GALA CELEBRITĂŢILOR ROMÂNIA-SPANIA, 2010

Posted by Stefan Strajer On January - 13 - 2011

GALA CELEBRITĂŢILOR ROMÂNIA-SPANIA, 2010

 Autor: Rodica Elena Lupu

 

România, o ţară mai frumoasă ca o fotografie. Atât de nebalcanicul popor român fiinţează… Urmaş de romani, are ceva din spiritul latin, suficientă vervă şi destulă înclinaţie spre relativele plăceri lumeşti, este neistovit în veselie şi mare gurmand, trecătoarelor clipe le răspunde cu un „carpe diem”, insistă să-şi trăiască viaţa.

 

Toate popoarele îşi aleg printre gloriile panteonului lor naţional, pe aceia care le reprezintă mai bine: italienii pe Dante, englezii pe Shakespeare, spaniolii pe Cervantes, francezii pe Voltaire, germanii pe Goethe, ruşii pe Puşkin. Românii îi deleagă lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în faţa lumii întregi, fiindcă ei înşişi au dobândit în opera lui conştiinţa însufleţitoare a trecutului şi a năzuinţelor lor şi le-au inspirat încrederea deplină în puterea lor de a îmbogăţi, prin creaţie originală, cultura universală…

 

Fără Eminescu nu putem înţelege bine, ca pe nişte produse ale culturii româneşti, nici pe Xenopol, nici pe Sadoveanu, nici pe Iorga, nici pe Pârvan, nici pe Arghezi. Avântul spiritual al lui Eminescu s-a propagat în aceştia şi în alţii, lărgind orizontul lumii pentru noi toţi.

 

Situat în sud-estul Europei, cu o populaţie de peste 21 milioane de locuitori, teritoriul României a fost locuit din timpuri străvechi. Strămoşii noştri sunt romanii şi limba noastră este de origine latină, înrudită cu franceza, spaniola şi italiana. România este în NATO şi în Uniunea Europeană. Faima României a fost dusă peste hotare de sportivii săi renumiţi: Ilie Năstase şi Ion Ţiriac la tenis, Nadia Comâneci şi ani la rând de echipa românească la gimnastică, Gheorghe Hagi la fotbal, Kati Szabo la atletism, cei de la handbal, baschet, volei, box, nataţie, canotaj, rugby, care au adus numeroase medalii de aur, argint şi bronz participând la diferite competiţii.

 

Munţii Carpaţi, Valea Prahovei unde se află Castelul Bran al legendarului Dracula şi mănăstirile din Moldova monumente intrate în patrimoniul UNESCO, Marea Neagră, Delta Dunării unică în Europa, Târgu Jiu cu complexul monumental care cuprinde „Coloana Infinitului”, „Masa Tăcerii” şi „Poarta Sărutului” ale sculptorului Constantin Brâncuşi, Transilvania cu aşezările sale medievale, oraşele Sibiu, Sighişoara, Braşov cu Ţara Bârsei, Alba Iulia şi Munţii Apuseni, Maramureşul şi multe altele atrag turişti români şi străin.     

 

Avem o ţară, o istorie deosebită,  suntem un popor plin de inteligenţă, imaginaţie şi poezie. Viaţa? E sfântă! În ţara ta nu eşti sclavul nimănui. Ore în şir pline de istorie şi de poezie şi nu mi-ar ajunge alte mii de ore în care să vorbesc despre plaiurile noastre româneşti.

 

***

 

În Spania soarele straluceşte mereu, Alicante are 350 de zile însorite pe an, Mediterana este una dintre cele mai mari mări, iar oamenii… latini din cap până-n picioare şi cu cât mai la sud, cu atât mai latini, cred că cea mai bună definiţie care li se poate da e că… aplică cu multă sârguinţa zicala „Carpe Diem”. Pentru că e imposibil să vezi un spaniol încruntat, nu există problemă fără soluţie, mîine e altă zi… Spaniolii sunt foarte veseli! Dacă există o molimă de care omul nu se fereşte aici, aceasta este molima veseliei.

 

Spania, reprezintă tărâmul unde creşteau merele de aur ale lui Hercule şi de asemenea tărâmul care era considerat Raiul pe Pamant de arabi. iar pentru scriitorul Ernest Hemingway, Spania era o arena in care istoria se situa la graniţa dintre faptele eroice şi tragedia, când toreadorii sfidau moartea.

 

Din toate timpurile, Spania a rămas în ochii necunoscătorilor o ţară presărată cu mistere. Frumuseţea unică şi aşezarea sa geografică privilegiată, între Europa şi Africa, au făcut din această ţară, înca din antichitate, o răscruce, un punct de întâlnire între est şi vest. Diversitatea culturală, amestecul de civilizaţii care şi-au găsit aici un loc ideal, au lăsat în urma lor o cultură originală unică, un experiment admirabil.

 

Spania, atât de des cucerită, dar în final o cuceritoare, a reuşit să-şi adune dispersatele vestigii, într-o ţara modernă, ai cărei locuitori, mândri de trecutul lor, s-au decis să accepte şi provocările viitorului. Spania este o ţară variată şi foarte diferită: nordul umed şi verde; centrul şes, rar populat; coasta mediteraneeană fertilă şi strălucitoare; sudul (Andalusia)… cel mai renumit, uscat şi fierbinte, luminos ca vopseaua albă cu care sunt pictate casele; cele două arhipelaguri, Baleare şi Canare, ca două surori… În comparaţie cu oraşele istorice din Spania ca Toledo, Salamanca, Sevilla, Granada, Madridul este mai puţin spectaculos, dar monarhii au reuşit să formeze în timp o impresionantă colecţie de artă care constituie baza muzeului Prado şi principala atracţie turistică.

 

Astfel i s-a asigurat Madridului un loc privilegiat in circuitul cultural European, statutul de oraş al artei pe care-l merită cu prisosinţă capitala Spaniei.

 

Rodica Elena Lupu

Madrid, decembrie 2010

***

Mihaela ŞERBAN

GALA INTERNAŢIONALĂ A CELEBRITĂŢILOR

Proiectul internaţional al GALEI CELEBRITATILOR se desfaşoară cu succes peste hotare pentru sprijinul imaginii României, pentru a întării valoarea noastră la nivel internaţioanal şi pentru a demonstra încă o data faptul că România are oameni de succes pe fiecare continent al lumii!

Prima editie s-a desfăşurat în Italia la Roma, unde Directorul RAI,  Stefano Mensurati a fost încă odată alături de România, în calitate de premiat de aceasta dată, el fiind cel care a comentat la nivel internaţional: Revoluţia în anul 1989, apoi integrarea României în Uniunea Europeană!

După Italia, „Gala Internaţională a Celebrităţilor”, organizată de către Televiziunea Română, Professional Celebrity, Mihaela Şerban, cu sprijinul Departamentului Românilor de Pretutindeni s-a desfăşurat şi în Spania, vineri 3 decembrie 2010 în Salonul de Festivităţi al Facultăţii de Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Complutense din Madrid.

Gala „Celebrităţile Anului” se desfăşoară în România de patru ani timp în care a reuşit să aducă în atenţia publicului sute de personalităţi îndrăgite din toate domeniile de activitate. Începând cu anul 2010, aceasta se desfaşoară şi la nivel internaţional. În cadrul spectacolului de la Madrid, au fost decernaţi cu „Trofelul Celebrităţii” români şi spanioli care au contribuit la dezvoltarea relaţiei dintre România şi Spania, în special prin implicare socio-culturală, popularitate, activitate academică, jurnalistică şi economică.

Pe lista celor care au fost premiaţi s-au mai aflat, printre alţii, îndrăgitul cântăreţ Julio Iglesias, fotbalistul Iker Casillas, alături de alte personalităţi precum Nicu Covaci, liderul trupei Phoenix, cântăreţul Costel Busuioc, dirijorul Orchestrei Filarmonice a Universităţii din Alicante – Mihnea Ignat şi fostul mare fotbalist şi golgheter al Universităţii Craiova, Gică Craioveanu. Acesta a primit premiul pentru realizările sale atât în perioada cât a fost jucător în Primera Division, cât şi după retragerea sa de pe teren. El a jucat la Real Sociedad, Villarreal şi Getafe. Craioveanu este singurul fotbalist român care are o statuie în Getafe. În prezent, este comentator sportiv, analist al postului TV La Sexta şi al postului de radio Onda Cero. Un premiu special, post-mortem, a fost acordat lui Valeriu Lazarov.

 

Invitatul de onoare al „Galei Internaţionale a Celebrităţilor-Spania 2010”, a fost Alteţa Sa, Leandro Alfonso de Bórbon Ruiz, unchiul Regelui Juan Carlos al II-lea al Spaniei care a fost prezent pe toată durata spectacolului. Acesta a mărturisit că premiul pe care l-a primit este unul special datorită relaţiei de excepţie pe care o are cu grupul de artişti români de la Madrid, mai ales că trofeul îi este decernat la scurt timp după momentul în care artistul plastic Romeo Niram a oferit un tablou nepotului Alteţei Sale, Prinţul Felipe de Asturias.

Cunoscutul şi îndrăgitul cântăreţ Julio Iglesias şi-a exprimat regretul că nu a reuşit să fie prezent la evenimentul de la Madrid, printr-o scrisoare adresată lui Octavian Bellu, Cristian Ţopescu şi Mihaela Şerban, subliniind că se simte onorat şi recunoscător pentru „Trofeul Celebrităţii” oferit. În scrisoare, Julio Iglesias aminteşte de prietenia şi dragostea care îl leagă de români încă din anul 1969, când regretatul realizator Valeriu Lazarov, unul dintre bunii prieteni ai artistului, l-a invitat să participe la Festivalul Cerbul de Aur, de la Braşov. De-a lungul carierei sale, Julio Iglesias a colaborat în nenumărate rânduri cu Valeriu Lazarov, pe care îl considera un geniu al televiziunii şi un foarte bun prieten. De fiecare dată când s-a întors în România, în 1999, 2007 şi 2008, Julio Iglesias a fost înconjurat de afecţiunea sinceră a românilor, simţindu-se ca acasă. După cum se arată în scrisoarea adresată de Julio Igesias, „Gala Internaţională a Celebrităţilor 2010” reprezintă pentru marele cântăreţ, ocazia de a le mulţumi din inimă românilor.

Aceleaşi cuvinte de mulţumire la adresa României a transmis şi o altă personalitate spaniolă, Fernando Fernández-Savater Martín, unul dintre cei mai cunoscuţi filozofi contemporani spanioli care, a dedicat „Trofeul Celebrităţii” lui Emil Cioran, în apropierea comemorării centenarului său. Filozoful spaniol mărturiseşte în mesajul trimis faptul că adevăratul premiu şi stimulul decisiv pentru dezvoltarea sa intelectuală a fost întâlnirea cu opera marelui filozof român şi apoi cu Cioran personal, de care l-a legat o prietenie ce a durat mai bine de 20 de ani. Prin intermediul traducerilor operelor lui Cioran realizate de filozoful spaniol, Emil Cioran a fost un maestru pentru milioane de persoane care vorbesc limba spaniolă.

Iker Casillas Fernández, portarul titular al clubului de fotbal spaniol Real Madrid și al selecţionatei naţionale de fotbal a Spaniei şi-a exprimat regretul că nu a reuşit să participe la festivitatea de premiere a „Galei Internaţionale a Celebrităţilor”, trofeul acestuia fiind ridicat de Emilio Butragueño Santos, fost jucător de fotbal spaniol, cel mai bine cunoscut după perioada petrecută la Real Madrid. Poreclit El Buitre („Vulturul”), tehnicul jucător a făcut parte din legendarul Quinta del Buitre alături de Manolo Sanchís, Rafael Martín Vázquez, Míchel și Miguel Pardeza.

Jurizarea premianţilor de la Madrid s-a efectuat la Bucureşti de către un juriu al cărui preşedinte a fost antrenorul de gimnastică, Octavian Bellu, „cel mai de succes antrenor din lume”, iar vicepreşedinte, senatorul şi omul de televiziune, Cristian Ţopescu, personalităţi române cunoscute. „Gala Internaţională a Celebrităţilor”- Spania 2010 a fost difuzată la nivel internaţional de Televiziunea Română, prezentată de către Mihaela Şerban iar traducerea în limba spaniolă a fost efectuată de jurnalistul, Fabianni Belemuski.

TROFEUL CELEBRITĂŢII

a fost acordat următoarelor personalităţi spaniole şi române, care au contribuit la dezvoltarea relaţiei dintre România şi Spania:

  • DISTINCŢIA DE ONOARE ŞI EXECELENŢĂ DIN PARTEA ROMÂNIEI

 

Alteţa Sa Regală, Don Leandro Alfonso de Bórbon Ruis

Este fiul regelui Alfonso XIII de Spania şi unchiul regelui Spaniei Don Juan Carlos. Căpitan de onoare a Gărzii Reales Tercios, alături de care a desfăşurat în ultimii doi ani numeroase proiecte de promovare a artiştilor români şi a culturii române în Spania. Mare admirator al operei lui Constantin Brancuşi, a sprijinit cunoaşterea marelui artist român în Spania. Altetea sa a spus: „Sunt alături de România, pentru că e o ţară frumoasă, cu oameni de succes, dar mai ales tineri ambiţiosi, iar acest lucru se vede acum şi mai mult  prin prezenţa acestei frumoase prezentatoare Mihaela Şerban, care promovează foarte bine succesul şi vorbeşte cu multă mândrie, emoţie şi sensibilitate despre ţara ei, dar şi despre Spania. Acest lucru m-a impresionat! Mulţumesc României pentru premiu şi voi fi mereu un susţinator al acestui program al succesului românesc, care a adus în această seară bucurie şi  spaniolilor, pentru că suntem premiaţi împreună. Mi se pare o idee extraordinară şi sperăm să ne revedem şi anul viitor. În plus sunt un admirator al unui mare artist român, Romeo Niram, care l-a pictat pe nepotul meu prinţul Felipe de Asturias. Admir seriozitatea artiştilor valoroşi care sunt aici în Spania…” În incheiere, Alteţa Sa Regală, a recitat o poezie care întărea înţelegerea şi dragostea dintre popoare, în cazul de faţă, înţelegerea dintre România şi Spania.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ

 

Manuel Fuentes Cabrera – locotenet general, preşedintele Gărzii „Reales Tercios” din Spania. A contribuit la integrarea culturii române în Regatul Spaniol şi a desfăşurat numeroase proiecte sociale şi culturale în multe ţări ale lumii, iar cel mai mare aport pe care l-a adus României este faptul că a promovat lucrările artiştilor români la Casa Regală a Spaniei.

  • PREMIU DE EXECELENŢĂ PENTRU CEL MAI BUN PICTOR ROMÂN DIN DIASPORĂ

 

Romeo Niram – pictor. Locuieşte şi lucrează în prezent în Spania. Pe lângă activitatea artistică, este implicat în mai multe proiecte culturale de promovare a valorilor româneşti şi de crearea de legături artistice şi culturale între România, Israel, Spania şi Portugalia. Este fondatorul mai multor publicaţii de artă şi cultură românească în afara ţării.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU PROMOVAREA CULTURII ROMÂNEŞTI ÎN SPANIA

 

Miguel Angel Galán Segovia – locotenent colonel în Garda Reales Tercios din Spania.

Este şi directorul Editurii Niram Art din Madrid, editură care a adoptat în linia editorială, promovarea marilor personalităţi ale României.

DIPLOMAŢIE

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ACTIVITATEA DIPLOMATICĂ DE SUCCES

 

Maria Ligor – Ambasadorul României în Regatul Spaniei. Pe parcursul mandatului său a întărit relaţiile diplomatice dintre Spania şi România şi a acordat sprijin de excepţie comunităţii româneşti din Regatul Spaniol.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ DIPLOMATICĂ

 

Petre Constantin – Consulul României la Madrid. Diplomat de exceptie, colaborează cu instituţiile spaniole în vederea integrării românilor în Spania.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU SPRIJINUL ACORDAT COMUNITĂŢILOR ROMÂNEŞTI ÎN DIASPORA

 

William Brînză – deputat în Parlamentul României. Primul politician român care a perceput că cea mai sigură cale de integrare a României în Uniunea Europeană se realizează prin intermediul artei şi culturii.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU SPRIJINUL ADUS DIASPOREI ROMÂNE

 

Eugen Tomac – secretar de stat pentru românii de pretutindeni în cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Polititcian, istoric şi jurnalist român.

Cezar Patriche – ministru-consilier al Economiei României în Spania

Bogdan Iosif – Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului României în Spania

SPORT

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU CEL MAI BUN PORTAR DIN LUME

 

Iker Casillas Fernández. Portarul titular al clubului de fotbal spaniol Real Madrid şi al selecţionatei naţionale de fotbal a Spaniei. Desemnat cel mai bun portar al lumii în 2008, 2009 şi 2010. Iker Casillas a fost reprezentat de marele fotbalist al lumii Emilio  Butragueno – fost atacant ala echipei Real Madrid. În cadrul galei, Emilio Butragueno a spus: „Mi se pare o idee absolut minunată această gală şi felicit România şi iniţiatoarea Galei Celebrităţilor Ramâno-Spaniole, pe prezentatoarea Mihaela Şerban şi pe ceilalţi organizatori. Aşa cum a spus Alteţa Sa Regală, este o idee minunată şi cu siguranţă şi noi spaniolii avem ce învăţa de la români. Prin realizarea acestui frumos proiect ne-aţi luat-o înainte cu promovarea tradiţiei şi a valorilor naţionale! Transmit felicitări  Guvernului Român şi domnilor Octavian Bellu, Cristian Ţopescu şi sportivilor din România!”

Fiind întrebat de prezentatoare dacă a contracarat într-un meci vreo minge venită de la Gheorghe Hagi, Emilio Butragueno a spus: „Mă cunosc bine cu Hagi, este un mare jucător pe care-l respect şi îl apreciez, iar relaţia noastră este foarte bună, dar nu am avut ocazia să-i pasez nicio minge lui Hagi! Sunt aici pentru a ridica premiul lui Iker Casillas, deoarece are meci şi transmit un mesaj de mulţumire şi respect şi din partea lui. Felicit înca odată România şi gala din această seară!”

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU CEL MAI BUN FOTBALIST ROMÂN AL TUTUROR TIMPURILOR

 

Gheorghe Hagi, fost fotbalist român, supranumit „regele fotbalului românesc” şi „Maradona din Carpaţi”. Este cel mai bun marcator din istoria naţionalei României cu 35 de goluri înscrise. Fotbalist şi antrenor, este printre cei mai buni fotbalişti din lume. A jucat şi la echipa Clubului de Fotbal Real Madrid şi Barcelona.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ SPORTIVĂ

 

Gheorghe Craioveanu. A primit premiul pentru pentru realizările sale atât în perioada cât a fost jucător în Primera Division, cât şi după retragerea sa de pe teren. El a jucat la Real Sociedad, Villarreal şi Getafe. Craioveanu este singurul fotbalist român care are o statuie în Getafe. În prezent, este comentator sportiv, analist al postului TV La Sexta şi al postului de radio Onda Cero.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU CEL MAI BUN CAMPION DE KICK-BOXING

 

Emil Pop – Campion european la Kick-Boxing. Trăieşte în Spania din anul 2003 iar în 2009 a obţinut pentru Spania titlul de campion european la Kick-Boxing. În 2010 i s-a oferit cetăţenia spaniolă pe care a refuzat-o, deoarece doreşte să concureze sub drapel românesc.

CULTURĂ

  • PREMIU DE EXECELENŢĂ PENTRU SPIJINUL ADUS INTELECTUALILOR ŞI ARTIŞTILOR ROMÂNI ÎN SPANIA

 

Horia Barna – profesor, traducător, editor, ex-director ICR Madrid. Este un intelectual de referinţă. Înzestrat şi cu un simţ managerial aparte, ancorat în realitatea societăţii spaniole. A reuşit să transforme în scurt timp instituţia pe care o condus-o într-o adevarată rampă de promovare a culturii româneşti din Spania.

  • PREMIU DE EXECELENŢĂ PENTRU SPRIJINUL ADUS INTELECTUALILOR ŞI ARTIŞTILOR ROMÂNI ÎN SPANIA

 

Joaquín Garrigós Bueno – doctor honoris causa, fost director al Institutului Cervantes din Bucureşti. Licenţiat în Drept şi în Filologie Hispanică la Universitatea din Murcia, a fost numit Doctor honoris causa de Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad. Este cel mai cunoscut interpret şi traducător al limbii române. A tradus 40 de cărţi din română în spaniolă şi a prezentat publicului spaniol autori celebri precum Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Camil Petrescu, Vasile Voiculescu, Mihail Sebastian, Liliana Popescu, Varujan Vosganian. Datorită contribuţiei sale, opere nemuritoare ale literaturii în limba română există astăzi în casele cetăţenilor spanioli.

  • PREMIU DE EXECELNŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ CULTURALĂ

 

Rodica Elena Lupu – poetă şi scriitoare consacrată. Licenţiată în ştiinţe juridice, a publicat numeroase volume de proză şi poezie, precum şi eseuri şi povestiri în reviste din România şi din străinătate. Este membru de onoare al unor asociaţii interculturale din Nürnberg şi Quebec şi membru al Academiei de Stiinţe, Literatură şi Arte (ASLA – Oradea), redactor Radio Diaspora S.U.A, redactor Radio V.I.S. Germania, colaborator “Curentul International” (SUA), apare in Enciclopedia Personalitatilor din Romania 2006, nominalizata la Gala Celebrităţilor „Femei de succes 2009”, secţia Cultură şi Premiul Special Gala Celebrităţilor România, Cultură, iunie 2010.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU ACTIVITATE DE SUSCCES

 

Valentin Potrivitu – promotor cultural. Preşedintele Asociaţiei „Por Que No”, organizator a numeroase concerte, piese de teatru, expoziţii, cu scopul de-a revigora imaginiea României.

MUZICĂ

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ MUZICALĂ

 

Julio Iglesias – cântăreţ spaniol. Părinţii lui, Dr. Iglesias Puga şi Maria del Rosario au avut grijă ca fiul lor Julio, să studieze dreptul la Universitatea Complutense din Madrid.  Nu şi-a putut insă termina studiile din cauza unui accident de maşină ce l-a lăsat paralizat, moment în care a realizat că cea mai bună metodă de a-şi canaliza durerea morală şi fizică e să se închidă în minunata lume a muzicii. Totul a început atunci când internat în spital, a primit o chitară de la medicul care-l îngrijea. Aşa a început fulminanta sa carieră care se întinde pe o periodă respectabilă de 40 de ani încununaţi cu numeroase albume răsplatite cu aur, platină şi numeroase distincţii, uneori unice în lume.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU CARIERA MUZICALĂ

 

Costel Busuioc – tenor. A devenit celebru în urma emisiunii Hijos de Babel, emisiune concurs dedicată imigranţilor stabiliţi în Spania şi unde Costel Busuioc a câştigat concursul în 2008. Rezultatul a implicat încheierea unui contract între acesta şi casa de discuri Sony. Costel Busuioc a multumit pentru premiul acordat şi a interpretat live o arie din repertoriul sau, aplaudat frenetic de publicul numeros care se afla in sală.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU CEL MAI BUN DIRIJOR AL ANULUI

 

Mihnea Ignat – director al Filarmonicii Universităţii din Alicante. Dirijor titular şi directorul artistic al Orchestrei Filarmonice a Universităţii din Alicante încă de la înfiinţarea acesteia. Anul acesta a primit Premiul Special al Filarmonicii Toscanini din Italia, în cadrul celei de-a IX-a ediţii a Concursului Internaţional de Dirijat Orchestra „Arturo Toscanini”, organizat la Parma, Italia. Dirijorului român i-a fost decernat acest premiu în unanimitate de voturi. Concursul „Arturo Toscanini” este una dintre cele mai prestigioase competiţii internaţionale de specialitate.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU CARIERĂ COMPLEXĂ-ACTORIE, TELEVIZIUNE, MUZICĂ

 

Geraldine Larrosa Innocence – cântăreaţă. Cântăreaţă, actriţă şi prezentatoare de televiziune, franco-spaniolă. Discurile sale s-au bucurat de mare succes în Spania, Anglia, Lisabona, Statele Unite ale Americii şi Japonia. În prezent este implicată într-un proiect muzical cu România, urmând ca anul viitor să susţină o serie de concerte în ţara noastră.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ ARTISTICĂ

 

Nicu Covaci – cântăreţ, compozitor şi liderul formaţiei Phoenix. Este o legendă vie a muzicii româneşti. În anul 1962, a fondat formaţia Phoenix care s-a bucurat întotdeauna de mare succes în România şi peste hotare. Nicu Covaci, liderul formaţiei, este muzician, pictor şi grafician. Este considerat ca fiind unul dintre cei mai buni chitarişti rock din România generaţiei sale. În prezent locuieşte în Spania.

CRITICĂ ŞI ARTĂ

 

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU SPRIJINUL ADUS CULTURII ROMÂNE

 

Mercedes Monmany – critic literar. Este specializată în literatura contemporană şi est-europeană în special. A participat la numeroase evenimente legate de operele unor scriitori români consacraţi precum Eliade, Cioran, Ionesco sau Norman Manea. În ultimul deceniu, Mercedes Monmany, o persoană specială şi generoasă, a avut o contribuţie colosală în promovarea operelor marilor scriitori români în Spania.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU CEL MAI BUN CRITIC DE ARTĂ

 

Dan Caragea – critic de artă, critic literar, fondator al Galeriei de Arte Nicole Blanco. Publicist, eseist şi traducător român, doctor în psihologie, specialist în lingvistică computaţională. A coordonat ca director pentru Spania şi Portugalia, un proiect pionier în primul soft de inteligenţă artificială care a revoluţionat analiza unui text. A fondat Galeria Nicole Blanco din Madrid, care a oferit un real sprijin artiştilor din spaţiul european.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU SUSŢINEREA ARTEI ŞI CULTURII ROMÂNEŞTI

 

Antonio Calderón de Jesús – analist şi critic de artă, proprietarul Galeriei Artejescal din Madrid. Promotor cultural, critic şi analist de artă. În 2006 a demarat un amplu proiect de promovare în Spania a artiştilor din România. A realizat numeroase filme documentare despre artă şi artiştii din România, a organizat în Spania expoziţii de pictură şi sculptură aparţinând artiştilor români şi a participat la evenimente culturale menite să promoveze arta şi cultura română în Spania. Galeria Artejescal pe care o conduce, reprezintă o serie de artişti români din Spania şi România.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU CEL MAI BUN ISTORIC ŞI CRITIC DE ARTĂ

 

Lara Gala – istoric şi critic de artă în cadrul Universităţii Complutense din Madrid. Printre numeroasele proiecte a inclus fotografi şi pictori români, a publicat cronici despre lucrările lor în reviste de specialitate din Spania. A participat la o serie de evenimente care vizau promovarea artei şi culturii române în Spania.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU CARIERA ARTISTICĂ

 

Bogdan Ater – artist plastic. Artist plastic complex, fotograf cu numeroase expoziţii în întreg spaţiul european, cu un mare impact în presa de specialitate, figură marcantă a artei contemporane în Spania. În 2009 a executat pentru Prinţii de Asturias, o sculptură, „Poarta Sărutului din Asturias”. Bogdan Ater este promotor cultural, organizatorul a numeroase evenimente de promovare a artei şi culturii române în spaţiul iberic şi nu numai.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU SPRIJINUL ADUS POEZIEI ROMÂNEŞTI

 

M.i.e.d.h.o. – artist plastic. Artist plastic şi fotograf spaniol, absolvent al Academiei de Artă din cadrul Universităţii Complutense din Madrid. A creat ciclul de lucrări numit „Mihai Eminescu”, care are la bază poezia poetului naţional român.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA ACTIVITATE CULTURALĂ ŞI ARTISTICĂ

 

Tudor Şerbănescu – artist plastic. Pictor român reprezentat de galeria „ArteJescal” din Madrid, editor, fondatorul Centrului „Pro-Arte”, care a avut o bogată activitate în manifestările artistice româno-spaniole, organizând expoziţii de pictură, fotografie, lansări de carte, evenimente muzicale, conferinţe, dezbateri culturale şi artistice.

TEATRU

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ DESFĂŞURATĂ LA NIVEL INTERNAŢIONAL

 

Lorenzo Mijares – directorul Companiei de Teatru de Hemoficción din Barcelona. Fondatorul şi directorul Companiei de Teatru de Hemoficción din Barcelona, curent de avangardă de mare succes în Europa şi Statele Unite ale Americii. La cea de a patra Ediţie a Festivalului de Teatru de Hemoficción a inclus şi România pe lista ţărilor în care compania sa susţine reprezentaţii. Festivalul se desfaşoară la Barcelona, Madrid, Roma, Berlin, New York, Roterdam, Paris, Lisabona şi Bucureşti. Piesele au fost traduse şi vor fi puse în scenă în limba română.

ÎNVĂŢĂMÂNT

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU SPRIJINUL ADUS ROMÂNIEI ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL UNIVERSITAR

 

José Antonio Himénes de las Heras – vice-decanul Facultăţii de Ştiintele Comunicării – Universitatea Complutense Madrid. Este iniţiatorul tratatului de colaborare dintre Universitatea Complutense din Madrid şi Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca oferind astfel, studenţilor români posibilităţi privilegiate în câmpul investigaţiilor de doctorat.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ DIDACTICĂ

 

Ioana Zlotescu Simatu – profesor de istorie universală. Predă Istoria Universală la Facultatea de Ştiinţe ale Informării şi este funcţionar al Corpului Tehnic din Ministerul Culturii spaniol din 1978. A fost directoarea Institutului Cervantes din Bucureşti. A editat şi coordonat Operele Complete ale lui Ramón Gómez de la Serna, a publicat articole, recenzii şi prefeţe şi a luat cuvântul la numeroase congrese internaţionale. A tradus în româneşte volumele Stupul de Camilo José Cela şi Trei romane exemplare, precum şi un Prolog de Miguel de Unamuno.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ UNIVERSITARĂ

 

Cătălina Iliescu Gheorghiu – profesor universitar şi directorul Centrului Cultural al Universităţii din Alicante, preşedinta Asociaţiei Culturale ARIPI. Prin intermediul instituţiilor pe care le conduce a desfăşurat proiecte de integrare a românilor şi a culturii române în Spania.

SCRIITORI

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU CARIERĂ COMPLEXĂ

 

Fernando Fernández-Savater Martín – scriitor, filozof, dramaturg, romancier. Cel mai cunoscut filozof spaniol contemporan, eseist, romancier şi dramaturg. A facut parte din mai multe organizaţii care militează pentru pace, împotriva terorismului. Îi aparţine meritul de a-l prezenta pe Cioran publicului spaniol prin teza sa de doctorat „Eseu despre Cioran” care a fost interzisă în timpul dictaturii lui Franco.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU PROMOVAREA ARTEI ŞI CULTURII ROMÂNEŞTI

 

Fabianni Belemuski – scriitor, jurnalist, director al revistei Niram Art. Absolvent al facultăţii Ştiintele Comunicării din cadrul Universităţii Complutense Madrid, director al revistei „Niram Art”, autor al volumului de proză „El Capitan NoSeke”. A scris nenumarate articole despre artă şi cultură în publicaţii din Spania. A primit premiul pentru promovare culturală acordat de Mişcarea de Artă Contemporană din Portugalia, în 2009.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ACTIVITATEA CULTURALĂ DE SUCCES

 

Héctor Martínez Sanz – scriitor, filozof şi directorul Revistei Madrid en Marco. Este autorul cărţii Pentagon, un eseu despre personalităţile marcante ale culturii române şi universale (Eliade, Brâncuşi, Cioran, Tzara şi Ionesco) şi al romanului Mihai şi Veronica, roman centrat pe figura poetului Mihai Eminescu. Este autorul a numeroase articole, critici literare şi de artă, eseuri despre artişti şi scriitori români în presa din Spania şi internaţională. În martie 2010 a fost distins cu premiul „Amicus Romaniae”, decernat de către Institutul Cultural Român Madrid, iar în iunie a primit trofeul pentru critică oferit de Mişcarea de Artă Contemporană din Portugalia.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU CEA MAI TÂNĂRĂ SPERANŢĂ A POEZIEI ROMÂNEŞTI

 

Maria Teodora Miclea. O adolescentă de 15 ani, considerată una dintre cele mai tinere poete bilingve din lume. Activitatea sa poetică a început la vârsta de 12 ani, când şi-a văzut pentru prima oară publicate versurile în revista Origini, ocazie cu care a câştigat premiul „Tinere Talente” oferit de Ambasada României din Spania. La 13 ani şi-a lansat prima carte, iar în prezent editura spaniolă „Antigona” pregăteşte lansarea celui de al doilea volum al tinerei poete românce, cu o prefaţă semnată de scriitorul şi filozoful Héctor Martínez Sanz, carte însoţită de ilustraţii executate de artistul plastic spaniol Javier Mourillo.

JURNALISM – TELEVIZIUNE

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ ÎN JURNALISM

 

Kasandra Kalmann Năsăudean – important jurnalist român din diasporă. Editor pentru Spania a publicaţiei româno-americane „Gândacul de Colorado” din USA, Redactor al „Radio Diaspora” din USA, Redactor şef al publicaţiei în limba română „Român în Lume” din Spania. A construit prin articolele şi emisiunile sale radiofonice, o trainică punte de legătură între românii din Statele Unite, cu cei din Spania şi din România. Militează pentru păstrarea nealterată a limbii române, a tradiţiilor şi obiceiurilor româneşti în diaspora. Colaborează în acest sens cu diverse organizaţii şi alte publicaţii din lume şi din ţară.

  • PREMIUL DE EXCELENŢĂ (POST-MORTEM) PENTRU CEL MAI BUN PRODUCĂTOR ROMÂN DE TELEVIZIUNE AL TUTUROR TIMPURILOR

 

Valeriu Lazarov – fost director general şi consilier al televiziunii Telecinco din 1985 până în 1994 şi un celebru realizator al Televiziunii Spaniole în anii 1970.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ ÎN TELEVIZIUNEA SPANIOLĂ

 

Echipa emisiunii Babel-Antoni Font. Emisiunea Babel se difuzează la TVE (Televiziunea Spaniolă) în fiecare duminică, începând cu ora 12:00. Scopul emisiunii este prezentarea aspectelor din viaţa imigranţilor din Spania. Este emisiunea care se bucură de cel mai mare succes în Spania.

ADMINISTRAŢIE ŞI AFACERI

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU PROMOVAREA ROMÂNIEI ÎN SPANIA

 

Paulina Mircea – preşedinta Camerei de Comert, Industrie şi Turism Ramâno-Spaniole din Madrid. A creat o importantă punte de colaborare comercială între Spania şi România, favorizând dezvoltarea relaţiilor bilaterale între cele doua state, ce au culminat cu importante investiţii spaniole în România.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU DEZVOLTAREA RELAŢIEI DE AFACERI ROMÂNIA-SPANIA

 

Mirko Maschio – ambasador de pace pentru România.

  • PREMIU DE EXECELENŢĂ ÎN AFACERI

 

Ruxandra Ulici Focşa – proprietar al restaurantului „Acasă”, câştigătoare a numeroase premii culinare. Restaurantul „Acasă” este un local cu specific românesc, care a devenit un local de referinţă în toată comunitatea Madridului. Restaurantul a găzduit personalităţi celebre, printre care şi pe preşedintele României, domnul Traian Băsescu.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU CARIERĂ ADMINISTRATIVĂ

 

Florin Găiseanu Tutuleasa – preşedinte al Camerei de Comerţ, Industrie şi Turism Româno-Spaniole din Catalunya. A întreprins numeroase activităţi pentru promovarea turismului românesc în Spania şi a facilitat dezvoltarea investiţiilor spaniole în România.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU DEZVOLTAREA AFACERILOR ROMÂNEŞTI ÎN SPANIA

 

Nelu Bârsan – om de afaceri. Antreprenor de succes în Alcalá de Henares, Spania. A sprijinit formarea echipei de fotbal F.C. Alba-Alcalá de Henares precum şi înfiinţarea unei biserici româneşti în localitatea spaniolă.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU SPRIJINUL ADUS INTEGRĂRII

 

Miguel Fonda Ştefănescu – preşedintele FEDROM. Preşedintele fondator al FEDROM, prima federaţie ce cuprinde asociaţii de români din Spania. A contribuit prin proiecte esenţiale la integrarea românilor în societatea spaniolă. O persoană care cucereşte prin modestia sa, seriozitatea şi dorinţa de a sprijini dezinteresat comunitatea românească din Spania.

  • PREMIU DE EXECELENŢĂ PENTRU ACTIVITATEA ADMINISTRATIVĂ ADUSĂ ÎN SPRIJINUL ROMÂNILOR

 

Agustín Gonsáles Plasensia – director emigraţie în cadrul Primăriei Coslada. A fost implicat activ în integrarea socială şi culturală a comunităţii româneşti din Comunitatea Madridului. În martie 2010 a fost distins cu premiul „Amicus Romaniae”, decernat de către Institutul Cultural Român Madrid.

JUSTIŢIE

  • PREMIU SPECIAL PENTRU PRIMUL AVOCAT ROMÂN ÎN SPANIA

 

Gianina Ionela Palade – avocat. Primul avocat român care a intrat în baroul avocaţiilor din Madrid. A sprijinit constant membrii diasporei româneşti din Spania.

***

Gala Celebrităţilor Româno – Spaniole s-a încheiat la stilatul restaurant madrilen „Acasă”, unde gazda, Ruxandra Ulici Focşa, a oferit invitaţilor preparate româneşti iar cantecele populare interpretate de Mariana Birica şi de alţi cântăreţi români talentaţi stabiliţi în Spania au mângâiat inimile tuturor.

Yasunari Kawabata şi drumul prozei sale de la modernism la clasicism

Posted by Gabriela Petcu On January - 10 - 2011

Autor: George PETROVAI

Înainte de-a intra în subiectul propriu-zis despre proza japonezului Yasunari Kawabata, laureat al Premiului Nobel pentru literatură pe anul 1968, se cuvine să pregătesc terenul, adică să spun câteva cuvinte despre clasicism şi clasic.

După cum se ştie, clasicismul european este un curent postrenascentist, ai cărui reprezentanţi urmează linia inaugurată de Petrarca în ceea ce priveşte atenţia acordată scriitorilor antici. Iată de ce pentru autorii clasici natura este doar un element decorativ, căci sursele lor predilecte de inspiraţie se cheamă antichităţile greacă şi latină. În plus, arta clasică se conformează unor norme estetice prestabilite, aşa ca norma celor trei unităţi (de timp, loc şi acţiune), potrivit căreia acţiunea trebuie să fie unitară, să se desfăşoare în acelaşi loc şi pe durata unei singure zile.

Acest curent se confundă practic cu clasicismul francez, şi asta deoarece Franţa a fost ţara care a oferit climatul cel mai favorabil pentru dezvoltarea clasicismului european. Clasicismul este un curent eminamente intelectualist, deoarece tipul uman clasic se caracterizează prin predominarea generalului asupra particularului şi prin supremaţia raţiunii asupra pasiunilor, fapt care conferă personajelor mult voluntarism.

Teatrul a fost genul literar prin excelenţă cultivat de scriitorii francezi din secolul al XVII-lea: Pe de o parte tragedia clasică, reprezentată cu strălucire de poeţii Pierre Corneille şi Jean Racine, pe de altă parte comedia clasică, specie care dobândeşte un atare prestigiu prin geniul lui Molière, încât putem afirma că prin arta comicului el se apropie de contemporaneitate, în timp ce tragedia se îndreaptă spre trecut.

Însă clasicismul european este departe de-a întruchipa clasicismul din totdeauna şi de pretutindeni. Nu voi insista asupra perioadei clasice a culturii antice greceşti (sec. V-IV î.e.n.), nici asupra epocii de aur a culturii latine – epoca principatului lui Augustus (43 î.e.n.-14 e.n.), dar, în ton cu linia prezentului eseu, voi zăbovi niţel asupra clasicismului chinez şi japonez, perioade aflate la mare distanţă în timp şi spaţiu de cel european:

1)Perioada dinastiei Tang (618-907), perioada de apogeu a civilizaţiei chineze, în care poeţii Li Bai şi Du Fu s-au afirmat ca două piscuri ale poeziei clasice chineze;

2)Perioada Heian (795-1185) sau perioada clasică a culturii şi artei japoneze.

Conceptul clasic nu este nici el mai simplu şi mai uşor de mânuit. Întrebuinţându-l pentru caracterizarea globală a vieţii spirituale, în opinia lui Nae Ionescu avem de-a face cu producţiile clasice atunci când forma este în echilibru cu fondul.

Notă: Când forma prevalează asupra fondului, ne spune gânditorul român, se afirmă barocul, iar când fondul prevalează asupra formei, de aceasta stă să plesnească, se impune romantismul.

Dar una este periodizarea mai mult sau mai puţin artificială, şi cu totul altceva realitatea culturală a fiecărui popor în parte. Căci dacă istoricii şi criticii literari atribuie periodizării globale, în principal celei europene, o conotaţie prioritar cantitativă (îi ajută la o mai lesne încadrare a materialului pe care-l manevrează), nu acelaşi lucru se întâmplă în culturile naţionale, unde periodizarea urmăreşte în primul rând dimensiunea calitativă şi abia pe urmă pe cea cantitativă.

Iată motivul pentru care în fiecare cultură naţională se distinge o perioadă clasică sau de maximă înflorire artistică, specifică ariei de circulaţie a limbii respective. Iar această perioadă se raportează la clasicismul francez din secolul al XVII-lea în virtutea regulei de aur, potrivit căreia valorile culturale din totdeauna şi de pretutindeni fac parte din zestrea cea mai preţioasă a omenirii şi că izvoditorii acestor valori trebuie cinstiţi pe măsura faptelor lor. În schimb toţi producătorii de frumos din fiecare cultură naţională, privesc la perioada clasicismului lor atât ca la un etalon al echilibrului şi armoniei, cât şi ca la un adevărat far călăuzitor, care – indiferent de mijloacele utilizate – îi ajută să urce înspre culmile creaţiei umane.

În conformitate cu acest principiu, clasicismul românesc se cheamă Eminescu, Creangă şi Caragiale, iar puţin mai târziu Brâncuşi şi Enescu, clasicismul rusesc îmbrăţişează întregul secol al XIX-lea (Puşkin, Lermontov, Gogol, Turgheniev, Goncearov, Dostoievski, Lev Tolstoi, Anton Cehov, respectiv Piotr Ilici Ceaikovski), clasicismul italian înseamnă cu siguranţă superba triadă Dante-Petrarca-Boccaccio, cel spaniol vizează secolul de aur al ibericilor (Cervantes, Lope de Vega, Calderon), cel englez nu poate fi conceput înafara tripletei de aur a teatrului elisabetan (Cristopher Marlowe, William Shakespeare, Ben Jonson), iar clasicismul german face corp comun în primul rând cu titanismul lui Goethe şi Schiller.

Până şi clasicismul francez suferă corecţii atunci când uriaşa cultură a Hexagonului este privită din această perspectivă. Căci or fi Corneille, Racine şi Molière clasici prin definiţie, dar la fel de clasici (de data asta prin vocaţie), ba poate chiar mai mult sunt Voltaire, Balzac, Stendhal, Flaubert, Maupassant, Zola şi Anatole France.

*

După cum spuneam mai sus, perioada Heian, când capitala este mutată de la Nara la Heiankyo (Kyoto de azi), poate fi socotită pe drept cuvânt perioada clasică a culturii şi artei japoneze, ba după opinia autorizată a Stancăi Cionca, excelenta traducătoare şi comentatoare a unora dintre cărţile la care se va face referire în continuare, ea este chiar “perioada de aur a istoriei japoneze”! În continuare, Stanca Cionca ne spune şi de ce: “Este o epocă de înflorire a unei literaturi de mare rafinament, în care prospeţimea şi spontaneitatea senzaţiilor întâlneşte un clasic simţ al echilibrului şi o eleganţă căutată a expresiei”.

De precizat că sub influenţa culturii şi civilizaţiei chineze, care devenise covârşitoare încă din secolul al VII-lea, Japonia – ne înştiinţează Stanca Cionca în Prefaţa la cartea Însemnări de căpătâi a curtezanei Sei Şōnagon – “împrumutase într-un proces abrupt întreaga structură politică şi administrativă a statului chinez, copiind sistematic formele unei civilizaţii superioare şi mult mai vechi decât a sa, de la organizarea curţii până la universitatea imperială, de la proprietatea asupra pământului până la calendar, arhitectură, sistem poştal şi articole vestimentare”.

Fireşte, de la acest atotcuprinzător proces de imitaţie nu se putea sustrage Heiankyo (capitala liniştii şi păcii), care a fost construit începând cu sfârşitul secolului al VIII-lea şi în final s-a vădit a fi “o copie de dimensiuni reduse a Ciangan-ului, oraşul de scaun al Chinei în epoca Tang” (S. Cionca).

Iar la curtea imperială, dincolo de luptele din interiorul clanului Fugiwara, Sei Şōnagon (“sfetnic mic”) în calitate de doamnă de onoare a împărătesei Sadako, ne înlesneşte pătrunderea în intimitatea aristocraţiei strânsă în jurul unui împărat-copil: un împărat care se joacă cu mâţa şi o nobilime parazitară, care dacă nu dovedeşte nici o tragere de inimă la abordarea şi rezolvarea problemelor de stat, în schimb se arată foarte pasionată de joc, conversaţii galante, poezie şi arte precum muzica (autoarea, la auzul muzicii în palat, este în stare să sară din aşternut chiar şi la miezul nopţii) şi dansul (la curte se dansa după moda chinezească şi coreeană).

Dar preocupările de căpetenie ale acestei societăţi se îndreaptă spre îmbrăcăminte şi, mai cu seamă, spre literatură. Textul Însemnărilor de căpătâi acordă mult spaţiu descrierilor vestimentare, întrucât în acel veac în care gustul ales devenise supremul criteriu de valoare, combinaţia culorilor avea o atare importanţă, încât cea mai mică greşeală în potrivirea cămăşilor şi rochiilor (aşezate una peste alta precum foile de varză), putea pune în grav pericol reputaţia unei doamne.

Remarcabilă este atenţia acordată poeziei şi povestirilor de către această societate. Poezia era practicată de toată lumea, încât nu numai că ea devenise o etapă obligatorie în orice intrigă amoroasă, dar devenise totodată un adevărat vehicul al comunicării de la un palat la altul.

Nivelul literar atins de povestiri (monogatari) în secolul al X-lea se explică pe de o parte prin influenţa exercitată de nuvelistica epocii Tang, pe de altă parte prin introducerea scrierii kana (silabică). Iar proza vremii a ajuns să fie predominant feminină prin curtezanele Murasaki Shikibu, Sei Şōnagon şi Izumi Shikibu, tocmai datorită scrierii kana, scriere folosită mai ales de femei, deoarece bărbaţii continuau să scrie chinezeşte, aceasta fiind limba utilizată în actele oficiale.

Stanca Cionca ne mai spune şi cărui fapt se datorează importanţa pe care Însemnările de căpătâi o deţin în literatura japoneză: “Până astăzi numele autoarei e pomenit alături de al doamnei Murasaki, creatoarea capodoperei necontestate a prozei clasice, Genji, iar textul Însemnărilor, model de stil şi de limbă curată, aproape lipsită de sinisme, este locul clasic al multor imagini poetice încorporate de-a lungul secolelor în tradiţie, canonizate de tehnica haiku-urilor, rămase vii până în ziua de astăzi”.

 

Cu toate că urmează secţia de limbă şi literatură engleză atât la colegiu (perioada 1917-1920), cât şi la facultate (1920-1924) şi cu toate că în perioada sa modernistă de pe la începutul anilor ’30 (în calitatea de reprezentant al mişcării noului senzualism) a permis pătrunderea în proza sa a tehnicilor moderne (cubism, futurism, expresionism, dadaism, impresionism propriu esteticii haiku-urilor), precum şi a influenţelor occidentale (s-a simţit puternic atras de Dostoievski şi a publicat traduceri din Cehov şi Galsworthy), totuşi – parcă pentru a confirma zicala: Sângele apă nu se face – Yasunari Kawabata rămâne un scriitor tipic japonez.

Ceea ce înseamnă că proza sa (o proză de lungimi diferite, greu de asimilat cu schiţa, nuvela sau romanul) urmează coordonatele fundamentale ale prozei japoneze, stabilite în urmă cu mai bine de un mileniu în Jurnalul curtezanei Izumi Shikibu, în Povestirile despre Genji ale doamnei Murasaki Shikibu şi în Însemnările de căpătâi ale lui Sei Şōnagon. După părerea Stancăi Cionca, scrierile lui Yasunari Kawabata rulează pe două coordonate majore ale prozei clasice: “sentimentul acut al naturii” şi “afirmarea senină a vieţii, dublată discret de recunoaşterea perisabilităţii tuturor lucrurilor, de familiaritatea uimitoare cu moartea”.

Dacă sentimentul plenar al naturii îl însoţeşte pe bătrânul Eguchi, personajul principal din Frumoasele adormite, atât în amintire şi în vis (aflat în luna de miere, el “găsise o floare ca o dalie roşie care înflorise mare în faţa casei”, iar la Kyoto admirase “cameliile în plină floare”), cât şi în stare de trezie (întins în pat lângă trupurile fetelor adormite, Eguchi aude zgomotul valurilor din apropiere ca venind de departe), în romanul Vuietul muntelui natura este o însoţitoare permanentă, cel puţin pentru bătrânul Ogata Shingo, prin florile de cireş (“Shingo contempla cireşii înfloriţi din grădină”), prin crinii negri pe care Kikuko, nora lui Shingo, îi aranjează în vază, prin copacul din vechiul parc imperial “spre care Shingo se simţi atras”, prin murmurul valurilor şi conturul arborilor care “desenau în aer mici munţi” în nopţile cu lună plină, dar mai ales prin vuietul micului munte, de fapt “o colină ce pornea din curtea casei”.

În Autobiografie literară, Kawabata prezintă viaţa ca “un vânt şi un curent al apei pe care plutim”. În consecinţă, completează Stanca Cionca, “evenimentele se succed molcom în povestirile sale, se aneantizează într-o pasivitate atotcuprinzătoare, refuzând să se constituie în conflicte”.

De altminteri, întrucât în toate scrierile lui Kawabata lipseşte elementul surpriză pentru cititor, căci povestirile lui se derulează liniar, se poate vorbi de incapacitatea specific japoneză “de a construi o proză pe un nucleu de acţiune” (S. Cionca).

Dar chiar dacă scrierile lui Kawabata se caracterizează printr-un spaţiu epic aproape gol (acţiunea redusă la cîteva date ia chipul non-acţiunii!), fapt care deplasează centrul de greutate înspre detaliu, lipsa lor de forţă epică nu exclude viaţa intensă, astfel că în Ţara zăpezilor, de pildă, viaţa este o trăire fără finalitate, cu momente închise în ele însele, care au capacitatea de iradiere proprie haiku-urilor.

De altfel haiku-ul, această formă fixă de poezie formată din 17 silabe dispuse în trei versuri (5-7-5), este mereu prezent în proza lui Kawabata, îndeosebi în tulburătorul poem Frumoasele adormite, unde succesiunea rapidă a propoziţiilor conferă textului cadenţa specifică versurilor japoneze, lipsite de ritm şi rimă: “Fata dormea cu spatele la el. Nu sforăia, dar avea o răsuflare de somn adânc. Părea că are un corp bine făcut”…

De precizat că două din instrumentele utilizate cu multă măiestrie de scriitorul nostru – simbolistica insistentă a lucrurilor şi fragilitatea – sunt de fapt derivate din haiku-uri.

Astfel, pentru Kikuji, personajul principal din Stol de păsări albe (Sembazuru), lumea obiectelor se transformă într-un univers de simboluri şi semne, care îl ajută să cunoască trecutul tatălui său, un trecut încărcat de incitanta sa iubire pentru doamna Ōta. O mare încărcătură de simboluri, taine şi amintiri înceţoşate revine perechii de ceşti Ryonyû – una neagră, cealaltă roşie. Privindu-le, lui Kikuji i se pare că ele întruchipează sufletele celor doi îndrăgostiţi: ceaşca neagră sufletul tatălui său, cea roşie sufletul doamnei Ōta.

Fragilitatea este însuşirea cu care de regulă Kawabata îşi înzestrează personajele feminine. Dar nu fragilitatea singură, ci asociată fie cu tandreţea, aşa ca în cazul doamnei Ōta, unul din cele mai reuşite personaje feminine ale scriitorului, fie asociată cu nevinovăţia şi o nemărginită capacitate de îndurare, amestec din care în Vuietul muntelui se conturează modesta şi preasupusa Kikuko, cea care aduce cu sine o adiere de poezie şi prospeţime în acest roman al totalei nerealizări. Având parfumul şi strălucirea zâmbitoare a unei flori, iată motivul pentru care sensibilul Shingo îşi iubeşte nora mai mult decât propria fiică, şi nici prin cap nu-i trece măcar s-o dojenească pentru avortul provocat, atâta timp cât îl consideră pe fiul său Suichi “o fiinţă nemernică”, totalmente corupt (umblă beat şi are metresă) după războiul din care de-abia scăpase cu viaţă.

Dragostea şi moartea sunt cele două teme predilecte ale lui Yasunari Kawabata, de unde sporul de intensitate al trăirii imediate din opera sa, transmis de sentimentul permanent şi inexorabil al morţii. Dar nici urmă de nelinişte sau teamă occidentală în faţa morţii! Dimpotrivă, în spirit autentic japonez, Kawabata drapează moartea într-o aură poetică. Asta şi datorită faptului că încă din fragedă copilărie, moartea îi devenise cutremurător de familiară: mai întâi îi mor ambii părinţi, apoi bunicul şi sora, aşa încât la vârsta de 16 ani rămâne complet singur.

În aceste condiţii, nu-i de mirare că înainte de-a cunoaşte dragostea el a făcut cunoştinţă cu resemnarea budistă, stare mental-spirituală care cu siguranţă l-a ajutat să treacă peste toate încercările vieţii, să cunoască gloria literară şi să atingă vârsta de 73 de ani, vârstă la care (era anul 1972) se sinucide într-o vilă de lângă Tokio.

La vârsta de 19 ani, într-o călătorie întreprinsă la Izu împreună cu o trupă de muzicanţi itineranţi, Yasunari Kawabata simte primii fiori ai dragostei pentru o dansatoare de numai 14 ani, experienţă erotică înfăţişată în povestirea Dansatoarea din Izu.

Dragostea şi moartea sunt prezente şi în Sembazuru. După moartea domnului Mitami, doamna Ōta îşi prelungeşte dragostea în legătura inclusiv trupească cu Kikuji, fiul defunctului, apoi – cuprinsă de remuşcări, ori poate din teamă pentru iubirea pe care nu şi-o poate înăbuşi – ea se sinucide. Dragostea doamnei Ōta pentru tată şi fiu aminteşte de tragica pasiune a poetei şi curtezanei Izumi Shikibu pentru prinţul Tametaka, iar după moartea prinţului (înfruntând toate bârfele şi acuzele) pentru fratele mai mic al acestuia.

Dar apogeul artistic în tratarea celor două subiecte este atins de Kawabata în Frumoasele adormite, carte târzie (apărută în anul 1961), care prin aroma de fantastic degajată prin toţi porii ei, ne duce de îndată cu gândul la cunoscuta nuvelă La ţigănci a compatriotului nostru Mircea Eliade.

Pentru bătrânii care vizitează această pensiune, mai bine zis această casă bizară, frumoasele adormite întruchipează pretexte pentru visări şi reîntoarceri în vechi amintiri. Astfel, bătrânul Eguchi în cele cinci nopţi petrecute în pat, la început cu o singură fată, apoi cu două, are la îndemână cadrul adecvat ca să-şi revadă prima lui dragoste – acea fată cu care admirase din tren curcubeele. Dar fata cu curcubee este moartă de zece ani, el însuşi ajuns aproape septuagenar se gândeşte ba la moarte, ba la sinucidere, mai ales când în dimineaţa de după ultima noapte petrecută la pensiune, el descoperă că una din cele două frumoase murise în somn, moarte care vine după aceea a unui bătrân client.

 

Bibliografie

1.Kawabata, Yasunari – Sembazuru●Vuietul muntelui, Editura Minerva, Bucureşti, 1973

 2.Kawabata, Yasunari – Frumoasele adormite, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009

3.Şōnagon, Sei – Însemnări de căpătâi, Editura Univers, Bucureşti, 1977

 

Sighetul Marmaţiei

10 dec. 2010

 

„De mortuis nil nisi bene”

Posted by Stefan Strajer On November - 17 - 2010

„De mortuis nil nisi bene”

(Despre morți, numai bine)

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Mi-a venit în minte spunerea aceasta –  versiune latinească și românească -, în zilele acestea de omagii post-mortem și superlative generoase pricinuite de moartea lui Adrian Păunescu.

Ce favoare făcută celor curând dispăruți, ce delicatețe din partea antichității latine, atitudine împărtășită apoi de-a lungul mileniilor de nenumărate popoare – mi-am zis din nou, adică a nu știu câta oară.

Am avut însă inspirația să consult câteva dicționare și să mă edific, în consecință. Da, dictonul a fost răspândit în versiune latină, dar, de fapt,  el este de origine greacă (de altfel, latinii au preluat din cultura elinilor valori culturale – până la pastișă, uneori; de la zei, numindu-i altfel, până la patrimoniul paremiologic).  Zicerea din titlul meu aparține înțeleptului Chilon al Spartei (unul din cei șapte înțelepți ). Acesta considera că moartea absolvă pe oameni de toate păcatele și că, prin urmare, despre decedați e mai potrivit să vorbim în cuvinte binevoitoare.

De acord cu propunerea bătrânului Chilon, dar în formularea următoare: „să vorbim, deocamdată, în cuvinte binevoitoare.”

Așadar, mi-am spus că e potrivit să scriu, deocamdată, despre bardul de la Bârca în cuvinte (chiar) encomiastice, referindu-mă la ipostaza sa de jurnalier. Ei bine, consider că el se situează pe traseul ziaristic ridicat de Eminescu pe înălțimi profesionale de neegalat și căruia îi urmează condeieri excepționali ai presei scrise precum Arghezi, N.D.Cocea, Brunea-Fox, Camil Petrescu, G.Călinescu, Nechifor Crainic, Geo Bogza, Fănuș Neagu ș.a. Dar, pentru vremea postbelică românească cel mai mare a fost Adrian Păunescu. Nici un scriitor, ca gazetar, nu a avut „starea de spirit, de febrilitate devoratoare”, „de nebunie” (sunt cuvintele lui despre sine însuși), persuasiunea vulcanică, precum le-a trăit și le-a revărsat în dialogurile cu confrații, publicate mai întâi în „Luceafărul”, „Tribuna”, „Contemporanul” și strânse apoi în uriașul volum „Sub semnul întrebării”.

Ce m-a impresionat, privitor la această carte, sunt cei doi factori catalizatori ai demersului său: Omul este în acest univers un răspuns deja constituit, însă care își așteaptă întrebările necesare. Și: „ Dar fericirea mea n-ar fi întreagă dacă alături de ei (interlocutorii – n.n.), nu m-aș fi mărturisit eu însumi aici, întrebând.” Și a întrebat, uneori cu o virulență de îți făcea impresia că îl poartă pe conviv din corzi în corzi, provocându-l la răspunsuri neașteptate, pentru însuși intervievatul, tot timpul însă sub ochiul cenzurii-securistice.

Cât despre revista „Flacăra” și cenaclul respectiv, condiția politico-civică a lui Adrian Păunescu, despre măsura în care multe dintre poeziile sale sunt ori nu poezii, ci mai degrabă fulminante texte versificate, pe curând.

Eminescu – continua sa deranjeze

Posted by Stefan Strajer On June - 26 - 2010

IOANA BOT  –  GAFA

 … « Mihai Eminescu dépasse depuis longtemps les  limites d’un « culte de l’écrivain » …, Ioana Bot, 2007

 Autor: Paul Dancescu (Montreal, Canada) 

 

            In articolul intitulat « La construction du « poète national » dans la culture roumaine », aparut la Cluj in prestigioasa revista Transylvanian review, 2007, vol. 16, numarul 4, pp. 3-21, doamna Ioana Bot, conferentiar (2007) la catedra de Istoria literaturii romane   la Facultatea de Litere din Cluj, propune revizuirea sintagmei «  poetul  national » atribuita lui Mihai Eminescu. Prin pozitia inalta pe care o detine, doamna Ioana Bot are tot dreptul sa critice, sa atenueze sau sa darame afirmatiile enuntate de catre critici literari, unii de mare autoritate si pe care le considera exagerate.

            Chiar dela inceput insa avem surprize. In prima propozitiune din primul paragraf citim : « Objet d’une mythisation tenace, pratiquement ininterrompue depuis l’année de sa mort, Mihai Eminescu dépasse depuis longtemps les limites d’un « culte de l’écrivain »… Din propozitiune se intelege, contra oricarei logici, dar in schimb conform legilor gramaticale elementare, cum ca, sarmanul Mihai Eminescu este cel care depaseste limitele. Fara nici o indoiala, Eminescu este subiectul gramatical al propozitiunii. Deci poetul ar trebui si chiar trebue pus la punct cu severitate in paginile care urmeaza in articolului amintit desi, pe de alta parte, se subintelege ca nu aceasta trebuie sa fi fost intentia autoarei. Astfel subiectul logic ar fi critica literatilor nostri din trecut, care, dupa parerea doamnei Ioana Bot, au depasit si au adus lui Mihai Emilescu nenumarate, nemasurate si exagerate omagii cu tendinte politice. Dar doamna Ioana Bot pare ca, vrand pe de o parte sa inceapa articolul sau cu un ex abrupto, in stil anticatilinar, iar pe de alta parte cu un ex catedra, in stilul autoritar al viitorului profesor, academician, laureat, honoris causa etc., etc. – schioapata in diferentierea subiectului logic de cel gramatical. Iata mai mult decat o confuzie, este o gafa gramaticala  de anthologie.   

            De altfel doamna Ioana Bot este o recidivista a greselilor de gramatica.

            Stimata Doamna, va rog sa nu va suparati. Chiar si marele istoric si literat, regretatul academician Maurice Druon, cel care a fost foarte bine asezat in fotoliul sau de sub aula Academiei Franceze,  comisese nu de mult o eroare de lexic, o adevarata gafa de limba franceza, si asta in scris. Gafa lui a fost comentata cu mult haz in presa franceza de prim ordin. Puteti sa va considerati colega cu Maurice Druon. Este o onoare. 

            Nu ne permitem sa facem vreo propunere. Credem totusi ca, daca doamna Ioana Bot ar fi pus o virgula sau ar fi folosit un articol hotarat acolo unde trebue, un apostrof acolo unde legile gramaticale si ortografice elementare o impun, sau in mod chirurgical ar fi taiat propozitiunea in doua entitati independente, nu ar fi iesit acest penibil dublu inteles. Persoanele avizate stiu ca limba franceza este foarte pretentioasa in ceea ce priveste ordinea cuvintelor, aranjarea atributelor si complementelor intr-o fraza. Limba franceza nu admite rabaturi, care pentru un strain imprudent, oricat de bun cunoscator al limbii franceze s-ar considera, prezinta riscul unor accidente. SE pare ca Emil Cioran a fost unul dintre putinele exceptii de la aceasta regula.

            Mai departe, dna Ioana Bot este necrutatoare cu criticii literari si filozofii nostri din trecut, aceia care i-ar fi adus lui Mihai Eminescu elogii exagerate. Ii ia la rand. Incepe cu Titu Maiorescu, primul care utilizeaza sintagma « poet national », pentru un alt poet, acum peste o suta de ani. N-ar fi oare mai bine sa-l lasam pe Maiorescu sa doarma linistit? A trecut vremea cand operele lui Titu Maiorescu, Kogalniceanu, Dimitrie Cantemir si Gheorghe Sincai erau puse la index de catre distrugatoarele masuri anti-culturale romaneasti din anii 1948, iar cartile lor smulse din rafturile marilor biblioteci ale tarii. De altfel, pe vremea lui Titu Maiorescu, atat in Vechiul Regat cat si in Ardeal, precum bine se stie, notiunile de national si nationalist aveau o alta nuanta, ca sa nu zicem conotatie, decat astazi, cand in umbra ideologiei atat de dezbatuta a uniformazarii, termenul de nationalist a primit un sens peiorativ si poate ca, in viitor, aceiasi soarta o vor avea si temenele national si natiune.

            In continuare autoarea trece la Radulescu-Motru si Pompiliu Constantinescu pe care îi scruteaza si îi diseca cu o severitate necrutatoare. George Calinescu este deasemenea victima unei cruzimi cumplite si este caracterizat drept « ridicul ». Urmeaza citate si comentarii, din scrierile lui Serban Cioculescu, Stefan Augustin Doinas, Vladimir Streinu, Tudor Arghezi, Sextil Puscariu si altii. Ne miram cum de a scapat, ca prin minune, exegetul Perpessicius de cutitul taios al doamnei Ioana Bot. Ca sa ne convinga insa, Domnia Sa foloseste tehnica extrem de fragila a citatelor. Din fiecare autor citeaza cateva cuvinte. Dar, precum prea bine stim, nimic nu este mai inselator pentru cititor, decat politica citatelor. Pe baza citatelor, autoarea afirma ca toti, desi oameni de cultura, au facut afirmatii fara nicio acoperire justificatoare, ca au oferit simple asertiuni, fara nicio explicatie, deci fara valoare. De asta data citez eu din articolul doamnei Ioana Bot : «  il impose, il n’explique pas, il affirme, il glisse en empathie et finit en dictée ou en injonction ». Iar in alta parte a articolului se afirma : « aucun argument explicit n’est ajouté, car aucun argument « objectif » ne serait admissible ; la visée persuasive consiste non pas dans l’argumentation, mais dans l’assertion ». Oare asa sa fie ? De pilda in cele peste saptezeci de articole ale lui Serban Cioculescu, asupra lui Mihai Eminescu, nu se explica nimic ? Nu ma refer la analiza literara, care este de valoare incontestabila, ci la explicarea fenomenului Eminescu, a operei sale si a locului sau in ansamblul social, politic si cultural al epocii si al tarii.

            Doamna Ioana Bot este o combatanta impotriva mitizarii, ca un adevarat erou pe baricade. Intr-adevar, domnia sa demitizeaza cu inversunare. Astfel, într-un articol anterior intitulat « Storia e litteratura : Il tema della Roma antica nell’opera di Mihai Eminescu », publicat in revista Transylvanian review 2002, vol. 11, numarul 3, pp. 97-104, considera ca poetul a creiat un mit in drama Decebal. S-ar intelege cum ca, dupa exagerarile latiniste, « . . .  l’invenzione di una mitologia nationale significa, anche per Eminescu, l’invenzione di una mitologioa dacica »..  Dar aceste mitologii au fost de multa vreme, de peste un secol, analizate iar concluziile judicioase abunda. Nu mentionez decat comentariile lui Nicolae Iorga asupra lui August Treboniu Laurian, publicate in 1911, intr-un text nu usor de citit si de urmarit si cu o structura stilistica foarte complicata, dar fara greseli de gramatica.

             Desigur, nu este cazul aici, despre autoarea de care ne ocupam, dar in medicina, inversunarea impotriva miturilor ar purta numele de fenomen de fixatie.

            Sa trecem in cateva cuvinte la unele insinuari din text. In articolul domniei sale gasim un citat din Ion Scurtu, despre Eminescu, citat desprins dintr-un text foarte vechi, din primii ani ai secolului trecut : «dès sa jeunesse comme prédestiné à devenir le compréhensif le plus profond et le plus ample de l’âme roumaine, à cause de son origine paysan, de ses errances de jeunesse à travers toutes les provinces roumaines, de la formation universitaire …. ». Opresc citatul aici, pentru ca la ultimile doua cuvinte din citat, doamna Ioana Bot adaoga, in paranteza, cu malitie (pourtant inachevée). Trebue sa marturisesc ca referindu-ma la gramatica si la stilul articolului analizat acum, ramân surprins in fata unor constructii stilistice ciudate, mult prea pretentioase, precum si a unor gafe elementare de gramatica, din partea unui absolvent a studiilor universitare si as adaoga in paranteza, la fel de malitios (pourtant achevées).

            E drept ca, exceptand gafa initiala, autoarea nu-l nedreptateste pe Mihai Eminescu. Pe parcursul articolului, autoarea ii aduce unele elogii. Il iarta. Substratul de ranchiuna este indreptat in mod evident numai impotriva criticilor literari. Dar este o ranchiuna cu furii. Cu totii am vazut sau auzit de cucoane navalnice cum a fost Elena Ceausescu, Ana Pauker, Dolores Ibaruri, sau chiar doamna Busulenga, cea care vorbind repede isi incepea cursul universitar de la use, de cum intra in amfitreatru – dar care pana la urma a mers la manastire. Putina pocainta ar trebui si in cazul de fata. Sa dai numai cu barda in dreapta si in stanga, sa critici nume de oameni care au reprezentat si reprezinta ceva in cultura noastra, poate fi oare semn de inalta activitate intelectuala ? Si precum vedem, autoarea nu se incurca in critica cu nume marunte, ci numai cu numele mari ale culturii noastre. Este vechea si jalnica politica romaneasca de demolare. Daramam totul.

            Uneori doamna Ioana Bot pare ca insinueaza. Astfel Domnia Sa ar vrea sa spuna ca Pompiliu Constantinescu, prin propunerea insistenta de a se creea o catedra universitara dedicata exclusiv lui « Eminescu », ar fi intrevazut un mit national. Ne intrebam daca nu cumva urmarea si creerea unui post universitar pentru sine insusi ? Este posibil sa fi fost asa. Dar prin fenomen de bumerang, n-ar fi oare posibil ca si acum, doamna Ioana Bot sa urmareasca ceva, utilizand o adevarata dezlantuire critica, cu desfasurarea tuturor stindardelor ? Aici avem o banuiala. Nu cumva se vede ministeriabila (ca sa folosim un cuvant al lui Gh. Calinescu, criticul literar considerat de autoare drept « ridicul ») sau poate intrevede un scaun in aula Academiei Romane, sau poate, cunoscatoare a tainelor limbii franceze, chiar un fotoliu à L’Institut de France. Si are toate sansele, astazi cand, prin mijloace foarte subiective, se practica politica de promovare in locurile cele mai de varf ale societatii.

            Oricum, pana atunci, gafa ramane gafa.

            Dr. Paul Dancescu, Phd., FRSTMH, Ex presedinte al Tropical medicine consultants reg’d si presedinte al Association culturelle roumaine reg’d, Montréal – Canada

Autor: Gabriela Petcu

“Printre-atâtea griji, necazuri, dacă n-ar mai fi şi glume

Şi poveşti pe lumea asta: ce s-ar face biata lume?” (Cuvânt înainte)

 

Petre Dulfu s-a născut la 10 martie 1856 în Tohat – Maramureş, într-o familie de intelectuali. Mama, Gafia Bran, fiică şi soră de preot este cea care îi cultivă dragostea pentru poveşti şi basme. Tatăl său, Ghifor Dulf, era un militant activ pentru drepturile românilor aflaţi sub stăpânirea austro-ungară.

Urmează clasele primare şi cele şase clase ale învăţământului secundar, la  Baia Mare, în limba maghiară obligatorie pe atunci în toate instituţiile de învăţământ din Transilvania. Cu toate că studia într-o limbă străină, se dovedeşte a fi un elev excepţional, obţinând premiul I la fiecare sfârşit de an şcolar. Urmează cursurile liceale la Baia Mare, în foaia matricolă fiind consemnată în dreptul numelui său caracterizarea “excepţional cu laude şi sârguincios”. Începe să colaboreze la revista liceului pe care, în cele din urmă, aproape că o redactează singur. Debutul adevărat, are loc în paginile revistei  din Oradea, “Familia”, condusă de Iosif Vulcan. La acestă revistă, cu opt ani în urmă, debutase şi Mihai Eminescu. În această perioadă, publică  versuri patriotice şi o serie de poezii romanţioase, erotice nu numai în această revistă ci şi în altele: “Şezătoarea”, “Amicul familiei”, “Cărţile săteanului roman”.

În 1876 îşi începe studiile Universitare din Cluj şi devine studentul preferat al profesorului Grigore Silaşi care îl recomandă călduros, într-o scrisoare, lui Vasile Alecsandri. Cunoscător al câtorva limbi străine, în timpul studenţiei, Petre Dulfu traduce pentru prima oară în limba română, capodoperele dramaturgiei greceşti antice, Ifigenia în Aulida şi Ifigenia în Taurida, de Euripide. Aceste traduceri, au fost ulterior perfecţionate, cunoscându-se mai multe ediţii.

În 1881, îşi susţine doctoratul la Cluj cu lucrarea “Alecsandri Vazul müködese a román terén” în traducere, “Activitatea lui Vasile Alecsandri în literatura română”. Curajul de a realiza o teză despre un autor roman, în acei ani ai absolutismului austro-ungar, a făcut să fie cunoscută în rândurile cititorilor de limbă maghiară, nu numai personalitatea şi opera lui Vasile Alecsandri ci şi a contextului literar românesc. Petre Dulfu notează în teza sa: “Naţiunea română în momentul de faţă trăieşte perioada de înflorire a creaţiei poetice…Creaţia poetică română de până acum, atinge punctual culminant cu opera lui V. Alecsandri.  Cu aceasta, nu vreau să spun că prin Alecsandri creaţia poetică a naţiunii române şi-a atins apogeul. Ea se află departe de punctual culminant al înfloririi sale, dar Alecsandri a trasat déjà şi a pregătit bine drumul spre culmi şi tocmai pentru aceasta, opera lui care oglindeşte înaintarea spirituală şi starea de dezvoltare culturală a naţiunii române, merită atenţia nu numai a naţiunii române, ci a oricărei naţiuni.”

Este numit profesor de pedagogie la Şcoala Normală “Carol I” din Bucureşti apoi, preia conducerea Şcolii Normale din Turnu-Severin. Revine în Bucureşti la solicitarea profesorului şi pedagogului Barbu Constantinescu. În această perioadă îi cunoaşte pe Ioan Slavici, şi el professor la Şcoala Normală, pe Eminescu, Vlahuţă, Hasdeu şi alte mari personalităţi ale culturii româneşti. Publică o serie de articole necesare pentru evoluţia spiritului, în revistele de pedagogie ale vremii: “Educatorul”, “Lumina pentru toţi”, “Revista pedagogică”.

În 1886, se căsătoreşte cu Elena Mateescu cu care a avut patru copii. Viaţa alături de soţia sa, a fost benefică pentru scriitoar, acesta încurajându-l să se dedice scrisului.

În anul 1894 a debutat editorial cu “Isprăvile lui Păcală”. Premiată de Academia Română, lucrarea a cunoscut zeci de ediţii aducându-i o popularitate deosebită. Au urmat alte creaţii care, de asemenea, i-au adus recunoaştere unanimă: Snoave, Odinioară, Ion Săracul, Zâna flo­rilor, Cei doi feţi-logofeţi cu părul de aur (ultima poveste, scrisă la vârsta de 83 de ani), Gruia lui Novac şi Povestea lui Făt-Frumos. A redactat numeroase manuale şcolare din cele mai diverse do­menii: limba română, aritmetică, geografie. Cele mai cunoscute şi apre­ciate au fost Etica sau morală filosofică şi Noţiuni de estetică.

 Se stinge din viaţă în ultima zi a lunii octombrie a anului 1953, intrând în nemurire prin creaţiile sale literare de valoare incontestabilă.

Autor de basme, profesor, traducător şi doctor în filosofie, fost membru al Societăţii Scriitorilor Români din 1911, Petre Dulfu rămâne la loc de cinste între dascălii promotori ai celor mai înalte idealuri naţionale.

Numele său, face onoare Bibliotecii Judeţene din Baia Mare – Maramureş, prilej pentru care, transmit omagii în numele culturii veşnice.

 

(Cuvânt înainte – Petre Dulfu)

 

Şi spre-a nu se pierde-n valma anilor ce vin şi zboară,

Pentru cei din urma noastră, scumpa de poveşti comoară,

Din acele ce-auzit-am  pe bătrâni de mult spunându-mi,

Prins-am cu urechea una, ca s-o spun şi eu la rându-mi.

 

E povestea lui Păcală, năzdrăvanul din născare,

Cela ce-n isprăvi isteţe pe pământ pereche n-are;

Cel ce-n cale-i nici de oameni, nici de draci nu se-nspăimâmtă,

Ci-a juca pe toţi mi-i face cum din fluier el le cântă.

 

Vreţi s-o auziţi întreagă? Adunaţi-vă deci roată,

Câţi grăiţi aceeaşi limbă, dragi români din lumea toată!
Ce ne-am face tot cu-amaruri, dacă n-ar mai fi pe lume

Şi câte-o poveste plină de-nveselitoare glume?

Gabriela Petcu

Sarbatoare a dacilor liberi

Posted by Stefan Strajer On December - 17 - 2009

Sărbătoare a Dacilor liberi

Doi colaboratori ai “Curentului International” si-au lansat ultimele carti. Nicolae Dabija: “Hotii de sperante” si Ovidiu Creanga: “Cu si fara securisti”
 Capitalist_de_mama_focului_1989_Canada1.Ovidiu Creanga

Foto.Ovidiu Creanga
La 5 decembrie 2009  în sala de şedinţe din incinta sediului Uniunii Scriitorilor, la Chişinău a avut loc un remarcabil eveniment: prezentarea cărţilor noi, apărute la editura „Vicovia” din Bacău „Hoţii de speranţe”, de marele poet şi publicist Nicolae Dabija şi „Cu şi fără securişti” de scriitorul Ovidiu Creangă din Canada.
La acest mare eveniment au luat parte renumiţi scriitori şi poeţi şi alţi oameni cunoscuţi de ştiinţă şi cultură, invitaţi de către organizatori.
Cărţile au fost prezentate de către Preşedintele Uniunii Scriitorilor din RM (România Mică) academicianul Mihai Cimpoi, care la început i-a felicitat pe cei prezenţi cu Marea Unire, sărbătoare Naţională a României. Domnia sa a menţionat cu mândrie, că autorităţile de la Bucureşti au evidenţiat rolul şi meritele oamenilor de cultură din RM şi îndeosebi a redactorului ziarului „Literatura şi Arta”, N.Dabija, în Mişcarea pentru Renaşterea Naţională din RM şi în Revoluţia din România Mare declarând, că Revoluţia din decembrie 1989 din România a început la Chişinău… 

Nicolae Dabija.Foto 1

Foto. Academicianul Nicolae Dabija     
În cuvintele sale de felicitare cu ocazia prezentării cărţilor noi Anton Moraru, istoric şi cercetător a tinut să accentuieze valoarea acestor lucrări din punct de vedere istoric servesc ca document  ce vor servi viitoarelor generaţii in cercetarea şi găsirea adevărului istoric. – Cartea lui N.Dabija „Hoţii de speranţe” este o carte pentru lupta de eliberare naţională…- a accentuat Domnia sa.
Poetul Anatol Codru a vorbit cu multă căldură despre activitatea profesională a lui N.Dabija menţionând, că astăzi nu e sărbătoarea lui Dabija, ci sărbătoarea întregii societăţi. Acele 12 cărţi politico-artistice şi istorico – filozofice, publicate de dânsul sunt un aport pentru a studia, sunt pentru viitorime…Şi dacă M.Eminescu este cel mai mare poet al sec.XIX,apoi N.Dabija: poetul şi publicistul, politicianul, istoricul şi filozoful este cel mai mare poet al sec.XX şi…Pe seama acestor cărţi se vor scrie alte cărţi de catre generaţiile viitoare, aşa cum scriem noi astăzi despre Revolutia din 1848, despre Marea Unire etc.
Andrei Strâmbeanu, în cuvântul său de felicitare a vorbit cu multă dragoste despre creaţia literară şi de surpriza nespus de frumoasă a  poetului N.Dabija prin această  prezentare a cărţilor de azi.
– Este un erou al zilelor noastre – spune A.Strâmbeanu – care a rezistat la toate încercările şi presiunile timpului, care prin activitatea sa  culturalizează poporul român.
Frumoase cuvinte a auzit auditoriul de la D-na Ana Bantoş care a menţionat, că N.Dabija este un deschizător de drumuri în poezia noastră…
Renumitul poet şi politician Ion Hadârcă in luarea sa de cuvânt de asemenea atribuit lucrărilor puse în discuţie valori inestimabile menţionând, că Nicolae Dabija a scris durerile şi patimile poporului nostru. Poet, publicist, politician, istoric şi filozof Nicolae Dabija este un Soljeniţin al României noastre.
De la numele celor prezenţi academicianul Mihai Cimpoi şi N.Dabija au adus frumoase cuvinte de mulţumire editurii „Vicovia” din Bacău în persoana Directorului ei D-l Viorel Cucu pentru munca depusă la editarea acestor cărţi minunate.
În omajiul său, adus la adresa autorilor Directorul editurii „Vicovia” şi-a manifestat plăcerea pe care o primeşte de la colaborarea cu aşa mari personalităţi ale poporului român ca N.Dabija şi O.Creangă. Domnia sa accentuat că poeţii şi scriitorii nu au vârstă, că niciodată nu e târziu să începi a scrie, a scrie Adevărul aşa cum scriitorul O.Creangă a debutat la vârsta de 80 de ani şi astăzi, la respectabila vârstă de 88 de ani are „scoase de sub tiasc” (vorba scriitorului) 8 cărţi.
Cuvinte nemaipomenit de bune la adresa cărţii scriitorului şi epigramistului O.Creangă a spus poetul secolului trecut şi celui de azi N.Dabija: „O.Creangă este feciorul poporului basarabean, care prin lucrarea sa autobiografică descrie istoria poporului roman atât din stânga cât şi din dreapta Prutului, descrie viaţa social-politică şi culturală în perioada interbelică din Basarabia şi a regimului comunist sovietic din România.”
Scriitorul descrie în cele mai veridice culori aspectul geografic, istoric, cultural şi politic din ţările vizitate de dânsul. A avut acces în eşalonul cel mai superior de conducere a Ţarii, stând bine pe lângă “Geniul Carpaţilor şi Savanta cu nume mondial.” (soţii Ceauşescu)  şi care datorită funcţiilor înalte pe care le-a ţinut a cutreerat aproape toate ţările lumii.  Domnia sa, din pensia pe care o primeşte  sponsorizează 2 gimnazii: din Stolniceni şi Mana. 3 licee: din Vărzăreşti (Al.cel Bun), Tighina (Al.cel Bun) şi din Tiraspol (Lucian Blaga) – trei locuri premiante din fiecare şcoală câte 200 euro, prin acest gest de binefacere stimulează la elevi dragostea şi dorinţa faţă de carte.
Multe cuvinte calde la adresa omagiaţilor au adus Iulian Filip, Raisa Ciobanu şi alţii…
În încheiere Preşedintele Uniunii Scriitorilor M.Cimpoi i-a felicitat pe toţi participanţii la acest forum cu Sărbătorile apropiate, iar N.Dabija a mulţumit tuturor pentru prezenţă invitându-i în sala de jos, unde a evoluat ansamblul folcloric „Haiducii.”.
Iacob Cazacu-Istrati (RM – Romania Mica)
Pentru conformitate: Ovidiu Creanga

Un cliseu american: “fun”-ul

Posted by Stefan Strajer On November - 5 - 2009

Un cliseu american:  “fun” – ul

silvia-jinga-foto

Autor: Silvia Jinga

Este imposibil sa nu observi dupa putin timp de la sosirea in America frecventa in viata cotidiana a expresiei „to have fun”. Cum comunicarea dintre oameni ne ajuta sa le intelegem scopurile existentiale, idealurile sau lipsa lor, obsesia „fun”-ului pe care l-am traduce prin satisfactie, amuzament, placere, ne sugereaza orientarea unei dominante parti a lumii americane spre cucerirea cu orice pret a unui feud individual plin de fericire, conceptul de fericire fiind sinonim cu acela de self-gratification la care se refera multi sociologi americani. Mai mult de trei sferturi dintre americani, arata Eric G. Wilson, se declara foarte multumiti de viata lor, calificând-o „happy” (Agaisnt Happiness, p. 5). Aceasta perceptie pare a tine insa mai mult de o reprezentare artificiala a vietii personale care se identifica in mare parte cu imaginea generata de mass media, cu o anumita ideologizare a omului transpus in paradisuri rupte de realitate. Criza economica actuala a sfâsiat valul straveziu care separa obstinatia fericirii personale de vuietul  vietii adevarate. Pentru ca in viata adevarata s-au prabusit companii uriase ca Enron-ul, spulberând securitatea financiara a numerosilor lui angajati, fiind urmat de caderile marilor banci, cresterea rapida a somajului, erodarea pe zi ce trece a increderii cetatenilor in institutiile traditionale si onestitatea angajatilor lor. The American dream (visul american, n.r.) care presupune ca fiecare lucrator sa fie capabil sa-si cumpere propria lui casa a suferit enorm in ultima vreme din cauza pierderii locurilor de munca care a atras dupa sine insolvabilitatea unui segment considerabil al populatiei americane. Si toate aceste triste evenimente se desfasoara pe fundalul a doua razboaie al caror ecou  tragic il simtim si auzim in fiecare zi.
Pornind de la aceste considerente, la care se adauga interventia nefasta a omului in echilibrul ecologic si climatic, Eric G. Wilson, autorul cartii Against Happiness. In Praise of Melancholy (Impotriva fericirii. In sprijinul melancoliei), Sarah Crichton Books, New York, 2008 considera eronata tendinta societatii americane de a exclude melancolia, tristetea, suferinta in general din paleta de sentimente normale ale fiintei umane. Imi amintesc ca in timpul studentiei prin anii ‘60 am citit eseul filozofului D.D. Rosca, Existenta tragica, intarindu-mi credinta in caracterul imprevizibil al conditiei umane si fragilitatea ei. Ratiunea noastra proiecteaza un univers patronat de armonie si cognoscibilitate, când in realitate universul este in cea mai mare parte a lui irational, arata filozoful clujean. Eric Wilson se intreaba cu o amara ironie: „What is behind this desire to purge sadness from our lives, especially in America, the land of splendid dreams and wild success?  Why are most Americans so utterly willing to have an essential part of their hearts sliced away and discarde like so much waste?  What are we to make of this American obsession with happiness, an obsession that could well lead to a sudden extinction of the creative impulse…” (p.5 „Ce este in spatele acestei dorinte de a elimina tristetea din vietile noastre, in special in America, tara visurilor minunate si a succesului salbatic? De ce sunt cei mai multi dintre americani atât de dornici sa aiba o parte esentiala a inimilor lor taiata si aruncata ca atât de multe deseuri? Ce suntem noi sa facem din aceasta obsesie americana a fericirii, o obsesie care poate conduce la subita extinctie a impulsului creator?” – trad. ns.).  To have fun and to be happy cu orice pret imi aduce aminte intr-o oarecare masura de imaginea omului de tip nou pe care o profesau codul eticii si echitatii socialiste. In ambele cazuri se manifesta o tendinta vizibila de a schematiza tumultul de sentimente si emotii din care este tesuta complexitatea psihologiei umane. Urmarirea obstinata a unei stari de satisfacere deplina a egoului personal ignora caracterul conflictual al existentei. S-a mers atât de departe in acest sens incât a aparut o intreaga stiinta a pshiologiei pozitive, o cohorta de doctori specializati in intensificarea fericirii prin placere si terapie in scopul obtinerii deplinei satisfactiei terestre.  Autorul eseului comenteaza sarcastic: „Everywhere I see advertisements offering even more happiness, happiness on land or by sea, in a car or under the stars.” (p.5 – „Pretutindeni vad anunturi oferind inca mai multa placere, placere pe pamânt si pe mare, intr-un automobil sau sub cerul liber” – trad. ns.)
Intr-o lume fara indoiala tragica precum cea contemporana sustragerea din realitate cauzeaza inautenticitatea si, in ultima instanta, izolarea in turnul de fildes al unei fantasmagorice fericiri. Indemnul pe care il auzim zilnic „look at the bright side”, adica sa vezi intotdeauna latura luminoasa a situatiei, deci sa te cantonezi intr-un perpetuu optimism este un alt leit motiv din acelasi arsenal al iluzionarii. De fapt trebuie sa privesti lucrurile pe fata si pe dos, in latura lor luminoasa si in latura lor intunecata deoarece existenta este un continuu joc al contrariilor. Intr-un vers popular românesc se spune ca „cine n-a gustat amarul/nu stie ce e zaharul”. La Eminescu „farmecul” e „dureros”, la Lucian Blaga „numai in lacuri cu noroi cresc nuferii”. Tristetea isi are locul ei in gama trairilor omenesti si alungarea ei prin pilule sau alte mijloace contrafacute conduce la transformarea vietii intr-o entitate mecanicista. Insistenta in procurarea gratificatiei imediate, a confortului superficial fara nici cea mai slaba banuiala ca dincolo de aceasta ingradire in fericire exista un intreg si urias cosmos al nelinistii, conduce la o viata gaunoasa, lipsita de perceptia completitudinii. Si in acest sens Eric Wilson observa „The American dream might be a nightmare” (p.9) (Visul american poate fi un cosmar, n.r.) in masura in care cantonarea intr-un microcosmos artificial rupt de contradictiile realitatii transforma oamenii in roboti, in prizonieri ai unei utopii in roz.
Dreptul la „viata, libertate si urmarirea fericirii” sunt stipulate in Declaratia de Independenta. Ceea ce se stie mai putin este conectia dintre urmarirea fericirii personale si dreptul de proprietate. De aceea, observa E. Wilson, America a fost si este inca locul unde individul isi poate gasi fericirea numai prin acumulare de bunuri, pe o baza deci strict materialistica. Orientarea strict pragmatica a americanului il face sa vada intr-o padure nu splendoarea frunzisului ei, ci o cifra de afacere, preturi de comercializare si stocuri. Dar, a ignora splendoarea frunzisului si locul padurii in armonia universala, a o reduce la o entitate pe care o consideri doar in masura in care se potriveste in planul tau de exploatare a ei in folosul personal, inseama deja o tradare a realitatii. Supunerea pragmatica a lumii, utilizata pentru maximul confort individual slujit de revolutia tehnica in plin avânt, a dus la crearea aici a unui paradis al convenientelor si eficientei. Civilizatia digitala il indeparteaza pe om inca mai mult de latura obiectiva a realitatii, producând realitati virtuale. Procesul de artificializare a univesului nostru imediat de viata este in continua crestere.  Autorul eseului conchide: ”In each of these cases we have traded flesh for prosthetics, heart for hardware” (p. 17 – „In toate aceste cazuri am schimbat carnea pe proteze, inima pe hardware” trad. ns.), cu alte cuvinte ne-am indepartat de autenticitate. Eludarea tragicului in filozofia de viata face ca „in this American capitalistic view the world is a kind of playground, with each object serving its purpose for pleasure.” (p. 17) – „in aceasta viziune capitalist americana lumea este un loc de joaca in care fiecare obiect este destinat placerii” – trad. ns.). Vânarea fericirii cu pretul sacrificarii contrastului ei dialectic, nefericirea, tristetea este nefireasca si violeaza legile dupa care se conduce intregul cosmos. „The American dream” care exclude asperitatile existentei din ecuatie este in ultima instanta narcisist, iluzoriu si tocmai de aceea primejdios. Acesti „happy types of Americans” doresc sa impuna lumii egoul lor imperialistic, neluând in considerare diferentierile dintre oameni, necesitatea dialogului continuu dintre eul nostru si cei din afara noastra. Este un divort de realitate care, ignorând polaritatea complexa a lumii bazata in esenta ei pe contrarii, seamana mai mult cu o moarte a ceea ce e viu in fiinta noastra decât cu o cucerire a fericirii.
Omul perpetuu fericit este un om gaunos. Incercând sa fie mereu in control si sa-si construiasca o fericire sigura el intra in conflict cu imprevizibilitatea lumii mereu in schimbare. Si de aici apare starea de debusolare care la multi americani se manifesta in consumul de droguri si a altor paleative menite sa suprime suferinta. Dimpotriva acceptarea dialecticii contrariilor ca lege a ritmurilor universale devine o sursa de energie vitala, ne mai aparând ca o aberatie greu de suportat. Inca din antichitate grecul Heraclit observase ca eterna e doar miscarea, ca nu poti intra de doua ori in acelasi râu. Ishmael, personajul central din „Moby-Dick” al lui Herman Melville, contemplând vasta intindere a oceanului are aceeasi revelatie a vesniciei miscarii, a continuumului de vibratii care e viata. Melancolia noastra provine din chiar aceasta revelatie a caracterului finit al existentei umane intr-o lume infinita pe care noi o traim in momente, fragmente, in ceea ce numim clipe de viata. Cliseele colective ca „to have fun”, „American dream”, „I’m fine” sunt, observa Eric Wilson, „armuri” impotriva socurilor existentiale. Nu e usor sa ne imprietenim cu adevarurile inconfortabile, dar salvarea noastra consta in acceptarea tensiunii dintre viata si moarte, dintre bucurie si durere, lumina si intuneric.  In aceasta tensiune se afla sursa creatiei umane si privita din aceasta perspectiva moartea este o invitatie la explorarea sanselor si riscurilor vietii noastre.
Deosebit de interesanta mi se pare interpretarea psihanalistului elvetian Carl Yung acordata momentului Crucificarii din biografia lui Christos. Yung vede in acest moment un simbol al dezintegrarii materiale dincolo de care, dupa trei zile de sedere in mormânt are loc transformarea, trecerea la un nou sine, la un nou eu produs din alchimia, amestecul contrastelor, al polaritatilor: lumina si intuneric, viata si moarte, masculin si feminin. Imbratisând aceasta interpretare, Eric Wilson observa ironic: ”I often wonder if America would be better off, would be a richer and deeper nation if it took seriously Yung’s version of Christ”.(p. 52 „Ma mir adesea daca America n-ar fi o natie mai buna, mai bogata si mai profunda luând in serios versiunea lui Yung despre Christ – trad. ns.). In raza acestei ironii Wilson il cuprinde pe Billy Graham, pastorul Americii din suburbii care predica o teologie a confortului. In teologia lui Billy Graham se reflecta mentalitatea clasei americane instarite retrasa in turnul de fildes al cliseelor pe care le-am analizat pâna acum. Este un turn care s-o apere de cruzimile realitatii din marile orase. Retragerea americanilor instariti in suburbiile protejate de porti pazite este, dupa parerea lui Eric Wilson, o fuga din fata realitatilor sociale conflictuale ale Americii contemporane. Care este semnificatia fenomenului suburbiilor daca nu o artificiala evitare a lumii imprevizibile, eterogene a societatii reale cu injustitiile ei. Este un mod de a te sustrage din flux la adapost de suferinta. Suburbiile, ca expresie a evadarii din fata realitatii, mentalitatea mallurilor si constructiile de sticla glaciale ca niste imense oglinzi, sunt dupa Eric Wilson, simptomele unei „pervasive paranoia”(p.57). Mall-urile, comunitatile suburbane, blocurile din otel si sticla au toate aceeasi arhitectura. Caracterele particulare ale lucrurilor dispar si totul ajunge a fi de o monotonie mai mult sau mai putin abstracta, omul devenind prizonierul unor paradisuri artificiale care il indeparteaza de natura si de autenticitatea vietii. „To have fun” si „to be happy” expresii foarte des uzitate, parând asa de inofensive la prima vedere ascund in fond realitati semantice, psihologice si sociologice serioase.  Cartea lui Eric G. Wilson, profesor de engleza la Universitatea Wake Forest din Winston-Salem, North Carolina face o interesanta radiografie a societatii americane privita prin prizma unor mentalitati stereotipe.

In memoria lui Eminescu – Detroit 2009

Posted by Stefan Strajer On June - 27 - 2009

octavian-maior2

In Memoria lui Eminescu

 

 

 

 Autor: Octavian Maior

Ce mult a trecut de când ai plecat,
Iubite Mihai noi nu te-am uitat,
Ratacind fericit prin poiene cu flori
Ce mult ai visat cuprins de fiori.

Pe carari prin paduri, rascolit de amor
Doreai sa te-nalti spre ceruri in zbor
Imbatat de iubire sub teiu-nflorit
Cu draga ta-n brate visai fericit

Asa ti-a fost scrisa cararea prin lume
Tarii sa-i lasi mostenire un nume
Mereu ai visat sa fie sub soare
O DACIE MARE, INFLORITOARE

Dusmanii din tara si cei de afara
Mereu te-au pândit, te-au facut de ocara
Nu s-au lasat pâna nu te-au sfârsit
Te-au dus la nebuni, arestat, umilit.

Astazi cei multi te stimeaza, te iubesc
Esti parte din tezaurul meu stramosesc
Comoara draga ce-o mostenim
In inimile noastre cât mai traim.

Octavian Maior
14 iunie 2009
Michigan,USA

EMINESCU – 120

fotooctavian-maior-recitand

Foto.Octavian Maior recitind poezia dedicata lui Mihai Eminescu

Cu ocazia implinirii a 120 de ani de la sfârsitul tragic si prea timpuriu al marelui nostru poet Mihai Eminescu, românii americani traitori in statul Michigan au participat la o activitate de suflet si de cinstire a geniului nostru national. Activitatea a fost organizata in sala de festivitati a Bibliotecii orasului Troy din Michigan.

fotomaria-hunciag

Foto.Maria Hunciag coordonator de arta si cultura la biblioteca orasului Troy, Michigan - SUA

Activitatea a fost condusa de doamna Maria Hunciag DHA, coordonator de arta si cultura la biblioteca orasului Troy in colaborare cu domnul Ron Muresan, presedinte al ROHERA -Romanian Heritage Association.
In prima parte, activitatea s-a deschis recitându-se poezia “In memoria lui Eminescu” de catre Octavian Maior. S-a trecut apoi la prezentarea vietii si operei poetului folosindu-se imagini proiectate pe un ecran larg, dându-se explicatii interesante si competente de catre d-l Ron Muresan si doamna Maria Hunciag. Traducerea intregului material din româna in engleza a fost realizata de catre Ileana Grosu. Partea in limba engleza a fost prezentata auditoriului cu mult suflet de catre d-l Ron Muresan iar imaginile reflectând filmul vietii poetului au fost proiectate de doamna Maria Hunciag.

fotoron-muresan-presedintele-rohera

Foto. Ron Muresan presedintele ROHERA - Michigan

Eminescu este recunoscut in unanimitate ca cel mai mare si mai reprezentativ poet român. El este creatorul limbajului poetic românesc. El a cuprins Eternitatea in cuvinte românesti. Il recunoastem ca Imparat slavit al poeziei noastre nationale. Iata ce ne spune ca-i dorea tarii:
Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
La trecutu-ti mare, mare viitor!
Pentru acest ideal a platit scump in final chiar cu viata. Mai nou cercetatorii au gasit urme scrise care dovedesc ce s-a intâmplat atunci când era ziarist si scria cu prea multa patima impotriva unor politicieni corupti ori când demasca marile interese ale vecinilor din Imperiul Austro-Ungar, din Imperiul Tarist si alte state, contrare mersului spre Unire a românilor. Obârsia lui de neam ne-o afirma chiar el când scrie: “Ne tinem groapa de parinti, ce neam de neamul lor au fost români”, sau ca “scriitorul acestor siruri e insusi neam de tarani si care a tinut de coarnele plugului.”
Poetul se naste in 15 ianuarie 1850 la Ipotesti si e botezat la catedrala Botosanilor. Este al 7-lea copil din 10. Gheorghe Eminovici este tatal lui iar mama Raluca Eminovici (nascuta Jurascu).
Primii pasi ii face in gradina casei din Botosani, apoi la Duresti, Ipotesti. Are o copilarie “de farmec plina”, este fermecat de frumusetile naturii si colinda fermecat poienile si cararile padurii.
Adesea la scaldat mergeam/In ochiul de padure/La bolta mare ajungeam/Si l-al ei mijloc innotam/la insula cea verde.
Intr-o natura ca-n rai, copilul lipsit de griji este cuprins de misterele padurii, intra in lumea visului, da frâu imaginatiei si mai târziu transpune in versuri geniale amintirile din anii tineretii.
De copilarie isi aminteste mereu spunându-ne:
“Fiind baiet paduri cutreieram/Si ma culcam ades lânga izvor/Iar bratul drept sub cap eu mi-l puneam/S-ascult cum apa suna-ncetisor”.
O mare parte din anii de scoala ii petrece la Cernauti – Bucovina, scoala primara la National Hauptschule (sc.primara ortodoxa orientala). In 1860-61 e inscris la Ober-Gymnasium (liceu german) dar nu termina scoala si in 16 apr 1863 paraseste scoala.
La Cernauti intra in trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu, dupa care ajunge practicant la tribunalul Botosani. In anii de scoala il cunoaste pe prof. Aron Pumnul. Elevii si in special Mihai era foarte legat sufleteste de acest mare pedagog. Debuteaza cu poezia “La moartea lui Aron Pumnul” in 1866. Semneaza Mihail Eminoviciu. Poezia e publicata in revista “Familia” din Pesta a lui Iosif Vulcan. Acesta ii schimba numele in Mihai Eminescu, nume pe care-l pastreaza pentru totdeuna.
Cariera lui literara cuprinde 17 ani si anume de la 16 la 33 de ani. Etapele creatiei literare sunt:
1) din 1866 – 1869 faza de inceput. Scrie 43 de poezii dar n-a publicat decât 12.
2) Din 1870-1874 sunt anii de studiu la Universitatile din Viena si Berlin. Scrie acum cam 200 pagini de poezie si publica 35.
3) Din 1875-1879 scrie 316 pagini. Si publica un sfert.
4) Din 1879-1883 scrie 202 pagini
A scris si piese de teatru si romanul Geniu pustiu, istoria unui tânar contrariat de sperantele sale, Toma Nour, setos de dragoste si inflacarat revolutionar.
Poetul a lucrat si ca revizor scolar pentru judetele Iasi si Vaslui.
In calitate de ziarist pune mult suflet si da dovada de reale calitati. A fost un ziarist exceptional. Din pacate in aceasta perioada si-a ruinat sanatatea. In aceasta perioada scrie marile poeme: Luceafarul si Scrisorile. Ziaristul Eminescu scrie polemic. S-a incercat chiar cu duritate sa i se tempereze stilul. El insa scria tot in stilul sau. In ianuarie 1883 este internat in spital. Este diagnosticat ca suferind de psihoza maniaco-depresiva incurabila. A fost tratat si gresit administrându-i mercurul ca si medicament. E trimis apoi la Viena la sanatoriu. Este vizitat de Titu Maiorescu si alti prieteni. Tot acum moare si tatal sau la Ipotesti. Apoi poetul face o calatorie in Italia iar mai târziu vine la Bucuresti. De remarcat faptul ca dupa tratamentul de la Viena isi revine. Se incadreaza la biblioteca din Iasi. Dupa o vreme este iar internat la spitalul Sf Spiridon din Iasi. Ajunge in 1885 si la Liman lânga Odessa pentru cura si tratament revine din nou la munca dar este internat la ospiciul de la manastirea Neamt.
In 15 iunie 1889 moare la Bucuresti in spital, dupa marturiile unui martor, lovit pe la spate in cap cu o caramida de catre un bolnav psihic. I s-a facut autopsia si s-a constatat ca creierul cântarea peste 1400 grame. Prin aceasta infirmata teoria ca ar fi fost bolnav de boli venerice, de sifilis. Daca ar fi fost asa greutatea creerului ar fi scazut considerabil. La poet insa greutatea creierului era mai mare decât media.
Cercetarile viitoare a arhivelor vor demonstra in continuare ca poetul a fost persecutat, si umilit, impins voit spre spitale pentru a fi scos din viata activa unde incomoda pe multi.
*
In a doua parte a programului dedicat memoriei lui Eminescu a fost prezentat un concert de muzica clasica, Concertul a fost interpretat de catre Vasile Beluska, BGSU profesor de vioara si Virgil Lupu, violonist iar la pian dr. Solungga Fang-Tzu Liu. In program au fost interperetate: Sonata No 2 in A Major, op 100, / dansuri românesti de Bela Bartock (la 2 viori), s-a interpretat balada lui Ciprian Porumbescu si Ciocârlia.

fotoprofvasile-beluska-si-virgil-lupu

Foto.Prof.Vasile Beluska si Virgil Lupu
Intregul program a fost impresionant si apreciat cu prelungi aplauze de catre auditoriu. Din pacate din miile de români americani din zona Michiganului numarul participantilor a fost mai putin numeros.
Dupa program a avut loc picnicul anual al asociatiei ROHERA la resedinta doamnei Magdalena Predeteanu. S-a sarbatorit aici si ziua de nastere a generoasei gazde. Participantii dorindu-i ani multi si fericiti, multa sanatate si bucurii.

foto-gazda-picnicului-doamna-magdalea-predeteanu-impreuna-cu-dlconstantin-bodea-directorul-postului-de-radio-ora-romaneasca-detroit

Foto. Gazda picnicului doamna Magdalena Predeteanu (centru) impreuna cu Constantin Bodea directorul postului de radio "Ora romaneasca" Detroit

Au participat peste 70 de invitati, iar partea muzicala a fost foarte frumos intretinuta de catre Gabi & Lelu Ban & orchestra.
Astfel si-au petrecut o parte din românii americani dupa amiaza duminicii din 14 iunie 2009.
Octavian Maior
Sterling Heights -Michigan (SUA)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors