Jurnalul și corespondența generalului Henri Berthelot – un mare prieten al românilor
Autor: Dorin Nadrau

Misiunea coordonată de generalul francez Henri Mathias Berthelot în refacerea armatei române în Primul Război Mondial a avut rezultate remarcabile. În prima parte a anului 1917 au fost edificate marile unități, au fost organizate școlile de instrucție, iar trupele și-au recăpătat încrederea în forțele proprii. Generalul a sosit în Moldova unde erau refugiate instituțiile statului.
„Jurnalul și corespondența” generalului se întind pe perioada când acest mare prieten al României s-a aflat în fruntea misiunii militare franceze. Însemnările sale nu sunt lipsite de o considerabilă calitate literară, consemnând nu doar ținuta sa intelectuală, ci și un stil îngrijit în notațiile și scrisorile sale. Trebuie subliniat că, fără îndoială, aceste scrieri au, înainte de orice, o reală valoare documentară privind desfășurarea evenimentelor, începând cu momentul intrării României în Războiul de Întregire și până la încheierea ostilităților. Dragostea pentru români și România nu l-a împiedicat pe Berthelot să critice unele situații și mentalități de care este șocat, francezul având peste 55 de ani și fiind școlit la celebra Saint Cyr. A rămas celebră în istorie remarca sa cu privire la starea în care se găseau, în momentul venirii sale, trupele române: N-am întâlnit nicăieri în lume o asemenea spendidă dezorganizare!

Berthelot-Metz_1920_2
Atât în jurnal, cât și în numeroasele epistole trimise în Franța, cele mai multe adresate soției sale, Louise, generalul se arată indignat și este de-a dreptul descurajat de iresponsabilitatea politicienilor români, de obtuzitatea lor, inclusiv a primului ministru Ionel Bratianu, de politicianismul meschin, atât al liderilor partidelor autohtone, al guvernanților și al parlamentarilor, cât și, mult mai grav, al capilor armatei. Criticile aspre de pe poziții deopotrivă profesionale și morale îl vizează în repetate rânduri pe Alexandru Averescu pe care îl numește „generalul politician”.
Într-o scrisoare datată 23 octombrie 1916, generalul apreciază: Românii sunt într-adevăr într-o situație gravă. Nu erau deloc pregătiți pentru război, iar nepăsarea lor naturală face ca și acum, la câteva săptămâni de la intrarea în război, să fie tot atât de „în afară”. Desigur, soldatul român pare bun sau cel puțin rezistent, dar cei care îi comandă sunt de o slăbiciune extraordinară.
Se arată bucuros, atunci când e cazul, despre o faptă eroică, o idee tactică sau strategică inteligentă. Alteori, este de-a dreptul dezamăgit și trist. La 4 martie 1918, îi scrie soției: Nu mai e nevoie să-ți spun cu câtă nerăbdare aștept momentul în care voi pune piciorul pe pământul francez…Abia aștept să nu mai văd în jurul meu indivizi fățarnici și mă voi odihni câteva zile cu deosebită plăcere. Cu vreo câteva săptămâni în urmă îi scrisese soției: Aici zeama se lungește tot mai mult. Urmarea evenimentelor a fost că guvernul Brătianu și-a dat demisia și că generalul Averescu a fost însărcinat să constituie un nou guvern. Ți-am spus ceva de mai multe ori ce cred despre acest individ prefăcut…Totuși mai sunt aici oameni curajoși, nemulțumiți și dezamăgiți de această prăbușire. Soldatul român este în continuare extraordinar, dar conducătorii, și cu ei mulți dintre ofițeri, nu se gândesc decât să-și regăsească liniștea și micile lor plăceri.
Din întreaga sa memorialistică rezultă fără echivoc că „a susținut cu înflăcărare cauza României în fața prietenilor și a inamicilor acesteia, într-atât încât, la un moment dat, s-a spus despre el că este mai român decât românii. Până la moarte a rămas în strânse legături cu țara sa adoptivă, România, pe care o numea a doua sa patrie. Chiar și în ziua de astăzi, în România, amintirea lui Berthelot este vie, fiind rememorat cu un apelativ pe care doar foarte puțini străini au avut cinstea să-l poarte: un bun român” (Glenn E. Torrey, „Generalul Henri Berthelot. Memorii și corespondența 1916-1918).
Dorin Nădrău (S. U. A.)

La trecutu-ți mare, un prezent minor… (III)

Posted by Stefan Strajer On May - 17 - 2019

La trecutu-ți mare, un prezent minor… (III)

(De la politicienii trecutului la politrucii prezentului)

Autor: George Petrovai

3. Ferdinand I, regele cu adevărat providențial pentru România

 

Episodul trecut l-am încheiat cu câteva aprecieri despre caracterul rigid al lui Carol I. Da, a fost un rege mare și atât de preocupat de asigurarea prestigiului monarhiei, mărturisește regina Elisabeta, încât „și în somn el poartă Coroana pe cap”. Cu „rigiditatea dusă la extrem”, ne informează Ioan Scurtu în opul despre monarhia din România, și cu marea lui reticență față de politicienii români, Carol I inspira un respect solemn și glacial, „nu însă și o dragoste umană, atât de necesară totuși unui autentic conducător”.

Iată motivul pentru care Carol I s-a aflat în tragica situație „de a fi mereu izolat, de a nu avea niciun prieten, de a nu putea depăși anumite convenții protocolare”. Nu doar atât, căci moartea Măriucăi, singurul vlăstar al cuplului Carol de Hohenzollern – Elisabeta de Wied, lipsa unui alt copil, ca și deosebirile de temperament dintre cei doi soți auguști, au contribuit din plin la accentuarea însingurării regelui.

Întrucât Carol I nu avea urmași după moartea fetiței (Maria se naște pe 27 august/8 septembrie 1870 și moare de scarlatină pe 28 martie/9 aprilie 1877) și întrucât, în lipsa coborâtorilor în linie bărbătească ai acestuia, „succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre frații săi sau coborâtorilor acestora”, Consiliul de Miniștri, profund preocupat de asigurarea stabilității și continuității dinastiei Hohenzollern, insistă pentru „reglementarea succesiunii la tron”. Și astfel, după ce principele Leopold de Hohenzollern (fratele mai mare al lui Carol) și nepotul cel mai în vârstă al acestuia au notificat că „renunță la calitatea de moștenitori ai tronului României”, succesiunea revine lui Ferdinand, care vine pe lume în data de 12/24 august 1865 ca al doilea fiul al principelui Leopold și al principesei Antoneta, infanta Portugaliei.

După confirmarea lui ca moștenitor al tronului României, în urma „pactului de familie” din anul 1881, pact „patronat de însuși împăratul Germaniei, Wilhelm I, șeful familiei de Hohenzollern ” (I. Scurtu), prințul Ferdinand sosește în România pe data de 19 aprilie/1 mai 1889. La scurt timp după sosire, tânărul principe simte o asemenea pasiune pentru Elena Văcărescu, domnișoara de onoare a reginei Elisabeta (trebuie spus că, romanțioasă din fire, regina a încurajat idila celor doi!), încât – uitând de Statutul Casei Regale, care prevedea că membrii acesteia se pot căsători numai cu persoane „aparținând unor familii domnitoare din alte state” (prevederea, precizează I. Scurtu, „fusese introdusă în scopul de a se împiedica aservirea monarhiei unei familii și de a evita disputele interne pe această temă”) – a iscat primele probleme serioase din familia domnitoare prin apriga dorință de a se căsători cu aleasa inimii lui și că s-a creat o adevărată dramă după ce Carol I i-a cerut să aleagă între iubită și tron: în anul 1891 Elisabeta pleacă în străinătate (întâi la Veneția, apoi la părinți), anunțând că vrea să divorțeze,   Ferdinand se retrage la Sigmaringen, de unde amenință că se sinucide, iar Elena Văcărescu ia pentru totdeauna calea exilului.

ferdinand

În cele din urmă, rațiunea de stat și influența familiei au avut câștig de cauză asupra sentimentelor de iubire ale principelui, așa că pe 10 ianuarie 1893 acesta se căsătorește cu Maria de Edinburg, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, lista civilă a noului cap de familie urcă spectaculos de la 300.000 (suma stabilită la venirea lui în țară) până la un milion de lei, iar pentru trebuințele casnice (!) ale tinerei familii este rezervat palatul Cotroceni din București și se construiește palatul Pelișor din Sinaia.

Lesne de priceput că, pentru inima îndurerată a principelui după pierderea Elenei Văcărescu, căsătoria cu Maria n-a constituit nicicât un balsam, cu toate că din ea au rezultat șase vlăstare dinastice: Carol (născut în anul 1893), Elisabeta (1894), Mărioara (1900), Nicolae (1907), Ileana (1909) și Mircea (1913). Frumoasă, cochetă și însetată după viața de societate (capitol la care, ne spune Sterie Diamandi în cartea Galeria oamenilor politici – Editura GESA, 1991, Ferdinand se deosebea net de consoarta lui: „Avea oroarea afectărilor care le necesitau diferitele ceremonii, cu fast, pompă și protocol”), principesa Maria cu adevărat constituie o prezență insolită și strălucitoare la Curte, unde Carol I impusese o viață sobră și rigidă.

Felul ei de-a fi ostil constrângerilor și, îndeosebi, relațiile extraconjugale de notorietate publică (la început prințul Barbu Știrbey, apoi colonelul canadian Joe Boyle) i-au atras în nenumărate rânduri reproșuri din partea regelui și reginei. „Femeie cu mult cap politic și foarte energică”, ne-o prezintă Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor, ea nu înțelege precum regina Elisabeta, să rămână departe de politică, ci se implică în mod direct prin percutantele acțiuni filoantantiste pe lângă rege și prin participarea „la convorbiri cu diplomați străini și fruntași ai vieții politice din România” (I. Scurtu), potrivit unui admirabil crez românesc, pe care i-l face cunoscut fruntașului liberal I.G. Duca: „Eu de țara asta nu mă despart. Înțeleg aspirațiunile ei și le îmbrățișez. De altminteri, unde să merg? Eu germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-ați oligat să renunț cândm-am măritat, altă patrie decât România nu am”.

Cu aceeași energie s-a devotat atât de mult acțiunilor întreprinse de Crucea Roșie pe teritoriul României intrată în război (atunci l-a cunoscut pe colonelul canadian), încât a fost cinstită cu apelativul „mama răniților”…

Nu la fel stau lucrurile, ne informează Sterie Diamandi, cu regele Ferdinand, pe seama căruia „au circulat și continuă să circule încă două versiuni diametral opuse una de alta”: în versiunea oficială (din manualele de școală și discursurile protocolare), versiune „suspectată de către public”, regele este înfățișat „în culori vii și strălucitoare, atribuindu-i-se calități din cele mai rare”, pe când în defavorabila versiune agreată de gloată, ce depășise granițele țării, Ferdinand este văzut ca un „biet Fritz”: „fără personalitate, submediocru ca inteligență și plin de păcate”!

Nota 1: Până și istoricii zilelor noastre, funcție de temperament, sentimente și/sau sursele de inspirație, înclină mai mult sau mai puțin spre una dintre cele două versiuni. Astfel, dacă pentru Ioan Scurtu înseamnă „prea puțin” că principele moștenitor Ferdinand, ținut de Carol I la distanță de treburile politice, „a parcurs toate gradele militare de la sublocotenent și până la cel de general de corp de armată” (pe 1 Decembrie 1918, generalul Eremia Grigorescu, ministrul de Război, îi înmânează cartea de mareșal!) și că „avea o bună cultură generală, vorbea curent cinci limbi străine, era pasionat de botanică”, acest „prea puțin” decurgând din faptul că prințul suferea de timiditate, un defect „fundamental pentru un șef de stat”, care s-a accentuat prin campania dusă împotriva lui de presa antimonarhică și republicană (totuși, Scurtu admite că „Cei 13 ani de domnie a regelui Ferdinand au marcat importante evoluții în istoria poporului român”), Neagu Djuvara face din Ferdinand I „cel mai bun rege pe care l-am avut”, iar Petre P. Panaitescu nu ezită să-l numească „cel mai glorios dintre suveranii României”.

3

La rândul său, Sterie Diamandi (născut pe 22 august 1897 în Epir, Macedonia, absolvent al Facultății de Litere și Filosofie din București și, deci, contemporan cu personajele descrise), nu se oprește la ceea ce constituie deliciul vulgului („ruina fizică” a lui Ferdinand de pe urma tifosului ce „era cât pe-aci să-l coste viața” – chipul supt și obosit, privirile pierdute și urechile blegi, mai ales acest din urmă „argument empiric”, care i-a adus poreclele de „Urechiat” și „moș Teacă”), ci-i vede frumusețea fizică a mâinilor („mâini făcute să ție sceptrul”, susținea I.G. Duca) și, îndeosebi, frumusețea „mâinilor spirituale”: vasta cultură (cunoaște limba ebraică, descifrează în Histria inscripții latinești și grecești, discută de la egal cu cei mai galonați botaniști, cunoaște foarte bine muzica wagneriană, stăpânește lirica japoneză și chineză etc.), precum și înduioșătoarea timiditate a firilor alese și dureros de sensibile (stângaci, totodată „lipsit de poză și prestanță”, suveranul se simțea bine doar „în tovărășia cărților și a florilor, mai ales a acestora din urmă”).

Tocmai de aceea, onestul scriitor S. Diamandi îl numește pe Ferdinand „un exemplar de elită, a cărui notă distinctivă erau discreția și raritatea”. Iar aprecierile sale devin de-a binelea răscolitoare pentru cititor, atunci când prezintă marile sacrificii ale omului Ferdinand și abia pe urmă ale regelui Ferdinand I, care afirmă public că „nu vrea să se deosebească în sentimente de restul muritorilor de rând”: îndată după venirea în țară ca prinț moștenitor al Coroanei, este silit de pătura conducătoare și regele Carol I să-și sacrifice nobila pasiune față de poeta Elena Văcărescu („Aiasta nu e poate, Majestate!” îi spune bătrânul conservator Lascăr Catargiu); în conformitate cu legile țării, își va boteza copiii în religia ortodoxă („Voi fi un bun român”, afirmase el răspicat pe 28 septembrie/11 octombrie, dată la care depune jurământul încoronării ca rege al României, că adică, ne face cunoscut I. Scurtu, „nu se va opune sentimentelor generale ale poporului român”), fapt pentru care, completează Diamandi, „Roma excomunică pe prințul Ferdinand și-i interzice Sfânta Împărtășanie”; mai înainte de jertfa celor 800.000 de morți pentru înfăptuirea României Mari, fusese nevoie de jertfa morală a regelui Ferdinand, căruia – german prin naștere și întreaga lui educație – i se cerea „să gândească și să simtă mai românește decât înșiși mulți dintre români”; după intrarea României în război de partea Antantei și căderea Capitalei în mâinile nemților, Puterile Centrale sunt extrem de pornite împotriva lui Ferdinand (la întâlnirea de la Răcăciuni, contele Czernin, ministrul de Externe al Austro-Ungariei, „își manifestă în chip grosolan ciuda”, împăratul Wilhelm al II-lea, capul familiei Hohenzollern, „îi retrase ordinul casei sale”, fratele mai mare îl declară „trădător al numelui și al armelor”, la Sigmaringen este considerat mort și trufașa familie poartă doliu după cel care în inimile lor nu mai făcea parte din ea), iar în țară, Parlamentul de la Iași îl întâmpină cu ostilitate și unii oameni politici (de pildă înverșunatul filogerman P.P. Carp), întru totul de acord cu politica și planurile centraliștilor vizavi de România, se gândesc cum să-l îndepărteze de pe tron; reglementarea succesiunii la tron prin actul din 4 ianuarie 1926 (acceptarea renunțării lui Carol, proclamarea nepotului Mihai ca moștenitor al tronului, instituirea unei Regențe formate din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, modificarea Statutului Casei Regale), act care, în opinia lui Sterie Diamandi, constituie suprema suferință morală a unui părinte și rege – îndepărtarea de la tron și căpătâiul său de muribund a primului născut! O suferință cu siguranță mai atroce ca cea provocată de neiertătorul cancer la colon, din pricina cărora (suferința fizică și cea morală) regele Ferdinand I se stinge din viață în dimineața zilei de 20 iulie 1927, fiind înmormântat pe data de 23 iulie „cu o pompă vană și rece” (Scurtu) în biserica mănăstirii Curtea de Argeș, alături de ilustrul său predecesor.

Și astfel, încheie S. Diamandi în chip memorabil, iar prin aceasta atotuman, „Sfârșitul lui Ferdinand nu are calmul și vraja amurgurilor de toamnă, ci grandoarea asfințiturilor de primăvară, cu furtuni năprasnice, cu fulgere și tunete; e ceva asemănător tragediilor antice”, sentimentul religios de care era însuflețit, ajutându-l pe mucenicul rege „să-și joace rolul cu demnitate și eroism”…

Uriașa operă istorică a regelui Ferdinand I trebuie anlizată și deslușită în sistemul tridimensional al celor trei coordonate moral-spirituale călăuzitoare: a)Intrarea României în război alături de antantiști și făurirea României Mari; b)Constituția din 1923, garanta progresului României și al menținerii formei de guvernământ monarhic-constituțională; c)Grija statornică a regelui pentru viitorul țării, reflectată de actul din 4 ianuarie 1926.

a) În pofida tratatului încheiat de Carol I pe 30 octombrie 1883 cu Austro-Ungaria, tratat cunoscut doar de câțiva oameni politici (de regulă prim miniștri) cu prilejul semnării și prelungirii lui, în pofida provenienței din familia Hohenzollern, „familia domnitoare cea mai ilustră din Germania”, și – desigur – în pofida opoziției furibunde a bătrânului conservator Petre P. Carp („Prefer România învinsă alături de Germania, decât victorioasă alături de Rusia”, este axa crezului său politic), în Consiliul de Coroană din 27 august 1916, un Consiliu cu o confortabilă majoritate antantistă și redutabilul tandem regina Maria – Take Ionescu în fruntea acestei majorități, regele Ferdinand declară: „Văd situația în așa fel, încât nu mai putem rămâne în neutralitate. De aici înainte victoria Puterilor Centrale este exclusă. Guvernul meu, care crede și el că a venit momentul să începem războiul, a și avut o consfătuire cu unul din guvernele beligerante”.

b) În realitate, ne informează Neagu Djuvara, având cu mult mai mult decât „o consfătuire cu unul din guvernele beligerante”, după lungi negocieri, „în august 1916, Ionel Brătianu încheie cu francezii, englezii și rușii un tratat, deocamdată secret, în care ni se promit Transilvania, Banatul și Bucovina (luată de austrieci la 1775)”.

Armata română se alătură Antantei cu 562.000 de soldați prea puțin instruiți și cu armament insuficient, motiv pentru care, în prima parte a războiului (anul 1916) suferă cumplite înfrângeri pe fronturile din Dobrogea și Ardeal în fața armatelor germane comandate de feldmareșalii Mackensen și Falkenheim, ulterior se retrage pe aliniamentul Râmnicu Sărat – Viziru (între Carpați și Dunăre), regele, Parlamentul și Guvernul se refugiază la Iași, care astfel devine Capitala vremelnică a României, iar Muntenia, Dobrogea și Bucureștiul sunt ocupate de nemți.

Situația României era în acel moment cu adevărat disperată (în teritoriul ocupat, autoritățile germane susțineau că „oficial regatul României nu mai există”), inclusiv prin aceea că în martie-aprilie 1917 era prevăzută o lovitură de stat „prin care regele și familia regală să fie prinși și duși în Rusia pentru a avea o soartă asemenea cu a dinastiei rusești” (Nicolae Iorga, Istoria românilor).

Informat despre aceste acțiuni îndreptate împotriva dinastiei, Ferdinand nu numai că, spre uimirea multora, continuă să creadă că „vom avea Ardealul și Bucovina”, dar găsește de cuviință să plece pe front pentru a se adresa, pe 5 aprilie 1917, ostașilor Armatei a II-a (cantonați în comuna Răcăciuni, județul Bacău) cu următoarele cuvinte: „Vouă, fiilor de țărani, care ați apărat cu brațul vostru pământul unde v-ați născut, unde ați crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, ați câștigat totodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-ați luptat. Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă: vi se va da și o largă participare la treburile statului”.

După această Proclamație, notează I. Scurtu, în iunie Parlamentul a decis modificarea Constituției „pentru a se putea trece la legiferarea reformei agrare și a celei electorale”, așa încât este incorect să vorbim de reforma agrară din 1921. Dacă nu practic, atunci cu certitudine teoretic ea a început în 1917 și s-a finalizat în anul 1922, perioadă de timp în care, ne asigură N. Djuvara, la noi s-a înfăptuit „cea mai mare reformă agrară făcută vreodată în lume de un guvern burghez sau, în orice caz, de înșiși proprietarii terenurilor agricole”!

Iar rezultatul acestei Proclamații, coroborat cu refacerea armatei române (în greaua iarnă dintre ani) cu instructori și armament francez, via Rusia, s-a vădit în memorabilele încleștări de la Mărăști, Mărășești și Oituz, în care mașina de război nemțească a fost dată peste cap de bărbăția și eroismul sacrificial al soldaților și ofițerilor noștri.

Cu toate astea, prinsă între două focuri (Puterile Centrale și Rusia bolșevizată), pe data de 9 decembrie 1917, adică patru zile după pacea de la Brest-Litovsk dintre ruși și nemți, România la rândul ei semnează armistițiul cu Germania, pentru ca după mai multe luni de negocieri, conservatorul Alexandru Marghiloman să semneze la București tratatul de pace din 7 mai 1918. Dar cum acesta n-a fost ratificat de rege (motiv suplimentar de respect pentru suveran!), potrivit Constituției României, respectivul tratat n-a avut un caracter legal.

Vasăzică, n-a fost ratificat și, ca atare, n-a avut un caracter legal-constituțional, dar cu toate astea „ne-a îngreunat foarte mult sarcina la negocierile generale de pace care vor începe la castelul Versailles de lângă Paris” (Neagu Djuvara). Și iată de ce. Dincolo de insinuările că „Franța și Marea Britanie n-au mai vrut să-și respecte semnătura dată în 1916, înainte de intrarea în război”, ni se imputa faptul juridic că „noi nu respectaserăm înțelegerea din august 1916, care prevedea clar interzicerea de a încheia o pace separată, ceea ce noi am făcut” (Djuvara)! Punând în paralel atitudinea dârză a Serbiei, care – ocupată integral în 1915 – totuși, n-a încheiat pace separată, ci – dimpotrivă – și-a retras armata prin Albania până la Marea Adriatică, unde a fost îmbarcată pe nave britanice și franțuzești, cu destinația frontul din Salonic, aliații au considerat că situația României din noiembrie 1917 (aproape toată țara ocupată de inamic), n-a fost un motiv atât de întemeiat, încât să justifice capitularea noastră.

De unde și inerenta situație dificilă a delegației noastre la tratativele de pace, precum și eforturile depuse de ea pentru convingerea aliaților de necesitatea respectării întocmai a clauzelor acordului din august 1916. La toate astea s-a adăugat o mai veche dispută româno-sârbă privind Banatul (românii primesc două treimi – județele Caraș-Severin și Timiș, iar sârbii, sprijiniți de francezi, încorporează Torontalul, partea de apus a Banatului), precum și reticențele românilor vizavi de propunerile privind garantarea drepturilor minorităților, motiv pentru care Ionel Brătianu părăsește conferința, lăsând altor partide sarcina să termine negocierile.

Nota 2: Tot atunci exista la noi o mână de oameni politici, în frunte cu regina Maria și Take Ionescu, care insistau ca România să nu cedeze, ci, la o adică, să-și retragă armata (aproape intactă și cu un moral ridicat după formidabilele victorii obținute în ultimele bătălii cu nemții) în Rusia cuprinsă de febra bolșevismului leninist. Nu era un plan nebunesc, ne asigură Djuvara, dimpotrivă, poate că în acest mod „am fi influențat chiar viitorul război civil dintre albi și roșii, din Rusia, în favoarea albilor”. Pe de altă parte, pacea de la București fusese încheiată taman în perioada când americanii intrau în război de partea Antantei (ca să vezi renghiurile pe care destinul istoric le joacă unor popoare!), soarta războiului întorcându-se decisiv și definitiv în favoarea aliaților occidentali doar la câteva săptămâni după neinspirata ei parafare. De reținut că prin providențialul ajutor al generalului Henri Berthelot, marele și statornicul prieten al românilor, armata noastră va fi din nou alături de aliați pe ultima turnantă a primei conflagrații mondiale: Austro-Ungaria capitulează pe 3 noiembrie 1918, iar Germania pe 11 noiembrie.

Cu toate fricțiunile politice și diplomatice postbelice de care aminteam mai sus, neștiute și – ca atare – neimportante pentru românul de rând, anul 1918 constituie pentru România modernă anul său referențial. Da, căci el încoronează „lupta seculară a poporului român pentru a trăi în cadrele unuia și aceluiași stat” (I. Scurtu), grație unui cumul de factori: conjunctura internațională favorabilă creată de primul război mondial, eroismul soldaților români pe câmpurile de luptă, intuiția, perseverența și eforturile depuse în principal de regele Ferdinand, regina Maria, Ionel I.C. Brătianu și Take Ionescu întru realizarea celui mai de preț ideal al românilor de pretutindeni, în veci neuitatul ajutor primit de români de la generalul Henri Berthelot și geograful francez Robert Ficheux, așa încât – prin hotărârile adoptate de adunările plebiscitare de la Chișinău (9 aprilie 1918), Cernăuți (28 noiembrie) și Alba Iulia (1 decembrie) – Basarabia, Bucovina și Ardealul se unesc cu patria mamă.

Mergând pe calea celor mai mărețe evenimente din istoria României, regele și autoritățile centrale reintră pe 1 decembrie 1918 în București, fiind primiți cu mult entuziasm de populație, pentru ca pe 15 octombrie 1922, după serviciul religios desfășurat în recent construita catedrală din Alba Iulia, numită și „catedrala încoronării”, Ferdinand să-și pună pe cap vechea coroană de oțel a înaintașului, căreia i s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, astfel intrând în loja de onoare a istoriei noastre cu formidabilul cognomen de „întregitor” – Ferdinand I Întregitorul!

Din motive pur politicianiste, încoronarea fiind considerată de opoziție o simplă „demonstrație de partid”, conducătorii Partidului Național și ai Partidului Țărănesc nu au participat nici la festivitățile din Alba Iulia și nici la spectacolul din ziua următoare de la Arcul de Triumf al Bucureștiului, unde au fost prezente oficialități din Franța, Italia, Spania, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Danemarca, Belgia, Portugalia și Japonia (dovadă cât se poate de limpede că statul național unitar român se bucura de o largă recunoaștere internațională!), fapt care l-a mâhnit atât de mult pe rege, încât niciodată n-a uitat afrontul liderilor celor două partide.

b) Cu Constituția din 1923 lucrurile stau în felul următor: Întrucât a acceptat să se încoroneze în perioada Guvernului Ionel I.C. Brătianu, Ferdinand învedera prin asta că-i hotărât să mențină Partidul Național-Liberal la putere, că nu-i dispus să țină cont de opinia partidelor din opoziție și că „rotativa guvernamentală” nu era la fel de sârguincioasă și eficientă ca în lunga domnie a lui Carol I. Încurajați de atitudinea proliberală a regelui, guvernanții au decis să pună în dezbaterea corpurilor legiuitoare proiectul noii Constituții. Sigur, lucrul acesta a generat discuții, iar opoziția a organizat adunări de protest, în care i se cere suveranului să demită imediat guvernul liberal.

Proiectul Constituției a fost aprobat de Adunarea Deputaților pe 26 martie 1923 și de Senat pe 27 martie, apoi în ziua următoare (28 martie), Guvernul înaintează regelui raportul pentru sancționarea noii Constituții. Degeaba Partidul Național și Partidul Țărănesc au adresat suveranului, în aceeași zi, „un ultim apel” de a nu-și pune semnătura pe Constituția liberală, văzută de ei drept „o emanație a concepției absolutiste a puterii executive”, pentru că Ferdinand semnează decretul de promulgare, care apare în „Monitorul Oficial” pe data de 29 martie 1923.

Potrivit noii Constituții, „puterile suveranului rămâneau cele din 1866”, ceea ce însemna menținerea și garantarea formei de guvernământ monarhic-constituțională.

În deplin acord cu Proclamația din 5 aprilie 1917, în fața României întregite se ridicau cele două probleme fundamentale de organizare, consolidare și propășire: împroprietărirea și votul universal. Adevărul este că o nouă reformă era obligatorie. Din următoarele motive: 1)Promisiunea făcută de rege soldaților-țărani, iar prin aceasta țării întregi; 2)Împroprietărirea din vremea lui Cuza Vodă dovedindu-se neîndestulătoare, „s-a procedat la o nouă expropriere a marilor latifundii, iar pământul expropriat a fost împărțit țăranilor” (P.P. Panaitescu); 3)Formarea unei puternice baze economice țărănești prin desființarea marii proprietăți din România și înlocuirea ei cu mica și mijlocia proprietate.

Și iată dovada oferită de Giurești: La începutul veacului 20, adică în preajma răscoalei din 1907, „în timp ce 4171 de proprietăți mari însumau 3.787.192 hectare, 1.015.302 țărani stăpâneau numai 3.319.695 hectare, acestora din urmă revenindu-le așadar trei hectare de cap”, ceea ce, firește, reprezenta o monstruoasă disproporție – „peste un milion de țărani stăpâneau mai puțin pământ decât câteva mii de proprietari mari”.

Și încă în România, scrie N. Djuvara, lucrurile nu stăteau așa de prost la acest capitol ca în restul Europei răsăritene (Rusia, Polonia, Ungaria): la noi cele mai întinse moșii aveau în jur de 10.000 hectare, pe când contele Mihály Károly, în 1919 președintele provizoriu al unei republici maghiare socializante (sic!), poseda mai bine de 100.000 hectare!

Votul universal, cea de-a doua reformă (și tot în folosul țărănimii), desființează colegiile, „pune alegerea membrilor parlamentului în mâinile țărănimii, și astfel România devine un stat țărănesc” (Panaitescu), iar Ferdinand se alege cu calificativul de „rege al țăranilor”.

c) Cum arătam mai sus, prin actul politic din 4 ianuarie 1926, Carol (fiul cel mai mare al lui Ferdinand) este înlăturat de la domnie, fiind desemnat ca succesor nevârstnicul său fiu Mihai (născut pe 23 octombrie 1921, din căsătoria oficiată pe 10 martie 1921 între prințul Carol și principesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei). În paranteză fie spus, toți liderii partidelor politice au refuzat să participe la botezul principelui Mihai, deoarece – se învinețeau ei de furie – regele Ferdinand îl chemase pe Ionel Brătianu la guvernare, cu toate că liberalii aveau doar șapte deputați din cei 368, așa încât Coroana a ajuns „vasala Brătienilor”!

De altminteri, foarte atașat de valorosul președinte al liberalilor, regele nu numai că nu se arăta deranjat de bârfele în care Brătienii erau văzuți/judecați/invidiați ca a doua dinastie a României („Nu văd nimic rău în aceasta”, răspundea el „binevoitorilor”), ba chiar îi mărturisește lui Ioan Lupaș într-o discuție particulară: „Prefer să cad cu Brătianu, dacă ar fi să se întâmple, căci este singurul în care am încredere”…

Fire pătimașă și nestatornică, fapt cu prisosință ilustrat de scandaloasa aventură cu Ioana Maria Valentiana (Zizi) Lambrino, din care se naște Mircea Grigore (fiu recunoscut de prinț) și apoi (în anul 1925) de înhăitarea lui la Paris cu Elena Lupescu, Carol îi trimite regescului său părinte scrisoarea din 12 decembrie 1925, în care îi face cunoscut că renunță în mod irevocabil la calitatea de moștenitor al tronului. Ceea ce nu l-a împiedicat nicicât mai târziu să susțină că s-au făcut presiuni asupra lui ca să renunțe la o moștenire ce i se cuvine, iar în anul 1930, cu sprijinul țărăniștilor (acțiune justificabilă din perspectiva acerbelor dispute politice dintre liberali și național-țărăniști, precum și de faptul că actul din 4 ianuarie 1926 consolida pozițiile Partidului Național-Liberal după eliminarea omului care se opunea tendințelor ionelbrătiene de a subordona monarhia), să revină în țară, să-și detroneze fiul și, pentru o foarte tensionată perioadă de 10 ani, să devină Carol al II-lea, regele fără scrupule al românilor.

(Sighetu Marmației, 3-5 martie 2019)

(Va urma)

Petrovai-4-1

Foto.George Petrovai

La trecutu-ți mare, un prezent minor…(II)

Posted by Stefan Strajer On May - 15 - 2019

La trecutu-ți mare, un prezent minor…(II)

(De la politicienii trecutului la politrucii prezentului

2. Carol I, regele emblematic al românilor

 

Spuneam în episodul trecut (dedicat domnitorului Alexandru Ioan Cuza) că încă de la începutul anului 1863 s-a reactivat ideea „aducerii unui domn străin”, asta deoarece – ne înștiințează Petre P. Panaitescu – s-a văzut în timpul lui Cuza câtă nevoie era de „prestigiul unei vechi familii domnitoare streine, care să nu fi fost niciodată amestecată în luptele politice de la noi” (lucru văzut și de divanurile ad-hoc din 1857, „când cerură dinastie streină”) și că „În acest scop, I.C. Brătianu și Ion Ghica au plecat în țările occidentale cu misiunea de a sonda terenul pentru un eventual candidat” (Ioan Scurtu).

La propunerea lui Ion Ghica, președintele Consiliului de Miniștri numit de Locotenența Domnească formată din trei complotiști, Parlamentul aclamă ca domn al României pe principele Filip de Flandra, fratele regelui Leopold II al Belgiei, apoi – mai înainte de consultarea alesului – se depune jurământ de credință față de „noul domnitor”, după care (mai exact, abia după care!) se constituie o delegație „care să meargă în Belgia pentru a-i oferi tronul României” (I. Scurtu). Tot Scurtu ne face cunoscute motivele acestei alegeri pripite din partea complotiștilor și a   noilor cârmuitori dâmbovițeni: „Belgia avea cea mai avansată Constituție din Europa și o monarhie recunoscută pentru respectul său față de regimul constituțional”.

De ce pripită, iar prin aceasta de-a dreptul amuzantă? Deoarece Filip de Flandra făcea parte din familia de Orléans, pretendentă la tronul Franței, un tron ocupat de împăratul Napoleon al III-lea! Anticipând împotrivirea monarhului francez, ne spune în continuare istoricul român, „ministrul de externe al Belgiei a făcut cunoscut că comitele de Flandra nu acceptă calitatea de principe al României”…

După acest eșec răsunător, Ion C. Brătianu nu se dă bătut, ci în continuare face tatonări în Paris, orașul unde se desfășura taman atunci Conferința Puterilor Garante, află și transmite la București că Anglia de asemenea admite posibilitatea unui principe străin în fruntea României și că preferatul ei este un membru al familiei Hohenzollern, iar guvernanții dâmbovițeni îl însărcinează să se deplaseze de îndată la Düsseldorf pentru a purta discuții atât cu principele Anton de Hohenzollern, guvernatorul Rhenaniei, cât și cu Carol, cel de-al doilea fiu al său, în vârstă de 27 de ani, locotenent în regimentul al II-lea de dragoni al gărzii prusiene, absolvent al Școlii de artilerie și geniu din Berlin (în anul 1863 audiase cursuri de literatura franceză la Universitatea din Bonn) și, în 1864, participant ca voluntar la războiul victorios al Prusiei împotriva Danemarcei.

Dar, precizează I. Scurtu, deși în prima fază a discuțiilor răspunsul prințului Carol seamănă mai mult cu un refuz decât cu o accepatare (pe de o parte, cu toate că nu-i lipsea curajul, „nu se simțea destoinic pentru o astfel de misiune” și, ca atare, „nu putea să dea acum un răspuns hotărât”, pe de altă parte, „nu cunoștea încă deloc intențiile regelui Prusiei, șeful familiei, și fără învoirea lui nu putea să facă un pas atât de important”), totuși, Brătianu l-a luat în sens pozitiv, transmițând la București în ziua de 20 martie/1 aprilie 1866: „Carol de Hohenzollern primește Coroana fără condițiuni. S-a pus imediat în relațiune cu Napoleon III”.

Carol I

Iar aici, Locotenența Domnească a publicat la iuțeală o Proclamație către popor, „recomandând alegerea prin plebiscit a principelui Carol-Ludovic de Hohenzollern, sub numele de Carol I”. Plebiscitul s-a desfășurat între 2/14 aprilie – 8/20 aprilie 1866, țăranii nedorind „să aleagă pe un Hopânțol, un neamț pe care nu-l cunoaște nimenea”, astfel că – notează Radu Rosetti în Amintiri din prima tinerețe (București, 1927) – „rezultatul oficial (689.969 pentru, 124.837 abțineri și 224 contra) nu reflectă situația reală, întrucât voturile împotrivă se ridică la mai multe zeci de mii”.

Nici n-avea cum să reflecte situația reală a sentimentelor nutrite de țărănime, talpa țării, față de Cuza Vodă și noul principe, atâta vreme cât – ne spune P.P. Panaitescu – în Statutul din 1864, ba chiar și în moderna Constituție din 1866, „alegătorii erau despărțiți în diferite clase sau colegii (la început patru, apoi trei) după avere, alegând fiecare grupă separat un număr de deputați și senatori”. Votul fiind censitar, prima grupă o formau marii proprietari și marii demnitari ai statului, a doua orășenii și a treia țăranii, așa încât aici (colegiul al treilea), neștiutorii de carte „votau” prin delegație – fiecare sută își „alegea” un delegat/reprezentant!

De reținut că această Constituție (alcătuită după propunerile făcute în vremea lui Cuza și după constituțiile străine, îndeosebi după cea belgiană) este fundamental democratică (consfințește libertatea individuală, egalitatea tuturor cetățenilor în fața legilor, dreptul întregului popor de a lua parte la conducerea țării) și că – modificată în 1879 (după Războiul de Independență), 1884 (stabilirea regatului ca formă de guvernământ) și 1916 (intrarea României în război alături de antantiști) – a rămas în vigoare până în 1923, anul în care este votată Constituția României întregite.

De cealaltă parte, ne face cunoscut Panaitescu, fiind anul conflictului deschis dintre austrieci și nemți, conflict tranșat prin războiul prusaco-austriac, Austria „nu vedea cu ochi buni un principe din familia Hohenzollernilor pe scaunul vecinei sale, România”. Din acest motiv, călătorind în Austria „sub nume schimbat și purtând ochelari negri, ca să nu fie recunoscut” (în trenul de clasa a II-a era însoțit de un singur secretar), Carol este întâmpinat la Buziaș de Ion Brătianu, care la rândul lui călătorea incognito, se îmbarcă cu toții pe o navă fluvială, astfel că de-abia la Turnu Severin, unde „principele fu întâmpinat cu entuziasm de populație și garnizoană”, comandantul austriac și-a dat seama „pe cine dusese pe corabia lui”.

Nu-i lipsit de importanță să amintesc că, luându-și rămas bun de la Wilhelm I, regele Prusiei și primul împărat al Germaniei, și acesta arătându-se nemulțumit de faptul că un Hohenzollern va deveni vasalul sultanului, prințul Carol l-a asigurat că „are de gând să se scuture cât de curând de suzeranitatea turcească și în chipul cel mai demn” (P.P. Panaitescu). Ceea ce se va întâmpla 11 ani mai târziu, adică atunci izbucnește războiul ruso-turc, iar comandamentul suprem al rușilor solicită intervenția imediată a trupelor românești (marele duce Nicolae, fratele țarului Alexandru II și comandantul suprem al forțelor rusești din Balcani, adresează domnitorului român pe 19 iulie 1877 următoarea telegramă: „Turcii, îngrămădind cele mai mari mase la Plevna, ne nimicesc. Rog faceți fuziune, demonstrație și, dacă-i posibil, trecerea Dunării…”), armata română (circa 50.000 soldați și 180 de tunuri) trece Dunărea în frunte cu prințul Carol, acesta – potrivit principiului că domnitorul român nu poate fi pus sub comanda unui general rus, însă zece generali ruși pot fi puși sub ordinele sale – devine comandantul suprem al forțelor româno-ruse din fața Plevnei (Titu Maiorescu notează: „Mare onoare și mare răspundere!”), românii se acoperă de glorie în grelele lupte purtate nu numai pentru cucerirea redutelor Grivița, puternicul nucleu de fortificații și tranșee din Plevna, ci și la Rahova, Smârdan și Vidin, fapt care pecetluiește cu sângele vărsat pe câmpurile de luptă „independența absolută a României”, independență deja votată de Parlament pe data de 9/21 mai 1877 și proclamată de principe a doua zi. Astfel 10 Mai, cu dubla ei semnificație (înscăunarea dinastiei și proclamarea independenței) devine până la bolșevizare ziua națională a românilor.

N.B.: Sfârșitul războiului româno-rusoturc din 1877-1878 a arătat lumii întregi adevărata față a așa-zișilor aliați: armatele rusești în retragere se comportau ca niște trupe de ocupație, iar tratatul de pace cu turcii din 19 februarie/3 martie 1878 a fost încheiat la San Stefano doar de ruși, delegația României nefiind admisă de aceștia. Și iată răspunsul plin de demnitate al principelui Carol la amenințarea guvernanților ruși că „România va fi dezarmată”: „Armata română va putea fi nimicită, dar niciodată dezarmată!”. Nici cu prilejul Congresului de la Berlin, întrunit pe data de 1/13 iunie pentru revizuirea tratatului de la San Stefano, Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu, cei doi oficiali ai României, nu au fost ascultați, cu toate că de data asta măcar au fost auziți. Noul tratat recunoștea independența de stat a României și unirea Dobrogei cu patria maamă, dar acesteia i se impune „să retrocedeze M.S. împăratul Rusiei” (I. Scurtu) trei județe din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad și Ismail.

 

Continuând călătoria de la Turnu Severin cu un poștalion tras de opt cai, prințul Carol își face intrarea în București pe 10 mai (sil vechi) și – cu ocazia jurământului depus în aceeași zi – rostește memorabilele cuvinte: „Din clipa în care am călcat pe teritoriul României, am devenit român”. Cuvinte, ne încredințează istoricul Panaitescu (și nu doar el), cu prisosință confirmate de întreaga lui domnie de aproape un semiveac, atât în ceea ce privește înlăturarea piedicilor politico-diplomatice ce se opuneau înscăunării dinastiei Hohenzollern (Austria fusese învinsă de Prusia și prin aceasta redusă la tăcere, iar Turcia, cea care pretindea valabilitatea unirii Principatelor doar pe perioada domniei lui Cuza, s-a liniștit după vizita principelui Carol la Constantinopol), cât și prin marile înfăptuiri economico-sociale (epocă de pace și liniște internă, se înjghebează o apreciabilă rețea de căi ferate, se înființează bănci și se importă utilaje perfecționate pentru ridicarea întregii agriculturi, îndeosebi după ce Bărăganul devine cel mai important grânar al României, crește semnificativ exportul de cereale românești etc.), precum și cele cultural-științifice: Titu Maiorescu înființează la Iași societatea literară „Junimea”, grupare din care făcea parte triada de aur a culturii românești (Eminescu-Creangă-Caragiale), apar alte curente literare (poporanismul, semănătorismul etc.), iau ființă Academia Română și Banca Națională, Universității din București i se adaugă din 1869 Facultatea de Medicină (zece ani mai târziu apare Facultatea de Medicină la Universitatea ieșeană), în Capitală se întemeiază o Școală națională de poduri și șosele (1881) și o Școală superioară de comerț și industrie (Academia Comercială, 1913), în anul 1875 ia ființă Societatea regală română de geografie, care are ca scop cercetarea pământului românesc și editează Marele Dicționar geografic al României, în intervalul 1866-1914 (ne înștiințează Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu) se înființează numeroase școli primare și secundare, iau naștere o serie de institute științifice și de muzee, „numărul cărților de tot felul, al revistelor și al ziarelor crește mult”, iau   un deosebit avânt „studiile cu caracter național, în legătură cu pământul, limba, literatura și trecutul nostru”, se fac cercetări importante (unele recunoscute pe plan internațional) în matematică și fizică (Spiru Haret, Gheorghe Țițeica, Traian Lalescu, Dragomir M. Hurmuzescu), geologie (Grigore Cobălcescu), chimie (Petre Poni), științele naturale (Grigore Antipa, Emil Racoviță), medicină (Carol Davila, Victor Babeș, Gheorghe Marinescu, Ioan Cantacuzino), științele agricole și economice (Ion Ionescu de la Brad), astronomie și meteorologie (Nicolae Coculescu), filosofie (Vasile Conta), aeronautică (Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă).

Firește, expresia „epocă de pace și liniște internă” nu trebuie luată în sens absolut, ci într-unul relativ și metaforic. Da, căci ea n-a fost scutită nici de manifestații antidinastice și republicane, în condițiile în care telegramele sosite din Istanbul (14 martie 1871) anunțau că trupele turcești „vor năvăli în România cum vor izbucni tulburări”, dovadă grăitoare pentru oamenii de stat români că marile imperii vecine (otoman, țarist și habsburgic) nu erau dispuse să tolereze un regim republican pe aceste meleaguri, nici de „șahul” la rege „des utilizat în lupta opoziției pentru obținerea guvernului” (I. Scurtu), nici de atacurile necruțătoare ale lui Gheorghe Panu, liderul liberarilor radicali, care – în paginile ziarului „Lupta” – se răfuia cu regele pentru păgubitoarea Convenție comercială cu Austro-Ungaria (1875), din pricina căreia, precizeză Giureștii, „balanța comercială cu României (…) s-a soldat între 1876-1886 cu deficite constante, care s-au ridicat la aproape 700 milioane lei”, nici de marea răscoală a țărănilor din 1907, în care au fost uciși de către guvernul liberal (cu Ion C. Brătianu la Interne și generalul Alexandru Averescu la Război) mai multe mii de răsculați (numărul n-a putut fi precizat!), nici de campania militară pornită de români în anul 1913 împotriva bulgarilor neloiali cu sârbii și grecii, foștii lor aliați, și la cererea acestora (bulgarii cer pace mai înainte de-a da piept cu armata română ce înaintează spre Sofia și, prin pacea de la București, cedează României partea de sud a Dobrogei – Cadrilaterul format din județele Durostor și Caliacra), nici de fricțiunile provocate de secretosul tratat încheiat la Viena cu Austro-Ungaria (18/30 octombrie 1883) de către principele Carol (cele două părți se angajau să-și vină în ajutor în cazul unui atac neprovocat – subl. mea, G.P.), tratat ținut sub cheie de rege și care, după declanșarea primului război mondial în 1914, nu reușește să convingă grosul membrilor Consiliului de Coroană (excepție face doar impetuosul P.P. Carp) de necesitatea respectării angajamentelor față de Puterile Centrale, așa că România își declară neutralitatea pentru următorii doi ani.

Neputând să treacă peste voia sfetnicilor săi, în pofida uriașei autorități de care dispunea, bătrânul monarh conchide cu amărăciune: „Constat că reprezentanții țării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constituțional mă supun d-voastră. Mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat și mă tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”.

Însă valorosul rege Carol I n-a mai trăit să vadă România întregită, iar prin aceasta falimentul sumbrelor sale previziuni: moare la castelul Peleș în septembrie 1914 și pe 2 octombrie este înmormântat la mănăstirea Curtea de Argeș, ctitoria lui Neagoe Basarab, refăcută în lunga lui domnie. Doi ani mai târziu (18 februarie 1916) moare și soția lui Elisabeta, care întrebuința pseudonimul literar Carmen Sylva.

 

Cum spuneam mai sus, în anul 1884 s-a stabilit regatul ca formă de guvernământ, Parlamentul modificând Constituția în consecință, asta după ce încă din 14 martie 1881, principele Carol fusese proclamat rege, pentru ca pe 10 Mai în același an, atât el cât și regina, să fie încoronați cu coroane de fier „turnate dintr-un tun turcesc cucerit în timpul războiului” (Panaitescu). Atribuțiile regelui rămâneau cele stabilite pentru domnitor în anul 1866: „Persoana regelui este neviolabilă. Miniștrii lui sunt răspunzători. Niciun act al regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act”.

Fiind România „primul stat constituțional liberal din sud-estul Europei” și un exemplu „demn de urmat de popoarele aflate în această arie geografică” (I. Scurtu) prin politica independentă și intensul proces de modernizare, nu-i de mirare că Ștefan Stambolov, regentul bulgar, i-a propus lui Carol I în 1885 tronul Bulgariei, „sub forma unei «uniuni personale»”. Sigur, Carol nu putea să accepte așa ceva, atunci când știa prea bine că Rusia și Austro-Ungaria se vor opune din răsputeri „ca un Hohenzollern să domnească atât în România, cât și în Bulgaria” (Nicolae Iorga, Locul românilor în istoria universală).

Expresia acestei politici de echilibru între marile puteri, precum și aceea a necontenitelor străduințe întru menținerea relațiilor amicale cu toate statele, rezultă din faptul că în 1909 Carol I a primit bastonul de feldmareșal al armatei germane, iar în 1912 pe cel de mareșal al armatei ruse!

Dacă atribuțiile rămân aceleași după modificările constituționale din 1884, nu la fel stau lucrurile cu drepturile alegătorilor: numărul colegiilor electorale se reduce la trei, totodată se extinde dreptul de vot prin scăderea censului, respectiv prin scutirea de cens a tuturor alegătorilor din colegiul II care absolviseră clasele primare.

Tot în 1884, mai exact pe 4 iunie 1884, din inițiativă parlamentară se propune proiectul legii pentru înființarea domeniilor Coroanei, prin care – împreună cu lista civilă (în creștere de la 2 milioane franci aur pentru anul 1866, la 3,5 milioane în 1881 și apoi la 5 milioane în 1894) – „Clasa conducătoare și-a făcut un titlu de onoare din a «lega» cât mai strâns familia domnitoare de «solul» românesc și a-i crea o situație materială cât mai bună” (I. Scurtu).

Astfel că, prin cele 12 moșii care alcătuiau domeniile Coroanei, cu o suprafață totală de 132.110 hectare, „monarhul devenea unul dintre cei mai mari moșieri din România”. Nu doar atât, căci, treptat, Carol I s-a implicat în activități bancare și industriale: rafinării, fabrici de postav, de bere, de conserve, de ciment, societăți de asigurare etc.

Doar câteva cuvinte despre caracterul rigid al regelui Carol I, în opinia lui I.G. Duca întreaga lui ființă fiind îmbibată de „formele militarismului german”: întindea miniștrilor săi un singur deget, iar „privilegiaților” cel mult două degete! Mândru de traiul modest pe care-l ducea și de puncualitatea-i teutonică, regele nu ezita să le arate vizitatorilor veniți din toată țara că-și cârpește singur ghetele, oferind românilor de Crăciun invariabilul ceasornic.

(Sighetu Marmației, 23-24 feb. 2019)

Din saga unui remarcabil român canadian

Posted by Stefan Strajer On April - 4 - 2017

Din saga unui remarcabil român canadian

Autor interviu: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Dacă vă uitaţi în „Larousse” ori în „Robert”, fizicianului român Wladimir Paskievici, stabilit din 1959 în Canada, îi veți găsi un strămoş feldmareşal rus, (1782-1856), distins în luptele cu francezii, cu turcii, la Braila. Cu așa o ascendență, ar fi fost mare păcat, ca Wladimir să nu pășească falnic prin viață, mai ales că destinul l-a purtat din România, părăsită în 1947, puțin înaintea alungării Regelui Mihai, spre Italia și de acolo în Argentina. Pentru studii specializate în domeniul fizicii nucleare, a ales Franța, unde a obţinut un doctorat în 1957, iar oportunitatea de a fi aproape de mama sa, ajunsă în Canada, l-a dus pe el și pe soția lui, franțuzoaica Suzanne, spre Montreal unde avea loc, în 1958, un congres de fizicǎ nuclearǎ. Acolo a fost angajat ca profesor la Şcoala Politehnică în 1959, simțindu-se primit bine.

„Wladimir a avut o viaţă fabuloasă!” suna exclamația Mihaelei Pasat, profesor la Universitatea din Timișoara, care ne-a făcut legătura și l-a surprins pe fizicianul Paskievici cu afirmația că noi două suntem prietene… de 60 de ani. Or, prietenul prietenei mele îmi este prieten! Eram la fel de dornici să ne întâlnim, după ce fiecare dintre noi culesese informații despre celălalt, spre a face mai interesantă conversația, pe care ab initio eram deciși să o și publicăm.

Nu mi-a fost deloc greu să-l recunosc pe Wladimir apărând jovial, suplu, cu o privire tinerească la cei peste 85 de ani ai săi. El a venit la Cenaclul „M. Eminescu” din Montreal, unde fusesem invitată la reuniunea din 16 martie 2017, desfășurată la Centrul cultural multinațional din Côte-des-Neiges. Aduceam cu mine noua carte „Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai”, 2016 și un film „Amintiri despre Lucian Blaga”, partea a 2-a, proaspăt realizat. Moderatorul seratei a fost scriitorul Leonard Ionuț Voicu, președintele Cenaclului, care îmi făcuse invitația, drept care țin să-i mulțumesc și pe această cale.

Decum ne-am eliberat, dialogul și-a urmat cursul firesc.

 

-Anca Sîrghie: Ați realizat la postul Nașul Tv Canada în ultimele 3 luni 6 emisiuni O viață într-o oră cu inteligenta doamnă redactor Felicia Popa. Sunt încântată să vă mărturisesc că ați strălucit povestindu-vă saga unei vieți de profesor universitar emerit în domeniul energiei nucleare. Aș împărți evoluția dumneavoastră în anii dinainte de stabilirea în Lumea Nouă și în perioada de după 1959 cu experiența universitară canadiană. S-o pornim de pe… linia mediană. Care sunt primele impresii pe care vi le-a făcut Canada?

-Wladimir Paskievici: Când m-am apropiat prima dată de Canada, din avion nu vedeam nimic fertil, doar munți și lacuri. Am coborât în plină vară din avion la Montreal, unde mama și soțul ei m-au condus pe străzi largi, cu multe benzinării și mașini de prost gust, pe lângă magazine oribile din bulevardele St. Laurent și Ste. Catherine. Veneam din Europa, în special din Milano, unde femeile erau elegante, magazinele de blănuri străluceau, luxul era la el acasă. La Montreal vedeam bărbați în negru și femei în alb, adică erau mulți seminarişti și preoți, pe de o parte şi surori, pe de altǎ parte, într-o țară dominată de biserică. Autoritatea religioasă era suverană, dominând viața politică, școlile, mai ales spitalele, într-o vreme când nu existau asigurări medicale.

wladimirjpg

Foto. Wladimir Paskievici

-A.S.: Eu vin acum din România, unde avem o tradiție religioasă temeinică în istorie, nu? Totuși, consider că noi doi ne deosebim prin faptul că dumneavoastră ați plecat din țară înainte de impunerea ideologiei comuniste care era profund ateistă. În schimb, generația mea a trăit toate contorsionările provocate de dictatura proletariatului, care ne-a opturat dreptul la gândire liberă și la credință religioasă. Despre aberațiile la care s-a ajuns în școala și în viața socială din România unei jumătăți de secol socialist vom vorbi altădată, căci este o temă greu de epuizat. Cum ați resimțit dumneavoastră personal la Montreal prin anii ’60 acea dictatură a religiei, de care vorbiți?

-W.P.: Am fost numit profesor la Universitatea din Montreal, unde la prima petrecere colegială mi s-a pus întrebarea „Ce religie ai?” Am răspuns că părinții mei sunt ortodocși, dar că în Argentina dădusem examen de catolicism. Rectorul, Monseigneurul Lussier, care era preot catolic, mi-a mărturisit că sunt între primii necatolici angajați în Universitate. Observația aceasta îmi semnala o mentalitate și o stare de lucruri cu totul specifică societății canadiene franceze. După mai mulți ani, un student al meu termina facultatea și l-am sfătuit să continue studiul ingineriei nucleare cu un masterat. Mi-a răspuns că părinții lui se opuneau unui asemenea proiect de viitor pentru că preotul la biserică le spusese că știința este opera diavolului. Mi-a trebuit o adevărată strategie, când i-am întâlnit pe acei părinți să-i conving că, după ce băiatul lor va termina și doctoratul, va deveni coleg cu mine la catedră, ceea ce s-a și întâmplat. Așadar, era o problemă de filozofie, un mod de viață în Quebecul acelei perioade, când societatea era în alb și în negru. Preoții conduceau învățământul, colegiile erau religioase, multe localități şi strǎzi aveau nume de sfinți. În viața politică domina un partid conservator, iar la biserică preotul le spunea credincioșilor că cerul este albastru și iadul este roșu, dirijându-i prin cele două culori din alegerile apropiate spre cel ce trebuia să câștige, albastrul fiind culoarea partidului conservator, roşul fiind cea a partidului liberal.

-A.S.: Cum ați înțeles dumneavoastră, ca universitar prestigios, cu o formație profesională solidă, cu care ați venit din universitatea franceză, să vă implicați în viața orașului?

-W.P.: Ca profesori universitari, noi eram solicitați să propunem niște teme, colectate de un organism de popularizarea culturii la liceele din oraș. Eu, cu subiecte de fizică modernă, nucleară, cu teoria relativității, și un coleg, care preda biologie și prezenta teorii cu extratereștri, eram cei mai căutați. Niciodată nu știam exact cum este publicul la care urma să vorbesc. După fiecare conferință mi se puneau întrebări și nu plecam decât după ce se terminau toate întrebările, uneori întregul dialog cu liceeni și profesorii lor durând un ceas. La un liceu unde sala fusese plină de tineri îmbrăcați în negru, eu le-am vorbit de fizica modernă, un subiect incitant, presărat cu istorie, cu anecdote. La momentul întrebărilor, văd că se ridică un seminarist care mă privise tot timpul cu o anumită răceală neîncrezătoare. S-a ridicat să-mi spună că cele prezentate de mine erau în contradicție cu ce învățau elevii în acel liceu. Îl contrazisesem pe Sf. Toma! Ce să-i răspund? Spre uluirea întregii săli, am afirmat că “Sf. Toma este depășit.” M-am grăbit să adaug că tot depășit este Newton, la fel ca Einstein. Aceasta este legea progresului. Şi cǎ e bine să fie aşa, pentru cǎ va mai rǎmâne ceva de descoperit! Publicul a aplaudat. Era prima dată când cineva îndrăznise să afirme că “Sf. Toma este deposit”. Așteptam ca profesorii să nu suporte un asemenea afront, dar la plecare ei mi-au pus întrebarea: “Vii și anul viitor?”

-A.S.: Vă mărturisesc că nicăieri în Canada nu mă simt atât de bine ca în orașul Montreal, unde engleza este dublată cu brio de limba franceză, rostită – este drept – cu accente specifice Quebecului. Dumneavoastră ați fost un martor al devenirii orașului Montreal. Cum s-a metamorfozat el, ca să devină din orașul provincial anost al anilor ‘60 cea mai europeană metropolă a Canadei de acum?

-W.P.: Soarta a făcut din mine un spectator privilegiat al unei perioade cu totul deosebite din istoria Quebecului. Orașul Montreal s-a modernizat în perioada 1960-1980, când a avut o dezvoltare excepțională. Societatea cerea schimbare. Școlile, fie catolice, fie protestante, au început să aibă directori laici, se modernizau ca spirit. Cardinalul s-a retras, ca să nu se declanșeze o luptă cu efecte nefaste. Primarul Jean Drapeau a curățat afacerile canadiene de mafioții americani. Atunci s-au construit Bulevardul Metropolitan, Metroul și clădirea Expoziției din 1967, care a galvanizat energiile orașului și ale întreprinderilor independente. Au fost cinci ani în care orașul s-a transformat într-un gigantic șantier, unde s-au ridicat blocuri de locuințe, edificii pentru birouri, hoteluri moderne, insule artificiale pe fluviu, magazine de lux. A urmat complexul unde în 1976 gimnasta româncă Nadia Comăneci a dobândit uimitoarea ei victorie sportivă, cu care noi ne-am mândrit. Canada însăși ieșea dintr-un con de umbră și se făcea cunoscută, devenind mai vizibilă. Este adevărat că politica de imigrare încurajase popularea Vestului, nicidecum partea atlantică a țării, dar Quebecul avea personalitatea și modul lui particular de evoluție.

-A.S.: În popasurile mele aici, am observat că la Montreal comunitatea română este cea mai productivă cultural, ca și când mai fiecare membru al ei, prezent în Cenaclul “M. Eminescu”, este talentat, fie literar, fie ca pictor, ori manifestându-se chiar în amândouă domeniile. Am citit cu interes cartea dumneavoastră L’Arc en ciel de ma vie, care m-a ajutat să înțeleg ce personalitate fascinantă aveți. Cum s-a constituit comunitatea română din Montreal?

-W.P.: Primul val de imigraţi a sosit în Canada prin anii 1900, dar după Primul Război Mondial trăiau aici nu mai mult de 1000 de români. De ce doar atâția? Pentru că nu aveau de ce să vină. În Quebec începând de prin 1950 a sosit al doilea val de români, cei ieșiți deja din țară, ca medicul Sorin Sonea, care se specializase în microbiologie la Institutul Pasteur din Paris și a slujit Facultatea de Medicină din Montreal timp de 40 de ani. A avut o viață matusalemică, el murind la 96 de ani. Cu același vapor soseau alături de medicul Sonea și alți intelectuali români bine pregătiți, dintre care unii studiaseră în Germania. Dar în timp ce inginerii erau ușor angajați, medicii nu. Totuși, profesorul universitar emerit Sonea a fost medic remarcabil, a făcut cercetǎri în structura geneticǎ a bacteriilor, a ținut cursuri la facultate, devenind o celebritate. Avocatul Nicu Mateescu-Matte împreună cu soția sa, Monica Matte, au devenit vedete naţionale. Preotul dr. Petre Popescu a edificat noul lăcaş al Bisericii Sf. Vestire, care pe atunci era singura biserică românească, pe când astăzi sunt în orașul nostru vreo 14 biserici ortodoxe. Aceasta, pentru că numărul imigranților români a crescut considerabil.

Doctorul Jean Țăranu a avut inițiativa organizării în 1954 a primei asociații române din Canada, ARC. Interesantă este și o altă personalitate, inginerul Mitescu, fost vicepreședinte la Compania de petrol Petrofina, ceea ce dovedea că avea un înat nivel de intelectualitate, era plasat bine în societate, era capabil să comunice cu autoritățile, iar soția sa, doamna Dany, o adevărată enciclopedie, ajuta românii să se descurce. Comunitatea s-a strâns în jurul bisericii, preotul fiind un portparol în lupta anticomunistă. Cum acest grup devenise puternic, autoritățile din țară au trimis agenți care s-au infiltrat, dezbinându-ne. S-au produs astfel două fracturi, una între religioși și laici, alta între anticomuniști și comuniști. Doctorul Țăranu organiza evenimente culturale. Dar unde, în biserică sau în afara ei? Conducerea era disputată între preot și doctorul inițiator. Noul venit avea de ales, să treacă de o parte sau de cealaltă ori să rămână la mijloc. Pe măsură ce veneau noi imigranți români, din cel de al treilea val, cel de dupǎ Revoluţie, fracturile s-au accentuat, apărând noi biserici, alte asociații, societatea românească fiind transformată astăzi într-un mozaic caledoscopic. Animozitățile au devenit dramatice, la un moment dat preotul Popescu fiind bătut în cap, apoi îngrijit tocmai de dr. Sonea. O comunitate nu poate fi puternică fără unire. Deci, nu mai putem prezenta un front comun în dialogurile noastre cu autoritǎţile locale.

-A.S.: Am găsit sloganul “Să fim uniți!“ la emisiunea Nașul Tv Canada, ca dovadă că perspectiva nu este a fracturărilor pătimașe, așa cum în plan literar s-a produs acum vreo 9 ani când militarul de profesie Adrian Erbiceanu s-a separat de Societatea Canadiană a Scriitorilor Români, care avea abia 8 ani de activitate, ea fiind condusă de Alex Cetățeanu, inginer de profesie, dar poet, prozator, eseist, editor și redactorul revistei “Destine Literare”, deschisă mânuitorilor de condei din lumea întreagă. Astfel s-a constituit Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Quebec. Ambii conducători au preocupări literare, dar scriitorii români la Montreal sunt aceiași, iar dezbinarea nu le aduce niciun avantaj în plan creator. Înțeleg că în frumosul dumneavoastră oraș sunt 3 cenacluri în limba română. Mă întreb dacă nu ar fi benefică o unire a lor, astfel ca cenaclul românesc să devină mai puternic și mai valoros. Întorcându-ne la firul principal al dialogului nostru, v-aș întreba: Ce s-a întâmplat în plan universitar începând de la mijlocul secolului trecut?

-W.P.: În anii’50, Quebecul era foarte înapoiat etnic şi cultural față de România și față de Europa, în general. Când am ajuns aici, Școala Politehnică era tradiţionalǎ, având profesori buni care 9 luni propuneau cursuri, ca ingineri clasici, adică ei dădeau rețete pentru construirea de clǎdiri, poduri, mine etc. În celelalte 2-3 luni, ei activau în birouri de ingineri. În general, când am intrat eu în Universitate, nu se fǎceau cercetǎri, cu excepţia câtorva profesori în domeniul hidraulicii, al rezistenţei materialelor, al metalurgiei şi al geologiei, în care se făceau primii pași, eu venind ca al cincilea cercetător, anume în fizică nucleară. Era foarte puțin! Se simțea nevoia inovării. Programele de învățământ se cereau schimbate, era necesară o adevǎratǎ revoluție, așa că au fost angajați ingineri tineri pentru noi profiluri. Am lansat Ingineria nucleară în anul 1967, în cadrul departamentului de inginerie fizicǎ, de care ne-am separat dupǎ aceea, iar în 1970 am înființat Institutul de Energie Nucleară care oferea întâi un masterat, apoi un doctorat. Aveam studenţi din lumea întreagǎ şi absolvenţii noştri au fost toţi angajaţi de industriile şi de organismele lucrând în domeniul nuclear.

Colaboram cu Franţa, China, Mexic, atrǎgând studenți care se specializau la noi în tehnologia canadianǎ. În cadrul Institutului,   am dat cursuri de fizica reactoarelor, de controlul reactoarelor şi de aspectele de securitate. În domeniul cercetǎrilor, m-am specializat în riscurile asociate producţiei de energie nuclearǎ. Marea satisfacţie din acea fazǎ a vieţii mele profesionale a rǎmas faptul cǎ Institutul de inginerie nuclearǎ de la Şcoala Politehnicǎ din Montreal funcţioneazǎ şi e recunoscut şi azi în lumea întreagǎ.

-A.S.: Dupǎ ce aţi creat şi dezvoltat ingineria nuclearǎ, aţi intrat în administraţie…Cum au decurs lucrurile?

-W.P.: Într-adevǎr, în anul 1982 am fost ales sǎ conduc Direcţia de Cercetǎri a Şcolii Politehnice, la care s-a adǎugat, în 1985, Direcţia Studiilor Avansate. În Direcția de Cercetări, aveam ca mandat dezvoltarea tuturor cercetărilor din Politehnică; în Direcția de Studii Avansate răspundeam de dezvoltarea tuturor programelor de masterat și de doctorat. În plus, aveam și responsabilitatea legăturilor cu industria, pentru realizarea unei strânse colaborări cu aceasta – la toate nivelurile imaginabile. Din aceastǎ perioadǎ intensă și fecundǎ, aş vrea sǎ precizez numai trei lucruri. Întâi, cǎ am promovat cercetǎrile în domeniul prioritar al ingineriei materialelor şi al ingineriei informaticii. Apoi, cǎ am promovat studiile de doctorat. În sfârşit, cǎ am creat proiecte comune cu industria în materie de formaţie, de cercetǎri şi de inovaţie. Menţionez, în trecere, cǎ marile şcoli de inginerie din Franţa nu acordau în acea epocǎ doctorate, nici chiar masterate, şi cǎ nu întreţineau legǎturi cu industria… Pentru a pune în aplicaţie acest program ambiţios, dispuneam de un fond discreţionar ce a atins cu timpul un milion de dolari – practic egal cu cel disponibil în întreaga Universitate din Montreal – care provenea la început numai din surplusurile acumulate de instituţie, iar apoi şi din fonduri guvernamentale; acestea erau în funcţie de mǎrirea numǎrului de înscrişi şi de nivelul la care se înscriau (licenţǎ, masterat sau doctorat). Lor li se adăugau sume din subvenţii instituţionale acordate de organisme federale sau provinciale, şi din contractele cu industria. Acest fond discreţionar l-am întrebuinţat pentru a crea grupuri sau centre de cercetǎri, pentru angajarea cercetǎtorilor, specialişti cu doctorat care sprijineau cercetǎrile corpului didactic, pentru burse acordate studenţilor, pentru angajarea de tehnicieni specializaţi şi pentru cheltuielile de infrastructurǎ. Şi, ca suport administrativ, aveam sub conducerea mea cca. 20 de persoane care mǎ secondau.

-A.S.: Apreciez logica practică a distribuirii banilor alocați cercetării, căci mărturisirea dumneavoastră ar putea să dea de gândit colegilor mei din Universitatea sibiană, unde sunt la ora aceasta încă multe de clarificat în domeniul respectiv. M-aș bucura să concretizați relatarea dumneavoastră.

-W.P: În Canada, profesorii nou angajaţi primesc practic automat o anumitǎ sumǎ de bani pentru cercetǎrile lor, pe o duratǎ de trei ani de zile. Dacǎ sunt performanţi, primesc apoi, prin concurs, sume mai importante. Rolul meu era tocmai sǎ-i ajut sǎ fie performanţi. De fapt, acționam ca o “pompǎ virtuoasǎ”: cu cât profesorii erau mai performanţi, cu atât obţineau mai multe fonduri pentru cercetǎri, sume cu care puteau atrage mai mulţi studenți. Cu cât instituţia obţinea mai multe fonduri, cu atât fondul meu discreţionar creştea, etc. Şi la fel cu sumele obţinute prin contracte. Vǎ dau acum câteva cifre pentru a vǎ arǎta progresul Şcolii Politehnice în perioada 1980-1990. În anul 1982, când am preluat Direcţia de Cercetǎri, Şcoala Politehnicǎ a acordat 6 doctorate; în 1990, anul în care am ieşit la pensie, se acordau 45! Subvenţiile şi contractele au trecut în aceşti 8 ani, de la cca. 6 milioane la 16 milioane de dolari canadieni! Dar cea mai mare satisfacţie a mea a fost când, în urma unui studiu comparativ asupra tuturor universitǎţilor canadiene, Consiliul ştiinţific al Canadei a desemnat Şcoala Politehnicǎ din Montreal ca universitatea tehnologicǎ cel mai bine pregǎtitǎ sǎ înfrunte problemele societǎţii de mâine.

-A.S.: Ceea ce ați făcut dumneavoastră, stimate domnule profesor, a fost o muncă de pionier ca cercetător în energia nuclearǎ şi o activitate de innovator în domeniul cercetǎrii instituţionale. Imi amintesc de o vizită făcută în 1970 într-o fabrică din Zurich, unde elvețienii ne-au demonstrat că 60% din spațiul acelei întreprinderi era ocupat de cercetare și doar 40% era destinat producției. Eram uluită, dat fiind faptul că pe atunci în România soarta cercetării era cea din comedia satirică Mielul turbat de Aurel Baranga, care imagina pe inovatorul Spiridon Biserică, preocupat să îmbunătățească cheia franceză, dar era împiedecat de birocrație să o aplice. Vă dați seama ce simțeam când mi se relata că în America inovatorii sunt plătiți în centre de cercetare ani buni numai ca să le vină idei noi, care să sporească productivitatea. Este exact ceea ce ați augmentat dumneavoastră acum. Așa mi-a răspuns și ghidul nostru la uzinele din Zurich, anume că degeaba încerci să produci mult, dacă alții au rezultate mai bune pe bază de inovații și obțin produse mai ieftine, superioare calitativ. Era greu de înțeles în socialism acest principiu de bază al eficienței tehnice în producția industrială. Ce satisfacții ați avut ca director al Institutului de Energie Nucleară?

-W.P.: Roland Doré, directorul Şcolii Politehnice şi prefațatorul cărții mele La volonte de partir, în care eu dezvolt partea profesională a vieții mele, a subliniat toate trăsăturile principale ale personalității mele și a evidențiat contribuția adusă la Politehnicǎ. În domeniul energiei nucleare, am reuşit, cu echipa mea, sǎ achiziţionǎm un reactor nuclear care – în parantezǎ, zicând – este condus astăzi de o româncă. De asemeni, devenisem consultant pe Quebec și pe Ontario, fapt care – tot în parantezǎ – m-a ajutat să cumpăr un apartament la Nisa, pe Coasta de Azur a Franței, unde după pensionare ne duceam de douǎ ori pe an câte trei luni de fiecare dată și unde mi-am scris memoriile. De acolo, ne-am plimbat în toatǎ Europa, de la Gibraltar la Istanbul şi din valea Moselei în Germania la Taormina în Sicilia. În afarǎ de pasiunea ce o aveam în a îndeplini cele propuse, secretul succesului meu a constat în temeinicia familiei pe care mi-am făcut-o.

-A.S.: Iată că este timpul să părăsim profesia atât de interesantă în rodnicie a fizicianului Wladimir Paskievici, ca să vă rog să trecem la viața de familie.

-W.P.: Pe Suzanne am cunoscut-o în 1955 la Strasburg și în următorii doi ani am avut un voiaj de prenuntă, plimbându-ne cu trenul în cele mai splendide locuri ale Italiei, vizitând Florența, Veneția, Roma şi Napoli, locuri din care păstrez amintiri neșterse. Ajunși la Napoli, am urcat pe craterul vulcanului Vezuviu, iar, când am poposit la Pompei, am constatat că era închis în ziua respectivă. Suzanne, cu îndârjirea ei de franțuzoaică, nu concepea “că există ceva ce nu se poate”, așa că ne-am strecurat printr-o deschidere ascunsǎ și o zi întreagă am vizitat netulburați acel oraș antic extaordinar. Ce frumoase erau vremurile tinereții noastre, când am văzut Alsacia şi Elveţia călătorind pe un scuter!

-A.S.: Rămâne ca pentru apogeul care este finalul dialogului nostru să-mi povestiți ceva despre viața personală a dumneavoastră, unde ați avut parte de împliniri strălucite, din câte ați relatat la emisiunile de la Nașul Tv Canada. Mi-a rămas ideea că în absolut toate manifestările științifice la care ați fost invitat în străinătate, Suzanne v-a însoțit. Dar nu ar fi lipsit de interes să știm ce v-a adus nou anotimpul de după pensionare în comunitatea românească montrealeză.

-W.P.: Vă voi spune doar două cuvinte despre implicarea mea în sânul comunitǎţii române din Montreal, dupǎ ce am ieşit la pensie în 1990. Câţiva ani de zile am fost foarte activ, inclusiv preşedinte al asociaţiei Mouvement de Solidarité Québec Roumanie care ajuta noii veniţi sǎ se integreze cât mai bine în societatea canadianǎ. Apoi am ținut o serie de conferinţe cu scopul de a reabilita memoria scriitorului român Vintilǎ Horia, pe nedrept ostracizat, căci timp de 5 ani la Buenos Aires în Argentina avusesem cu acest intelectual român de excepție o comunicare intensă și foarte rodnică. Dupǎ aceea, am participat la o serie de manifestări având scopul de a face cunoscutǎ prezenţa şi contribuţia comunitǎţii române în sânul societǎţii quebecheze. În fine, am scris o lungǎ serie de articole în revista “Candela de Montreal” dintre care 24 de articole de popularizare ştiinţificǎ.

Acum, revin la întrebarea pusă cu referire la viața personală. Atunci când ai de înfruntat soarta unui exilat, cine crezi dumneata că te ajută? Familia! Ea este baza indispensabilă, atunci când ieși din țară. La 17 ani iubeam o fată adorabilă din România, pe Luminița, dar plecând din țară, Cortina de fier ne-a despărțit pentru totdeauna. Zece ani mai târziu, în 1957, m-am căsătorit cu Suzanne, care mi-a adus în viață o fericire intensă, jovialitate și spirit creator. Lângă ea am simțit că îmi pot realiza potențialul intelectual la parametri maximi. În Canada s-a născut prima noastră fetiță, Mira, care a apărut intempestiv și ne-a încântat din prima clipă cu sprâncenele expresive și părul ei bogat. Dormea, sugea, era o imensă bucurie pentru noi. Dar în curând s-a anunțat o nouă sarcină, de data aceasta născându-se gemenele Anca și Dominique. Așadar, în 14 luni m-am pomenit tată a trei copii, iar mama mea, crescută cu bonă, nu era în coardele ei să ne ajute.

-A.S.: Oricine înțelege că îngrijirea unor copii gemeni presupune un efort deosebit. La dumneavoastră în familie ce au adus cele două fetițe gemene?

-W.P.: Ne-a fost greu, desigur, dar caracterul gemenelor ne-a ajutat. Sunt convins că ele comunicaseră în stare intrauterină, fiecare simțind în sora ei pe „celălalt eu”. Se căutau din priviri decum se trezeau în cărucioarele în care le plimbam. Nu plângeau, iar când se priveau începeau să râdă, așa cum fac și astăzi, după 50 de ani, având caractere jubilatorii. Erau o entitate dublă, vorbind între ele o limbă necunoscută, arătând cu exact același deget, având simultan nevoie de mâncare. Când au început să vorbească mai coerent, articulau enunțul la plural, “ Nous voulons”, pentru că se simțeau perfect unite. Nu le îmbrăcam la fel, dar eu nu le puteam deosebi uşor. Doar soția le distingea după forma capului. Crescând mai mari, ele își schimbau între ele rochițele și ne păcăleau. Când ieșea pe stradă mama lor cu cele 3 fetițe, problema era pe care dintre ele să le țină de mână. La școală, când li se dădea un subiect anume, ele făceau aceleași eseuri, iar pe la 14-15 ani, noaptea vorbeau în somn despre școală, spunând aceleași cuvinte. Când soseam acasă de la Institutul de Energie Nucleară unde eram pe atunci director, cu începere de la ora 19 verificam temele și discutam subiecte de istorie sau despre anumiți autori de literatură. Pentru familia mea vacanțele erau sfinte. La Oceanul Atlantic în zona Boston (la Cape Cod) le-am învățat pe fete să înoate. Ca adulte, la rândul lor, fetele mele și-au dus copiii la același hotel de la Ocean, unde mâncaseră în copilăria lor pește-spadă, făcând și ele plimbări și excursii ca altădată. Cu timpul, ne-am dus din ce în ce mai departe, în New Jersey, în Virginia, în Carolina de Sud şi chiar în Florida, unde ne simțeam excelent, vizitând parcurile şi profitând de frumoasele plaje din regiune.

Când ele au terminat liceul şi înainte de a intra la universitate, le-am dus sǎ cunoascǎ Europa, în decursul unui voiaj de şase sǎptǎmâni, când le-am purtat prin Franţa, Germania, Elveţia, Italia şi Spania. În fine, le-am dus, relativ recent, pe ele şi pe membrii familiilor lor, într-o minunatǎ excursie, de neuitat, pe Marea Caraibelor, cu ocazia celei de-a 55-a aniversare a cǎsǎtoriei noastre! A fost rǎscumpǎrarea mea tardivǎ a celor 12 ore de lucru pe zi, când am ocupat ultimul meu post la Şcoala Politehnicǎ…

-A.S.: Vă ascult și sunt încântată să constat că vorbiți despre fetele dumneavoastră ca despre un miracol, care v-a fascinat la fel de mult în toate etapele vieții. Mi-ați stârnit o amintire dragă. Tatăl meu, păstrând mentalitatea tradițională a familiei clasice românești, a considerat că mama nu trebuie să se ocupe singură de cei trei copii pe care îi avea și în toți anii copilăriei noastre, activând la Spitalul Mârzescu din Brașov, unde el era director administrativ, adică managerul din zilele noastre, și apoi la Sibiu, unde eu trăiesc până astăzi, am avut în casă câte o fată tânără, angajată spre a fi de ajutor. Și tatăl meu venea, ca dumneavoastră, numai seara acasă, când noi, copiii, ne întreceam să dăm raportul despre cum am învățat pentru ziua următoare și ce note noi au mai apărut în cataloage. Era un fel de competiție, eu fiind sora mai mare, cu doi frați mai mici. Vă mărturisesc că eu am simțit totdeauna adorația tatălui meu, sentiment care s-a păstrat până la capătul vieții lui. Parcă îl aud spunând mamei mele: ”Mică dragă, oare noi am făcut pe fata aceasta frumoasă?” Nu mai eram de mult timp o fetiță, cum ați fi îndemnat să credeți, ci devenisem, la rândul meu, mămică și tocmai duceam în cărucior bebelușul, eu mergând câțiva pași înaintea părinților mei. Eu cred că tații au un sentiment special pentru fetele lor. Realitatea este că tot ce mi-ați povestit despre familia dumneavoastră mi s-a părut absolut încântător. V-ați trăit viața în familia cu trei fete, amintindu-mi “Casa cu trei fete” a lui Schubert, ca pe un miracol binecuvântat, nu-i așa?

-W.P.: Nu vă spun decât că eu, românul care am avut o copilărie fericită la Dobrosloveni, sat lângă Caracal, în Oltenia, unde părinții își aveau moșia, apoi o tinerețe de exilat, formându-mă în Argentina, Italia și Franța, stabilit în Canada, ei bine!, în anul 1960 eram tată, în 1990 devenisem bunic, bucuros să am ca nepoți trei băieți și trei fete, iar în 2020 sper să ajung… străbunic. În plus, la sfârşitul anului 2017 avem intenţia de a sǎrbǎtori cum se cuvine cea de a 60-a aniversare a cǎsǎtoriei noastre.

-A.S.: Așa să dea Bunul Dumnezeu!

(Dialog din 16.03. 2017 la Montreal, Canada, consemnat de Anca Sîrghie)

 

 

Cum a fost asasinat Mihai Viteazul

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2017

Cum a fost asasinat Mihai Viteazul

Şi câteva consideraţii peste timp…

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, SUA)

 

În publicația Valahia-Dacia Nemuritoare nr.42 – februarie 2017, în pag.2 este publicat articolul Călugăreni 1595 – o victorie categorică (I), autor prof. Marin Alexandru Cristian, doctor în istorie. Autorul dă explicația că a scris acest material ca replică la opiniile mai multor istorici renumiți privind Bătălia de la Călugăreni publicate în revista Historia, dar Ion Cristoiu a refuzat să-o publice.

Autorul prezintă o serie de teze ale istoricilor cu ștaif, pe care le combate, dar noi vom trata doar momentul asasinării lui Mihai Viteazul în ziua de duminică 9/19 august 1601 în tabăra sa de la Câmpia Turzii.

Conform istoriei oficiale Mihai Viteazul a fost asasinat din ordinul generalului Gheorghe Basta, așa cum am învățat și noi la școală, din motive de invidie.

Autorul demonstrează că lucrurile stau astfel: „În dimineața zile de duminică 9/19 august 1601 Mihai Viteazul discuta în cortul voivodal cu Ludovic Rakoczi, comandantul pedestrașilor unguri. A fost anunțat că în tabăra sa au sosit trupe imperiale conduse de germanul Johann Heinrich Petz și valonul Jacques de Beauri. Voievodul valah s-a bucurat crezând că i-au venit în ajutor să-l însoțească în Valahia, așa cum îi promisese Gheorghe Basta. A ieșit din cort să-i întâmpine cu prietenie. Căpitanul neamț l-a somat să se predea spunându-i că a fost declarat prizonierul împăratului și i-a arătat ordinul imperial. Mihai Viteazul a spus Ba și a încercat să scoată sabia din teacă. În acest moment valonul Jacques de Beauri i-a înfipt halebarda, mișelește, în spate de a ieșit prin abdomen un lat de palmă în față. Voievodul valah a căzut și când încă nu murise, trăgându-și ultima suflare, Johann Heinrich Petz i-a luat sabia și i-a retezat capul“.

Ca să vă dați seama cât de mare a fost mișelia împăratului Rudolf trebuie spus că această crimă a avut loc la două săptămâni după ce trupele Voievodului Mihai Viteazul împreună cu cele austriece al generalului Basta au obținut victoria de la Gorăslău prin care Transilvania a devenit vasală curții de la Viena. Mihai Viteazul tocmai trimisese 63 de steaguri capturate, din totalul de 130, la Viena, după o dispută cu Basta care voia el să le trimită pe toate. Logic în aceste condiții împăratul trimitea trupe lui Mihai Viteazul doar dacă se hotărâse să-l ajute să recucerească Valachia căzută vasală turcilor. Nimeni nu trimite trupe cu o scrisoare de răspuns negativ. De aceea Voievodul Mihai Viteazul a ieșit în cămașă din cort fără nicio măsură de contracarare neputându-și imagina că un împărat poate să se coboare la nivelul unui tâlhar.

Asasinarea-lui-Mihai-Viteazul

Cavalerul valon și cel german, exponenți ai civilizației occidentale, s-au comportat și ei ca niște tâlhari. Chiar dacă împăratul le-ar fi dat de înțeles că l-ar prefera mort pe valah, onoarea cavalerească le cerea ca-n cazul opunerii la arestare să lupte față-n față, mai ales că erau doi și probabil cu alți soldați în apropiere.

Să vedem cum s-au comportat doi țărani români, soldați în ultimul război mondial, într-o situație asemănătoare. Întâmplarea am auzit-o de la Miclăuș, un prieten al tatălui meu, pe vremea când eram copil, dar am reținut-o. Miclăuș împreună cu un camarad înarmați cu o pușcă mitralieră se aflau în Munții Tatra, în linia întâi, pe o zăpadă până la genunchi, într-o poziție avansată având obiectivul să supravegheze o cărare a inamicului aflată la circa o sută și ceva de metri. La un moment dat pe cărare apare un soldat neamț, cu automatul atârnat de gât, care se deplasa fluierând. Miclăuș povestea că aveau de ales să-l someze să se predea sau să-l lase-n pace. Nici prin cap nu ia trecut lui Miclăuș, sau camaradului său, a treia variantă, să-l curețe pe neamț cu o rafală, fără somație. Nu s-a gândit atunci și nici când relata n-a amintit de o asemenea variantă posibilă. Așa au fost educați acești fii de țărani sau meseriași români de-a lungul secolelor, că nu poți să ucizi o ființă umană, chiar dacă ești în conflict cu ea, fără să-i lași șansa să se apere. Poate de aceea în armata română nu există lunetiști. A trage în capul unui om ca-ntr-un bostan la țintă nu se încadrează în morala creștină a neamului nostru. În schimb sovieticii și americanii îi fac eroi pe lunetiștii lor dedicându-le filme (Al 41-lea, sovietic, pe care l-am văzut la căminul cultural din sat pe când eram copil) sau cărți (Sniper – ul american).

Dar, povestea în continuare Miclăuș, după un timp apare pe cărare o grupă de șapte soldați unguri. Românii îi somează să se predea, ungurii aruncă armele jos și ridică mâinile sus. Miclăuș se duce la ei, le adună armele escortându-i până la camaradul său și apoi la comandament. Când Miclăuș ajungea la final cu această relatare el se minuna cât de inconștient a fost pentru că dacă ungurii văzând că sunt numai doi români s-ar fi răzgândit și ar fi opus rezistență camaradul său risca să-l împuște și pe el. Pe lângă omenia dovedită de cei doi soldați români trebuie să remarcăm inteligența lor nativă și mobilitatea lor spirituală care le-a permis să ia cea mai bună hotărâre în condițiile date într-un timp foarte scurt.

Ce a câștigat împăratul austriac Rudolf în urma asasinării Voievodului Mihai Viteazul? Pe termen scurt Basta a devenit guvernator al Transilvaniei suprimând constituția. După trei ani însă transilvănenii se răscoală îl alungă pe Basta și trupele sale austriece. În 1604 devine princepe al Transilvaniei independente Ștefan Bocskai.

Cu turcii în coasta lor în urma transformării regatului maghiar în pașalâc, ca urmare a bătăliei de la Mohacs din 1526, cu Banatul transformat în pașalâc în urma cuceririi de către turci a cetății Timișoara în 1552, a unei raiale turcești la Oradea, cu o Transilvanie independentă, austriecii sunt nevoiți să facă pace cu turcii în 1604 la Zsitvotorok. În urma acestei păci cele trei țări românești intră treptat în sfera de influență otomană dar în condiții mai ușoare.

Voievodul Mihai Viteazul ceruse ajutor în bani sau trupe de la împăratul Rudolf pentru a recuceri Valahia. Papa Clement VIII îi promite ajutoare în bani cu condiția să treacă la catolicism. Mihai Viteazul îi răspunde cu o contrapropunere ca papa să revină la dreapta credință (ortodoxie). Mai cunoașteți o asemenea propunere făcută unui papă? Păi dacă Mihai Viteazul era un simplu aventurier ambițios, fără conștiință de neam, cum îl prezintă câțiva istorici, n-ar fi primit el propunerea papei?

De ce a fost răspândită varianta că Voievodul Mihai Viteazul a fost ucis din ordinul generalului Basta din invidie. Între Mihai Viteazul și Basta au fost relații proaste, se antipatizau reciproc și s-au certat de multe ori. De ce a fost nevoit împăratul Rudolf să trimită un detașament special de la Viena pentru a-l asasina pe Mihai Viteazul când îl avea pe generalul Basta și trupele sale la doi pași de victimă? Singura explicație este că generalul Basta, care nu putuse refuza un asemenea ordin al împăratului, a tărăgănat executarea lui din motive de morală cavalerească. Adică după ce ai luptat umăr la umăr cu un camarad să-l omori mișelește, ca un tâlhar?

Asasinarea mișelește a Voievodului Mihai Viteazul era o pată pe obrazul monarhiei habsburgice, de aceea istoricii oficiali, inclusiv cei de astăzi, au făcut tot posibilul să arunce vina pe Basta, un italian.

Un urmaș al habsburgilor a intrat în posesia Castelului Bran. N-am auzit ca cineva din casa imperială de Habsburg să-și fi exprimat regretul pentru asasinarea Voievodului Mihai Viteazul. Pe vremea când Voievodul Mihai Viteazul aducea mari servicii austriecilor prin lupta sa împotriva turcilor, împăratul Rudolf îi dăruiește cetatea Konigsberg din Silezia, împreună cu moșia care aparținea de ea, pentru vecie. Atenție urmași ai Voievodului?

Mareșalul Ion Antonescu, s-a dus cu inima deschisă la palatal regal și a fost dat pe mâna inamicului de un rege de origine germană.

Germania și Franța se opun intrării României în spațiul Schengen după ce ne-au impus să cheltuim peste 700 milioane de euro pe un sistem de securizare achitat unui concern franco-german. Iată că lanțul trădărilor a ajuns până în zilele noastre. Ce mai urmează cu un președinte de origine germană sprijinit de numeroasele cozi de topor din jurul său?

Foto.Ioan-Ispas

Foto. Ioan Ispas

Mistica globalistă a politicianismului actual

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2016

Mistica globalistă a politicianismului actual

 

Autor: George Petrovai

 

În poem-nuvela Marele inchizitor din celebrul roman Frații Karamazov (Evgheni Evtușenko împarte oamenii în patru părți: cei care au citit romanul, cei care nu l-au citit încă, cei care nu-l vor citi niciodată, cei care au urmărit filmul), F.M.Dostoievski scrie despre „miracol, taină și autoritate”, cele trei instrumente de anihilare a libertății și personalității umane, mijloacele pe cât de perfide pe-atâta de eficace prin care miliarde de oameni sunt convinși de cârmuitori că nu vor dobândi adevărata libertate decât renunțând de bunăvoie la ea. Ca pe urmă ei toți să se simtă fericiți (sic!) că au scăpat de povara liberei alegeri…

Prin progresele înregistrate de știință și tehnică (magia tehnicii a deposedat omenirea de putința minunării, baza religiozității ei primitive!), omul, suntem înștiințați de P.P.Negulescu în Destinul omenirii, este atâta de nehotărât și mulțumit când poate transfera altora sarcina unor decizii riscante, încât „teama de răspundere pare a fi, de altfel, o caracteristică, din ce în ce mai pronunțată, a «omului modern»”.

Niciodată în decursul zbuciumatei sale istorii, omul nu s-a mulțumit doar cu o bucată de pâine și un loc sub soare. Cu sufletul mai înfometat ca trupul, el totdeauna și-a dorit acea idee, care concomitent să-l călăuzească și să-l echilibreze în plan moral-spiritual.

Iată de ce a devenit o regulă (cică însuși motorul progresului), ca oamenii să fie mereu nemulțumiți de ceea ce au și mereu să râvnească la ceea ce nu au. Doar adevărații înțelepți procedează taman invers – posedă forța psihică de-a renunța la toate zorzoanele materiale (bani, influență, glorie, plăceri) și, cultivând neîncetat cumpătarea și simplitatea, ajung să cunoască fericirea generată de bogăția lăuntrică…

Ideea călăuzitoare în prima parte a Antichității a fost una eminamente mitologică, pentru ca spre finalul perioadei să devină „Civis romanus sum” (Sunt cetățean roman), în Evul Mediu ea s-a chemat ardoarea creștină (popoarele medievale europene erau, antropologic vorbind, mai neomogene decât cele moderne, dar aveau o cultură mult mai unitară), renascentismul a urmat calea ireverențioasă a scepticismului și mașinismului (Nae Ionescu: „Până la Renaștere omul își cerea zilnic scuze de la Dumnezeu că există, după Renaștere Dumnezeu Și-a cerut zilnic scuze de la om că există…”), după revoluția iacobină și formarea națiunilor prioritatea revine drepturilor omului, la începutul secolului 20 și în perioada interbelică se conturează mistica religioasă a națiunii dominante (germanismul și bolșesimul rusesc în Europa, americanismul peste ocean, niponismul în Orientul Îndepărtat), o mistică în care „naționalismul depășește marginile naționalului”, transformându-se în mesianism, și statul – după părerea lui Ludwig Bauer – ajunge „să monopolizeze până și crima”, în perioada războiului rece s-a urmărit cu înverșunare capitularea necondiționată a inamicilor politico-ideologici, îndeosebi prin furibunda cursă a înarmărilor, iar după căderea formală a comunismului european s-a continuat catastrofala cale a integrării națiunilor într-o Europă profund totalitară și foarte puțin unitară (deocamdată doar libera circulație a turiștilor și a forței de muncă, dar cu spațiul Schengen un scop pentru români, și nesigura monedă euro).

commie-melting-pot

Avem și dovada în acest sens – Marea Britanie nu mai vrea să facă parte dintr-o Europă compozită, în care se petrec lucruri de genul următor:

1) Statele membre contribuie nu doar cu sume consistente pentru întreținerea unui enorm aparat birocratic (Comisia UE are circa 54.000 de funcționari plătiți regește), ci și cu propria lor suveranitate (au loc succesive cedări de suveranitate).

2) Făcătura numită Uniunea Europeană (UE) este atât de democratică (sic!), încât Parlamentul European, format din 754 de membri (reprezentanții celor 27 de națiuni), nu poate elabora legi fără aprobarea Comisiei UE! De reținut că uriașa armată de comisari, în frunte cu președintele lor, nu sunt aleși! Iar directivele lor constituie prelungirea și, desigur, diversificarea directivelor primite de la adevăratul conducător al Europei – Cartelul petrolului și medicamentelor. Asta da democrație!

3) Uniunea Europeană face recomandări în absolut toate sferele de activitate ale țărilor membre, adică se amestecă în treburile lor interne. Deși acestea nu au calitatea legilor (ceva în genul ordonanțelor guvernamentale) și în mod normal n-ar trebui să fie obligatorii, totuși, se lasă cu sancțiuni acolo unde nu sunt aplicate întocmai și fără crâcnire.

4) UE este atâta de (ne)unitară, încât rulează cu vreo trei viteze: una pentru țările vestice (mai ales Germania și Franța), alta pentru țările centrale și o cu totul alta pentru cele estice. Firește, puterea de decizie și avantajele aferente sunt în directă și inseparabilă legătură cu viteza de rulare…

5) Naționalismul și patriotismul sunt rău văzute în pestrița Uniune. Așa că, după izgonirea acestor concepte din presă și actele oficiale, golul rămas a fost de îndată alimentat, dar imposibil de umplut, cu diversiuni de felul multiculturalismului, șovinismului și antisemitismului.

6) Parafrazându-l pe adorabilul George Orwell, cu maximă certitudine se poate spune despre acest mastodont politico-economic: Toate statele din UE sunt egale între ele; atâta doar că unele sunt mai egale ca altele…Iată proba: Câțiva corifei loviți cu leuca au aruncat o piatră în fântână (au deschis porțile pentru pătrunderea musulmanilor) și sute de milioane de europeni nu pot s-o scoată (vor avea de suferit cu toții prin cotele obligatorii de migranți).

(Sighetu Marmației, 20 iulie 2016)

Brâncuşi, femeile şi americanii

Posted by Stefan Strajer On October - 6 - 2015

Brâncuşi, femeile şi americanii

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Despre Constantin Brâncuşi, unul dintre cei mai influenţi sculptori ai secolului al XX-lea, supranumit „patriarhul sculpturii moderne”, s-a scris multă literatură, dar subiectul rămâne desigur inepuizabil datorită personalităţii geniale ale românului nostru, personaj emblematic, celebru, o adevărată mândrie naţională. Sentimentul de tristeţe că, din păcate, românii nu sunt conştienţi de importanţa lui Brâncuşi pentru cultura naţională ne impune datoria morală de a-l readuce mai puternic în atenţia lumii pe strălucitul sculptor.

Brâncuşi a creat cea mai mare parte a operelor sale la Paris, acolo unde a trăit şi a murit la vârsta de 81 de ani fiind înmormântat la Cimitirul Montparnasse. A fost repede adoptat de lumea artistică din Franţa, ţară care i-a devenit a doua patrie, francezii calificându-l „sculptor francez de origine română”. Cercul său de prieteni din lumea culturală de la Paris cuprindea nume sonore: Amedeo Modigliani, Ezra Pound, Henri Pierre Roche, Guillaume Apollinaire, Louise Bourgeois, Pablo Picasso, Man Ray, Marcel Duchamp, Henri Rousseau şi Fernand Leger. Printre românii care trăiau la Paris şi îi erau apropiaţi se numărau: George Enescu, Camil Ressu, Traian Vuia, Eugene Ionesco, Theodor Pallady, Panait Istrate şi Emil Cioran.

Sunt puţine în România sculpturile dovedite a fi creaţii ale lui Brâncuşi, capodopera cea mai însemnată fiind „Ansamblul sculptural-arhitectonic de la Târgu-Jiu”, prestigioasă pentru arta românească, complex supus de-a lungul anilor mai multor intenţii şi încercări dramatice şi nesăbuite şi demente de dezmembrare sau chiar de demolare, manifestări stupide probând o inconştienţă crasă şi o evidentă iresponsabilitate. La această măreaţă operă aflată în ţara natală, se adaugă şi cele câteva opere importante deţinute de Muzeul Naţional de Artă şi de Muzeul de Artă din Craiova. Trebuie să constatăm cu multă satisfacţie că în întreaga lume Brâncuşi a fost apreciat la imensa sa valoare, creaţia sa găsindu-se în peste patruzeci de ţări, pe toate continentele.

Ţările care au manifestat interesul cel mai profund pentru creaţiile românului, lucrări ale sale fiind achiziţionate de cele mai vestite muzee şi colecţii de artă private, sunt Statele Unite ale Americii şi Franţa, aceasta din urmă devenită patria sa de adopţie. Se cuvine să remarcăm faptul că Franţa, în semn de incontestabilă preţuire, a îmbrăţişat ideea avansată de cele mai luminate spirite ale Parisului de a i se reface atelierul din Montparnasse, unde a trăit şi a lucrat în ultimii zece ani şi astfel a fost construit şi amenajat atelierul de lângă Centrul Cultural Pompidou din Paris („Atelier Brâncuși – Musee national d’art moderne”). Am vizitat cu multă plăcere acest atelier care păstrează întreaga donaţie făcută de Brâncuşi statului francez atunci când s-a convins că România nu este interesată de inestimabila avuţie pe care o lasă artei universale. Atelierul este vizitat zilnic de un public larg, cuprinzând artişti, critici de artă, studenţi la facultăţi de artă, numeroşi turişti. M-a impresionat profund cartea de la ieşirea din atelier în care sunt consemnate în cele mai diverse limbi gândurile de apreciere şi admiraţie faţa de operele genialului sculptor.

Constantin Brâncuşi a iubit şi el câteva femei, pe unele imortalizându-le în creaţiile sale: Domnişoara Pogany, Prinţesa Marie Bonaparte, Eileen Lane, Baroneasa Rene Frachon. A iubit-o neaoş şi pe Maria Tănase cu care chiar a stat împreună la New York, dar nu se ştie să-i fi dedicat vreo sculptură. Primele trei şi-au pus neîndoielnic amprenta asupra artei sale, activitatea de creaţie fiind inspirată şi vădit influenţată de amorurile pe care le-a avut cu fiecare dintre ele.

 

203654 - Constantin Brancusi la New York in 1939

             Foto. Suzana Doicescu, Constantin Brancusi si Maria Tanase la Expozitia Universala de la New York din 1939 (Sursa: Arh. Octav Doicescu)

             Margit Pogany, o pictoriţă unguroaică pe care a cunoscut-o la Paris în 1911, a constituit modelul pentru mai multe busturi, nu mai puţin de 19 lucrări purtând titlul „Domnişoara Pogany”, cu una remarcându-se în mod spectaculos la Expoziţia de la New York. Este de netăgăduit că legătura dintre ei a fost una puternică, în ciuda faptului că se cunosc puţine amănunte despre această relaţie.

Prinţesa Marie Bonaparte, descendenta directă a fratelui mai tânăr a lui Napoleon Bonaparte (fiica Prinţului Roland Bonaparte) i-a fost de asemenea model lui Constantin Brâncuşi. Privitor la relaţia lor, aceasta a fost destul de complicată şi delicată datorită frigidităţii acesteia, slăbiciune care necesita eforturi continue de încurajare şi admiraţie suplimentară a fizicului ei. Sculptura pentru care Marie i-a fost muză, inspirându-l pe Brâncuşi în realizarea sa, se intitulează „Prinţesa X”. Lucrarea a fost expusă în anul 1920 la Salonul Artiştilor Independenţi de la Paris şi a provocat un adevărat scandal „sexual”. Se spune că Picasso (după unii, Matisse), când a văzut lucrarea a exclamat: „Iată un falus”. Urmarea imediată a fost că sculptura a fost scoasă din expoziţie, iar printr-un ordin al prefectului a fost eliminată definitiv din salon. Protestele hotărâte şi chiar vehemente ale unor artişti cu nume grele, ca Braque, Cocteau, Picasso ş.a., au avut însă câștig de cauză împotriva reacţiei pudibonde a organizatorilor Salonului Artiştilor Independenţi, astfel că aceştia s-au văzut nevoiţi să readucă în expoziţie sculptura lui Brâncuşi „Prinţesa X”.

Eileen Lane l-a inspirat şi ea pe Brâncuşi, dovada fiind lucrarea care îi poartă numele. Ea a fost o americancă de origine irlandeză venită în Europa să uite de o iubire eşuata şi pentru a-l cunoaşte pe artistul care o fascina. Fără îndoială că Eileen îşi dorea să încheie o căsătorie cu sculptorul, cu toată diferenţa de vârstă de aproape 20 de ani dintre ei. Brâncuşi a dus-o în România, a plimbat-o prin Peştişani, dar în cele din urmă, pentru că nu avea de gând să se căsătorească cu ea, americanca l-a părăsit dezamagită, din relaţia lor amoroasă rămânând lucrarea „Eileen Lane”.

Este de necontestat faptul că nici Franţa, nici România nu au apreciat la adevărata valoare, neînţelegându-i specificul, arta lui Constantin Brâncuşi. Cei care l-au simţit ca pe un veritabil pionier al modernismului, iar apoi l-au adulat şi venerat au fost americanii.

În anul 1912 la New York se afla în pregătiri o expoziţie internaţională de mare anvergură care peste un an avea să devină cea mai valoroasă expoziţie de la începutul secolului al XX-lea.

În prima jumătate a anului 1913, Brâncuşi avea deja câteva creaţii care constituiau reale repere ale unui gen nou de artă: „Rugăciunea”, „Sărutul”, Cuminţenia Pământului”, „Măiastra”, lucrări la care câţiva colecţionari şi critici de artă constată cu evident interes spiritul deosebit al artistului, noutatea incitantă a operelor sale. Walter Pach, un artist american ce îşi avea atelierul în imediata apropiere a atelierului lui Brâncuşi, a avut un rol decisiv în lansarea operei brâncuşiene în America. În vederea colectării de exponate care să reprezinte arta europeană, au venit la Paris conducătorii Asociaţiei Pictorilor şi Sculptorilor Americani Arthur B. Davis, preşedinte şi Walt Kuhn, secretar şi au selecţionat şi preluat câteva sute de lucrări în scopul expunerii lor la grandiosul salon pe care îl pregăteau. Prin intermediul lui Pach, cei doi au ajuns în atelierul lui Brâncuşi şi sunt uluiţi de creaţiile acestuia. Davis îi cumpără pe loc lucrarea „Tors (III)”, dar lucrul cel mai important este că îl convinge pe Brâncuşi să participe la marea expoziţie cu încă patru lucrări: „Domnişoara Pogany”, „O muză”, „Muza” şi „Sărutul”.

Expoziţia a fost organizată într-o sală imensă a Regimentului de Infanterie 69 („69th Inf’ty Regt Armory”), împrejurare datorită căreia a rămas în istoria artei sub numele de „Armory Show” deschizându-se la 15 februarie 1913 şi a găzduit în jur de 1600 de lucrări, dintre care peste1000 erau din Europa, majoritatea de la Paris. Este lesne de înţeles că prezenţa lui Brâncuşi a însemnat pentru el un eveniment major, având în vedere că lucrările sale au fost expuse alături de lucrările celor mai celebre nume ale artei universale, menţionate şi pe coperta catalogului expoziţiei (Ingres, Delacroix, Courbet, Cezanne, Gauguin, Manet, Van Gogh, Degas, Brancusi, Lautrec, Matisse, Renoir, Bourdelle, Dufy, Kandinsky, Maillol, Pryde, Lehmbruck, Bernard, Archipenko, Du Champ-Villon) şi că avut fericita şansă de a putea fi evaluat de cei mai renumiţi critici de artă, precum şi de mari colecţionari. Se spune ca avocatul John Quin, colecţionar celebru şi, totodata, unul dintre organizatorii expoziţiei, apreciind manifestarea ca „cea mai complexă expoziţie de artă deschisă în lume”, s-a arătat vrăjit de creaţia brâncuşiana, a ţinut să-l cunoască personal şi a cumpărat câteva din operele sale.

Fabuloasa galerie americană a avut un succes uriaş, devenind itinerantă şi ajungând astfel la Chicago şi Boston. Nu au lipsit însă nici atitudinile potrivnice, inerente oricărei apariţii de noutate absolută. Astfel, la New York, din iniţiativa profesorilor „academişti” adepţi ai stilului clasic, studenţii au protestat cu vehemenţă îimpotriva acestui nou gen de artă. Astăzi putem afirma cu certitudine că tocmai aceste proteste antimoderniste au suscitat şi mai mult interesul pentru operele aparţinând noului stil al pictorilor şi sculptorilor europeni.

Pentru Brâncuşi, faimoasa expoziţie „Armory Show” a constituit evenimentul crucial care i-a deschis calea în America. Unele dintre lucrările sale au fost cumpărate imediat. Este semnificativă pentru succesul artistului constatarea lui Pach care i transmitea de la New York: „Un luminat colecţionar vrea să cumpere versiunea în marmură a Domnişoarei Pogany. Ești un uriaş succes, oamenilor le plac lucrările tale, iar ziarele sunt pline de ele”. În America se află cele mai multe dintre operele sale, Brâncuşi devenind un nume românesc prezent în mari muzee de artă, cele mai importante fiind „The Museum of Modern Art” (New York) şi „The Philadelphia Museum of Art” care gazduieşte cea mai mare colecţie de sculpturi ale lui Brâncuşi din Statele Unite ale Americii.

În anul 1965, la opt ani de la moartea sculptorului, renumitul critic american James Farrel scria următoarele: „Lângă Shakespeare şi Beethoven se mai află un Dumnezeu: acesta este românul Constantin Brâncuşi”. Cred cu tărie că se impune să studiem mai mult personalitatea, viața şi opera marelui nostru artist, revigorând în memoria lumii locul său în sculptura universală.

O viaţă de judecǎtor – The life of a judge

Posted by Stefan Strajer On August - 25 - 2015

O viaţă de judecǎtor – The life of a judge

– o apariție editorială de valoare –

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Ion Turcu a fost magistrat timp de 40 de ani. A fost numit judecător la data de 1 noiembrie 1964. Între 1988-2003 a fost membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Şi-a încetat activitatea prin pensionare în anul 2005. Actualmente este membru al „Insol Europe” și „Insol International” și exercită profesia de avocat în Baroul Cluj. Remarcabilă este şi activitatea sa didactică: conferenţiar universitar (1991-1994), profesor universitar (1994-1995 și în prezent), conducător de doctorat (1995 şi până în prezent). Impresionante în CV-ul domniei sale sunt şi capitolele relative la „publicaţii” şi „premii şi distincţii”. La finele anului trecut şi-a publicat memoriile: „O viaţă de judecător – The Life of a Judge”, ediţie bilingvă (Editura Hamangiu, 2014). Descrierea inserată pe coperta cărţii îndeamna convingător la lectură: „O viaţă de judecator apare la jumătate de secol de la absolvirea Facultăţii de Drept a Universităţii Babeș-Bolyai de către autor, Profesorul Ion Turcu. Despre oameni, evenimente, trăiri, pe alocuri despre frumuseţile procedurii. Adevăr nedichisit. Credem că această carte ar trebui să fie bibliografie pentru etica şi deontologia viitorilor judecători” (Dr. Andrei Săvescu, Coord. JURIDICE.ro).

M-a impresionat în mod deosebit lucrarea şi o consider valoroasă, atât pentru stilul memorialistic, cât mai ales pentru realismul celor prezentate, probând fără echivoc aspecte importante din activitatea instanţelor de judecată. Veridicitatea faptelor, plasate riguros în contextul politic corespunzător fiecărei împrejurari, mi-a indus o neaşteptată, dar incontestabil reală, încântare.

1

Cartea este structurată pe 14 capitole, o simplă enumerare a acestora fiind mai mult decât incitantă: Erorile justiţiei socialiste; Duelul excepţiilor de procedură sau beţia-scuză absolutorie; Inculpatul nu vede; Poate fi conştiinţa judecătorului garanţia dreptaţii?; Cenaclul literar-penal; Vă rog să vă legitimaţi!; Porcăria miracolelor; De la papirusul egiptean la covorul orădean; Ave Cezar Vavan; După cina la o cârciumă dubioasă; Nu am fost ascultător; Una caldă, una rece; Să nu aruncăm şi pruncul cu apa din copaie; Diversitate florală. În cele ce urmează, voi căuta să evit a mă referi sau a reda termeni specifici tehnicii jurudice, formule de pronunţare a sentinţei sau expresii aparţinând jargonului judiciar. Ţin să precizez, de asemenea, că mă voi limita la evocarea, relatarea şi citarea doar a câtorva dintre numeroasele întâmplări şi aprecieri personale, unele deosebit de savuroase, ale autorului, care ne avertizează de la început că „ar fi multe de spus despre ciudăţeniile vieţii din acei ani, o viaţă mizerabilă pe care o trăiam toţi, judecători şi judecaţi” şi că a selecţionat numai momente din toţi cei 40 de ani pe care le consideră semnificative. Este fascinantă motivarea proprie, sinceră şi bărbătească, de a purcede la scrierea cărţii de memorii: „Să ne asumăm răspunderea pentru tot ce s-a întâmplat. Să admitem că vom fi judecaţi şi condamnaţi mai degrabă de a fi înţeleşi şi aprobaţi. Și totuşi, nu putem renunţa la ideea de a scrie, nu numai pentru a ne descărca, ci şi pentru a supravieţui propriei noastre sorţi. Toţi vrem să dăinuim mai mult decât viaţa biologică. Unii o mărturisesc, alţii o ascund sub laşitate şi cinism”.

Referitor la propria biografie, profesorul Turcu menţionează: „Am trait 10 ani de viaţă într-o coşmelie din materiale ieftine în care eram chiriaş şi am trait în condiţii mizere, pe care astăzi nu le-ar concepe nimeni. Făceam lecţiile la o lampă cu petrol, mama gătea pe o plită cu foc de lemne, baie nu exista pentru că singura sursă de apa era o cişmea în curte. Gazul metan încă nu fusese introdus în periferia Gării Cluj. Cu toate acestea eram primul în clasă la învăţătură, chiar dacă nu eram de loc un exemplu de bună purtare. În cei 10-12 mp ai locuinţei își duceau zilele şase persoane: patru elevi de şcoala primară şi doi adulţi. Şi totuşi eram printre cei mai curaţi trupeşte şi, cu siguranţă, cei mai ageri la minte. Nu aveam jucării şi principala mea carte rămânea abecedarul pe care scrisesem cu seninătatea pe care o are numai preşcolarul: Și ursul s-a făcut gem”. O amintire nostalgică din copilărie, dublată de o glumă dureroasă a acelor timpuri, ne dezvăluie o frântură din viaţa românului în acea perioadă: „În copilărie, ca preşcolar, ţineam locul la coadă la o prăvălie unde se bănuia că se introduce marfă, în timp ce mama şi sora mea se plantau la alte cozi la fel de misterioase. Cu o anecdotă din acel timp va fi mai uşor de înţeles fenomenul. Un cetăţean vede o coadă şi îl întreabă pe ultimul la ce stă la coadă? Acesta îi raspunde că nu ştie, dar nu are importanţă pentru că orice s-ar da e binevenit. Trecătorul continuă investigaţia din persoană în persoană, cu acelaşi rezultat, până ajunge la primul din coadă. Dialog. Î: Ei s-au aşezat luându-se după dumneavoastră. Şi…repet întrebarea, la ce staţi la coadă?. R: La nimic, mi s-a făcut rău şi m-am sprijinit aici de perete. Trecătorul îl sfătuieşte să plece de acolo pentru că îi derutează pe ceilalţi. Celălalt îi replică: Cum o să plec, dom’le, tocmai acum când am şansa de a fi primul la coadă?!”.

Descrierea sumară a organizării şi dispunerii instanţei de judecată evocă realitatea sumbră a condiţiilor precare în care se desfăşura activitatea justiţiei: „Topografia biroului arăta astfel: la masa mea veneau la stânga şi la dreapta cei doi asesori populari, reprezentanţii maselor de oameni ai muncii de la oraşe şi sate care garantau o justiţie populară. Ambii erau fochişti de locomotive, membri de partid şi cu rude în aparatul de activişti ai comitetului raional de partid. Aceasta rudenie explică de ce erau desemnaţi asesori populari. „Trăgeau din greu” timp de 6 luni la locul de muncă ca să obţină venituri cât mai mari, după care se retrăgeau la odihnă la tribunal, unde dormeau în cizme. În lunile de activitate în justiţie, Ministerul Justiţiei îi plătea cu salariul mediu pe cele 6 luni de fochist. Îşi puneau semnătura pe minutele hotărârilor, acolo unde eu puneam degetul. Aparenţele erau salvate. Votul lor putea fi majoritar şi aceasta era garanţia înfăptuirii rolului de clasă conducătoare pe care îl aveau muncitorii. Grefiera se mulţumea cu un colţișor din masa mea, deşi muncea mai mult decât toţi laolaltă. Ea ştia ce trebuie să consemneze, ce trebuie să audă şi ce să nu audă. Dacă completul de judecată, compus din patru persoane, ocupa o masă, tot o masă ocupa singur procurorul, care nu se ridica niciodată de pe scaun pentru a se adresa instanţei. La cea de-a treia masa erau grupaţi împricinaţii, oricâţi vor fi fost aceştia”.

Savuroasă este relatarea despre alternativa autorului de a deveni politician. În anii care au urmat Revoluţiei, participând la ceremonia semnării unui acord la Palatul Justiţiei din Besancon, Franţa, a răspuns invitaţiei de a face un scurt comentariu pentru postul local de televiziune. Pentru a nu pierde din farmecul relatării, prefer să citez: „Dupa ce au plecat cameramanii, din colţul opus al vastei încăperi a venit la mine procurorul general al instanţei franceze care mi-a spus fără introducere: „Mai ai 10 ani buni. Intră în politică!”. Pentru moment, am rămas confuz. Nu pricepeam de ce mi-a făcut această recomandare, pentru că noi nici nu ne cunoşteam. Ulterior mi-a explicat: a văzut că mă descurc cu televiziunea şi avea impresia că asta e tot ce trebuie să ştie şi să facă un politician. Nu am fost ascultător şi nu sunt nici acum implicat în politică. Nu regret, pentru că eu ştiu mai bine că-mi lipsesc aspecte esenţiale din caracterul specific al politicienilor”.

Este strălucitor şi, fără îndoială, trebuie reţinut răspunsul pe care maestrul Turcu l-a dat intr-un context de excepţie şi la nivel înalt la întrebarea dacă în România acelor ani existau preocupări pentru uniformizarea normelor juridice pe ansamblul ţărilor din Europa: „…dacă se pune problema unităţii dreptului, noi, românii, luăm modelul de unitate pe care ni-l oferă natura. Ea ne oferă două modele de unitate. Primul model este unitatea în uniformitate. Este cazul deşertului unde fiecare grăunte de nisip seamănă până la identitate cu celelalte şi totuşi peisajul este jalnic. Cel de-al doilea este modelul de unitate în diversitate. Este cazul unei pajişti înflorite, în care, fiecare floare are propriile culori şi propriul parfum, fără ca prin aceasta să fie afectată câtuşi de puţin unitatea peisajului. Dacă suntem consultaţi şi ne putem spune părerea, noi optăm pentru cel de-al doilea model de unitate”.

În fine, aştept cu mare nerăbdare şi sincer interes alte lucrări de o asemenea ţinută, purtând semnătura profesorului Ion Turcu, speranţa de a-l citi din nou fiindu-mi susţinută de promisiunea din cuprinsul acestui volum: „Deşi sunt deja doi ani de când am schimbat prefixul, nu-mi găsesc astâmpărul şi scriu în continuare, conştient că voi mai primi îmbrânciri, una sau două”.

Dorin Nadrau

Foto. Dorin Nadrau

Cât din România mai este a românilor?

Posted by Stefan Strajer On July - 16 - 2015

Cât din România mai este a românilor?

Autor: George Petrovai

Aidoma omului, orice ţară este formată din corp (componenta statică sau fizico-geografică din interiorul graniţelor stabilite de istorie sau de tratatele internaţionale) şi din spirit (componenta dinamică, constituită din limbă, cultură şi tradiţii, care – în zilele noastre – cunoaşte o necontenită revigorare prin turism şi marile migraţii dinspre Est spre Vest şi dinspre Sud spre Nord, dar mai ales prin intensificarea fără precedent a legăturilor diplomatice şi a schimburilor informatice, respectiv a produselor destinate consumului imediat şi a celor cultural-spirituale care intră în patrimoniul universal).

Până la Decembriada din 1989 (fireşte, din cauza neroadei politici comuniste de închidere ermetică a graniţelor ţării), românii – siliţi de acele cumplite decenii de constrângere până la depersonalizare şi de sterilizare spirituală până la deplina uniformizare – şi-au prelungit în arta de-a supravieţui seculara îndatorire exprimată clar şi concluziv de Eminescu prin „eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul”…

Cine s-ar fi gândit la vremea respectivă că, împinşi de nevoi mai presante ca ale înaintaşilor şi de cinicul îndemn băsescian-prezidenţial – „Cui nu-i place, n-are decât să plece!”, românii faimoşi prin strânsele lor legături cu glia străbună, vor împânzi lumea în căutarea a ceea ce borfaşii cârmuitori postdecembrişti refuză să le dea (locuri de muncă, siguranţa zilei de mâine, trai decent, certitudini în ceea ce-i priveşte pe urmaşi, mai multă linişte şi armonie lăuntrică, democraţie faptică, nu numai demagogie), ducând cu ei atât dorurile nestinse după ţara-mamă, cât şi statornicia legăturilor cu fraţii din ţară prin intermediul românismului mereu viu şi activ.

Iar acest lucru, evidenţiat în campaniile electorale prin prezenţa masivă în favoarea votului raţional, iar între campanii prin diverse manifestări dedicate românismului, respectiv prin promptele şi responsabilele luări de atitudine (petiţii online, intervenţii la marile cancelarii occidentale) atunci când nevrednicii cârmuitori postdecembrişti se pregătesc să dea şi mai zdravăn cu băţul în balta puturoasă a politicii dâmboviţene, acest lucru, deci, nu doar că este deopotrivă încurajator şi reconfortant pentru românii din ţară („Iată, îşi spun ei, că nu suntem singuri în lupta inegală cu nesăţiosul balaur multicefal al corupţiei, minciunii şi trădării”), ci face ca spiritul României să călătorească pretutindeni în lume şi să fie cunoscut până la marginile Pământului.

Că dacă se lasă doar în seama românilor din interiorul graniţelor, spiritul României (potrivit distincţiei operată în perioada interbelică de filosoful Nae Ionescu) poate conta numai pe sinceritatea şi devotamentul adevăraţilor români (românii neaoşi, pe ai căror cioareci, vorba lui Petre Ţuţea, se sprijină statul român), nu şi pe sentimentele zgomotos afişate de bunii români (alogenii care fac pe dracu-n patru să se achite de toate obligaţiunile cetăţeneşti, dar care cu toate astea nu ajung nici măcar la degetul mic al ţăranului demn în ceea ce priveşte firescul, frumuseţea, bogăţia şi trăinicia simţămintelor româneşti).

E drept că bunii români, chiar împreună cu simplii trăitori pe aceste meleaguri, încă nu sunt majoritari. Dar să nu pierdem din vedere faptul că, aidoma evreilor din România proaspăt bolşevizată după încheierea celui de-al doilea război mondial, deja unii dintre aceştia deţin pârghii însemnate în stat şi că scopul lor tainic nu este să ajute milioanele de alegători aduşi în pragul disperării, ci să-şi facă făcutele lor nelegiuite, astfel contribuind din plin la înfăptuirea planurilor antiromâneşti ale străinilor care le-au pus în mâini însemnele puterii.

Iar consecinţele nefaste ale acestei politici murdare se vădesc la tot pasul: de la punerea pe butuci a întregii economii româneşti (peste 1200 de mari întreprinderi, agricultura, transporturile) şi de la criminala înstrăinare a circa 20% din pământul ţării, până la măcelărirea pădurilor spre folosul companiilor din străinătate, înţesarea străzilor cu maşini străine, a tuturor oraşelor cu bănci, farmacii şi supermagazine, a minţilor fragede cu dorul de ducă în dauna învăţăturii, respectului şi bunei purtări, a inimilor şi minţilor adulte cu goana nebună după plăceri şi bunuri dobândite pe căi suspecte („Cine munceşte n-are timp să facă bani”, afirmă cu cinism o spusă a timpului) şi mai departe până la colapsul total al României prin alarmanta creştere a ratei analfabetismului mascat cu diplome cumpărate, imbecilizarea în masă cu largul concurs al televiziunii şi, desigur, uriaşul tribut în suferinţe şi vieţi omeneşti pe care, cu binecuvântarea unor medici şi farmacişti, românii îl depun an de an la picioarele poluării tot mai agresive şi a alimentelor impecabil ambalate, dar tot mai toxice.

Nici măcar limba, acest strălucit vehicul al dorurilor şi al legăturilor românilor din totdeauna şi de pretutindeni cu Cerul, Pământul şi timpul, nu mai este integral românească. Căci înafară de invazia stupidelor anglicisme (ok, locaţie, brand, hi etc.), pe care – aşa cum, de pildă, se întâmplă în Franţa – nimeni la noi nu-şi bate capul să le zăgăzuiască, citesc pe internet cum Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), apărut sub patronajul Academiei, contribuie după puterile sale, în egală măsură neştiinţifice şi lipsite de cel mai elementar bun simţ, la deposedarea limbii noastre derivată din cea a traco-geţilor de ceea ce, în lumina noilor mărturii istorice (documente, dovezi arheologice), tot mai mulţi cercetători străini consideră că-i un drept al ei.

Aşa se face că după mai sus-amintitul dicţionar, niciunul din termenii folosiţi de noi azi pentru desemnarea părţilor componente ale multimilenarului port ţărănesc (nici măcar ie, catrinţă, căciulă, cojoc, suman, opincă sau cioareci) nu a fost preluat din limba dacilor, deşi Columna lui Traian confirmă într-un mod copios această evidentă continuitate, ci toate, dar absolut toate respectivele cuvinte referenţiale pentru istoria noastră, fie îşi descoperă originile în limba latină şi în limbile unor popoare megieşe (albaneza, neogreaca, slava, sîrba, turca, bulgara, maghiara), cu toate că bulgara şi maghiara erau la acea vreme limbile în formare ale unor popoare migratoare venite mult mai târziu, fie – atunci când găselniţele cu pretenţii ştiinţifice nu-s cu putinţă – se recurge la sintagma salvatoare (sic!) „etimologie necunoscută”…

În aceste condiţii de accentuată înstrăinare faţă de România şi românism, ce să ne mai mire (potrivit unui halucinant filmuleţ de pe you tube) că mulţi români (şi cine ştie câţi or mai fi ca ei) habar n-au cum se numeşte ţara în care s-au născut şi trăiesc!

(Sighetu Marmaţiei, 30 iunie 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Dan Isăcescu: Visul francez sub zgomotul roţilor de tren!

Posted by Gabriela Petcu On April - 18 - 2014

TrenFranta2

Odiseea lui Dan Isăcescu şi aventura lui franceză este imposibil să nu te captiveze, mai ales, dacă relatarea o face prietenul meu Mitică Sinu (Phoenix, Arizona). Povestea lui nu este una obişnuită. Modul în care reuşeşte să părăsească România este unul ieşit din tiparele acelor timpuri: Dan Isăcescu trece graniţa între roţile unui tren de marfă! Isăcescu va respira aerul libertăţii într-o lume nouă  în care continuă aventura începută pe un vechi peron de gară şi trăieşte din plin fiecare clipă a vieţii sale, ca şi cum ar fi ultima.

Compartiment de lux spre Occident – curaj şi inventivitate!

Anul de graţie 1948 se evidenţiază, printre altele, prin cel mai puternic exod de refugiaţi spre Occident, care se manifesta ca un adevărat curent, pe care nea Mitică îl numise paşoptismul secolului XX. Prigoana comunistă nu avea limite şi părăsirea României părea singura cale de supravieţuire pentru mulţi dintre ei. Preţul pe care unii au fost nevoiţi să-l plătească nu poate fi echivalat în bani, niciodată. Şi-au riscat propria viaţă pentru a se bucura de gustul libertăţii, dar uzând de inteligenţă şi mult curaj. Cazul lui Dan Isăcescu, românul care a ajuns în Franţa sub un tren, a fost mediatizat multă vreme şi s-a aflat pe prima pagină a gazetelor din Paris. Speriat de ceea ce se întâmpla în ţară, tânăr, inteligent, cu o minte inventivă şi ispitit mereu de lumea liberă, occidentală, lui Dan Isăcescu i-a venit o idee: ce-ar fi să vadă dacă trenul n-ar fi mijlocul  prin care ar putea părăsi ţara? A studiat cu atenţie potenţialul  mijloc de fugă, şi ochiul lui ager a identificat un loc în care se putea amplasa o cutie din lemn, numai bună pentru a-i servi drept compartiment. „Dacă cutia se află tot acolo când trenul se întoarce în România, înseamnă că nu verifică nimeni sub tren, aşa că pot să stau acolo, în condiţii sigure” – a gândit românul nostru. Experimentul făcut s-a dovedit a fi decisiv pentru punerea în aplicare a planului. În acest fel, în cutia pe care şi-a confecţionat-o până în cele mai mici detalii, cu mare atenţie, Dan Isăcescu reuşeşte să ajungă la Paris.

TrenulFranta1„Eu am venit din Franţa, dar să nu spui la nimeni!”

Nea Mitică l-a întâlnit pe Dan Isăcescu în Italia, la Torino.  Plecase din Franţa, unde ajunsese ilegal, pentru că auzise el că la Torino era un grup de români, într-o tabără de refugiaţi. Intenţiona să se întoarcă din nou în Franţa, dar pe cale legală. Şi cum de-abia se învăţase cu compartimentul său atât de original, ajunge în Italia, tot sub tren. Câţi ani ai? – au fost cuvintele pe care Isăcescu i le-a adresat lui Mitică la prima lor întâlnire – Tu îi cunoşti pe ăştia pe toţi?  Şi-a studiat atent partenerul de dialog. Parcă ceva din interiorul său îi şoptea să-i acorde încredere lui Mitică, spunându-i pe un ton deschis: Eu am venit din Franţa dar să nu spui la nimeni! Le voi spune eu odată la toţi, să audă direct de la mine. S-au împrietenit imediat. Era genul de om care ştia să se apropie de ceilalţi şi să se facă plăcut, dar numai după ce-l studia atent, pe fiecare.

Paris – oraşul luminilor şi-al libertăţii!

La scurtă vreme, până şi refugiaţii de alte naţionalităţi au aflat că printre ei se află un refugiat român, ce tocmai sosise de la Paris. Toţi lagăriştii se interesau despre viaţa şi posibilităţile din Franţa. Pentru mulţi, urma să fie destinaţia finală. Isăcescu îşi depusese cerere de azil politic ca şi refugiat român, cu opţiunea Franţa. Italienii au fost expeditivi, aşa că, în scurtă vreme, grupul lărgit de prieteni ai lui nea Mitică s-a reînchegat la Paris, oraşul luminilor. Perioada care a urmat a stat sub semnul aventurii, aventura franceză, care prin ineditul şi farmecul ei a unit sufletele românilor aflaţi la Paris. Greutăţile au fost mai uşor de trecut iar bucuriile erau savurate la maxim.

De la cloşar – la inginer!

Începuturile vieţii în Occident n-au fost uşoare, pentru niciunul dintre refugiaţii români. Condiţia emigrantului într-o societate occidentală era limitată, iar barierele ce trebuiau trecute până la a ajunge la integrare nu erau simplu de depăşit. Intelectual sau pauper, emigrantul, şi nu numai, trecea prin furcile caudine până la desăvârşirea lui în calitate de cetăţean al unei ţări din Vest. „Cum în America e bine cunoscut termenul homeless sau în România, oamenii străzii, cloşarii trăiau în Parisul anilor ’50 – îmi spune nea Mitică – însă spre deosebire de homeless, cloşarii deţineau un fel de permis de şedere pe malul Senei. Aparţineau tuturor categoriilor sociale, dar mulţi erau din rândul intelectualilor. Dan Isăcescu stătea pe cheiul Senei, împreună cu cloşarii. Stive de cărţi tronau printre locaşurile improprii, construite după priceperea şi posibilităţile lor. Dan citea foarte mult, îi plăcea să înveţe, îşi dorea foarte tare să ajungă inginer”. Nu de puţine ori, când nea Mitică ajungea pe malul Senei, între ei, era întrebat despre Panait Istrati sau despre Cioran, pe care îi citiseră majoritatea celor cu care vorbea. „Tu citeşti mult, măi Dane, dar n-ai făcut nimic în viaţă!” – i-a spus prietenul meu într-o zi lui Isăcescu. Era vorba de realizarea lui pe plan profesional. Într-o zi, când nea Mitică repetase această frază pe care Dan o ura, de-a dreptul, i-a spus pe un ton confidenţial: Măi, tu zici că eu n-am făcut nimic! Du-te la Grenoble şi vei vedea că apar şi eu pe lista celor care s-au remarcat. Au scris că sunt inginer, deşi nu am o diplomă în mână!

Trei curtezani, un curier… şi-o domnişoară greu de cucerit!

Una dintre cele mai interesante întâmplări legate de Dan Isăcescu, petrecute la Paris, de care nea Mitică şi-a amintit cu lux de amănunte, a fost cea legată de o tânără franţuzoaică de origine română, pe nume Nadine. Această tânără lucra împreună cu mama ei la un hotel şi locuiau tot acolo.  Nadine era o fată frumoasă şi era privită cu admiraţie de către românii emigranţi din Paris. În grupul de prieteni în care se învârtea şi nea Mitică, existau trei pretendenţi care îi făceau curte lui Nadine, cu gândul chiar la căsătorie: căpitanul Epuran, ajuns inginer, doctorul Miclea şi doctorul Aerichide – un grec născut în România. Însă tânăra Nadine nu discuta cu cei trei curtezani, pentru că se pare că niciunul nu-i era pe plac, aşa că aceştia au găsit o modalitate ingenioasă de a-i transmite mesajele lor. Ştiind că Dan Isăcescu e un tip descurcăreţ şi deschide cu uşurinţă orice uşă, au convenit să-l folosească curier, urmând ca el să le ducă scrisorile şi să le predea tinerei Nadine. Dar n-o făcea pe gratis, bineînţeles, întrucât cei  trei feţi-frumoşi îl plăteau chiar bine, pentru serviciul prestat.

„Hercule- Savinien” – varianta românească!

Când Dan îi ducea corespondenţa Nadinei dialogul cu fata decurgea cam în felul următor: Ai o scrisoare de la Aerichide, o anunţa Isăcescu calm. Păi deschide-o şi citeşte-o! – spunea fata zâmbind ştrengăreşte. Eşti neserioasă, riposta el, cum să citesc eu corespondenţa ta? Era un şmecheraş înnăscut şi mai mult decât atât, foarte simpatic în societate”. Uneori, când curierul neoficial intra la ea în cameră, Nadine se afla în pat, într-o ţinută lejeră… Pune ceva pe tine – striga el înfuriat – cum poţi să stai aşa în faţa unui bărbat?  Stilul acesta confident a început să-i placă Nadinei… Alteori, Dan îi citea scrisorile şi tonul lui era ferm, dar totodată cuceritor. Era la fel ca în piesa „Hercule – Savinien”, de Cyrano de Bergerac, unde o tânără se îndrăgosteşte de cel care-i citea scrisorile… Încet, încet, domnişoara Nadine se îndrăgosteşte de vocea lui Dan, bătăile inimii i se accelerează tot mai mult în prezenţa lui, iar sentimentele frumoase prind contur. Nu peste mult timp, spre dezamăgirea mamei sale care ar fi dorit să o mărite cu un intelectual, Nadine se căsătoreşte într-o bună zi cu Dan Isăcescu. Omul care a ajuns la Paris, sub tren, care apoi a locuit cu cloşarii pe malul Senei, ajunge să aibă o familie! Tatăl Nadinei era român – căpitan de vas -, iar mama ei era franţuzoaică. Fata vorbea bine româneşte; deşi era născută în Franţa; locuise pentru o perioadă în România. După ce şi-a adunat nişte bani, Dan a trimis-o pe Nadine în vizită în România să o cunoască  şi mama lui.

Însurat cu o femeie deosebită, frumoasă şi serioasă şi cu care avea doi copii, Dan Isăcescu nu a putut renunţa însă la stilul de aventurier în care se obişnuise să trăiască şi care i se potrivea ca o mănuşă. Şi astfel, la un moment dat, inevitabilul s-a produs. Neînţelegerile ţinându-se lanţ în familia lor, după o perioadă de încercări de reconciliere, cuplul s-a destrămat. Nadine a intentat divorţul şi s-au despărţit, fiecare dintre ei urmându-şi calea. Nadine, totuşi, nu l-a putut uita. Când a prins de veste că Dan s-a mutat aproape de graniţa dintre Franţa şi Elveţia, s-a mutat şi ea într-o zonă adiacentă; dorea ca Dani să fie mereu aproape de ea, căci îl iubise enorm… Viaţa întreagă a lui Dan Isăcescu a fost o continuă aventură. N-avea astâmpăr, era fascinat de nou şi-i plăcea riscul, era mereu pe fugă, mereu grăbit, de parcă s-ar fi născut cu un dor de ducă, la fel de nestăvilit precum cel al roţilor de tren…

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors