SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI GAVRIL CORNUŢIU

Posted by Stefan Strajer On February - 4 - 2011

SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI GAVRIL CORNUŢIU

 

Autor: Alexandru TOMA (Madrid, Spania)

Când citesc sau aud ceva interesant, îmi place să şi meditez puţin pentru a putea capta oarecum gândul celui care a scris sau al aceluia care vorbeşte. Astfel, dintr-o sală plină care îl asculta pe dl Teodor Baconschi vorbind la Ambasadă pe data de 19 octombrie 2010, eu am fost singurul care a înţeles, ce vrea să „construiască” pdl-eul domniilor lor(?), când a spus (îl citez exact): „Am ajuns să cerem partidelor politice să CREEZE oameni de Stat! Toţi ceilalţi s-au pierdut în discuţii, chiar şi glume, căci era acolo şi un reprezentant al «ciorditorilor» (după cum s-a exprimat el), un urmaş al rromei care i-a animat puţin. Să reconstruieşti, ce a fost descentralizat haotic pentru a face posibilă fraudarea fără măsură din Bugetului Ţării, cu actualii fraudatori politicieni, nu este ca şi cum ai încerca dintre lupi să faci câini pentru o stână de oi?”

Mulţi englezi, până la venirea la tron a Regelui James, au spus: „Ne este ruşine că suntem englezi!, sau Nici nu-mi vine să mă mai întorc acasă!” Odată cu acest rege au fost îmbunătăţite şi condiţiile în Colonii. Vedeţi? Când ”CAPUL” vrea binele unei naţiuni, naţiunea nu se mai ”împute”, ca şi peştele! Ei au populat Statele Unite fără a se mai întoarce acasă, în Anglia.

Mulţi germani, deasemenea au spus aşa, după terminarea Războiului. Unul mi-a mărturisit chiar mie aceasta: „Îmi este ruşine că sunt german, de douăzeci de ani cutreier lumea, lucrând, fără să fi mai respira nici aerul din ţara mea!”, la Immanuel Hostel-Jaffo (din Tel-Aviv), unde l-am întâlnit. Era un sculptor renumit care a primit aprobarea de a executa o lucrare în Israel, în semn de recunoaştere a ceeace a făcut, nu el, ci naţiunea lui, condusă de un descreerat, a cărui femeie a fost chiar o evreică, Eva Braun.

Nici noi, cei plecaţi în afara graniţelor Ţării la muncă, chiar dacă unii dintre noi nu ne vom mai întoarce acasă, nu am făcut nici un rău Naţiunii noastre, ba, chiar îi facem bine, în multe privinţe, în limita posibilităţilor care ne stau la îndemână şi de care ne putem folosi. Iar din România de azi, românii sunt goniţi sistematic în ultimii douăzeci de ani pe motiv că – declară preşedintele actual al ei: „Statul nu are resurse să se îngrijească de fiecare cetăţean!”
Preşedintele Traian Băsescu a explicat că statul şi Guvernul nu pot fi responsabile pentru fiecare cetăţean în parte, întrucât nu există resursele necesare. Aşadar, doar noi (toţi!) nu suntem „cetăţeni ai Ţării”, ci doar politicienii întocmesc condiţiile de a fi ”cetăţeni”, motiv pentru care Statul iată că şi respectă Constituţia faţă de ei: ARTICOLUL 47 din Constituţia României:

  • Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.
  • Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii.

 

Când un român care lucrează în afara ţării, afirmă supărat: „îmi este ruşine că sunt român!”, în nici un caz nu vrea să zică că îi este ruşine de originea sa, de bunii şi străbunii săi, sau de marii săi domnitori şi regi (de aceasta 99,9% dintre noi suntem mândri!), ci de cei care i-au condus sau îi conduc Ţara, făcându-l de râs şi de ocară în faţa întregii lumi, timp de atâta amar de ani!

Pe de altă parte, când intelectual care îl aude vorbind aşa pe românul care lucrează în afara Ţării (poate de rând, poate intelectual şi el), şi îi interpretează această durere ca pe un mobil de părăsire a Ţării, ori este ”politician”, ori din alte motive are interesul de a semăna dispreţ, discordie, ură…, între români. De aşa ceva, nu mai avem nevoie în libertate, căci suntem sătui de acestea, din cei patruzecişicinci de ani de lagăr comunist!

*

Distinse domn, Gavril Cornuţiu,

Nici un bănuiţi dvs ce plăcere îmi face să citesc articolele pe care le scrieţi. Sunteţi profesionist ADEVĂRAT în cercetările pe care le faceţi, iar gândurile ce le aşterneţi pe hârtie răscolesc pe orice român, dacă este om între oameni educat de părinţii lui cu cinste şi demnitate.

Totuşi, undeva greşiţi grav, poate din necunoştinţă, poate şi din alte motive, căci personal nu vă cunosc.  ŞTIU BINE, însă, că nimenea un poate cuprinde întregul adevăr: toţi vedem în parte, înţelegem în parte şi aşa vom şi cunoaşte o vreme, tot în parte, şi adevărul, şi orice lucru, fiinţă sau idee, indiferent de cât de profund ne-am adânci într-un studiu asupra lor (parafrazându-l pe Apostolul Pavel). Studiul dvs asupra originii limbii şi a neamului nostru este GENIAL, eu şi soţia am făcut un SCOP din a vă colecţiona aceste articole – ADEVĂRATE VALORI! − dar câteodată (poate de durere!), când ajungeţi prin dreptul românilor de rând… Eu sunt unul dintre ei, şi afirm asta cu mândrie, nu din modestie, căci fiecare om serios şi cinstit este o valoare la urma urmelor. Nu o fac nici cu şiretenie subtilă, căci nu ţintesc nici un interes la dvs, ci pentru că toţi am ajuns ”de rând” după 1945, din păcate. Aşadar când ajungeţi în dreptul acestora, faceţi unele afirmaţii ”grosso modo”, pe care enorm de mulţi dintre noi, cei plecaţi de acasă, covârşitor de mulţi, nu le merităm câtuşi de puţin. V-aş îndemna, cu permisiunea dvs, să folosiţi un ton prietenesc (presupunând că îl aveţi deja însuşit, de mult timp), pentru că nu vedeţi pe nici unul dintre noi atunci când faceţi referinţe şi nici nu cunoaşteţi bine majoritatea noastră pentru a vă permite luxul tragerii unei concluzii definitorii generalizate, convins fiind că tocmai felul dvs de a fi ”cercetător” implică o astfel de obligativitate.

A caracteriza un om sau o grupare într-un fel anume (să zicem chiar pe un român care şi-a ”părăsit” Ţara, sau pe mai mulţi), cere obligatoriu o cunoaştere temeinică, căci altfel, ce caracterizare va ieşi? Nu m-aş face cu acel om sau acea grupare, duşman degeaba şi fără să vreau poate? Dar ce credeţi, dacă aş cataloga cu superficialitate, necunoscând practic motivele, drept om/oameni de nimic, care-şi dispreţuieşte/ dispreţuiesc – vă citez − ”propria origine”, aş clădi sau aş dărâma ceva în sufletul acelui om???, …ceva de care poate că nici nu am dreptul să mă ating.

V-aţi gândit vreodată, cinci minute măcar înainte de a scrie despre ”problema identitară a românilor”, aşa: cum pot atrage eu pe român către această idee?, sau cum pot eu înflăcăra pe român, astfel încât să pot reface (sau menţine cât de cât măcar) unitatea românilor? Vedeţi, Eminescu nu ar fi procedat astfel! Prin felul cum le vorbea românilor, el a devenit de temut pentru duşmanul veşnic, reuşind să adune în jurul său o adevărată armată de peste douăsute de mii, în Ardeal! Odată, a întâlnit un om inferior lui, dar nu a procedat cu el aşa cum procedaţi dvs cu noi, folosind astfel de ”tonuri”, ci altele (nu le enumăr căci le ştiţi bine), care au născut în acel om gustul unei creaţii originale şi au montat între ei o prietenie aşa de strânsă, încât acel om, de atâta durere, s-a stins şi el la puţină vreme după ce a aflat că iubitul lui PRIETEN şi FRATE ROMÂN, Eminescu, a fost omorât…

Am certitudinea că dvs ştiţi mult mai bine decât mine, de câte feluri sunt oamenii, de aceea m-am revoltat când aţi ”strigat” la noi, în primul articol din 1.Nov.2010: Neam de târlă şi de slugi! Un astfel de ton nu va uni niciodată pe nimeni, ci va dezbina lovind în suflete. Pe de altă parte, gândindu-mă numai la englezi, canadieni, australieni şi americani, şi la cel de-al II-lea Război Mondial, văd cel mai clar că a fi unită o Naţiune, nu înseamnă neapărat a locui toţi împreună în aceeaşi ţară permanent. Întorsătura acestor lucruri fireşti cam până pe la sfârşitul lui 1917, şi care vă doare pe dvs, a pornit-o ”cineva” atunci din Rusia, însă românii find ţinuţi, priponiţi de ţăruşul gliei prin puterea cizmei staliniste (dar nu şi rusească, îmi permit eu să susţin) au pierdut startul, şi ajungem astăzi să ne speriem de faptul că patru-cinci milioane de români s-au stabilit în străinătate (sau poate că NU, căci doar câţiva din cei plecaţi insistă). Atunci ce să mai zicem de evreii de care pomeniţi, care sunt în afara graniţelor lor, în număr de peste cincizeci de milioane? O astfel de concepţie nu este nici măcar adiacentă cauzei care a provocat după 1945 exod românesc, şi care, după 13 iunie 1990, a devenit cu adevărat anarhic şi îngrijorător pentru Ţară, dar nu şi pentru politicienii care o conduc, căci ei în loc să se îngrijoreze, au găsit în acest fenomen o ideală posibilitate de spălare a unor sume enorme de bani de la Buget, motiv pentru care au şi constituit mult trâmbiţata ”diasporă” care nici nu există în mod real, politic vorbind, ataşată de vreun partid anume.

Întreb, căci văd că ştiţi câte ceva despre ei (evrei): Cam ce credeţi că s-ar fi ales de evrei, dacă cineva, încercând să descopere cauza dezrădăcinării lor, pentru a-i atrage la origini ar fi ascuţit aşa pana, ca dvs, împotriva celor care au fugit care încotro de faraonii cotropitori, de romani, de greci, etc.?, … catalogându-i drept renegaţi care îşi schimbă identitatea ca pe haină − vă citez iar − ”la gunoi cu vechiturile!” Ori credeţi, că evreii nu au fugit niciodată, în istoria lor, din Ţară, pentru a se salva, de foamete? Dacă credeţi şi una ca asta, atunci eu, după ce am trăit patru ani consecutivi în Israel, într-o mare bibliotecă a unui colegiu biblic din Yaffo, vă spun că vă înşelaţi rău! Iacob, al treilea Patriarh al lor, a plecat la fiul său Iosif, în Egipt, cu şaptezeci de suflete şi apoi ei au ieşit de acolo în număr de şaptesute de mii! Dar ştiţi cât a stat acolo? Scrie în Biblie!

Statul Evreu, lucrând circa douămii de ani în diaspora, a împământenit între ei o lege a ajutorului reciproc (zeciuiala), dar şi un fel de respect al semenului, pentru Statul Evreu, astfel că nici măcar acela care trage prin Olanda droguri pe nas, nu este ”renegat” sau ”parvenit întelectual”. Dar accentuez încă odată: Statul lor a făcut aceasta!!! Şi, pentru ca să nu-l piardă nici măcar pe un astfel de evreu care se droghează, i-a creat şi lui, deopotrivă cu ceilalţi, condiţiile politice de a-şi câştiga cetăţenia olandeză (sau alta, sau chiar altele), fără a o pierde pe cea natală. Mai mult, ei oferă protecţie chiar şi unui criminal, dacă este evreu. Întrebând acolo ”de ce şi unui criminal?”, mi-au răspuns: pentru că au murit prea mulţi în al doilea Război Mondial. Nu vreau să întru în astfel de discuţii căci, şi criminalul care va primi protecţie, nu va scăpa nejudecat, dar nici nu-l va da repede pe mâna unui Hugo Chavez, sau a unui Ceauşescu, să zicem. Vreau totuşi să vă mai spun ce am citit odată într-un ziar cum ”o vechitură”, un homeless evreu hai-hui prin Australia, a donat Statului Evreu suma de un milion de dolari, promiţând că restul averii sale i-o va dona prin testament, atunci când ei au intrat în război cu irakienii, pe atunci eu fiind acolo, în Kibuţul Kefar Menachem. Vedeţi cum câştigă un Stat, o Ţară, un Neam, dacă-şi iubeşte cetăţeanul? Să ştiţi că oamenii, evreii, se mai fac uneori prin publicaţii şi cum îi faceţi dvs pe români, însă există Statul care echilibrează balanţa. Acel Stat, ca şi aparat al puterii, nu-i format din târle de slugi aservite comunismului moscovit, deşi generalul armatei britanice, Ben Gurion, care a pus bazele acualului Stat, a fost.

Dar să revenim la ai noştri… Refuz să cred că o personalitate ca a dvs, atâta de interesată în cercetarea provenienţei noastre, suferă de patimi ”tismăneşi” sau” patapieviceşti”, pentru simplul motiv că nu v-au decorat încă preşedinţii Ţării şi pe dvs. Dacă vă decorau, nu vă mai scriam, căci m-aş fi gândit că faceţi această denigrare ca şi el, pe vreo 5-6000 de euro pe lună, nu gratis…

Continuând să vă lecturez articolul din 2.Nov.2010, în care reveniţi la problema identitară, rămân consternat când văd că românul care pleacă să muncească în străinătate şi poate că se şi hotăreşte să nu se mai întoarcă în România, este catalogat de dvs drept unul care (vă citez) ”scuipă în capul părinţilor săi, a bunicilor săi, a speranţelor lor, a credinţelor lor, a suferinţelor lor…?” Oare nu greşiţi prea grav, distinse domn? În Germania, cât eu am stat patru ani ca azilant, în Israel alţi patru ani, iar în Spania iată că fac anul acesta şapte ani, şi încă nu am auzit aşa ceva! Ba am sesizat la toţi aceştia că Statul îşi educă cetăţenii cam aşa: ”Sunteţi parte a unei Naţiuni Libere. Puteţi călători şi munci oriunde doriţi voi, vă puteţi stabili sau căsători oriunde simţiţi voi că va fi bine. Fiţi mândri de Naţiunea voastră şi nu faceţi fapte antisociale pe nicăieri, pentru ca şi Naţiunea voastră să se poată mândri cu voi!” Adaug, că datorită ratei şomajului din Spania, oficial de 22%, şi exodul forţei de muncă a depăşit cifrele istorice!!! Pasivitatea guvernului socialist de aici, este identică cu a celui din România, ca două picături de apă semănând, dar, în nici un ziar nu am citit ceva asemănător cu ce scrieţi dvs, în toţi aceşti şapte ani. Cei ce se preocupă de soarta Ţării, şi la momentul potrivit fiţi siguri că şi intervin, sunt Militarii! Armata! Nicidecum cetăţeanul care, pe oriunde s-ar duce să muncească, PLĂTEŞTE într-un fel Ţării, pentru aşa ceva. Eu simt că la noi în Ţară, prin acea zonă triumfă acel neam de târlă şi de slugi, şi prin Parlament, căci suntem (nu pentru că a cerut poporul aşa ceva) REPUBLICĂ PARLAMENTARĂ!

Sunt două emisiuni televizate la care eu mă uit, pentru că îmi place să aflu despre alte ţări, popoare, datini, etc.: ”Madrileños en el mundo!” şi ”Españoles en el mundo!”, care aduc în prim plan o mulţime de spanioli stabiliţi care pe unde au vrut prin această lume, îndemnând parcă la un şi mai mare exod acum, căci este Criză, dar încă nu am auzit astfel de cuvinte spuse, nici măcar la adresa acelora care s-au stabilit prin ţările inamice arabe, cum ar fi Iranul şi altele.

Asta nu înseamnă că nu există şi dintr-aceia care ”scuipă” şi pe ce este al lor, şi pe ce este al altor Naţiuni chiar! Tare mult aş vrea să îi cunoaşteţi şi să vă şi referiţi exact la ei, căci merită. De pildă, în Germania am întâlnit dintr-ăştia şi m-am dus la Poliţie să-i denunţ, căci ştiind româneşte şi înţelegându-i, credeam că pot ajuta Poliţia să îi stârpim mai repede, însă căpitanul care m-a primit, m-a întrebat:

─Her Toma, aveţi copii, familie?

─Da!

─Unde sunt ei?

─Cu mine, aici!

─Atunci duceţi-vă acasă şi aveţi grijă de ei, căci de hoţi ne ocupăm noi. Asta-i treaba noastră!

Am văzut mai târziu o familie (mai serioasă, credeam eu), a cărui copil se juca cu ai mei, aşteptând la Poliţie să-şi ia paşapoartele, să predea Ausweiss-urile şi să plece în Ţară:

─De ce plecaţi? O să piardă copilul anul şcolar…

─Dă-o-n (…) de Germanie! Asta-i Ţară? Azi să furi şi mâine să te prindă!…

Altădată m-a chemat altul, văzându-mă într-un supermarket, să-i traduc ceva ce scria pe un produs, şi numai ce îi cade un baton de salam (ca acela ”de Sibiu”, de pe la noi) pe cracul pantalonului în jos:

─Ce faci mă, furi?

─A-a-a, nu-u-u, …că este voie să iei alimente!…

─Dar dacă ar fura cineva din magazinul lui maică-ta, ţie ţi-ar conveni? Pe mine să nu mă mai cunoşti de azi înainte! Bine?

Acum cinci ani, târla asta care ne face de râs doar pe noi, nu şi pe Băsescu văd, i-au tăiat soţiei poşeta cu lama şi ne-a costat 800 de euro refacerea actelor, căci era pe vremea când la Consulat se putea intra numai cu şpagă, de la portari şi până-n… Iată-i, aceştia scuipă pe orice, mult stimate domn!

Mai spuneţi că noi, românii, am ajuns minoritatea cea mai răspândită, dintr-un popor care a fost cel mai stabil şi originar… Nu-i adevărat! Am specificat mai sus: primii sunt evreii, la ambele capitole! Dar englezii de pe cele trei continente? Apoi exodul ţărilor africane? Dar proporţional vorbind, şi ungurii, şi polonezii chiar ne-au depăşit. Eu nu am fost în Londra, însă întrebând o femeie de aici, spaniolă, ”de ce nu se duce acolo să muncească?”, căci ştia foarte bine engleza iar aici nu avea de lucru, mi-a spus că a încercat, dar nu se poate ”din cauză că acolo este mafie poloneză”, peste care ea nu a putut trece!!! Şi aici a fost o mafie de acest gen, românească, dar Criza i-a îndepărtat.

Mai repetaţi şi în acest articol că ”nici o altă naţie nu îşi părăseşte cu atâta uşurinţă şi seninătate ceeace fiecare popor numeşte patria sa…”  Am să vă rog să îmi permiteţi să vă corectez puţin, pentru că am un exemplu special în familie, zicând eu puţin mai altfel: În nici o altă naţie de pe acest pământ, nu a prins, de la vlădică până la opincă, cum a prins la noi acest îndemn (inoculat special de comuniştii şovini şi dezbinători) de a-ţi ponegri, desconsidera şi umili aproapele, fratele tău român prin ”maxime” de genul ”nimeni nu-i mai şmecher, mai hoţ, mai pungaş…, mai părăsitor de patrie (poftim!), ca românul”, deşi românul acela care a furat batonul de salam, de la un neamţ a aflat că nu păţeşte nimica dacă îl prinde furând un aliment sau ţigări!!! Dar ce să mai zic de milioanele de evrei, italieni, spanioli, englezi, olandezi…, încetăţeniţi în Statele Unite, Canada şi Australia? Şi acum exemplul din familie. Eu şi sora mea, ne-am trezit în 1963 că avem un frate, după tatăl ei, de origine germană. Ne-am trezit cu el la poartă, pur şi simplu! Mama ştia că primul ei bărbat a stat peste doisprezece ani în Germania, dar că a mai făcut şi pe acolo copii, nu. Avea douăzecişicinci de ani şi era militar în termen în ”areea engleză”, iar în vacanţa acelui an a vrut să-şi cunoască tatăl. A venit în România, s-a dus la miliţie, ei i l-au găsit, dar a mai aflat că mai avea o soră, un frate şi un altul prin alianţă (pe mine). În 1965, el a revenit la noi, special pentru a o scoate din Ţară pe sora noastră (pentru că numai ea era majoră), să o ia cu el în Australia, unde el pleca să muncească (şi unde s-a şi căsătorit şi a rămas douăzecişicinci de ani!!!, cu toate că germanii pot trăi foarte bine şi fară servici acasă, pe ajutor social, dar el a motivat că nu-i place să trăiască ca ”proletarii”). Mă rog, aşa se vedeau poate din RFG proletarii, ţinuţi de comunişti pe ajutor social…

Şi i-a spus soră-mi să vină cu el:

─Eu nu-mi părăsesc Ţara! – a fost răspunsul ei, ea fiind prima generaţie de ”soimi ai patriei(!)”.

─Dar cine ţi-a cerut să faci aşa ceva?

─Tu! Acuma.

─Eu? Tu crezi că dacă eu plec în Australia, îmi părăsesc ţara? Ţara mea de origine este Germania şi cu originea asta voi muri indiferent ce-aş face, însă eu mai am o ţară, pe care şi un câine o are, dacă vrea, dară-mite un om: ACEASTĂ LUME ÎNTREAGĂ, TOT ŢARA MEA ESTE, surioară scumpă!

─Nuuuu…, eu nu părăsesc România!

─E alegerea ta! Faci cum crezi, dar îţi spun, doar acuma te pot ajuta, mai târziu nu, pentru că voi nu-l cunoaşteţi pe Ceauşescu, cu adevărat!

…Şi a avut dreptate! Eu la 38 de ani, cu capul spart de minerii chemaţi de Iliescu, dar copiii, unul la 14 şi altul la 8 ani,  aşa am ajuns să cunoaştem prima ţară civilizată: Germania a fratelui meu prin alianţă, Klaus! Forţaţi de preşedintele ales cu 90% de voturi, am luat şi eu loc la Agenţia de Bilete din str. Doamnei, la coada infermal de lungă (de tineri, băieţi şi fete, studenţi şi studente, loviţi ca şi mine), în spatele unei domnişoare cu fusta ruptă, violată în grabă de mineri chiar în microbuzul lui Dan Iosif… Totuşi în Germania şi-a ales să rămână, îndrăgostit de o nemţoaică, doar copilul cel mare. Cel mic este avocat în România.

Vedeţi? Eu cred că trebuie să vă schimbaţi puţin opinia, unghiul prin care să îi priviţi pe cei din afara Ţării, şi atunci concluziile vă vor fi altele! Cercetaţi mai bine exodul românilor motivat de sărăcia cruntă în care ne-a împins MASONERIA COMUNISTĂ. Eu declar cu mâna pe inimă că, toţi românii care spun ”îmi este ruşine să spun că sunt român” şi se şi reîncetăţenesc care pe unde doresc, spre exemplu, nu se referă la originea lor şi nici nu fug de ea (sunt ferm convins că de aceasta sunt MÂNDRI!), ci se referă, şi poate şi fug chiar, la/de hoţii din fruntea ţării, care vrând-nevrînd ne reprezintă ŞI NE FAC DE RÂS!!! Exprimările de acest gen, ţin de subtilităţile oricărei limbi (sunt expresii!), însă noi românii ştim exact ce vrea să spună cel ce le foloseşte. Sau ce dumnezeu, numai noi cei din afară mai ştim azi ce vrea să spună zicala ”unde dai şi unde crapă!”, cei de-acasă nu?

Poate că trebuie să motivez marea deznădejde în care am căzut după ce am scăpat de gloanţe, la Eva, şi eram LIBER. Zona mea, de proiectare şi urmarire a execuţiei lucrărilor, a fost Albia râului Buzău, cu salba de micro-hidrocentrale Cândeşti, Verneşti şi Simileasca. Imediat după Revoluţie, colegii de-acolo îmi ziceau:

─Dacă nu se ridica şi Bucureştiul, nimic nu s-ar fi întâmplat! Să tot mulţumeşti Cerului pentru o aşa recunoştinţă…

Când Bucureştiul a pornit Demonstraţia de la Universitate, pentru a-i da jos pe primii doi mincinoşi, care au declarat: prima dată că ei nu vor participa la alegeri ci doar se vor îngriji ca acestea să se desfăşoare cinstit, iar a doua oară au declarat că ei nu au spus niciodată că nu vor participa la alegeri(!), colegii mei de la şantiere (intelectuali!), îmi spuneau altfel:

─Ce dracului mai vreţi, mă, acuma?

─Să-i dăm jos pe ăştia că sunt MINCINOŞI! Când un nea gheorghe minte este una, dar când minte un preşedinte de Ţară şi un prim ministru, este alta: Ăştia ne fac Neamul de râs! Uite aici amândouă interviuri ale lor! (eu umblam cu cele două petice de ziar la mine)

─Fac pe dracu! Lăsaţi-i să conducă. Dacă-i libertate, de ce să nu participe şi ei la alegeri.

…La birou, în lacul Tei, eram toţi oameni cu studii (tehnicieni, ingineri, cercetători), …intelectuali, dar şi comunişti pe deasupra, unii(!), care ne strigau celor care nu simpatizam cu FSN: PeNeŢe şi PeNeLe, să ne pupe-n FeSeNe! Ce frumos! Nu?

Iată TÂRLA, distinse domn! Dar nu punctaţi spre ei, din păcate.

Vreau să închei declarând că noi, cei plecaţi, pe care politicienii ne numesc ”diaspora”, iar dvs ”târlă şi slugi” suferim şi aceste jigniri din partea dvs, şi înjosirea de principiu a perioadei de adaptare, şi lipsuri, căci ne restrângem de la multe pentru a putea strânge un ban destinat tot României, în care sperăm să ne construim o casă pentru anii de bătrâneţe (zic asta în numele majorităţii, în mijlocul căreia îmi duc veacul zi de zi), sau sperăm să ne-o achităm pe aceea pe care o avem de plătit (sau apartamentul), ajutându-ne odată cu aceasta şi rudele din Ţară, care nu au avut curajul testării muncitului în alte ţări sau nu au putut chiar. Aceşti bani ai noştri aduc beneficii Ţări, doar că la omul de rând nu se simte aceasta. Totuşi pentru contribuţia noastră ne laudă doar politicienii, deoarece doar ei beneficiază de comisioanele ce le plătim, şi tot ei ne spurcă, cam ca dvs, când pierd alegerile din cauza noastră: ”CĂPŞUNARII! Din cauza lor am pierdut alegerile. (Nu din cauză că ei, hoţi notorii, au înrobit Ţara!!!) Iată TÂRLA!!!

Uite aici am dorit să ajung, căci probabil vă doare faptul că nu suntem toţi în Ţară să-i dăm jos, adică să votăm la unison cu toţii altceva. Dacă credeţi că aici e hiba, iar vă înşelaţi! Pe fruntea unui om NU scrie: e cinstit sau e necinstit! Iată că Băsescu a şi confirmat-o, chiar. Fiind bucureştean, ştiindu-l cum a fost la Primăria Capitalei, eu am crezut că este cinstit şi patriot, dar ca preşedinte a schimbat foaia, măgărindu-se, declarând neconstituţional decurând că ”Statul nu este obligat să se îngrijească de traiul fiecărui cetăţean în parte!”. Totuşi doar aici în Spania am avut certitudinea că este şi el tot o apă şi un pământ cu hoţii ca Năstase, Vântu, Iliescu…, pentru că (atenţie!) am văzut cu ochii mei, cum mâna lui dreaptă diasporizată, deputatul Brânză Gabriel (plus William, după Revoluţie), fura din banii destinaţi campaniei electorale. Am făcut reclamaţie la preşedenţia Ţării şi a întregului Birou executiv al pdl, şi pentru că nu am primit nici un răspuns, abia atunci(!) am început să scriu despre asta, exact cum scriu şi acuma. Întreb: dvs chiar aveţi certitudinea că românii plecaţi din Ţară îşi schimbă identitatea aşa, cam ca deputatul Brânză Gabriel care s-a făcut William (român de five o’clock), ca şi cum şi-ar fi schimbat o haină ”la gunoi cu vechiturile”, cum ziceţi?

Am un coleg bun aici care şi-a înaintat actele pentru cetăţenie şi mi-a zis:

─Suntem mai prost conduşi decât ăia din America Latină!

─De ce?

─Ăia NU trebuie să renunţe la cetăţenia lor, dacă o vor şi pe asta spaniolă, noi DA!!!

Vedeţi neamul de târlă, care ştie să facă ne-legi? A ajuns la Cotroceni, la Palatul Victoria şi în Parlament! Dar să nu spuneţi că i-am votat noi, că iar vă voi contrazice, şi nu mai vreau.

PROBLEMA ROMÂNILOR. La noi o mică problemă este, dar foarte greu de rezolvat: iubirea semenului! Şi aceasta ni se trage de la anii aceştia în care am fost rupţi total de ceeace se cheamă coeziunea de Neam, în care intră şi Ţara. Toţi am fost rupţi, cu preoţi cu tot (90% influienţă comunistă), excepţie făcând doar Martirii, atât ai ortodoxiei cât şi ai celorlalte culte. Citiţile cărţile şi vă veţi convinge. Mai mult preoţia de după 1945, uită că noi suntem români şi pe noi ne interesează mai puţin ceeace depăşeste isoria lui Noe, spre exemplu, din Vechiul Testament. Cultele nu mai spun, …cântă tare şi cu forţă:

Dacă Duhul Tău, Doamne, ar fi-n mine,

Aş cânta ca şi David!

… apoi aş lupta, …m-aş ruga, …aş juca, …şi cam atâta, că nu trebuie să facă şi creştinul tot ce făcea David cu cele 365 de femei pe care le-a avut. După Stefan cel Mare, spre exemplu, cultele nu-l învaţă pe creştin să se ia, acesta fiind un prea ”mare curvar”: a avut doar trei-patru femei! Ori pentru atâtea doar (cred ei), nu merită să fie cântat şi predicat în Bisericile lor. Or mai zice probabil că s-a închinat şi la idoli…, cu toate că habar au ce-s aceia, motive pentru care nu mai contează cât a luptat pentru Moldova sau cât a suferit pentru a o lăsa urmaşilor săi LIBERĂ şi ÎNTREAGĂ. Pentru ei doar David are fapte care merită să-l predice şi să-i înalţe osanale.

Iată un alt loc, şi o altă târlă de slugi, distinse domn, Gavri Cornuţiu! Şi mai există una şi prin Poliţie, ochii mei văzându-i pe poliţişti prin pieţe, zilnic întinzând punga goală amărâtului nostru ţăran, spunându-i cu tupeu: Fă-i plinul! Fără să-i şi plătească… Voi încheia amintind-o pe cea mai mare: TOATĂ MASSMEDIA DIN ŢARĂ, cu unele prea mici excepţii doar!

 (Alexandru TOMA, Madrid, Spania, 25 anuarie 2011)

Reportaj de la Cernăuţi

Posted by Stefan Strajer On January - 30 - 2011

Reportaj de la Cernăuţi: Ca zborul unui cocor singuratic…

DIMENSIUNI SUFLETEŞTI

Autor: Maria Toacă-Andrieş (Cernăuţi)

Ca zborul unui cocor singuratic mi s-a părut „aterizarea” lui Vasile Şoimaru la Cernăuţi, în ajunul zilei de naştere a lui Eminescu. Era tocmai în ziua patronului său sufletesc – Sf. Vasile cel Mare. Or, Şoimaru, ca orice român de bună-credinţă, o serbase deja cu două săptămâni în urmă, pe nou. Oricum, în drumul său din Chişinău spre Cernăuţi, poposind, ca de obicei, la prietenii din Boian, nu putea să nu se întâlnească cu cei mai vestiţi Vasile de acolo şi, în aceeaşi bună tradiţie românească, să nu sărbătorească încă o dată. Mai ales că, încărcat ca un Moş Crăciun, care parcă în mod special îi vizitează la urmă pe cei mai dragi, de data aceasta a avut pentru boinceni un dar deosebit. Le-a adus un film despre Boianul din Canada şi despre urmaşii celor care au întemeiat acolo prima vatră românească, după chipul şi asemănarea Boianului din Bucovina, cântat în „Doina” lui Eminescu.


Foto.Vasile Şoimaru la gimnaziul din Boianul bucovinean

Deşi am mai scris despre drumurile şi căutările acestui bărbat dornic de a cuprinde cu iubire pe fraţii de-un sânge de pe meridianele globului, aş vrea să împrospătez memoria cititorilor noştri, amintind că doctorul în economie Vasile Şoimaru este unul dintre cei care a stat la baza fondării Academiei de Studii Economice din Moldova, de două ori deputat în Parlamentul RM, autorul mai multor cărţi (cea mai recentă, de publicistică, volumul „Căderea comuniştilor”), dar, mai presus de toate, – maestru al artei fotografice. Obsedat până la un suprem sacrificiu de patima drumeţiilor sau, mai precis, de un dor de românii de pretutindeni, imposibil de înţeles pentru oamenii „normali”, care se mulţumesc cu ce văd în apropierea lor, el a realizat o monumentală unire în volumul de imagini „Românii din jurul României”, adus, de ziua lui Eminescu, pentru a fi dăruit muzeului care îşi aşteaptă de vreo douăzeci de ani deschiderea în Casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi. Printre exponatele viitorului – sperăm noi – muzeu, la fel de binevenit este şi CD-ul cu filmul „Un emigrant” şi imagini despre românii din Boianul canadian, însoţite de promisiunea dlui Şoimaru de a ne aduce la următoarea vizită volumul II al „marii sale uniri a românilor”, la care lucrează în prezent.

Foto.Bordeie în care s-au adăpostit primii emigranţi români bucovineni în Boianul canadian

Deoarece n-am avut posibilitatea să mă deplasez la Boian în ziua lansării filmului, l-am privit în singurătate, finalul cu zborul unui cocor singuratic în înaltul cerului azuriu asociindu-l nu atât cu sufletul emigrantului, ci mai mult cu trecerile lui Vasile Şoimaru prin Cernăuţi. Ştiu că inima şi obiectivul său fotografic au nevoie de momente de maxime emoţii şi că nu întâmplător apare printre noi chiar atunci când larma e mai mare, decorurile mai strălucitoare, când se adună oameni remarcabili, oaspeţi de vază de prin toată România.
Bunăoară, în acest miez de ianuarie ne-am bucurat să avem printre noi pleiada unor scriitori de elită, printre care şi cinci laureaţi ai Premiului Naţional „Mihai Eminescu”. I-am văzut, i-am admirat, i-am ascultat, numai nu ştiu dacă am fost noi văzuţi şi auziţi. Mai plăcut e cazul lui Vasile Şoimaru, care s-a străduit să ne audă şi să ne vadă (prin Cernăuţi, la Voloca, Crasna, Boian) cu cel de-al treilea ochi al său fermecat – obiectivul fotografic.


Foto.Căluţul românilor din Voloca şi Crasna, regiunea Cernăuţi

Despre emoţiile ce-au vibrat la Gimnaziul „Ioan Neculce” în timpul celor 45 de minute cât a fost derulat filmul mi-a povestit dna Eleonora Bizovi, prima gazdă la care se opreşte Vasile Şoimaru când ajunge la Boian.

Foto.Biserica romaneasca din Boian

– Au fost prezenţi gimnaziştii, profesorii, directoarea Svetlana Hauca, primarul satului, Gheorghe Demenciuc, preşedintele filialei Societăţii „Mihai Eminescu”, Vasile Botă… Toţi eram numai ochi şi urechi, porniţi imaginar pe puntea aşternută de Vasile Şoimaru peste Atlantic. Ni se auzeau şi bătăile inimii, care parcă acompaniau graiul românesc (aşa cum vorbeau străbunii din Boianul nostru) al urmaşilor primilor emigranţi – V. Toma, V. Suprovici, S. Iftodi, W. Rusu… Printr-o perdea de lacrimi, am ascultat povestirile lor despre construcţia Bisericii „Sf. Maria”, care este identică cu sfântul locaş „Adormirea Maicii Domnului” din centrul Boianului nostru. Gândul la cei care au luat cu ei în lumea umbrelor dorul greu de baştină ne-a răscolit dureros, mai ales în momentul când pe ecran s-a ivit imaginea cimitirului din Boianul canadian. Am aflat că primul nostru consătean înmormântat acolo a fost Nicolae Falcă. Deşi unii săteni de la noi au fost peste ocean să-şi vadă înstrăinatele rude, iar descendenţii pionierilor canadieni au vizitat baştina străbunilor lor, imaginile aduse de Vasile Şoimaru ne sunt ca o icoană făcătoare de minuni. Drept mulţumire, aş vrea să-i laud consacrarea cu un vers de Constantin Morariu, care redă întocmai crezul vieţii sale: „De-a cuprinde cu iubire/ Pe toţi fraţii mei de-un sânge,/ De-a mă bucura cu dânşii/ Şi a plânge, când vor plânge!”.


Malanca românilor din Voloca şi Crasna, regiunea Cernăuţi

La mulţumirile boincenilor am mai vrea să-i dorim acestui peregrin fără seamăn ca pretutindeni în drumeţiile sale să se regăsească în îmbrăţişarea românilor şi să ne aducă şi nouă ce-a văzut şi ce-a găsit – zâmbete sau lacrimi… Bucuroşi vom fi de toate, vorba Poetului, care nu-l lasă să ocolească Cernăuţiul.

Foto.Vasile Soimaru

N.R.Articol publicat in TIMPUL (Chisinau), 28 Ianuarie 2011, trimis Curentului International de catre Vasile Soimaru

Imagini de Marcel Porumbescu şi Iurie Scurtu

24 ianuarie, sau dulcele românesc al fiintarii

Autor: Andrei Vartic (1948 – 2009)

Cautând diamantele spirituale ale românilor, capabile sa uimeasca şi Parisul, şi Berlinul, şi Roma, dar şi elitele româneşti de la 1848, patriarhii Unirii Principatelor au descoperit traditiile româneşti, cântecul batrânesc, teatrul sarbatorilor de peste an şi neasemuitele jocuri populare, adevarate manifestari ale „cosmosului liturgic”. Despre acestea şi Alecsandri, şi Balcescu, şi Russo, şi Kogalniceanu spuneau ca pot fi invidiate de „un Virgil şi Ovid”. Traduse în limbile de circulatie europeana diamantele culturii noastre traditionale au devenit atunci, înainte şi dupa 24 ianuarie 1859, şi parte a patrimoniului cultural european. Nici un muşchi de pe fata luminata a bardului de la Mirceşti nu s-a clintit a umilinta intelectuala atunci când prezenta la Paris „Miorita”, „Toma Alimoş” sau „Monastirea Argeşului”. Revenea apoi în Tara şi raporta cu mândrie: România nu este o fundatura a Europei, ci o capitala a ei.
De când unii intelectuali „corecti”, deveniti şi sfetnici ai partidelor de guvernamânt, şi-au delegat mai toate drepturile (inclusiv de autor) de a reprezenta România în lume numai cu eu-l lor egocentric, „fariseic, fatarnic şi dogmatic” (Hans Magnus Enzensberger), cultura europeana a natiei româneşti a coborât în ridicol. Ei banalizeaza istoria poporului român, ei batjocoresc pe Eminescu (sa ne închipuim ca nemtii îl batjocoresc pe Goethe), ei alunga icoanele şi chiar religia din şcoli. În opinia lor nimic nu ne mai deosebeşte etnic, etic, estetic, metafizic şi religios de ceilalti europeni, aşa cum au dovedit la timpul lor Hasdeii, Eliad sau Negruzzi, apoi patriarhii Unirii, sau, mai încoace, Mircea Eliade sau Mircea Vulcanescu. Nimic, mai zic ei, nu ne reprezinta aşa ca toata Europa, dar mai ales noi, poporul român, sa spunem: Da, asta e partea de stralucire intelectuala a poporului român; da, acest drum spre stele nu-l poti confunda cu nimic; da, asta este dulcea noastra România.
Colindând Padurea Neagra (care e la izvoarele Dunarii) Martin Heidegger  a ajuns la potecile care se terminau în pamântul ce mustea de apa. Aşa el a descoperit izvoarele Daseinului, adica a participarii acum la construirea destinului universal al fiintei. Tot aşa, colindând, dar mergând pe urmele magului calator prin stele (şi asta se întâmpla pe la anul 1875), Eminescu a descoperit în adâncul Codrului izvoarele mistice ale fiintarii acum, acelea care echilibreaza setea veşniciei de temporalitate (şi spatielitate) şi a temporalitatii (şi a spatielitatii) de veşnicie. Acele izvoare fac posibila naşterea lumii din „goluri” şi, prin „undele de timp”, dispar iar şi iar, fara urma, „în stingerea eterna” (ce formula geniala a tertului inclus i s-a revelat lui Eminescu în „Andrei Mureşanu”). Aşa de înalt, universal şi mândru este neamul românesc în comparatie cu cea mai filosofica natiune moderna a lumii.
Iar ei topaie cu dive dezgolite şi barbati fardati – pe la televiziuni româneşti –  peste fagaşul sacru al Caluşarilor sau al doinei pure (vezi şi „Cine iubeşte şi lasa”, cântata de Maria Tanase), aşa de parca Eminescu nu a scris „Memento mori”, de parca nu exista Voronetul şi Hurezii, de parca toti stâlpii caselor româneşti nu încânta, împreuna cu Brâncuşi, oameni de pe toate continentele. În aceasta lume a suicidului global („Doar un zeu ne mai poate salva!”, spunea în 1967 acelaşi Heidegger), dantul lor este cu certitudine ospat în vreme de ciuma. Şi totuşi „dulcea Românie”, adica adevarata Românie, creştina şi spirituala (şi geto-dacica) îşi tese anume aici şi acum, în spatiul ei de geneza şi fiintare, spre binele spiritual al întregii lumi, drumul sau spre stele. Faptul ca acest drum nu este scos în primplanul mass media de mucava sau al neghiobului discurs politic, ci este tainuit în ascunderea schitului (aşa cum arata în numarul din ianuarie al „Convorbirilor literare” profesorul ieşean Petru Ursache) demonstreaza cât de magnifica este aceasta lucrare şi cât de fantastic „netemerea de moarte” şi „rezidirea altarului sacru” lucreaza pentru neamul românesc şi în noile conditii ale lumii şi Cosmosului. Doina, Caluşarii sau Eminescu, expresii arhetipale ale acestei lucrari, reprezinta dulcele ontologic al fiintarii noastre, româneşti, pe harta schimbatoare a lumii. Enescu, Brâncuşi sau Blaga îl onoreaza cu cinste. La 24 ianuarie este frumos ca toata natia româneasca sa se mândreasca simplu ca şi Basarabia, macar prin Alexandru Hâjdau, Alecu Russo, Mihail Kogalniceanu, B. P. Hasdeu, Constantin Stere, Vasile Pârvan sau Paul Goma îndulceşte acest dulce al României fara a fi pretins vreodata alta medalie decât sacrificiul pe altarul patriei.

(Articol scris in ianuarie 2008)

161 DE ANI DE LA NASTEREA LUCEAFĂRULUI

Posted by Stefan Strajer On January - 16 - 2011

161 DE ANI DE LA NASTEREA LUCEAFĂRULUI 

Autor: Gigi STANCIU (Constanta)

 Toate generaţiile au ca datorie sacră să transmită mai departe ideea că Eminescu este, a fost şi va rămâne cel mai mare poet al neamului său. Sunt cuvinte scrise cu evlavie de cel mai mare critic literar al românilor, George Călinescu. De ce această dorinţă, acest îndemn al său? Pentru că Eminescu a fost nu doar un geniu pe care poporul l-a născut în vremuri de prefaceri spirituale, politice şi economice, ci şi sufletul însuşi al poporului său, chintesenţa gândirii sale, dar şi a lumii întregi, a fost sufletul impovărat de patimă pentru dreptate, adevăr şi frumos, acele valori perene ale civilizaţiei umane.

Eminescu este oricând actual, ca orice mare scriitor, dar mai mult decât oricare el are intuiţii de geniu, are tăria expresiei poetice care poate fi comparată cu cea a diamantului. Dacă azi şcoală în general pare că şi-a încheiat misiunea, pentru că elevii nu admit să mai fie îndrumaţi de mentori care le cer să memoreze papagaliceşte totul, dar acest lucru e reclamat şi în alte timpuri istorice, vezi Evul Mediu cu sistemul lui de învăţământ, vezi scrierile lui Ion Creangă, „Amintirile” sale despre ceasloave şi formele pronumelor personale, scrieri din epoca modernă, dacă azi elevii şi profesorii lor cer tot mai mult mutarea accentului pe creativitate, pe studiul individual, nu înseamnă că versurile lui Mihai Eminescu trebuie blamate, uitate prin sertare sau rafturi de biblioteci, ori doar analizate în comentarii care par sofisticate şi nesuferite pentru că impun aceeaşi metodă a memorării; azi, ca şi ieri, ca şi mâine, Eminescu este al nostru, al românilor, dar e deopotrivă al tuturor oamenilor de pe această planetă, altfel de ce o indiancă celebra, Amita Bhose ar fi avut atâta dăruire pentru opera sa, pentru înţelegerea legăturii spirituale dintre India şi Eminescu, dintre Tagore şi Eminescu, dintre Budha şi Eminescu.

 

O soartă de om deplin al culturii române cum îl caracteriza filosoful Constantin Noica, o soartă deloc favorabilă pentru că marile spirite nu au vocaţia adaptabilităţii într-o lume predominată de rău, copilului Eminescu i-au hărăzit astrele şi ursitorile să înveţe devreme limba lui Goethe, a lui Heine şi Schiller, a lui Shopenhauer, Kant şi Hegel. Tot soarta i-a permis studiul la Cernăuţi cu un mare patriot, Aron Pumnul, profesorul care l-a impresionat atât şi prin viaţa sa şi prin moartea care i-a deschis adolescentului porţile cugetării şi ale poeziei elegiace.

Destinul i-a scris apoi pagini de studiu, de muncă, alături de trupe de teatru ale unor mari artişti români ai epocii: Tardini, Pascaly, Iorgu Caragiale, amprenta Marelui Will atingându-l deci şi permiţându-i să cunoască marile valori ale literaturii dramatice de care toată viaţa sa va fi atras. Anii petrecuţi la Viena şi Berlin, ani de studiu şi de muncă, au fost încununaţi de rezultate pentru că, deşi nu a obţinut titlul de doctor în filosofie, cu o lucrare despre opera lui Immanuel Kant, aşa cum proiectase mentorul său Titu Maiorescu, marele poet a scris versuri, ceea ce ştia el cel mai bine, neîntrecut de nimeni, poetul nepereche.

A tradus din opera lui Kant, a tradus un dicţionar german-sanscrit, voind să creeze unul român-sanscrit, a început scrierea unei gramatici sanscrite, a creat piese de teatru, a scris articole de presă  mai ales, pentru că dacă i s-ar întocmi o carte de muncă post mortem, el a avut serviciu de la 16 ani, ceea ce înseamnă nu neapărat că era sărac, dar nici bogat, era un om de condiţie modestă, dintr-o familie aparţinând clasei sociale de mijloc a României, a Modovei la naştere, apoi a României din timpul lui Cuza şi a lui Carol I.

A lucrat ca sufleor, ca şi copist, ca secretar de agenţie diplomatică a României la Berlin, ca director al Bibliotecii centrale de la Iaşi, ca profesor de logică la Institutul Academic de la Iaşi, ca revizor şcolar, ca ziarist şi redactor-şef, pentru că pe de o parte trebuia să lucreze ca să aibă din ce trăi ca orice om, pe e altă parte această era vocaţia sa de om al literelor, al studiului cărţilor, îndeletnicire plăcută, dar atât de nefolositoare după unii.

Nu i-a dat nimeni premii, nici nu şi-a dorit, nici pomană nu voia de la nimeni, învăţat de mic cu munca şi cu lipsurile, nu a huzrit şi nici nu a cheltuit banii aiurea prin cârciumi, el a citit şi a scris, a trudit pentru a înţelege sensul existenţei sale şi a fiecăruia din noi ca indivizi şi ca aparţinători ai poporului nostru, a trudit pentru a înţelege şi explica şi altora sensul trecerii noastre prin viaţă şi lume şi ce trebuie să facem ca acesta trecere să fie una morală şi demnă.

Cum a murit, care a fost cauza morţii sale e atât de neimportant în contextul înţelegerii operei, demitizarea pe care o vor unii e insignifiantă, degeaba arunci cu pietre acolo unde nu cunoşti cauza. Asemănarea lui cu Iisus nu e o blasfemie dacă vom crede în teoria conspiraţiei, a atentatului politic, dacă avem acest curaj pentru că nu prea îl avem, preferăm să spunem că a murit de sifilis sau de extenuare psihică datorată faptului că nu ştia să trăiască echilibrat. Oare? Cândva poate va fi cineva care să elucideze şi acest mister pe bază de documente clare sau poate nu, poate nici nu este necesar, Eminescu rămâne Eminul nostru iubit, eminenţa nostră cenuşie, etalonul de frumuseţe, adevăr şi dreptate pentru poporul nostru, reîncarnarea lui Budha sau a Dochiei sau a lui Decebal sau a vreunui balaur, sau doar urmaş al unui turc, Emin efendi sau Luceafărul sau poetul nostru drag, al tuturor.

Prof. Gigi STANCIU 

Constanţa

15 ianuarie 2011

 

GALA CELEBRITĂŢILOR ROMÂNIA-SPANIA, 2010

Posted by Stefan Strajer On January - 13 - 2011

GALA CELEBRITĂŢILOR ROMÂNIA-SPANIA, 2010

 Autor: Rodica Elena Lupu

 

România, o ţară mai frumoasă ca o fotografie. Atât de nebalcanicul popor român fiinţează… Urmaş de romani, are ceva din spiritul latin, suficientă vervă şi destulă înclinaţie spre relativele plăceri lumeşti, este neistovit în veselie şi mare gurmand, trecătoarelor clipe le răspunde cu un „carpe diem”, insistă să-şi trăiască viaţa.

 

Toate popoarele îşi aleg printre gloriile panteonului lor naţional, pe aceia care le reprezintă mai bine: italienii pe Dante, englezii pe Shakespeare, spaniolii pe Cervantes, francezii pe Voltaire, germanii pe Goethe, ruşii pe Puşkin. Românii îi deleagă lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în faţa lumii întregi, fiindcă ei înşişi au dobândit în opera lui conştiinţa însufleţitoare a trecutului şi a năzuinţelor lor şi le-au inspirat încrederea deplină în puterea lor de a îmbogăţi, prin creaţie originală, cultura universală…

 

Fără Eminescu nu putem înţelege bine, ca pe nişte produse ale culturii româneşti, nici pe Xenopol, nici pe Sadoveanu, nici pe Iorga, nici pe Pârvan, nici pe Arghezi. Avântul spiritual al lui Eminescu s-a propagat în aceştia şi în alţii, lărgind orizontul lumii pentru noi toţi.

 

Situat în sud-estul Europei, cu o populaţie de peste 21 milioane de locuitori, teritoriul României a fost locuit din timpuri străvechi. Strămoşii noştri sunt romanii şi limba noastră este de origine latină, înrudită cu franceza, spaniola şi italiana. România este în NATO şi în Uniunea Europeană. Faima României a fost dusă peste hotare de sportivii săi renumiţi: Ilie Năstase şi Ion Ţiriac la tenis, Nadia Comâneci şi ani la rând de echipa românească la gimnastică, Gheorghe Hagi la fotbal, Kati Szabo la atletism, cei de la handbal, baschet, volei, box, nataţie, canotaj, rugby, care au adus numeroase medalii de aur, argint şi bronz participând la diferite competiţii.

 

Munţii Carpaţi, Valea Prahovei unde se află Castelul Bran al legendarului Dracula şi mănăstirile din Moldova monumente intrate în patrimoniul UNESCO, Marea Neagră, Delta Dunării unică în Europa, Târgu Jiu cu complexul monumental care cuprinde „Coloana Infinitului”, „Masa Tăcerii” şi „Poarta Sărutului” ale sculptorului Constantin Brâncuşi, Transilvania cu aşezările sale medievale, oraşele Sibiu, Sighişoara, Braşov cu Ţara Bârsei, Alba Iulia şi Munţii Apuseni, Maramureşul şi multe altele atrag turişti români şi străin.     

 

Avem o ţară, o istorie deosebită,  suntem un popor plin de inteligenţă, imaginaţie şi poezie. Viaţa? E sfântă! În ţara ta nu eşti sclavul nimănui. Ore în şir pline de istorie şi de poezie şi nu mi-ar ajunge alte mii de ore în care să vorbesc despre plaiurile noastre româneşti.

 

***

 

În Spania soarele straluceşte mereu, Alicante are 350 de zile însorite pe an, Mediterana este una dintre cele mai mari mări, iar oamenii… latini din cap până-n picioare şi cu cât mai la sud, cu atât mai latini, cred că cea mai bună definiţie care li se poate da e că… aplică cu multă sârguinţa zicala „Carpe Diem”. Pentru că e imposibil să vezi un spaniol încruntat, nu există problemă fără soluţie, mîine e altă zi… Spaniolii sunt foarte veseli! Dacă există o molimă de care omul nu se fereşte aici, aceasta este molima veseliei.

 

Spania, reprezintă tărâmul unde creşteau merele de aur ale lui Hercule şi de asemenea tărâmul care era considerat Raiul pe Pamant de arabi. iar pentru scriitorul Ernest Hemingway, Spania era o arena in care istoria se situa la graniţa dintre faptele eroice şi tragedia, când toreadorii sfidau moartea.

 

Din toate timpurile, Spania a rămas în ochii necunoscătorilor o ţară presărată cu mistere. Frumuseţea unică şi aşezarea sa geografică privilegiată, între Europa şi Africa, au făcut din această ţară, înca din antichitate, o răscruce, un punct de întâlnire între est şi vest. Diversitatea culturală, amestecul de civilizaţii care şi-au găsit aici un loc ideal, au lăsat în urma lor o cultură originală unică, un experiment admirabil.

 

Spania, atât de des cucerită, dar în final o cuceritoare, a reuşit să-şi adune dispersatele vestigii, într-o ţara modernă, ai cărei locuitori, mândri de trecutul lor, s-au decis să accepte şi provocările viitorului. Spania este o ţară variată şi foarte diferită: nordul umed şi verde; centrul şes, rar populat; coasta mediteraneeană fertilă şi strălucitoare; sudul (Andalusia)… cel mai renumit, uscat şi fierbinte, luminos ca vopseaua albă cu care sunt pictate casele; cele două arhipelaguri, Baleare şi Canare, ca două surori… În comparaţie cu oraşele istorice din Spania ca Toledo, Salamanca, Sevilla, Granada, Madridul este mai puţin spectaculos, dar monarhii au reuşit să formeze în timp o impresionantă colecţie de artă care constituie baza muzeului Prado şi principala atracţie turistică.

 

Astfel i s-a asigurat Madridului un loc privilegiat in circuitul cultural European, statutul de oraş al artei pe care-l merită cu prisosinţă capitala Spaniei.

 

Rodica Elena Lupu

Madrid, decembrie 2010

***

Mihaela ŞERBAN

GALA INTERNAŢIONALĂ A CELEBRITĂŢILOR

Proiectul internaţional al GALEI CELEBRITATILOR se desfaşoară cu succes peste hotare pentru sprijinul imaginii României, pentru a întării valoarea noastră la nivel internaţioanal şi pentru a demonstra încă o data faptul că România are oameni de succes pe fiecare continent al lumii!

Prima editie s-a desfăşurat în Italia la Roma, unde Directorul RAI,  Stefano Mensurati a fost încă odată alături de România, în calitate de premiat de aceasta dată, el fiind cel care a comentat la nivel internaţional: Revoluţia în anul 1989, apoi integrarea României în Uniunea Europeană!

După Italia, „Gala Internaţională a Celebrităţilor”, organizată de către Televiziunea Română, Professional Celebrity, Mihaela Şerban, cu sprijinul Departamentului Românilor de Pretutindeni s-a desfăşurat şi în Spania, vineri 3 decembrie 2010 în Salonul de Festivităţi al Facultăţii de Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Complutense din Madrid.

Gala „Celebrităţile Anului” se desfăşoară în România de patru ani timp în care a reuşit să aducă în atenţia publicului sute de personalităţi îndrăgite din toate domeniile de activitate. Începând cu anul 2010, aceasta se desfaşoară şi la nivel internaţional. În cadrul spectacolului de la Madrid, au fost decernaţi cu „Trofelul Celebrităţii” români şi spanioli care au contribuit la dezvoltarea relaţiei dintre România şi Spania, în special prin implicare socio-culturală, popularitate, activitate academică, jurnalistică şi economică.

Pe lista celor care au fost premiaţi s-au mai aflat, printre alţii, îndrăgitul cântăreţ Julio Iglesias, fotbalistul Iker Casillas, alături de alte personalităţi precum Nicu Covaci, liderul trupei Phoenix, cântăreţul Costel Busuioc, dirijorul Orchestrei Filarmonice a Universităţii din Alicante – Mihnea Ignat şi fostul mare fotbalist şi golgheter al Universităţii Craiova, Gică Craioveanu. Acesta a primit premiul pentru realizările sale atât în perioada cât a fost jucător în Primera Division, cât şi după retragerea sa de pe teren. El a jucat la Real Sociedad, Villarreal şi Getafe. Craioveanu este singurul fotbalist român care are o statuie în Getafe. În prezent, este comentator sportiv, analist al postului TV La Sexta şi al postului de radio Onda Cero. Un premiu special, post-mortem, a fost acordat lui Valeriu Lazarov.

 

Invitatul de onoare al „Galei Internaţionale a Celebrităţilor-Spania 2010”, a fost Alteţa Sa, Leandro Alfonso de Bórbon Ruiz, unchiul Regelui Juan Carlos al II-lea al Spaniei care a fost prezent pe toată durata spectacolului. Acesta a mărturisit că premiul pe care l-a primit este unul special datorită relaţiei de excepţie pe care o are cu grupul de artişti români de la Madrid, mai ales că trofeul îi este decernat la scurt timp după momentul în care artistul plastic Romeo Niram a oferit un tablou nepotului Alteţei Sale, Prinţul Felipe de Asturias.

Cunoscutul şi îndrăgitul cântăreţ Julio Iglesias şi-a exprimat regretul că nu a reuşit să fie prezent la evenimentul de la Madrid, printr-o scrisoare adresată lui Octavian Bellu, Cristian Ţopescu şi Mihaela Şerban, subliniind că se simte onorat şi recunoscător pentru „Trofeul Celebrităţii” oferit. În scrisoare, Julio Iglesias aminteşte de prietenia şi dragostea care îl leagă de români încă din anul 1969, când regretatul realizator Valeriu Lazarov, unul dintre bunii prieteni ai artistului, l-a invitat să participe la Festivalul Cerbul de Aur, de la Braşov. De-a lungul carierei sale, Julio Iglesias a colaborat în nenumărate rânduri cu Valeriu Lazarov, pe care îl considera un geniu al televiziunii şi un foarte bun prieten. De fiecare dată când s-a întors în România, în 1999, 2007 şi 2008, Julio Iglesias a fost înconjurat de afecţiunea sinceră a românilor, simţindu-se ca acasă. După cum se arată în scrisoarea adresată de Julio Igesias, „Gala Internaţională a Celebrităţilor 2010” reprezintă pentru marele cântăreţ, ocazia de a le mulţumi din inimă românilor.

Aceleaşi cuvinte de mulţumire la adresa României a transmis şi o altă personalitate spaniolă, Fernando Fernández-Savater Martín, unul dintre cei mai cunoscuţi filozofi contemporani spanioli care, a dedicat „Trofeul Celebrităţii” lui Emil Cioran, în apropierea comemorării centenarului său. Filozoful spaniol mărturiseşte în mesajul trimis faptul că adevăratul premiu şi stimulul decisiv pentru dezvoltarea sa intelectuală a fost întâlnirea cu opera marelui filozof român şi apoi cu Cioran personal, de care l-a legat o prietenie ce a durat mai bine de 20 de ani. Prin intermediul traducerilor operelor lui Cioran realizate de filozoful spaniol, Emil Cioran a fost un maestru pentru milioane de persoane care vorbesc limba spaniolă.

Iker Casillas Fernández, portarul titular al clubului de fotbal spaniol Real Madrid și al selecţionatei naţionale de fotbal a Spaniei şi-a exprimat regretul că nu a reuşit să participe la festivitatea de premiere a „Galei Internaţionale a Celebrităţilor”, trofeul acestuia fiind ridicat de Emilio Butragueño Santos, fost jucător de fotbal spaniol, cel mai bine cunoscut după perioada petrecută la Real Madrid. Poreclit El Buitre („Vulturul”), tehnicul jucător a făcut parte din legendarul Quinta del Buitre alături de Manolo Sanchís, Rafael Martín Vázquez, Míchel și Miguel Pardeza.

Jurizarea premianţilor de la Madrid s-a efectuat la Bucureşti de către un juriu al cărui preşedinte a fost antrenorul de gimnastică, Octavian Bellu, „cel mai de succes antrenor din lume”, iar vicepreşedinte, senatorul şi omul de televiziune, Cristian Ţopescu, personalităţi române cunoscute. „Gala Internaţională a Celebrităţilor”- Spania 2010 a fost difuzată la nivel internaţional de Televiziunea Română, prezentată de către Mihaela Şerban iar traducerea în limba spaniolă a fost efectuată de jurnalistul, Fabianni Belemuski.

TROFEUL CELEBRITĂŢII

a fost acordat următoarelor personalităţi spaniole şi române, care au contribuit la dezvoltarea relaţiei dintre România şi Spania:

  • DISTINCŢIA DE ONOARE ŞI EXECELENŢĂ DIN PARTEA ROMÂNIEI

 

Alteţa Sa Regală, Don Leandro Alfonso de Bórbon Ruis

Este fiul regelui Alfonso XIII de Spania şi unchiul regelui Spaniei Don Juan Carlos. Căpitan de onoare a Gărzii Reales Tercios, alături de care a desfăşurat în ultimii doi ani numeroase proiecte de promovare a artiştilor români şi a culturii române în Spania. Mare admirator al operei lui Constantin Brancuşi, a sprijinit cunoaşterea marelui artist român în Spania. Altetea sa a spus: „Sunt alături de România, pentru că e o ţară frumoasă, cu oameni de succes, dar mai ales tineri ambiţiosi, iar acest lucru se vede acum şi mai mult  prin prezenţa acestei frumoase prezentatoare Mihaela Şerban, care promovează foarte bine succesul şi vorbeşte cu multă mândrie, emoţie şi sensibilitate despre ţara ei, dar şi despre Spania. Acest lucru m-a impresionat! Mulţumesc României pentru premiu şi voi fi mereu un susţinator al acestui program al succesului românesc, care a adus în această seară bucurie şi  spaniolilor, pentru că suntem premiaţi împreună. Mi se pare o idee extraordinară şi sperăm să ne revedem şi anul viitor. În plus sunt un admirator al unui mare artist român, Romeo Niram, care l-a pictat pe nepotul meu prinţul Felipe de Asturias. Admir seriozitatea artiştilor valoroşi care sunt aici în Spania…” În incheiere, Alteţa Sa Regală, a recitat o poezie care întărea înţelegerea şi dragostea dintre popoare, în cazul de faţă, înţelegerea dintre România şi Spania.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ

 

Manuel Fuentes Cabrera – locotenet general, preşedintele Gărzii „Reales Tercios” din Spania. A contribuit la integrarea culturii române în Regatul Spaniol şi a desfăşurat numeroase proiecte sociale şi culturale în multe ţări ale lumii, iar cel mai mare aport pe care l-a adus României este faptul că a promovat lucrările artiştilor români la Casa Regală a Spaniei.

  • PREMIU DE EXECELENŢĂ PENTRU CEL MAI BUN PICTOR ROMÂN DIN DIASPORĂ

 

Romeo Niram – pictor. Locuieşte şi lucrează în prezent în Spania. Pe lângă activitatea artistică, este implicat în mai multe proiecte culturale de promovare a valorilor româneşti şi de crearea de legături artistice şi culturale între România, Israel, Spania şi Portugalia. Este fondatorul mai multor publicaţii de artă şi cultură românească în afara ţării.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU PROMOVAREA CULTURII ROMÂNEŞTI ÎN SPANIA

 

Miguel Angel Galán Segovia – locotenent colonel în Garda Reales Tercios din Spania.

Este şi directorul Editurii Niram Art din Madrid, editură care a adoptat în linia editorială, promovarea marilor personalităţi ale României.

DIPLOMAŢIE

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ACTIVITATEA DIPLOMATICĂ DE SUCCES

 

Maria Ligor – Ambasadorul României în Regatul Spaniei. Pe parcursul mandatului său a întărit relaţiile diplomatice dintre Spania şi România şi a acordat sprijin de excepţie comunităţii româneşti din Regatul Spaniol.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ DIPLOMATICĂ

 

Petre Constantin – Consulul României la Madrid. Diplomat de exceptie, colaborează cu instituţiile spaniole în vederea integrării românilor în Spania.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU SPRIJINUL ACORDAT COMUNITĂŢILOR ROMÂNEŞTI ÎN DIASPORA

 

William Brînză – deputat în Parlamentul României. Primul politician român care a perceput că cea mai sigură cale de integrare a României în Uniunea Europeană se realizează prin intermediul artei şi culturii.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU SPRIJINUL ADUS DIASPOREI ROMÂNE

 

Eugen Tomac – secretar de stat pentru românii de pretutindeni în cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Polititcian, istoric şi jurnalist român.

Cezar Patriche – ministru-consilier al Economiei României în Spania

Bogdan Iosif – Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului României în Spania

SPORT

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU CEL MAI BUN PORTAR DIN LUME

 

Iker Casillas Fernández. Portarul titular al clubului de fotbal spaniol Real Madrid şi al selecţionatei naţionale de fotbal a Spaniei. Desemnat cel mai bun portar al lumii în 2008, 2009 şi 2010. Iker Casillas a fost reprezentat de marele fotbalist al lumii Emilio  Butragueno – fost atacant ala echipei Real Madrid. În cadrul galei, Emilio Butragueno a spus: „Mi se pare o idee absolut minunată această gală şi felicit România şi iniţiatoarea Galei Celebrităţilor Ramâno-Spaniole, pe prezentatoarea Mihaela Şerban şi pe ceilalţi organizatori. Aşa cum a spus Alteţa Sa Regală, este o idee minunată şi cu siguranţă şi noi spaniolii avem ce învăţa de la români. Prin realizarea acestui frumos proiect ne-aţi luat-o înainte cu promovarea tradiţiei şi a valorilor naţionale! Transmit felicitări  Guvernului Român şi domnilor Octavian Bellu, Cristian Ţopescu şi sportivilor din România!”

Fiind întrebat de prezentatoare dacă a contracarat într-un meci vreo minge venită de la Gheorghe Hagi, Emilio Butragueno a spus: „Mă cunosc bine cu Hagi, este un mare jucător pe care-l respect şi îl apreciez, iar relaţia noastră este foarte bună, dar nu am avut ocazia să-i pasez nicio minge lui Hagi! Sunt aici pentru a ridica premiul lui Iker Casillas, deoarece are meci şi transmit un mesaj de mulţumire şi respect şi din partea lui. Felicit înca odată România şi gala din această seară!”

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU CEL MAI BUN FOTBALIST ROMÂN AL TUTUROR TIMPURILOR

 

Gheorghe Hagi, fost fotbalist român, supranumit „regele fotbalului românesc” şi „Maradona din Carpaţi”. Este cel mai bun marcator din istoria naţionalei României cu 35 de goluri înscrise. Fotbalist şi antrenor, este printre cei mai buni fotbalişti din lume. A jucat şi la echipa Clubului de Fotbal Real Madrid şi Barcelona.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ SPORTIVĂ

 

Gheorghe Craioveanu. A primit premiul pentru pentru realizările sale atât în perioada cât a fost jucător în Primera Division, cât şi după retragerea sa de pe teren. El a jucat la Real Sociedad, Villarreal şi Getafe. Craioveanu este singurul fotbalist român care are o statuie în Getafe. În prezent, este comentator sportiv, analist al postului TV La Sexta şi al postului de radio Onda Cero.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU CEL MAI BUN CAMPION DE KICK-BOXING

 

Emil Pop – Campion european la Kick-Boxing. Trăieşte în Spania din anul 2003 iar în 2009 a obţinut pentru Spania titlul de campion european la Kick-Boxing. În 2010 i s-a oferit cetăţenia spaniolă pe care a refuzat-o, deoarece doreşte să concureze sub drapel românesc.

CULTURĂ

  • PREMIU DE EXECELENŢĂ PENTRU SPIJINUL ADUS INTELECTUALILOR ŞI ARTIŞTILOR ROMÂNI ÎN SPANIA

 

Horia Barna – profesor, traducător, editor, ex-director ICR Madrid. Este un intelectual de referinţă. Înzestrat şi cu un simţ managerial aparte, ancorat în realitatea societăţii spaniole. A reuşit să transforme în scurt timp instituţia pe care o condus-o într-o adevarată rampă de promovare a culturii româneşti din Spania.

  • PREMIU DE EXECELENŢĂ PENTRU SPRIJINUL ADUS INTELECTUALILOR ŞI ARTIŞTILOR ROMÂNI ÎN SPANIA

 

Joaquín Garrigós Bueno – doctor honoris causa, fost director al Institutului Cervantes din Bucureşti. Licenţiat în Drept şi în Filologie Hispanică la Universitatea din Murcia, a fost numit Doctor honoris causa de Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad. Este cel mai cunoscut interpret şi traducător al limbii române. A tradus 40 de cărţi din română în spaniolă şi a prezentat publicului spaniol autori celebri precum Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Camil Petrescu, Vasile Voiculescu, Mihail Sebastian, Liliana Popescu, Varujan Vosganian. Datorită contribuţiei sale, opere nemuritoare ale literaturii în limba română există astăzi în casele cetăţenilor spanioli.

  • PREMIU DE EXECELNŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ CULTURALĂ

 

Rodica Elena Lupu – poetă şi scriitoare consacrată. Licenţiată în ştiinţe juridice, a publicat numeroase volume de proză şi poezie, precum şi eseuri şi povestiri în reviste din România şi din străinătate. Este membru de onoare al unor asociaţii interculturale din Nürnberg şi Quebec şi membru al Academiei de Stiinţe, Literatură şi Arte (ASLA – Oradea), redactor Radio Diaspora S.U.A, redactor Radio V.I.S. Germania, colaborator “Curentul International” (SUA), apare in Enciclopedia Personalitatilor din Romania 2006, nominalizata la Gala Celebrităţilor „Femei de succes 2009”, secţia Cultură şi Premiul Special Gala Celebrităţilor România, Cultură, iunie 2010.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU ACTIVITATE DE SUSCCES

 

Valentin Potrivitu – promotor cultural. Preşedintele Asociaţiei „Por Que No”, organizator a numeroase concerte, piese de teatru, expoziţii, cu scopul de-a revigora imaginiea României.

MUZICĂ

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ MUZICALĂ

 

Julio Iglesias – cântăreţ spaniol. Părinţii lui, Dr. Iglesias Puga şi Maria del Rosario au avut grijă ca fiul lor Julio, să studieze dreptul la Universitatea Complutense din Madrid.  Nu şi-a putut insă termina studiile din cauza unui accident de maşină ce l-a lăsat paralizat, moment în care a realizat că cea mai bună metodă de a-şi canaliza durerea morală şi fizică e să se închidă în minunata lume a muzicii. Totul a început atunci când internat în spital, a primit o chitară de la medicul care-l îngrijea. Aşa a început fulminanta sa carieră care se întinde pe o periodă respectabilă de 40 de ani încununaţi cu numeroase albume răsplatite cu aur, platină şi numeroase distincţii, uneori unice în lume.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU CARIERA MUZICALĂ

 

Costel Busuioc – tenor. A devenit celebru în urma emisiunii Hijos de Babel, emisiune concurs dedicată imigranţilor stabiliţi în Spania şi unde Costel Busuioc a câştigat concursul în 2008. Rezultatul a implicat încheierea unui contract între acesta şi casa de discuri Sony. Costel Busuioc a multumit pentru premiul acordat şi a interpretat live o arie din repertoriul sau, aplaudat frenetic de publicul numeros care se afla in sală.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU CEL MAI BUN DIRIJOR AL ANULUI

 

Mihnea Ignat – director al Filarmonicii Universităţii din Alicante. Dirijor titular şi directorul artistic al Orchestrei Filarmonice a Universităţii din Alicante încă de la înfiinţarea acesteia. Anul acesta a primit Premiul Special al Filarmonicii Toscanini din Italia, în cadrul celei de-a IX-a ediţii a Concursului Internaţional de Dirijat Orchestra „Arturo Toscanini”, organizat la Parma, Italia. Dirijorului român i-a fost decernat acest premiu în unanimitate de voturi. Concursul „Arturo Toscanini” este una dintre cele mai prestigioase competiţii internaţionale de specialitate.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU CARIERĂ COMPLEXĂ-ACTORIE, TELEVIZIUNE, MUZICĂ

 

Geraldine Larrosa Innocence – cântăreaţă. Cântăreaţă, actriţă şi prezentatoare de televiziune, franco-spaniolă. Discurile sale s-au bucurat de mare succes în Spania, Anglia, Lisabona, Statele Unite ale Americii şi Japonia. În prezent este implicată într-un proiect muzical cu România, urmând ca anul viitor să susţină o serie de concerte în ţara noastră.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ ARTISTICĂ

 

Nicu Covaci – cântăreţ, compozitor şi liderul formaţiei Phoenix. Este o legendă vie a muzicii româneşti. În anul 1962, a fondat formaţia Phoenix care s-a bucurat întotdeauna de mare succes în România şi peste hotare. Nicu Covaci, liderul formaţiei, este muzician, pictor şi grafician. Este considerat ca fiind unul dintre cei mai buni chitarişti rock din România generaţiei sale. În prezent locuieşte în Spania.

CRITICĂ ŞI ARTĂ

 

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU SPRIJINUL ADUS CULTURII ROMÂNE

 

Mercedes Monmany – critic literar. Este specializată în literatura contemporană şi est-europeană în special. A participat la numeroase evenimente legate de operele unor scriitori români consacraţi precum Eliade, Cioran, Ionesco sau Norman Manea. În ultimul deceniu, Mercedes Monmany, o persoană specială şi generoasă, a avut o contribuţie colosală în promovarea operelor marilor scriitori români în Spania.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU CEL MAI BUN CRITIC DE ARTĂ

 

Dan Caragea – critic de artă, critic literar, fondator al Galeriei de Arte Nicole Blanco. Publicist, eseist şi traducător român, doctor în psihologie, specialist în lingvistică computaţională. A coordonat ca director pentru Spania şi Portugalia, un proiect pionier în primul soft de inteligenţă artificială care a revoluţionat analiza unui text. A fondat Galeria Nicole Blanco din Madrid, care a oferit un real sprijin artiştilor din spaţiul european.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU SUSŢINEREA ARTEI ŞI CULTURII ROMÂNEŞTI

 

Antonio Calderón de Jesús – analist şi critic de artă, proprietarul Galeriei Artejescal din Madrid. Promotor cultural, critic şi analist de artă. În 2006 a demarat un amplu proiect de promovare în Spania a artiştilor din România. A realizat numeroase filme documentare despre artă şi artiştii din România, a organizat în Spania expoziţii de pictură şi sculptură aparţinând artiştilor români şi a participat la evenimente culturale menite să promoveze arta şi cultura română în Spania. Galeria Artejescal pe care o conduce, reprezintă o serie de artişti români din Spania şi România.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU CEL MAI BUN ISTORIC ŞI CRITIC DE ARTĂ

 

Lara Gala – istoric şi critic de artă în cadrul Universităţii Complutense din Madrid. Printre numeroasele proiecte a inclus fotografi şi pictori români, a publicat cronici despre lucrările lor în reviste de specialitate din Spania. A participat la o serie de evenimente care vizau promovarea artei şi culturii române în Spania.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU CARIERA ARTISTICĂ

 

Bogdan Ater – artist plastic. Artist plastic complex, fotograf cu numeroase expoziţii în întreg spaţiul european, cu un mare impact în presa de specialitate, figură marcantă a artei contemporane în Spania. În 2009 a executat pentru Prinţii de Asturias, o sculptură, „Poarta Sărutului din Asturias”. Bogdan Ater este promotor cultural, organizatorul a numeroase evenimente de promovare a artei şi culturii române în spaţiul iberic şi nu numai.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU SPRIJINUL ADUS POEZIEI ROMÂNEŞTI

 

M.i.e.d.h.o. – artist plastic. Artist plastic şi fotograf spaniol, absolvent al Academiei de Artă din cadrul Universităţii Complutense din Madrid. A creat ciclul de lucrări numit „Mihai Eminescu”, care are la bază poezia poetului naţional român.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA ACTIVITATE CULTURALĂ ŞI ARTISTICĂ

 

Tudor Şerbănescu – artist plastic. Pictor român reprezentat de galeria „ArteJescal” din Madrid, editor, fondatorul Centrului „Pro-Arte”, care a avut o bogată activitate în manifestările artistice româno-spaniole, organizând expoziţii de pictură, fotografie, lansări de carte, evenimente muzicale, conferinţe, dezbateri culturale şi artistice.

TEATRU

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ DESFĂŞURATĂ LA NIVEL INTERNAŢIONAL

 

Lorenzo Mijares – directorul Companiei de Teatru de Hemoficción din Barcelona. Fondatorul şi directorul Companiei de Teatru de Hemoficción din Barcelona, curent de avangardă de mare succes în Europa şi Statele Unite ale Americii. La cea de a patra Ediţie a Festivalului de Teatru de Hemoficción a inclus şi România pe lista ţărilor în care compania sa susţine reprezentaţii. Festivalul se desfaşoară la Barcelona, Madrid, Roma, Berlin, New York, Roterdam, Paris, Lisabona şi Bucureşti. Piesele au fost traduse şi vor fi puse în scenă în limba română.

ÎNVĂŢĂMÂNT

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU SPRIJINUL ADUS ROMÂNIEI ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL UNIVERSITAR

 

José Antonio Himénes de las Heras – vice-decanul Facultăţii de Ştiintele Comunicării – Universitatea Complutense Madrid. Este iniţiatorul tratatului de colaborare dintre Universitatea Complutense din Madrid şi Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca oferind astfel, studenţilor români posibilităţi privilegiate în câmpul investigaţiilor de doctorat.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ DIDACTICĂ

 

Ioana Zlotescu Simatu – profesor de istorie universală. Predă Istoria Universală la Facultatea de Ştiinţe ale Informării şi este funcţionar al Corpului Tehnic din Ministerul Culturii spaniol din 1978. A fost directoarea Institutului Cervantes din Bucureşti. A editat şi coordonat Operele Complete ale lui Ramón Gómez de la Serna, a publicat articole, recenzii şi prefeţe şi a luat cuvântul la numeroase congrese internaţionale. A tradus în româneşte volumele Stupul de Camilo José Cela şi Trei romane exemplare, precum şi un Prolog de Miguel de Unamuno.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ UNIVERSITARĂ

 

Cătălina Iliescu Gheorghiu – profesor universitar şi directorul Centrului Cultural al Universităţii din Alicante, preşedinta Asociaţiei Culturale ARIPI. Prin intermediul instituţiilor pe care le conduce a desfăşurat proiecte de integrare a românilor şi a culturii române în Spania.

SCRIITORI

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU CARIERĂ COMPLEXĂ

 

Fernando Fernández-Savater Martín – scriitor, filozof, dramaturg, romancier. Cel mai cunoscut filozof spaniol contemporan, eseist, romancier şi dramaturg. A facut parte din mai multe organizaţii care militează pentru pace, împotriva terorismului. Îi aparţine meritul de a-l prezenta pe Cioran publicului spaniol prin teza sa de doctorat „Eseu despre Cioran” care a fost interzisă în timpul dictaturii lui Franco.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU PROMOVAREA ARTEI ŞI CULTURII ROMÂNEŞTI

 

Fabianni Belemuski – scriitor, jurnalist, director al revistei Niram Art. Absolvent al facultăţii Ştiintele Comunicării din cadrul Universităţii Complutense Madrid, director al revistei „Niram Art”, autor al volumului de proză „El Capitan NoSeke”. A scris nenumarate articole despre artă şi cultură în publicaţii din Spania. A primit premiul pentru promovare culturală acordat de Mişcarea de Artă Contemporană din Portugalia, în 2009.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ACTIVITATEA CULTURALĂ DE SUCCES

 

Héctor Martínez Sanz – scriitor, filozof şi directorul Revistei Madrid en Marco. Este autorul cărţii Pentagon, un eseu despre personalităţile marcante ale culturii române şi universale (Eliade, Brâncuşi, Cioran, Tzara şi Ionesco) şi al romanului Mihai şi Veronica, roman centrat pe figura poetului Mihai Eminescu. Este autorul a numeroase articole, critici literare şi de artă, eseuri despre artişti şi scriitori români în presa din Spania şi internaţională. În martie 2010 a fost distins cu premiul „Amicus Romaniae”, decernat de către Institutul Cultural Român Madrid, iar în iunie a primit trofeul pentru critică oferit de Mişcarea de Artă Contemporană din Portugalia.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU CEA MAI TÂNĂRĂ SPERANŢĂ A POEZIEI ROMÂNEŞTI

 

Maria Teodora Miclea. O adolescentă de 15 ani, considerată una dintre cele mai tinere poete bilingve din lume. Activitatea sa poetică a început la vârsta de 12 ani, când şi-a văzut pentru prima oară publicate versurile în revista Origini, ocazie cu care a câştigat premiul „Tinere Talente” oferit de Ambasada României din Spania. La 13 ani şi-a lansat prima carte, iar în prezent editura spaniolă „Antigona” pregăteşte lansarea celui de al doilea volum al tinerei poete românce, cu o prefaţă semnată de scriitorul şi filozoful Héctor Martínez Sanz, carte însoţită de ilustraţii executate de artistul plastic spaniol Javier Mourillo.

JURNALISM – TELEVIZIUNE

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ ÎN JURNALISM

 

Kasandra Kalmann Năsăudean – important jurnalist român din diasporă. Editor pentru Spania a publicaţiei româno-americane „Gândacul de Colorado” din USA, Redactor al „Radio Diaspora” din USA, Redactor şef al publicaţiei în limba română „Român în Lume” din Spania. A construit prin articolele şi emisiunile sale radiofonice, o trainică punte de legătură între românii din Statele Unite, cu cei din Spania şi din România. Militează pentru păstrarea nealterată a limbii române, a tradiţiilor şi obiceiurilor româneşti în diaspora. Colaborează în acest sens cu diverse organizaţii şi alte publicaţii din lume şi din ţară.

  • PREMIUL DE EXCELENŢĂ (POST-MORTEM) PENTRU CEL MAI BUN PRODUCĂTOR ROMÂN DE TELEVIZIUNE AL TUTUROR TIMPURILOR

 

Valeriu Lazarov – fost director general şi consilier al televiziunii Telecinco din 1985 până în 1994 şi un celebru realizator al Televiziunii Spaniole în anii 1970.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ ÎN TELEVIZIUNEA SPANIOLĂ

 

Echipa emisiunii Babel-Antoni Font. Emisiunea Babel se difuzează la TVE (Televiziunea Spaniolă) în fiecare duminică, începând cu ora 12:00. Scopul emisiunii este prezentarea aspectelor din viaţa imigranţilor din Spania. Este emisiunea care se bucură de cel mai mare succes în Spania.

ADMINISTRAŢIE ŞI AFACERI

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU PROMOVAREA ROMÂNIEI ÎN SPANIA

 

Paulina Mircea – preşedinta Camerei de Comert, Industrie şi Turism Ramâno-Spaniole din Madrid. A creat o importantă punte de colaborare comercială între Spania şi România, favorizând dezvoltarea relaţiilor bilaterale între cele doua state, ce au culminat cu importante investiţii spaniole în România.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU DEZVOLTAREA RELAŢIEI DE AFACERI ROMÂNIA-SPANIA

 

Mirko Maschio – ambasador de pace pentru România.

  • PREMIU DE EXECELENŢĂ ÎN AFACERI

 

Ruxandra Ulici Focşa – proprietar al restaurantului „Acasă”, câştigătoare a numeroase premii culinare. Restaurantul „Acasă” este un local cu specific românesc, care a devenit un local de referinţă în toată comunitatea Madridului. Restaurantul a găzduit personalităţi celebre, printre care şi pe preşedintele României, domnul Traian Băsescu.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU CARIERĂ ADMINISTRATIVĂ

 

Florin Găiseanu Tutuleasa – preşedinte al Camerei de Comerţ, Industrie şi Turism Româno-Spaniole din Catalunya. A întreprins numeroase activităţi pentru promovarea turismului românesc în Spania şi a facilitat dezvoltarea investiţiilor spaniole în România.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU DEZVOLTAREA AFACERILOR ROMÂNEŞTI ÎN SPANIA

 

Nelu Bârsan – om de afaceri. Antreprenor de succes în Alcalá de Henares, Spania. A sprijinit formarea echipei de fotbal F.C. Alba-Alcalá de Henares precum şi înfiinţarea unei biserici româneşti în localitatea spaniolă.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU SPRIJINUL ADUS INTEGRĂRII

 

Miguel Fonda Ştefănescu – preşedintele FEDROM. Preşedintele fondator al FEDROM, prima federaţie ce cuprinde asociaţii de români din Spania. A contribuit prin proiecte esenţiale la integrarea românilor în societatea spaniolă. O persoană care cucereşte prin modestia sa, seriozitatea şi dorinţa de a sprijini dezinteresat comunitatea românească din Spania.

  • PREMIU DE EXECELENŢĂ PENTRU ACTIVITATEA ADMINISTRATIVĂ ADUSĂ ÎN SPRIJINUL ROMÂNILOR

 

Agustín Gonsáles Plasensia – director emigraţie în cadrul Primăriei Coslada. A fost implicat activ în integrarea socială şi culturală a comunităţii româneşti din Comunitatea Madridului. În martie 2010 a fost distins cu premiul „Amicus Romaniae”, decernat de către Institutul Cultural Român Madrid.

JUSTIŢIE

  • PREMIU SPECIAL PENTRU PRIMUL AVOCAT ROMÂN ÎN SPANIA

 

Gianina Ionela Palade – avocat. Primul avocat român care a intrat în baroul avocaţiilor din Madrid. A sprijinit constant membrii diasporei româneşti din Spania.

***

Gala Celebrităţilor Româno – Spaniole s-a încheiat la stilatul restaurant madrilen „Acasă”, unde gazda, Ruxandra Ulici Focşa, a oferit invitaţilor preparate româneşti iar cantecele populare interpretate de Mariana Birica şi de alţi cântăreţi români talentaţi stabiliţi în Spania au mângâiat inimile tuturor.

Yasunari Kawabata şi drumul prozei sale de la modernism la clasicism

Posted by Gabriela Petcu On January - 10 - 2011

Autor: George PETROVAI

Înainte de-a intra în subiectul propriu-zis despre proza japonezului Yasunari Kawabata, laureat al Premiului Nobel pentru literatură pe anul 1968, se cuvine să pregătesc terenul, adică să spun câteva cuvinte despre clasicism şi clasic.

După cum se ştie, clasicismul european este un curent postrenascentist, ai cărui reprezentanţi urmează linia inaugurată de Petrarca în ceea ce priveşte atenţia acordată scriitorilor antici. Iată de ce pentru autorii clasici natura este doar un element decorativ, căci sursele lor predilecte de inspiraţie se cheamă antichităţile greacă şi latină. În plus, arta clasică se conformează unor norme estetice prestabilite, aşa ca norma celor trei unităţi (de timp, loc şi acţiune), potrivit căreia acţiunea trebuie să fie unitară, să se desfăşoare în acelaşi loc şi pe durata unei singure zile.

Acest curent se confundă practic cu clasicismul francez, şi asta deoarece Franţa a fost ţara care a oferit climatul cel mai favorabil pentru dezvoltarea clasicismului european. Clasicismul este un curent eminamente intelectualist, deoarece tipul uman clasic se caracterizează prin predominarea generalului asupra particularului şi prin supremaţia raţiunii asupra pasiunilor, fapt care conferă personajelor mult voluntarism.

Teatrul a fost genul literar prin excelenţă cultivat de scriitorii francezi din secolul al XVII-lea: Pe de o parte tragedia clasică, reprezentată cu strălucire de poeţii Pierre Corneille şi Jean Racine, pe de altă parte comedia clasică, specie care dobândeşte un atare prestigiu prin geniul lui Molière, încât putem afirma că prin arta comicului el se apropie de contemporaneitate, în timp ce tragedia se îndreaptă spre trecut.

Însă clasicismul european este departe de-a întruchipa clasicismul din totdeauna şi de pretutindeni. Nu voi insista asupra perioadei clasice a culturii antice greceşti (sec. V-IV î.e.n.), nici asupra epocii de aur a culturii latine – epoca principatului lui Augustus (43 î.e.n.-14 e.n.), dar, în ton cu linia prezentului eseu, voi zăbovi niţel asupra clasicismului chinez şi japonez, perioade aflate la mare distanţă în timp şi spaţiu de cel european:

1)Perioada dinastiei Tang (618-907), perioada de apogeu a civilizaţiei chineze, în care poeţii Li Bai şi Du Fu s-au afirmat ca două piscuri ale poeziei clasice chineze;

2)Perioada Heian (795-1185) sau perioada clasică a culturii şi artei japoneze.

Conceptul clasic nu este nici el mai simplu şi mai uşor de mânuit. Întrebuinţându-l pentru caracterizarea globală a vieţii spirituale, în opinia lui Nae Ionescu avem de-a face cu producţiile clasice atunci când forma este în echilibru cu fondul.

Notă: Când forma prevalează asupra fondului, ne spune gânditorul român, se afirmă barocul, iar când fondul prevalează asupra formei, de aceasta stă să plesnească, se impune romantismul.

Dar una este periodizarea mai mult sau mai puţin artificială, şi cu totul altceva realitatea culturală a fiecărui popor în parte. Căci dacă istoricii şi criticii literari atribuie periodizării globale, în principal celei europene, o conotaţie prioritar cantitativă (îi ajută la o mai lesne încadrare a materialului pe care-l manevrează), nu acelaşi lucru se întâmplă în culturile naţionale, unde periodizarea urmăreşte în primul rând dimensiunea calitativă şi abia pe urmă pe cea cantitativă.

Iată motivul pentru care în fiecare cultură naţională se distinge o perioadă clasică sau de maximă înflorire artistică, specifică ariei de circulaţie a limbii respective. Iar această perioadă se raportează la clasicismul francez din secolul al XVII-lea în virtutea regulei de aur, potrivit căreia valorile culturale din totdeauna şi de pretutindeni fac parte din zestrea cea mai preţioasă a omenirii şi că izvoditorii acestor valori trebuie cinstiţi pe măsura faptelor lor. În schimb toţi producătorii de frumos din fiecare cultură naţională, privesc la perioada clasicismului lor atât ca la un etalon al echilibrului şi armoniei, cât şi ca la un adevărat far călăuzitor, care – indiferent de mijloacele utilizate – îi ajută să urce înspre culmile creaţiei umane.

În conformitate cu acest principiu, clasicismul românesc se cheamă Eminescu, Creangă şi Caragiale, iar puţin mai târziu Brâncuşi şi Enescu, clasicismul rusesc îmbrăţişează întregul secol al XIX-lea (Puşkin, Lermontov, Gogol, Turgheniev, Goncearov, Dostoievski, Lev Tolstoi, Anton Cehov, respectiv Piotr Ilici Ceaikovski), clasicismul italian înseamnă cu siguranţă superba triadă Dante-Petrarca-Boccaccio, cel spaniol vizează secolul de aur al ibericilor (Cervantes, Lope de Vega, Calderon), cel englez nu poate fi conceput înafara tripletei de aur a teatrului elisabetan (Cristopher Marlowe, William Shakespeare, Ben Jonson), iar clasicismul german face corp comun în primul rând cu titanismul lui Goethe şi Schiller.

Până şi clasicismul francez suferă corecţii atunci când uriaşa cultură a Hexagonului este privită din această perspectivă. Căci or fi Corneille, Racine şi Molière clasici prin definiţie, dar la fel de clasici (de data asta prin vocaţie), ba poate chiar mai mult sunt Voltaire, Balzac, Stendhal, Flaubert, Maupassant, Zola şi Anatole France.

*

După cum spuneam mai sus, perioada Heian, când capitala este mutată de la Nara la Heiankyo (Kyoto de azi), poate fi socotită pe drept cuvânt perioada clasică a culturii şi artei japoneze, ba după opinia autorizată a Stancăi Cionca, excelenta traducătoare şi comentatoare a unora dintre cărţile la care se va face referire în continuare, ea este chiar “perioada de aur a istoriei japoneze”! În continuare, Stanca Cionca ne spune şi de ce: “Este o epocă de înflorire a unei literaturi de mare rafinament, în care prospeţimea şi spontaneitatea senzaţiilor întâlneşte un clasic simţ al echilibrului şi o eleganţă căutată a expresiei”.

De precizat că sub influenţa culturii şi civilizaţiei chineze, care devenise covârşitoare încă din secolul al VII-lea, Japonia – ne înştiinţează Stanca Cionca în Prefaţa la cartea Însemnări de căpătâi a curtezanei Sei Şōnagon – “împrumutase într-un proces abrupt întreaga structură politică şi administrativă a statului chinez, copiind sistematic formele unei civilizaţii superioare şi mult mai vechi decât a sa, de la organizarea curţii până la universitatea imperială, de la proprietatea asupra pământului până la calendar, arhitectură, sistem poştal şi articole vestimentare”.

Fireşte, de la acest atotcuprinzător proces de imitaţie nu se putea sustrage Heiankyo (capitala liniştii şi păcii), care a fost construit începând cu sfârşitul secolului al VIII-lea şi în final s-a vădit a fi “o copie de dimensiuni reduse a Ciangan-ului, oraşul de scaun al Chinei în epoca Tang” (S. Cionca).

Iar la curtea imperială, dincolo de luptele din interiorul clanului Fugiwara, Sei Şōnagon (“sfetnic mic”) în calitate de doamnă de onoare a împărătesei Sadako, ne înlesneşte pătrunderea în intimitatea aristocraţiei strânsă în jurul unui împărat-copil: un împărat care se joacă cu mâţa şi o nobilime parazitară, care dacă nu dovedeşte nici o tragere de inimă la abordarea şi rezolvarea problemelor de stat, în schimb se arată foarte pasionată de joc, conversaţii galante, poezie şi arte precum muzica (autoarea, la auzul muzicii în palat, este în stare să sară din aşternut chiar şi la miezul nopţii) şi dansul (la curte se dansa după moda chinezească şi coreeană).

Dar preocupările de căpetenie ale acestei societăţi se îndreaptă spre îmbrăcăminte şi, mai cu seamă, spre literatură. Textul Însemnărilor de căpătâi acordă mult spaţiu descrierilor vestimentare, întrucât în acel veac în care gustul ales devenise supremul criteriu de valoare, combinaţia culorilor avea o atare importanţă, încât cea mai mică greşeală în potrivirea cămăşilor şi rochiilor (aşezate una peste alta precum foile de varză), putea pune în grav pericol reputaţia unei doamne.

Remarcabilă este atenţia acordată poeziei şi povestirilor de către această societate. Poezia era practicată de toată lumea, încât nu numai că ea devenise o etapă obligatorie în orice intrigă amoroasă, dar devenise totodată un adevărat vehicul al comunicării de la un palat la altul.

Nivelul literar atins de povestiri (monogatari) în secolul al X-lea se explică pe de o parte prin influenţa exercitată de nuvelistica epocii Tang, pe de altă parte prin introducerea scrierii kana (silabică). Iar proza vremii a ajuns să fie predominant feminină prin curtezanele Murasaki Shikibu, Sei Şōnagon şi Izumi Shikibu, tocmai datorită scrierii kana, scriere folosită mai ales de femei, deoarece bărbaţii continuau să scrie chinezeşte, aceasta fiind limba utilizată în actele oficiale.

Stanca Cionca ne mai spune şi cărui fapt se datorează importanţa pe care Însemnările de căpătâi o deţin în literatura japoneză: “Până astăzi numele autoarei e pomenit alături de al doamnei Murasaki, creatoarea capodoperei necontestate a prozei clasice, Genji, iar textul Însemnărilor, model de stil şi de limbă curată, aproape lipsită de sinisme, este locul clasic al multor imagini poetice încorporate de-a lungul secolelor în tradiţie, canonizate de tehnica haiku-urilor, rămase vii până în ziua de astăzi”.

 

Cu toate că urmează secţia de limbă şi literatură engleză atât la colegiu (perioada 1917-1920), cât şi la facultate (1920-1924) şi cu toate că în perioada sa modernistă de pe la începutul anilor ’30 (în calitatea de reprezentant al mişcării noului senzualism) a permis pătrunderea în proza sa a tehnicilor moderne (cubism, futurism, expresionism, dadaism, impresionism propriu esteticii haiku-urilor), precum şi a influenţelor occidentale (s-a simţit puternic atras de Dostoievski şi a publicat traduceri din Cehov şi Galsworthy), totuşi – parcă pentru a confirma zicala: Sângele apă nu se face – Yasunari Kawabata rămâne un scriitor tipic japonez.

Ceea ce înseamnă că proza sa (o proză de lungimi diferite, greu de asimilat cu schiţa, nuvela sau romanul) urmează coordonatele fundamentale ale prozei japoneze, stabilite în urmă cu mai bine de un mileniu în Jurnalul curtezanei Izumi Shikibu, în Povestirile despre Genji ale doamnei Murasaki Shikibu şi în Însemnările de căpătâi ale lui Sei Şōnagon. După părerea Stancăi Cionca, scrierile lui Yasunari Kawabata rulează pe două coordonate majore ale prozei clasice: “sentimentul acut al naturii” şi “afirmarea senină a vieţii, dublată discret de recunoaşterea perisabilităţii tuturor lucrurilor, de familiaritatea uimitoare cu moartea”.

Dacă sentimentul plenar al naturii îl însoţeşte pe bătrânul Eguchi, personajul principal din Frumoasele adormite, atât în amintire şi în vis (aflat în luna de miere, el “găsise o floare ca o dalie roşie care înflorise mare în faţa casei”, iar la Kyoto admirase “cameliile în plină floare”), cât şi în stare de trezie (întins în pat lângă trupurile fetelor adormite, Eguchi aude zgomotul valurilor din apropiere ca venind de departe), în romanul Vuietul muntelui natura este o însoţitoare permanentă, cel puţin pentru bătrânul Ogata Shingo, prin florile de cireş (“Shingo contempla cireşii înfloriţi din grădină”), prin crinii negri pe care Kikuko, nora lui Shingo, îi aranjează în vază, prin copacul din vechiul parc imperial “spre care Shingo se simţi atras”, prin murmurul valurilor şi conturul arborilor care “desenau în aer mici munţi” în nopţile cu lună plină, dar mai ales prin vuietul micului munte, de fapt “o colină ce pornea din curtea casei”.

În Autobiografie literară, Kawabata prezintă viaţa ca “un vânt şi un curent al apei pe care plutim”. În consecinţă, completează Stanca Cionca, “evenimentele se succed molcom în povestirile sale, se aneantizează într-o pasivitate atotcuprinzătoare, refuzând să se constituie în conflicte”.

De altminteri, întrucât în toate scrierile lui Kawabata lipseşte elementul surpriză pentru cititor, căci povestirile lui se derulează liniar, se poate vorbi de incapacitatea specific japoneză “de a construi o proză pe un nucleu de acţiune” (S. Cionca).

Dar chiar dacă scrierile lui Kawabata se caracterizează printr-un spaţiu epic aproape gol (acţiunea redusă la cîteva date ia chipul non-acţiunii!), fapt care deplasează centrul de greutate înspre detaliu, lipsa lor de forţă epică nu exclude viaţa intensă, astfel că în Ţara zăpezilor, de pildă, viaţa este o trăire fără finalitate, cu momente închise în ele însele, care au capacitatea de iradiere proprie haiku-urilor.

De altfel haiku-ul, această formă fixă de poezie formată din 17 silabe dispuse în trei versuri (5-7-5), este mereu prezent în proza lui Kawabata, îndeosebi în tulburătorul poem Frumoasele adormite, unde succesiunea rapidă a propoziţiilor conferă textului cadenţa specifică versurilor japoneze, lipsite de ritm şi rimă: “Fata dormea cu spatele la el. Nu sforăia, dar avea o răsuflare de somn adânc. Părea că are un corp bine făcut”…

De precizat că două din instrumentele utilizate cu multă măiestrie de scriitorul nostru – simbolistica insistentă a lucrurilor şi fragilitatea – sunt de fapt derivate din haiku-uri.

Astfel, pentru Kikuji, personajul principal din Stol de păsări albe (Sembazuru), lumea obiectelor se transformă într-un univers de simboluri şi semne, care îl ajută să cunoască trecutul tatălui său, un trecut încărcat de incitanta sa iubire pentru doamna Ōta. O mare încărcătură de simboluri, taine şi amintiri înceţoşate revine perechii de ceşti Ryonyû – una neagră, cealaltă roşie. Privindu-le, lui Kikuji i se pare că ele întruchipează sufletele celor doi îndrăgostiţi: ceaşca neagră sufletul tatălui său, cea roşie sufletul doamnei Ōta.

Fragilitatea este însuşirea cu care de regulă Kawabata îşi înzestrează personajele feminine. Dar nu fragilitatea singură, ci asociată fie cu tandreţea, aşa ca în cazul doamnei Ōta, unul din cele mai reuşite personaje feminine ale scriitorului, fie asociată cu nevinovăţia şi o nemărginită capacitate de îndurare, amestec din care în Vuietul muntelui se conturează modesta şi preasupusa Kikuko, cea care aduce cu sine o adiere de poezie şi prospeţime în acest roman al totalei nerealizări. Având parfumul şi strălucirea zâmbitoare a unei flori, iată motivul pentru care sensibilul Shingo îşi iubeşte nora mai mult decât propria fiică, şi nici prin cap nu-i trece măcar s-o dojenească pentru avortul provocat, atâta timp cât îl consideră pe fiul său Suichi “o fiinţă nemernică”, totalmente corupt (umblă beat şi are metresă) după războiul din care de-abia scăpase cu viaţă.

Dragostea şi moartea sunt cele două teme predilecte ale lui Yasunari Kawabata, de unde sporul de intensitate al trăirii imediate din opera sa, transmis de sentimentul permanent şi inexorabil al morţii. Dar nici urmă de nelinişte sau teamă occidentală în faţa morţii! Dimpotrivă, în spirit autentic japonez, Kawabata drapează moartea într-o aură poetică. Asta şi datorită faptului că încă din fragedă copilărie, moartea îi devenise cutremurător de familiară: mai întâi îi mor ambii părinţi, apoi bunicul şi sora, aşa încât la vârsta de 16 ani rămâne complet singur.

În aceste condiţii, nu-i de mirare că înainte de-a cunoaşte dragostea el a făcut cunoştinţă cu resemnarea budistă, stare mental-spirituală care cu siguranţă l-a ajutat să treacă peste toate încercările vieţii, să cunoască gloria literară şi să atingă vârsta de 73 de ani, vârstă la care (era anul 1972) se sinucide într-o vilă de lângă Tokio.

La vârsta de 19 ani, într-o călătorie întreprinsă la Izu împreună cu o trupă de muzicanţi itineranţi, Yasunari Kawabata simte primii fiori ai dragostei pentru o dansatoare de numai 14 ani, experienţă erotică înfăţişată în povestirea Dansatoarea din Izu.

Dragostea şi moartea sunt prezente şi în Sembazuru. După moartea domnului Mitami, doamna Ōta îşi prelungeşte dragostea în legătura inclusiv trupească cu Kikuji, fiul defunctului, apoi – cuprinsă de remuşcări, ori poate din teamă pentru iubirea pe care nu şi-o poate înăbuşi – ea se sinucide. Dragostea doamnei Ōta pentru tată şi fiu aminteşte de tragica pasiune a poetei şi curtezanei Izumi Shikibu pentru prinţul Tametaka, iar după moartea prinţului (înfruntând toate bârfele şi acuzele) pentru fratele mai mic al acestuia.

Dar apogeul artistic în tratarea celor două subiecte este atins de Kawabata în Frumoasele adormite, carte târzie (apărută în anul 1961), care prin aroma de fantastic degajată prin toţi porii ei, ne duce de îndată cu gândul la cunoscuta nuvelă La ţigănci a compatriotului nostru Mircea Eliade.

Pentru bătrânii care vizitează această pensiune, mai bine zis această casă bizară, frumoasele adormite întruchipează pretexte pentru visări şi reîntoarceri în vechi amintiri. Astfel, bătrânul Eguchi în cele cinci nopţi petrecute în pat, la început cu o singură fată, apoi cu două, are la îndemână cadrul adecvat ca să-şi revadă prima lui dragoste – acea fată cu care admirase din tren curcubeele. Dar fata cu curcubee este moartă de zece ani, el însuşi ajuns aproape septuagenar se gândeşte ba la moarte, ba la sinucidere, mai ales când în dimineaţa de după ultima noapte petrecută la pensiune, el descoperă că una din cele două frumoase murise în somn, moarte care vine după aceea a unui bătrân client.

 

Bibliografie

1.Kawabata, Yasunari – Sembazuru●Vuietul muntelui, Editura Minerva, Bucureşti, 1973

 2.Kawabata, Yasunari – Frumoasele adormite, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009

3.Şōnagon, Sei – Însemnări de căpătâi, Editura Univers, Bucureşti, 1977

 

Sighetul Marmaţiei

10 dec. 2010

 

„De mortuis nil nisi bene”

Posted by Stefan Strajer On November - 17 - 2010

„De mortuis nil nisi bene”

(Despre morți, numai bine)

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Mi-a venit în minte spunerea aceasta –  versiune latinească și românească -, în zilele acestea de omagii post-mortem și superlative generoase pricinuite de moartea lui Adrian Păunescu.

Ce favoare făcută celor curând dispăruți, ce delicatețe din partea antichității latine, atitudine împărtășită apoi de-a lungul mileniilor de nenumărate popoare – mi-am zis din nou, adică a nu știu câta oară.

Am avut însă inspirația să consult câteva dicționare și să mă edific, în consecință. Da, dictonul a fost răspândit în versiune latină, dar, de fapt,  el este de origine greacă (de altfel, latinii au preluat din cultura elinilor valori culturale – până la pastișă, uneori; de la zei, numindu-i altfel, până la patrimoniul paremiologic).  Zicerea din titlul meu aparține înțeleptului Chilon al Spartei (unul din cei șapte înțelepți ). Acesta considera că moartea absolvă pe oameni de toate păcatele și că, prin urmare, despre decedați e mai potrivit să vorbim în cuvinte binevoitoare.

De acord cu propunerea bătrânului Chilon, dar în formularea următoare: „să vorbim, deocamdată, în cuvinte binevoitoare.”

Așadar, mi-am spus că e potrivit să scriu, deocamdată, despre bardul de la Bârca în cuvinte (chiar) encomiastice, referindu-mă la ipostaza sa de jurnalier. Ei bine, consider că el se situează pe traseul ziaristic ridicat de Eminescu pe înălțimi profesionale de neegalat și căruia îi urmează condeieri excepționali ai presei scrise precum Arghezi, N.D.Cocea, Brunea-Fox, Camil Petrescu, G.Călinescu, Nechifor Crainic, Geo Bogza, Fănuș Neagu ș.a. Dar, pentru vremea postbelică românească cel mai mare a fost Adrian Păunescu. Nici un scriitor, ca gazetar, nu a avut „starea de spirit, de febrilitate devoratoare”, „de nebunie” (sunt cuvintele lui despre sine însuși), persuasiunea vulcanică, precum le-a trăit și le-a revărsat în dialogurile cu confrații, publicate mai întâi în „Luceafărul”, „Tribuna”, „Contemporanul” și strânse apoi în uriașul volum „Sub semnul întrebării”.

Ce m-a impresionat, privitor la această carte, sunt cei doi factori catalizatori ai demersului său: Omul este în acest univers un răspuns deja constituit, însă care își așteaptă întrebările necesare. Și: „ Dar fericirea mea n-ar fi întreagă dacă alături de ei (interlocutorii – n.n.), nu m-aș fi mărturisit eu însumi aici, întrebând.” Și a întrebat, uneori cu o virulență de îți făcea impresia că îl poartă pe conviv din corzi în corzi, provocându-l la răspunsuri neașteptate, pentru însuși intervievatul, tot timpul însă sub ochiul cenzurii-securistice.

Cât despre revista „Flacăra” și cenaclul respectiv, condiția politico-civică a lui Adrian Păunescu, despre măsura în care multe dintre poeziile sale sunt ori nu poezii, ci mai degrabă fulminante texte versificate, pe curând.

Eminescu – continua sa deranjeze

Posted by Stefan Strajer On June - 26 - 2010

IOANA BOT  –  GAFA

 … « Mihai Eminescu dépasse depuis longtemps les  limites d’un « culte de l’écrivain » …, Ioana Bot, 2007

 Autor: Paul Dancescu (Montreal, Canada) 

 

            In articolul intitulat « La construction du « poète national » dans la culture roumaine », aparut la Cluj in prestigioasa revista Transylvanian review, 2007, vol. 16, numarul 4, pp. 3-21, doamna Ioana Bot, conferentiar (2007) la catedra de Istoria literaturii romane   la Facultatea de Litere din Cluj, propune revizuirea sintagmei «  poetul  national » atribuita lui Mihai Eminescu. Prin pozitia inalta pe care o detine, doamna Ioana Bot are tot dreptul sa critice, sa atenueze sau sa darame afirmatiile enuntate de catre critici literari, unii de mare autoritate si pe care le considera exagerate.

            Chiar dela inceput insa avem surprize. In prima propozitiune din primul paragraf citim : « Objet d’une mythisation tenace, pratiquement ininterrompue depuis l’année de sa mort, Mihai Eminescu dépasse depuis longtemps les limites d’un « culte de l’écrivain »… Din propozitiune se intelege, contra oricarei logici, dar in schimb conform legilor gramaticale elementare, cum ca, sarmanul Mihai Eminescu este cel care depaseste limitele. Fara nici o indoiala, Eminescu este subiectul gramatical al propozitiunii. Deci poetul ar trebui si chiar trebue pus la punct cu severitate in paginile care urmeaza in articolului amintit desi, pe de alta parte, se subintelege ca nu aceasta trebuie sa fi fost intentia autoarei. Astfel subiectul logic ar fi critica literatilor nostri din trecut, care, dupa parerea doamnei Ioana Bot, au depasit si au adus lui Mihai Emilescu nenumarate, nemasurate si exagerate omagii cu tendinte politice. Dar doamna Ioana Bot pare ca, vrand pe de o parte sa inceapa articolul sau cu un ex abrupto, in stil anticatilinar, iar pe de alta parte cu un ex catedra, in stilul autoritar al viitorului profesor, academician, laureat, honoris causa etc., etc. – schioapata in diferentierea subiectului logic de cel gramatical. Iata mai mult decat o confuzie, este o gafa gramaticala  de anthologie.   

            De altfel doamna Ioana Bot este o recidivista a greselilor de gramatica.

            Stimata Doamna, va rog sa nu va suparati. Chiar si marele istoric si literat, regretatul academician Maurice Druon, cel care a fost foarte bine asezat in fotoliul sau de sub aula Academiei Franceze,  comisese nu de mult o eroare de lexic, o adevarata gafa de limba franceza, si asta in scris. Gafa lui a fost comentata cu mult haz in presa franceza de prim ordin. Puteti sa va considerati colega cu Maurice Druon. Este o onoare. 

            Nu ne permitem sa facem vreo propunere. Credem totusi ca, daca doamna Ioana Bot ar fi pus o virgula sau ar fi folosit un articol hotarat acolo unde trebue, un apostrof acolo unde legile gramaticale si ortografice elementare o impun, sau in mod chirurgical ar fi taiat propozitiunea in doua entitati independente, nu ar fi iesit acest penibil dublu inteles. Persoanele avizate stiu ca limba franceza este foarte pretentioasa in ceea ce priveste ordinea cuvintelor, aranjarea atributelor si complementelor intr-o fraza. Limba franceza nu admite rabaturi, care pentru un strain imprudent, oricat de bun cunoscator al limbii franceze s-ar considera, prezinta riscul unor accidente. SE pare ca Emil Cioran a fost unul dintre putinele exceptii de la aceasta regula.

            Mai departe, dna Ioana Bot este necrutatoare cu criticii literari si filozofii nostri din trecut, aceia care i-ar fi adus lui Mihai Eminescu elogii exagerate. Ii ia la rand. Incepe cu Titu Maiorescu, primul care utilizeaza sintagma « poet national », pentru un alt poet, acum peste o suta de ani. N-ar fi oare mai bine sa-l lasam pe Maiorescu sa doarma linistit? A trecut vremea cand operele lui Titu Maiorescu, Kogalniceanu, Dimitrie Cantemir si Gheorghe Sincai erau puse la index de catre distrugatoarele masuri anti-culturale romaneasti din anii 1948, iar cartile lor smulse din rafturile marilor biblioteci ale tarii. De altfel, pe vremea lui Titu Maiorescu, atat in Vechiul Regat cat si in Ardeal, precum bine se stie, notiunile de national si nationalist aveau o alta nuanta, ca sa nu zicem conotatie, decat astazi, cand in umbra ideologiei atat de dezbatuta a uniformazarii, termenul de nationalist a primit un sens peiorativ si poate ca, in viitor, aceiasi soarta o vor avea si temenele national si natiune.

            In continuare autoarea trece la Radulescu-Motru si Pompiliu Constantinescu pe care îi scruteaza si îi diseca cu o severitate necrutatoare. George Calinescu este deasemenea victima unei cruzimi cumplite si este caracterizat drept « ridicul ». Urmeaza citate si comentarii, din scrierile lui Serban Cioculescu, Stefan Augustin Doinas, Vladimir Streinu, Tudor Arghezi, Sextil Puscariu si altii. Ne miram cum de a scapat, ca prin minune, exegetul Perpessicius de cutitul taios al doamnei Ioana Bot. Ca sa ne convinga insa, Domnia Sa foloseste tehnica extrem de fragila a citatelor. Din fiecare autor citeaza cateva cuvinte. Dar, precum prea bine stim, nimic nu este mai inselator pentru cititor, decat politica citatelor. Pe baza citatelor, autoarea afirma ca toti, desi oameni de cultura, au facut afirmatii fara nicio acoperire justificatoare, ca au oferit simple asertiuni, fara nicio explicatie, deci fara valoare. De asta data citez eu din articolul doamnei Ioana Bot : «  il impose, il n’explique pas, il affirme, il glisse en empathie et finit en dictée ou en injonction ». Iar in alta parte a articolului se afirma : « aucun argument explicit n’est ajouté, car aucun argument « objectif » ne serait admissible ; la visée persuasive consiste non pas dans l’argumentation, mais dans l’assertion ». Oare asa sa fie ? De pilda in cele peste saptezeci de articole ale lui Serban Cioculescu, asupra lui Mihai Eminescu, nu se explica nimic ? Nu ma refer la analiza literara, care este de valoare incontestabila, ci la explicarea fenomenului Eminescu, a operei sale si a locului sau in ansamblul social, politic si cultural al epocii si al tarii.

            Doamna Ioana Bot este o combatanta impotriva mitizarii, ca un adevarat erou pe baricade. Intr-adevar, domnia sa demitizeaza cu inversunare. Astfel, într-un articol anterior intitulat « Storia e litteratura : Il tema della Roma antica nell’opera di Mihai Eminescu », publicat in revista Transylvanian review 2002, vol. 11, numarul 3, pp. 97-104, considera ca poetul a creiat un mit in drama Decebal. S-ar intelege cum ca, dupa exagerarile latiniste, « . . .  l’invenzione di una mitologia nationale significa, anche per Eminescu, l’invenzione di una mitologioa dacica »..  Dar aceste mitologii au fost de multa vreme, de peste un secol, analizate iar concluziile judicioase abunda. Nu mentionez decat comentariile lui Nicolae Iorga asupra lui August Treboniu Laurian, publicate in 1911, intr-un text nu usor de citit si de urmarit si cu o structura stilistica foarte complicata, dar fara greseli de gramatica.

             Desigur, nu este cazul aici, despre autoarea de care ne ocupam, dar in medicina, inversunarea impotriva miturilor ar purta numele de fenomen de fixatie.

            Sa trecem in cateva cuvinte la unele insinuari din text. In articolul domniei sale gasim un citat din Ion Scurtu, despre Eminescu, citat desprins dintr-un text foarte vechi, din primii ani ai secolului trecut : «dès sa jeunesse comme prédestiné à devenir le compréhensif le plus profond et le plus ample de l’âme roumaine, à cause de son origine paysan, de ses errances de jeunesse à travers toutes les provinces roumaines, de la formation universitaire …. ». Opresc citatul aici, pentru ca la ultimile doua cuvinte din citat, doamna Ioana Bot adaoga, in paranteza, cu malitie (pourtant inachevée). Trebue sa marturisesc ca referindu-ma la gramatica si la stilul articolului analizat acum, ramân surprins in fata unor constructii stilistice ciudate, mult prea pretentioase, precum si a unor gafe elementare de gramatica, din partea unui absolvent a studiilor universitare si as adaoga in paranteza, la fel de malitios (pourtant achevées).

            E drept ca, exceptand gafa initiala, autoarea nu-l nedreptateste pe Mihai Eminescu. Pe parcursul articolului, autoarea ii aduce unele elogii. Il iarta. Substratul de ranchiuna este indreptat in mod evident numai impotriva criticilor literari. Dar este o ranchiuna cu furii. Cu totii am vazut sau auzit de cucoane navalnice cum a fost Elena Ceausescu, Ana Pauker, Dolores Ibaruri, sau chiar doamna Busulenga, cea care vorbind repede isi incepea cursul universitar de la use, de cum intra in amfitreatru – dar care pana la urma a mers la manastire. Putina pocainta ar trebui si in cazul de fata. Sa dai numai cu barda in dreapta si in stanga, sa critici nume de oameni care au reprezentat si reprezinta ceva in cultura noastra, poate fi oare semn de inalta activitate intelectuala ? Si precum vedem, autoarea nu se incurca in critica cu nume marunte, ci numai cu numele mari ale culturii noastre. Este vechea si jalnica politica romaneasca de demolare. Daramam totul.

            Uneori doamna Ioana Bot pare ca insinueaza. Astfel Domnia Sa ar vrea sa spuna ca Pompiliu Constantinescu, prin propunerea insistenta de a se creea o catedra universitara dedicata exclusiv lui « Eminescu », ar fi intrevazut un mit national. Ne intrebam daca nu cumva urmarea si creerea unui post universitar pentru sine insusi ? Este posibil sa fi fost asa. Dar prin fenomen de bumerang, n-ar fi oare posibil ca si acum, doamna Ioana Bot sa urmareasca ceva, utilizand o adevarata dezlantuire critica, cu desfasurarea tuturor stindardelor ? Aici avem o banuiala. Nu cumva se vede ministeriabila (ca sa folosim un cuvant al lui Gh. Calinescu, criticul literar considerat de autoare drept « ridicul ») sau poate intrevede un scaun in aula Academiei Romane, sau poate, cunoscatoare a tainelor limbii franceze, chiar un fotoliu à L’Institut de France. Si are toate sansele, astazi cand, prin mijloace foarte subiective, se practica politica de promovare in locurile cele mai de varf ale societatii.

            Oricum, pana atunci, gafa ramane gafa.

            Dr. Paul Dancescu, Phd., FRSTMH, Ex presedinte al Tropical medicine consultants reg’d si presedinte al Association culturelle roumaine reg’d, Montréal – Canada

Autor: Gabriela Petcu

“Printre-atâtea griji, necazuri, dacă n-ar mai fi şi glume

Şi poveşti pe lumea asta: ce s-ar face biata lume?” (Cuvânt înainte)

 

Petre Dulfu s-a născut la 10 martie 1856 în Tohat – Maramureş, într-o familie de intelectuali. Mama, Gafia Bran, fiică şi soră de preot este cea care îi cultivă dragostea pentru poveşti şi basme. Tatăl său, Ghifor Dulf, era un militant activ pentru drepturile românilor aflaţi sub stăpânirea austro-ungară.

Urmează clasele primare şi cele şase clase ale învăţământului secundar, la  Baia Mare, în limba maghiară obligatorie pe atunci în toate instituţiile de învăţământ din Transilvania. Cu toate că studia într-o limbă străină, se dovedeşte a fi un elev excepţional, obţinând premiul I la fiecare sfârşit de an şcolar. Urmează cursurile liceale la Baia Mare, în foaia matricolă fiind consemnată în dreptul numelui său caracterizarea “excepţional cu laude şi sârguincios”. Începe să colaboreze la revista liceului pe care, în cele din urmă, aproape că o redactează singur. Debutul adevărat, are loc în paginile revistei  din Oradea, “Familia”, condusă de Iosif Vulcan. La acestă revistă, cu opt ani în urmă, debutase şi Mihai Eminescu. În această perioadă, publică  versuri patriotice şi o serie de poezii romanţioase, erotice nu numai în această revistă ci şi în altele: “Şezătoarea”, “Amicul familiei”, “Cărţile săteanului roman”.

În 1876 îşi începe studiile Universitare din Cluj şi devine studentul preferat al profesorului Grigore Silaşi care îl recomandă călduros, într-o scrisoare, lui Vasile Alecsandri. Cunoscător al câtorva limbi străine, în timpul studenţiei, Petre Dulfu traduce pentru prima oară în limba română, capodoperele dramaturgiei greceşti antice, Ifigenia în Aulida şi Ifigenia în Taurida, de Euripide. Aceste traduceri, au fost ulterior perfecţionate, cunoscându-se mai multe ediţii.

În 1881, îşi susţine doctoratul la Cluj cu lucrarea “Alecsandri Vazul müködese a román terén” în traducere, “Activitatea lui Vasile Alecsandri în literatura română”. Curajul de a realiza o teză despre un autor roman, în acei ani ai absolutismului austro-ungar, a făcut să fie cunoscută în rândurile cititorilor de limbă maghiară, nu numai personalitatea şi opera lui Vasile Alecsandri ci şi a contextului literar românesc. Petre Dulfu notează în teza sa: “Naţiunea română în momentul de faţă trăieşte perioada de înflorire a creaţiei poetice…Creaţia poetică română de până acum, atinge punctual culminant cu opera lui V. Alecsandri.  Cu aceasta, nu vreau să spun că prin Alecsandri creaţia poetică a naţiunii române şi-a atins apogeul. Ea se află departe de punctual culminant al înfloririi sale, dar Alecsandri a trasat déjà şi a pregătit bine drumul spre culmi şi tocmai pentru aceasta, opera lui care oglindeşte înaintarea spirituală şi starea de dezvoltare culturală a naţiunii române, merită atenţia nu numai a naţiunii române, ci a oricărei naţiuni.”

Este numit profesor de pedagogie la Şcoala Normală “Carol I” din Bucureşti apoi, preia conducerea Şcolii Normale din Turnu-Severin. Revine în Bucureşti la solicitarea profesorului şi pedagogului Barbu Constantinescu. În această perioadă îi cunoaşte pe Ioan Slavici, şi el professor la Şcoala Normală, pe Eminescu, Vlahuţă, Hasdeu şi alte mari personalităţi ale culturii româneşti. Publică o serie de articole necesare pentru evoluţia spiritului, în revistele de pedagogie ale vremii: “Educatorul”, “Lumina pentru toţi”, “Revista pedagogică”.

În 1886, se căsătoreşte cu Elena Mateescu cu care a avut patru copii. Viaţa alături de soţia sa, a fost benefică pentru scriitoar, acesta încurajându-l să se dedice scrisului.

În anul 1894 a debutat editorial cu “Isprăvile lui Păcală”. Premiată de Academia Română, lucrarea a cunoscut zeci de ediţii aducându-i o popularitate deosebită. Au urmat alte creaţii care, de asemenea, i-au adus recunoaştere unanimă: Snoave, Odinioară, Ion Săracul, Zâna flo­rilor, Cei doi feţi-logofeţi cu părul de aur (ultima poveste, scrisă la vârsta de 83 de ani), Gruia lui Novac şi Povestea lui Făt-Frumos. A redactat numeroase manuale şcolare din cele mai diverse do­menii: limba română, aritmetică, geografie. Cele mai cunoscute şi apre­ciate au fost Etica sau morală filosofică şi Noţiuni de estetică.

 Se stinge din viaţă în ultima zi a lunii octombrie a anului 1953, intrând în nemurire prin creaţiile sale literare de valoare incontestabilă.

Autor de basme, profesor, traducător şi doctor în filosofie, fost membru al Societăţii Scriitorilor Români din 1911, Petre Dulfu rămâne la loc de cinste între dascălii promotori ai celor mai înalte idealuri naţionale.

Numele său, face onoare Bibliotecii Judeţene din Baia Mare – Maramureş, prilej pentru care, transmit omagii în numele culturii veşnice.

 

(Cuvânt înainte – Petre Dulfu)

 

Şi spre-a nu se pierde-n valma anilor ce vin şi zboară,

Pentru cei din urma noastră, scumpa de poveşti comoară,

Din acele ce-auzit-am  pe bătrâni de mult spunându-mi,

Prins-am cu urechea una, ca s-o spun şi eu la rându-mi.

 

E povestea lui Păcală, năzdrăvanul din născare,

Cela ce-n isprăvi isteţe pe pământ pereche n-are;

Cel ce-n cale-i nici de oameni, nici de draci nu se-nspăimâmtă,

Ci-a juca pe toţi mi-i face cum din fluier el le cântă.

 

Vreţi s-o auziţi întreagă? Adunaţi-vă deci roată,

Câţi grăiţi aceeaşi limbă, dragi români din lumea toată!
Ce ne-am face tot cu-amaruri, dacă n-ar mai fi pe lume

Şi câte-o poveste plină de-nveselitoare glume?

Gabriela Petcu

Sarbatoare a dacilor liberi

Posted by Stefan Strajer On December - 17 - 2009

Sărbătoare a Dacilor liberi

Doi colaboratori ai “Curentului International” si-au lansat ultimele carti. Nicolae Dabija: “Hotii de sperante” si Ovidiu Creanga: “Cu si fara securisti”
 Capitalist_de_mama_focului_1989_Canada1.Ovidiu Creanga

Foto.Ovidiu Creanga
La 5 decembrie 2009  în sala de şedinţe din incinta sediului Uniunii Scriitorilor, la Chişinău a avut loc un remarcabil eveniment: prezentarea cărţilor noi, apărute la editura „Vicovia” din Bacău „Hoţii de speranţe”, de marele poet şi publicist Nicolae Dabija şi „Cu şi fără securişti” de scriitorul Ovidiu Creangă din Canada.
La acest mare eveniment au luat parte renumiţi scriitori şi poeţi şi alţi oameni cunoscuţi de ştiinţă şi cultură, invitaţi de către organizatori.
Cărţile au fost prezentate de către Preşedintele Uniunii Scriitorilor din RM (România Mică) academicianul Mihai Cimpoi, care la început i-a felicitat pe cei prezenţi cu Marea Unire, sărbătoare Naţională a României. Domnia sa a menţionat cu mândrie, că autorităţile de la Bucureşti au evidenţiat rolul şi meritele oamenilor de cultură din RM şi îndeosebi a redactorului ziarului „Literatura şi Arta”, N.Dabija, în Mişcarea pentru Renaşterea Naţională din RM şi în Revoluţia din România Mare declarând, că Revoluţia din decembrie 1989 din România a început la Chişinău… 

Nicolae Dabija.Foto 1

Foto. Academicianul Nicolae Dabija     
În cuvintele sale de felicitare cu ocazia prezentării cărţilor noi Anton Moraru, istoric şi cercetător a tinut să accentuieze valoarea acestor lucrări din punct de vedere istoric servesc ca document  ce vor servi viitoarelor generaţii in cercetarea şi găsirea adevărului istoric. – Cartea lui N.Dabija „Hoţii de speranţe” este o carte pentru lupta de eliberare naţională…- a accentuat Domnia sa.
Poetul Anatol Codru a vorbit cu multă căldură despre activitatea profesională a lui N.Dabija menţionând, că astăzi nu e sărbătoarea lui Dabija, ci sărbătoarea întregii societăţi. Acele 12 cărţi politico-artistice şi istorico – filozofice, publicate de dânsul sunt un aport pentru a studia, sunt pentru viitorime…Şi dacă M.Eminescu este cel mai mare poet al sec.XIX,apoi N.Dabija: poetul şi publicistul, politicianul, istoricul şi filozoful este cel mai mare poet al sec.XX şi…Pe seama acestor cărţi se vor scrie alte cărţi de catre generaţiile viitoare, aşa cum scriem noi astăzi despre Revolutia din 1848, despre Marea Unire etc.
Andrei Strâmbeanu, în cuvântul său de felicitare a vorbit cu multă dragoste despre creaţia literară şi de surpriza nespus de frumoasă a  poetului N.Dabija prin această  prezentare a cărţilor de azi.
– Este un erou al zilelor noastre – spune A.Strâmbeanu – care a rezistat la toate încercările şi presiunile timpului, care prin activitatea sa  culturalizează poporul român.
Frumoase cuvinte a auzit auditoriul de la D-na Ana Bantoş care a menţionat, că N.Dabija este un deschizător de drumuri în poezia noastră…
Renumitul poet şi politician Ion Hadârcă in luarea sa de cuvânt de asemenea atribuit lucrărilor puse în discuţie valori inestimabile menţionând, că Nicolae Dabija a scris durerile şi patimile poporului nostru. Poet, publicist, politician, istoric şi filozof Nicolae Dabija este un Soljeniţin al României noastre.
De la numele celor prezenţi academicianul Mihai Cimpoi şi N.Dabija au adus frumoase cuvinte de mulţumire editurii „Vicovia” din Bacău în persoana Directorului ei D-l Viorel Cucu pentru munca depusă la editarea acestor cărţi minunate.
În omajiul său, adus la adresa autorilor Directorul editurii „Vicovia” şi-a manifestat plăcerea pe care o primeşte de la colaborarea cu aşa mari personalităţi ale poporului român ca N.Dabija şi O.Creangă. Domnia sa accentuat că poeţii şi scriitorii nu au vârstă, că niciodată nu e târziu să începi a scrie, a scrie Adevărul aşa cum scriitorul O.Creangă a debutat la vârsta de 80 de ani şi astăzi, la respectabila vârstă de 88 de ani are „scoase de sub tiasc” (vorba scriitorului) 8 cărţi.
Cuvinte nemaipomenit de bune la adresa cărţii scriitorului şi epigramistului O.Creangă a spus poetul secolului trecut şi celui de azi N.Dabija: „O.Creangă este feciorul poporului basarabean, care prin lucrarea sa autobiografică descrie istoria poporului roman atât din stânga cât şi din dreapta Prutului, descrie viaţa social-politică şi culturală în perioada interbelică din Basarabia şi a regimului comunist sovietic din România.”
Scriitorul descrie în cele mai veridice culori aspectul geografic, istoric, cultural şi politic din ţările vizitate de dânsul. A avut acces în eşalonul cel mai superior de conducere a Ţarii, stând bine pe lângă “Geniul Carpaţilor şi Savanta cu nume mondial.” (soţii Ceauşescu)  şi care datorită funcţiilor înalte pe care le-a ţinut a cutreerat aproape toate ţările lumii.  Domnia sa, din pensia pe care o primeşte  sponsorizează 2 gimnazii: din Stolniceni şi Mana. 3 licee: din Vărzăreşti (Al.cel Bun), Tighina (Al.cel Bun) şi din Tiraspol (Lucian Blaga) – trei locuri premiante din fiecare şcoală câte 200 euro, prin acest gest de binefacere stimulează la elevi dragostea şi dorinţa faţă de carte.
Multe cuvinte calde la adresa omagiaţilor au adus Iulian Filip, Raisa Ciobanu şi alţii…
În încheiere Preşedintele Uniunii Scriitorilor M.Cimpoi i-a felicitat pe toţi participanţii la acest forum cu Sărbătorile apropiate, iar N.Dabija a mulţumit tuturor pentru prezenţă invitându-i în sala de jos, unde a evoluat ansamblul folcloric „Haiducii.”.
Iacob Cazacu-Istrati (RM – Romania Mica)
Pentru conformitate: Ovidiu Creanga

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors