Cum toate sunt la noi pe dos, hoțul dibaci e valoros!

Posted by Stefan Strajer On May - 17 - 2017

Cum toate sunt la noi pe dos, hoțul dibaci e valoros!

Autor: George Petrovai

 

Pentru a se salva atunci când sunt prinși cu mâța-n sac, ticăloșii cu ștaif (politrucii ciocoizați și ciocoii politrucizați) recurg din ce în ce mai des fie la bunăvoința general-umană găzduită în maxima „A greși este omenește”, fie la cutremurător de profundul paragraf-angajament din rugăciunea Tatăl nostru: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Că altminteri, ceea ce înseamnă în mod obișnuit și sfidător la adresa nedescurcăreților cu frică de Dumnezeu, toți acești ipocriți se conduc după principiul fundamental al neamului prost: „Hoțul neprins e om cinstit”!…

Da, greșeala este într-adevăr omenească, iar prin aceasta scuzabilă, doar dacă este neintenționată și nerepetată, nicidecum atuncea când (cazul ipochimenilor postdecembriști), ea, premeditat-programată, este ridicată la rangul de politică națională și, în acest chip legal-nelegiuit, devine obsedantă de la vlădică și până la opincă. Ba poate ajunge chiar vrednică de stimă în acele situații în care este greșeală doar cu numele, căci oamenii luminați și curajoși (din păcate tot mai rari pe aceste meleaguri doldora de neinstruiți și obedienți), urmând tainicul îndemn de-a se pune în slujba năpăstuiților, adică de-a fi astfel mai folositori semenilor, nu doar că se abat cu bună știință de la unele dintre dispozițiile necalificaților cu rol decizional prin atotputernica vrere a politicului, dar, prin cumințenia deciziilor luate în anumite situații delicate, ei contribuie la corectarea actelor normative emise de alți necalificați.

Politicieni hoti

            Cât privește ruga-angajament din regina conglăsuirilor cu Atoatefăcătorul, pe care Mântuitorul o întărește cu porunca de-a ne ierta fratele ce păcătuiește împotriva noastră nu de șapte ori, „ci până la șaptezeci de ori câte șapte” (Matei 18/22), consider că în plan social, îndeosebi în societatea românească, lucrurile stau cam așa: Dacă iertarea la nivel individual și familial este cu putință, ba chiar trebuie să funcționeze, pentru că așa facem dovada că suntem credincioși sinceri, la nivelul unui enorm conglomerat precum poporul sau națiunea, iertarea repetată prin nesancționarea promptă și justă a tuturor fărădelegilor, în mod deosebit a nelegiuirilor sau greșelilor politice intenționate (Eminescu era de părere că greșelile politice sunt crime, întrucât de pe urma lor au de suferit o milioane de oameni!), fatalmente va genera cancerul social.

Adică taman ceea ce se întâmplă astăzi în România: Nu numai că țara a fost pusă pe butuci de politruci și acoliții lor, nu numai că în 27 de ani de democrație originalo-pungășească s-au furat din averea nației peste 3000 de miliarde euro (când și cât anume se va recupera din această megafraudă?), nu numai că marii șnapani (Petre Roman, Traian Băsescu, Elena Udrea, Victor Ponta, Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu etc.) fac pe lupii moraliști și arată cu degetul spre sistemul mafiot la a cărui edificare au pus umărul ei și ai lor, dar mai nou, chipurile îmboldiți de umanitarism, se arată foarte preocupați ca, prin golirea pușcăriilor de o bună parte dintre răufăcători, să nu ajungă ei înșiși după gratii cu pedepse ușoare pentru astfel de fapte că în China sau Singapore ar fi îndată puși la zid și împușcați.

Prin urmare, cu actuala degradare moral-spirituală nefiind posibil nici măcar sistemul social plăsmuit de utopiști, necum cel biblic (cum am arătat și cu altă ocazie, gânditorul P.P. Negulescu susținea încă din perioada interbelică că „mai necesară și mai urgentă decât o reformă a instituțiilor ar fi o reformă a oamenilor”), iată motivul pentru care o societate are șanse să funcționeze eficient doar prin aplicarea fermă și imparțială a Legii talionului: Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte! Cu atât mai mult când se urmărește reinstaurarea normalității într-o societate dată peste cap precum cea din România postdecembristă…

(Sighetu Marmației, 7 mai 2017)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Scriitoarea Anca Sîrghie la Biserica „Sf. Teodora de la Sihla” din Michigan

Autor: Maria Muguraş (Ohio, USA)

 

Se știe că românii plecați de acasă și stabiliți prin țări străine nădăjduiesc să muncească, să reușească, să aibă un trai mai bun și să se grupeze în jurul preotului parohiei bisericii de care aparțin. Cei mai mulți dintre ei se gândesc cum să aducă sau să construiască pe meleaguri străine ,,un colț de rai” din cele pe care le-au lăsat în urmă și la care visează mereu, purtându-le în suflet. Muncesc pe rupte, mult și din greu. Adaptarea într-o altă țară nu este deloc ușoară. Dar trebuie remarcat faptul că nimeni nu renunță și că toți au aceeași idee: să demonstreze că ceea ce înfăptuiseră în România, pot face și în străinătate, poate chiar mai bine. În plus, cu drag și mândrie. Aceștia sunt și românii din parohia Bisericii „Sf. Teodora de la Sihla” din Royal Oak City, statul Michigan, SUA.

Nu sunt foarte mulți la număr, dar atâția câți sunt au reușit cu vreo șase ani în urmă, prin puterile lor, să cumpere un așezământ pe care să-l transforme, fără niciun fel de ajutor financiar din țară, într-o adevărată biserică ortodoxă românească. Intri în locașul sfânt și te simți cuprins de emoție: ești „acasă”. Acasă în Statele Unite ale Americii, acasă în România, lucru consfințit de prezența celor două steaguri, american și românesc, ce flanchează altarul de-a dreapta și de-a stânga. Aici domnesc pacea și curățenia spirituală. Pe un ton grav de litanie se aud rugăciuni rostite în limba română. E liniște în biserică, e liniște și în sufletele noastre: ,,… Încă ne rugăm pentru poporul român și american cel binecredincios de pretutindenea”, se aud la sfânta evanghelie cuvintele rostite de părintele Ștefan Vlad. Ne rugăm și noi, cei de față, împreună cu sfinția sa, sperând la bunăstarea și liniștea românilor, oriunde s-ar afla, rugându-L pe Bunul Dumnezeu să vindece rănile acestei țări atât de greu încercate și să ierte păcatele fiecărei generații ,,de sacrificiu”.

Prin munca și strădania lor, românii parohiei au cumpărat un autocar pe care părintele Ștefan Vlad tocmai urma să-l sfințească în acea zi de duminică. Mai aveau de plătit vreo 2.000 de dolari, pentru a-l achita complet. Dar nu-și făceau griji de acest lucru. Parohia urmează să-l folosească pentru excursii, ce vor fi organizate pentru cei mici și oameni mai în vârstă.

În câteva rânduri au trimis acasă ajutoare pentru copiii din orfelinate. Când au ajuns cu imensele colete la poștă, salariații americani au considerat că este de datoria lor să ajute cu o reducere substanțială la costurile serviciilor poștale către România.

Ca în multe alte locuri din diaspora, românii de aici s-au gândit că ar fi bine să-și cumpere un pământ al lor. De aceea, au achiziționat un teren de câteva hectare unde organizează picnicuri și își doresc să construiască o bisericuță maramureșeană, terenuri de joacă pentru copii și un centru cultural. Proiectul este frumos, dar necesită foarte mulți bani și muncă pe măsură. Nici această perspectivă nu-i sperie. Vorbeam cu Dl Nelu Țic, de la Felix, consilier al bisericii. Visa cu ochii deschiși și își dorea din tot sufletul să ajungă să muncească efectiv la ridicarea acestor edificii pe noua proprietate românească, așa cum făcuse, când muncise pentru biserica actuală și pentru sala socială. Îl ascultam și mă gândeam că așa cum reușise atunci, la fel va izbândi în viitor cu proiectul lor măreț. Credea în el, așa cum cred toți românii acestei parohii, care s-au strâns în jurul preotului Ștefan Vlad, punându-și speranțele în rugăciunile lui adresate către Dumnezeu.

Dar până atunci, sunteți poftiți (conform invitației de mai jos) la o adevărată petrecere românească, de primăvară.

1

***

2

Foto. De la stânga: Ștefan Străjeri, conf. univ. dr. Anca Sîrghie, pr. Ștefan Vlad, pr. Alexandru Partioc, jurnaliști culturali David Paul Vnuck și Muguraș Maria Vnuck, membri UZPR

Activitatea acestei biserici are și o componentă culturală. Una dintre cele mai active personalități ale culturii românești contemporane, ,,ambasador” a tot ceea ce înseamnă românism peste hotare, conf. univ. dr. Anca Sîrghie a fost prezentă la Biserica ,,Sf. Teodora de la Sihla’’ din Royal Oak City, Michigan, în ziua de duminică, 2 aprilie a.c. pentru a ține o conferință despre ,,Mihai Eminescu, poet al dragostei, al naturii și al iubirii de Dumnezeu”.

3b

Muguraș Maria Vnuck, ziarist cultural și traducător de literatură, sosind din statul Ohio anume pentru a participa la acest eveniment, a rostit câteva cuvinte despre activitatea scriitoarei Anca Sîrghie: ,,Absolventă a Facultăţii de Filologie din Cluj, la specialitatea Limba şi Literatura Română, în mai 1981 şi-a susţinut teza de doctorat cu tema Radu Stanca- Studiu monografic, prima abordare de acest fel consacrată scriitorului. Preocupat să stabilească importanţa unei asemenea cercetări, Constantin Noica aprecia: ,,Într-un ceas când absurdul, morbiditatea şi manierismul solicită tineretul nostru din toate părţile, o asemenea lucrare face dreptate nu numai unui mare destin românesc, ci şi fiinţei umane, prea des primejduită de propriii ei cronicari, literatorii.“

Chemată în timpul ministeriatului lui Mihai Şora în București, în perioada 1990-1992 a funcţionat în Ministerul Învăţământului, concomitent fiind profesoară de limba şi literatură română la Colegiul Naţional „Sf. Sava”. Conferenţiar titular la Facultatea de Litere şi Arte a Universităţii „Lucian  Blaga” din Sibiu din februarie 1997 până în octombrie 2007, de când a fost invitată să activeze la Universitatea „Alma Mater”, unde predă şi astăzi, ea a scris pentru studenți 17 cursuri universitare, apărute la Editura Alma Mater, Sibiu, dintre care enumerăm doar Pagini din istoria bibliotecilorBiblioteci celebre ale lumiiCarte veche româneascăIstoria scrisului, a cărţii şi a tiparului, Literatura pentru copii în contextul beletristicii româneşti și Din istoria presei româneşti. Până în prezent a călăuzit liceenii și studenții din 50 de promoții, o adevărată performanță care onorează învățământul românesc.

Profesor asociat la Universitatea de Teatru din Tg. Mureş, în perioada 1996–2004, ea a susţinut cursurile de Estetica artei spectacolului de teatru, domeniu în care era cunoscută atât ca un cronicar de teatru cât şi ca autor al monografiei Radu Stanca şi obsesia Thaliei. Ipostazele omului de teatru, devenind în 1995 membru UNITER.

Ca scriitoare, tratează probleme de istorie şi critică literară, dar şi de cultură în peste 400 articole apărute în publicaţii atât din ţară, cât şi din străinătate. Face parte din colectivul redacţional al mai multor reviste culturale, printre care „Destine Literare” şi „Mioriţa USA”din America. Este redactor şef al publicaţiei academice „Lumina Slovei Scrise” de la Sibiu ajunse la volumul 18.

Ministerul Culturii o atestă în anul 2003 expert în Carte veche românească. În 2005 a fost primită ca membru în Uniunea Scriitorilor din România, apoi în Uniunea Ziariştilor Profesionişti, în ASTRA de la Sibiu şi în Asociaţia de literatură comparată din România.

Activitatea desfăşurată în domeniul istoriei literare, al biblioteconomiei, al pedagogiei, teatrului şi culturii, totalizează 28 volume de carte. Dintre acestea, ca unic autor al unor monografii selectăm: Radu Stanca – Ipostazele omului de teatru, Memorandistul Nicolae Cristea şi epoca sa – Culegere de studii, Întâlnire pe calea undelor, Interviuri radiofonice despre scriitori români. 2002-2008, Lucian Blaga şi ultima lui muză care a luat Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2015, Radu Stanca. Evocări şi interpretări în evantai, 2016 ș.a. Ca îngrijitor de ediţie a realizat cartea Nicolae Cristea. File de memorialistică. Jurnal, iar în colaborare cu profesorul Marin Diaconu volumele Aurel Cioran –Fratele fiului risipitor, Dăltuiri cuprinzând creaţii inedite editorial ale lui Radu Stanca şi Radu Stanca – Profil Spiritual din 2016.

A semnat numeroase prefeţe ale unor apariţii contemporane, a publicat interviuri pe teme literare ca Imposibila prelungire – fragmente de convorbiri cu Marin Preda, despre Emil Cioran, Constantin Noica, Lucian Blaga, Radu Stanca, Aurel Rău etc. şi a vorbit despre marii scriitori români în emisiuni radiofonice și de Televiziune. A realizat filme documentare: Constelaţia Sibiu (tradus în cinci limbi străine) şi Amintiri despre Lucian Blaga” partea 1 și 2. A conferenţiat la Universitatea ,,Humboldt” din Berlin în 1999, la „Michel de Montagne, Bordeaux III” din Frața în perioada 1994-2006, iar în 2007 la „Harvard” şi este un neobosit ambasador al culturii române în Americaîn ultimii 16 ani.

I s-a acordat Premiul „Radu Stanca” de către Revista ,,Euphorion” cu prilejul Simpozionului ,,Cercul Literar de la Sibiu şi cultura europeană” în 2006 şi Premiul „BIBLIOS” la Festivalul Internaţional „Lucian Blaga” de la Lancrăm-Sebeş, Alba Iulia, ediţia a XXIII-a în 2009.

A fost intronizată cu titlul de Cavaler pentru merite culturale în Franţa în 2000. În 2007 guvernul României îi acordă ,,Ordinul Naţional Serviciul Credincios, în grad de Cavaler”.

*

După o asemenea prezentare fastă, publicul prezent a ascultat cu interes conferința Mihai Eminescu, poet al dragostei, al naturii și al iubirii de Dumnezeu, mai ales că mulți dintre participanți își aminteau de alte evenimente precedente când Anca Sîrghie le vorbise despre George Coșbuc, Lucian Blaga, Radu Stanca sau Ioan Alexandru. Vom spicui câteva fragmente din expunerea ascutată: ,,Iubirea a fost un filon de inspirație dintre cele mai fecunde, de la Sapho în antichitatea elină, la Petrarca divinizându-și iubita la fel de intangibilă ca și a trubadurilor în Evul mediu francez, până la Shakespeare, cu celebrele-i sonete inspirate de misterioasa doamnă brună. Goethe era convins că ,,etern femininul ne-nalță-n tării” idealizând iubirea, pe care au cântat-o Schiller și Lenau, Pușkin și Lermontov, ca toți romanticii, de altfel.

Între poeții români, Mihai Eminescu a realizat prima revoluție a viziunii asupra modului cum este exprimată iubirea în versuri și asupra metaforei. El va ajunge, spre exemplu, la complexa formulă de „farmec dureros”, o nuanțare nemaiîntâlnită până la el în poezia românească, definirea iubirii fiind exprimată printr-un atât de concis oximoron: ,,Ea privi atunci în jos,/ Trece mâna pe la tâmple,/ Iară inima-i se umple/ De un farmec dureros.” (Povestea teiului).

Cum portretizează poetul Eminescu femeia iubită? Iată o întrebare-cheie, la care vom răspunde, amintind că romanticul român, care luase în stăpânire tot ce creaseră esențial înaintașii lui, își găsește termenii comparației în peisajul naturii plaiului mioritic, und eîntâlnim simbolul sensibilității fragede a iubitei: ,,Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireș”. Poetul simte nevoia să o înalțe pe femeia visurilor sale, sacralizând-o: ,,Și ca un înger dintre oameni/ În calea vieții mele ieși.” Delicata ei ivire lasă bărbatului impresia unei apariții onirice: „Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior,/ Și de la creștet până-n poale/ Plutești ca visul de ușor.”

Așadar, Eminescu dispune de un întreg arsenal poetic al portretizării, căci el trimite la splendoarea sculpturală a frumuseții feminine întruchipate de antici, portretul adoratei completându-se cu noi elemente: ,,Din încrețirea lungii rochii/ Răsai ca marmura în loc/ S-atârnă sufletu-mi de ochii /Cei plini de lacrimi și noroc.” Apariția ei aduce în viața bărbatului ,,noroc”, un concept suculent ca semnificație, însemnând ca și în Luceafărul fericirea hărăzită pământenilor, căci în existența lor trecătoare ,,Norocul vă petrece”. Chemarea la dragoste conturează un ideal de puritate, identificat cu însăși vârsta de aur a vieții omului, copilăria: ,,Hai şi noi la craiul, dragă,/ Și să fim din nou copii,/ Ca norocul şi iubirea/ Să ne pară jucării.” (Povestea codrului)

Nu putea lipsi din spectrul domeniilor invocate nici basmul folclorului românesc, în care mireasa este simbolul frumuseții feminine: ,,O, vis ferice de iubire,/ Mireasă blândă din povești,/ Nu mai zâmbi! A ta zâmbire/ Mi-arată cât de dulce ești,” Idealul eminescian de frumusețe feminină este Ileana Cosânzeana hărăzită a fi mireasa lui Făt Frumos, erou pe care Eminescu îl invocă în balada Făt Frumos din tei. Metaforic, fata adorată este ,,Mireasa sufletului meu!”, ea învăluindu-l cu farmecul seducător: ,,Cu-a gurii tale calde șoapte,/ Cu-mbrățișări de brațe reci.” Antiteza între cele două epitete ,,calde/reci” produce un efect emoțional puternic. Portretizarea culminează cu invocarea sacralizantă a Fecioarei: ,,Și-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi verginei Marii.” Femeia iubită este o ,,floare albastră” cu păr de aur, adusă probabil din romantismul german, dar adaptată la natura românească unde floarea de nu-mă-uita are această culoare.

Spre mirificul decor, cel cu ,,codri de verdeață” unde ,,izvoare plâng în vale”, își cheamă poetul aleasa sufletului și atunci când titlul poeziei este el însuși un îndemn ,,Lasă-ți lumea ta uitată’’, în care portretul feminin se completează cu o altă podoabă, menită să-i sublinieze frumusețea, anume părul, prezent în Cântarea cântărilor, sublimul poem al dragostei lăsat de antichitate, de la care aș avansa până la frumoasa Tamara din poemul Demonul, unde părul se revarsă în plin dans într-o imagine conturată magistral de Lermontov. La Eminescu descrierea podoabei capilare se face în termeni familiari, pe un ton de șăgălnicie, menit, ca și în Floare albastră, de altfel, să-i evidențieze în treacăt rolul de a fascina. ,,Părul tău ţi se desprinde/ Şi frumos ţi se mai şede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede.” Ferestre ale sufletului, ochii vor completa portretul feminin eminescian, cu un efect angelizant: ,,Ochii tăi sunt plini de milă,/ Chip de înger drăgălaş.” Epitetul ,,drăgălaș“ estompează aura sacralizantă a imaginii în favoarea tumultului de viață pe care ea, fata îndrăgită, îl poartă. Privirea adoratoare a bărbatului se identifică cu oglindirea chipului ei în lamura apei: ,,Ce priveşti zâmbind în unde?/ Eşti frumoasă, se-nţelege.’’ (Lasă-ți lumea ta uitată).

El, bărbatul versurilor erotice eminesciene, este portretizat mai întâi spiritual în Floare albastră, nu fizic. Așa îl percepea, ca spirit gânditor, preocupat de tainele cosmosului și ale istoriei: ,,Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte?/ De nu m-ai uita încalte,/ Sufletul vieţii mele.”. În poezia Făt Frumos din tei apare și conturul fizic al eroului masculin, care se conformează prototipului: ,,De murmur duios de ape/ Ea trezită-atunci tresare,/ Vede-un tânăr, ce alături/ Pe-un cal negru stă călare.// Cu ochi mari la ea se uită,/ Plini de vis, duioşi plutind,/ Flori de tei în păru-i negru/ Şi la şold un corn de-argint.// Şi-ncepu încet să sune,/ Fermecat şi dureros -/ Inima-i creştea de dorul/ Al străinului frumos.” Un interesant prototip erotic masculin este acel „Zburător cu negre plete”, așteptat cu ardoare de prințesa îndrăgostită, rostind ritualic chemarea: „vin la noapte de mă fură”.

Peisajul eminescian al iubirii are componente inedite, particularizante, căci nici în viziunea lui D. Anghel, G.Bacovia, L.Blaga sau T.Arghezi ele nu se regăsesc cu o asemenea picturalitate. O constantă a versurilor erotice eminesciene este codrul, protector al îndrăgostiților. ,,Mititica” blondă din Floare albastră rostește chemarea: „Hai în codrul cu verdeaţă,/ Und-izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreaţă.” Există o grandoare a acestui decor, marcată prin epitetul superlativizant „măreaţă”. Deschis hiperbolizărilor de tip romantic, Eminescu atribuie codrului însemnele unei suveranități împărătești în Povestea codrului, în care nu lipsește nimic din grandoarea și strălucirea ritualică a vieții la curtea Măriei Sale: ,,Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi cresc sub poale,/Toate înflorind din mila/ Codrului, Măriei Sale.” Printr-un joc al perspectivelor, chiar și astrele celeste devin piese ale blazonului împărătesc: ,,Luna, Soare şi Luceferi/ El le poartă ‘n a lui herb,/ Împregiuru-i are dame/ Și curteni din neamul cerb.// Crainici, iepurii cei repezi,/ Purtători ei sunt de veşti,/ Filomele-i ţin orchestrul/ Și izvoare spun poveşti.” Alături de elementele macrocosmosului se conturează pictural și universul micilor viețuitoare, impresionante nu prin dimensiunea lor, ci compensativ prin covârșitoarea mulțime: ,,Peste flori, ce cresc în umbră,/ Lângă ape, pe poteci,/ Vezi bejanii de albine,/ Armii grele de furnici.”

Dintre arborii peisajului poetic eminescian, cel mai încărcat de sacralitate este ,,teiul sfânt”, care ocrotește pe îndrăgostiți cu mireasma lui învăluitoare: ,,Adormind de armonia/ codrului bătut de gânduri/ Flori de tei deasupra noastră/ or să cadă rânduri, rânduri.” (Dorința). Departe, cât mai departe de ,,orașul furnicar” și de răutatea lumii clevetitoare, îndrăgostiții din Povestea codrului caută locuri tainice și pure: ,,Amândoi vom merge-n lume/ Rătăciţi şi singurei,/ Ne-om culca lângă izvorul/ Ce răsare sub un tei.” Iată, alăturate cele mai iubite elemente ale naturii eminesciene, izvorul și teiul, puse în directă relație cu dragostea.

Eminescu este cel mai mare poet cosmogonic al literaturii noastre prin Scrisoarea I, în care imaginează geneza și apocatastaza Cosmosului, prin partea a 3-a a poemului Luceafărul, unde este descrisă călătoria lui Hyperion spre Demiurg, sau prin poezii ca La steaua, Povestea magului călător prin stele etc. Desigur că și în poezia erotică sunt prezente Luna, Soarele, stelele cerului.

Manifestarea iubirii rămâne o taină, dezvăluită numai naturii, nu unor martori curioși. Apogeul erotic visat de poet este unul sufletesc, regăsit și în finalul poeziei Sara pe deal: ,,Ne-om răzima capetele unul de altul/ Și surâzând vom adormi sub înaltul/ Vechiul salcâm. Astfel de noapte bogată/ Cine pe ea n-ar da viața lui toată”.

Există în erotica eminesciană o măsură temporală, evoluând de la clipă la oră (,,O oră să fi fost amici/ să ne iubim cu dor/ S-ascult de glasul gurii mici/ O oră și să mor”), ajungând la noapte (,,Astfel de noapte bogată…’’). Sub semnul pedanteriei stă un autentic ars amandi în dialogul Cătălin-Cătălina din Luceafărul: ,,Şi ochii tăi nemişcători/ Sub ochii mei rămâie…/ De te înalţ de subsuori/ Te-nalţă din călcâie;// Când faţa mea se pleacă-n jos,/ În sus rămâi cu faţa,/ Să ne privim nesăţios/ Şi dulce toată viaţa;// Şi ca să-ţi fie pe deplin/ Iubirea cunoscută,/ Când sărutându-te mă-nclin,/ Tu iarăşi mă sărută”. Și nu întâmplător, idila în decor vesperal din finalul poemului rezonează perfect cu decenta exprimare a sentimentului, specifică poeziei din secolul al XIX-lea românesc, în care latura sexuală a iubirii era eludată. Mărturisirea lui Cătălin înalță sentimentul iubirii pe culmile absolutului omenesc: ,,- O, lasă-mi capul meu pe sân,/ Iubito, să se culce/ Sub raza ochiului senin/ Şi negrăit de dulce;// Cu farmecul luminii reci/ Gândirile străbate-mi,/ Revarsă linişte de veci/ Pe noaptea mea de patimi.// Şi deasupra mea rămâi /Durerea mea de-o curmă,/ Căci eşti iubirea mea dentâi/ Şi visul meu din urmă.” Nu am găsit nicăieri în lirica română un asemenea punct înalt al exprimării idealului erotic, dragostea fiind sentimentul care poate alunga durerea, identificată cu existența omenească, văzută metaforic drept ,,noapte a patimilor”. O acoladă deschisă între prima iubire și visul din urmă cuprinde în ea împlinirea sufletului uman în speță. Iată absolutul pe care Dante Alighieri îl formula în versul final al Divinei Comedii, „L’amor che move il sole e l’altre stele” spre a face din iubire o forță ce guvernează întregul Univers și pe care Eminescu îl raportează, mai restrâns, la existența omului.

Interesant este că nu numai în idile, ci și în elegiile sale erotice, care sunt cele mai numeroase și mai variate artistic, având drept cadru ,,aceeași ulicioară”, peisajul toamnei în via unde se scutură frunzele nucului, strada urbană cu plopi fără soț, peisajului oceanului înghețat, Eminescu păstrează perspectiva absolutului. Iubirea poate izbăvi ființa umană de moarte și de uitare. În atât de populara elegie Pe lângă plopii fără soț meditația poetului sfârșește cu un reproș făcut femeii care nu i-a împărtășit sentimentul: „Tu trebuia să te cuprinzi/ De acel farmec sfânt,/ Și noaptea candelă s-aprinzi/ Iubirii pe pământ.”

Definiția dragostei ca ,,farmec sfânt” nu conduce spre ideea religioasă, exprimată în versurile din poezia Rugăciune, ci este susținută de puterea ancestrală a trăirii, venind spre el de la moși și strămoși. Se configurează astfel o altă dimensiune a absolutului: ,,Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Și plini de suferinți,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinții din părinți.” Numai o iubire de o asemenea forță poate eterniza chipul muzei sale, trecând triumfală peste umbrele secolelor viitoare: ,,Dându-mi din ochiul tău senin/ O rază dinadins,/ În calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins;// Ai fi trăit în veci de veci/ Și rânduri de vieți,/ Cu ale tale brațe reci/ Înmărmureai măreț.” Poezia depășește forța transfiguratoare a sculpturii, dacă amintim de motivul tratat de Shakespeare în Sonete: ,,Nici bronzul, nici granitul, oceanele măreţe/ Nu vor putea să-nfrunte al Morţii ochi deschis… Da, n-o să poată nimeni, ci doar cântarea mea:/ Ea, peste Timp, nălţa-va iubirea ca o stea!” (Sonetul 65).

Reluând ideea pe care Tudor Vianu o afirmase prin cuvintele ,,Fără Eminescu am fi altfel și mai săraci”, filosoful Constantin Noica o nuanțează într-un mod necesar: ,,Și dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu – nu cu un Eminescu idealizat, nu cu un Eminescu trimes în genialitatea lui, – cu Eminescu acesta al haosului germinativ, dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu acesta, atunci vom rămâne, în cultură, mai departe înfometați.“

Participanții la conferință au fost invitați să citească din versurile lor preferate cu care au venit la acest eveniment și microrecitalul realizat astfel a dat prilejul prelungirii bucuriei pe care au simțit-o românii de a-și umple sufletele cu frumoasa poezie eminesciană.

Preotul Ștefan Vlad a mulțumit oaspetelui sibian pentru conferința prezentată, mărturisind că atunci când o aude pe Anca Sîrghie are impresia că ascultă un înger. În asentimentul întregii asistențe, părintele paroh a invitat-o să revină în Michigan spre a vorbi românilor diasporei despre scriitorii noștri, de care departe de țară le este mereu dor.

(Au consemnat pentru dvs., Muguraș Maria Vnuck și David Paul Vnuck, jurnaliști culturali, Membri UZPR)

Din saga unui remarcabil român canadian

Posted by Stefan Strajer On April - 4 - 2017

Din saga unui remarcabil român canadian

Autor interviu: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Dacă vă uitaţi în „Larousse” ori în „Robert”, fizicianului român Wladimir Paskievici, stabilit din 1959 în Canada, îi veți găsi un strămoş feldmareşal rus, (1782-1856), distins în luptele cu francezii, cu turcii, la Braila. Cu așa o ascendență, ar fi fost mare păcat, ca Wladimir să nu pășească falnic prin viață, mai ales că destinul l-a purtat din România, părăsită în 1947, puțin înaintea alungării Regelui Mihai, spre Italia și de acolo în Argentina. Pentru studii specializate în domeniul fizicii nucleare, a ales Franța, unde a obţinut un doctorat în 1957, iar oportunitatea de a fi aproape de mama sa, ajunsă în Canada, l-a dus pe el și pe soția lui, franțuzoaica Suzanne, spre Montreal unde avea loc, în 1958, un congres de fizicǎ nuclearǎ. Acolo a fost angajat ca profesor la Şcoala Politehnică în 1959, simțindu-se primit bine.

„Wladimir a avut o viaţă fabuloasă!” suna exclamația Mihaelei Pasat, profesor la Universitatea din Timișoara, care ne-a făcut legătura și l-a surprins pe fizicianul Paskievici cu afirmația că noi două suntem prietene… de 60 de ani. Or, prietenul prietenei mele îmi este prieten! Eram la fel de dornici să ne întâlnim, după ce fiecare dintre noi culesese informații despre celălalt, spre a face mai interesantă conversația, pe care ab initio eram deciși să o și publicăm.

Nu mi-a fost deloc greu să-l recunosc pe Wladimir apărând jovial, suplu, cu o privire tinerească la cei peste 85 de ani ai săi. El a venit la Cenaclul „M. Eminescu” din Montreal, unde fusesem invitată la reuniunea din 16 martie 2017, desfășurată la Centrul cultural multinațional din Côte-des-Neiges. Aduceam cu mine noua carte „Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai”, 2016 și un film „Amintiri despre Lucian Blaga”, partea a 2-a, proaspăt realizat. Moderatorul seratei a fost scriitorul Leonard Ionuț Voicu, președintele Cenaclului, care îmi făcuse invitația, drept care țin să-i mulțumesc și pe această cale.

Decum ne-am eliberat, dialogul și-a urmat cursul firesc.

 

-Anca Sîrghie: Ați realizat la postul Nașul Tv Canada în ultimele 3 luni 6 emisiuni O viață într-o oră cu inteligenta doamnă redactor Felicia Popa. Sunt încântată să vă mărturisesc că ați strălucit povestindu-vă saga unei vieți de profesor universitar emerit în domeniul energiei nucleare. Aș împărți evoluția dumneavoastră în anii dinainte de stabilirea în Lumea Nouă și în perioada de după 1959 cu experiența universitară canadiană. S-o pornim de pe… linia mediană. Care sunt primele impresii pe care vi le-a făcut Canada?

-Wladimir Paskievici: Când m-am apropiat prima dată de Canada, din avion nu vedeam nimic fertil, doar munți și lacuri. Am coborât în plină vară din avion la Montreal, unde mama și soțul ei m-au condus pe străzi largi, cu multe benzinării și mașini de prost gust, pe lângă magazine oribile din bulevardele St. Laurent și Ste. Catherine. Veneam din Europa, în special din Milano, unde femeile erau elegante, magazinele de blănuri străluceau, luxul era la el acasă. La Montreal vedeam bărbați în negru și femei în alb, adică erau mulți seminarişti și preoți, pe de o parte şi surori, pe de altǎ parte, într-o țară dominată de biserică. Autoritatea religioasă era suverană, dominând viața politică, școlile, mai ales spitalele, într-o vreme când nu existau asigurări medicale.

wladimirjpg

Foto. Wladimir Paskievici

-A.S.: Eu vin acum din România, unde avem o tradiție religioasă temeinică în istorie, nu? Totuși, consider că noi doi ne deosebim prin faptul că dumneavoastră ați plecat din țară înainte de impunerea ideologiei comuniste care era profund ateistă. În schimb, generația mea a trăit toate contorsionările provocate de dictatura proletariatului, care ne-a opturat dreptul la gândire liberă și la credință religioasă. Despre aberațiile la care s-a ajuns în școala și în viața socială din România unei jumătăți de secol socialist vom vorbi altădată, căci este o temă greu de epuizat. Cum ați resimțit dumneavoastră personal la Montreal prin anii ’60 acea dictatură a religiei, de care vorbiți?

-W.P.: Am fost numit profesor la Universitatea din Montreal, unde la prima petrecere colegială mi s-a pus întrebarea „Ce religie ai?” Am răspuns că părinții mei sunt ortodocși, dar că în Argentina dădusem examen de catolicism. Rectorul, Monseigneurul Lussier, care era preot catolic, mi-a mărturisit că sunt între primii necatolici angajați în Universitate. Observația aceasta îmi semnala o mentalitate și o stare de lucruri cu totul specifică societății canadiene franceze. După mai mulți ani, un student al meu termina facultatea și l-am sfătuit să continue studiul ingineriei nucleare cu un masterat. Mi-a răspuns că părinții lui se opuneau unui asemenea proiect de viitor pentru că preotul la biserică le spusese că știința este opera diavolului. Mi-a trebuit o adevărată strategie, când i-am întâlnit pe acei părinți să-i conving că, după ce băiatul lor va termina și doctoratul, va deveni coleg cu mine la catedră, ceea ce s-a și întâmplat. Așadar, era o problemă de filozofie, un mod de viață în Quebecul acelei perioade, când societatea era în alb și în negru. Preoții conduceau învățământul, colegiile erau religioase, multe localități şi strǎzi aveau nume de sfinți. În viața politică domina un partid conservator, iar la biserică preotul le spunea credincioșilor că cerul este albastru și iadul este roșu, dirijându-i prin cele două culori din alegerile apropiate spre cel ce trebuia să câștige, albastrul fiind culoarea partidului conservator, roşul fiind cea a partidului liberal.

-A.S.: Cum ați înțeles dumneavoastră, ca universitar prestigios, cu o formație profesională solidă, cu care ați venit din universitatea franceză, să vă implicați în viața orașului?

-W.P.: Ca profesori universitari, noi eram solicitați să propunem niște teme, colectate de un organism de popularizarea culturii la liceele din oraș. Eu, cu subiecte de fizică modernă, nucleară, cu teoria relativității, și un coleg, care preda biologie și prezenta teorii cu extratereștri, eram cei mai căutați. Niciodată nu știam exact cum este publicul la care urma să vorbesc. După fiecare conferință mi se puneau întrebări și nu plecam decât după ce se terminau toate întrebările, uneori întregul dialog cu liceeni și profesorii lor durând un ceas. La un liceu unde sala fusese plină de tineri îmbrăcați în negru, eu le-am vorbit de fizica modernă, un subiect incitant, presărat cu istorie, cu anecdote. La momentul întrebărilor, văd că se ridică un seminarist care mă privise tot timpul cu o anumită răceală neîncrezătoare. S-a ridicat să-mi spună că cele prezentate de mine erau în contradicție cu ce învățau elevii în acel liceu. Îl contrazisesem pe Sf. Toma! Ce să-i răspund? Spre uluirea întregii săli, am afirmat că “Sf. Toma este depășit.” M-am grăbit să adaug că tot depășit este Newton, la fel ca Einstein. Aceasta este legea progresului. Şi cǎ e bine să fie aşa, pentru cǎ va mai rǎmâne ceva de descoperit! Publicul a aplaudat. Era prima dată când cineva îndrăznise să afirme că “Sf. Toma este deposit”. Așteptam ca profesorii să nu suporte un asemenea afront, dar la plecare ei mi-au pus întrebarea: “Vii și anul viitor?”

-A.S.: Vă mărturisesc că nicăieri în Canada nu mă simt atât de bine ca în orașul Montreal, unde engleza este dublată cu brio de limba franceză, rostită – este drept – cu accente specifice Quebecului. Dumneavoastră ați fost un martor al devenirii orașului Montreal. Cum s-a metamorfozat el, ca să devină din orașul provincial anost al anilor ‘60 cea mai europeană metropolă a Canadei de acum?

-W.P.: Soarta a făcut din mine un spectator privilegiat al unei perioade cu totul deosebite din istoria Quebecului. Orașul Montreal s-a modernizat în perioada 1960-1980, când a avut o dezvoltare excepțională. Societatea cerea schimbare. Școlile, fie catolice, fie protestante, au început să aibă directori laici, se modernizau ca spirit. Cardinalul s-a retras, ca să nu se declanșeze o luptă cu efecte nefaste. Primarul Jean Drapeau a curățat afacerile canadiene de mafioții americani. Atunci s-au construit Bulevardul Metropolitan, Metroul și clădirea Expoziției din 1967, care a galvanizat energiile orașului și ale întreprinderilor independente. Au fost cinci ani în care orașul s-a transformat într-un gigantic șantier, unde s-au ridicat blocuri de locuințe, edificii pentru birouri, hoteluri moderne, insule artificiale pe fluviu, magazine de lux. A urmat complexul unde în 1976 gimnasta româncă Nadia Comăneci a dobândit uimitoarea ei victorie sportivă, cu care noi ne-am mândrit. Canada însăși ieșea dintr-un con de umbră și se făcea cunoscută, devenind mai vizibilă. Este adevărat că politica de imigrare încurajase popularea Vestului, nicidecum partea atlantică a țării, dar Quebecul avea personalitatea și modul lui particular de evoluție.

-A.S.: În popasurile mele aici, am observat că la Montreal comunitatea română este cea mai productivă cultural, ca și când mai fiecare membru al ei, prezent în Cenaclul “M. Eminescu”, este talentat, fie literar, fie ca pictor, ori manifestându-se chiar în amândouă domeniile. Am citit cu interes cartea dumneavoastră L’Arc en ciel de ma vie, care m-a ajutat să înțeleg ce personalitate fascinantă aveți. Cum s-a constituit comunitatea română din Montreal?

-W.P.: Primul val de imigraţi a sosit în Canada prin anii 1900, dar după Primul Război Mondial trăiau aici nu mai mult de 1000 de români. De ce doar atâția? Pentru că nu aveau de ce să vină. În Quebec începând de prin 1950 a sosit al doilea val de români, cei ieșiți deja din țară, ca medicul Sorin Sonea, care se specializase în microbiologie la Institutul Pasteur din Paris și a slujit Facultatea de Medicină din Montreal timp de 40 de ani. A avut o viață matusalemică, el murind la 96 de ani. Cu același vapor soseau alături de medicul Sonea și alți intelectuali români bine pregătiți, dintre care unii studiaseră în Germania. Dar în timp ce inginerii erau ușor angajați, medicii nu. Totuși, profesorul universitar emerit Sonea a fost medic remarcabil, a făcut cercetǎri în structura geneticǎ a bacteriilor, a ținut cursuri la facultate, devenind o celebritate. Avocatul Nicu Mateescu-Matte împreună cu soția sa, Monica Matte, au devenit vedete naţionale. Preotul dr. Petre Popescu a edificat noul lăcaş al Bisericii Sf. Vestire, care pe atunci era singura biserică românească, pe când astăzi sunt în orașul nostru vreo 14 biserici ortodoxe. Aceasta, pentru că numărul imigranților români a crescut considerabil.

Doctorul Jean Țăranu a avut inițiativa organizării în 1954 a primei asociații române din Canada, ARC. Interesantă este și o altă personalitate, inginerul Mitescu, fost vicepreședinte la Compania de petrol Petrofina, ceea ce dovedea că avea un înat nivel de intelectualitate, era plasat bine în societate, era capabil să comunice cu autoritățile, iar soția sa, doamna Dany, o adevărată enciclopedie, ajuta românii să se descurce. Comunitatea s-a strâns în jurul bisericii, preotul fiind un portparol în lupta anticomunistă. Cum acest grup devenise puternic, autoritățile din țară au trimis agenți care s-au infiltrat, dezbinându-ne. S-au produs astfel două fracturi, una între religioși și laici, alta între anticomuniști și comuniști. Doctorul Țăranu organiza evenimente culturale. Dar unde, în biserică sau în afara ei? Conducerea era disputată între preot și doctorul inițiator. Noul venit avea de ales, să treacă de o parte sau de cealaltă ori să rămână la mijloc. Pe măsură ce veneau noi imigranți români, din cel de al treilea val, cel de dupǎ Revoluţie, fracturile s-au accentuat, apărând noi biserici, alte asociații, societatea românească fiind transformată astăzi într-un mozaic caledoscopic. Animozitățile au devenit dramatice, la un moment dat preotul Popescu fiind bătut în cap, apoi îngrijit tocmai de dr. Sonea. O comunitate nu poate fi puternică fără unire. Deci, nu mai putem prezenta un front comun în dialogurile noastre cu autoritǎţile locale.

-A.S.: Am găsit sloganul “Să fim uniți!“ la emisiunea Nașul Tv Canada, ca dovadă că perspectiva nu este a fracturărilor pătimașe, așa cum în plan literar s-a produs acum vreo 9 ani când militarul de profesie Adrian Erbiceanu s-a separat de Societatea Canadiană a Scriitorilor Români, care avea abia 8 ani de activitate, ea fiind condusă de Alex Cetățeanu, inginer de profesie, dar poet, prozator, eseist, editor și redactorul revistei “Destine Literare”, deschisă mânuitorilor de condei din lumea întreagă. Astfel s-a constituit Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Quebec. Ambii conducători au preocupări literare, dar scriitorii români la Montreal sunt aceiași, iar dezbinarea nu le aduce niciun avantaj în plan creator. Înțeleg că în frumosul dumneavoastră oraș sunt 3 cenacluri în limba română. Mă întreb dacă nu ar fi benefică o unire a lor, astfel ca cenaclul românesc să devină mai puternic și mai valoros. Întorcându-ne la firul principal al dialogului nostru, v-aș întreba: Ce s-a întâmplat în plan universitar începând de la mijlocul secolului trecut?

-W.P.: În anii’50, Quebecul era foarte înapoiat etnic şi cultural față de România și față de Europa, în general. Când am ajuns aici, Școala Politehnică era tradiţionalǎ, având profesori buni care 9 luni propuneau cursuri, ca ingineri clasici, adică ei dădeau rețete pentru construirea de clǎdiri, poduri, mine etc. În celelalte 2-3 luni, ei activau în birouri de ingineri. În general, când am intrat eu în Universitate, nu se fǎceau cercetǎri, cu excepţia câtorva profesori în domeniul hidraulicii, al rezistenţei materialelor, al metalurgiei şi al geologiei, în care se făceau primii pași, eu venind ca al cincilea cercetător, anume în fizică nucleară. Era foarte puțin! Se simțea nevoia inovării. Programele de învățământ se cereau schimbate, era necesară o adevǎratǎ revoluție, așa că au fost angajați ingineri tineri pentru noi profiluri. Am lansat Ingineria nucleară în anul 1967, în cadrul departamentului de inginerie fizicǎ, de care ne-am separat dupǎ aceea, iar în 1970 am înființat Institutul de Energie Nucleară care oferea întâi un masterat, apoi un doctorat. Aveam studenţi din lumea întreagǎ şi absolvenţii noştri au fost toţi angajaţi de industriile şi de organismele lucrând în domeniul nuclear.

Colaboram cu Franţa, China, Mexic, atrǎgând studenți care se specializau la noi în tehnologia canadianǎ. În cadrul Institutului,   am dat cursuri de fizica reactoarelor, de controlul reactoarelor şi de aspectele de securitate. În domeniul cercetǎrilor, m-am specializat în riscurile asociate producţiei de energie nuclearǎ. Marea satisfacţie din acea fazǎ a vieţii mele profesionale a rǎmas faptul cǎ Institutul de inginerie nuclearǎ de la Şcoala Politehnicǎ din Montreal funcţioneazǎ şi e recunoscut şi azi în lumea întreagǎ.

-A.S.: Dupǎ ce aţi creat şi dezvoltat ingineria nuclearǎ, aţi intrat în administraţie…Cum au decurs lucrurile?

-W.P.: Într-adevǎr, în anul 1982 am fost ales sǎ conduc Direcţia de Cercetǎri a Şcolii Politehnice, la care s-a adǎugat, în 1985, Direcţia Studiilor Avansate. În Direcția de Cercetări, aveam ca mandat dezvoltarea tuturor cercetărilor din Politehnică; în Direcția de Studii Avansate răspundeam de dezvoltarea tuturor programelor de masterat și de doctorat. În plus, aveam și responsabilitatea legăturilor cu industria, pentru realizarea unei strânse colaborări cu aceasta – la toate nivelurile imaginabile. Din aceastǎ perioadǎ intensă și fecundǎ, aş vrea sǎ precizez numai trei lucruri. Întâi, cǎ am promovat cercetǎrile în domeniul prioritar al ingineriei materialelor şi al ingineriei informaticii. Apoi, cǎ am promovat studiile de doctorat. În sfârşit, cǎ am creat proiecte comune cu industria în materie de formaţie, de cercetǎri şi de inovaţie. Menţionez, în trecere, cǎ marile şcoli de inginerie din Franţa nu acordau în acea epocǎ doctorate, nici chiar masterate, şi cǎ nu întreţineau legǎturi cu industria… Pentru a pune în aplicaţie acest program ambiţios, dispuneam de un fond discreţionar ce a atins cu timpul un milion de dolari – practic egal cu cel disponibil în întreaga Universitate din Montreal – care provenea la început numai din surplusurile acumulate de instituţie, iar apoi şi din fonduri guvernamentale; acestea erau în funcţie de mǎrirea numǎrului de înscrişi şi de nivelul la care se înscriau (licenţǎ, masterat sau doctorat). Lor li se adăugau sume din subvenţii instituţionale acordate de organisme federale sau provinciale, şi din contractele cu industria. Acest fond discreţionar l-am întrebuinţat pentru a crea grupuri sau centre de cercetǎri, pentru angajarea cercetǎtorilor, specialişti cu doctorat care sprijineau cercetǎrile corpului didactic, pentru burse acordate studenţilor, pentru angajarea de tehnicieni specializaţi şi pentru cheltuielile de infrastructurǎ. Şi, ca suport administrativ, aveam sub conducerea mea cca. 20 de persoane care mǎ secondau.

-A.S.: Apreciez logica practică a distribuirii banilor alocați cercetării, căci mărturisirea dumneavoastră ar putea să dea de gândit colegilor mei din Universitatea sibiană, unde sunt la ora aceasta încă multe de clarificat în domeniul respectiv. M-aș bucura să concretizați relatarea dumneavoastră.

-W.P: În Canada, profesorii nou angajaţi primesc practic automat o anumitǎ sumǎ de bani pentru cercetǎrile lor, pe o duratǎ de trei ani de zile. Dacǎ sunt performanţi, primesc apoi, prin concurs, sume mai importante. Rolul meu era tocmai sǎ-i ajut sǎ fie performanţi. De fapt, acționam ca o “pompǎ virtuoasǎ”: cu cât profesorii erau mai performanţi, cu atât obţineau mai multe fonduri pentru cercetǎri, sume cu care puteau atrage mai mulţi studenți. Cu cât instituţia obţinea mai multe fonduri, cu atât fondul meu discreţionar creştea, etc. Şi la fel cu sumele obţinute prin contracte. Vǎ dau acum câteva cifre pentru a vǎ arǎta progresul Şcolii Politehnice în perioada 1980-1990. În anul 1982, când am preluat Direcţia de Cercetǎri, Şcoala Politehnicǎ a acordat 6 doctorate; în 1990, anul în care am ieşit la pensie, se acordau 45! Subvenţiile şi contractele au trecut în aceşti 8 ani, de la cca. 6 milioane la 16 milioane de dolari canadieni! Dar cea mai mare satisfacţie a mea a fost când, în urma unui studiu comparativ asupra tuturor universitǎţilor canadiene, Consiliul ştiinţific al Canadei a desemnat Şcoala Politehnicǎ din Montreal ca universitatea tehnologicǎ cel mai bine pregǎtitǎ sǎ înfrunte problemele societǎţii de mâine.

-A.S.: Ceea ce ați făcut dumneavoastră, stimate domnule profesor, a fost o muncă de pionier ca cercetător în energia nuclearǎ şi o activitate de innovator în domeniul cercetǎrii instituţionale. Imi amintesc de o vizită făcută în 1970 într-o fabrică din Zurich, unde elvețienii ne-au demonstrat că 60% din spațiul acelei întreprinderi era ocupat de cercetare și doar 40% era destinat producției. Eram uluită, dat fiind faptul că pe atunci în România soarta cercetării era cea din comedia satirică Mielul turbat de Aurel Baranga, care imagina pe inovatorul Spiridon Biserică, preocupat să îmbunătățească cheia franceză, dar era împiedecat de birocrație să o aplice. Vă dați seama ce simțeam când mi se relata că în America inovatorii sunt plătiți în centre de cercetare ani buni numai ca să le vină idei noi, care să sporească productivitatea. Este exact ceea ce ați augmentat dumneavoastră acum. Așa mi-a răspuns și ghidul nostru la uzinele din Zurich, anume că degeaba încerci să produci mult, dacă alții au rezultate mai bune pe bază de inovații și obțin produse mai ieftine, superioare calitativ. Era greu de înțeles în socialism acest principiu de bază al eficienței tehnice în producția industrială. Ce satisfacții ați avut ca director al Institutului de Energie Nucleară?

-W.P.: Roland Doré, directorul Şcolii Politehnice şi prefațatorul cărții mele La volonte de partir, în care eu dezvolt partea profesională a vieții mele, a subliniat toate trăsăturile principale ale personalității mele și a evidențiat contribuția adusă la Politehnicǎ. În domeniul energiei nucleare, am reuşit, cu echipa mea, sǎ achiziţionǎm un reactor nuclear care – în parantezǎ, zicând – este condus astăzi de o româncă. De asemeni, devenisem consultant pe Quebec și pe Ontario, fapt care – tot în parantezǎ – m-a ajutat să cumpăr un apartament la Nisa, pe Coasta de Azur a Franței, unde după pensionare ne duceam de douǎ ori pe an câte trei luni de fiecare dată și unde mi-am scris memoriile. De acolo, ne-am plimbat în toatǎ Europa, de la Gibraltar la Istanbul şi din valea Moselei în Germania la Taormina în Sicilia. În afarǎ de pasiunea ce o aveam în a îndeplini cele propuse, secretul succesului meu a constat în temeinicia familiei pe care mi-am făcut-o.

-A.S.: Iată că este timpul să părăsim profesia atât de interesantă în rodnicie a fizicianului Wladimir Paskievici, ca să vă rog să trecem la viața de familie.

-W.P.: Pe Suzanne am cunoscut-o în 1955 la Strasburg și în următorii doi ani am avut un voiaj de prenuntă, plimbându-ne cu trenul în cele mai splendide locuri ale Italiei, vizitând Florența, Veneția, Roma şi Napoli, locuri din care păstrez amintiri neșterse. Ajunși la Napoli, am urcat pe craterul vulcanului Vezuviu, iar, când am poposit la Pompei, am constatat că era închis în ziua respectivă. Suzanne, cu îndârjirea ei de franțuzoaică, nu concepea “că există ceva ce nu se poate”, așa că ne-am strecurat printr-o deschidere ascunsǎ și o zi întreagă am vizitat netulburați acel oraș antic extaordinar. Ce frumoase erau vremurile tinereții noastre, când am văzut Alsacia şi Elveţia călătorind pe un scuter!

-A.S.: Rămâne ca pentru apogeul care este finalul dialogului nostru să-mi povestiți ceva despre viața personală a dumneavoastră, unde ați avut parte de împliniri strălucite, din câte ați relatat la emisiunile de la Nașul Tv Canada. Mi-a rămas ideea că în absolut toate manifestările științifice la care ați fost invitat în străinătate, Suzanne v-a însoțit. Dar nu ar fi lipsit de interes să știm ce v-a adus nou anotimpul de după pensionare în comunitatea românească montrealeză.

-W.P.: Vă voi spune doar două cuvinte despre implicarea mea în sânul comunitǎţii române din Montreal, dupǎ ce am ieşit la pensie în 1990. Câţiva ani de zile am fost foarte activ, inclusiv preşedinte al asociaţiei Mouvement de Solidarité Québec Roumanie care ajuta noii veniţi sǎ se integreze cât mai bine în societatea canadianǎ. Apoi am ținut o serie de conferinţe cu scopul de a reabilita memoria scriitorului român Vintilǎ Horia, pe nedrept ostracizat, căci timp de 5 ani la Buenos Aires în Argentina avusesem cu acest intelectual român de excepție o comunicare intensă și foarte rodnică. Dupǎ aceea, am participat la o serie de manifestări având scopul de a face cunoscutǎ prezenţa şi contribuţia comunitǎţii române în sânul societǎţii quebecheze. În fine, am scris o lungǎ serie de articole în revista “Candela de Montreal” dintre care 24 de articole de popularizare ştiinţificǎ.

Acum, revin la întrebarea pusă cu referire la viața personală. Atunci când ai de înfruntat soarta unui exilat, cine crezi dumneata că te ajută? Familia! Ea este baza indispensabilă, atunci când ieși din țară. La 17 ani iubeam o fată adorabilă din România, pe Luminița, dar plecând din țară, Cortina de fier ne-a despărțit pentru totdeauna. Zece ani mai târziu, în 1957, m-am căsătorit cu Suzanne, care mi-a adus în viață o fericire intensă, jovialitate și spirit creator. Lângă ea am simțit că îmi pot realiza potențialul intelectual la parametri maximi. În Canada s-a născut prima noastră fetiță, Mira, care a apărut intempestiv și ne-a încântat din prima clipă cu sprâncenele expresive și părul ei bogat. Dormea, sugea, era o imensă bucurie pentru noi. Dar în curând s-a anunțat o nouă sarcină, de data aceasta născându-se gemenele Anca și Dominique. Așadar, în 14 luni m-am pomenit tată a trei copii, iar mama mea, crescută cu bonă, nu era în coardele ei să ne ajute.

-A.S.: Oricine înțelege că îngrijirea unor copii gemeni presupune un efort deosebit. La dumneavoastră în familie ce au adus cele două fetițe gemene?

-W.P.: Ne-a fost greu, desigur, dar caracterul gemenelor ne-a ajutat. Sunt convins că ele comunicaseră în stare intrauterină, fiecare simțind în sora ei pe „celălalt eu”. Se căutau din priviri decum se trezeau în cărucioarele în care le plimbam. Nu plângeau, iar când se priveau începeau să râdă, așa cum fac și astăzi, după 50 de ani, având caractere jubilatorii. Erau o entitate dublă, vorbind între ele o limbă necunoscută, arătând cu exact același deget, având simultan nevoie de mâncare. Când au început să vorbească mai coerent, articulau enunțul la plural, “ Nous voulons”, pentru că se simțeau perfect unite. Nu le îmbrăcam la fel, dar eu nu le puteam deosebi uşor. Doar soția le distingea după forma capului. Crescând mai mari, ele își schimbau între ele rochițele și ne păcăleau. Când ieșea pe stradă mama lor cu cele 3 fetițe, problema era pe care dintre ele să le țină de mână. La școală, când li se dădea un subiect anume, ele făceau aceleași eseuri, iar pe la 14-15 ani, noaptea vorbeau în somn despre școală, spunând aceleași cuvinte. Când soseam acasă de la Institutul de Energie Nucleară unde eram pe atunci director, cu începere de la ora 19 verificam temele și discutam subiecte de istorie sau despre anumiți autori de literatură. Pentru familia mea vacanțele erau sfinte. La Oceanul Atlantic în zona Boston (la Cape Cod) le-am învățat pe fete să înoate. Ca adulte, la rândul lor, fetele mele și-au dus copiii la același hotel de la Ocean, unde mâncaseră în copilăria lor pește-spadă, făcând și ele plimbări și excursii ca altădată. Cu timpul, ne-am dus din ce în ce mai departe, în New Jersey, în Virginia, în Carolina de Sud şi chiar în Florida, unde ne simțeam excelent, vizitând parcurile şi profitând de frumoasele plaje din regiune.

Când ele au terminat liceul şi înainte de a intra la universitate, le-am dus sǎ cunoascǎ Europa, în decursul unui voiaj de şase sǎptǎmâni, când le-am purtat prin Franţa, Germania, Elveţia, Italia şi Spania. În fine, le-am dus, relativ recent, pe ele şi pe membrii familiilor lor, într-o minunatǎ excursie, de neuitat, pe Marea Caraibelor, cu ocazia celei de-a 55-a aniversare a cǎsǎtoriei noastre! A fost rǎscumpǎrarea mea tardivǎ a celor 12 ore de lucru pe zi, când am ocupat ultimul meu post la Şcoala Politehnicǎ…

-A.S.: Vă ascult și sunt încântată să constat că vorbiți despre fetele dumneavoastră ca despre un miracol, care v-a fascinat la fel de mult în toate etapele vieții. Mi-ați stârnit o amintire dragă. Tatăl meu, păstrând mentalitatea tradițională a familiei clasice românești, a considerat că mama nu trebuie să se ocupe singură de cei trei copii pe care îi avea și în toți anii copilăriei noastre, activând la Spitalul Mârzescu din Brașov, unde el era director administrativ, adică managerul din zilele noastre, și apoi la Sibiu, unde eu trăiesc până astăzi, am avut în casă câte o fată tânără, angajată spre a fi de ajutor. Și tatăl meu venea, ca dumneavoastră, numai seara acasă, când noi, copiii, ne întreceam să dăm raportul despre cum am învățat pentru ziua următoare și ce note noi au mai apărut în cataloage. Era un fel de competiție, eu fiind sora mai mare, cu doi frați mai mici. Vă mărturisesc că eu am simțit totdeauna adorația tatălui meu, sentiment care s-a păstrat până la capătul vieții lui. Parcă îl aud spunând mamei mele: ”Mică dragă, oare noi am făcut pe fata aceasta frumoasă?” Nu mai eram de mult timp o fetiță, cum ați fi îndemnat să credeți, ci devenisem, la rândul meu, mămică și tocmai duceam în cărucior bebelușul, eu mergând câțiva pași înaintea părinților mei. Eu cred că tații au un sentiment special pentru fetele lor. Realitatea este că tot ce mi-ați povestit despre familia dumneavoastră mi s-a părut absolut încântător. V-ați trăit viața în familia cu trei fete, amintindu-mi “Casa cu trei fete” a lui Schubert, ca pe un miracol binecuvântat, nu-i așa?

-W.P.: Nu vă spun decât că eu, românul care am avut o copilărie fericită la Dobrosloveni, sat lângă Caracal, în Oltenia, unde părinții își aveau moșia, apoi o tinerețe de exilat, formându-mă în Argentina, Italia și Franța, stabilit în Canada, ei bine!, în anul 1960 eram tată, în 1990 devenisem bunic, bucuros să am ca nepoți trei băieți și trei fete, iar în 2020 sper să ajung… străbunic. În plus, la sfârşitul anului 2017 avem intenţia de a sǎrbǎtori cum se cuvine cea de a 60-a aniversare a cǎsǎtoriei noastre.

-A.S.: Așa să dea Bunul Dumnezeu!

(Dialog din 16.03. 2017 la Montreal, Canada, consemnat de Anca Sîrghie)

 

 

Ochiul diurn la lumina lămpii

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2017

Ochiul diurn la lumina lămpii

Autor: Viorica Pop (Făgăraş)

Motto: „Acum, după ce am învățat să zburăm prin aer ca păsările și să înotăm pe sub apă ca peștii, avem nevoie de încă un lucru: să trăim pe pământ ca oamenii.” (George Bernard Shaw)

 

Când scriitorul trece pragul trăirilor interioare, are la îndemână antidotul moral care-i permite o scrutare a realității printr-un cod ce ține de simț lingvistic, statut intelectual, de afinități estetice, confruntări dau delimitări, toate motivând solidaritatea în jurul unei cauze: ,,Dacă noi doi avem câte un măr și facem schimb de mere – spunea George Bernard Show – atunci ambii vom avea în continuare câte un măr. Iar dacă eu am o idee, tu ai o idee, cu care facem schimb între noi doi, atunci fiecare va avea câte două idei”.

Ochiul Diurn

În rezonanță cu spusele dramaturgului și eseistului englez, de origine irlandeză, apare inscripția de pe coperta „Ochiului diurn” (volumul V „La noi”, Cluj-Napoca 2016), de prozatorul român Cornel Cotuțiu, care transmite mesajul cu o disciplină de comunicare presupunând descoperirea adevărului: „Uităm uneori de disciplina conversației, comunici, dar trebuie să știi să și taci. Dar acest trebuie rareori e nativ, el se consolideză prin educație. Și educația cine ți-o face? Mde!…” Între ,,da” și „nu” din disciplina comunicării, scriitorul așază cu semn exclamativ adverbul „mda” și interjecția „mde!”, coduri gramaticale pentru cartezinul „Dubito, ergo cogite; cogito, ergo sum”. Determinantul „diurn” din titlu presupune, la rândul său, antonimul „nocturn”, așadar ochi – reflexie și reflecție, în acord cu sugestiile ilustrației „gândite” de Georgiana Cotuțiu pe prima copertă. Nu întâmplător este ales mottoul cărții, un aer arhaic aducând înspre noi dulce-amarul vieții: „…cum vă pitreceți și vă dezmierdați cu aceste supărări la aceste vremi…” (Ion Neculce).

Tot după trebuința exprimării și știința tăcerii (ca în zicerea spaniolă „omul este stăpânul tăcerii sale și sclavul cuvântului său”) pare concepută structura textelor, multe apărute în publicațiile „Răsunetul”, „Tribuna”, „Mișcarea Literară”, „Nord Literar”, „Astra Năsăudeană”, „Cubul visurilor”, „Curentul Internațional”.

În textele din primele două capitole („Efigii”, „Printre ei”), apare predominant mesajul „da”, într-un limbaj nonficțional, dar prin care freamătă metafora genertoare de emoții estetice. Scriitorul își ia libertăți de asociere între antroponime și toponime, armonizaeză activitățile culturale în arheologia timpului, confruntată cu provocările prezentului.

Tehnica sculpturală a portretului naște atmosferă, ca în reportajele lui Geo Bogza, în care omul și muntele apar înfrățiți prin trăinicia rostuului în viață: „Îl vad pe Liviu Păiș așezat pe un podium înalt, la poalele Munților Rodnei, cu mâna dusă streașină la frunte în zarea Someșului Mare, dincolo de Reteag, de unde Ion Pop Reteganul îl salută (…)”. Pitorescul unei vieți patriarhale, surprins nostalgic, în cadențe amintind de proza poematică a lui Alecu Russo, anticipează meditația: „La picioarele podiumului, o tânără doinește, un flăcău cântă din fluier, o băbuță descântă, o nevastă dă cânepa prin meliță, o alta broderză pe o cătrință, un moș spune unui flăcăiaș o poveste, un bărbat deschide catalogul clasei, alături de un altul cu lămpașul de miner”. Personajul simte vânt potrivnic și se întreabă dacă a scris destul și cum se cuvine despre strămoși, dar Cornel Cotuțiu îi salvează neliniștea, convins fiind de probitatea și hărnicia cercetătorului etnofolclorist. Scriitorul răstoarnă ca pe o placă prevenitoare înțelesul inscripției lui Dante Aligheri din „Divina comedie”: „Lăsați orice speranță voi care intrați, căci pe aici a trecut Liviu Păiș!” („Muntele ca un Axis Mundi”).

O simplă enumerare a realizărilor este uneori suficientă pentru justificarea neastâmpărului ca stare de intelectualitate, de creație, de patriotism. Întrebat până unde ține Maramureșul, medicul cărturar Ion Botoș răspunde neaoș: „până unde se vorbrște românește” („Un român neastâmpărat”).

Legăturile spirituale și de credință în neam pe care Cornel Cotuțiu le are cu personalități ale preajmei transilvane și ale pretutindenii românești sunt motivate în toată creația prin idei, atitudini, participări la evenimente, din dorința de a menține într-un prezent continuu rebrenianul „cuib al visurilor”, proiectat pe „dimensiunea românească a ființei” (Mircea Vulcănescu). Lacrima ochiului diurn „distilează în ritmuri această tulburătoare vreme” (titlu dintr-un vers de Ioan Alexandru). Ideile din parta a doua sunt concentrate anticipat în titluri, ca într-un rezumat, cu momente de exaltare și nostalgie, dar și cu îndoielile „mda!” și „mde!”. Neobositul publicist pornește în căutrea „cuibului de lumină” din școli devotate, reține osteneli și performanțe editoriale. Pe teritoriul poeziei pătrunde cu ustensile dintr-o trusă medicală pregătită pentru operații estetice, simțind că, la o anumită vârstă, drama poetului nu e răscolitoare, ci înțeleaptă („Cuvânt prevenitor”). „Mda!”, ar spune și cititorul…

În partitura textelor, clapele pe care se apasă sunt concepte irizante dacă se evită localizările păgubitoare. Activitatea unor personalității ca Vasile Dâncu, Mănuț Maximinian, Sever Ursa, Icu Crăciun, Ioan Seni, Maxim Dumitraș, Elena M. Câmpean, Ilie Hoza, Liviu Păiș conturează o exegeză culturală menită să lărgească deschiderea spre condiția umană cu o lăudabilă perseverență, căci impostura dă târcoale.

Prin meandrele prezentului trec și textele părții a treia, „Pe șarpele albastru în amonte”, cu tematică și puncte de vedere diferite. La întrebarea „Unde este satul românesc?” – întrebare marcată de viziunea aforistică a lui Lucian Blaga și Liviu Rebreanu despre veșnicia născută la sat, despre țăran ca permanență inalterabilă – se află, în cartea lui Dan Popescu „În vuietul timpului”, pe nisipurile mișcătoare ale prezentului. Mde!…

„Cuibul visurilor” sporește cu activitatea personalităților trăitoare peste granițele românești actuale (capitolul IV „… Dar tot la noi”). Dincolo de Prut, apărarea identittății românești este amenințată de viclenii propagandistice. Refuzând „cântecul de lebădă”, Valeriu Cojocaru își mărturisește dureros credința: „Nu-mi pot părăsi Basarabia scumpă” (…). Rămân aici. Rămân aici fidel, ca un câine la casa stăpânului. Am de ce să latru.” Ca și Vadim Bacinski, redactorul-șef al revistei „Sud-Vest” din Odesa (Ucraina)! La simpozioane se dezbat cu patos (iluzoriu?) dileme identitare, dar „ochiul diurn” temperează anecdotic. În orașul Bălți (al doilea ca mărime în Basarabia, dar cu populație majoritar rusofonă și rusofilă), scriitorul vede pe mari panouri portretele lui Marx, Enghels, Lenin și-l întreabă pe un localnic (mai degrabă e aici dublul eului scriitoricesc!) de ce sunt cei trei acolo.   Răspunsul vine de la un Moromete în variantă citadină: „Sub ei e etajul cu birourile pentru pașapoarte. Pe semne că… așteaptă și ei să plece. „Mde!”…   Realitatea nu e sinonimă cu idealul, Basarabia pare „vândută la comedie”, cum sună titlul unei cărți de Valeria Florea-Dascăl.

De pe alte meridiane, nostalgiile se sublimează în rugăciune vibrând prin cuvântul scris sau rostit pe undele radioului de scriitoarea Doina Popa, originară din Făgăraș („De peste Atlantic, spre noi”). Deși distanțele geografice nu șterg lacrima adevărtă a identității românești, lacrima e doar metaforică „atâta timp cât guvernanții noștri, președinția, partidele politice stau cu degetul în nas și, când îl scot, doar rostesc, bâlbâie, câteva fraze solemne”. Mda!

Cartea și educația (titlul părții a cincea) sunt cheia descătușării de răul provocat de incultură. Consemnarea activităților din cadrul filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, festivalurile de literatură, pancartele inspirate de îndemnul cronicarului Miron Costin – „Nu este alta mai frumoasă și mai de folos în viața omului zăbavă decât cetitul cărților” – se traduc prin categoricul „așa da!” Dar ce să vezi? Realitatea cotidiană zgândărește instinctul de dascăl și se pornesc demonstrații îmbibate de ironii împotriva stricătorilor de limbă și de cultură. Replica unui personaj episodic din romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu, preluată în titlul „Românii e dăștepți”, devine pretext pentru o suită de povești lexicale, trimițând și la revoltă împotriva nepăsării celor responsabili: „În sfera calității vieți intră si componenta lucrul bine făcut. Dar ce ni se întâmplă astăzi? Ne copleșește lucrul bine ne-făcut. Iar cutia Pandorei a rămas doar în poveste…” Mda! Și Mde! „Vox populi, vox dei” în varianta lui Caragiale: „Box populi, box dei”!…

Radiografierea cotidianului urmărește distingerea dintre aparență și esență cu acceptarea ideii că din situații mici se pot naște întelesuri mari (capitolul VI, „Semnificația majoră a cotidianului mic”). De la îngrijorarea pentru „paradisul în destrămare” al valorilor la ironia față de cei care uită în programele școlare de „Mens sana in corpore sano” sau la licăririle de simț civic scriitorul controlează excesele prin „Mda!” și „Mde!” în complicitate cu cititorul.

Inserțiile literare ale „ochiului diurn”, purtat ca un aparat de filmat, susțin detaliul semnificativ din gesturi, atitudini și au adesea rol de concluzii moralizatoare. Versul lui Beaumarchais „Atât de rar, încât e imens!” recompensează o situație mică, gestul unui tânăr de a duce la gunoi o sticlă aruncată de boschetari. Snobismul precar este sancționat cu ironia din finalul schiței „Domnul Goe” de I. L. Caragiale: „La bulivar, birjar! La bulivar!…”

Exemplele au jocul stropilor din apa învârtită pe roata morii atunci când discursul postmodernism, ironico-ludic și fragmentar, alcătuiește din „prefabricate” construcții menite să elibereze fantezia postdecembristă și să deconspire viclenia cuvântului „politic”. (Ultima parte „Să sparie gândul”). Invențiile onomastice definesc în stil caragialian parvenitismul (textul „Domnul Păturicăbrânzovenescutipătescupristandacațavencuzoițicamitică”).

Portretele ating grotescul („Ghici ciupercă cine-i?”) și implică luarea unei atitudini civice. Transcrierile din ziare, jocul fantezist de incursiune în viitor a marilor clasici, Eminescu (cel din satira „Scrisorii III”) și Caragiale permit racordarea la societatea din zilele noastre având efectul horațianului „Ridentem dicere verus” („Recitind ca o răcorire”).

Simulând în ultima secvență „o mirare cronică”, scriitorul lasă deschis orizontul preajmei românești în context internațional prin ideea paradoxului în democrație. Rămâne deschisă și întrebarea cititorului dacă nu cumva „mda-ul” și „mde-ul!” „ochiului diurn” sunt vibrații ale neliniștii existențiale într-o „viață ca o pradă”, căci „din prisosul inimii vorbește gura („Evanghelia după Matei”, capitol 12, verset 34).

Proverbiala răbdare românească

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2016

Proverbiala răbdare românească

Autor: George Petrovai

 

Fără riscul de-a greși, se poate spune că răbdarea este una dintre trăsăturile cele mai caracteristice ale spiritului românesc. Dacă nu cumva cea mai caracteristică și mai longevivă… Atâta de specifică, încât din ea își trage seva formidabila statornicie a înaintașilor noștri, care – așa cum bine spune cronicarul – „au stat în calea tuturor răutăților”, din ea s-a plămădit în zicale molcoma filosofie româneasca a fatalității și resemnării („Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”, „Capul plecat nu-l taie sabia” etc.), cu ajutorul ei, în perioada medievală, creștinismul de pe aceste meleaguri a fost fertilizat pe direcția contemplativismului, ea se constituie în multisecularul ax al istoriei noastre defensive („Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…”), iar vremurile moderne tot ei i-au rezervat un important rol întru afirmarea specificului național. Un specific din care nu putea să lipsească profundul respect față de legea nescrisă a plății și răsplății, totodată față de cioareci, ii și țoluri, doină, baladă și rapsodie, Eminescu, Enescu și Brâncuși, pentru că numai în acest chip el este integral românesc…

De unde proverbiala răbdare a românilor, printre altele ilustrată și de faimosul vers coșbucian: „Răbdăm poveri, răbdăm nevoi” (la acea vreme țăranii vroiau cu ardoare pământ, fapt evidențiat de miezoasa scenă din romanul Ion, în care Ion al Glanetașului se apleacă și sărută pământul ca pe o ibovnică; astăzi, pământul tot mai înstrăinat al țării vrea țărani).

Dar să-l ferească Dumnezeu pe oricine de furia îndelung răbdătorului român, pornit fie să se răfuiască (mai puțin) cu moșierii autohtoni și (mai mult) cu câinoșii arendași evrei, așa ca în răscoala din 1907, fie să-i ia de piept pe patroni (sângeroasele încleștări din perioada interbelică).

N.B.Revolte au avut loc și în perioada bolșevică. Dar, pe de o parte, despre ele nu se sufla nici măcar un cuvințel în presa vremii, pe de altă parte, forțele de represiune (securiști, milițieni, informatori) se specializaseră în dezamorsarea lor încă din fașă, prin rapida arestare a liderilor.

Căci, ne spune Gustave Le Bon în Psihologia maselor, sufletul colectiv al unei mulțimi îi face pe indivizi „să simtă, să gândească și să acționeze într-un fel cu totul diferit de acela în care simțea, gândea și acționa fiecare dintre ei izolat”. Indiscutabil că sintagma „gîndirea mulțimii” trebuie înțeleasă de cititor doar ca o figură de stil, atâta timp cât în capitolul următor, autorul scrie negru pe alb că „mulțimea este condusă aproape în exclusivitate de către inconștient” și că din acest motiv ea nu-i altceva decât „sclava impulsurilor primite”.

Așa că, deși mulțimile din România postdecembristă se lasă într-o bună măsură manevrate de păpușarii planetari și de sculele lor poreclite „serviciile secrete” (românii au ieșit cu mic cu mare la Decembriadă în stradă, pe urmă au mai ieșit pentru a-l apăra pe dubiosul Raed Arafat și după tragedia de la Clubul Colectiv, dar n-au mișcat un deget nici în scandalul Hexi Pharma și nici la aflarea altor sfidătoare megapotlogării, bunăoară așa ca votarea în regim de urgență a pensiilor speciale), totuși, sforarii interni și externi nu pot conta la nesfârșit pe răbdarea românilor transformați în cobai prin derularea criminalului experiment Codex Alimentarius și, într-o covârșitoarea proporție, tratați ca niște sclavi, nu numai pe plantațiile din Europa neunită, ci și în țara lor cu statut de colonie.

De altminteri, nu ne încurajează Gustave Le Bon încă din Introducere că trăim în „era mulțimilor” și că „forța oarbă a numărului devine singura filosofie a istoriei”?…

UNIŢI-SALVĂM-ROMÂNIA

Dă, Doamne, ca grosul românilor amarnic batjocoriți să-și însușească degrabă acest adevăr și apoi să acționeze în consecință!

(14 iulie 2016)

Se caută un proiect de țară

Posted by Stefan Strajer On August - 23 - 2016

Se caută un proiect de țară

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan)

 

Parafrazându-l pe Eminescu, aș zice că proiectul de țară „era pe când nu se zărea, azi îl vedem și nu e”. Douăzeci și șase de ani nu s-a vorbit de un proiect de țară, dar s-a aplicat cu obstinație unul: demolarea și vânzarea pe bucăți a țării cu o consensualitate „remarcabilă” printre guvernanții de la diferite nivele. Oare n-au tras cu toții în aceeași direcție? Furt ingenios, cât mai rapid, cât mai ascuns, transferul banilor în paradisurile fiscale, ignorarea totală a cetățeanului, vânzare de păduri, terenuri agricule, resurse naturale, retrocedări pe comisioane grele prin absoluta încălcare a legii, contraseclecția valorică în toate domeniile, învățământ, sănătate, educație, total subminate. Dacă am filma „realizările” clasei politice românești în ultimul sfert de veac am obține un documentar al groazei. Cine poate înțelege lăcomia paranoică a demnitarilor români, care au ruinat cu obstinație tot ceea ce noi, cu sacrificii, cu sudoare am construit în anii de dictatură? Comentatorii se feresc ca dracul de tămâie să amintească de această perioadă revolută, când România exporta produse și nu materii prime, când bogățiile țării erau supravegheate nu prădate, când dictatorul avea un cuvânt de spus în planul politicii externe, fiind primit în unele țări prin ușa din față. În condițiile detestate ale dictaturii noi am avut un proiect de țară. În timpul ”democrației originale” patrihoții români au avut o singură țintă malefică: cât mai mult cash bine dosit, cât mai multe pensii nesimțite, cât mai multă aroganță față de alegătorii mituiți cu ușurință.

În fruntea aroganților se situează fostul prim-ministru, Victor Ponta, care recent a reiterat sintagma „amărâta Românica”, spre a sublinia cât de mizerabilă este țara care l-a îndurat. Numai această sintagmă și ar fi trebuit să scoată în stradă milioane de oameni vexați de ciocoismul escrocului numărul unu. Impostorul vroia să se poleiască pe sine și demersurile sale prin stepele îndepărtate ale Asiei, în calitate de jefuitor al petrolului românesc. Și el a aplicat rețeta binecunoscută a impostorilor de la guvernare de a înstrăina cât mai iute bunurile țării, pentru a se pierde urma banilor murdari. Ca urmare, biata Românie a fost jefuită de șase sute de milioane de dolari, care nu se găsesc nicăieri. Rompetrol a fost vânturat de la un cumpărător la altul, doar, doar se vor șterge urmele furtișagului.

Tocmai penalii cu scaune impozante sub fund, tocmai ei vorbesc condescendent despre România, când de fapt biata țară ar trebui să-și deschidă pământul sfânt să-i înghită pe toți? O tempora! Și ca să ne convingem încă o dată, dacă mai era nevoie, ce oameni de joasă speță au profitat de civismul anemic al opiniei publice, să-l menționăm pe dl. Tăriceanu, președintele senatului, care l-a propus pe playboy-ul Tudy ca al doilea vicepreședinte la primăria capitalei. Și culmea, playboy-ul a fost votat cu o majoritate de voturi în consiliu. Va să zică mass media a făcut valuri otrăvite când liberalii au împins la înaintare candidatura lui Marian Munteanu, care a fost făcut praf în editoriale odioase, scrise de jurnaliști cu o coloană vertebrală gelatinoasă. Marian Munteanu este, fără exagerare, un sfânt pe lângă mulți trepăduși bugetivori. Cu simbolul lui Marian Munteanu puteam începe a răni prin grajdurile lui Augias. Dar nu, corpul social românesc a trebuit să alunge ca pe un coșmar pe omul providențial al revoluției anticomuniste, întruchipare a curajului, bunului simț și al credinței strămoșești, de care cleptocrații de azi se feresc, se rușinează, nu care cumva să fie luați la ochi de artizanii globalismului, al noii ordini mondiale distrugătoare de suveranități și de curate sentimente naționale. Sigur, sigur, penalii au uriașe muște pe căciulă. Ei au un singur scop: să se îngroape în cash. Când ești atât de vulnerabil te temi și de umbra ta, n-ai platforma morală să aperi interesul național. Este simplu ca bună ziua. Și atunci practici obediența care miroase urât de la distanță. Numai că asta se răzbună în plan extern. Inșii cu spatele plecat în fața sirenelor globaliste nu pot reprezenta o țară între celelalte țări. O pot face doar de rușine, o pot împinge tot mai îndărăt la absolut toți parametri socio-economici, politici și culturali.

Deci, pe când nu se vedea, a existat un proiect de țară, cel al jafului bazat pe cel mai viguros consens din partea clasei politice. Azi vedem bunele intenții ale grupurilor think-tank, care ar putea evolua într-un proiect de țară, dar nu avem încă nimic concret, nimic pus pe masă, ca să vedem ce gândire măiastră ar afirma România între țările uniunii. Cum bine a observat Dr. Călin Georgescu în cartea sa Cumpăna României (Logos, 2014), aderarea la NATO și intrarea în Uniunea Europeană nu au fost un proiect de țară. A fost un scop pe care România l-a înfăptuit mai puțin prin sforțare proprie, mai mult datorită bunăvoinței gazdelor. Am fost admiși în NATO datorită tragediei de la 9/11, iar în Uniunea Europeană datorită interesului acesteia pentru resursele noastre naturale, care sunt exploatate în regim neocolonialist.

Președintele Johannis a promis un proiect de țară în campania electorală și aș zice că, accelerarea curățirii vieții politice de infractori notorii, ar putea fi considerată un preambul la lansarea unui proiect de țară. Președintele a enunțat recent necesitatea elaborării unui proiect de țară, dar, așa cum observa Ion M. Ioniță la Realitatea TV, ar fi fost cazul să și detalieze cum arată viitoarea dezvoltare a țării noastre.

Dr. Călin Georgescu a făcut aceasta încă din 2014, prezentând un proiect de țară bine articulat și mai ales trăit la flacăra unui patriotism autentic. Nu știm cât de mult a fost luat în seamă efortul lăudabil al domnului Călin Georgescu, care a vorbit nu doar de un proiect economic, ci de o adevărată regenerare morală atât a societății civile cât și a clase politice. Pentru ca ceva să se schimbe în mod esențial în România, va trebui să punem la temelia oricărei acțiuni interesul național, meritismul și virtutea. În România ordinea economică și politică post-comunistă s-a construit amatoristic, fără fundamente morale și standarde riguroase de competență. Au fost încălcate atât normele tradiționale ale chibzuinței românești, cât și principiile esențiale într-un stat civilizat: dreptatea și profesionalismul. Mi se pare extrem de importantă sublinierea necesității curajului de a fi noi înșine, de a ne păstra identitatea națională, nu de a ne dezice de ea, cum se întâmplă de multe ori din cauza unei înguste înțelegeri a integrării europene. Integrarea nu trebuie să se facă prin renunțarea la suveranitatea națională, subliniază dr. Călin Georgescu. El afirmă răspicat că „România are nevoie de o conducere capabilă să se opună proiectelor geopolitice care vizează distrugerea statelor naționale și transformarea țării într-un teren de vânătoare economică…” (op. cit.,p. 37). Trebuie să se găsească o poziție de echilibru între forțele politice globale și să se negocieze cu partenerii, având drept călăuză doar interesul național. Dar la noi se evită până și cuvântul național din teama de a nu fi politicaly correct. Este nevoie să ne emancipăm de tirania a tot felul de tabuuri și să discutăm în deplină libertate opțiunile noastre de dezvoltare sustenabilă.

Călin Georgescu insistă pe ideea de loialitate față de România și cetățenii ei, contrapusă slugărniciei față de dictatura marilor corporații apatride, calate pe un singur scop, maximalizarea profitului lor prin extorcarea noastră. Dacă nu vom face astfel, ne vom trezi într-o bună zi mai săraci și abandonați de către monopoluri, după ce resursele ni se vor fi terminat. Proiectul de țară pe care-l dezbate Dr. Georgescu are în vedere încadrarea problemelor țării noastre și a posibilelor soluții în viitorul apropiat al lumii, a necesităților ei. Din cauza schimbărilor climatice suntem informați că bate la ușă o puternică criză a hranei și a apei nu mai departe decât anul 2020. Nu ne vine să credem acum, când în supermarketuri avem tot ce ne trebuie, dar, din istoria altor crize, am învățat că ele se pot instala brusc, luîndu-ne întotdeauna pe nepregătite, mai ales atunci când cauza lor trebuie căutată în secretele jocuri de culise ale marii finanțe și ale grupurilor de putere. Ținând cont de acest viitor apropiat, lui Călin Georgescu i se pare cel mai nimerit pentru noi să ne întoarcem la agricultura tradițională, care să ne hrănească sănătos pe noi și întreaga Europă. Am fost grânarul continentului, să devenim ceea ce am fost. Ca să ne convingă că proiectul nu este hazardat argumentează că avem toți factorii care ne favorizează: cernoziomul, cel mai productiv din toate tipurile de sol, apa, pădurile, Carpații, destoinicia țăranului, Marea Neagră. Ne trebuie doar dedicație și organizare în gospodării mici și mijlocii, care să se asocieze pentru întrajutorare reciprocă. O asemenea structură economică ar conduce și la o regenerare morală, având la bază credința în Christos. În acești douăzeci și șase de ani postcomuniști, de alimentație artificială, de junkuri importate din Uniunea Europeană, de promovare a incompetenței, nepotismului, minciunii, furtului practicat de o minoritate în dauna majorității, „sufletul românesc a fost trecut prin sabie”. Urgența reprofesionalizării României și a restabilirii valorilor morale nu poate fi îndeajuns accentuată. Solidaritatea și încrederea oamenilor nu poate fi obținută prin decret prezidențial, ci numai prin legi drepte cu rezultate palpabile, care să convingă cetățeanul că se află în mâini sigure, nu în custodia unor aventurieri mincinoși, care dau mereu cu oiștea-n gard, știindu-se la adăpostul imunității parlamentare.

Călin Georgescu desfide pricipiul corectitudinii politice care s-a dovedit improductiv pretutindenea. Și în Statele Unite, unde pricipiul a fost trâmbițat până la saturație, începe a păli în importanță, după cum o demonstrează milioanele care îl urmează pe Donald Trump, cel mai acerb critic al principiului. Sub corectitudinea politică s-a ascuns o lipsă clară de responsabilitate în luarea unor decizii majore pentru America, aducându-se grave prejudicii democrației. A fi politicaly correct a însemnat de multe ori o politică a struțului, refugierea în demagogie și evitarea confruntării curajoase a realității. În această ordine de idei, dl. Georgescu nu se ferește să ne dezvăluie că FMI, Banca Mondială și Organizația Mondială a Comerțului știu doar să îndatoreze țările slabe și apoi să cumpere totul pe nimic. Slugile autohtone au vândul avuția națională pe „mărgele de sticlă”. „Nimeni nu te poate umili în lumea asta fără minimul tău accept” (op. cit., p. 50) În orice moment al vieții noastre trebuie să ne situăm în inima interesului național, ori guvernele și președinții care s-au succedat până acum s-au situat la periferia lui. Ceea ce scrie Dr. Călin Georgescu în cartea sa Cumpăna României face perfect sens. Dacă în viitorul foarte apropiat hrana și apa vor fi probleme de securitate națională, aceasta este șansa noastră să ieșim în lume cu ceea ce ne-a înzestrat Dumnezeu. Trebuie numai să vrem, trebuie să muncim, trebuie să ieșim din letargie.

„Hrană, apă, energie este proiectul meu de țară”, mărturisește cu siguranța de sine a omului care știe că acesta este drumul. Are cuvinte pline de înflăcărare despre renașterea țării din marasmul actual. „Să nu uităm că România nu este o țară oarecare! Noi românii suntem mai mult decât un popor, suntem o civilizație! (op. cit., p. 46). Soluțiile domnului Călin Georgescu par rousseau-iste, neosemănătoriste. Parcă auzim îndemnul retourner á la nature. În fapt ele nu sunt decât realiste. El propune o politică monetară fermă, întărirea monedei naționale, neaderarea la euro, stimularea capitalului autohton, despre care s-a vorbit atâta la noi, dar s-a făcut atât de puțin. În demersul nostru de stimulare a agriculturii tradiționale nu suntem singuri. Se experimentează deja în SUA (experimentul Cleveland), în Marea Britanie, în Quebec (Canada). Agricultura industrială este în mare impas pentru că a sărăcit solul, a distrus echilibrul ecologic, a cauzat atâtea boli de nutriție datorită folosirii abundente a substanțelor chimice. Din acest impas nu se poate ieși decât prin abordarea din nou a agriculturii tradiționale. Va fi o economie care să țină cont de necesitatea protejării solului, conservarea mediului, de exploatarea rațională a resurselor, cultivând relații omenești de muncă bazate pe cinste și cooperare. Personal am o singură nedumerire privind forța de muncă. Vor mai putea fi convinși tinerii să se întoarcă la sat, având în vedere starea lui actuală jalnică? Vor reveni în țară tinerii aciuați pe la te miri ce companii străine?

Călin Georgescu nu este singurul care a lansat acum doi ani proiectul lui de țară. L-am auzit pe profesorul Dumitru Borțun nu demult la Realitatea TV, enumerând o listă întreagă de imperative morale, organizatorice, strategice absolut necesare pentru ieșirea României din gaura neagră în care se află. Printre ele: activismul versus lene contemplativă, realismul versus wishful thinking, gândire strategică și proiectivă, nu momentană, meritismul, comunitarismul, respectul față de lege, cultura dialogului, profesionalismul. Am rezerve față de multiculturalismul propus de profesorul Borțun. Face parte din agenda corectitudinii politice. A adus mari deservicii celor care l-au aplicat extensiv. Ca să nu mai vorbim de România, unde istoria națională, cultura oficială, cea a populației majoritare au fost adesea împinse în derizoriu. Să terminăm cu manualele alternative care nu au alt scop decât semănarea confuziei în mintea tinerilor studioși și, în cele din urmă, sunt un atac pervers la identitatea noastră națională.

De fapt, dacă ar fi fost loialitate față de țară și nu față de buzunarul propriu, chiar înainte de a se fi lansat un proiect de țară, ne amintește Călin Georgescu, s-a elaborat Strategia Națională pentru Dezvolatare Durabilă, document elaborat conform cerințelor Uniunii Europene. Înfăptuirea lui ar fi fost un pas spre civilizație, dar, ”nu s-a pus în practică nici o propoziție din acest document” (op. cit., p. 66). România are nevoie de un stat care își servește cu abnegație cetățenii, unul care nu slugărește capitalul internațional. Deviza este prin noi înșine, zice dl. Georgescu, încrezător în trezirea la viață a românilor. Consolidarea și dezvoltarea statului național unitar suveran trebuie să fie grija noastră de căpetenie, așa cum a fost și a înaintașilor noștri. Pe baza acestui model s-au dezvoltat Finlanda, care în anii șaptezeci era în urma țărilor scandinave, Japonia, Norvegia, Polonia, Ungaria, care n-au cedat presiunilor corporatiste internaționale.

La 11 iulie a. c. președintele Johannis a promulgat legea produselor agricole conform căreia 51% din produsele supermarketurilor trebuie să provină din gospodăriile autohtone. Era să zic, fermierii indigeni. Suntem atât de mimetici încât am ajuns să evităm cuvintele românești de dragul celor americane. Andrei Pleșu a ironizat această meteahnă care ne amintește de furculisionul și fripturisionul coanei Chirița. Legea este un început dintr-un proces de anvergură, nu mă îndoiesc. Păcat că Dr. Călin Georgescu nu vrea să facă politică. Dacă este loial analizei sale din lucrarea Cumpăna României, ar trebui să ocupe un loc fruntaș în cadrul efortului colectiv de gândire a unui proiect salvator de țară.

(Waterford, 11 iulie 2016)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Curat murdar

Posted by Stefan Strajer On February - 11 - 2016

Curat murdar

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

 

Deși dictatorul a fost trimis de un sfert de secol pe lumea cealaltă, în România încă se practică tabuizarea. Sunt încă o sumedenie de lucruri despre care oamenii se feresc să vorbească, deși le stă pe limbă s-o spună pe cea dreaptă. Imi amintesc de pildă de ceea ce s-a numit furtună într-un pahar cu apă astă vară când cu temerea fără motiv a domnului Patapievici că ar putea fi „împușcat” de prozatorul academician Nicolae Breban. Am retrăit penibilul acelui pseudoconflict citind recent pamfletul prietenului Corneliu Florea despre caragialescul moment, zic caragialesc dacă îl privim din perspectiva d-lui Patapievici. La o emisiune de astă vară (3 iunie 2015), de la Realitatea TV, unde Rareș Bogdan îi oferea d-lui Patapievici ocazia de a vorbi despre suferința cauzată de mânia lui Nicolae Breban, l-am auzit pe cel speriat vorbind de pogromuri. La această exagerare m-am referit, amintindu-l pe Caragiale. Propoziția prozatorului „în Polonia l-ar fi împușcat” nu exprimă altceva decât îndreptățita revoltă față de lăturile aruncate de dl. Patapievici peste tot, peste istoria, ființa neamului românesc, cultura lui, simbolizată prin Eminescu, geniul național luat și el în pleasnă. Cum altfel?!

Dar să cităm din nou doar câteva din injuriile la adresa românilor, a istoriei și culturii lor proferate în 1996 în cartea Politice publicată la editura lui Gabriel Liiceanu, Humanitas.

„Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării”, „Un popor cu substanța tarată. Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare… guri vulgare, trăsături rudimentare”, „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă”, „Eminescu joacă rolul cadavrului din debara”

Ar putea fi adăugate și alte mizerii care i-au scăpat din condei insurgentului eseist. Să ne întoarcem la emisiunea estivală cu excelentul jurnalist Rareș Bogdan, dar care de data aceasta a spus adevărul doar pe jumătate. A uitat tocmai esențialul: să menționeze cauza reacției dure a lui Nicolae Breban. Am așteptat pe bună dreptate să ascultăm din nou celebrele citate pentru care Horia Roman Patapievici trebuia trimis în instanță. Da, exact așa. Dacă cineva ar fi îndrăznit în Israel să mânjească astfel istoria unei nații, ar fi suportat consecințele ca să înțeleagă că est modus in rebus. Dar spre regretul nostru „La noi se iartă pe toată linia, la noi se uită. Sărmanii de noi – cu pedepse aşa de uşoare cum să putem ţine rânduială în casă? (….) Doar cu toţii ştim că infamiile pentru care în alte părţi se smintesc oamenii în bătăi, la noi se suportă cu atâta uşurinţă”. Sunt cuvintele lui Octavian Goga nu ale lui Nicolae Breban. Dl. Patapievici a trecut cu mare superficialitate peste delictul său, explicându-l, cu ani în urmă, prin accesele rebele ale tinereții și prin reacția nestăpânită de revoltă împotriva tratamentului la pârnaie în cele 36 de ore de detenție, după participarea la mascarada cu aparențe revoluționare, regizată în decembrie 1989, când în mod tragic au fost sacrificați naivii, care nu aveau de unde să știe ce se pregătea poporului român de agenții din afară și de dușmanii dinăuntru. Dar poate Patapievici, Tismăneanu, Dinescu, Caramitru, și alții care vor mai fi îmbrăcat pulovere muncitorești (Dinescu, Caramitru), defilând călare pe tanc în compania lui Ilici Iliescu și Petre Roman, cam știau ce li se pregătea românilor. Că dacă lucrurile ar fi limpezi am fi avut demult pe masă o cercetare istorică viguroasă despre bălmăjirea românilor atunci și acum.

Partea dureroasă a neobrăzatei radiografii a unui neam întreg, la care s-a pretat dl. Patapievici este veninul care răzbate de dincolo de cuvinte. Mârlănia unui ins se poate digera mai ușor, dar ura lui – nu. Dl. Patapievici va spune poate că a fost o reacție de moment care i-a întunecat mintea. Atunci trebuia s-o păstreze în jurnalul intim, dar faptul că a dorit s-o facă publică este un gest grav pe care oricâte declarații ulterioare de așa-zis fierbinte patriotism nu-l poate reabilita. Să stăruim puțin asupra frustrării resimțite de tânărul Patapievici din cauza arestului de 36 de ore. Îmi vin în minte toți martirii închisorilor comuniste, partizanii din munții României secerați de gloanțele regimului instaurat de baionetele armatei roșii, pe care Dionisie Patapievici, tatăl lui Horia a primit-o cu stegulețe și urale la Cernăuți, după cum cu temei notează Corneliu Florea în eseul său Un pușcaș numit Breban. În continuare, traiectoria tatălui Dionisie ne arată clar dincotro vine el: „Când un an mai târziu armata română a eliberat Cernăuțiul … Dionisie Patapievici a trecut în Polonia ocupată de ruși și de acolo la Viena direct în partidul comunist austriac. A așteptat cu încredre și a lucrat informativ pentru armata roșie, la a cărei sosire a fost răsplătit pentru serviciile făcute”. (Corneliu Florea, idem, ibidem). Deci, în privința suferințelor cauzate de detenția de o zi a tânărului Patapievici, a se slăbi.

Nu știm cum se face, dar o parte dintre odraslele nomenclaturiștilor, odrasle care au dus-o excelent pe când noi mâncam pe cartele, au ajuns acum, după răsturnarea comunismului în funcțiile cheie pe la CNSAS, Institutul Cultural Român, prim-miniștri (Petre Roman), la Institutul Wiesel etc. adică peste tot unde se împarte într-un fel sau altul dreptatea pentru poporul român. Cum să înțeleagă aceste odrasle tragedia acestui popor când ele au fost ultraprivilegiate pentru că babacii lor au adus comunismul în România, punând umărul la tocarea prin închisori a elitelor întelectuale, a țăranilor harnici, a caracterelor din nația noastră. Și acum ne vine Patapievici să ne spună cine suntem: niște tarați, niște fecale, niște nemernici. „Curat murdar” ar zice omul simplu. Dar ce-ar zice cei ce și-au dat duhul la Canal, Jilava, Gherla, Aiud, ce-ar zice Mareșalul Antonescu cel care a murit demn pentru neam, împușcat de comuniști, ce-ar zice să vadă că noi urmașii suntem împroșcați cu noroi în așa hal și tăcem de teamă să nu supărăm pe puternicii zilei?

Veți spune că faptul s-a produs în 1996. Da, dar nu s-a rezolvat încă. Dl. Patapievici nu și-a cerut scuze publice, că de urmărirea în instanță nici nu a putut fi vorba. Și nu s-a rezolvat pentru că cei jigniți nu au curajul să-l confrunte pe dl. Patapievici când au ocazia s-o facă. Mă întreb de ce Rareș Bogdan, atunci când l-a intervievat, a adus în discuție exprimarea inofensivă a lui Nicolae Breban și nu și grosolanele atacuri ale celui care se plângea public. Ascultătorii n-au putut înțelege de ce s-a supărat Nicolae Breban. În vidul de informație favorabil lui Patapievici, în opinia publică s-a insertat afirmația calomnioasă a doctorului Theodor Paleologu despre Breban, privind senilitatea și psihopatia acestuia. Așa este adevărul sugrumat în România. Și în parte noi suntem de vină. Dl. Patapievici a ținut numaidecât să facă publică expresia mâniei lui Breban, a încercat să se victimizeze, dar a uitat să se căiască tot public pentru incalificabilele lui panseuri, care pasă-mi-te vroiau să stimuleze inteligențele rafinate din România ca să putem intra în Europa globalizată. O mențiune specială pentru scurta intervenție în aceeași zi a criticului Costi Rogozeanu, care a încercat să tempereze spaima de pogromuri a lui Patapievici.

Prin întreaga sa activitate, zice dl. Patapievici, intenționează să ne scoată din inerție pe noi românii care încă mai ținem la demodatul Eminescu. Dacă ar spune englezilor sau francezilor că trebuie să se debaraseze de valorile lor consacrate dl. Patapievici ar fi expulzat. Extravaganța reacțiilor avangardiste care, în general, aparțin evreilor, nu pot înlocui ceea ce este fundamental într-o cultură.

Printre cozile de topor care au excelat prin trădarea românilor se numără desigur fostul președinte Traian Băsescu despre care Adriana Săftoiu afirmă că a guvernat după propriile capricii. Și unul dintre aceste capricii a fost și să-l dea afară de la Institutul Cultural Român pe un prozator de valoare ca Augustin Buzura și să-l numească pe Horia Roman Patapievici, după ce acesta ne înjurase în gura mare. Era pus să difuzeze cultura română peste hotare un ins care ne disprețuia visceral. Și asta tot „curat murdar” se numește.

Noi tot necunoscuți am rămas în străinătate cu tot apostolatul lui Patapievici la ICR. Dinu Flămând de curând s-a referit la situația dezastruoasă a difuzării culturii românești peste hotare. Abia acum apare la Paris o carte documentată despre istoria Transilvaniei.

În emisiunea din 3 februarie a.c. la Realitatea TV l-am ascultat cu mare interes pe Rabinul Eli Kaufmann, un om al adevărului, un om de bun simț. Printre altele spunea la un moment dat că uneori românii sunt prea toleranți. Prea toleranți însemnează că nu știm să punem lucrurile la punct când contextul o cere, ocolim adevărul ca să nu supărăm, când ar trebui să tăiem în carne vie. Și așa nu ne putem ține rânduială în casă.

(Delray Beach, Florida, 4 februarie 2016)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Un strălucit jubileu al cărţii la Târgu-Mureş

Posted by Stefan Strajer On January - 10 - 2016

Un strălucit jubileu al cărţii la Târgu-Mureş

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie (Sibiu)

 

Organizat de Asociaţia Culturală „Punţi de lumină” din Tg.-Mureş, al cărei preşedinte este publicista şi poeta Mariana Cristescu, jubileul cărţii marcând a 10-a ediţie a manifestării care debutase în decembrie 2012, s-a desfăşurat în Sala „Nicolae Tonitza” de la hotelul Continental din localitate, frumos ornamentat sărbătoreşte, în ziua de 28 decembrie 2015. Totdeauna când vizitez oraşul Tg.-Mureş, îmi reamintesc de anii când am predat la Universitatea de Artă Teatrală de aici, perioadă când publicam la ziarul „Cuvântul liber” şi am debutat în revista „Vatra Veche”, a cărei colaboratoare continui să fiu şi în prezent. De această dată, am trăit o nouă revelaţie, aceea că manifestarea „Punţi de lumină” şi-a dobândit prestigiul unei tradiţii salutare, îmbogăţind viaţa culturală a urbei cu adevărate punţi trasate între meridianele spiritului românesc. Participarea preşedintelui Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Doru Dinu Glăvan de la Bucureşti, a scriitorului publicist Ilie Şandru, sosit din Topliţa, a unor profesori scriitori, aşa cum chiar eu veneam de la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu, a echipei de conducere de la Casa de Cultură a Tineretului „George Enescu” din Reghin, condusă de pictorul Marcel Naste, recent recunoscut în Italia pentru valoarea creaţiilor sale, a unor scriitori din Târnăveni, în frunte cu Răzvan Ducan, a prestigioşilor intelectuali din oraşul de pe Mureş, precum preşedintele Senatului Universităţii „Petru Maior”, Cornel Sigmirean, poetul şi radiofonistul de prestigiu Valentin Marica, bibliologul Dimitrie Poptămaş, omul de teatru Zeno Fodor şi alţii, vorbesc de la sine de pulsul acestei manifestări, menite să promoveze recentele cărţi ale autorilor invitaţi.

Debutul evenimentului a stat sub semnul colindului, oferit participanţilor de artiştii familiei Bogăţean, prezenţi cu o expoziţie de icoane pe lemn şi pe sticlă de o mare sensibilitate. Astfel, maratonul lansărilor de carte a început cu entuziasm şi mare interes.

P1090842

 

Foto 1. La intonarea Imnului Naţional: Lazăr Lădariu, Anca Sîrghie, Dinu Doru Glăvan, Mariana Cristescu, Călin Bogăţean 

În cuvântul ce mi s-a dat, am prezentat cele mai noi cărţi ale mele. Dintre ele, Lucian Blaga şi ultima lui muză, având o prefaţă de Ovidiu Drimba, este un „dialog în trepte” ce reconstituie nu numai un episod vag cunoscut din biografia operei creatorului, ci şi acel „obsedant deceniu” al literaturii noastre contemporane, surprins cu aspecte inedite, instructive mai ales pentru tinerele generaţii. Aşadar, o carte-document care, în mod neobişnuit s-a reîntrupat dintr-un film, cum a circulat dialogul meu cu Elena Daniello într-o primă formă, şi acum convieţuiesc, susţinându-se reciproc. În mod cu totul nefiresc, cartea mea, apărută în aprilie 2015 la Editura Technomedia din Sibiu, a parcurs mai întâi un itinerar american, fiind prezentată din Denver, Colorado şi San Francisco în California, până în Troy, Michigan sau Cleveland, Ohio, Windsor şi Hamilton în Canada, pe unde am călătorit. Aşa se şi explică faptul că abia în toamnă, cartea Lucian Blaga şi ultima lui muză a fost lansată la Sibiu, Cluj-Napoca, Deva, Bistriţa şi acum la Tg.-Mureş. A doua apariţie, intitulată Radu Stanca. Profil spiritual, este o prelungire a iniţiativei mele şi a lui Marin Diaconu, ca îngrijitori de ediţie, de a pune în lumină personalitatea unui transilvănean de geniu, Radu Stanca, poet şi dramaturg prolific care trebuie restituit în întregime. În acest sens, apărea în 2012 o primă abordare a noastră, intitulată Dăltuiri. Noua carte, Radu Stanca. Profil spiritual, publicată la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă din Bucureşti în 2015, având Cuvântul înainte semnat de acad. Eugen Simion, panoramează viaţa şi opera lui Radu Stanca în Reperele biobibliografice şi spirituale, continuând cu capitolele Radu Stanca despre el însuşi, Valorizări critice, o cuprinzătoare Bibliografie actualizată până la anul 2014, Evocări, în care se valorifică amintirile inedite ale actorilor, ale prietenilor şi colegilor autorului, amintiri care vor apărea în curând şi într-un volum de sine stătător. A urmat studiul bogat documentat Viena lui Lucian Blaga, în care prof. univ. dr. Cornel Sigmirean a reconstituit oraşul studenţiei lui Lucian Blaga, capitală a artei în care, la început de secol XX, se întâlneau marile curente, care au fost iluminismul german şi expresionismul. În Viena valsului şi a husarilor, unde sumedenia de ziare, pe care le citeau studenţii o zi întreagă în faţa unei cafeluţe, la cafenelele oraşului imperial, te puteai întâlni cu spiritele anvangardiste. Aici, Societatea „România Jună”, frecventată cândva de M. Eminescu şi I. Slavici, de C. Porumbescu şi Octavian Goga, organiza sărbătorile importante, anunţând anul cel nou printr-o petrecere totdeauna animată tinereşte. Astfel, Cornel Sigmirean a reconstituit popasul tânărului filosof transilvănean Lucian Blaga cu date exacte, necesare spre întregirea biografiei lui din perioada ce-i anunţa debutul. Era momentul istoric când s-a prăbuşit vulturul imperial şi naţiunile se învrăjbeau. Armata română în 1916 a intrat în Transilvania şi în presa din Viena se aduceau injurii la adresa trădătorilor. În 1918 se năruiau simbolurile unei puteri ce, asemenea unui vas de argilă gol pe dinăuntru, făcut ţăndări, devenise istorie în peisajul politic din centrul Europei.

P1090843

 

Foto 2. Mihaela Raşcu, cu fiicele ei, d-na şi d-şoara Bogăţean, Zeno Fodor, gata de colind.

Sosit cu suflet mare la acest eveniment minunat al cărţii, Hajdu Gyözö, la cei 87 ani ai săi, a mărturisit că este „scriitor maghiar şi patriot român”, amintind mesajul cuvântărilor lui Avram Iancu, care chema la convieţuire armonioasă între români, maghiari, saşi şi secui. Acesta este glasul Transilvaniei profunde, ca spaţiu al multiculturalităţii, după cum cu toţii am căzut de acord.

Tânăra scriitoare Mihaela Raşcu a supus atenţiei o a doua cartea a ei, intitulată Oglinzile pământului, care vine imediat după volumul de debut Nebănuitele feţe ale secundei, apărut în octombrie 2015, în cadrul proiectului cultural „Punţi de lumină”. Proza ei scurtă, după cum atestă Mariana Cristescu, semnând cuvântul înainte al cărţii, are modele în realitatea imediată, aşa ca în povestirea Vasilica sau în Cântecul fazanului, proză distinsă cu Premiul Odobescu pe anul 2015, dar ele poartă un mesaj, ilustrează o filozofie de viaţă, pornind de la o realitate trăită. Autoarea are ştiinţa de a surprinde un eveniment ajuns într-un punct-cheie, în jurul căruia ştie să creeze un strop de magie. Este maniera ei de a îmbrăca realitatea, drept care Mariana Cristescu crede în viitorul ei ca scriitoare, încredere la care ne raliem şi noi după lectura, timp de o noapte, a cărţii.

„Muşchetarilor” echipei „Punţilor” li s-au oferit „diplome aniversare-10” de către Mariana Cristescu, mereu caldă şi spontană în demersul ei, prin care a alternat lansările de carte cu recitarea de poezie, momente muzicale cu intervenţia autorilor ori cuvântul unor participanţi deosebiţi, aşa cum erau soţia scriitorului Romulus Guga, medicul prof.univ.dr. Voica Foişoreanu, Viorel Popescu de la Iaşi, familia profesorilor bucovineni Rodica şi Carol Puia. Călin Bogăţean, cu soţia şi fetele lor, cea mare, Roxana – liceană, felicitată la eveniment de profesoara dirigintă, printr-un gest de mare delicateţe, au parcurs un drum artistic început în 2005 cu prima expoziţie de icoane, prezentată la ziarul „Cuvântul liber”.

P1090846

 

Foto 4. Nicolae Băciuţ, Valentin Marica, Lazăr Lădariu, Anca Sîrghie, Dinu Doru Glăvan, Mariana Cristescu.

Autorul romanului Aşa a fost să fie, Ilie Şandru are o biografie culturală în care fiece titlu este important, după opinia lui Valentin Marica. Crezul scriitorului, având reper în cuvintele lui Ioan Gură de Aur: „Trebuie să aducem fapta cea bună ca îndemn, reamintind-o”, susţine mesajul noii lui cărţi. Ajuns pe pragul vârstei de 85 de ani, Ilie Şandru conduce solemn şi cu autoritate jurnalul de război al ofiţerului Nimereanu, care i se confesa, îmbinând frontul de luptă în Al Doilea Război Mondial cu cel al vieţii lui, în care dragostea s-a dovedit a fi izvor de putere. Acest nou roman continuă un altul, Peste hotarele timpului, dedicat eliberării Reghinului, ocupat temporar de horthyşti. Autor al celei mai temeinice monografii dedicate lui Elie Miron Cristea şi al altor romane, Ilie Şandru crede cu tărie în indestructibilitatea fiinţei noastre naţionale.

Romeo Morari, reporter de forţă la Radio Târgu-Mureş, s-a prezentat la ediţia jubiliară a „Punţilor de lumină” şi ca scriitor şi poet, citind din versurile sale, care au început să fie selectate în volume, începând din 1999, când apărea Sub aripa Păsării Albastre.

Valentin Marica a supus atenţiei noua sa carte de publicistică, intitulată sugestiv Iarba Golgotei, în care valorifică 40 de ani ai arhivei Radioului din Tg.-Mureş, un imens corpus, altfel ameninţat de uitare. Trăim într-o epocă în care genurile publicisticii, de la eseu la interviu, îşi pierd puritatea clasică, iar în ciuda tehnicii avansate nu se mai arhivează materialele folosite în emisiuni. Însuşi Semnalul cultural cu evenimentele consemnate reface esenţializat viaţa Transilvaniei de-a lungul celor patru decenii.

Preşedintele Ligii Scriitorilor Români, filiala Tg.-Mureş, Mircea Dorin Istrate, a oferit „diplome de participare” oamenilor de condei care meritau a fi felicitaţi. Între ei, poetul Răzvan Ducan a prezentat noul său volum, Strigăt din curba lui Gauss, apărut la Editura Nico din Tg.-Mureş în 2015, stilul său înbinând umorul cu sarcasmul liric, ilustrat şi în Poporul de proşti versus   Eminescu din 2013. Viitoarea carte anunţată de poetul din Târnăveni este Vinul care n-a văzut strugurii. Un microrecital a susţinut şi ziarista Simina Cota din Reghin, care a selectat pentru evenimentul jubiliar versuri ale Dorinei Stoica.

Lazăr Lădariu a valorificat cei 53 ani ai săi de publicistică într-un volum masiv, de aproape 700 pagini,   apărut la Editura Vatra Veche din Tg.-Mureş sub titlul Veghe. Pe cât de concis, pe atât de expresiv, cuvântul “veghe” este prezent şi în alte formulări ale cărţilor sale de versuri sau publicistice. Aşadar, o carte-martor a problematicii tensionate din anii deplinei maturităţi (4 ian. 2013- 23 oct. 2015) pentru viaţa gazetarului atent la tot ce se întâmplă în urbe, în ţară şi pe mapamond. Ochiul de veghe, reprezentat simbolic pe coperta 1 a volumului, este un adevărat avertisment la adresa imposturii de orice natură. Multe incitante titluri de articole, precum Guvernanţi români, citiţi şi băgaţi bine la cap!, îl situează pe Lazăr Lădariu pe poziţia unui mentor în ale politicii, pe care a încercat-o în experienţa lui de deputat în Parlamentul României. Neîndoios, el este o conştiinţă românească prin care trec toate durerile şi strâmbătăţile timpului nostru, semnând aici o carte de învăţătură într-ale societăţii noastre, care nu trebuie să accepte globalizarea ca pe un opus al identităţii naţionale, ci ca pe un potenţator al acesteia. Cuvântul său la jubileu, axat pe ideea că gazetăria e o luptă continuă, a emoţionat prin profesiunea de credinţă pe care el a făcut-o cu patos, ca om de atitudine politică, de la primul articol, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?, şi până la cel din urmă, Pe cine supără adevărul?, încheiat cu o formulare axiomatică pentru convingerea sa: „Repet ce am mai spus de atâtea ori! Dacă Bunul Dumnezeu ne-a lăsat aici, pe toţi, aici trebuie să trăim împreună, în pace şi în deplină înţelegere!”

Doru Dinu Glăvan a salutat evenimentul jubiliar, la care a venit din dragoste, mărturisind că este mai bogat, având asemenea prieteni la Mureş. De 50 de ani, el activează la Radio Bucureşti, după ce a realizat Radio Reşiţa. În calitatea sa de preşedinte U.Z.P.R., aduce ameliorări şi inovaţii în breasla jurnaliştilor, fiind mulţumit să anunţe apariţia primului număr din revista “U.Z.P”, care se doreşte a fi un nou „reper în media românească”, prin rubricatura şi temele inedite, pe care le va aborda această publicaţie profesională. Îngrijorarea Domniei Sale este legată de viitorul jurnalismului românesc, ameninţat de superficialitatea culturii cu care intră în presă noii absolvenţi. Perspectiva aceasta sumbră a provocat un moment de dezbatere, la care s-au antrenat şi alţi participanţi la eveniment. Cantautorul Traian Comşa, sosit de la Sighişoara, a propus un program de muzică folk pe versurile poetului Nicolae Băciuţ, iar reghinenii Smaranda German şi tatăl ei, Enea German, au interpretat compoziţii pe versuri de autori mureşeni dar şi din lirica naţională.

Cartea Marianei Cristescu, recent apărută la Editura Vatra Veche din localitate şi intitulată Amor prohibit-Forbidden love, a fost tradusă în engleză de Ileana Sandu. Aşa cum observa Valentin Marica în prezentarea lui, autoarea evoluează în versurile volumului spre o nouă tehnică, cea a exprimării codate. Este o decantare a fiinţei până la jurământul făcut cu mâna pe inimă, ca renaştere a celei care, după o viaţă de jurnalistă, apare într-o altă ipostază, asemenea cochiliei ce naşte şi din ea apare un nou melc. Făcând un periplu prin teritorii lirice cu funcţie recuperatoare, poezia volumului se înalţă pe doi piloni, cel a contururilor biografice şi acela al contururilor culturale, susţinut de lectura poetei în domeniile filosofiei şi artelor. De aici şi formula inedită a poetei: „Mucius Scaevola n-a fost fratele meu. / El nu şi-a jertfit decât dreptul său braţ./ Eu, neavând mai de preţ/ decât inima,-pe ea am sortit-o flăcării,…” (Blasfemie). O poezie a trăirii filtrate prin meditaţie, oglindind portretul interior al unui om întreg. „Această carte, a conchis Valentin Marica, e adevărul Marianei Cristescu.”

Publicistul, editorul şi poetul Nicolae Băciuţ a lansat în discuţie o altă temă dureroasă şi neliniştitoare, cea a situaţiei traducerilor din literatura română. O asemenea activitate solicită o calitate înaltă a pregătirii profesioniştilor care se angajează să „rescrie” textul supus traducerii. În condiţiile în care echivalenţe simetrice nu se găsesc în limba de sosire a textului, sarcina traducătorului devine mai dificilă. Îngrijorător este adevărul că din literatura română clasică nu s-au tradus suficient în alte limbi scriitorii fundamentali, iar promovarea traducerilor se face în condiţii improprii, produse şi de subiectivitatea selecţiilor.   Nu există un circuit oficial, prin care cartea să ajungă la cititorul căruia îi este destinată. De aceea, traducerile realizate în ţara noastră nici nu ajung în circuitul marilor premii. Nu avem până în prezent un Premiu Nobel pentru literatură.

Pe tot parcursul zilei, standul cu noile cărţi a stat la dispoziţia iubitorilor de literatură, care le-au cumpărat la preţurile stabilite de autori, iar aceştia au dat autografe. Aşadar, un exerciţiu de admiraţie care a apropiat şi mai mult participanţii la   acest eveniment, unde s-a vorbit despre vreo 14 cărţi importante, care tocmai îşi încep călătoria lor printre oameni.

În încheiere, Mariana Cristescu a anunţat viitoarea ediţie pentru 25 martie 2016, iar Nicolae Băciuţ a prezentat ideea proiectului celor 100 cărţi pentru Marea Unire, care se va finaliza în anul 2018, când ele vor constitui obiectul unei expoziţii itinerante, ce va trece prin mai multe localităţi, spre a se opri la Alba Iulia.

Ca organizatoare neobosită a unui asemenea eveniment fast, atât de divers ca tematică şi forme de ilustrare a artisticului, doamna Mariana Cristescu, împreună cu echipa dânsei de colaboratori/ alias „muşchetari”, cum obişnuieşte cu familiaritate să-i numească, merită întreaga preţuire, mai ales că „Punţi de lumină” este singura manifestare de o asemenea înaltă calitate a promovării artiştilor şi a cărţilor recent apărute, în special, pe raza judeţului Mureş.

Cât din România mai este a românilor?

Posted by Stefan Strajer On July - 16 - 2015

Cât din România mai este a românilor?

Autor: George Petrovai

Aidoma omului, orice ţară este formată din corp (componenta statică sau fizico-geografică din interiorul graniţelor stabilite de istorie sau de tratatele internaţionale) şi din spirit (componenta dinamică, constituită din limbă, cultură şi tradiţii, care – în zilele noastre – cunoaşte o necontenită revigorare prin turism şi marile migraţii dinspre Est spre Vest şi dinspre Sud spre Nord, dar mai ales prin intensificarea fără precedent a legăturilor diplomatice şi a schimburilor informatice, respectiv a produselor destinate consumului imediat şi a celor cultural-spirituale care intră în patrimoniul universal).

Până la Decembriada din 1989 (fireşte, din cauza neroadei politici comuniste de închidere ermetică a graniţelor ţării), românii – siliţi de acele cumplite decenii de constrângere până la depersonalizare şi de sterilizare spirituală până la deplina uniformizare – şi-au prelungit în arta de-a supravieţui seculara îndatorire exprimată clar şi concluziv de Eminescu prin „eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul”…

Cine s-ar fi gândit la vremea respectivă că, împinşi de nevoi mai presante ca ale înaintaşilor şi de cinicul îndemn băsescian-prezidenţial – „Cui nu-i place, n-are decât să plece!”, românii faimoşi prin strânsele lor legături cu glia străbună, vor împânzi lumea în căutarea a ceea ce borfaşii cârmuitori postdecembrişti refuză să le dea (locuri de muncă, siguranţa zilei de mâine, trai decent, certitudini în ceea ce-i priveşte pe urmaşi, mai multă linişte şi armonie lăuntrică, democraţie faptică, nu numai demagogie), ducând cu ei atât dorurile nestinse după ţara-mamă, cât şi statornicia legăturilor cu fraţii din ţară prin intermediul românismului mereu viu şi activ.

Iar acest lucru, evidenţiat în campaniile electorale prin prezenţa masivă în favoarea votului raţional, iar între campanii prin diverse manifestări dedicate românismului, respectiv prin promptele şi responsabilele luări de atitudine (petiţii online, intervenţii la marile cancelarii occidentale) atunci când nevrednicii cârmuitori postdecembrişti se pregătesc să dea şi mai zdravăn cu băţul în balta puturoasă a politicii dâmboviţene, acest lucru, deci, nu doar că este deopotrivă încurajator şi reconfortant pentru românii din ţară („Iată, îşi spun ei, că nu suntem singuri în lupta inegală cu nesăţiosul balaur multicefal al corupţiei, minciunii şi trădării”), ci face ca spiritul României să călătorească pretutindeni în lume şi să fie cunoscut până la marginile Pământului.

Că dacă se lasă doar în seama românilor din interiorul graniţelor, spiritul României (potrivit distincţiei operată în perioada interbelică de filosoful Nae Ionescu) poate conta numai pe sinceritatea şi devotamentul adevăraţilor români (românii neaoşi, pe ai căror cioareci, vorba lui Petre Ţuţea, se sprijină statul român), nu şi pe sentimentele zgomotos afişate de bunii români (alogenii care fac pe dracu-n patru să se achite de toate obligaţiunile cetăţeneşti, dar care cu toate astea nu ajung nici măcar la degetul mic al ţăranului demn în ceea ce priveşte firescul, frumuseţea, bogăţia şi trăinicia simţămintelor româneşti).

E drept că bunii români, chiar împreună cu simplii trăitori pe aceste meleaguri, încă nu sunt majoritari. Dar să nu pierdem din vedere faptul că, aidoma evreilor din România proaspăt bolşevizată după încheierea celui de-al doilea război mondial, deja unii dintre aceştia deţin pârghii însemnate în stat şi că scopul lor tainic nu este să ajute milioanele de alegători aduşi în pragul disperării, ci să-şi facă făcutele lor nelegiuite, astfel contribuind din plin la înfăptuirea planurilor antiromâneşti ale străinilor care le-au pus în mâini însemnele puterii.

Iar consecinţele nefaste ale acestei politici murdare se vădesc la tot pasul: de la punerea pe butuci a întregii economii româneşti (peste 1200 de mari întreprinderi, agricultura, transporturile) şi de la criminala înstrăinare a circa 20% din pământul ţării, până la măcelărirea pădurilor spre folosul companiilor din străinătate, înţesarea străzilor cu maşini străine, a tuturor oraşelor cu bănci, farmacii şi supermagazine, a minţilor fragede cu dorul de ducă în dauna învăţăturii, respectului şi bunei purtări, a inimilor şi minţilor adulte cu goana nebună după plăceri şi bunuri dobândite pe căi suspecte („Cine munceşte n-are timp să facă bani”, afirmă cu cinism o spusă a timpului) şi mai departe până la colapsul total al României prin alarmanta creştere a ratei analfabetismului mascat cu diplome cumpărate, imbecilizarea în masă cu largul concurs al televiziunii şi, desigur, uriaşul tribut în suferinţe şi vieţi omeneşti pe care, cu binecuvântarea unor medici şi farmacişti, românii îl depun an de an la picioarele poluării tot mai agresive şi a alimentelor impecabil ambalate, dar tot mai toxice.

Nici măcar limba, acest strălucit vehicul al dorurilor şi al legăturilor românilor din totdeauna şi de pretutindeni cu Cerul, Pământul şi timpul, nu mai este integral românească. Căci înafară de invazia stupidelor anglicisme (ok, locaţie, brand, hi etc.), pe care – aşa cum, de pildă, se întâmplă în Franţa – nimeni la noi nu-şi bate capul să le zăgăzuiască, citesc pe internet cum Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), apărut sub patronajul Academiei, contribuie după puterile sale, în egală măsură neştiinţifice şi lipsite de cel mai elementar bun simţ, la deposedarea limbii noastre derivată din cea a traco-geţilor de ceea ce, în lumina noilor mărturii istorice (documente, dovezi arheologice), tot mai mulţi cercetători străini consideră că-i un drept al ei.

Aşa se face că după mai sus-amintitul dicţionar, niciunul din termenii folosiţi de noi azi pentru desemnarea părţilor componente ale multimilenarului port ţărănesc (nici măcar ie, catrinţă, căciulă, cojoc, suman, opincă sau cioareci) nu a fost preluat din limba dacilor, deşi Columna lui Traian confirmă într-un mod copios această evidentă continuitate, ci toate, dar absolut toate respectivele cuvinte referenţiale pentru istoria noastră, fie îşi descoperă originile în limba latină şi în limbile unor popoare megieşe (albaneza, neogreaca, slava, sîrba, turca, bulgara, maghiara), cu toate că bulgara şi maghiara erau la acea vreme limbile în formare ale unor popoare migratoare venite mult mai târziu, fie – atunci când găselniţele cu pretenţii ştiinţifice nu-s cu putinţă – se recurge la sintagma salvatoare (sic!) „etimologie necunoscută”…

În aceste condiţii de accentuată înstrăinare faţă de România şi românism, ce să ne mai mire (potrivit unui halucinant filmuleţ de pe you tube) că mulţi români (şi cine ştie câţi or mai fi ca ei) habar n-au cum se numeşte ţara în care s-au născut şi trăiesc!

(Sighetu Marmaţiei, 30 iunie 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Semidocți cu sceptru

Posted by Stefan Strajer On March - 28 - 2015

Semidocți cu sceptru

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan)

Nu este un secret că în timpul dictatorului cadrele de la securitate au fost obligate la un moment dat să-și completeze studiile, ceea ce i-a determinat să se înscrie de multe ori în bloc la câte-o facultate din orașul unde profesau. Patalamaua trebuia obținută prin sprijinul decanului sau chiar al rectorului căci ambii erau obedienți față de instituția de forță. Schimbarea de regim din 1989 nu a adus cu sine schimbarea de mentalitate în selecția valorică a indivizilor. Dimpotrivă spoiala de cultură, incultura sau subcultura au ajuns a fi la mare cinste în caruselul ascensiunilor sociale amețitoare după 1989.

Lipsa de educație temeinică a celor selectați în clasa politică din România ultimilor douăzeci și cinci de ani a fost dublată, ceea ce este încă mai grav, de o flagrantă lipsă de fundament moral. Încă Eminescu observa că la români sunt destule inteligențe, dar puține caractere, de unde și tragedia în care ne aflăm astăzi. Nivelul deplorabil al clasei politice românești actuale reflectă verigile slabe ale întregului proces de constituire morală a indivizilor, caracterul toxic al mediului social, vulnerabilitatea personalităților, degradarea sensului vieții omenești până la un nivel animalistic. Pervertirea personalității umane la români, așa cum se prezintă ea astăzi, este un proces care trebuie raportat la violenta dislocare a populației împinse la oraș, după colectivizarea forțată din timpul comunismului, precum și la metodele cunoscute ale dictaturii de a conduce prin delațiune și teroare. Indivizii desrădăcinați n-au avut nici timpul nici condițiile unei asimilări de către modul urban, astfel că, după cum observă sociologii Nicolae Grosu și Ionel Danciuc ei ”n-au dobândit nici norme urbane, rămânând fără nici un fel de norme (anomice) și astfel nevoite să-și satisfacă necesitățile prin impulsii (porniri psihice irezistibile), nu prin norme, adică prin furt, tâlhărie, viol și crimă.” (România sub atacul mârlăniei, p. 12) Din om liber stăpân pe pământul și uneltele sale țăranul a fost transformat la oraș în slugă a regimului, anihilându-i-se personalitatea. În același timp după 1945 elitele au fost distruse, societatea fiind decapitată valoric. Înainte de comunism acele elite au fost capabile să asigure modelarea, propulsarea direcțiilor societății, arată autorii, ” fără vârful elitei piramida socială prăbușindu-se într-o masă informă, societatea a rămas total neputincioasă în fața hoardelor de indivizi de ultima speță, anulându-i-se astfel orice posibilitate de a mai evolua.” (ibidem, p.13) Regimul comunist, observă cu justețe autorii, în elanul lui de a crea omul de tip nou ”a decerebrat, cel puțin din punct de vedere al inteligenței emoționale, societatea românească” (ibidem, p. 14). Comunismul a reprezentat un cataclism istoric care a răsturnat evoluția normală a unei societăți structurate, cufundând-o într-o devălmășie valorică.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

            Ceea ce se întâmplă azi în România și ceea ce s-a petrecut de douăzeci și cinci de ani încoace probează observațiile celor doi sociologi. Fenomenul Piața Universității a pus un corect diagnostic puterii instalate în România după lovitura de stat. Tinerii s-au revoltat atunci împotriva a ceea ce era de prevăzut că va urma, împotriva capitalismului de jaf. Securiștii și activiștii din eșalonul doi au fost eliberați de lovitura de stat să se bucure de averile acumulate în timpul dictaturii și să instituie o economie de piață monopolizată de ei, să simuleze reforme, care s-au făcut exclusiv în folosul lor, pricopsind  România cu o ”democrație de dezmăț și economie de jaf”. Cei care au dorit să prospere chiar fără origine securistică s-au aliniat regulilor de clan mafiot impuse de eșalonul doi. Majoritatea clienților trimiși azi la închisoare erau adolescenți acum un sfert de veac, dar fie că nu erau acei adolescenți care au protestat vehement împotriva minciunii, nici adolescenți cu respect pentru cei mai bine de o mie de tineri împușcați la revoluție, fie că dacă au avut atunci elanuri sincere ele au fost ulterior pervertite de climatul imoral, care a cotropit, asfixiind societatea românească. Tinerii, care nu s-au convertit la crima organizată a așa zisului business românesc, au preferat să se desțăreze, respingând scârbiți mocirla politică din România. Aceștia au strigat cu disperarea omului ajuns la capătul răbdării ”hoții, hoții”, votând pentru un outsider al mafiei criminale deținătoare a puterii.

Deși au apărut deja voci care se îndoiesc de valabilitatea acestui vot istoric pentru români, pentru că, înșelați de atâtea ori, acum românii suflă și în iaurt, consider că ar fi o mare eroare să încercăm să demolăm cu vorbe rele acțiunile de bună credință ale actualului președinte. În primul rând să observăm concordanța dintre vorbă și faptă la acest om de caracter. Christos ne învață că nu-ul nostru să fie nu, iar da-ul nostru să fie da, adică să nu fim duplicitari, multiplicitari, complici la fapte de ocară. Președintele Klaus Johannis reprezintă ceva nou în politica românească. Este, după opinia mea, remarcabil efortul lui de a-și urma agenda anunțată în campania electorală fără să facă zgomot, fără să fie verbios, fără să fie saltimbanc ca fostul președinte Băsescu, care a făcut mult zgomot nu doar pentru că are o personalitate narcisistă, ci și pentru a disimula caracterul lui duplicitar. Cred că a fost portretizat magistral de romancierul Dinu Săraru în romanul Balul de la Șarpele Roșu. Conduita președintelui Băsescu aparține cu totul eșalonului doi, venind la putere datorită cârdășiei cu grupul pucist Iliescu, Roman and co. Personaj temperamental, robit de propria lui ascensiune a tulburat și mai mult apele politicii românești și altfel destul de agitate. Relația lui dubioasă cu Elena Udrea, care nu i-a fost cel mai bun sfetnic, adică unul care să-i spună nu ce dorea să audă, ci ceea ce trebuia să știe, adevărul despre cum trăiesc românii și nu bârfele din tabăra mafiotă adversă, nu a servit în nici un caz țării. La rândul lui, dl. Băsescu îi declară acum la televizor fidelitate sută la sută, fiind în stare să jure pe cruce că pupila n-a furat din banii ministerului, pe care îl conducea. Justiția independentă și statul de drept cu care s-a lăudat constant dl. Băsescu, acum, la încheierea mandatului său, se vede că s-au răfuit îndeosebi cu adversarii politici și că abia acum, sub președintele Johannis își accelerează activitatea, indiferent de apartenența partinică. Între noi fie vorba, dacă nu s-ar fi exercitat presiuni dinspre americani și comunitatea europeană, dacă votanții din diasporă n-ar fi clamat împotriva ”hoților”, inculcând un strop de spaimă în mediul politic, n-am fi asistat astăzi la sinistra comedia dell arte de pe străzile capitalei.

Ce ne demonstrează arestările de azi? Ne arată că partidele politice în România, cel puțin până acum, au fost lipsite de principii reale, de confruntări izvorâte din problemele dramatice ale țării, de bună credință și preocupări constante de a sluji cetățenii, care i-au catapultat pe hoții din parlament. Partidele politice au fost, în bună măsură, doar bande ale crimei organizate, patronate de o lăcomie patologică, de un dispreț uriaș față de poporul român, numit de Sorin Oprescu, după cum știm, ”pulime”, termen care exprimă pe lângă aroganța ciocoilor postcomuniști și vulgarizarea, manelizarea întregii societăți românești. Cred că discursul Elenei Udrea în parlament cu referiri cinice la sutien și celelalte detalii naturaliste probează crasa absență a bunului simț. Nu astfel te poți apăra. Și d-na Udrea deschide cam târziu ochii la mizeria din România, ca să nu mai vorbim că amenajarea pârtiilor de schi nu era o urgență pentru asanarea sărăciei din țară. Dar nu este prima dată când cheltuirea banilor se face cu gândul la huzurul ciocoilor, nu la ridicarea maselor. Clasa politică a ultimilor douăzeci și cinci de ani nu numai că nu s-a dovedit a fi o elită luminătoare a poporului, dar s-a situat mult sub nivelul moral al cetățeanului de rând, care ani de-a rândul a asistat neputincios, resemnat la jaful național. Citez din memorie remarca sugestivă a actorului Dorel Vișan la Jocuri de putere, emisiunea lui Rareș Bogdan: cei care trebuiau să iubească România n-o iubesc, iar cei care o iubesc n-au puterea să facă ceva pentru ea. Câtă dreptate are dl. Vișan. Nu numai că cei puternici n-o iubesc, dar au trecut la atacarea ei în haită. I-au făcut un rău imens nu doar prin furtul banilor, care după lege, se cuveneau dirijați în satele amărâte, spre autostrăzile lipsă, spre școlile unde copiii nu au avut abecedare mai până acum, spre spitalele de stat – o ruină completă, spre salariile medicilor ca să nu mai plece, spre crearea de joburi ca să-i oprim pe români să mai fie umiliți în Sicilia etc., etc., ci și prin ”modelul” hidos de comportament social afișat zilnic în mod nerușinat în fața milioanelor de români. Pentru că hidos se cheamă a tăia din pensii și salarii când mafioții din dosarul Microsoft își împărțeau șpăgi de ordinul milioanelor de euro. S-a vorbit mult de cărăușia în valize a acestor bani furați din visteria statului. Nu mă îndoiesc că amănuntul va face carieră în comedie.

Și aici să subliniez distanțarea viguroasă a președintelui Johannis de ciocoismul eșalonului doi și a celor gestați de el. Klaus Johannis a accentuat nu o dată în discursul lui că politicienii sunt ca să servească cetățeanul și nu invers. Veți spune că ideea este subânțeleasă, de bun simț. Da, dar la noi lucrurile elementare în politică, cei șapte ani de acasă, lipsesc cu desăvârșire. Demn de menționat este răspunsul președintelui Johannis când a fost întrebat ce l-a impresionat în campania electorală. A mărturisit că l-a impresionat în mod deosebit felul în care alegătorii îl înconjurau și-i atingeau hainele. Atingerea hainelor este un gest deznădăjduit al unor oameni care așteptau o minune. Mărturisirea denotă la președintele României nu doar un suflet sensibil, dar și o reală conecție cu cetățeanul român. Acest fapt mă umple de speranța că acest om este important pentru noi în momentul actual pentru linia de demarcație pe care o trage, pentru catalizarea, sperăm, a unui curent de afirmare.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors