Un cliseu american: “fun”-ul

Posted by Stefan Strajer On November - 5 - 2009

Un cliseu american:  “fun” – ul

silvia-jinga-foto

Autor: Silvia Jinga

Este imposibil sa nu observi dupa putin timp de la sosirea in America frecventa in viata cotidiana a expresiei „to have fun”. Cum comunicarea dintre oameni ne ajuta sa le intelegem scopurile existentiale, idealurile sau lipsa lor, obsesia „fun”-ului pe care l-am traduce prin satisfactie, amuzament, placere, ne sugereaza orientarea unei dominante parti a lumii americane spre cucerirea cu orice pret a unui feud individual plin de fericire, conceptul de fericire fiind sinonim cu acela de self-gratification la care se refera multi sociologi americani. Mai mult de trei sferturi dintre americani, arata Eric G. Wilson, se declara foarte multumiti de viata lor, calificând-o „happy” (Agaisnt Happiness, p. 5). Aceasta perceptie pare a tine insa mai mult de o reprezentare artificiala a vietii personale care se identifica in mare parte cu imaginea generata de mass media, cu o anumita ideologizare a omului transpus in paradisuri rupte de realitate. Criza economica actuala a sfâsiat valul straveziu care separa obstinatia fericirii personale de vuietul  vietii adevarate. Pentru ca in viata adevarata s-au prabusit companii uriase ca Enron-ul, spulberând securitatea financiara a numerosilor lui angajati, fiind urmat de caderile marilor banci, cresterea rapida a somajului, erodarea pe zi ce trece a increderii cetatenilor in institutiile traditionale si onestitatea angajatilor lor. The American dream (visul american, n.r.) care presupune ca fiecare lucrator sa fie capabil sa-si cumpere propria lui casa a suferit enorm in ultima vreme din cauza pierderii locurilor de munca care a atras dupa sine insolvabilitatea unui segment considerabil al populatiei americane. Si toate aceste triste evenimente se desfasoara pe fundalul a doua razboaie al caror ecou  tragic il simtim si auzim in fiecare zi.
Pornind de la aceste considerente, la care se adauga interventia nefasta a omului in echilibrul ecologic si climatic, Eric G. Wilson, autorul cartii Against Happiness. In Praise of Melancholy (Impotriva fericirii. In sprijinul melancoliei), Sarah Crichton Books, New York, 2008 considera eronata tendinta societatii americane de a exclude melancolia, tristetea, suferinta in general din paleta de sentimente normale ale fiintei umane. Imi amintesc ca in timpul studentiei prin anii ‘60 am citit eseul filozofului D.D. Rosca, Existenta tragica, intarindu-mi credinta in caracterul imprevizibil al conditiei umane si fragilitatea ei. Ratiunea noastra proiecteaza un univers patronat de armonie si cognoscibilitate, când in realitate universul este in cea mai mare parte a lui irational, arata filozoful clujean. Eric Wilson se intreaba cu o amara ironie: „What is behind this desire to purge sadness from our lives, especially in America, the land of splendid dreams and wild success?  Why are most Americans so utterly willing to have an essential part of their hearts sliced away and discarde like so much waste?  What are we to make of this American obsession with happiness, an obsession that could well lead to a sudden extinction of the creative impulse…” (p.5 „Ce este in spatele acestei dorinte de a elimina tristetea din vietile noastre, in special in America, tara visurilor minunate si a succesului salbatic? De ce sunt cei mai multi dintre americani atât de dornici sa aiba o parte esentiala a inimilor lor taiata si aruncata ca atât de multe deseuri? Ce suntem noi sa facem din aceasta obsesie americana a fericirii, o obsesie care poate conduce la subita extinctie a impulsului creator?” – trad. ns.).  To have fun and to be happy cu orice pret imi aduce aminte intr-o oarecare masura de imaginea omului de tip nou pe care o profesau codul eticii si echitatii socialiste. In ambele cazuri se manifesta o tendinta vizibila de a schematiza tumultul de sentimente si emotii din care este tesuta complexitatea psihologiei umane. Urmarirea obstinata a unei stari de satisfacere deplina a egoului personal ignora caracterul conflictual al existentei. S-a mers atât de departe in acest sens incât a aparut o intreaga stiinta a pshiologiei pozitive, o cohorta de doctori specializati in intensificarea fericirii prin placere si terapie in scopul obtinerii deplinei satisfactiei terestre.  Autorul eseului comenteaza sarcastic: „Everywhere I see advertisements offering even more happiness, happiness on land or by sea, in a car or under the stars.” (p.5 – „Pretutindeni vad anunturi oferind inca mai multa placere, placere pe pamânt si pe mare, intr-un automobil sau sub cerul liber” – trad. ns.)
Intr-o lume fara indoiala tragica precum cea contemporana sustragerea din realitate cauzeaza inautenticitatea si, in ultima instanta, izolarea in turnul de fildes al unei fantasmagorice fericiri. Indemnul pe care il auzim zilnic „look at the bright side”, adica sa vezi intotdeauna latura luminoasa a situatiei, deci sa te cantonezi intr-un perpetuu optimism este un alt leit motiv din acelasi arsenal al iluzionarii. De fapt trebuie sa privesti lucrurile pe fata si pe dos, in latura lor luminoasa si in latura lor intunecata deoarece existenta este un continuu joc al contrariilor. Intr-un vers popular românesc se spune ca „cine n-a gustat amarul/nu stie ce e zaharul”. La Eminescu „farmecul” e „dureros”, la Lucian Blaga „numai in lacuri cu noroi cresc nuferii”. Tristetea isi are locul ei in gama trairilor omenesti si alungarea ei prin pilule sau alte mijloace contrafacute conduce la transformarea vietii intr-o entitate mecanicista. Insistenta in procurarea gratificatiei imediate, a confortului superficial fara nici cea mai slaba banuiala ca dincolo de aceasta ingradire in fericire exista un intreg si urias cosmos al nelinistii, conduce la o viata gaunoasa, lipsita de perceptia completitudinii. Si in acest sens Eric Wilson observa „The American dream might be a nightmare” (p.9) (Visul american poate fi un cosmar, n.r.) in masura in care cantonarea intr-un microcosmos artificial rupt de contradictiile realitatii transforma oamenii in roboti, in prizonieri ai unei utopii in roz.
Dreptul la „viata, libertate si urmarirea fericirii” sunt stipulate in Declaratia de Independenta. Ceea ce se stie mai putin este conectia dintre urmarirea fericirii personale si dreptul de proprietate. De aceea, observa E. Wilson, America a fost si este inca locul unde individul isi poate gasi fericirea numai prin acumulare de bunuri, pe o baza deci strict materialistica. Orientarea strict pragmatica a americanului il face sa vada intr-o padure nu splendoarea frunzisului ei, ci o cifra de afacere, preturi de comercializare si stocuri. Dar, a ignora splendoarea frunzisului si locul padurii in armonia universala, a o reduce la o entitate pe care o consideri doar in masura in care se potriveste in planul tau de exploatare a ei in folosul personal, inseama deja o tradare a realitatii. Supunerea pragmatica a lumii, utilizata pentru maximul confort individual slujit de revolutia tehnica in plin avânt, a dus la crearea aici a unui paradis al convenientelor si eficientei. Civilizatia digitala il indeparteaza pe om inca mai mult de latura obiectiva a realitatii, producând realitati virtuale. Procesul de artificializare a univesului nostru imediat de viata este in continua crestere.  Autorul eseului conchide: ”In each of these cases we have traded flesh for prosthetics, heart for hardware” (p. 17 – „In toate aceste cazuri am schimbat carnea pe proteze, inima pe hardware” trad. ns.), cu alte cuvinte ne-am indepartat de autenticitate. Eludarea tragicului in filozofia de viata face ca „in this American capitalistic view the world is a kind of playground, with each object serving its purpose for pleasure.” (p. 17) – „in aceasta viziune capitalist americana lumea este un loc de joaca in care fiecare obiect este destinat placerii” – trad. ns.). Vânarea fericirii cu pretul sacrificarii contrastului ei dialectic, nefericirea, tristetea este nefireasca si violeaza legile dupa care se conduce intregul cosmos. „The American dream” care exclude asperitatile existentei din ecuatie este in ultima instanta narcisist, iluzoriu si tocmai de aceea primejdios. Acesti „happy types of Americans” doresc sa impuna lumii egoul lor imperialistic, neluând in considerare diferentierile dintre oameni, necesitatea dialogului continuu dintre eul nostru si cei din afara noastra. Este un divort de realitate care, ignorând polaritatea complexa a lumii bazata in esenta ei pe contrarii, seamana mai mult cu o moarte a ceea ce e viu in fiinta noastra decât cu o cucerire a fericirii.
Omul perpetuu fericit este un om gaunos. Incercând sa fie mereu in control si sa-si construiasca o fericire sigura el intra in conflict cu imprevizibilitatea lumii mereu in schimbare. Si de aici apare starea de debusolare care la multi americani se manifesta in consumul de droguri si a altor paleative menite sa suprime suferinta. Dimpotriva acceptarea dialecticii contrariilor ca lege a ritmurilor universale devine o sursa de energie vitala, ne mai aparând ca o aberatie greu de suportat. Inca din antichitate grecul Heraclit observase ca eterna e doar miscarea, ca nu poti intra de doua ori in acelasi râu. Ishmael, personajul central din „Moby-Dick” al lui Herman Melville, contemplând vasta intindere a oceanului are aceeasi revelatie a vesniciei miscarii, a continuumului de vibratii care e viata. Melancolia noastra provine din chiar aceasta revelatie a caracterului finit al existentei umane intr-o lume infinita pe care noi o traim in momente, fragmente, in ceea ce numim clipe de viata. Cliseele colective ca „to have fun”, „American dream”, „I’m fine” sunt, observa Eric Wilson, „armuri” impotriva socurilor existentiale. Nu e usor sa ne imprietenim cu adevarurile inconfortabile, dar salvarea noastra consta in acceptarea tensiunii dintre viata si moarte, dintre bucurie si durere, lumina si intuneric.  In aceasta tensiune se afla sursa creatiei umane si privita din aceasta perspectiva moartea este o invitatie la explorarea sanselor si riscurilor vietii noastre.
Deosebit de interesanta mi se pare interpretarea psihanalistului elvetian Carl Yung acordata momentului Crucificarii din biografia lui Christos. Yung vede in acest moment un simbol al dezintegrarii materiale dincolo de care, dupa trei zile de sedere in mormânt are loc transformarea, trecerea la un nou sine, la un nou eu produs din alchimia, amestecul contrastelor, al polaritatilor: lumina si intuneric, viata si moarte, masculin si feminin. Imbratisând aceasta interpretare, Eric Wilson observa ironic: ”I often wonder if America would be better off, would be a richer and deeper nation if it took seriously Yung’s version of Christ”.(p. 52 „Ma mir adesea daca America n-ar fi o natie mai buna, mai bogata si mai profunda luând in serios versiunea lui Yung despre Christ – trad. ns.). In raza acestei ironii Wilson il cuprinde pe Billy Graham, pastorul Americii din suburbii care predica o teologie a confortului. In teologia lui Billy Graham se reflecta mentalitatea clasei americane instarite retrasa in turnul de fildes al cliseelor pe care le-am analizat pâna acum. Este un turn care s-o apere de cruzimile realitatii din marile orase. Retragerea americanilor instariti in suburbiile protejate de porti pazite este, dupa parerea lui Eric Wilson, o fuga din fata realitatilor sociale conflictuale ale Americii contemporane. Care este semnificatia fenomenului suburbiilor daca nu o artificiala evitare a lumii imprevizibile, eterogene a societatii reale cu injustitiile ei. Este un mod de a te sustrage din flux la adapost de suferinta. Suburbiile, ca expresie a evadarii din fata realitatii, mentalitatea mallurilor si constructiile de sticla glaciale ca niste imense oglinzi, sunt dupa Eric Wilson, simptomele unei „pervasive paranoia”(p.57). Mall-urile, comunitatile suburbane, blocurile din otel si sticla au toate aceeasi arhitectura. Caracterele particulare ale lucrurilor dispar si totul ajunge a fi de o monotonie mai mult sau mai putin abstracta, omul devenind prizonierul unor paradisuri artificiale care il indeparteaza de natura si de autenticitatea vietii. „To have fun” si „to be happy” expresii foarte des uzitate, parând asa de inofensive la prima vedere ascund in fond realitati semantice, psihologice si sociologice serioase.  Cartea lui Eric G. Wilson, profesor de engleza la Universitatea Wake Forest din Winston-Salem, North Carolina face o interesanta radiografie a societatii americane privita prin prizma unor mentalitati stereotipe.

In memoria lui Eminescu – Detroit 2009

Posted by Stefan Strajer On June - 27 - 2009

octavian-maior2

In Memoria lui Eminescu

 

 

 

 Autor: Octavian Maior

Ce mult a trecut de când ai plecat,
Iubite Mihai noi nu te-am uitat,
Ratacind fericit prin poiene cu flori
Ce mult ai visat cuprins de fiori.

Pe carari prin paduri, rascolit de amor
Doreai sa te-nalti spre ceruri in zbor
Imbatat de iubire sub teiu-nflorit
Cu draga ta-n brate visai fericit

Asa ti-a fost scrisa cararea prin lume
Tarii sa-i lasi mostenire un nume
Mereu ai visat sa fie sub soare
O DACIE MARE, INFLORITOARE

Dusmanii din tara si cei de afara
Mereu te-au pândit, te-au facut de ocara
Nu s-au lasat pâna nu te-au sfârsit
Te-au dus la nebuni, arestat, umilit.

Astazi cei multi te stimeaza, te iubesc
Esti parte din tezaurul meu stramosesc
Comoara draga ce-o mostenim
In inimile noastre cât mai traim.

Octavian Maior
14 iunie 2009
Michigan,USA

EMINESCU – 120

fotooctavian-maior-recitand

Foto.Octavian Maior recitind poezia dedicata lui Mihai Eminescu

Cu ocazia implinirii a 120 de ani de la sfârsitul tragic si prea timpuriu al marelui nostru poet Mihai Eminescu, românii americani traitori in statul Michigan au participat la o activitate de suflet si de cinstire a geniului nostru national. Activitatea a fost organizata in sala de festivitati a Bibliotecii orasului Troy din Michigan.

fotomaria-hunciag

Foto.Maria Hunciag coordonator de arta si cultura la biblioteca orasului Troy, Michigan - SUA

Activitatea a fost condusa de doamna Maria Hunciag DHA, coordonator de arta si cultura la biblioteca orasului Troy in colaborare cu domnul Ron Muresan, presedinte al ROHERA -Romanian Heritage Association.
In prima parte, activitatea s-a deschis recitându-se poezia “In memoria lui Eminescu” de catre Octavian Maior. S-a trecut apoi la prezentarea vietii si operei poetului folosindu-se imagini proiectate pe un ecran larg, dându-se explicatii interesante si competente de catre d-l Ron Muresan si doamna Maria Hunciag. Traducerea intregului material din româna in engleza a fost realizata de catre Ileana Grosu. Partea in limba engleza a fost prezentata auditoriului cu mult suflet de catre d-l Ron Muresan iar imaginile reflectând filmul vietii poetului au fost proiectate de doamna Maria Hunciag.

fotoron-muresan-presedintele-rohera

Foto. Ron Muresan presedintele ROHERA - Michigan

Eminescu este recunoscut in unanimitate ca cel mai mare si mai reprezentativ poet român. El este creatorul limbajului poetic românesc. El a cuprins Eternitatea in cuvinte românesti. Il recunoastem ca Imparat slavit al poeziei noastre nationale. Iata ce ne spune ca-i dorea tarii:
Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
La trecutu-ti mare, mare viitor!
Pentru acest ideal a platit scump in final chiar cu viata. Mai nou cercetatorii au gasit urme scrise care dovedesc ce s-a intâmplat atunci când era ziarist si scria cu prea multa patima impotriva unor politicieni corupti ori când demasca marile interese ale vecinilor din Imperiul Austro-Ungar, din Imperiul Tarist si alte state, contrare mersului spre Unire a românilor. Obârsia lui de neam ne-o afirma chiar el când scrie: “Ne tinem groapa de parinti, ce neam de neamul lor au fost români”, sau ca “scriitorul acestor siruri e insusi neam de tarani si care a tinut de coarnele plugului.”
Poetul se naste in 15 ianuarie 1850 la Ipotesti si e botezat la catedrala Botosanilor. Este al 7-lea copil din 10. Gheorghe Eminovici este tatal lui iar mama Raluca Eminovici (nascuta Jurascu).
Primii pasi ii face in gradina casei din Botosani, apoi la Duresti, Ipotesti. Are o copilarie “de farmec plina”, este fermecat de frumusetile naturii si colinda fermecat poienile si cararile padurii.
Adesea la scaldat mergeam/In ochiul de padure/La bolta mare ajungeam/Si l-al ei mijloc innotam/la insula cea verde.
Intr-o natura ca-n rai, copilul lipsit de griji este cuprins de misterele padurii, intra in lumea visului, da frâu imaginatiei si mai târziu transpune in versuri geniale amintirile din anii tineretii.
De copilarie isi aminteste mereu spunându-ne:
“Fiind baiet paduri cutreieram/Si ma culcam ades lânga izvor/Iar bratul drept sub cap eu mi-l puneam/S-ascult cum apa suna-ncetisor”.
O mare parte din anii de scoala ii petrece la Cernauti – Bucovina, scoala primara la National Hauptschule (sc.primara ortodoxa orientala). In 1860-61 e inscris la Ober-Gymnasium (liceu german) dar nu termina scoala si in 16 apr 1863 paraseste scoala.
La Cernauti intra in trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu, dupa care ajunge practicant la tribunalul Botosani. In anii de scoala il cunoaste pe prof. Aron Pumnul. Elevii si in special Mihai era foarte legat sufleteste de acest mare pedagog. Debuteaza cu poezia “La moartea lui Aron Pumnul” in 1866. Semneaza Mihail Eminoviciu. Poezia e publicata in revista “Familia” din Pesta a lui Iosif Vulcan. Acesta ii schimba numele in Mihai Eminescu, nume pe care-l pastreaza pentru totdeuna.
Cariera lui literara cuprinde 17 ani si anume de la 16 la 33 de ani. Etapele creatiei literare sunt:
1) din 1866 – 1869 faza de inceput. Scrie 43 de poezii dar n-a publicat decât 12.
2) Din 1870-1874 sunt anii de studiu la Universitatile din Viena si Berlin. Scrie acum cam 200 pagini de poezie si publica 35.
3) Din 1875-1879 scrie 316 pagini. Si publica un sfert.
4) Din 1879-1883 scrie 202 pagini
A scris si piese de teatru si romanul Geniu pustiu, istoria unui tânar contrariat de sperantele sale, Toma Nour, setos de dragoste si inflacarat revolutionar.
Poetul a lucrat si ca revizor scolar pentru judetele Iasi si Vaslui.
In calitate de ziarist pune mult suflet si da dovada de reale calitati. A fost un ziarist exceptional. Din pacate in aceasta perioada si-a ruinat sanatatea. In aceasta perioada scrie marile poeme: Luceafarul si Scrisorile. Ziaristul Eminescu scrie polemic. S-a incercat chiar cu duritate sa i se tempereze stilul. El insa scria tot in stilul sau. In ianuarie 1883 este internat in spital. Este diagnosticat ca suferind de psihoza maniaco-depresiva incurabila. A fost tratat si gresit administrându-i mercurul ca si medicament. E trimis apoi la Viena la sanatoriu. Este vizitat de Titu Maiorescu si alti prieteni. Tot acum moare si tatal sau la Ipotesti. Apoi poetul face o calatorie in Italia iar mai târziu vine la Bucuresti. De remarcat faptul ca dupa tratamentul de la Viena isi revine. Se incadreaza la biblioteca din Iasi. Dupa o vreme este iar internat la spitalul Sf Spiridon din Iasi. Ajunge in 1885 si la Liman lânga Odessa pentru cura si tratament revine din nou la munca dar este internat la ospiciul de la manastirea Neamt.
In 15 iunie 1889 moare la Bucuresti in spital, dupa marturiile unui martor, lovit pe la spate in cap cu o caramida de catre un bolnav psihic. I s-a facut autopsia si s-a constatat ca creierul cântarea peste 1400 grame. Prin aceasta infirmata teoria ca ar fi fost bolnav de boli venerice, de sifilis. Daca ar fi fost asa greutatea creerului ar fi scazut considerabil. La poet insa greutatea creierului era mai mare decât media.
Cercetarile viitoare a arhivelor vor demonstra in continuare ca poetul a fost persecutat, si umilit, impins voit spre spitale pentru a fi scos din viata activa unde incomoda pe multi.
*
In a doua parte a programului dedicat memoriei lui Eminescu a fost prezentat un concert de muzica clasica, Concertul a fost interpretat de catre Vasile Beluska, BGSU profesor de vioara si Virgil Lupu, violonist iar la pian dr. Solungga Fang-Tzu Liu. In program au fost interperetate: Sonata No 2 in A Major, op 100, / dansuri românesti de Bela Bartock (la 2 viori), s-a interpretat balada lui Ciprian Porumbescu si Ciocârlia.

fotoprofvasile-beluska-si-virgil-lupu

Foto.Prof.Vasile Beluska si Virgil Lupu
Intregul program a fost impresionant si apreciat cu prelungi aplauze de catre auditoriu. Din pacate din miile de români americani din zona Michiganului numarul participantilor a fost mai putin numeros.
Dupa program a avut loc picnicul anual al asociatiei ROHERA la resedinta doamnei Magdalena Predeteanu. S-a sarbatorit aici si ziua de nastere a generoasei gazde. Participantii dorindu-i ani multi si fericiti, multa sanatate si bucurii.

foto-gazda-picnicului-doamna-magdalea-predeteanu-impreuna-cu-dlconstantin-bodea-directorul-postului-de-radio-ora-romaneasca-detroit

Foto. Gazda picnicului doamna Magdalena Predeteanu (centru) impreuna cu Constantin Bodea directorul postului de radio "Ora romaneasca" Detroit

Au participat peste 70 de invitati, iar partea muzicala a fost foarte frumos intretinuta de catre Gabi & Lelu Ban & orchestra.
Astfel si-au petrecut o parte din românii americani dupa amiaza duminicii din 14 iunie 2009.
Octavian Maior
Sterling Heights -Michigan (SUA)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors