎN CEALALTĂ  LUME MAI EXISTĂ NĂDEJDEA DREPTĂŢII, A VIEŢII ADEVĂRATE ŞI, IMPLICIT, A LIBERTĂŢII DE DUH!!!

…Comentariile “post-factum”:

Emil Boc: “N-are nicio leziune care să-i pună în primejdie viaţa.(…)Fac apel la solidaritate, la luciditate, raţionalitate şi echilibru” – …sugerând, ba chiar ne-sugerând, ci “pocnind” cu bâta-n baltă, mult prea…”pe şleau”, că toţi care i-ar urma exemplul lui ADRIAN SOBARU ar fi ori nebuni, ori…drogaţi!!!… – încheind triumfalist: “Totul e bine!”…

Cotoi (…Sever…!): „Sunt tulburat!” Nu ne-ndoim…La fel cum era atunci când a „ajutat-o” pe Roberta la numărat…!!!

Puiu Hasotti: „Nu pot vorbi – sunt tulburat!” Şi liberalul ăsta e de-o ipocrizie exemplară…aşa că, să trecem mai departe…poate găsim ceva mai de soi/”revelator”:

Teo Trandafir: „Eu nu-nţeleg ce i-a venit omului ăstuia!” Nici eu nu-i înţeleg pe cei care se „dau în gât” după struţo-cămile, precum domnia-ta, să…”te scuzePENTRU PEDELIZAREA SUBITĂ”…! Păi, numai în PDL ţi-ai dezvoltat, deplin…”vocaţia de Iudă”!!!

…Noi te-am vedea mai potrivită pentru turnarea plumbului topit pe gât (…la modul/”diateza” pasiv/ă…!), precum calpuzanilor…

Varujan Pambuccian (cu accente GROTESC-eroice): „Şi dacă ar fi fost cutremur, Parlamentul trebuia să continue să funcţioneze!”

Dar gestul protestatar al lui ADRIAN SOBARU este infinit mai …cutremurător decât orice cutremur: ESTE AVERTIZAREA SUPREMĂ, ASUPRA ULTIMULUI „HAL” AL DESPIRITUALIZĂRII ŞI DEZUMANIZĂRII, ÎN TOATĂ ROMÂNIA, NU DOAR ÎN PARLAMENTUL EI!!!

Elena Udrea, după ce a fost întrebată dacă crede că aşa ceva s-ar putea întâmpla în altă ţară din Europa…a tăcut, ţinând ochii în jos, cu o „ruşine” circumstanţială (de fapt, scrâşnind APRIG din măsele!), „ruşine circumstanţializată” care era curios de apropiată de aceea pe care o afişează „traseistele”, în faţa camerei de luat vederi, după ce au fost prinse într-o razie a Poliţiei…

-Un …”geniu” (…ca să nu-i zicem <<bou>>!) al democraţiei, dl Alexandru Cumpănaşu (pe postul Realitatea TV, ora 15,30): „Trebuie găsite mijloace legale de protest”. Deci, este ilegal să mori, în România de azi! – ESTE ILEGAL AUTOSACRIFICIUL MARTIRIC!!!

…Numai liberalul Octavian Popa (mai târziu, şi Norica Nicolai…) a declarat că se simte vinovat…că-i este ruşine că face parte din Parlament, şi că nu se simte coleg cu nişte indivizi cinici şi lipsiţi de minimă umanitate, cum s-au dovedit a fi, azi (mai ales …şi extrem de semnificativ şi definitiv lămuritor, azi!…”lămuritor” pentru oricine nu e de rea-credinţă perfectă sau…cretin de-a binelea!!!), 23 decembrie 2010, cei din PDL…!!!

…De altfel…”Totul este bine”… – „PE FRONTUL MIZERIEI, NIMIC NOU!!!”

…Vine Crăciunul…dar noi nu putem zice altfel decât aşa: „LA NAIBA CU STATUL MASONIC ŞI CU LINGĂII SĂI SLUJITORI! JOS CU HAITA ASTA NESĂTULĂ!!!” – …sau, vorba dlui pedelist Petre Tinel (vorbă „aruncată” într-un context tragi-comic, chiar grotesc…): „PUNEŢI MÂNA PE TOPOARE!”… – şi, sperăm, Dumnezeu ne va ierta… „ieşirea din sistem”…!

…Să trăieşti, ADRIAN SOBARU, ca să apuci şi Ziua Mâniei şi Judecăţii Lui Hristos-Dumnezeu aici, pe Pământ!!!

Atunci, toţi detractorii şi „minimalizatorii” tăi, toate iudele astea împuţite  şi ipocrite de azi   – se vor ruga, PLÂNGÂND ÎN HOHOTE, de tine, să-I  dai Lui mărturie mai …”atenuată”, pentru ei!

 


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capcanele antiromanesti din Legea Educatiei Nationale

Posted by Stefan Strajer On December - 23 - 2010

Capcanele articolelor 36 şi 37 din Legea educaţiei naţionale şi impactul lor financiar asupra contribuabilului român

 

Autor: Ioan Ispas (Delaware, USA)

 

Sintagma naţional din titulatura legii a fost introdusă pentru a ne induce în eroare, deoarece ea este profound antiromânească aşa cum rezultă şi din analiza a două din cele 316 articole întinse pe 126 de pagini.

Articolele 36 şi 37 fac parte din capitolul Învăţământul pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale. Deşi legea are la sfârşit un dicţionar de termeni utilizaţi, ce se înţelege prin minoritate naţională nu este explicat. Nici în Mic dicţionar enciclopedic, ediţia 2008 nu este explicat acest termen. Nu l-am găsit nici în Merriam-Webster’s Collegiate Dictionary, varianta electronică Franklin, căutându-l sub forma de national minority. Înţelegem că minorităţile naţionale sunt urmaşii celor care au venit din toate direcţiile, unii ca să supună populaţia băştinaşă, alţii doar ca să trăiască mai bine. Poporul român nu i-a căsăpit ca pe nişte invadatori, i-a lăsat să trăiască cu limba, obiceiurile şi religia lor, dacă aşa au vrut ei, acordându-le aceleaşi drepturi cetăţeneşti. Dar cei care au fost cândva bucuroşi că sunt acceptaţi să trăiască aici, în Ţara Românilor, acum vor privilegii, adică să fie mai cetăţeni decât cetăţenii.

De exemplu dacă pentru ca o unitate şcolară cu personalitate juridică numărul minim de elevi este de 300, pentru minoritari art.36, paragraful 5a, prevede Pe raza unei unităţi administrativ teritoriale, cu mai multe instituţii de învăţământ cu predare în limbile minorităţilor naţionale, funcţionează cel puţin o unitate şcolară cu personalitate juridică, indiferent de efectivul de elevi. Adică şcolile româneşti sunt comasate câte trei-patru ca să ajungă la 300 de elevi, sub pretextul economiei de fonduri, iar pentru şcolile minoritare nu contează numărul de elevi. Conform textului de lege plătim un director, o secretară şi un contabil român la fiecare 300 de elevi români şi un  director, o secretară si un contabil minoritar la fiecare patru elevi minoritari. Deşi pare absurd, paragraful permite această interpretare şi aplicare în formularea existentă.

Paragraful 5b, al art.36 vine cu precizarea că: În cadrul unităţilor de nivel gimnazial sau liceal singulare în municipiu sau oraş, se acordă personalitate juridică, indiferent de numărul de elevi. Deci pentru români strângem cureaua, iar pentru minoritari suntem foarte darnici. Banii contribuabilului român sunt buni de primit, dar să se comaseze şi ei cu un liceu sau gimnaziu român nu pot primi.

Dacă pentru elevii români care au rămas fără şcoli (prin “grija” guvernului) se asigură transportul (acolo unde se asigură), paragraful 5c, al art.36, prevede pentru minoritari: …sunt sprijiniţi prin decontul transportului … sau primesc cazare şi masă gratuite în internatul… Cu alte cuvinte elevii români în cel mai bun caz sunt duşi îngrămădiţi într-un microbus, iar cei minoritari în cel mai rău caz pot fi duşi de părinţi cu autoturismul pentru că se poate deconta, sau contribuabilul român plăteşte cazarea şi masa la internat pentru ei, cât o fi.

Art.36, paragraful 6 b: În unităţile şcolare cu predare şi în limbile minorităţilor naţionale unul din directori va fi un cadru didactic din rândul minorităţii respective, cu respectarea competenţei profesionale. Asta ar însemna că într-o şcoală în care există o clasă cu o limbă de predare minoritară vor fi doi directori, deci o cheltuială suplimentară pentru contribuabilul român.

La pragraful 7 al art.36 se face precizarea: Cadrele didactice, care predau la grupe sau clase cu elevi aparţinând minorităţilor naţionale, trebuie să facă dovada competenţei profesionale în limba minorităţii respective şi au dreptul la pregătire şi perfecţionare în limba de predare. Fac excepţie cadrele didactice care predau limba şi literature română.

Care este efectul? Eliminarea profesorilor români din şcolile respective şi înlocuirea lor cu minoritari. O epurare etnică. Se pune întrebarea pentru ce ţară se pregătesc aceşti elevi minoritari dacă ei nu mai pot suporta nici un cuvânt românesc? Dacă nu sunt pregătiţi pentru România, de ce suportă contribuabilii români costurile?

Paragraful 8b: Pentru elevii aparţinând minorităţilor naţionale, Ministerul… asigură manualele şcolare, care pot fi: manuale elaborate în limba de predare a minorităţilor şi manuale traduse din limba română. Este logic ca manualele de limbă minoritară să fie în limba respectivă, dar restul manualelor nu. În loc să se plătească drepturi de autor pentru un manual de matematică, de exemplu, se vor plăti drepturi de autor pentru 19 manuale. Cu alte cuvinte contribuabilul român plăteşte pentru drepturile de autor ale manualelor minoritare de nouăsprezece ori mai mult decât pentru dreptul de autor al manualului românesc, ca să scoată nişte absolvenţi care vor avea dificultăţi de comunicare cu românii.

În paragraful 10 din art. 36 se prevede că: În cadrul Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei…, va funcţiona şi o secţie de resurse de cercetare şi inovare în învăţământul cu predare în limbile minorităţilor naţionale. Vom avea aşadar câte o secţie pentru fiecare limbă, deci 19 secţii de cercetare de fapt, cu personalul corespunzător plătit evident de contribuabilul român. În final se va ajunge ca numărul cercetătorilor minoritari să fie mai mare ca al celor români, iar rezultatul cercetării să privească un segment foarte mic de elevi.

Pentru educaţia unui elev minoritar, contribuabilul român va trebui să plătească mai mult decât pentru un elev român, conform paragrafului 11 al art.36: În finanţarea de bază a unităţii de învăţământ preuniversitar cu predare în limbile minorităţilor naţionale, costul standard per elev şi preşcolar se calculează după un coeficient mărit pe baza factorilor de corecţie, luând în considerare limba de predare. În cadrul acestor unităţi se are în vedere izolarea lingvistică, geografică şi numărul redus de elevi şi preşcolari. Acest coeficient de limbă se aplică şi în cazul unităţilor şcolare în limba română, aflate în condiţii similare. Ultima frază ar trebui să ne liniştească, pentru că în sfârşit sunt şi elevi români care beneficiază de un coeficient de limbă. Dar nu este decât praf în ochi. Tare mă tem că pentru limba română coeficientul de limbă va fi 1. Ceilalţi trei coeficienţi, de izolare lingvistică, geografică şi numărul redus de elevi, din moment ce nu sunt amintiţi şi în fraza respectivă înseamnă că nu se vor aplica. Nu  se aplică nici la preşcolari.

Dacă pentru elevii români legea stabileşte numărul minim pentru a forma o clasă la 20, pentru cei minoritari nu este stabilit un număr minim. Asta înseamnă că într-un sat în care sunt 18 elevi români şi doi elevi ţigani, pentru elevii români nu se poate forma o clasă, ei fiind obligaţi să înveţe în satul vecin, în schimb pentru cei doi elevi ţigani se poate forma o clasă cu număr redus. Este absurd? Da, dar legal dacă legea se adoptă.

Şi paragraful 1 din art.37 face o favoare românilor: În cadrul învăţământului preuniversitar cu predare în limbile minorităţilor naţionale, toate disciplinele se studiază în limba maternă, cu excepţia disciplinei Limba şi literatura română.

V-aţi bucurat degeaba pentru că paragraful următor (2 a) precizează: Disciplina “Limba română“ se predă , pe tot parcursul învăţamântului preuniversitar, după programe şcolare şi manuale elaborate în mod special pentru minoritatea respectivă. Asta înseamnă un număr infim de ore, iar autorii studiaţi vor fi dintre minoritari. Evident că la manuale speciale de limbă română sunt necesare teste speciale, aşa cum rezultă din acelaşi paragraf, lit.b: Testele la disciplina limba şi literatura română se elaborează pe baza programei speciale şi lit. c) Testele de evaluare, subiectele de examen de orice tip din învăţământul preuniversitar şi lucrările semestriale pentru elevii din învăţământul cu predare în limbile minorităţilor naţionale se elaborează în baza cerinţelor didactico-metodologice stabilite de curriculumul national. Rolul paragrafului 2 este ca elevii minoritari să nu se “obosească” cu învăţarea limbii române, dar să obţină calificative foarte bune. Are aceasta vreo relevanţă practică? Da pentru că media obţinută în liceu contează la admiterea în învaţământul superior. Este avantajarea elevului minoritar în detrimentul celui român. Apelarea la curriculumul national este praf în ochi, pentru că exprimarea cinstită era: textele de evaluare sunt unice indiferent de limba de predare.

Iată conţinutul paragrafului 3, din art.37: În învăţământul preuniversitar, activitatea de predare şi de educare la limba şi literatura maternă, la istoria şi tradiţiile minorităţilor naţionale respective şi la educaţia muzicală se realizează în baza programelor şi a metodologiilor specifice  elaborate de colective de experţi cunoscători ai limbii şi ai culturii minorităţilor respective şi aprobate potrivit legii. Vor fi manuale speciale, pentru fiecare minoritate, chiar şi la muzică. Se va studia şi o istorie paralelă cu Istoria României. Care va fi ponderea fiecăreia vor stabili experţii minoritari.

Dar pentru că minoritarii studiază Istoria României, şi românii vor trebui să studieze istoria minoritarilor, conform paragrafului 6b, art.37: În programele şi manualele de istorie se vor reflecta istoria şi tradiţiile minorităţilor naţionale din România. În aceste condiţii în care în manualul de istorie trebuie introduse 19 manuale de istorie a minoritarilor va mai rămâne oare loc şi pentru istoria românilor?

Am folosit cifra 19 (18 plus UDMR-ul), când m-am referit la minorităţi naţionale, pentru că atâtea au reprezentanţi în parlament, dar ele sunt mult mai multe şi legea se va aplica la toate, aşa cum este ea formulată.

Degetul lui Toader, ca şi călcâiul lui Ahile, a arătat punctul slab al deputaţilor minoritari, adică sunt o anexă a celor aflaţi la putere. Deputaţii minoritari, la fel ca PDL-iştii, UDMR-iştii şi “independenţii“ s-au purtat ca o turmă cu privirea fixată pe degetul lui Toader. Situaţia este jenantă. Să votezi fără să ştii ce votezi, numai pentru că aşa a hotărât cineva? Se mai justifică, în aceste condiţii, reprezentarea în parlament a minorităţilor naţionale? Evident că nu. Ei nu reprezintă interesele minorităţilor respective, care suferă în urma măsurilor luate de actuala guvernare la fel ca restul românilor. Dovada este faptul că aceşti 18 deputaţi votează la moţiunile de cenzură de partea partidului de guvernământ. Pentru ca o organizaţie minoritară să fie reprezentată în parlament are nevoie de 7.000 de voturi. Un candidat român independent are nevoie de 35.000 de voturi pentru a intra în parlament. Dacă se continuă actuala politică referitoare la minorităţi se va ajunge la situaţia absurdă ca-n Parlamentul României să fie mai mulţi minoritari decât români.

Legea educaţiei naţionale are totuşi un merit şi anume acela de a arăta la ce situaţii absurde se poate ajunge prin forţarea separării învăţământului în limba maternă pentru minorităţile naţionale. De asemenea asumarea răspunderii guvernului pentru o asemenea lege ne dovedeşte de ce sunt în stare cei de la putere ca să rămână acolo: călcarea în picioare a intereselor naţionale fără nici o remuşcare.

Respingerea procedurii guvernului de către Curtea Constituţională este doar o pauză. Faptul că Senatul n-a găsit în articolele 36 şi 37 decât o rectificare: istoria şi geografia să se predea în limba română este deosebit de grav şi ne arată nivelul la care a ajuns patriotismul parlamentarilor noştri.

Problemele minorităţilor nu se pot rezolva decât apelând la modelul folosit în Franţa sau SUA.

(Delaware, Nov 2010)

      

MOŢIUNEA, SEXUL ŞI CULTURA IMAGINII

Posted by Stefan Strajer On December - 10 - 2010

MOŢIUNEA, SEXUL ŞI CULTURA IMAGINII

sau: „DIN MINCIUNĂ ÎN MINCIUNĂ/SPRE O LUME MULT MAI BUNĂ!”

 

 Autor: Adrian Botez

…În seara de 27 octombrie 2010, pe când „duios, moţiunea cădea”, un cunoscut (aproape…amic!) de-al meu, nu prea vorbăreţ –  la întrebarea mea „De ce va fi căzut moţiunea PSD+PC+PNL?!”( “Moţiunea României majoritare, moţiune populară”), când toată opoziţia era atât de încrezătoare că va trece („n-ar fi fost prima oară”, ziceau ei…), mi-a dat un răspuns laconic, care m-a afundat în gânduri: „Din pricina Sexului şi a Culturii Imaginii”.

…Mărturisesc, am rămas interzis, crezând că…”prinsesem alte posturi”. Apoi (pentru că, şi aşa, nu mai aveam cui să cer lămuriri, tipul excesiv de concis „o tirase”, în grabă, de la „locul faptei”…), am început să reflectez, aproape mânios, pe jumătate chinuitor, pe trei  sferturi mazochist… – gâlgâind de dorinţa de a-i demonstra (a doua zi…) respectivului că nu era decât un amator de…”rating de cartier” şi un fanfaron de duzină…!!!

…Dar, pe când aprofundam problema (fâsâind ca un ceainic gata să dea în foc)…m-am surprins că zâmbeam şi făceam cu ochiul, cuiva, complice, parcă…

…Îmi aminteam cum un director din şcoala unde lucrez – acum mulţi ani…, mă şicana, aproape zilnic, asmuţit fiind el de …„consiliul de administraţie”, un „consiliu” format, aproape exclusiv, DIN FEMEI!  Şi, întrebându-mă de ce anume ţinea morţiş respectivul director „să-şi arate muşchii” faţă de mine, am constatat, în cursul unui astfel de „consiliu veneţian”, în faţa căruia fusesem convocat, pentru un fleac, cum „consilierele” îi făceau cu ochiul directoraşului înfoiat şi…îl asmuţeau, ca pe un tăuraş nerod, de Sevilla!

… Din momentul acela, m-am consolat cu gândul că, de fapt, eu eram, în toată sceneta asta scârboasă, TOREADORUL…Da, folosindu-mi „alonja” spadei, peste câteva luni, l-am…”debarcat”, pe „tăuraş”, care, acum, zadarnic implora, din ochii lui rotunjiţi la maxim, ajutorul…feminin: toate „femelele administrative” arătau cu degetul…în jos (ca pedelistul Mircea Toader, când a greşit votul pe TVA şi pensii…!). Şi povestea s-a sfârşit „sângeros”, pentru bietul „tăuraş”…

…Apoi, am reactualizat imaginea „piticului de la Kremlin”, cum îl poreclesc feministele ucrainience pe Putin…cel care, pentru „a da pe spate pe toate femelele” planetei, s-a transformat în…vânător de balene albastre şi de tigri siberieni… – şi, din nou, am zâmbit (cam strâmb…): dacă cel ce se crede urmaşul direct al lui…Petru cel Mare, are atâtea probleme cu „punerea în scenă”, pentru evidenţierea Sexului său…(tot attea cât Sarkozy, Berlusconi şi…Clinton!) – atunci, de ce mă mai mir eu de …”sexualizarea” politicii româneşti?! De ce să condamn „haremurile” care conduc şi dictează, prin paturi, politica României (ca pe timpul regelui Carol al II-lea!), dacă toată politica lumii este şi a fost, dintotdeauna…”politică de budoar”?!

…Mi-am dat seama că amicul meu „spartan” nu era deloc un vulgar fanfaron, ci un filosof! Da, fiecare bărbat, din sala aceea a Parlamentului, pe 27 octombrie 2010, avea, acasă, ori chiar mult mai aproape… – „femela”/”femelele”  lui „sexoase”… „întărâtătoare” spre „moarte”:

1-pe de o parte, Băsescu, cel cu haremul lui (căruia îi promisese că va „ucide taurul” opoziţiei…prin „legarea de scaune a…”amicilor” (ce nu face un păun, pentru „păuniţele” lui!);

2-pe de altă parte, opoziţia „masculilor” avea, şi ea, „femelele” ei, mai vizibile sau mai puţin, mai „crătiţoase” sau mai…emancipate! Şi, fireşte, „femela” principală” care trebuia sedusă, de Masculul Opoziţiei, prin „înfăloşare”/”împăunare” ,  se numeşte, totdeauna…”BOBORUL”! Trebuia (şi, iată, se pregăteşte o nouă moţiune! – cea „pe educaţie”!), să demonstreze „prinţesei votante” că…E SALVATORUL EI!!! „Il Salvatore della Patria!”

3-singurii „castraţi”, dintre prezumaţii „masculi”,  au rămas (şi vor rămâne!)…cei „legaţi de scaune”, prin ordinul „Masculului-Şef Cotrocenist” (de fapt, „Escrocul-Şef  Naţional”/Beleaua Supremă a României”/”Guvernatorul F.M.I. în România”, cum, inspirat, l-a poreclit colonelul/istoric Mircea Dogaru…)! –  adică, „pedeleii”, care, prin acceptarea acestei umilinţe, şi-au trădat-„demascat” orientarea lor sexuală spre…mazochism! Numai bice de piele şi lanţuri şi zgarde zornăitoare şi femei cu cizme „carâmbite” până deasupra ghenunchilor, au lipsit (sau nu le-oi fi văzut eu..) din Sala Parlamentului…!!!

…Evident că, cu astfel de „salvatori”, „puterea” poate să rămână la cârma…”dictaturii băsesciene”, încă mii şi milioane de ani… – numai Dumnezeu, prin Mila Sa, aceea care s-ar traduce, în limbajul anului 2010, prin  „limitarea vârstei de viaţă”, ne poate scăpa (şi chiar va face-o, pentru că El, Bunul, nu are, spre fericirea noastră…”Perechea Femelă Cosmică”!) de o catastrofă perpetuă!

…Cine va fi fost atât de fraier să creadă că opoziţia va îndrăzni să ia puterea în plin dezastru şi înaintea „celei mai grele ierni din ultimii 100 de ani”, s-a dovedit a fi extrem de naiv…Nu, totul ţine de…”CIVILIZAŢIA IMAGINII” (legată, fireşte, de…SEXUL ÎMBOLDITOR  – …prin feromoni… –  SPRE ÎMPĂUNARE!), cum atât de exact formulă „motălăul” meu de amic! Deci, teatru plus o reacţie chimică organică…

A PĂREA CĂ EŞTI, iar nu A FI! A PĂREA CĂ EŞTI – CEEA CE NU VEI FI NICIODATĂ!!! – la asta lucrează, prin partidele politice, Marele Iluzionist (Maestru al Culturii Imaginii!)-SATANA…!!!

 

…Da, ce-i costa „un (nou) joc politic”, pe nişte indivizi care au buzunarele burduşite cu milioane de euro  furaţi, „bien sür”! (…nu cu câţiva bieţi lei jigăriţi, câştigaţi cu sudoarea frunţii…), care au vile „preste tot rotundul Pământ” şi conturi grase în Elveţia şi în Insulele Cayman, să „pună în scenă” o moţiune…şi încă una…şi încă…?!

[ROMÂNIA PIERDE CÂTE 8,2 MILIARDE EURO PE ZI” – afirmă presa TV. Adică, asta ar fi rata zilnică a HOŢIEI POLITICE, din România Trădată!!!]

…Atâta doar că ”jocul” lor („politic”, cum altfel! – adică, „joc serios şi pe bune”…!) este pe suferinţa şi pe sângele nostru. N-aţi putea fi amabili, voi toţi, ăştia,  „jucăreţii”, să vă luaţi din România (cea zdrobită de…”binele” adus de voi, prin jaf, minciună, nesimţire, crimă şi trădare! – ROMÂNIE AFLATĂ ÎN COMĂ!) jucăriile, şi să vă duceţi să vă jucaţi…unde să vă duceţi?…să zicem, în Oceanul Pacific… –  unde, dacă dă Domnul Cel Milostiv, să vă şi înecaţi?!

…Altfel, dacă vă tot faceţi „jocurile politice” pe aici, pe unde românii şi limba lor tind să sucombe (mai ales printr-o Lege a Educaţiei „Funeriote”, ieşită pentru pedelizarea întregului învăţământ românesc… –  dar şi la şatajul umemeriştilor, asupra”castraţilor” legaţi de bănci…şantaj în cadrul căruia o voce „ighen-istă” a lansat ideea că, în România, românescă să fie/devină…”limbă străină”, că doar şi în… Finlanda, se vorbeşte „suedeza”! – ia duceţi-vă, voi, măi, hopa-mitică udemerişti, în Finlanda, dacă acolo vă e mai bine ca aici…că tot sunteţi din acelaşi val năvălitor (în Europa Creştină), cu finlandezii…! – , iar vocea „morkovelului” a decis ca universitatea clujeană, în care a învăţat şi Emil Boc…SĂ SE RUPĂ ÎN DOUĂ! – pe criterii etnice, fireşte, ca şi  U.M.F. din Târgu Mureş…) – …dacă vă tot „jucaţi” pe/cu sufletul nostru, spuneam – ne vom transforma, noi şi tot Neamul Românesc, în…amintiri.

DACĂ şi atât!!!

***

…À propos de Civiliaţia Imaginii şi de…”Castrarea României”… – mai exact, de  TRĂDAREA ROMÂNIEI (de la dispariţia PATRIMONIULUI CULTURAL, şi până la distrugerea agriculturii, sau până la  „fiarele vechi” ale industriei româneşti, vândute pe…un leu… – de la petrolul românesc şi flota  românească, „invizibilizate”, şi până la „cazul AlroSlatina”, cu puternice valenţe prezidenţialo-cocoşesco-„haremistice”! – totul sintetizându-se în DISPARIŢIA SUVERANITĂŢII DE STAT A ROMÂNIEI ŞI ÎNROBIREA, PRIN NEO-COLONIZARE, A POPORULUI ROMÂN!), castrări şi trădări „executate” (de către „cozile noastre de topor”, prezidenţiale, parlamentare şi guvernamentale! – DE 20 DE ANI ÎNCOACE!!!), către toţi veneticii „gurguţaţi” de o aroganţă „preste fire” (a se vedea, spre pildă, cazul pitbull-ului Jeffrey Franks, din aceste zile!)! Circulă, pe Internet, un document „incendiar”, semnat de Alexandru Amititeloaie, urmând „liniile de forţă” ale dezvăluirilor unui om al Armatei Române (intrată şi ea, ca şi tot ce mai este, încă, românesc –  în disoluţie!)  – generalul Mircea Chelaru [1] – document din care vom selecta câteva puncte mai…sensibile (pentru a semnala unde poate duce o politică „moleşită” – „moleşită” atât de „exhibiţii sexualo-politice” imbecile şi total iresponsabile, cât şi  de…”haremurile” băsiste, dar şi mondialo-globaliste, obsedate, toate, doar  de … „AFACERI FĂRĂ FRONTIERE”, gata să sacrifice, oricând, popoare întregi, fără nicio durere în…sex, ba chiar şi toată planeta Terra, ca în „cazul Clinton-Monica”…, pentru „o figură” pitorească, în domeniul, atât de ademenitor întru pierzanie, al Sexului Conducător de Destine – terestre şi naţionale) :

„(…)Pe 31 octombrie 2000, generalul de corp de armată Mircea Chelaru, la vremea respectivă şef al Marelui Stat Major al Armatei, a anunţat o Conferinţă de Presă ad-hoc, seara tîrziu. El a declarat, spre uluirea asistenţei, că structuri de tip mafiot încearcă să destabilizeze România şi să enclavizeze sudul Olteniei. Adică să constituie o veritabilă “Republică a Olteniei(s.n.). Generalul nu a dat alte amanunte. La cîteva ore, în replică, a venit răspunsul Ministerului de Interne, prin generalul Mircea Mureşan, care a spus că “se poate vorbi de elemente de crimă organizată, generate de nivelul scăzut de trai, de sărăcie. Este vorba despre recuperatori, traficanţi de droguri şi de cei implicaţi în fenomenul prostituţiei. Dacă nu ţinem sub control fenomenul, în timp, e posibil să devină un pericol”. A doua zi, pe 1 noiembrie 2000, Mircea Chelaru şi-a dat demisia din funcţia de şef al Marelui Stat Major al Armatei. Despre ce era vorba? În 1992, William B. Wood, geograf-şef al Departamentului de Stat american (fost ambasador al SUA în Afganistan), dădea publicităţii o hartă cu noile graniţe ale statelor Europei, care ar fi trebuit modificate în virtutea intereselor strategice de după căderea blocului comunist. Adică înţelegerea de la Malta (s.n.). Pe scurt, se preconiza că: Scoţia devine independentă; o parte a Irlandei de Nord se uneşte cu Republica Irlanda; Bretania se desprinde de Franţa; Ţara Bascilor şi Catalunia se desprind de Spania; Italia se divide în zona de nord şi zona de sud; Belgia se divide în Flandra şi Wallonia; Cehoslovacia se rupe în două; Kaliningrad va fi o zonă autonomă în cadrul Rusiei; Kosovo se alipeşte Albaniei; Transilvania devine parte a Ungariei; actualele judeţe Dolj, Caraş-Severin şi Timiş se desprind de România şi devin o ţară a ţiganilor; partea vestică a Basarabiei revine României; partea estică a Basarabiei, inclusiv Transnistria, devin zona autonomă “Dniester” în cadrul Ucrainei (s.n.).
Publicaţia franceză “L’evenement de Jeudi” arată harta mai sus menţionată, în octombrie 1992. Peste România de sud-vest scrie “Ţigani
(s.n.). Un asemenea document primise Ceauşescu şi despre el vorbea şi generalul Chelaru.

…Să vedem dacă evenimentele s-au confirmat, fie şi parţial, din 1990 şi până în zilele noastre:

Iată paralele, dintre datele hărţii mai sus amintite şi evenimentele de pe bătrînul continent, din 1990 pînă astăzi:
– În 1993 Cehoslovacia a dispărut de pe harta lumii şi au apărut Cehia şi Slovacia. Paşnic.
– Divizarea Iugoslaviei, aşa cum vorbea documentul, a fost efectul unui şir de conflicte armate începînd cu 1990, cînd Germania recunoaşte prima independenţa Sloveniei şi Croaţiei. În 1991 începe războiul dintre sîrbi şi croaţi, iar în 1992 cel dintre sîrbi şi bosniaci.
– În 1996 mafia albaneză preia controlul traficului de droguri din Balcani.
– În 1999 au loc bombardamentele NATO din Serbia.
-În februarie 2008 Kosovo îşi declara independenţa faţă de Serbia, cu recunoaşterea UE şi SUA. Este foarte posibil să se unească cu Albania în următoarea perioadă.
– În noiembrie 2007, premierul regional scoţian Alex Salmond, şeful Partidului Naţional Scoţian (SNP), a vorbit pentru prima oară despre un calendar de separare de Marea Britanie şi a prezis că Scoţia va fi independentă peste 10 ani, respectiv în 2017. Salmond a promis organizarea unui referendum asupra independenţei Scoţiei înainte de alegerile regionale din 2011.
– În noiembrie 2007, flamanzii din Belgia au aprins scînteia scindării – deputaţii flamanzi au votat o lege care vizează reducerea drepturilor de vot ale francofonilor. Acest lucru s-a întîmplat pentru prima oară de la independenţa Belgiei, în 1830.
– În vara anului 2009, guvernul Berlusconi a fost zguduit de un scandal care a readus în actualitate ideea secesiunii dintre sudul şi nordul Italiei.
– “Eliberarea” bretonilor, consideraţi urmaşi ai celţilor veniţi din insulele britanice, de sub “opresiunea franceză”, este susţinută de Armata Revoluţionară Bretonă, care şi-a început activitatea încă de la începutul anilor 1970. Născută ca o copie fidelă a Armatei Republicane Irlandeze (IRA), organizaţia bretonă aparţine aripii extremiste a mişcării naţionaliste Emgann, mişcare al cărei obiectiv este independenţa Bretaniei faţă de Franţa.
– În anul 2009, locuitorii din mai multe zone ale Cataloniei au participat la un referendum “simbolic” privind independenţa acestei regiuni faţă de Guvernul de la Madrid.
– “Situaţia din Craiova a scăpat de sub control şi cred că nu mai poate fi stăpînită. Nu mai ai curaj să ieşi seara pe stradă
(s.n.). Afirmaţia aparţinea preşedintelui Consiliului Judeţean Dolj, Ion Preoteasa, şi era legată de escaladarea luptelor de stradă între clanurile mafiote din Bănie în ultimele luni ale anului 2007. Au urmat anii 2008 şi 2009, cînd războaiele dintre clanurile de ţigani din Craiova s-au derulat chiar în centrul oraşului, lîngă Tribunalul Judeţean, în plină zi (s.n.).

Chelaru: ” Oltenia urma să se desprindă de România în decembrie 2000″(s.n.)”

…De cine anume şi de ce ne este răstălmăcită, ba chiar anulată, în contemporaneitate, istoria noastră atât de vastă (cum nu are niciun popor european!) şi fulminant-eroică, până nu demult?

“… Imediat după evenimentele din decembrie 1989, în peisajul mediatic au apărut voci care au început să ne răstălmăcească istoria, minimalizînd şi denaturînd faptele de glorie ale înaintaşilor, să ne defăimeze personalităţile devenite simboluri şi valori ale spiritualităţii româneşti şi, în general, să-i prezinte pe români ca un popor necivilizat, fără cultură, fără demnitate (s.n.). La început, mai timide, aceste atacuri au crescut, treptat, în agresivitate, ajungîndu-se ca, astăzi, ele să devină un fapt obişnuit, de care nu se mai simt deranjaţi nici măcar cei direct vizaţi, adică românii. Constrînşi să se îngrijească de propria existenţă, sub presiunea unui individualism impus aproape cu brutalitate de activiştii neoliberalismului postdecembrist, mulţi dintre ei nu şi-au mai dat seama că în România se instaura, cu ficare acţiune politică sau aşa-zisă reformă administrativă, economică, culturală etc., UN REGIM DE OCUPAŢIE (s.n.). N-au sesizat, deşi s-au străduit unii să le deschidă ochii, că atacurile din ce în ce mai virulente asupra valorilor noastre culturale au fost gîndite tocmai să înlesnească realizarea acestui obiectiv. În acest scop, trebuiau demolaţi stîlpii de rezistenţă ai unităţii şi coeziunii poporului, ai credinţei sale strămoşeşti, ai dorinţei sale de a trăi într-o ţară liberă şi independentă, în care să se simtă stăpîn pe munca şi bogăţiile sale, valori pentru care şi-au dat viaţa generaţii întregi de înaintaşi (s.n.)
Mulţi au fost induşi în eroare de aceste atacuri perfide, ajungînd chiar să creadă că trecutul istoric al poporului român, în spiritul căruia au fost educate atîtea şi atîtea generaţii de români, ar fi fost glorificat, artificial, de propaganda comunistă. Campania furibundă de condamnare a fostului regim, ce a reprezentat, practic, suportul ideologic al acţiunilor de demolare a structurilor instituţionale ale statului, s-a dovedit a fi extrem de benefică şi pentru propaganda denigratoare îndreptată împotriva valorilor definitorii ale neamului românesc.
A trebuit, însă, să treacă 20 de ani, să vedem ţara prăbuşită, cu economia devastată, cu bogăţiile ei în mîna a tot felul de aventurieri străini, cu valorile noastre spirituale defăimate, cu învăţămîntul, cultura, sănătatea şi chiar vitalitatea poporului grav afectate, ca să ne dăm seama că tot ceea ce a început în acel decembrie nefericit pentru poporul român n-a fost nimic altceva decît o agresiune de mari proporţii, care continuă şi în prezent şi care nu are alt scop decît să ne piardă ca neam, pentru ca aceste teritorii şi cine or mai rămîne pe ele să ajungă pentru totdeauna sub stăpînire străină
(s.n.).
Dacă mai sînt unii care se îndoiesc de această perspectivă şi nu înţeleg că tot dezastrul ce s-a produs în ultimii 20 de ani este rezultatul unor acţiuni premeditate, le supun atenţiei, ca un argument suplimentar, o scurtă analiză asupra unora dintre cei mai aprigi detractori şi defăimători ai neamului românesc.
În primul rînd, cred că nu-i o simplă coincidenţă că, în marea lor majoritate, aceştia sînt fiii celor care, tot într-un moment greu pentru ţară, respectiv spre sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial, au impus, de asemenea, României un regim de stăpînire străină, făcîndu-se cunoscuţi prin zelul lor nemăsurat faţă de ocupantul sovietic. Activişti ai bolşevizării ţării şi duşmani ai poporului român, aceştia ne-au rămas în amintire prin cunoscutele fapte criminale din anii ‘50, ce au urmărit anihilarea fizică a intelectualităţii, considerată, pe bună dreptate, stîlpul rezistenţei naţionale. A se constata că analizele şi rechizitoriile asupra acestor grave evenimente i-au ocolit, cu premeditare, pe adevăraţii vinovaţi. Au fost supuşi, însă, oprobriului public tot românii, care, din ignoranţă, au devenit victime ale manipulării şi au fost folosiţi în asemenea acţiuni barbare.
Adevăraţii criminali de atunci şi-au dus traiul tihnit pînă la adînci bătrîneţe şi şi-au lăsat urmaşi de nădejde, care le continuă “opera” şi în vremurile noastre. Iată, doar, patru dintre aceste nume: Leonte Tismăneanu, născut Leonid Tismineţki, Walter Roman, născut Neuländer, Dionis Patapievici, născut Denys Patapiewicz, şi Mihai Oişteanu, născut Mihail Oigenstein. Ce au ei în comun? În primul rînd, faptul că toţi sînt evrei, proveniţi din teritoriile unde sovieticii şi-au pregătit acţiunile împotriva României, toţi, după 1964, şi-au românizat numele pentru a-şi ascunde originea, dar, mai ales, crimele săvîrşite în perioada de bolşevizare a României, toţi au ajuns, cu sprijinul Moscovei şi al NKVD-ului, pe trepte înalte ale ierarhiei de partid, toţi şi-au lăsat cel puţin cîte un urmaş cărora le-a transmis atitudinea lor ostilă faţă de români şi misiunea de a continua să-i duşmănească
(s.n.). (…)Unii au mai apucat momentul răzbunării din decembrie 1989, aşa cum a fost Silviu Brucan, alt evreu cu nume schimbat, alţii au lăsat pe seama urmaşilor duşmănia împotriva românilor şi, din cîte se constată, aceştia se dovedesc extrem de zeloşi în a-şi executa aceste obligaţii testamentare. Îi recunoaştem, prin ostilitatea ce o manifestă faţă de români, prin înverşunarea cu care încearcă să ne înstrăineze de valorile naţionale şi, în general, prin răul imens făcut ţării în aceşti 20 de ani, pe indivizi ca Vladimir Tismăneanu, Petre Roman, Horia Roman Patapievici sau Andrei Oişteanu. Sînt binecunoscute blasfemiile lor împotriva personalităţilor istorice, culturale, teologice etc. care ne-au marcat istoria şi ne-au ridicat spiritualitatea naţională ce ne dă identitate, legitimitate şi ne plasează în rîndul naţiunilor civilizate etc.(s.n.).
Şi ei, ca şi bolşevicii din care, biologic, se trag, tot de pe funcţii de autoritate îi duşmănesc pe români. Puterea ce le-o conferă aceste funcţii le permit să acţioneze cu mai multă eficienţă şi, totodată, să beneficieze de privilegii şi să ducă un trai opulent pe seama poporului pe care-l batjocoresc prin cele mai infame expresii. Dacă părinţii lor i-au duşmănit pe români în numele comunismului, iată că ei o fac de pe poziţie de anticomunişti. Numai vectorul s-a schimbat, scopul a rămas însă acelaşi, adică să-i menţină pe români într-o stare de înapoiere culturală pentru a-i putea domina
(s.n.).
Pentru români se pun, însă, nişte întrebări: de ce tocmai Patapievici, cel care s-a afirmat deschis ca denigrator al neamului românesc, a fost numit şi reinvestit în funcţia de preşedinte al Institutului Cultural Român, organism care ar trebui să ne promoveze cultura şi valorile în lume şi de care el, de fapt, se foloseşte pentru a ne batjocori şi a ne expune în ipostaze umilitoare? De ce o altă odraslă de bolşevic, în speţă Tismăneanu, a ajuns “inchizitorul” comunismului, folosindu-se de această ocazie, autoritate şi, bineînţeles, fonduri substanţiale, pentru a-i ataca, de fapt, tot pe români? De ce şi celelalte odrasle de bolşevici se situează bine în zona privilegiaţilor postdecembrişti, nimeni nu-i deranjează cu nimic, ocupă funcţii importante, duc un trai opulent pe seama românilor pe care continuă să-i umilească cu abjecţiile lor anticomuniste? Sînt întrebări la care ar trebui să răspundă cel care le-a încredinţat aceste funcţii şi continuă să-i încurajeze în acţiunile lor, deşi acestea oripilează tot mai multă lume. Sînt, desigur, întrebări retorice pentru că şi individul numit Băsescu Traian, prin tot ceea ce face, se poziţionează împotriva intereselor poporului roman
(s.n.). În aceste condiţii ar trebui să-i întrebăm pe cei care l-au votat pe acest individ dacă nu cumva prestaţia lui începe să-i dezamăgească, dacă nu cumva încearcă un sentiment de culpabilitate faţă de răul ce s-a abătut asupra ţării” – cf. Alexandru Amititeloaie, Harta Noii Ordini Europene, trasată la Malta, în decembrie 1989, în Tricolorul, nr. 2004, 10/30/2010.

…Iată harta…”Noii Europe”:

…Nu avem ce comenta. SUNT REALITĂŢI CARE SE IMPUN  (nu suntem noi “morţi de dragoste”, după Vadim, cu ziarele domniei sale…! – …dar ce e adevărat, nu poate fi contestat! – pentru că EXISTĂ ŞI FIINŢEAZĂ RĂUL NUMIT, SUB OCHII NOŞTRI!) – …din păcate, PESTE CAPETELE NEAMURILOR ŞI FĂRĂ NICIO FRICĂ DE DUMNEZEU!!!

…România nu mai are, LA EA ACASĂ, alt drept decât acela de a apăra…BĂNCILE STRĂINE, SĂ NE RUINEZE ŞI SCLAVIZEZE CÂT MAI REPEDE!!! DE A APĂRA INTERESUL CĂMĂTARILOR/”ZARAFILOR”  NEO-LIBERALI-“INTERNAŢIONALIŞTI”!!!

În halul acesta ne-au adus TOATE partidele politice, succedate  la putere, de 20 de ani încoace – …dar, ÎN PRIMUL RÂND, Băsescu şi ai lui…! EI SUNT CIOCLII NEAMULUI ROMÂNESC!!!

…Toate partidele (fie că sunt la putere, fie că sunt în aşa-zisa “opoziţie!), DORM LINIŞTITE! Au desăvârşit…”regimul de ocupaţie”! Armata, de la care noi avem ultima speranţă, a fost şi este, în continuare, măcelărită, “legal” şi ilegal, trimisă pe toţi coclaurii, transformată în “forţe mercenariale”, în slujba TOCMAI A DUŞMANILOR NOŞTRI DE MOARTE!!! Dar, din fericire, au mai rămas câţiva ofiţeri patrioţi. În Dumnezeu şi în aceşti ofiţeri ne mai stă, nouă, nădejdea!

…DATA ANIVERSĂRII UNEI “REVOLUŢII” (?!) SE APROPIE.

Cu frig şi foame şi disperare/exasperare, cu tiranie absurdă şi sfidătoare de orice lege şi de orice minim bun-simţ (obraznică şi crâncen-nesimţită, de măsurat cu…”robertanastasul”!)  – se apropie…

…Se apropie, oare, pentru a vesti o…REVOLUŢIE?! Noi, subsemnatul, nu mai admitem ca, în schimbările (cu mijloace democratice sau de forţă – “Armata e cu noi!”), să se mai amestece străinii, cu serviciile lor secrete cu tot – pentru că străinul, niciodată, nu se amestecă în treburile ţării tale, decât spre a se folosi de aceste “trebi” şi de Ţara şi Neamul care le au…, pentru a le exploata (“trebile” şi Ţara ta şi Neamul tău), în propriul lui folos şi spre dezastrul Ţării şi Neamului, cele cu…”trebile” de rezolvat!!!

…Şi nu mai vrem măcel inutil şi asasinat masonic, nu vrem ghilotine şi nici vampirice “Comitete ale Salvării Publice”… –  pe româneasca stâlcită, internaţionalisto-globalistă, tradus: “Fronturi ale Salvării…Internaţionaliste”!!!… (care nu fac decât să adauge imens păcat de beznă, la păcatele, şi aşa, inexplicabil de mari, ale Neamului Românesc!), ci vrem doar …SFÂNTA DREPTATE!!!

La puşcărie, PE VIAŢĂ, toţi HOŢII şi toţi TRĂDĂTORII şi toţi BLASFEMIATORII de Neam şi de Ţară!!!

…Aşteptăm, dar nu pasiv, ci în rugăciune şi cu fierbinte întrebare către Dumnezeu: CUM ŞI CÂND? Şi nu vrem răspunsuri nici de la sindicate, nici de la partide, pentru că toate s-au dovedit caiafe…şi, în niciun caz, de la demonii “femeişti” (că tot spre amărăciunea păcatului adamic, al “SEXualizării” , duc –  pentru a ne doborî în…”Civilizaţia Imaginii Iluzorii/Virtuale!): DOAR DE LA UNUL DUMNEZEU!!!

…Pentru NOI. Căci NOI trebuie să luptăm, cu fermitate ultimă şi cu crâncenă necruţare, ÎN CONTRA SATANEI/MARELUI ILUZIONIST AL CIVILIZAŢIEI IMAGINII! – să ne luptăm, vajnic şi fără niciun  răgaz, cu răul încuibat în noi, pentru a împlini Sfânta Lui Voinţă! Să ne eliberăm de demonica surzenie a Duhului nostru, cea care ne-a adus, prin egoism, laşitate, lăcomie, iresponsabilitate şi trădare, să încălcăm Poruncile Lui Sfinte şi să părem anesteziaţi de tot, mancurtizaţi… – ne-a făcut să ne comportăm ca nişte grav handicapaţi mental!

…Iar de nu se va putea face Lumină şi Viaţa Adevărată-Hristică nu ne va fi fiind scrisă în soartă, dacă Dumnezeu va voi altfel cu noi (adică, să ne păstreze ruşinea şi dezonoarea, ca stigmate etnice recent dobândite, în ciuda zvâcnirii fulgurante şi pilduitoare, a martirei-Învăţătoare, Doamna  CRISTINA IRINA ANGHEL!), Îl implorăm, deodată cu Aminul Neamului Românesc: “Decât o viaţă moartă, un negru vis de jele,/Mai bine stinge, Doamne, viaţa ginţii mele,/Decât o soartă aspră din chin în chin s-o poarte,/Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!”

                                                                     prof. dr. Adrian Botez

NOTĂ:

[1] – Generalul Mircea Chelaru, născut în 1949, este doctor în ştiinţe militare şi a absolvit – pe lîngă Şcoala Superioară de Ofiţeri şi Academia Militară din România – Colegiul de Studii Strategice şi Economice de Apărare din cadrul Centrului European pentru Studii de Securitate “George C. Marshall” din Germania, precum şi cursuri internaţionale de drept militar. În anul 1990 a fost director al Diviziunii III de contraspionaj la Serviciul Român de Informaţii. A fost şeful Marelui Stat Major al Amatei în anul 2000. Din anul 2008 este general cu 4 stele, în rezervă.

ROMANIA VA DEVENI GROAPA DE GUNOI ETNIC A EUROPEI! (2)

Posted by Stefan Strajer On November - 15 - 2010

ROMANIA VA DEVENI GROAPA DE GUNOI ETNIC A EUROPEI! (2)

Autor: Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

            Episodul 1

Extinderea campaniei antiromâneşti în Occident

După scandalul ţiganului Mailat, campania externă antiromânească s-a înteţit. Autorităţile italiene au trecut la elaborarea decretului de expulzare. Aşa cum prevenise, la începutul lunii noiembrie 2008, Valentin Stan, într-o emisiune „Sinteza zilei“, de la Antena 3, această măsură, sub diverse forme, avea să fie preluată şi de alte state. E-adevărat că unele publicaţii, precum ziarele România liberă şi Ziua, au relevat că tot scandalul Mailat a fost o înscenare, spre a permite Italiei să treacă la măsurile cunoscute. Dar pentru statele occidentale nu va fi o dificultate tehnică sau un impediment moral să găsească pretexte pentru a-i trimite în România nu numai pe ţiganii plecaţi de aici, ci şi pe ţiganii emigraţi din alte ţări – cum, de altfel, s-a mai încercat de către Germania şi Franţa! Culmea este că, în toiul campaniei generate de scandalul Mailat, unii analişti – ca Valentin Stan, la Antena 3 – au adus un nou deşeu lexical în discursul mass media: au început să vorbească, cu preţiozitate, despre ţigani numindu-i „comunitatea roma“ (sic). Ce o mai fi şi asta, „comunitatea roma“ [18]?!

Oricum, scandalul Mailat, regizat destul de bine, trebuie corelat cu cazul infractorului Costel Argint, care, deşi era urmărit prin Interpol, a primit azil politic în Italia şi i-a fost adus, ca „preşedinte al Asociaţiei Refugiaţilor Politici Rromi şi Români în Italia“ [19], la conferinţa premierului Tăriceanu, ţinută la Accademia di Romania! Fără îndoială, şi aici fusese ceva putred: aşa ne sprijinea Interpolul să-l găsim pe interlopul Costel Argint?! Atât de superficial face Guvernul Italiei anchete pentru a acorda azil politic unor infractori căutaţi de Interpol?! Nu mai vorbesc de incapacitatea diplomaţilor români şi a Serviciilor Secrete româneşti de a fi gestionat, şi de această dată, vizita oficialilor noştri în Italia, deoarece în presă s-a comentat îndeajuns, iar unii de la Adevărul s-au întrebat, chiar dacă fără eficienţă: „Apariţia lui Argint – spectacol premeditat?“ [20]. 

Dezinformarea este comisă, fireşte, inclusiv de mass media străine, prin campanii de presă bine regizate, cu concursul unor membri ai unor instituţii româneşti. Un astfel de exemplu este materialul „Romii: cea mai discriminată minoritate în UE şi în România“, difuzat de B.B.C. Aici, vicepreşedintele Consiliului Naţional al Audiovizualului, Attila Gasparic, referindu-se la modul cum sunt priviţi ţiganii – pe care, evident, îi numeşte „romi“, ca, de altfel, toată presa din Ungaria, deşi acolo există cuvîntul cigan/cingaro! –, „crede că de vină pentru prejudecăţile oamenilor sunt mentalităţile învechite, (…) cauzate de stereotipuri moştenite de dinainte de ’89, când nu existau minorităţi în această ţară. Nu se vorbea despre ele şi foarte mulţi nu-şi dau seama că există“ (sic) [21]. Adică, spune, „în două vorbe, trei prostii“: ori „nu existau minorităţi“, ori „nu se vorbea despre ele“ (deşi existau, cum se subînţelege) – sunt două lucruri diferite. Individul se face că nu distinge între „minorităţi“ ca specie conceptuală şi juridică, recunoscută de stat, şi „minorităţi“ ca specie demografică şi sociologică, existentă faptic şi, eventual, nerecunoscută juridic – aşa cum este situaţia acum în Franţa, Grecia, Germania etc.

De aceea, trebuie să subliniez că Gasparic minte cu neruşinare: deşi este un oficial al statului român, denigrează România în mod calificat. Într-adevăr, ca „maghiar pur“, el ştie că, în documentele de partid şi de stat „de dinainte de ’89“ se folosea expresia standard „maghiari, germani şi alte minorităţi naţionale“ – iar toată lumea ştia că expresia „şi alte minorităţi naţionale“ îi desemna pe evrei, ţigani, ruşi, ucraineni şi alte minorităţi. Mai mult, „ca expresie a democraţiei socialiste“, se formaseră Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară – care fusese moştenitorul MADOSZ-ului, umbrela sub care se reuniseră toate organizaţiile fascisto-horthyste maghiare şi care, după decembrie ’89, a năpîrlit în U.D.M.R. –, Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Germană – care, după ‘89, a devenit F.D.G.R. şi care s-a declarat, juridic, moştenitorul Grupului Etnic German, care fusese filiala locală a partidului nazist german –, şi altele; Comunitatea evreiască nu resimţise nevoia să înfiinţeze „Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Evreiască“, deoarece evreii erau, deja, încuibaţi în conducerea P.C.R., precum şi în toate ministerele. Şi materialul anonim difuzat de B.B.C. se încheie astfel: „Până în momentul de faţă, cele mai multe amenzi aplicate de C.N.A. posturilor de radio şi televiziune au fost pentru cazuri de discriminare etnică“. Dar pe acest mincinos Attila Gasparic cine îl amendează pentru că denigrează România pe banii noştri?! Pentru că alterează imaginea României pe plan extern, acest Attila Gasparic intră sub incidenţa Legii pentru apărarea siguranţei naţionale şi trebuie condamnat ca atare, căci acest tip de campanie de presă constituie un exemplu de vulnerabilitate devenită atac la securitatea naţională!

În mod categoric, unul dintre cele mai importante şi mai puternice mijloace de influenţare în masă este Internet-ul. Ca să vă daţi seama cât de mare este penetrarea, pe plan internaţional, a scamatoriei grafice că „rom“ nu este ţigan, ci este sau ar putea fi român este faptul că în enciclopedia electronică Encarta apare cuvântul „rom“, ca membru al „poporului Roma“, Romany/Romani fiind limba „poporului Roma“ [22]; iar, în lista de cuvinte a dicţionarului, după Romani urmează… Romania, ca „ţară în sud-estul Europei etc…“; şi la cuvântul tzigane, pronunţat cigan, apare ca denumire a poporului Roma, dată în… Ungaria! Or, Encarta are o mare răspândire, aspectul cu ţiganii nefiind singura denigrare la adresa României conţinută în ea. Dar nu aţi întâlnit, pe nicăieri, un protest oficial al autorităţilor române trimis editorilor Enciclopediei Encarta contra denigrării României, deşi există motive temeinice şi norme juridice internaţionale şi deşi, în anii anteriori, le-am atras atenţia oficialilor despre denigrarea României comisă de Encarta.

În contrast cu situaţia asta şi cu agresiunea organizaţiilor interne ale ţiganilor şi internaţionale contra României pe tema „discriminării“, trebuie să amintesc un fapt care vine în sprijinul contraofensivei pe care trebuie să o întreprindem: deşi, în Franţa, termenul prin care erau desemnaţi era cel de gitane, în ultimele decenii se foloseşte tot mai frecvent cel de tzigane! Ca, de altfel, şi la Sir Angus Fraser, în toată cartea sa, ŢIGANII, precum şi în vasta sa bibliografie, se întâlnesc numai termenii gypsy, zigeuner, Tsiganologie, cigano, cyganie, tzigan etc. La fel procedează, de exemplu, şi Yul Brynner, celebrul actor din filmul Cei şapte magnifici, care cântă Le Tzigane et moi – titlu pus pe coperta CD-ului său [23] şi nu l-a condamnat nimeni pentru discriminarea şi „jignirea“ ţiganilor, cum face C.N.C.D. în România!

Ţinând cont de slugărnicia cu care au reacţionat în ultimii 20 ani, mass media interne au devenit, în mod evident şi în cea mai mare parte a lor, un pericol major pentru România, deoarece dezinformează opinia publică şi induc o stare halucinogenă de defetism, de lehamite, care să provoace slăbirea rezistenţei la agresiune şi, implicit, să determine inacţiunea populară: defetism propice pentru organizaţiile oculte, care caută şi reuşesc să „ocupe“ România sub aspect financiar-bancar, economic, cultural, informaţional etc., fără a mai trage un foc de armă, ca în vremurile recent apuse. În aceasta constă, în esenţă, specificul războiului axiologic, atipic, din vremea noastră, căruia i-a căzut victimă România! De aceea, este întemeiată alerta făcută în Strategia naţională de apărare elaborată de C.S.A.T., cum că unele campanii de presă se constituie în „vulnerabilităţi“ la adresa securităţii naţionale – iar inflamarea unei părţi a presei, compusă din „guguştiuci“ şi, mai periculos, din mercenari de presă, este absolut pernicioasă [24]. Astfel de exemple de campanie de presă periculoasă pentru naţiune sunt campania „Iohannis prim-ministru“ – declanşată de Crin Antonescu, campania Gold Corporation Roşia Montană şi chiar campania contra preşedintelui Traian Băsescu desfăşurată de Antena 3 – îndeosebi de la emisiunea „Sinteza zilei“ – pe tema expresiei „ţigancă împuţită“, adresată – întemeiat, cum am mai relevat [25] – unei „ziariste“ absolut anonime de la Antena 3, care nu avea nici un articol publicat şi care, sub acoperirea de ziaristă, avea alte atribuţii. E greu de spus dacă respectivii „analişti“ au intenţionat să-l determine pe Traian Băsescu să îi protejeze şi mai mult pe ţigani, dar, aparent paradoxal, exact acest efect l-a avut: ca să-i împace pe ţigani şi C.N.C.D.-ul – care l-a chemat în judecată! –, preşedintele ţării a început să înveţe să pronunţe, la televizor, cîteva cuvinte ţigăneşti, a „dansat ţigăneşte la festivalul“ de la Costeşti, al „regelui“ Florin Cioabă, iar fratele său, Mircea Băsescu, a botezat o nepoată a lui Bercea Mondialu’ etc. După ce l-au determinat pe preşedintele Traian Băsescu – prin iterarea incontinentă a acuzei folosirii expresiei „ţigancă împuţită“ – să manifeste o apropiere de ţigani, tot Antena 3 l-a acuzat că întreţine relaţii prea apropiate cu  Bercea Mondialu’ şi clanurile lui! Adică „nici cu piatra de cap, nici cu capul de piatră“! Şi „analiştii“ respectivi se vor formatori de opinie! Sunt, dar sunt de-formatori şi, deci, dezinformatori, fiindcă o fac în mod deliberat!

Ţiganii – o iminentă bombă politică a Uniunii Europene

Pe lângă faptul că ţiganii au devenit o bombă interetnică şi socio-demografică, între timp situaţia s-a complicat şi mai mult, căci aceştia au devenit atât o bombă politică internă, cît şi una externă.

Anterior presei obediente şi mercenare, vina pentru convergenţa acestor pericole o poartă, în principal, autorităţile române, instituţiile româneşti, „sistemul ticăloşit“ – cum a fost calificat de însuşi preşedintele Traian Băsescu, care a creat acest concept cu care va intra în istoria politologiei. Astfel, trebuie să repet – şi apelez la toţi ziariştii patrioţi să repete şi ei, continuu, şi să disemineze aceste informaţii – că Petre Roman, urmînd politica lui Andrei Pleşu, a „emanat“ Memorandumul nr. D2/1094 din 29 februarie 2000, prin care a anulat expres Memorandumul ministrului Teodor Meleşcanu şi a impus utilizarea vocabulei „rom“. Unele dintre gravele consecinţe ale introducerii vocabulei „rom/rrom“ deveniseră evidente încă din timpul mandatului său. Aşadar, unul dintre principalii vectori ai războiului axiologic contra României este sinistrul ex-premier Petre Roman. Evident, nu doar pentru că el a facilitat consolidarea, în conştiinţa opiniei publice internaţionale, a echivalării românilor cu ţiganii şi a devalorizat, astfel, conceptele de „român“ şi „românitate“ – care fac parte din Patrimoniul Naţional –, ci, în plus, şi pentru că este promotorul altor forme esenţiale de devalorizare şi de distrugere efectivă a Patrimoniului Naţional: prin introducerea expresiei „mormane de fiare vechi“ a devalorizat moral marile complexe industriale – care au fost vândute, apoi, pe nimic, unor investitori „strategici“ (citeşte: escroci) –, iar prin liberalizarea cursului leu-dolar a devalorizat moneda naţională şi, astfel, a provocat principala modalitate prin care România este ruinată, continuu, de două decenii: ruinată pentru români, în scopul îmbogăţirii, preponderent, a alogenilor şi a băncilor străine! (Unul dintre puţinele merite incontestabile ale preşedintelui Traian Băsescu este că l-a scos pe Petre Roman din prim-planul eşichierului politicii româneşti. E-adevărat, încă nu a fost scos definitiv, fiindcă, între timp, îl reactivase premierul Călin Popescu-Tăriceanu.)

Alte consecinţe pernicioase ale introducerii deliberate a vocabulei „rom/rrom“, pentru a-i confunda pe români cu ţiganii, le vedem şi azi, iar pe altele încă nici nu ni le imaginăm. Astfel, după ce, în 2 noiembrie 2007, mi s-a publicat, pe AlterMedia, studiul „Înnegresc ţiganii imaginea României?!“, în 11 noiembrie 2007, d-l prof. Ion Coja şi-a postat articolul cu titlul „Cea mai mare problemă a României este că românii sunt confundaţi cu romii” [26] – titlu care reproduce constatarea lui Graham Watson. Laconic zis, articolul său este remarcabil, dar se încheie lamentabil. La sfârşit, a dovedit o inexplicabilă cecitate politică şi – crezând că rezolvă încurcătura în care ne-au băgat autorităţile! – enunţă această afirmaţie: „…Este cazul să ne punem totuşi, cu toată seriozitatea, întrebarea dacă nu cumva soluţia finală a problemei ţiganilor, de interes de-acuma european, poate chiar planetar, va trebui să includă şi constituirea unui stat naţional al ţiganilor“ (sic). Cu alte cuvinte, propune „să li se dea ţiganilor un stat“. Dar nu spune unde, ci doar sugerează, în finalul materialului: „Aşa cum constituirea Israelului a pus capăt unui statut milenar incert şi nedemn al evreilor, nemeritat, constituirea unui stat al ţiganilor ar putea rezolva cea mai mare parte din ceea ce acum înseamnă problema ţiganilor din Europa. Evident, ca şi în cazul evreilor, soluţia va trebui să învedereze un teritoriu cât mai apropiat de cel care va fi fost obârşia din care ţiganii au fost dislocaţi în urmă cu aproape o mie de ani şi pe care ei ar redobândi-o astfel“ (!).

Riscant, în această problemă, este, după mine, să faci o asociere şi o paralelă între evrei şi ţigani: cum să-i alături, fie şi în scris, pe evrei cu ţiganii?! Ce zice „Organizaţia supravieţuitorilor holocaustului“, din Tel Aviv, care l-a avertizat – manifestând, deci, bunăvoinţă! – pe prof. Coja că o să-l ucidă [27]?! E-adevărat că Shimon Samuels, directorul pentru relaţii internaţionale al Centrului Wiesenthal, le-a luat apărarea ţiganilor, pe motiv că Adrian Cioroianu ar fi cerut „deportarea ţiganilor“, dar asta nu se ia în consideraţie: Cioroianu se referise, „corect politic“, la „infractori“, nu la „ţigani“. Totuşi, au mai forţat şi alţii similitudinea între evrei şi ţigani – curios, chiar şi răposatul Simon Wiesenthal, dar, fireşte, ţiganii în primul rînd, ca să se împăuneze prin alăturarea lor de „poporul ales“: «Romii acuză un „nou Holocaust“» –, desigur, mergînd pe urmele altora, care au încercat să scrie cărţi despre pretinsul holocaust al ţiganilor din Transnistria [28].

Misterul înfiinţării şi localizării statului Ţiganistan

Chiar dacă, referitor la evrei, prof. Ion Coja face câteva consideraţii aparent corecte, pentru că, în fond, se situează pe poziţii sioniste – condamnate vehement de către evreii fundamentalişti din S.U.A., organizaţi în Neturei Karta, care, cu perseverenţă, afişează lozinci ca „Statul Israel nu trebuie să existe“, „Iudaism nu înseamnă sionism“, „NU atrocităţilor Israelului din Gaza şi Liban!“ etc. [29] –, nu ne putem reprima întrebarea fatidică: unde să li se dea un stat?! În India, de unde au venit, cum sugerează autorul?! E-adevărat că ideea „trimiterii ţiganilor în India“ se formulase, prin 1966, şi în Cehoslovacia, după cum relevă Angus Fraser [30]. Dar, India are o populaţie cu mult peste un miliard de indivizi, majoritatea fiind muritori de foame! Sigur, în comparaţie cu această imensitate demografică, în continuă creştere, cele circa două milioane de ţigani din România ar trece neobservate, dacă ar fi duse acolo. India are destui săraci ai ei, în comparaţie cu care ţiganii din România par chiar pricopsiţi – ca să nu mai vorbim de „barosani“ ca Nicolae Păun – care, obraznic, mai vrea şi să ne schimbe dicţionarele [31]! –, Adrian-minune – care, inclusiv el, împuţeşte atmosfera cu manelele sale! –, „împăratul“ Iulian, „regele“ Cioabă, interlopul Bercea Mondialu’ (finul lui Theodor Stolojan şi al ex-judecătoarei Maria Huza), ţiganul-sociologist Nicolae Gheorghe ş.a. –, aşa că, totuşi, nu-şi va primi înapoi „ramurile indiene rupte şi rătăcite“.

            De aceea, evident, în Europa li s-ar putea da un stat acolo unde sunt cei mai mulţi pe km/pătrat. Şi unde se întâmplă asta?! Iarăşi evident, în România. Şi chiar dacă, proporţional vorbind, nu România are cei mai mulţi ţigani (ci, raportaţi la numărul total al populaţiei, Ungaria şi Bulgaria), acei membri ai „sistemului ticăloşit“ care ne conduc vor recunoaşte, la presiunea U.E., că da!, are! Astfel că, întrucât am fost singurii care i-am tolerat cinci secole, pentru că i-am acceptat şi nu i-am exterminat, cum făcuseră, multă vreme, toate statele europene – precum relevă Sir Angus Fraser şi cum precizează chiar prof. Ion Coja în articolul sus-menţionat [32] –, va trebui să le oferim, tot noi, românii, şi un stat, de vreme ce le-am permis să ni se substituie ca denumire naţională, căci, „străinii îi confundă pe români cu romii“, cum zicea şi Graham Watson [33], adică cu ţiganii – cum ar fi trebuit să zică şi Graham Watson! Deoarece India, care este putere nucleară, nu va accepta să-i primească pe ţiganii din România – cu atât mai puţin pe cei din Europa – doar pentru că aşa ar vrea Uniunea Europeană! Zeci de milioane de indieni (însumând de mai multe ori populaţia României!) emigrează în Arabia, în continentele Americii (de Nord, îndeosebi), chiar în Africa, iar prof. Ion Coja propune să li se dea „stat“ în India: să se înfiinţeze statul Ţiganistan!

Dar de ce să nu le dăm, tot noi, şi „un stat naţional“?! Pentru că organizare politică au destulă, chiar mai multă decât noi: ei au „împărat“, „rege“, bulibaşă, stabor şi „palate“ cu multe turnuleţe. „Naţiune“ nu au, încă, dar au, deja, un factor premergător constituent, „cultură“, pentru că au mai multe „culte“. Au „cultul“ şuţului (adică al hoţului): în interiorul etniei ţigăneşti, printre cei mai respectaţi membri sunt consideraţi şuţii – cei care fură mai mult şi nu sunt prinşi. Iar, dacă sunt prinşi pentru comiterea diverselor infracţiuni – înşirate pe toată gama criminalităţii, de la furturi la omucideri, cum avea să constate, tardiv şi ofuscat, dar ineficient, inclusiv premierul Tăriceanu! –, au asigurat, în consecinţă, şi „cultul“ „ocnaşului“: tot astfel, cel mai prestigios şi, totodată, cel mai temut membru al clanului este cel care are mai mulţi ani de puşcărie. Au, apoi, „cultul“ şmenarului şi „cultul“ escrocheriei. Aceasta e denumită în „limba romali/ romani/romany/romanes“ „bişniţă“: adică, business, devenită, în engleza-ţigănizată, bişniţă, de unde a intrat, din nefericire, şi în maculatura unor condeieri. Ca dovadă că unii dintre românii noştri sunt imbecili este faptul că au început să ţigănizeze şi limba română: din când în când, unii ziarişti români „tâmpiţi“ – cum, întemeiat, i-a calificat preşedintele Traian Băsescu – pun în materialele lor astfel de cuvinte ţigăneşti. Ca să nu mai vorbesc de cuvântul „mişto“, folosit, frecvent, de către vorbeţii din audio-vizual şi de condeierii din presă!

Pentru că, totuşi, India este suprapopulată, tot ideea ex-ministrului de Externe Cioroianu trebuie dezvoltată: trebuie făcut un stat al ţiganilor, dar nu în Egipt, ci în Sahara. Aşa cum, acolo, pot să trăiască beduinii, la fel pot s-o facă şi ţiganii: au şi ei corturi, migratori vor să rămână, violenţi sunt şi, deci, îşi pot forma miliţii pentru a-şi asigura autoapărarea etc.; trebuie doar să înveţe să muncească, precum tuaregii, beduinii ş.a. şi, evident, să nu contamineze oazele pe lângă care vor trece din când în când, ca să le rămână apă de băut; pentru că de spălat nu au nevoie, căci nu se va mai întâmpla ca în Franţa, să fie daţi jos din autobuz, pentru ca şoferii să nu mai facă grevă din cauza păduchilor ţigăneşti. E-adevărat că, în ziarul Adevărul, în care s-a publicat această ştire, condeierul, care semnează, foarte „curajos“, cu M.C., foloseşte un titlu foarte mincinos: Grevă la Lyon din cauza păduchilor româneşti! NU, nu erau păduchi româneşti, ci păduchi ţigăneşti! „Pentru că nu se spală, miros insuportabil de urât“, a povestit unul dintre şoferii din Lyon [34]. Pe când, în Sahara, nu-i mai deranjează nimeni!

Continuă clocirea apariţiei „naţiunii ţigăneşti“!

Ce le mai trebuie ţiganilor, pentru a li se asigura „management“-ul şi statutul de prestigiu, pe care, în ultimul mileniu de vieţuire în Europa, nu au reuşit să şi-l dobândească singuri?! Ca Uniunea Europeană să declare sus şi tare că ţiganii sunt o naţiune mare!

Din surse demne de încredere şi bine informate, se ştie că clica birocraţilor insinuaţi la conducerea U.E. pregătesc o rezoluţie chiar în acest sens: să propună Uniunii Europene să decidă ca etnia ţigănească să devină cea mai nouă naţiune a Europei. Pentru început, în stilul său pervers, al dublului standard, «Comisia Europeană a recomandat, în 2005, recunoaşterea rromilor de către statele membre ca „grup etnic distinct care beneficiază de prioritate de acţiune în materie de politică de includere şi locuri de muncă“» (s.n. – V.I.Z.). Nici mai mult nici mai puţin: adică să le acorde statutul de discriminaţi pozitiv, pentru că, la fel ca în romanul O mie nouă sute optzeci şi patru, al lui George Orwell, „unii sunt mai egali decît ceilalţi“. Ca atare, în România, deja ţiganilor li se rezervă accesul în licee şi facultăţi fără concurs de admitere, după care ajung şefi „şcoliţi“ în diverse organizaţii, ministere şi chiar în Parlament, de unde dau românilor directive. Apoi, discret, de la „recomandări“, Uniunea Europeană trece la pasul al doilea, mai dur, la „presiuni“: «U.E. face presiuni ca statele membre să recunoască rromii ca „un grup etnic distinct“ în cadrul blocului comunitar» [35]. După care a urmat pasul al treilea: se introduc „interdicţii“. Chiar zilele acestea presa titra pe prima pagină despre faptul că, în ţara-etalon a democraţiei, Marea Britanie, a apărut o nouă interdicţie: «Judecătorilor britanici li se interzice să mai folosească termenul “ţigan”». «Pentru judecătorii din Marea Britanie cuvântul “ţigan” a devenit unul interzis. Potrivit unui ghid destinat magistraţilor, acest termen va fi înlocuit cu sintagma “membru al comunităţii nomade”. (…) În secţiunea intitulată “Romi/ţigani/nomazi“, scrie următoarele: “Aceste grupuri sunt recunoscute ca grupuri etnice, deşi nu există statistici oficiale în legătură cu numărul acestei populaţii.  Termenul ţigan este considerat de obicei ca fiind peiorativ; membru al comunităţii nomade ar putea fi acceptabil, dar trebuie să se acorde atenţie şi să se evite orice supoziţii».

Chiar dacă se evită supoziţiile, totuşi, sunt inevitabile prostiile de logică, atît formală, cît şi politică, generatoare de prejudicii aduse altora: pentru că „nu toţi nomazii sunt ţigani şi nu toţi ţiganii sunt nomazi, ci doar  unii“. Adică „mulţimea ţiganilor“, A (aici, în cadrul silogismului, noţiunea „mulţime“ e înţeleasă ca termen de logică formală şi matematică) se intersectează cu „mulţimea nomazilor“, B, şi rezultă „mulţimea“ C, în urma operaţiei de intersectare, care conţine acele elemente din ambele mulţimi cărora le sunt comune, proprii, simultan, cele două însuşiri: sunt şi ţigani şi nomazi. Termenul matematic incluziune înseamnă că mulţimea A, a ţiganilor, este inclusă în mulţimea D, a englezilor, tot aşa cum mulţimea numerelor pare P (o mulţime mică), este inclusă în mulţimea numerelor întregi I (o mulţime mijlocie), care, la rîndul ei, este inclusă în mulţimea numerelor naturale N (o mulţime mare) – adică cu toate însuşirile lor! Mai clar, ca să se înţeleagă de ce folosirea termenului matematic „incluziune“ este incompatibilă, adică nu se poate aplica aici, în domeniul social, pentru substituirea ilicită a termenului sociologic consacrat „integrare“ (prin asimilare, acceptare, tolerare, convieţuire etc.): toate notele (calităţile) mulţimii mici a numerelor pare P aparţin obligatoriu şi mulţimii mijlocii a numerelor întregi I, precum şi mulţimii mari a numerelor naturale N, adică sunt identice şi compatibile, sunt proprii în mod necesar şi mulţimilor I şi N

Notele (adică însuşirile) noţiunii „ţigani“ sunt: analfabeţi, beţivi, cămătari, cerşetori, criminali, derbedei, escroci, găinari, hoţi, împuţiţi, infractori – pe toată gama infracţiunilor: de la furtul din buzunare pînă la omucideri –, puturoşi, plini de boli, scandalagii, „şmenari“, violatori de legi şi de persoane etc. şi, mai ales, non-muncitori, dar au „vrăjitoare“, „cocoşei de aur“ şi palate. „Incluziunea“ ţiganilor în poporul britanic sau german înseamnă ca toate însuşirile ţiganilor să devină proprii şi britanicilor sau nemţilor! Vor cehii, croaţii, englezii, elveţienii, francezii, germanii, italienii, irlandezii, ruşii, ungurii ş.a. să îi „incluzioneze“ (nici măcar verbul nu merge, e un barbarism!) pe ţigani, cu toate însuşirile lor, eminamente negative şi periculoase?! Evident, nu, nu îi includ. Dimpotrivă, îi exclud cu toată energia, la nevoie prin incendiere, prin „epurare prin foc“, cum au făcut italienii şi francezii! Sintagma „incluziunea ţiganilor“ este o idioţenie scornită de unii cu scopul, cum am zis, de a însăila un nou „concept“, zis sociologic, cu care să se laude activiştii ţigani că se exprimă ştiinţific şi întemeiază o nouă ştiinţă, „ţiganologia“ – sau, dacă vă place, „romalogia“! Dar asta-i prostia britanică, făţuită în „corectitudine politică“! Mai departe: «(…) De altfel, ghidul propune o listă cu persoane care pot fi “dezavantajate din punct de vedere social şi economic” şi care au nevoie de ajutor special pentru a se asigura că sunt tratate cu corectitudine. Este vorba despre: minorităţile etnice, minorităţile religioase, persoanele cu dizabilităţi, femeile, copii, persoanele în vârstă, homosexualii şi lesbienele, transsexualii, “cei care, din cauza sărăciei sau a altor motive, sunt marginalizaţi din punct de vedere social sau economic”» (sic) [36].

În fond, din cauza sărăciei provocate deliberat în România – unde poporul român a devenit „dezavantajat din punct de vedere social şi economic“ în proporţie de 3/4, multe femei – îndeosebi ţigănci, dar şi românce şi basarabence ş.a. – s-au reprofilat pe prostituţie. Iar parlamentarii români vor chiar să legalizeze prostituţia: probabil ca să fie mai siguri de sănătatea lor şi să nu mai cheltuiască bani pentru deplasări mergînd – „în interes de serviciu!“ – la bordelurile din străinătate. Dar de ce să nu fie interzis şi cuvîntul „prostituţie“, căci şi el este peiorativ?! Şi cuvîntul „politician“ e pe cale de a deveni peiorativ, pentru că deja este considerat echivalent cu hoţ! Oricum, cuvîntul „homosexual“ trebuie scos din uz, fiindcă, ţinînd cont de etimologia sa [37], aşa cum am mai arătat, este incorect, dar e folosit de sodomişti ca să-şi confere prestigiu, să-şi făţuiască viciile reprehensibile. Evident, înşiruirea aceasta de categorii sociale, din ghidul britanic „corect politic“, are doar rolul de a băga, la grămadă, spre a fi discriminaţi pozitiv, pederaştii, ceilalţi anormali şi ţiganii.

Dar importanţa deosebită a interdicţiei de folosire a cuvîntului „ţigan“ rezidă în semnificaţia sa politică: de vreme ce este impusă magistraţilor din cel mai vechi stat democratic al Europei – care se laudă cu Magna Charta Libertatum, emanată la anul de răscruce 1215 –, atunci, interdicţia capătă, sub aspect politic, aceeaşi  „autoritate de lucru judecat“ ca în jurisprudenţă şi, în materie de norme politice, devine, la fel ca în Justiţie, un precedent, care trebuie imitat de alte state. Apoi, cu tactica hoţilor – „iuţeala de mînă şi nebăgarea de seamă“ –, chiar va deveni o normă juridică impusă de Uniunea Europeană, prin care ea va fura libertatea şi suveranitatea naţiunilor! De aici pînă la a-i declara pe ţigani „naţiune distinctă“ nu mai este decît un pas – căci recomandarea cu „grupul etnic distinct“ este doar faza premergătoare necesară să pregătească psihologic opinia publică a statelor ca să înghită găluşca şi să accepte cu plăcere – ca „parteneri“ – să li se diminueze suveranitatea şi să se lase conduşi de birocraţii U.E. Aşadar, prin ucaz, Uniunea Europeană, va proceda tot aşa cum, nu demult, Uniunea Sovietică decreta ce popoare să mai apară în interiorul ei. Deci, are dreptate Vladimir Bukovski când spune că Uniunea Europeană este un alt tip de Uniune Sovietică; ba, Ignaçio Ramonet, în Geopolitica haosului, afirmă că este un tip de stat federal mai represiv decât Uniunea Sovietică! Apoi, dacă se decretează de către Uniunea Europeană că ţiganii sunt o naţiune, fireşte, trebuie să li se dea şi un stat. Pentru că ideea cu „datul unui stat“ le-a fost deja oferită.

Ideea acordării statutului de „naţiune“ ţiganilor, care dospeşte în interiorul Uniunii Europene şi în vederea realizării căreia a făcut, pe nesimţite, demersurile sus-menţionate, este destinată erodării, în continuare, a statalităţii şi suveranităţii României. Este posibil ca diferendul de faţadă din aceste zile dintre Uniunea Europeană şi Franţa pe tema expulzării ţiganilor în România să fie pretextul pentru stipularea necesităţii înfiinţării artificiale a „naţiunii“ ţigăneşti şi a statului ţiganilor, pentru ca toată lumea să fie mulţumită! În fond, şi Italia a fost sancţionată de U.E. pentru expulzarea ţiganilor, începute în 2008, dar Silvio Berlusconi a continuat politica sa represivă şi, mai mult, a intensificat-o şi chiar se laudă cu aceasta: «Într-un interviu acordat acum două zile (în 20 august a.c. – n.n., V.I.Z.) cotidianului Corriere della Sera, Maroni a aplaudat recenta iniţiativă a Parisului de a expulza ţiganii originari din România şi din Bulgaria şi a anunţat că „Italia va merge şi mai departe decât Franţa”, punând în practică măsuri mai dure care „să vizeze şi alţi cetăţeni comunitari, nu doar pe rromi”» [38] .

Iar Franţa, ameninţată de U.E. cu procedura de infringement, nu s-a lăsat intimidată de vorbele grele şi a continuat expulzările, fiindcă şi ameninţările au fost, discret, estompate: „(…) In urma cu doua saptamani, comisarul european Viviane Reding a facut una dintre cele mai dure declaratii ale unui comisar (…). Reding a criticat dur lipsa de transparenta a autoritatilor franceze si faptul ca au mintit Comisia in privinta documentatiei privind expulzarile tiganilor“. Dar, după aceasta „s-a pus batista pe ţambal“: „Comisia Europeana nu va declansa miercuri procedura de infringement impotriva Frantei, (…) informeaza Reuters, care citeaza surse diplomatice europene“; cu răgaz pînă mîine, 15 octombrie [39].

În concluzie, gîlceava dintre U.E. şi Italia, apoi, U.E. şi Franţa pe tema încălcării tratatelor europene privind libertatea de mişcare comisă prin expulzarea ţiganilor este doar un „joc de picioare“ pe podiumul european, pe care actonii politici principali – Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie – îl joacă pentru a păcăli ţările mici şi mijlocii, care nu pot, prin ele însele, separate, divizate şi stîrnite unele contra altora, să se opună jocului mîrşav al Marilor Puteri – care repetă intrigile din secolele 19 şi 20.

Oricum, însă, în privinţa României, românii fiind confundaţi deliberat cu ţiganii din cauza făcăturii „rom“, va fi simplu să se decreteze că „romii“ ar fi tot români, şi, deci, România să-i primească pe ţigani ca a doua parte componentă, „oficială“, a naţiunii române! Iată de ce trebuie să ne opunem, prin toate mijloacele, atît împotriva reificării ideilor de „naţiune ţigănească“ şi „stat al ţiganilor“, cît contra expulzării ţiganilor din Franţa şi Italia. În fond, de vreme ce i-au folosit  pînă acum ca forţă de muncă la negru, să-i ţină în continuare şi să îi civilizeze, iar pe infractori să-i bage în puşcăriile lor, fiindcă acolo au comis faptele, nu în România: de ce să cheltuiască ţara noastră pentru a le asigura ţiganilor ispăşirea pedepselor pentru infracţiuni comise în alte state?!

Pentru că tot a amintit prof. Coja de „soluţia finală“, consider că instituirea unui stat al ţiganilor nu numai că nu este „soluţia finală“, ci este chiar împotriva cutumelor ţigăneşti şi a tezelor formulate de unii lideri ţigani, precum acel Nicolae Gheorghe: ei vor să fie consideraţi „popor transfrontalier“, adică, zis mai puţin academic, „popor nomad“, migrator; ba, mai mult, vor statutul de „naţiune transnaţională“ (sic)! Evident, ultima sintagmă este o contradicţie în termeni, dar nu trebuie să ne poticnim de probleme de logică formală, când e vorba să „corectitudinea politică“. Ideea pe care vor ei să o sugereze prin această expresie contradictorie este aceea de a fi lăsaţi să meargă unde vor. De aceea, nu pot fi consideraţi nici măcar „popor“, ci doar grupuri nomade, dispersate şi eterogene de ţigani. Desigur, în ultimele decenii, s-au găsit unii lideri de-ai lor care să încropească o oarecare organizare internaţională, iar alţii, în spatele lor, îi utilizează ca masă de manevră şi pretext pentru a devaliza fonduri europene şi naţionale.

„Soluţia finală“ este nu să li se dea, plocon, un stat, ci, dimpotrivă: eu susţin, conform cutumelor ţigăneşti şi directivei europene 38/2004 privind libera circulaţie, că trebuie să fie lăsaţi şi chiar determinaţi să emigreze, de la noi, în toată Europa şi în toată lumea. Şi-aşa ne-au acuzat unii, ca adulterinul Günter Verheugen, vicepreşedintele Comisiei Europene, că nu le acordăm ţiganilor toate drepturile, că îi „discriminăm“ şi nu-i ajutăm „să se integreze“ mai repede: să-i ia la ei, în Germania, în Franţa, în Anglia, să îi educe ei şi să le dea drepturile lor, căci au metodă, practică şi teorie – Magna Charta Libertatum. Cu această ocazie, să îi înveţe pe ţigani că, înainte de a revendica drepturi, trebuie să se achite de obligaţii! Culmea „politicii corecte“ este că, deşi Günter Verheugen le-a luat, mereu, apărarea ţiganilor, acuzând România – totdeauna în necunoştinţă de cauză! – că nu se ocupă de ei, liderul lor cel mai impertinent, ţiganul-deputat Nicolae Păun, pretinde că „Gunther Verheugen a jignit profund etnia rromilor“ [40]! E-adevărat că, între timp, şi „preopinentul“ său, Günter Verheugen, s-a rătăcit în meandrele realităţii urbane, căci a greşit patul conjugal şi a nimerit în cel al amantei sale, Petra Erler [41]. Oricum, însă, Uniunea Europeană, dacă vrea să fie consecventă măcar la suprafaţă, trebuie să pedepsească Franţa pentru retrimiterea în România a ţiganilor plecaţi de aici. Mai ales că acţiunea preşedintelui Nicolas Sarkozy de expulzare a ţiganilor „este susţinută de 2/3 dintre francezi“ [42]!

14 octombrie 2010

NOTE

[18] R.P., „Traian Basescu despre comunitatea roma: Hai sa fim cinstiti, avem o mare problema de imagine“, HotNews.ro, 22 februarie 2010, pe http://www.hotnews.ro/stiri-esential-6947780-traian-basescu-despre-comunitatea-roma-hai-fim-cinstiti-avem-mare-problema-imagine.htm. Vezi şi: *** „El genocidio de los roma europeos (gitanos), 1939-1945“, pe http://www.ushmm.org/wlc/es/article.php?ModuleId=10006054.

[19] Tudorel Glăman, «Interlopul Costel Argint îi scrie lui Tăriceanu mulţumind „ministrului de Esterne“», în Gândul, 14 noiembrie 2007, http://www.gandul.info/actualitatea/interlopul-costel-argint-ii-scrie-tariceanu-multumind-ministrulu.html?3927;1036977.

[20] Alexandru Macoveiciuc, Christian Levant, Oana Iuraşcu, în Adevărul, http://www.adevarul.ro/index.php?section=articole&screen=print&layout=print_articol&id=331668; vezi şi Victor Bratu, „Tăriceanu şi Cioroianu au luat în braţe un infractor“, în Interesul public, 9 noiembrie 2007, http://www.interesulpublic.ro/eveniment_/t%C4%83riceanu-si-cioroianu-au-luat-in-brate-un-infractor_6197

[21] BBC Romanian.com „Romii: cea mai discriminată minoritate în UE şi în România“, 5 mai 2006, pe http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/05/060505_romi_discriminare.shtml; vezi şi: http://clujnapocainfo.com/romania/romii-cea-mai-discriminata-minoritate-in-ue-si-in-romania_196_186521.html.

[22] Vezi http://encarta.msn.com/dictionary_/rom.html; precum şi http://encarta.msn.com/dictionary_1861705955_1861705935/prevpage.html.

[23] Coperta CD-ului lui Yul Brynner pe http://www.djangostation.com/article.php3?id_article=369; similar, vezi: Aurel David, „Ţigan, nu rom“, pe http://aureldavid.wordpress.com/2008/02/21/tigan-nu-rom/; Cecilia Gabizon, «L’image des Roms de l’Est nuit aux Tsiganes français», în Le Figaro.fr., 24 august 2010, pe http://www.lefigaro.fr/actualite-france/2010/08/23/01016-20100823ARTFIG00531-l-image-des-roms-de-l-est-nuit-aux-tsiganes-francais.php.

[24] D.G., „CSAT: Campaniile de presa la comanda si scaderea demografica, vulnerabilitati la adresa sigurantei nationale. Vezi in articol ‘intuitia’ pe care a avut-o Radu Morar (B1TV)“, HotNews.ro, 23 iunie 2010, pe http://www.hotnews.ro/stiri-esential-7469977-csat-campaniile-presa-comanda-scaderea-demografica-vulnerabilitati-adresa-sigurantei-nationale-vezi-articol-39-intuitia-39-care-avut-radu-morar-b1tv.htm. Vezi şi: ***, „Strategia Nationala de Aparare contine o mentiune surpriza: Campaniile de presa la comanda, intre inamicii statului“, în Ziarul de Iaşi, 24 iunie 2010, pe, http://www.ziaruldeiasi.ro/national-extern/strategia-nationala-de-aparare-contine-o-mentiune-surpriza-campaniile-de-presa-la-comanda-intre-inamicii-statului~ni6fld.; ***, „Clubul Roman de Presa cere explicatii CSAT“, ziare.com, 8 iulie 2010, pe http://www.ziare.com/media/presa/clubul-roman-de-presa-cere-explicatii-csat-1028013; http://www.ziare.com/articole/csat+vulnerabilitati+romania.

[25] Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu, „Discriminare şi diversiune contra descriere“, în SANTINELA, nr. 17, iunie 2007, pag. 14 şi 16, http://www.strajerii.ro/santinela017.pdf.

[26] Ion Coja, „Cea mai mare problemă a românilor este că sunt confundaţi cu romii“, 11 noiembrie 2007, pe http://www.ioncoja.ro/2007/11/%E2%80%9Ecea-mai-mare-problema-a-romaniei-este-ca-romanii-sunt-confundati-cu-romii%E2%80%9D/; idem, pe AlterMedia, în 13 noiembrie 2007. Vezi şi infra, nota 33.

[27] Ion Coja, „Terorismul sionist vrea să îl ucidă pe Ion Coja“, în SANTINELA, nr. 16, mai 2007, pag. 11, pe http://www.strajerii.ro/santinela016.pdf.

[28] Dan Arsene, «Romii acuză un nou Holocaust», în Evenimentul zilei, 24 Februarie 2010, pe http://www.evz.ro/detalii/stiri/romii-acuza-un-quotnou-holocaustquot-887629.html. Vezi şi: Viorel Achim, Constantin Iordachi, coord., România şi Transnistria: problema holocaustului. Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004; ***, „Ţiganii, unul dintre subiectele fierbinţi ale summit-ului de la Bruxelles“, în Jurnalul naţional, 16/09/2010, pe http://www.stiriazi.ro/ziare/articol/articol/tiganii-unul-dintre-subiectele-fierbinti-ale-summit-ului-de-la-bruxelles/sumar-articol/3055663/#lifr; Simon Wiesenthal, „Judíos y gitanos unidos en la tragedia del Holocausto“, pe http://dialnet.unirioja.es/servlet/articulo?codigo=3246761; *** „Gitanos, los nuevos Judios del siglo XXI“, pe http://www.taringa.net/posts/noticias/7233972/Gitanos_-los-nuevos-Judios-del-siglo-XXI.html; Gustavo Franco Cruz, „Queremos los mismos derechos que gitanos o judíos“, în Tribuna Latina, pe http://www.assatashakur.org/forum/afrodescendientes-en-la-diaspora/37060-luis-alberto-alarcon-queremos-los-mismos-derechos-que-gitanos-o-judios.html; *** Porque se le dio territorio a los judios y a los gitanos no?, pe http://www.aficion.info/tema-313.html; David Adael, „Árabes, gitanos y judíos, ¿al mismo saco?, 29 de octubre de 2008, pe http://blogs.que.es/8307/2008/10/29/arabes-gitanos-y-judios-al-mismo-saco-. Pentru o poziţie contrară, vezi: Ion Coja, „Emil Cioran şi Holocaustul din România“, AlterMedia, 24 iunie 2009, pe http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/emil-cioran-si-holocaustul-din-romania_14341.html/comment-page-1#comment-91314; „Un evreu sovietic – primul negaţionist al Holocaustului din Transnistria“, Tricolorul, nr. 1987, 11 octombrie 2010, pe http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=9093&format=html; „Emanciparea ţiganilor şi a evreilor (1)“,  în Tricolorul, pe http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=2848&edition_id=108&format=html.

[29] Vezi http://www.nkusa.org/activities/demonstrations/20071127.cfm.

30) Angus Fraser, op. cit., pag. 297.

[31] Vasile I. Zărnescu, „Un ţigan obraznic vrea să schimbe dicţionarele“, în SANTINELA, nr. 16, mai  2007, pag. 16, http://www.strajerii.ro/santinela016.pdf ; vezi şi infra, nota 40.

[32] Vezi, în acelaşi sens, şi supra, nota 6: Dr. M. Băcanu, op. cit., pag. 15, iar pentru ideea de „stat-colonie“ al ţiganilor, vezi pag. 41. Pentru repudierea ţiganilor, vezi şi: Adina Şuteu, „Rromii, o minoritate pe care Europa nu o vrea“, în Adevărul, nr. 5389, 7 noiembrie 2007, http://www.adevarul.ro/articole/de-ce-nu-iubim-tiganii/331280 ; vezi şi: Adriana Szoke, „Spiritul Timişoarei, pătat cu graffiti antiţigani, în Adevărul, nr. 4865, 27 febr. 2006, http://www.adevarul.ro/articole/spiritul-timi-x15f-oarei-p-x103-tat-cu-graffiti-anti-x163-igani/175976; şi pe http://www.romanialibera.ro/a103937/uciderea-celor-patru-copii-rromi-revendicata-de-o-grupare-italiana.html.

[33] *** „Watson: Cea mai mare problemă a românilor este că sunt confundaţi cu romii“, Mediafax, 5 noiembrie 2007, pe http://www.mediafax.ro/social/watson-cea-mai-mare-problema-a-romanilor-este-ca-sunt-confundati-cu-romii-1026431.

[34] M.C., Grevă la Lyon din cauza păduchilor româneşti, în Adevărul, nr. 5019, 26 august 2006, http://www.adevarul.ro/2006-08-26/Prima%20Pagina/greva-la-lyon-din-cauza-paduchilor-romanesti_196170.html.

[35] Cornelia Roşoga, „Epuraţi etnic prin foc“, Gardianul, nr. 1586, 20 August 2007, pag. 1 şi 4; idem, „Epuraţi etnic prin foc“, pe Infonews, 20 august 2007, pe http://www.infonews.ro/node/76727; similar, vezi şi: Arnaud Mouillard, „Michel Habig, maire UMP, fait brûler 14 caravanes“, 1er février 2006, http://libresechanges.humanite.fr/article.php3?id_article=429.

[36] *** «Judecătorilor britanici li se interzice să mai folosească termenul “ţigan”», Mediafax, 9 oct. 2010, pe http://www.mediafax.ro/externe/judecatorilor-britanici-li-se-interzice-sa-mai-foloseasca-termenul-tigan-7460499/. Vezi şi: Silvana Chiujdea, «”Ţigan”, un cuvânt interzis pentru judecătorii britanici», în Adevărul, 9 octombrie 2010, pe http://www.adevarul.ro/international/europa/Tigan-un_cuvant_interzis_pentru_judecatorii_britanici_0_350365334.html; http://blog.nouadreapta.org/2010/10/judecatorilor-britanici-li-se-interzice-sa-mai-foloseasca-termenul-tigan/#more-12678; Ella Moroiu, „Proprietarul unui magazin britanic, exasperat de hoti: Nu servim tigani romani sau est-europeni “, HotNews.ro, 18 iulie 2009, pe http://www.hotnews.ro/stiri-diaspora-5974517-proprietarul-unui-magazin-britanic-exasperat-hoti-nu-servim-tigani-romani-sau-est-europeni.htm; etc.

[37] Vasile I. Zărnescu, „Interzicerea cuvîntului homosexual“, AlterMedia, 3 iulie 2008, pe http://ro.altermedia.info/minoritati/interzicerea-cuvantului-homosexual_8666.html#more-8666.

[38] Adina Şuteu, „Italia intensifică vânătoarea de ţigani“, Adevărul, 22 august 2010, pe http://www.adevarul.ro/international/Italia_intensifica_vanatoarea_de_tigani_0_321568142.html. Vezi şi: *** Franta: Sarkozy, criticat pentru expulzarea rromilor, AGERPRES, 16 August 2010, pe http://www.ziare.com/nicolas-sarkozy/presedinte-franta/franta-sarkozy-criticat-pentru-expulzarea-rromilor-1035661; *** «TF1: Romania “avertizeaza” Franta in privinta expulzarii rromilor», NewsIn, 18 August 2010, pe http://www.ziare.com/social/rromi/tf1-romania-avertizeaza-franta-in-privinta-expulzarii-rromilor-1036150; Alex Duma, „Un deputat francez condamna expulzarea rromilor: Vom ajunge la rasism oficial“, ziare.com, 20 August 2010, pe http://www.ziare.com/social/rromi/un-deputat-francez-condamna-expulzarea-rromilor-vom-ajunge-la-rasism-oficial-1036473; *** „Diaconescu: Expulzarea romanilor va lua amploare in Italia si Spania“, NewsIn, 07 Septembrie 2010, pe http://www.ziare.com/cristian-diaconescu/unpr/diaconescu-expulzarea-romanilor-va-lua-amploare-in-italia-si-spania-1040342.

[39] Anne-Marie Blajan Menaru, „Despre romi, despre Comisia Europeana si despre noi, romanii“, HotNews.ro,pe http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-7789612-despre-romi-despre-comisia-europeana-despre-noi-romanii.htm. Vezi şi: *** „AFP: Comisia Europeană lansează un atac fără precedent la adresa Franţei“, Mediafax, 15 sept. 2010, pe http://www.mediafax.ro/externe/afp-comisia-europeana-lanseaza-un-atac-fara-precedent-la-adresa-frantei-7250376; Anne-Marie Blajan, „Surse diplomatice: Comisia Europeana nu declanseaza procedura de infringement impotriva Frantei pentru expulzarea romilor“, HotNews.ro, 29 septembrie 2010, pe http://www.hotnews.ro/stiri-international-7868241-surse-diplomatice-comisia-europeana-nu-declanseaza-procedura-infringement-impotriva-frantei-pentru-expulzarea-romilor.htm; M.G., Franta, multumita ca nu a fost pusa sub acuzare pentru expulzarea tiganilor, ZIUAONLINE, 29 Septembrie 2010.

[40] Dan M. Brezuleanu, „Gunther Verheugen a jignit profund etnia rromilor“, în Evenimentul zilei, 7 sept. 2001, pe http://www.evenimentul.ro/articol/gunther-verheugen-a-jignit.html. Vezi şi: Cristian Teodorescu, „Afară cu ţiganii din DEX!“, în Cotidianul, 30 aprilie 2007, http://www.cotidianul.ro/index.php?id=10465&art=27969&cHash=c640f5ddb1.

[41] Viorica Marin , Magda CRISAN , „Sexgate cu profesorul de integrare al României“, în Adevărul, 9 iunie 2007, http://www.adevarul.ro/articole/sexgate-cu-profesorul-de-integrare-al-rom-niei/210056; vezi şi: Cornelia Roşoga, „Vicepreşedintele CE, eroul unui nou scandal sexual / Günter Verheugen ar putea împărtăşi soarta lui Paul Wolfowitz, în Gardianul, nr. 1527, 12 iunie 2007, http://www.gardianul.ro/2007/06/12/externe-c3/vicepresedintele_ce_eroul_unui_nou_scandal_sexual-s96110.html; L.C., „Comisarul Verheugen, împins spre demisie“, în Cotidianul, 12 iunie 2007, http://n.cotidianul.ro/index.php?id=11455&art=30352&cHash=e7fb36c194; M.F.M., „Scandal picant la vârful Comisiei Europene / Divorţ şi demisie pentru Verheugen“, în România liberă, 14 Septembrie 2007, http://www.romanialibera.ro/a106033/divort-si-demisie-pentru-verheugen.html.

[42] Bruno Jeudy, „Roms: deux Français sur trois approuvent le gouvernement“, în Le Figaro.fr., 26 august 2010, pe http://www.lefigaro.fr/politique/2010/08/26/01002-20100826ARTFIG00567-roms-deux-francais-sur-trois-approuvent-le-gouvernement.php. Vezi şi: Anne-Marie Blajan, „E oficial: Comisia Europeana lanseaza procedura de infringement impotriva Frantei pentru netranspunerea in legislatia interna a directivei privind libertatea de circulatie in UE“, în HotNews.ro, 29 septembrie 2010, pe http://www.hotnews.ro/stiri-ultima_ora-7869198-oficial-comisia-europeana-lanseaza-procedura-infringement-impotriva-frantei-pentru-netranspunerea-legislatia-interna-directivei-privind-libertatea-circulatie.htm?cfnl=.

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

Mitropolitul Visarion Puiu

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2010

Aspecte spirituale, politice,sociale din viata Mitropolitului Visarion Puiu in evocarea prietenului său, profesorul Constantin Tomescu

 Autor: Nina Stănescu (Universitatea  “Ovidiusdin Constanţa)

1.      Constantin N. Tomescu – profesor de teologie şi istoric

Constantin N. Tomescu s-a născut la data de 20 februarie 1890 în Constanţa. Fiind orfan de la vârsta de 9 ani, copilăria şi tinereţea sa s-au aflat sub ocârmuirea arhimandritului Nicodim Munteanu, viitorul Patriarh. A urmat un scurt noviciat la o librărie, sub îndrumarea arhimandritului Nicodim, iar în toamna anului 1904 a fost admis la Seminarul Teologic “Veniamin” din Iaşi, unde a fost ales preşedinte al Societăţii Literare “Boldur” a elevilor seminarişti.

În toamna anului 1912, a început să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, unde i-a avut colegi pe Ion Dobre, iar mai târziu pe Nichifor Crainic. Printre profesorii săi s-au numărat: Dragomir Demetrescu (Istoria Bisericii), Dumitru Boroianu (Drept Canonic) şi Ion Mihălcescu, viitorul Mitropolit Irineu (Dogmatică şi Apologetică). În această perioadă a fost numit bibliotecar la “Centrul Studenţesc” Bucureşti şi preşedinte al Societăţii Studenţilor Teologi. În timpul primului război mondial (1916­-1918) a activat ca voluntar.

Personalitatea profesorului Constantin Tomescu s-a afirmat deplin în perioada în care arhiepiscopul Nicodim Munteanu l-a numit “în slujba Bisercii Basarabiei”. El a fost repartizat în mai multe poziţii administrative, printre care: Director al Cancelariei sau Secretar General al Arhiepiscopiei Chişinăului(1919-1942) şi consilier referent cultural, membru al Adunării eparhiale a Arhiepiscopiei Chişinăului, precum şi al Congresului Naţional Bisericesc (începand din 1925). De la 1 ianuarie 1924, a devenit redactorul părţii oficiale a revistei eparhiale “Luminătorul”, editată la Tipografia “Romania Nouă”(uneori “Instituţiunea”). 

Calităţile sale administrative deosebite au fost dublate de o educaţie teologică aleasă, demonstrată prin numirea sa în 1926 ca profesor suplinitor, iar din 1930 ca titular, la catedra de Istoria Bisericii Române de la Facultatea de Teologie din Chişinău, unde a devenit ulterior prodecan. În 1927, a devenit Doctor în Teologie, cu Teza de Doctorat  “Mitropolitul Grigorie al IV-lea al Ungrovlahiei”, sub îndrumarea lui Fr. Nicolae M. Popescu, profesor universitar şi membru al Academiei.

Activitatea istorică a Profesorului Constantin Tomescu cuprinde numeroase studii: documente originale şi nepublicate privind istoria Bisericii Basarabiei, toate publicate ulterior fie în volume, fie în broşuri şi periodice. În 1929, împreună cu colegul său Toma G. Bulat, a iniţiat o publicaţie de specialitate intitulată “Arhivele Basarabiei”, dedicată istoriei şi geografiei regiunii Moldovei dintre Prut şi Nistru. Această perioadă demonstrează faptul că activitatea sa publicistică se desfăşura la cele mai înalte standarde academice.

Profesorul Constantin Tomescu are de asemenea şi meritul de a fi sprijinit cercetarea istorică cu aplicaţii în istoriografia bisericească, sprijinind apariţia, timp de mai mulţi ani, a vechii Reviste istorico-arheologice bisericeşti, îmbrăcând-o în haină românească. De asemenea, prima statistică ecleziastică cunoscută a fost efectuată în 1890 şi publicată de Constantin N. Tomescu în perioada interbelică. Datele acesteia au fost preluate de Corneliu Istrati într-un studiu din 1988.

Profesorul C.Tomescu a publicat numeroase studii asupra vieţii bisericeşti din cuprinsul eparhiei Chişinăului în „Revista Societăţii lstorice Arheologice Bisericeşti”, „Arhivele Basarabiei”, „Luminătorul”, „Misionarul” ş.a. – „Înfiinţarea Episcopiei Chişinăului şi Hotinului (1813)”, „Ştiri catagrafice din Biserica Moldovei din 1809”, „Tipografia duhovnicească exarhală din Chişinău”, „Ştiri catagrafice din Bisericile Principatelor la 1810”, „Diferite ştiri din Arhiva Consiliului eparhiei Chişinău”, „Conducătorii bisericeşti din Principate la 1811 şi din Basarabia între 1816 şi 1837” etc. A publicat „Documente basarabene”, 2 vol., Chişinău, 1928-1938, în colaborare cu Visarion Puiu.

Profesorul Constantin Tomescu a fost Subsecretar de Stat pentru Culte şi Arte în guvernul Octavian Goga (dec. 1937-febr. 1938), perioadă în care a înfiinţat Partidul Naţional Creştin, avându-l ca şi co-fondator pe Alexandru C. Cuza. Această poziţie îi va provoca mari suferinţe sub regimul comunist.

 De asemenea a organizat şi condus pelerinaje la Muntele Athos şi în Ţara Sfântă, fapt pentru care i s-a conferit titlul de “mare dicheofilax” al Patriarhiei Ecumenice şi Crucea Sf. Mormânt a Patriarhiei Ierusalimului.

Activitatea culturală a Profesorului Constantin Tomescu s-a încheiat odată cu ocuparea Basarabiei de către trupele sovietice la 28 iunie 1940. În anii ocupaţiei 1940-1941, Facultatea de Teologie din Chişinău şi-a găsit refugiul la Iaşi, iar în vara anului 1941, când era de aşteptat să revină la Chişinău, a fost de fapt închisă. Astfel, C. Tomescu a devenit profesor la Cernăuţi, avându-l coleg pe Iustin Moisescu, viitorul Patriarh. La Cernăuţi a fost ales director al “Fundaţiei Culturale Regale Mihai I, regiunea Bucovina”. În această calitate a organizat peste 150 de centre culturale, dotate cu biblioteci proprii.

Odată cu instaurarea regimului comunist în România, Profesorul Constantin Tomescu a fost închis pentru ani buni. Arestat la 5 mai 1950 a fost dus la închisoarea de la Sighet, în “compania” lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Constantin Dinu Brătianu, Gheorghe Tătărăscu, Gheorghe Brătianu, Constantin C. Giurescu. În 1956, după 7 ani de detenţie, a părăsit închisoarea, dar nu se va bucura de libertate pentru mult timp. În 1958, după ce a primit o scrisoare de la prietenul său Mitropolitul Visarion Puiu (exilat la Paris), a fost arestat de către Securitate şi condamnat pentru “spionaj” la 20 de ani de “muncă forţată”, – în conformitate cu documentele din Arhiva CNSAS.

Adormit în Domnul în ziua de 5 iulie 1983, la varsta de 93, acest profesor cu o mare chemare, care a educat aproape douăzeci de generaţii de slujitori ai Bisericii, un patriot fervent, care a contribuit pe deplin la “romanizarea” Basarabiei după Unirea din 1918, ne-a lăsat moştenire vasta sa operă în slujba Bisericii şi a poporului român.

 

2.      Lucrarea “Prietenul meu, Visarion Puiu” – un extras din jurnalul profesorului şi istoricului Constantin N. Tomescu

Lucrarea “Prietenul meu, Visarion Puiu” a apărut în anul 2005 la Tipografia Rof S.A. Suceava, prin grija autorilor Dumitru Valenciuc şi Dragoş Radu Mihai, primul fiind preot paroh la Volovăţ şi cel de-al doilea masterand în istorie. Această lucrare, finanţată de Consiliul Parohial Volovăţ, aduce în atenţie un extras din ampla lucrare a Profesorului Universitar Dr. Constantin N. Tomescu “Jurnal din viaţa mea”, publicat cu acordul familiei acestuia. Jurnalul a fost depus spre păstrare la Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi, împreună cu alte documente, formează Fondul “Constantin N. Tomescu”. Manuscrisul este format din  şase caiete „studenţeşti”, totalizând 1124 de pagini. Dosarul 2, capitolul 26, paginile 245-273, formează obiectul acestei cărţi, publicate cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor şi care se află pe aceeaşi direcţie cu fierbintea dorinţă a Înalt Prea Sfinţiei Sale de aduce la lumină şi la cunoştinţa tutuor adevărata istorie a Mitropoliei Bucovinei.

Editorii îşi argumentează demersul prin faptul că acest jurnal, care se doreşte o rememorare a tumultuoasei vieţi a profesorului, ne prezintă oameni, fapte şi întîmplări puţin cunoscute astăzi, mai ales pentru cercetarea istorică, privitoare la Bucovina şi Basarabia, interesante mai ales în ceea ce priveşte integrarea în România Mare a celor două provincii istorice în care profesorul a activat. Daca Mitropolitul Visarion Puiu este cunoscut pentru destinul său dramatic, la rîndul său, profesorul Constantin N. Tomescu (1890–1983) a avut o viaţă extrem de agitată, fiind “un client bun al penitenciarelor româneşti” între anii 1948–1958.

Această carte se doreşte o continuare a cercetării istorice privitoare la viaţa şi activitatea Mitropolitului Visarion al Bucovinei începută de d-l col. (r) Dumitru Stavarache, prin publicarea cărţilor “Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie, 1944-1963” (Ed. Moldopress, Paşcani, 2000) sau “Mitropolit Visarion Puiu, Însemnări din viaţa mea” (Ed. Trinitas, 2004).

Jurnalul îl prezintă pe Vlădica Visarion întâi ca Episcop de Argeş, apoi ca Episcop al Hotinului, cu reşedinţa în Bălţi, în continuare descrie pe larg viaţa şi activitatea sa ca Mitropolit al Bucovinei, apoi ca Mitropolit al Bisericii din Transnistria, autoexilarea sa în Europa, condamnarea la moarte, încercarea statului român de a-l readuce în patrie, decesul său care a avut loc în Franţa şi înmormântarea.

 

Foto.Mitropolitul Visarion Puiu

3.      Strânsa relaţie de prietenie dintre Profesorul Constantin Tomescu şi Mitropolitul Visarion Puiu

 

Profesorul Constantin N. Tomescu îl cunoaşte foarte bine pe Vlădica Visarion, fiind prieteni încă din anul 1905, înainte de tunderea acestuia în monahism, prietenie pe care au păstrat-o până la moartea sa, în 1964, deci aproape 60 de ani, aşa cum precizează autorul jurnalului – “fără vreo ştirbitură, fără s-o dezminţim”.

C. Tomescu i-a fost alături prietenului său în greaua misiunea pe care a primit-o de a păstori Biserica lui Hristos în vremuri tulburi şi în locuri greu încercate, ajutându-l atât din punct de vedere administrativ, cât şi sufleteşte, fiindu-i alături la toate evenimentele importante din viaţa sa şi vizitându-l de câte ori putea, mai ales cu ocazia sărbătorilor.  Astfel, în martie 1921 a fost la instalarea sa ca Episcop de Argeş, apoi l-a vizitat în câteva rânduri la Curtea de Argeş şi, ca să-i vină în ajutor, a scris, sub formă de impresii în revista din Chişinău, dar şi în ziare din Capitală, despre incuria şi ilegalitatea de acolo. Fiind membru-secretar în Comitetul Eparhial a luat parte la propunerea lui Visarion Puiu ca Episcop al Hotinului.

De asemenea, în perioada cât a fost Episcop la Bălţi, i-a oferit tot sprijinul său, după cum însuşi mărturiseşte: “Eu am detaşat funcţionari versaţi de la Arhiepiscopie, ca să lucreze la Consiliul eparhial, trepădam măcar la 10 zile să-i fiu de ajutor cu experienţa şi autoritatea mea în clerul basarabean, am fost ales deputat şi în Adunarea eparhială de-acolo, am elaborat statistici şi publicaţii istorice, am prezidat comisii la şcolile bisericeşti din regiune, cu dânsul am călătorit peste mări şi ţări până-n India şi ne sfătuiam neîntrerupt”; “În anul 1930, eu am răsfoit toată activitatea sa din cei 7 ani împliniţi şi am alcătuit «O dare de seamă episcopală. Eparhia Hotinului», imprimată pe 28 de pagini în tipografia eparhială Chişinău, iar după încă 3 ani, la 1933, împlinind el 10 ani de la înscăunarea sa ca episcop al Hotinului, tot eu am alcătuit o nouă lucrare sub titlul „10 ani de la reînfiinţarea episcopiei Hotinului. După date oficiale. 1923-1933”. Această publicaţie a apărut din tipografia «Luceafărul» din Bucureşti, în condiţii tehnice superioare, având 331 pagini + planşe şi clişee.” De asemenea Profesorul Constantin Tomescu l-a suplinit la numeroase conferinţe, ca şi la adunarea stareţilor în mănăstirea Dobruşa, ctitoria moldoveanului Toma Cosma din Iaşi.

A participat de asemenea la sfinţirea noii catedrale din Bălţi, moment pe care îl descrie foarte amănunţit în jurnalul său, precum şi la înscăunarea Vlădicăi Visarion ca Mitropolit al Bucovinei la 10 noiembrie 1935, ocazie cu care “a purtat Cartea canonică sinodală” pe care a citit-o Mitropolitul Moldovei.

După vreo 4-5 luni de la alegerea sa ca Mitropolit al Bucovinei, Vlădica Visarion “a mers la Bucureşti cu două intervenţii oficiale, scrise la un dactilograf străin. Prin una îl cerea pe Profesorul Constantin Tomescu de la Sf. Sinod, să fie detaşat de la Mitropolia Basarabiei ca secretar al Mitropoliei Bucovinei pe 2 luni, având şi agrementul mitropolitului Efrem; prin cealaltă adresă cerea detaşarea tot a prietenului său Ministerului Instrucţiunii, tot pe 2 luni, de la Facultatea de Teologie la Mitropolia Bucovinei. Primind ambele aprobări, Constantin Tomescu s-a prezentat la Cernăuţi.” Aici a reuşit să dea un impuls nou cancelariei, prin intervenţia sa funcţionarii lucrând  mai cu inimă şi nici o hârtie „nu mai zace”, motiv pentru care i s-a mulţumit călduros atât de către Vlădica Visarion, căt şi de către ceilalţi funcţionari ai Mitropoliei.

De asemenea Constantin Tomescu îi este alături Vlădicăi Visarion şi în momentul greu de la sfârşitul anului 1937 când acesta a vrut să-şi dea demisia, considerând că aceasta este singura ieşire posibilă din situaţia respectivă. Dar situaţia se rezolvă prin alegerea prietenului său ca Ministru adjunct al Cultelor şi Artelor în Guvernul Goga, acesta obţinând din această poziţie desfiinţarea “acelui ilegal şi vrăjmaş Jurnal al Consiliului de Miniştri” care fusese cauza demisiei Vlădicăi.

Vlădica Visarion îi cere ajutorul Profesorului Constantin Tomescu şi în timpul păstoririi sale ca Mitropolit al Bisericii din Transnistria, căci avea “absolută nevoie de un organ superior de îndrumare şi control al preoţilor şi protopopilor din Transnistria”. În acest scop, obţine de la Sfântul Sinod şi de la Mareşalul Antonescu un decret de înfiinţare a unui post de “inspector general administrativ” bisericesc, post în care îl numeşte pe Constantin Tomescu. Acesta se prezintă la Odesa pentru a veni în ajutorul prietenului său. Activitatea sa din Transnistria o descrie astfel: “Eu lucrez schema de organizare, după care recrutez încă alţi funcţionari din Basarabia. Scriu un regulament, organizez protopopiatele judeţene şi, după acestea, încep să colind prin provincie, având şi permis pe cale ferată şi înlesnire de maşini de la prefecturi. Am trecut prin toate oraşele, de la Jmerinka până la Ovidiopol, şi prin multe sate din Transnistria. (…) Am dat îndrumări de cancelarie şi o simplă contabilitate, le-am distribuit anumite formulare ruso-române, am potolit unele neînţelegeri între prefecturi şi preoţime.”

După exilul Vlădicăi Visarion începând din 1944, timp de 14 ani, singura legătură dintre cei doi prieteni este scrisoarea pe care acesta i-o trimite lui Constantin Tomescu la Schitul Coşna.

Imaginea Vlădicăi Visarion, aşa cum se desprinde din Jurnalul Profesorului Constantin Tomescu, este una extrem de vie şi în acelaşi timp autentică, întrucât relaţia dintre cei doi prieteni era una foarte strânsă, aşa cum însuşi mărturiseşte autorul: ”atâta eram de prieteni, chiar mai mult ca fraţii”, “Visarion Puiu, al meu drag şi prea preţuit vechi prieten”, “cel mai iubit şi mai vrednic prieten al meu «Vică» – Mitropolitul Visarion Puiu”.

4. Viaţa Mitropolitului Visarion Puiu aşa cum este evocată de Profesorului Constantin Tomescu 

Mitropolitul Visarion Puiu s-a născut la 27 Februarie 1879 în târgul Paşcani – Roman, fiind fiu de şef de tren, ucis de podul de peste Bahlui, la intrarea în gara Iaşi, iar maica sa a fost o distinsă absolventă a Şcolii Profesionale „Sf. Sava” din Iaşi, care a trăit până pe la 1925, mai mult la mănăstirea Neamţ. Mitropolitul Visarion Puiu a fost tuns în monahism la 25 Decembrie 1905, la Episcopia de Roman. Totuşi viaţa sa de monah şi arhiereu a fost legată de mănăstirea Neamţ. Vlădica Visarion a luat licenţa în Teologie la Bucureşti, dar, trimis de arhimandritul Nicodem şi la Academia Duhovnicească din Chiev, a învăţat acolo şi limba rusă şi a studiat organizaţia Bisericii ruseşti. De aceea, revenind în Patrie, el s-a alipit de Nicodem, care era arhimandrit de scaun al Episcopiei din Galaţi.

În anul 1909, Nicodem trecând ca arhiereu vicar la Mitropolia din Iaşi, l-a lăsat pe Visarion, în locul său, ca director al Seminarului „Sfântul Andrei” din Galaţi, iar când, tot Vlădica trece ca Arhiepiscop în Chişinău în vara 1918, din porunca sa Visarion este aşezat ca Rector al Seminarului Teologic Superior din Chişinău. S-a trudit el să refacă viaţa acestui Seminar, răvăşită de revoluţia rusească, dar cum n-a reuşit, demisionează, trecând ca exarh al celor 30 de mănăstiri basarabene. Le cunoaşte curând pe toate şi, după un an, poate publica istoricul lor, după vechi documente româneşti şi cele noi ruseşti, în volumul XI al „Revistei Istorico-Arheologice Bisericeşti” din Chişinău. În Martie 1921, Visarion, e ales episcop de Argeş. Dar acolo, el, ca episcop, era nevoit să locuiască într-un grajd amenajat, iar nu în palatul episcopal, anume ridicat pentru a fi locuinţă vlădicească, deoarece aghiotanţii regali, cu asentimentul partidului politic liberal, au sechestrat palatul pentru familia regală, deci şi pentru ei. Şi cu repetatele sale intervenţii, chiar şi în Parlament, episcopul Visarion a intrat în conflict cu liberalii, dar indirect şi cu familia regală, conflict ce a durat peste doi ani şi s-a rezolvat prin numirea Vlădicăi Visarion ca Episcop al reînfiinţatei eparhii a Hotinului, cu reşedinţa  în Bălţihttp://www.nordlitera.ro/modules.php?name=Submit_News – _ftn9. La început, Vlădica a avut să sufere mari neajunsuri şi aici: n-avea reşedinţă, ci o casă evreiască închiriată – oraşul acesta era aproape total ocupat de evrei – o singură biserică, dar se prevedeau mari posibilităţi, şi aici Visarion era de sine stătător, fără tutelă politică.

Dar între timp decedase mitropolitul Bucovinei, Nectarie, un foarte credincios eunuc liberal, care devenise episcop al Ismailului, fără voia lui, la fel fusese ridicat la Mitropolia Bucovinei, tot fără voia lui, ci împins de partidul liberal, mai precis de şeful liberalilor bucovineni, profesorul Ion Nistor. Dacă în acel moment ar fi fost partidul liberal la cârma Statului, la Guvern, acelaşi cutezător bucovinean Nistor, din piatră seacă ar fi scos un alt eunuc liberal, vreun preot văduv, ca şi Nectarie, ori l-ar fi pomăzuit ca mitropolit pe vicarul mitropolitan de atunci, un bătrâior, cu care s-ar fi jucat şi mai lesnicios, şi-ar fi făcut interesele toţi liberalii. Dar în atmosferă plutea încă paradoxalul principiu, că  „Bucovina e a bucovinenilor” şi pe scaunul mitropolitan, vacant din nou, trebuie să fie ridicat neapărat tot un bucovinean, aşa cum şi la Facultatea Teologică din Cernăuţi puteau să ajungă numai profesori bucovineni, şi, ca o mare excepţie, să străbată un ardelean, în nici un caz cineva din Vechiul Regat.

Când i s-a propus Guvernului ţărănist candidatura vicarului bucovinean, s-a găsit că-i prea înaintat în vârstă, e slab şi inapt pentru a  conduce administrarea, aşa de grea, ca a mitropoliei Bucovinei; s-a mai vânturat numele unui profesor secundar de Religie, văduv, tot bucovinean, şi n-a fost luat în seamă, era o figură ştearsă. Marele Colegiu Electoral l-a ales pe episcopul Hotinului, Visarion, ca mitropolit al Bucovinei. Liberalii nu l-au votat şi s-au înţeles să nu participe nici la solemnitatea instalării lui la Cernăuţi, şi să-i facă obstrucţii. Înscăunarea lui Visarion a avut loc la 10 noiembrie 1935 la Cernăuţi, deci după ce a fost confirmat de rege. Mitropolitul Moldovei a reprezentat Sfântul Sinod şi a citit Cartea canonică sinodală. Au participat miniştrii, ierarhi, parlamentari şi mulţi credincioşi. Înţelept a grăit Nicodem mitropolitul, frumos un ministru şi pe-alocuri, cam tăios, a răspuns noul mitropolit.

Nu târziu, Vlădica Visarion a întâmpinat greutăţi: liberalii bucovineni începuseră să-i creeze o atmosferă neprielnică, cu mahalagisme şi iscodiri neumane. În chiar administraţia eparhială avea primconsilier pe cunoscutul politician preot Şandru, fost primar al Cernăuţului sub trecutul guvern liberal. Cancelaria eparhială lucra foarte anevoios, după sistemul vechi austriac, cu 5-6 condici de expediţie de la un birou la altul, şi astfel orice act avea să întârzie zile, până ajungea să fie lucrat. A suferit mitropolitul vreo 4-5 luni, dar în loc să se uşureze, situaţia devenea mai complicată. S-a înţeles că, pe lângă un sistem greoi de cancelarie e şi un început de sabotaj şi nu mai putea îngădui. Atunci a mers la Bucureşti cu două intervenţii oficiale, scrise la un dactilograf străin. Prin una îl cerea pe Profesorul Constantin Tomescu de la Sf. Sinod, să fie detaşat de la Mitropolia Basarabiei ca secretar al Mitropoliei Bucovinei pe 2 luni; prin cealaltă adresă cerea detaşarea aceluiaşi prieten al său Ministerului Instrucţiunii, tot pe 2 luni, de la Facultatea de Teologie la Mitropolia Bucovinei. Primind ambele aprobări, acesta s-a prezentat la Cernăuţi, reuşind să rezolve problemele Cancelariei.

Dar în administraţia Fondului Religionar situaţia era şi mai proastă. Ce era acest Fond? Biserica Bucovinei, în 1775, când au tăiat-o austriecii din Moldova avea cam trei sferturi din pădurile masive ale Bucovinei în proprietate, păduri dăruite de voievozii moldoveni şi de milostivii boieri de pe vremi. Austria n-a sechestrat această enormă avere, ca s-o treacă la Stat, cum s-a făcut secularizarea la noi sub Cuza Vodă şi Kogălniceanu, ci a lăsat-o tot în proprietatea Bisericii, punând-o sub o administraţie specială, numită Fondul Religionar al Bisericii Bucovinei, unde tot mitropolitul era căpetenie. Tăierea pădurii se făcea după Legea Silvică a Statului austriac, cam aceeaşi ca şi la noi, iar cu venitul net din exploatare se achita întreţinerea întregului cler, de la Vlădică până la cantorul bisericesc, de la întreţinerea Facultăţii de Teologie, profesori, studenţi, administraţie, la gospodărirea caselor parohiale, opere de binefacere, adică Statul austriac nu vărsa nici un ban pentru Biserica ortodoxă din provincia aceasta, ci doar încasa destule impozite. Din venitul Fondului, Guvernul austriac, de acord cu mitropolitul român de atunci, a clădit splendidul palat ca reşedinţă mitropolitană, cea mai frumoasă construcţie chiar din Austria. Şi administraţia se făcea bine, corect. Fondul mai avea, pe lângă masivul păduros şi exploatarea unor mine de mangan, cât şi câteva ape minerale.

La unirea Bucovinei cu Patria, în 1918, Guvernul liberal, care conducea, a lucrat o Lege cam la fel cu cea veche, dar cu unele portiţe. Mai importantă a fost prevederea ca lemnul exploatat să fie repartizat de un consiliu special, iar funcţionarii de la Fond numai să înregistreze hotărârile acestui consiliu. Şi se proceda cam astfel la repartizarea lemnului exploatat: consiliul special înregistra cererile de lemne, dar între ele erau, pe de o parte, cererile membrilor din consiliu pentru cantităţi apreciabile, dar, pe de altă parte, şi cereri false, adică, în numele unor biserici sau mănăstiri, cereri prezentate  tot de acei consilieri şi chiar alte cereri cu nume fictive. Consiliul le aproba, eliberând anume bonuri, cu care cel în cauză să meargă la ocolul silvic respectiv şi să ridice cantitatea de lemne aprobată. Preţul oficial al lemnului era mult mai mic decât cel de pe piaţă. Consilierii liberali n-aveau nevoie a merge la ocoale silvice, ei vindeau bonurile la evrei, cu preţ majorat faţă de cel oficial, iar evreii, ca iscusiţi intermediari, revindeau bonurile cetăţenilor, desigur şi ei cu preţ de câştig, şi cetăţeanul mergea să ridice lemnul din ocolul silvic sau din depozitele Fondului. Dar şi mai mult. Şi rudele, chiar şi cunoscuţii acelor consilieri prezentau cereri de lemne la consiliu şi câştigau şi ei prin vânzarea bonurilor pe piaţă. Sistemul acesta păgubitor pentru Fond s-a practicat sub cei doi mitropoliţi ai Bucovinei după Unire, adică sub Vladimir de Repta şi Nectarie. 

Vlădica Visarion însă nu putea îngădui asemenea jaf. El a chemat experţi silvici să studieze problema lemnului. Şi, după constatările acestora, a hotărât ca exploatarea lemnului ca şi a manganului şi a apelor minerale să o facă direct numai administraţia Fondului, adică Administratorul cu funcţionarii săi, cu organele silvice şi administraţia să fie Regie. A pus în capul administraţiei pe un cunoscut inginer silvic din Bucureşti, Petre Ion, care a şi aplicat îndată sistem de Regie şi a desfiinţat consiliul. Desigur, că liberalii au fost loviţi direct. Ei au presimţit că Visarion nu va mai fi păpuşa lor, ca cei doi premergători mitropoliţi, de aceea ei s-au opus candidaturii lui la scaunul vacant, i-au făcut o rea atmosferă, au publicat articole veninoase şi difuzau teza că pe acel scaun se cuvine a se ridica un bucovinean, de aceea liberalii n-au luat parte la instalarea noului ales, şi s-au pornit furibunzi împotriva lui, până ce Vlădica Visarion, sătul de atâtea mişelii politice, s-a retras din scaun.

În perioada când Vlădica Visarion era episcop al Hotinului, Guvernul liberal legiferase o donaţie către eparhiile ortodoxe din Ţară şi anume: pentru Mitropolii câte 500 ha pădure şi 300 ha pământ arabil, iar pentru episcopii câte 300 ha pădure şi 200 ha pământ arabil, din proprietatea Statului. Dar nici Legea, nici ministrul Agriculturii, n-au precizat nici cine lucrează şi administrează aceste bunuri, nici cine beneficiază de venitul lor, adică: ori eparhia, ori chiriarhul. Ministrul a fost interpelat şi în Parlament, ca să precizeze, dar şi aici a scăldat-o, că sunt pentru „nevoile Bisericii”. Unii prelaţi şi-au zis că Biserica este condusă de ei, deci prelaţii, chiriarhii eparhiilor sunt şi administratori şi beneficiari. Dar Visarion a înţeles şiretlicul: chiriarhii liberali ori simpatizanţi liberali, dacă vor beneficia de aceste bunuri, şi orice abuzuri vor face, nu vor avea de suferit nimic, pe când ceilalţi vor fi traşi la răspundere, că de ce n-au trecut bunurile în folosinţa eparhiilor şi vor suferi consecinţe. Vlădica Visarion îi cunoştea pe liberali din conflictul ce-l avusese cu ei pe problema palatului episcopal din Curtea de Argeş. De aceea, el a transmis şi pădurea şi pământul în exploatarea consiliului eparhial din Bălţi şi în beneficiul întregii eparhii. Iar respectiva administraţie a acestor bunuri i-a acordat lui Visarion o cotă modestă anuală din venitul net realizat, mişcare foarte inteligentă şi foarte cuminte a Vlădicăi!

Dar nedemnii lui potrivnici, în frunte cu acelaşi profesor Ion Nistor, au reuşit totuşi să găsească alte căi de atac, spunând despre Vlădica Visarion că ar fi furat 20 de milioane din Fondul religionar, şi această enormă sumă el ar fi depus-o la o bancă în Elveţia şi pe acest temei fals, liberalii au încercat să-l denigreze şi la Bucureşti. Era iarna 1937. La putere, la conducerea Statului încă dăinuia Guvernul liberal – fracţiunea Guţă Tătărăscu, în care intrase şi Nistor ca ministru al Muncii. Şi a cârmuit Ţara Guvernul liberal Tătărăscu, până-n decembrie 1937, când regele i-a cerut demisia. În aceste ultime zile de guvernare, ministrul Muncii Ion Nistor, pune în discuţie în Consiliul de miniştri situaţia Fondului Religionar şi persoana mitropolitului Visarion. Legea de Stat, care privea acest Fond, prevedea ca în fiecare an, în decembrie, Ministerele de Culte şi de Domenii să trimită la Cernăuţi câte un inspector general şi cu contabili, care să verifice bilanţul anului financiar încheiat, cât şi proiectul de buget al Fondului Religionar pe următorul an. Fiecare inspector general raporta apoi ministrului său ceea ce a constatat la controlul Fondului, iar, la rândul lor, aceşti doi miniştri aduceau rezultatul la cunoştinţa Consiliului de Miniştri cu propuneri, şi se luau cuvenitele hotărâri. Aşa s-a urmat în tot anul, de la 1920 până la 1937. Dar în acel Consiliu, care va fi şi ultimul, ministrul Muncii, Nistor, cere să se calce Legea, privitoare la controlul Fondului, şi, în locul celor doi inspectori generali, de la Culte şi de la Domenii, să fie delegat el, Ministrul Muncii, care să meargă la Cernăuţi şi să facă control.

Consiliul de miniştri săvârşeşte această ilegalitate, alcătuind un Jurnal de şedinţă, care ţine loc de Lege, ca orice Jurnal al Consiliului de Miniştri. Se-nţelege că Nistor vroia să-i plătească o poliţă lui Visarion, o răzbunare, pentru introducerea Regiei la Fondul religionar sub Guvernul Naţional Ţărănesc, pentru numirea lui Petre Ion ca administrator, el fiind ataşat de partidul Ţărănesc, şi pentru desfiinţarea acelui consiliu special, „care tăia şi spânzura” în pădurile şi averea Bisericii Bucovinei. La Cernăuţi, Nistor cere noului administrator al Fondului, inginerul şef silvic Paşcovici, să-i trimită la dispoziţia sa registrele de gestiune şi proiectul de buget şi cu actele respective, astfel încât el şi cu contabilii aduşi să facă controlul cuvenit. Paşcovici răspunde tot prin telefon că nu le poate trimite fără prealabila aprobare a mitropolitului Visarion, care l-a numit pe dânsul în acest post, şi-i este şeful suprem. Ministrul Nistor nu cere încuviinţarea mitropolitului, ci a luat cu sine pe procurorul general de la Curtea de Apel locală şi cu contabili aduşi şi cu alţi slujbaşi din oraş, şi fac o descindere la cancelaria Fondului de pe strada Flondor. Între timp, toate registrele şi dosarele cerute au fost trimise la reşedinţa Mitropoliei. „În numele Legii”, adică în puterea Jurnalului consiliului de miniştri, procurorul general cere administratorului registrele şi dosarele. Dar el nu le mai avea, erau la mitropolit. Totuşi se caută prin dulapuri, prin sertare, în casa de bani. Şi cum nu se găsesc actele şi la mitropolit nu încearcă nici procurorul general, nici ministru să facă descindere, s-a-mpotmolit aşa fărădelegea lor!

Vlădica Visarion, turburat de asemenea atitudini, tocmai în ziua premergătoare marii sărbători a Naşterii Domnului, când şi cel mai modest creştin caută a fi în pacea sufletului, trimite telegrame de protest şi cere să se ia măsuri de stăvilire unui atare abuz, o gravă ilegalitate, telegrame către regele Carol II, primul ministru Tătărăscu, miniştrilor de Culte şi celui de la Domenii şi aşteaptă 2-3 zile. Dar nici unul nu răspunde. O asemenea tăcere era semnificativă. Mitropolitul rămăsese singur, nimeni nu-l aude, e deci în disgraţie. Ce mai putea face el? Să demisioneze doar din locul ce ocupa. Retragerea sa era şi dăunătoare prestigiului său, că s-ar fi interpretat cum că el n-a vrut să pună registrele la control, ştiindu-se cu „musca pe căciulă”, că într-adevăr ar fi jefuit el Fondul Religionar cu cele 20 de milioane şi poate marea mulţime aşa ar fi crezut, dar pe de altă parte, faptul că a fost adus şi procurorul, că a căutat ca la nişte tâlhari prin cancelarie, şi că în locul inspectorilor legali a venit un ministru al Muncii, departament ce nu are nici o contingenţă cu Fondul, şi că însuşi Nistor, vrăjmaşul declarat al mitropolitului Visarion, căuta a se răzbuna, atunci retragerea poate fi socotită şi ca un act de apărare a demnităţii sale ca mitropolit, ca sfetnic al Tronului. De bună seamă, Visarion, demisionând ar fi avut putinţa să publice care-i adevărul şi ar fi cerut atunci să se facă controlul gestiunii, din care se dovedea dedesubtul lucrăturii liberale. Dar, când demisia era deja scrisă, mitropolitul  o avea în haina sa şi se pregătea s-a expedieze, iată imanenta Dreptate dumnezeiască îl trimite la el, la Cernăuţi, pe prietenul său Constantin Tomescu într-o vizită frăţească ce schimbă total situaţia mitropolitului Visarion, care rămâne pe scaun încă aproape 3 ani, şi cere să se publice o lucrare oficială documentară despre cum a fost administrată averea Fondului atât sub predecesorii săi, Vladimir şi Nectarie, cât şi sub Visarion în cei 4 ani, 1935-1939.

Această lucrare, purtând titlul „Despre averile bisericeşti din Bucovina” a apărut la Cernăuţi, în 1939, cuprinzând 108 pagini, plus hărţi, planşe şi diagrame. În această lucrare se demonstrează că până-n 1936 s-au făcut numeroase „jafuri”, în 1935 ajungându-se ca totalul pierderilor să fie de 171 milioane, din care numai la pensii era un deficit de 15 milioane. Mitropolitul Visarion a conceput însă un nou Regulament pentru organizarea Fondului bisericesc, creând un comitet de direcţie, s-a triat întregul corp de funcţionari de la Eparhie şi de la Fond. Chiar în anul 1936-1937 bugetul s-a sporit cu frumoasa sumă de 30.112.500 lei, s-au trecut zeci de milioane la prevederi extraordinare, s-au vândut două căzărmi inutile, cu 38 milioane, s-a clădit un impozant palat cultural în Cernăuţi, s-au refăcut băile Vatra-Dornei, s-au reziliat mai multe contracte vechi oneroase, ce au adus un profit de 12 milioane, s-au vândut acţiuni ale Căilor Ferate de 21.600.000, s-au înfiinţat cantine româneşti pentru forestieri, funcţionarii au primit ca ajutor de Crăciun, chiar în primul an, 1.493.554 lei, s-a cumpărat imobilul Dori Popovicica să nu lase pe un asemenea român în mrejile creditorilor străini, s-a construit fabrica de lăzi de la Falcău, s-a sprijinit înfiinţarea Băncii de Nord din Cernăuţi, o cooperativă în Suceava, s-au ajutat ţăranii cu lemn gratuit în anii 1936-1939 în valoare de 25.966.891 lei, s-au înfiinţat 6 cantine şi 4 mori ţărăneşti. Fondul a achitat impozite de Stat în sumă anuală de 40 de milioane, la CEC s-au depus 33.400.000 lei. Stocurile de materiale lemnoase şi de minereuri s-au mărit, la fel şi inventarul. Fondul de rezistenţă ajunsese la 165.700.000 lei. Acestea sunt doar câteva date din mai sus amintitul volum care demonstrează corectitudinea şi priceperea Vlădicăi Visarion în administrarea Fondului, care însă s-a aflat pe nedrept acuzat că a jefuit Fondul de 20 milioane. Dar prin cartea aceasta, publicată în 1939 în Cernăuţi, li s-a întors palma asupra jefuitorilor.

Pe 27 decembrie 1937, Constantin Tomescu pleacă cu trenul la Cernăuţi, ca să petreacă o zi – două lângă bunul său prieten, mitropolitul Visarion, aşa cum îl vizita în asemenea sărbători şi la Argeş, ca şi la Bălţi. Pentru întâia dată însă îl vede pe Visarion extrem de abătut şi nervos. La început nu vrea să-i spună care-i pricina, însă după multe insistenţe, îi arată un text dactilografiat prin care Vlădica Visarion se adresează regelui Carol II, cerându-i aprobarea de retragere din scaunul de mitropolit pe motivul că-i şi bătrân, e şi bolnav. Prietenul său însă îi arată că acolo el scrie neadevăruri, căci nu-i bătrân la 58 de ani, şi nici bolnav şi îl apostrofează pentru faptul că lasă să se  strecoare în Istorie falsificări printr-un asemenea act oficial, apoi rupe exemplarul. Mitropolitul se supără iniţial, dar, îndată ce se linişteşte, îi povesteşte despre hotărârea Consiliului de Miniştri şi îi explică faptul că nu are altă ieşire.

Dar această grea situaţie se rezolvă prin lucrarea lui Dumnezeu, căci Constantin Tomescu este ales Ministru adjunct al Cultelor şi Artelor în Guvernul Goga şi obţine din această poziţie desfiinţarea Jurnalului Consiliului de Miniştri care fusese cauza demisiei Vlădicăi.

Vlădica Visarion a continuat să fie mitropolit încă aproape 3 ani, dar simţind că oculta liberală nu-l slăbeşte, şi ca să se odihnească, dar şi să-şi caute  vindecarea ochiului său drept, s-a retras din scaun şi în loc a fost ales urmaşul său la Bălţi, episcopul Tit Simedrea. Visarion şi-a aranjat drepturile la pensie şi a închiriat o garsonieră în Bucureşti.

Pe preotul Ion Vască, Vlădica Visarion l-a primit în Cernăuţi cu multă bunăvoinţă când a venit de la Cluj; l-a numit predicator al catedralei şi i-a dat apartament de locuit în frumoasa Casă preoţească de lângă reşedinţa mitropolitană. Îl chema des la dejun şi arăta o aleasă cinstire şi familiei lui. Încă i-a făgăduit că-l va chema şi la o catedră de Teologie de la Facultate. Când s-a înteţit conflictul cu Vlădica Visarion, Vască era preşedintele Asociaţiei preoţilor bucovineni, şi atunci la îndemnul profesorului Nistor, a convocat o şedinţă specială a preoţilor cernăuţeni şi din vecinătate, în care l-a bârfit pe binefăcătorul său, şi, în numele Asociaţiei a trimis două telegrame: către regele Carol II şi către primul ministru Tătărăscu cum că preoţimea bucovineană nu-l mai poate suporta pe mitropolitul Visarion şi cere îndepărtarea lui.

În 1942, Sfântul Sinod şi mareşalul Antonescu l-au delegat pe Vlădica Visarion să ia conducerea Bisericii Ortodoxe din Transnistria. Visarion şi-a ales ca reşedinţă fostul palat mitropolitan din Odesa.

Vlădica Visarion s-a retras din Transnistria la timp, când oştile ruseşti se apropiau de Odesa şi şi-a continuat traiul în Bucureşti. Dar nici aici n-a avut parte să rămână mai mult. Sfântul Sinod şi Mareşalul l-au delegat să plece, cu un avion special, în Dalmaţia Iugoslaviei, ca să participe la hirotonia şi instalarea unui ales episcop sârb. Era pe la 18-19 august 1944. A fost acolo de şi-a îndeplinit misiunea. Cum însă era aproape de Viena, a cerut să treacă cu avionul şi la Viena, ca să-l mai consulte medicul specialist, care i-a vindecat pupila îngheţată a ochiului său drept. Pilotul acceptat. Acolo, în Viena fiind, l-a prins ziua de 23 August 1944, adică armistiţiul încheiat de România cu Uniunea Sovietică şi intrarea oştilor ruseşti prin România, de unde, împreună cu Armata română, vor continua războiul împotriva Germaniei. În această nouă situaţie, Vlădica s-a hotărât să nu se întoarcă îndată în Patria sa.

Motivul era următorul: Pe când Visarion era episcop la Bălţi, cam prin 1932-33, cutremurându-se de crimele dictatorului Stalin, a alcătuit o filipică extraordinar de dură, dar şi îndreptăţită, aşa cum putea el să compună, împotriva acestuia, şi i-a adus-o Pofesorului Constantin Tomescu la Chişinău, ca s-o publice în revista “Luminătorul”. Acesta a dat-o la cules, dar, înainte de a se tipări revista, tot materialul cules pe şpalţuri trebuia prezentat de Tipografia eparhială la Prefectură, ca de la oricare tipografie, întrucât se decretase în toată Ţara cenzura preventivă a oricărui manuscris. Comisia nu s-a putut hotărî a da “bun de imprimat” deoarece era o problemă prea grea în articolul lui Visarion, şi-l trimite la Ministerul de Interne pentru a decide. In acea filipică, VIădica îi amintea lui Stalin că şi el a fost seminarist în tinereţa lui, prin Caucaz, că a mâncat atâţia ani pâine bisericească şi se pregătea pentru preoţie, căci creştinismul l-a învăţat a fi bun şi milos, pe când el a devenit şi hoţ al banilor Statului, un răzvrătit, iar acum, în fruntea marelui Stat rusesc, e un dictator, un criminal, care a ucis milioane de oameni nevinovaţi prin foame şi deportări. Nu cugetă el că va fi tras la răspundere, dacă nu aici, pe pământ, sigur în lumea lui Dumnezeu cea cerească? Toţi cei care au citit-o au fost zguduiţi.  Ministerul a respins publicarea ei, nu pentru motivul că ar fi tendenţioasă, ci pentru că asemenea relaţii cu capul unui Stat străin se pot face numai prin mijlocirea Ministerului de Externe român. O motivare poate legală, aşa cum cer relaţiile diplomatice, însă imposibil de realizat întrucât România, în acel an, nu avea nici o relaţie diplomatică cu Sovietele. Totuşi, Visarion ţinea să apară. Şi, prin Consulatul englez din Bucureşti, s-a ajuns ca filipica lui antistalinistă să apară la Londra într-o mare revistă englezească. Desigur, că însuşi Stalin îi va fi aflat conţinutul şi, cu drept cuvânt, Vlădica Visarion a cugetat, că România, având pace cu Sovietele şi armatele roşii vor trece prin Ţara noastră, Stalin va cere pedepsirea lui Visarion, iar prin revenirea sa acasă se expunea.

Şi astfel, se-nţelege cu pilotul şi acesta renunţă şi el a se întoarce în Patrie, şi pune avionul la dispoziţia autorităţilor austriece. Vlădica deci se autoexilează. La început, a fost închis într-un lagăr în Tirol, la Salzburg. Acolo, se afla încă la 1 Ianuarie 1945. Profesorul Constantin Tomescu combate aşadar un zvon fantezist, cum că Vlădica s-ar fi ataşat legionarilor români, fugiţi din Ţară, sub conducerea lui Horia Sima, şi că aceşti criminali, alcătuind un guvern românesc fantomă la Berlin, l-ar fi avut şi pe Visarion în guvern ca ministru al Cultelor, care ar fi grăit şi la Radio german, chiar în ziua de 1 Ianuarie 1945, când el, după chiar mărturisirea lui, comunicată fratelui său, D-rul Constantin Puiu, care l-a vizitat la Paris, că în acea zi, de 1 Ianuarie 1945, de Anul Nou, era încă închis la Salsburg. Dar poznaşa cuvântare românească de la Radio german, rostită la 1 Ianuarie 1945, au ascultat-o în Ţară multe persoane, care au declarat că nu Visarion a grăit, ci altcineva, şi a ascultat-o însuşi arhiereul Eugeniu Laiu, fostul său intim colaborator, care-i cunoştea perfect vocea. E posibil să fi fost şi o mistificare a legionarilor, care, intenţionat i-au pus în circulaţie numele său, în acest sens.

În timp ce armatele sovietice străbăteau Ţara, alături de cele române, în urmărirea trupelor germane, s-a ridicat glas împotriva lui Visarion cel fugit. Sinodul Bisericii noastre l-a judecat şi l-a condamnat la caterisire, lăsându-1 ca un simplu monah. Şi după sentinţa gravă a Sfântului Sinod român, Visarion Puiu a fost deferit Justiţiei Statului, poate ca trădător sau altă vină mare, unde s-a pronunţat condamnarea lui capitală, “la moarte!”, în contumacie. Prin aceste două grave sentinţe, Patria românească, Patria lui iubită, pe care a servit-o şi el cu mare însufleţire şi cu toate puterile lui sufleteşti, l-a eliminat dintre fiii săi şi l-a împiedicat să mai cugete să se întoarcă aici şi să fie îngropat în pământul Patriei, alături de părinţii săi. VIădica Visarion avea în Bucureşti haine, veşminte proprii, cărţi şi alte lucruri, pe care, de bună samă, că nu le-a luat cu sine în Jugoslavia în August 1944, întrucât ştia că va reveni acasă. Sentinţa, condamnându-l şi la sechestrarea “averii” sale, s-au căutat acele modeste bunuri şi s-au ridicat de către Stat.

După afirmaţia categorică şi de crezut a unui ofiţer superior englez, Visarion a fost eliberat din lagărul austriac, şi a plecat la Paris, se zvoneşte că a fost şi la Papa Romei, şi s-a înapoiat la Paris, unde a închiriat o locuinţă mică în suburbia Viels-Maisons-Aisne, la nişte catolici. Se ridică întrebarea: Cu ce mijloace şi-a ţinut viaţa în cei 20 de ani de înstrăinare, ce au urmat? Profesorul Constantin Tomescu povesteşte că se vorbea insistent că Papa, prin cardinalul şi colaboratorii săi din Paris, îi acorda ajutoare din timp în timp. Pe când era lângă el fratele său, D-rull Constantin Puiu, a şi venit în casă un cleric romano-catolic, care i-a înmânat o sumă de franci, probabil o sumă periodică.

VIădica Visarion şi-a scris şi el un Jurnal al vieţii sale, cu multe date istorice, pe care l-a depus, împreună cu oarecare cărţi şi manuscrise, la o asociaţie filo-română din oraşul Freiburg­-Germania.

În anul 1964, prin luna iulie, s-a făcut ultima încercare a Guvernului român, de a-l aduce pe mitropolitul Visarion în Patria lui, să mai sărute o dată pământul strămoşesc şi să se î­ngroape în el, alături de părinţii săi. Astfel, fratele său, D-rul Constantin Puiu, din Galaţi, a fost îndemnat să plece el la Paris şi să-l convingă pe Vlădica Visarion ca să se întoarcă în Ţară cu încredinţarea că i se vor anula cele două grave sentinţe, că-şi va recăpăta titlul de mitropolit şi va avea şi o pensie suficientă. I s-a dat doctorului cuvenitul paşaport, el şi-a cumpărat biletul de drum şi a plecat cu avionul. Îi era şi lui dor să vină în Ţară şi, auzind acele veşti de la fratele său, s-a hotărât Vlădica să plece din Paris. Dar s-a îmbolnăvit, a răcit şi a dat într-o complicaţie, ca la cei bătrâni, şi insuficienţa cardiacă a pus punct vieţii sale. În ziua de 10 August 1964 s-a stins din viaţă mitropolitul Visarion Puiu, în suburbia parisiană Viels­-Maisons-Aisne, în vârstă de 86 de ani. În odăiţa lui nu s-au găsit nici banii necesari pentru îngropare, ci locuitorii de pe acolo, vecinii au acoperit trebuinţele cu o colectă a lor. Trupul lui a fost îmbrăcat în veşmânt clerical, cu o cruce pe piept. L-au înmormântat într-un cimitir romano-catolic din apropiere, iar slujba a fost oficiată de doi preoţi ruşi ortodocşi. Aşa s-a stins un om de seamă, creştin şi bun român.

 

5.      Activitatea pastorală şi socio-culturală a Mitropolitului Visarion Puiu aşa cum este prezentată în Jurnalul Profesorului Constantin Tomescu

În perioada cât a fost Episcop al Hotinului, Vlădica Visarion a realizat acolo o lucrare epocală: după cerere, Episcopia a fost înzestrată, peste linia ferată, la Pământeni, o suburbie a oraşului, cu 17 ha de pământ, o suprafaţă îngrădită cu gard înalt de scândură, pe care a creat un splendid parc cu alei, boschete, pomi ornamentali, planul fiind făcut şi executat de inginerul agronom Mih. Costeţchi, bănci şi alei cu petriş fin, parc pus la dispoziţia cetăţenilor oraşului pentru plimbare şi recreaţie; a sădit o vie cu soiuri alese şi livadă cu cei mai productivi şi superiori pomi fructiferi; peste tot te îmbătau florile cu parfumul lor. Era cel mai frumos parc din Basarabia. Iar într-o latură a clădit o minunată şi chivernisită reşedinţă episcopală, cu etaj, mansardă şi subsol mai prelungit peste care urma să se mai ridice încă o aripă a reşedinţii, ce avea: 2 saloane spaţioase, birouri, dormitoare – pentru episcop şi oaspeţi, sufragerie, bibliotecă, sală de citire, camere de serviciu, magazie de alimente, bucătărie modernă, pivniţe; am întocmit listă de 1500 volume, ce au venit, fişier, opis la bibliotecă. Acesta era adevărat palat de reşedinţă, nu ca grajdul de la Argeş. Populaţia oraşului, intelectuali, au cumpărat şi ei loturi de la Primărie în jurul Palatului şi au zidit case frumoase, în armonie arhitecturală cu Episcopia, creându-se aici oraşul nou. Interesantă a fost însă schimbarea mentalităţii orăşenilor despre plantaţia de pomi şi copaci: oraşul Bălţi cunoştea numai salcâmul, pe marginea şoselelor, ori într-o grădină a oraşului, la gară, ca şi-n curţile oamenilor, la fel şi în satele vecine, existau numai salcâmi. Când Visarion a adus cu vagonul puieţi de pomi fructiferi, populaţia a început a spune că episcopul n-ar fi în toate minţile; însuşi primarul Vrabie al oraşului, a afirmat că „Vlădica acesta trebuie să fi sărit din minţi. Nu vede el că la noi nu creşte decât salcâmul ? Cheltuieşte bani în zadar!”. Mitropolitul Visarion nu s-a supărat şi nici nu i-a făcut vreo aluzie, ci, după cei 3 ani de creştere, el i-a trimis lui Vulpe primul coş mare încărcat cu fructe din livada episcopală; la fel au primit şi alţi fruntaşi. Acesta a fost începutul unei adevărate revoluţii. Lumea a smuls salcâmii din ogrăzi, la fel şi primăria, plantând în loc pomi fructiferi de la pepiniera Şcolii de Agricultură din Chişinău, unde era profesor Costeţchi. Mult timp această metamorfoză a făcut obiect de povestiri, dar şi laudă pentru Vlădica Visarion.

Alături de aceasta, Vlădica a dezvoltat  o activitate frumoasă eparhială, de cult şi socială. S-au format consilierii, după îndemnul lui, să lucreze corect şi la timp. Şi preoţii din eparhie, socotindu-l chiriarh drept şi cu duh frăţesc, se sileau să-şi poarte apostolatul cu demnitate. Împreună cu prietenul său Constantin Tomescu, a răsfoit multe cataloage de edituri, şi astfel s-au difuzat, pentru bibliotecile bisericilor, cărţi alese din literatura română în valoare de peste 3 milioane lei. A întemeiat revista „Episcopia Hotinului” cu îndrumări oficiale, pe care o imprima Profesorul Constantin Tomescu şi o corecta la tipografia eparhială din Chişinău, iar pentru articole de studiu şi beletristică preoţii basarabeni aveau revista „Luminătorul” din Chişinău. Preoţii au fost îndemnaţi să citească revistele teologice şi se organizau măcar o dată în an conferinţe culturale, astfel aranjate pe protopopii ca Vlădica să poată asista la cât mai multe, pe rând. Vlădica Visarion slujea şi la Bălţi, dar nu întârzia să slujească şi prin oraşe şi mai ales prin sate la hramuri, la sfinţiri de biserici, unde hirotonisea clerici şi gratifica pe cei mai merituoşi. Îi plăceau mult corurile din biserici, cu voci alese. Făcea inspecţii canonice la mănăstiri stăruind ca monahii să nu se lenevească, să slujească după tipic şi să aibă viaţă curată. A readus dânsul la viaţă câteva schituri părăginite şi chiar distruse, ca Rugi cu biserica lui Duca Vodă, Galiţa, ctitorită de un moldovan care avea acest nume, care-şi avea moşia la Moghilău, peste Nistru şi  Şerbeşti zidit de boierul ieşean Toma Cosma.

În Bălţi exista numai biserica  „Sf. Nicolae”, iar jos, lângă gară, la 2 km, încă o biserică mai modestă. Se pornise zidirea încă a unei biserici în oraş, cu hramul  „Sfinţii Voievozi”, dar primul război mondial i-a stagnat lucrările, rămânându-i numai temelia de 2-3 metri de la pământ. Prin 1924, deci curând după instalarea Vlădicăi Visarion, comunitatea evreiască din Bălţi, informându-se că episcopul ar vrea să continuie clădirea bisericii începute, şi având comunitatea un loc proprietate alături de temelia acesteia, a obţinut aprobarea să construiască pe acel loc o sinagogă mare, şi a cerut autorităţilor superioare să demoleze temelia creştină şi materialul ei să fie dat comunităţii evreieşti pentru sinagogă. Dacă Ministerul Internelor ar fi aprobat o asemenea cerere, cu siguranţă că lumea creştină n-ar fi rămas cu braţele încrucişate. Vlădica a mers la Bucureşti, şi cu calm a limpezit situaţia şi Ministerul a dispus dărâmarea zidurilor sinagogei, şi astfel s-a continuat clădirea bisericii creştine; la sfinţirea ei a asistat potop de credincioşi, veniţi din toate satele apropiate.

Deşi erau de acum trei biserici în oraşul Bălţi, cele două în centru, iar cealaltă lângă gară, la periferie, totuşi faţă de populaţia creştină, ce se înmulţea, ele erau neîncăpătoare, şi Episcopia nu avea o biserică măreaţă, o catedrală, aşa cum se cuvenea. Vlădica Visarion a cerut oficial şi Primăria i-a donat un loc potrivit în oraş, iar arhitectul patriarhal Berecheti-a întocmit planul acestei noi catedrale, după indicaţiile Vlădicăi Visarion  care văzuse atâtea biserici în călătoriile sale prin Răsăritul ortodox. Zidirea şi pictarea bisericii a fost încheiată în anul 1934. Pentru sfinţirea ei, Vlădica a invitat întreg Sfântul Sinod român, Guvernul Ţării, demnitari, pe regele Carol II, cât şi pe patriarhul ecumenic ortodox din Constantinopol, Veniaminos, aşa cum invitau voievozii noştri, în trecut, pe patriarhii orientali la sfinţirea de biserici. La solemnitate a participat şi o mare mulţime de creştini, iar în numele patriarhului a venit mitropolitul Australiei, Timoteus, care ştia şi româneşte din timpul când a slujit la biserica comunităţii greceşti din Bucureşti. Însuşi regele, îmbrăcat ca şi episcopii, în halat alb, a participat activ la actul bisericesc al sfinţirii.

Vlădica Visarion a cercetat şi a aflat unde lipsesc biserici, şi a luat măsuri ca din Fondul Religionar să se construiască cele necesare. La Cernăuţi era doar o biserică în centru, iar Vlădica a ridicat încă două biserici: „Sf. Nicolae”, o frumoasă construcţie, şi alta în suburbia „Horecea”. La fel, s-a interesat şi pentru provincie, unde s-au zidit prin sate noi biserici, s-au reparat multe alte, şi s-a terminat catedrala din Rădăuţi, acoperită cu plăci de aramă.

Staţiunea balneară „Vatra Dornei” era tot în proprietatea Bisericii Bucovinei. Acolo Vlădica Visarion a construit Cazinoul de azi, care a fost inaugurat în iarna anului 1936. Tot acolo a amenajat în subsolul Pavilionului I cabine şi căzi de aramă unde să se poată face băi carbogazoase nu numai vara, ci şi iarna. S-a curăţit minunatul parc al băilor, ca să se poată uşor circula până sus, la  „masa lui Terente”. Cum nimeni nu ştia rostul acestei denumiri, iar unii vroiau să creadă că pe-acolo ar fi trecut haiducul Terente şi că astfel de la el vine acest nume, Vlădica a schimbat numele acestui înalt punct din parc în „Vârful cu dor”, aplicându-se apoi cuvenitele tăbliţe cu acest nume pe copacii de pe marginea aleilor.

 S-a reorganizat şi exploatarea minereului de mangan. La fel, s-a dezvoltat şi exploatarea apelor minerale de la „Neagra Şarului” şi „Şarul Dornei”.

De asemenea a organizat achitarea la timp a salariilor slujitorilor bisericeşti, preoţi şi cantori, protopopi, funcţionari eparhiali ca şi personalului Facultăţii de Teologie. Când s-a produs o criză a lemnului pe piaţa mondială şi, din această pricină nu se puteau realiza prevederile bugetare, a contractat împrumuturi.

A înmulţit locurile pentru studenţi în Internatul teologic până la 140. A creat burse pentru şcolari şi studenţi străini ortodocşi, ce-au fost primiţi la Cernăuţi. Între aceia au fost şi [o] parte din actualii conducători ai Albaniei. A acordat burse teologilor români să studieze în străinătate.
            Din fondurile disponibile a zidit cel mai frumos „palat cultural” din Ţară, cu etaj, săli de conferinţă, bibliotecă, maiestos, după planul arhitectului Creangă. Alocase o importantă sumă, din aceleaşi fonduri, aproximiativ 400.000 lei, pentru imprimarea unui savant studiu de Noul Testament al profesorului universitar vestit din Cernăuţi, preotul Vasile Gheorghiu; la fel, a subvenţionat imprimarea volumului întâi din „Istoria Bisericii Române” a profesorului de la aceeaşi Facultate de Teologie din Cernăuţi, preotul Simeon Reli, dar împrejurările timpului au oprit imprimarea şi a lucrării de „Noul Testament” şi a volumului II din „Istoria Bisericii Române”.

 Visarion Puiu a susţinut apropierea între Bisericile creştine. A invitat la Cernăuţi prelaţi şi anglicani şi romano-catolici şi a colaborat împreună cu Profesorul Constantin Tomescu şi la o publicaţie în acest sens, intitulată „Spre unirea în Domnul” ce a apărut în 1934, având drept moto porunca Mântuitorului:  Diia ena na einai = ca toţi una să fiţi. Şi încă mai mult, tot împreună cu prietenul său, a călătorit în Orient, prin Egipt, Irak, Palestina, Iran (Persia), Asia Mică, în alte părţi ale Turciei, în Grecia, vizitând patriarhi şi alte personalităţi bisericeşti creştine şi chiar de alte Religii, iar Apusul l-a colindat Vlădica singur.

În timpul păstoririi sale, Fondul Religionar al Bisericii Bucovinei se administra cinstit şi s-a mărit progresiv. Vlădica a câştigat pentru Biserica românească dreptul de proprietate asupra unei biserici, fostă ortodoxă şi ctitorită de un domnitor român, dar trecută la romano-catolicism în Lemberg-Polonia.

Ca Mitropolit al Transnistriei, principala sa grijă a fost să restaureze câteva biserici din oraş, clădiri monumentale, dar transformate de sovieticii antireligioşi, vrăjmaşi ai creştinismului, în cinematografe, ori în magazii de materiale sau în săli de concerte şi teatru. Cu ajutorul Armatei române şi a primarului general al Odesei, Gherman Pântea, s-au redat cultului creştin mai multe clădiri, resfinţite şi împodobite din nou cu cele necesare. Era nevoie încă de preoţi, deoarece preoţii veniţi din Basarabia, ca şi din alte laturi româneşti, erau puţini şi acum cereau şi satele să aibă preoţi. De aceea, VIădica a lansat chemarea foştilor preoţi; a instituit o comisie care să-i cerceteze, să-i pună la probă de slujbă, iar pe alţii, cu cunoştinţe îndestulătoare, aprobaţi de comisie, VIădica îi hirotonisea şi pe toţi îi plasa pe la biserici. A făcut Vlădica şi vizite canonice în lungul şi-n latul Transnistriei, primit fiind cu mare bucurie pretutindeni. Pentru pregătirea candidaţilor la preoţie, a înfiinţat o şcoală bisericească, cu profesori dintre preoţii basarabeni, director a fost părintele Teodor Petrovici din Chişinău, unde luase şi licenţa în Teologie. Eparhiile din Ţară au trimis daruri în lumânări, veşminte şi obiecte de cult.

6.       Personalitatea Mitropolitului Visarion Puiu aşa cum se desprinde din Jurnalul Profesorului Constantin Tomescu

Mitropolitul Visarion Puiu avea inimă bună, el nu zavistuia pe nimeni, nu chinuia şi nici nu nedreptăţea, nu persecuta. Este drept că se arăta cam iute, nervos uneori, ca tot omul, dar îndată-şi revenea, spunând o glumă sau râdea. Credea în puterea nemărginită a lui Dumnezeu, în Providenţă, iar de multe ori mi se jeluia că nu are îndestulătoare puternicii sufleteşti să-L urmeze tot mai bine pe Mântuitorul Hristos. Slujea cu emoţii, dar solemn; citea compoziţiile sale admirabile, dar grăia în predici şi cuvântări libere mai puţin colorat, nu aşa de reuşit ca în cele scrise. El a fost corect, cinstit cu banul şi cu bunul public sau al altuia. Dăruia cu mână largă, şi mulţumea cu nobleţe pe cine-l servea. Vlădica Visarion era un bărbat cinstit, cu frică de Dumnezeu şi cu ruşine de oameni; n-a îndrăznit să primească, nu să ceară, un bun ori un dar la sfinţiri de biserici sau la hirotonii.

Şi preoţii din eparhie, socotindu-l chiriarh drept şi cu duh frăţesc, veneau la el, nu în audienţe reci, seci şi distante, ci la convorbiri prieteneşti şi îşi deschideau inimile. Profesorul Constantin Tomescu povesteşte că l-a auzit pe Vlădica Visarion cum purta conversaţii cu preoţii din eparhie şi folosea faţă de unii mai apropiaţi diminutivele plăcute ale numelor. El nu se răţoia la nimeni şi nici nu trimitea lesne pe un cleric în judecata Consistoriului, ci mai întâi îl duhovnicea el.

O povestire pilduitoare care arată fineţea sufletească a Vlădicăi Visarion, dusă până la jertfă, este următoarea: “Într-una din zile vine magistratul Tarnavschi să-l viziteze pe Vlădica. Şi în convorbire magistratul îşi arată regretul că el, deşi bucovinean, n-a văzut încă unele mănăstiri, şi-l roagă pe Visarion să-i dea o recomandare în acest scop. VIădica avea o rară eleganţă şi multă atenţie mai ales faţă de intelectualii  bucovineni. Îl pofteşte să vină într-o zi, că vor călătorii amândoi. în automobil şi pornesc. După un timp, magistratul roagă să se oprească maşina ca să fumeze. VIădica iarăşi amabil, îl invită să fumeze pe loc, în cupeu. Şi magistratul scoate o ţigară – două-trei şi tot fumează. VIădica, ca să nu-l jignească, deschide puţin portiera dreaptă, să mai iasă fumul. Dar curentul din mers, i-a atins pupila ochiului drept, i-a îngheţat-o chiar. Simţind dureri, s-a arătat doctorului Blat, oculistul din Bucureşti, şi cum tratamentul lui nu l-a vindecat, doctorul l-a trimis la un vestit specialist din Viena, unde a fost nevoit să meargă de mai multe ori, până ce s-a vindecat.”

VIădica Visarion a fost un călugăr cinstit şi închinat numai slujirii lui Hristos, n-a fost aplecat spre nici un partid politic din Ţară, nici n-a simpatizat cu vreunul. El a fost călugăr din tinereţe, a înţeles că nu-i nici bine, nici util să se înjuge la carul unui partid politic, ci să fie aşa cum se cade a fi un călugăr, cum a fost Iosif Naniescu, episcopul Gherasim Safirinu al Romanului, mitropolitul Ghenadie, care s-a contrariat vehement nu numai cu partidul liberal, ci şi cu regele Carol I în privinţa botezării prinţului Carol II în Religia Ortodoxă, sau şi cum a fost părintele meu duhovnicesc Nicodem patriarhul, călugăr cinstit, care nu numai că n-a simpatizat cu vreun partid politic din Ţară, ci a şi luptat împotriva amestecului liberalilor în administrarea Bisericii, luptă în care el a căzut, dar Dumnezeu l-a ridicat apoi şi mai sus. S-ar putea cita şi alte nume de ierarhi călugări demni, care au avut canonica libertate de a cârmui eparhia lor, în acest al XX-lea secol.

Fie ca amintirea acestui “călugăr luptător”, cum l-a numit Nicolae Iorga, şi vrednic român, aşa cum este evocat în aceste pagini din Jurnalul Profesorului Constantin Tomescu,  să rămână pururea vie în sufletele românilor de pretutindeni şi să devină pildă demnă de urmat pentru toţi slujitorii Bisericii lui Hristos. Dumnezeu să-i odihnească sufletul în a Sa eternă lumină!

 

Asist.drd. Nina Stănescu, Universitatea  Ovidiusdin Constanţa

 

 

Bibliografie:

–         Teodor Candu, Biserica din Ţara Moldovei din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, Teza de doctor în ştiinţe istorice, conducător ştiinţific: dr. prof. univ. Demir Dragnev, Chişinău, 2009;

–         Ecaterina Deleu, Toma G. Bulat – promotor al spiritualităţii româneşti şi idealurilor naţionale în ţinutul dintre Prut şi Nistru în Flux. Ediţia de Vineri, nr. 200982/28 august 2009;

–         Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, ediţia a II-a revăzută şi întregită, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002;

–         Idem, Profesorul de Teologie Constantin N. Tomescu (1890-1983). La 25 de ani de la moarte, în Studii Teologice, nr. 1/2008;

–         Preot Vasile Secrieru, Unele aspecte privind editarea revistei “Luminătorul” în Confluente bibliologice. Revista de biblioteconomie si stiintele informarii a Bibliotecii Stiintifice a Universitatii de Stat “Alecu Russo”, nr. 1-2/2008;

–         Prof. Univ. Constantin N. Tomescu, Prietenul meu Visarion Puiu, Tipografia Rof, Suceava, 2005.

Monarhia Romana – Inceput frumos, final rusinos (1)

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2010

Istorie Regala
Inceput frumos, final rusinos. Monarhia romåna


 In „Carol und Mme Lupescu”, Joachim von Kürenberg, incearca in realitate, sub un titlu frivol, sa faca opera istorica, evocånd momentele principale din viata politica a Romåniei sub dinastia de Hohenzollern.
 Venirea pe tronul Romåniei a printului Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, dupa ce fratele sau mai in vårsta Leopold si contele de Flandra refuzasera oferta din Bucuresti, a fost fara indoiala un act de curaj. Austro-Ungaria era categoric ostila instaurarii unei dinastii germane la gurile Dunarii. Rusia si Turcia nu erau mai favorabile, si chiar regele Wilhelm I al Prusiei considera nedemn pentru un Hohenzollern sa devina vasalul sultanului.
 Dar mai ales dupa sosirea in tara, noul domnitor s-a vazut pus in fata unor probleme insolvabile.
 Pretutindeni domneau stari de lucruri jalnice: saracie, mizerie, primitivism si epidemii. Patura conducatoare levantina, de atunci, nu era cu mult mai vrednica decåt cea pe care au cunoscut-o generatiile urmatoare påna azi, 2007. Coruptia si abuzurile subminau embrionarul aparat de stat.
 Fara a fi exceptionale calitatile printului Carol, erau insa cele mai potrivite pentru indreptarea relelor gasite. Metodic, tenace, cu un deosebit simt al datoriei si un instinct sigur in recunoasterea realitatilor vietii de stat, fostul elev al Academiei Militare de la Potsdam era predestinat pentru o opera administrativa sanatoasa. Nu a reusit insa sa stabileasca contactul sufletesc necesar cu colaboratorii sai si masa poporului. Desi insufletit de dorinta de a-si servi tara, a ramas påna la sfårsit fidel amintirii patriei de origine.
 E greu de spus, in ce masura acest atasament pentru Germania a influentat asupra rezultatelor politicii externe. Un stat mic si vasal Turciei, nu cåntarea mult in planurile marilor puteri. Oricum, in actiunea de eliberare a peninsulei balcanice, principatul romån a avut un avans fata de popoarele sud-slave, care insa nu s-a soldat cu succese proportionale importantei, de atunci, al elementului romånesc in Balcani.
 Bismark a elogiat in memoriile sale intelepciunea politica a domnitorului Carol, cu care s-a intålnit de mai multe ori la Bad Ems. La Congresul de la Berlin (1878) insa, cancelarul Bismark a tinut sa multumeasca pretentiile rusesti, acceptånd cedarea sudului Basarabiei, in schimbul unei compensatii mult prea insuficiente in Balcani. In politica de mentinere a prieteniei germano-ruse, drepturile cuvenite tånarului stat romån au servit numai ca obiect de tårguiala.
 In preajma primului razboi mondial, dualismul loialitatii Regelui Carol I s-a vazut pus intr-un conflict dramatic cu aspiratiile poporului romån, care nu puteau fi realizate decåt alaturi de puterile Antantei. Singura iesire nu o vedea decåt in mentinerea unei stricte neutralitati. Contelui Csernin i-a dat asigurari ca „atåt timp cåt voi trai, armata romåna nu va lupta contra Austro-Ungariei”. Dar, in zadar a incercat sa-si apere punctul de vedere in Consiliul de Coroana de la 3 august 1914. Tache Ionescu s-a ridicat si a declarat: „Nu vad nici o dificultate sa facem razboiul alaturi de Franta si fara Majestatea Sa Regele!”. Doua luni dupa aceasta scena, Carol I era mort. Nepotul sau Ferdinand a devenit Regele Romåniei.
 Problema de constiinta care a omoråt ultimele clipe ale Regelui Carol I, apasa si asupra inceputului domniei lui Ferdinand I. Convingerea lui era ca trebuie sa tina regatul impotriva tuturor presiunilor, in afara de conflict. „Neutralitate?” il infrunta Regina Maria. „In mijlocul unui astfel de razboi, neutralitatea inseamna demoralizarea poporului nostru!”. Ezitarea il expune atacurilor voalate ale presei din capitala care il compara cu Cunactor Fabius Maximus. Cånd insa plenipotentiarul german ii aminteste ca nu trebuie sa uite ca e un Hohenzollern, ii raspunde cu demnitate: „N-am uitat acest lucru, dar nici ceea ce am invatat ca german – sa fiu loial. Am jurat credinta poporului meu si nu ma gåndesc sa-mi calc juramåntul!”
 Trimisului Frantei, Robert de Fleures, i-a marturisit: „De la inceputul domniei mele mi-am pus problema de constiinta: Am datoria sa tiu seama de originea si de familia mea? Nu! Numai Romånia importa!”
 Intre Ionel Bratianu, ultimul reprezentant de marca al dinastiei guvernamentale liberale si Regina Maria, personalitatea stearsa a Regelui se afirma anevoie. Autorul trece ingaduitor peste extravagantele, aventurile amoroase si setea nestinsa de viata a Reginei Maria. Pentru inalta societate a capitalei pe care Kiderlen-Wächter o descrie ca necunoscånd nici un fel de bariere morale, libertatile suverane nu apar socante.
 Interventiile Reginei in luarea hotarårilor politice decisive nu sunt intotdeauna fericite. Un lucru nu se poate contesta nepoatei Reginei Victoria a Angliei: pasiunea cu care si-a insusit revendicarile nationale majore.
 Dupa inceperea Conferintei de Pace pleaca la Paris pentru a pleda in persoana cauza Romåniei. Clemenceau se arata inaccesibil la inceput: „Multumesc pentru onoare, Majestate, dar nu pot suferi pe primul Dvs. ministru!” si i-a enumerat cererile teritoariale ale Romåniei: Transilvania, Banatul, Crisana si Maramures, Bucovina si Basarabia.
 Lui Loyd George ii spune pe un ton care nu suporta contrazicere: „Romånia e recunoscatoare armatelor aliate. Prin victoria lor, de care nu m-am indoit niciodata, s-a asigurat triumful justitiei care impune unirea tuturor Romånilor!”.
 Pacea de la Buftea (1918) si aversiunea care se acumulase impotriva Romåniei, in urma atitudinii violente a lui Ionel Bratianu, au zadarnicit satisfacerea revendicarilor nationale, asa cum au fost fixate in acordul secret din 1916. Totusi, noua Romånie si-a dublat suprafata si populatia. Pentru consolidarea unitatii astfel realizate, raspunderi grele se impuneau deopotriva guvernelor si dinastiei. Viitorul dinastiei era insa intunecat de evolutia nenorocita a caracterului printului mostenitor – Carol (viitorul rege Carol II)– destrabalat, fara simtul onoarei si total inconstient de misiunea pe care trebuie sa o indeplineasca un monarh. De la fuga de pe front ca sa sfårseasca cu aventura grotesca de la Odessa, påna la final, dupa ce adusee tara pe marginea prapastiei, Joachim Kürenberg ii urmareste pas cu pas viata presarata cu crime, desfrånare si lovituri politice si financiare, de gangster. O bogata documentatie romåna si straina, plus conversatii personale cu mai toti membrii fostei familii regale si personalitati bine initiate in scandalurile de la palat, da la iveala multe fapte cunoscute si tot atåtea pe care cenzura le-a acoperit cu grija. Singura scuza pentru faradelegile nemaipomenite este explicatia pe care i-a dat-o doctorul Mamulea, generalului Averescu: „Ca medic il consider un tip patologic. Nu uitati ca in vinele printului mostenitor curg cinci feluri de sånge cu tendinte ereditare in contradictie una cu alta”.
 In loc sa fie bagat in casa de nebuni, naivitatea si oportunismul politicienilor romåni i-au pregatit, dupa ce renuntase de patru ori la tron, cei zece ani de orgie sångeroasa si afaceri oneroase”.


 Coruptia si abuzurile inaugurate de domnia cuplului Carol II – Magda Lupescu (Wolf), a adus pe primul plan al rezistentei contra tiraniei, organizatia nationalista Garda de Fier. Påna atunci Miscarea Legionara se manifestase politic prin o sustinuta atitudine anticomunista, dublata pe antisemitism in primul rånd „pentru ca mai toti conducatorii comunisti erau evrei. Dar „spre deosebire de antisemitismul national-socialismului german, nu era motivat rasial ci cultural-national si religios”.

Foto.Carol I
 Intre national-socialism si legionarism, autorul nu descopera nicio identitate, nicio asemanare. Garda de Fier s-a nascut inaintea national-socialismului si cu totul din alte cauze. Mai mult, totalitarismul care a fost deseori reprosat Miscarii Legionare e numai consacrarea principiului de autoritate, absent in viata politica romåneasca. „Pentru cine analizeaza temeinic directivele fixate de Corneliu Codreanu, rezulta ca Miscarea nu e totalitara, ci autoritara, nu e agresiv-nationalista ci conservativ-nationala, nu extremista de dreapta ci social reformatoare. In timp ce national-socialismul s-a sprijinit in Germania, pe mica burghezie, femei si soldati, dar si pe aventurieri, – asa zisele naturi de mercenari – in spatele lui Codreanu stateau studentii, taranimea si generatia tånara a clerului si teologii”. Prigonirile si procesele impotriva Miscarii se termina toate cu intarirea ei. Atentatele puse la cale de oamenii de casa ai Elenei Lupescu sunt denuntate in timp. Incercarile Regelui de a capta tineretul in organizatia Straja Tarii esueaza, din cauza ca „ideile proaspete si naturale ale lui Codreanu gaseau mai mult rasunet in inima lui, decåt tiradele desarte ale regelui”.

Foto.Corneliu Zelea Codreanu
 Dupa victoria Garzii de Fier in alegerile din 1937, singura salvare pe care banda din fruntea tarii o mai vede, e instaurarea dictaturii absolute si savårsirea crimei din noaptea Sfåntului Andrei (uciderea lui C.Codreanu si a unui numar de legionari fruntasi, n.n.), cu participarea activa sau aprobarea tacita a intregii clase de politicieni. „Oamenii nostri politici” a spus odata C.Codreanu, „sunt fideli numai cåta vreme nu le ceri o dovada de credinta”.
 Lasånd in urma numai nenorociri, Regele asasin e fortat, doi ani mai tårziu (1940) sa plece din tara pentru a carui inflorire se straduisera cinstitii sai inaintasi, Corol I si Ferdinand I. E a cincea renuntare la tron pe care Carol II a semnat-o.
 La 30 decembrie 1947, fiul sau Mihai, ultimul rege din dinastia de Hohenzollern abdica la cererea comunistilor, semnånd urmatoarea declaratie (contra filodorma): Mihai I Prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala Rege al Romåniei.
La toti de fata si viitor sanatate.
In viata Statului romån s-au produs in ultimii ani adånci prefaceri politice, economice si sociale, cari au creiat noi raporturi intre principalii factori ai vietii de Stat.
Aceste raporturi nu mai corespund astazi conditiilor stabilite de Pactul fundamental – Constitutia Tarii – ele cerånd o grabnica si fundamentala schimbare.
In fata acestei situatiuni, in deplina intelegere cu factorii de raspundere ai Tarii, constient si de raspunderea ce-mi revine, consider ca institutia monarhica nu mai corespunde actualelor conditiuni ale vietii noastre de Stat, ea reprezentånd o piedica serioasa in calea dezvoltarii Romåniei. In consecinta, pe deplin constient de importanta actului ce fac in interesul poporului romån, ABDIC pentru mine si pentru urmasii mei de la Tron, renuntånd pentru mine si pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al Romåniei.
Las poporului romån libertatea de a-si alege noua forma de Stat.
Dat la Bucuresti, astazi 30 Decembrie 1947. ss Mihai.
 Autorul e german si de origine nobiliara. Simpatia pe care o marturiseste mereu pentru casa de Hohenzollern izvoraste deci dintr-un dublu sentiment de solidaritate nationala si de casta. Ajungånd la sfårsitul pasionatei sale expuneri, simtul de obiectivitate il obliga insa sa constate ca bilantul domniei Hihenzollern-ilor in Romånia nu s-a soldat cu rezultate impunatoare. De ce s-a terminat era initiata de Carol II in imprejurari atåt de umilitoare? „Poate a fost de la inceput fals ca Romånii si-au adus domnitorul lor din Sigmaringen. Ar fi fost mai bine poate, daca boierii s-ar fi inteles intre ei si lasånd la o parte gelozia si discordia, ar fi ales un print din mijlocul lor” (pentru conformitate Aurel.S.Marinescu).
 Cåteva observatii.
 Insasi Declaratia de abdicare de pe tron a regelui Carol II este un model de viclenie, minciuna, demagogie, planuri ascunse. Iat-o:
Romåni, vremuri de adånca tulburare si ingrijorare trec peste scumpa mea Tara. De acum 10 ani, cånd am luat locul de adånca raspundere de a fi cårmuitorul Patriei mele, fara preget, fara odihna si cu cea mai desavårsita dragoste, m-am straduit de a face tot ce constiinta imi poruncea pentru binele Romåniei.
Azi, zile de vitregie nespusa indurereaza Tara, care se gaseste in fata unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pamånt in care am fost nascut si crescut, sa le indur, trecånd astazi fiului meu, ce stiu cåt de mult il iubiti, grele sarcini ale domniei.
Fara aceasta jertfa pentru salvarea Patriei, inalt cea mai calda rugaciune ca ea sa-i fie cåt mai folositoare. Lasånd poporului meu pe scumpul meu fiu, rog pe toti romånii sa-l inconjoare cu cea mai calda si desavårsita credinta si dragoste, ca sa-si poata gasi in ele reazemul de care are atåta nevoie greaua-i raspundere ce de azi apasa asupra umerilor sai fragezi.
Tara mea sa fie pazita de Dumnezeul parintilor nostri, care sa-i harazeasca cu cåt mai falnic viitor. Traiasca Romånia!
6 septembrie 1940. (ss) Carol.
 Cu alte cuvinte, fiul sau scump, viitorul Rege Mihai domnea temporar, printr-o „delegatie”, ceea ce se confirma prin faptul ca in tot timpul exilului sau, fostul rege Carol, a lucrat neobosit spre a reveni pe tronul Romåniei, atåt de banos. El a cheltuit multi bani subventionånd un preot ortodox excroc din SUA, Glicherie Moraru care a infiintat o organizatie procarlista „Comitetul National al Romåniei Libere” si a editat si un ziar; a subventionat un fost diplomat falit si admirator al sau din SUA, Citta Davila care si el e creat o organizatie pro-Carol „Free Romania”. S-a intålnit cu unii cu care a avut in tara diferite „combinatii”: Leon Fischer, Radu Irimescu s.a. Dar si cu multi diplomati sovietici. Si-a oferit „ajutorul” Angliei si Statelot Unite in lupta de eliberare a Romåniei, care nu numai ca l-au refuzat dar nici nu l-au acceptat sa se stabileasca pe teritoriile lor. A avut in Mexic numeroase contacte cu ambasadorul sovietic din Mexic, C.Umanski, cu scopul unei eventuale intoarceri pe Tronul Romåniei cu ajutorul Moscovei, adica a URSS-ului cel mai mare dusman al tarii romånesti, asa cum s-a dovedit din 1918 la zi. Cåt de departe au mers promisiunile sovietice si aranjamentele lui Carol se va cunoaste numai cånd arhivele sovietice vor fi facute publice.
 In orice caz, diplomatia sovietica a avut in vedere si varianta aducerii pe tronul Romåniei a lui Carol; urma sa aleaga care dintre tata si fiu ar fi mai slugarnic, mai lichea colaborationista.
 Ca proba, simplii soldati si ofiteri sovietici, probabil cei ce apartineau serviciilor lor secrete, in inaintarea lor in Moldova in 1944, au facut propaganda in favoarea ex-regelui Carol II. De exemplu, adresa nr.5595 a Prefectului Roman catre MAI (Ministerul Afacerilor Interne), cu data de 8 mai 1944, prin care colonelul V.Maescu raporteaza pe långa binecunoscutele si obisnuitele furturi, jafuri, violuri savårsite de sovietici in judetele Iasi si Baia si un fapt deosebit: „Sovieticii fac propaganda printre locuitori contra M.S.Regelui Mihai si guvernului si le arata fotografia fostului rege Carol, spunåndu-le locuitorilor ca ei il vor aduce pe regele Carol in Romånia”.
 In adresa nr.5617 a Prefecturii judetului Roman catre MI-Cabinet, datata 8 mai 1944, raspuns la ordinul telegrafic cifrat nr.939 din 2 mai 1944, se raporteaza ceea ce au declarat romånii veniti din nordul Moldovei (militari si civili), din zona deja ocupata de bolsevici. Pe långa tot felul de samavolnicii, munca fortata, furturi, rechizitionari, jafuri, se raporteaza un fapt uluitor: „Locuitorilor li se aratau fotografiile M.S.Regelui Mihai I si ale fostului rege Carol II si erau intrebati de catre militarii sovietici care din aceste doua personaje le place mai mult. Cei care raspundeau ca Regele Mihai este regele tarii erau amenintati cu bataia, pe cånd cei care spuneau ca fostul rege Carol le place mai mult, li se raspundea haraso”, semneaza prefect – colonel V.Maescu.
 Vasile Haralambie Bårzu din satul Barbatesti, comuna Baiceni, judetul Iasi, aflat doua saptamåni sub ocupatie ruseasca a declarat la 6 mai 1944, in fata autoritatilor: „Soldatii rusi beau mult, se imbatau si ne aratau fotografia fostului rege Carol si ne spuneau despre el haraso”.
 Ion Neculai Ciobanu, din aceeasi comuna, la aceeasi data, a declarat in fata preotului: „Veneau soldatii rusi, dintre care unii stiau romåneste. Ei ne aratau fotografii de-ale MS.Regelui Mihai si ale Dlui Maresal Antonescu, pe care le zgåriau, zicånd ca le vor veni de hac. Mai ziceau ca vor izbavi Romånia care, de acum inainte va fi una cu Rusia, aratåndu-ne ca va veni fostul rege Carol al II-lea”.
 Sunt zeci de probe de acest fel care arata ca astfel se executa un sondaj primitiv printre romåni si se demonstreaza ca aceasta actiune nu era deloc intåmplatoare; fostul rege era tinut de sovietici in rezerva ca o posibila alternativa la guvernare, desigur, pe baza unei intelegeri. Deci påna acolo mergea tradarea acestui infect fost rege, care vorbea in actul abdicarii sale de „scumpa mea tara”, „binele Romåniei”, „marea mea dragoste pentru acest pamånt”, Tara mea sa fie pazita de Dumnezeu” si alte asemenea afirmatii demagogice lansate de aceasta comedie tradatoare. (Va urma)
 Aurel Sergiu Marinescu

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors