Cât din România mai este a românilor?

Posted by Stefan Strajer On July - 16 - 2015

Cât din România mai este a românilor?

Autor: George Petrovai

Aidoma omului, orice ţară este formată din corp (componenta statică sau fizico-geografică din interiorul graniţelor stabilite de istorie sau de tratatele internaţionale) şi din spirit (componenta dinamică, constituită din limbă, cultură şi tradiţii, care – în zilele noastre – cunoaşte o necontenită revigorare prin turism şi marile migraţii dinspre Est spre Vest şi dinspre Sud spre Nord, dar mai ales prin intensificarea fără precedent a legăturilor diplomatice şi a schimburilor informatice, respectiv a produselor destinate consumului imediat şi a celor cultural-spirituale care intră în patrimoniul universal).

Până la Decembriada din 1989 (fireşte, din cauza neroadei politici comuniste de închidere ermetică a graniţelor ţării), românii – siliţi de acele cumplite decenii de constrângere până la depersonalizare şi de sterilizare spirituală până la deplina uniformizare – şi-au prelungit în arta de-a supravieţui seculara îndatorire exprimată clar şi concluziv de Eminescu prin „eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul”…

Cine s-ar fi gândit la vremea respectivă că, împinşi de nevoi mai presante ca ale înaintaşilor şi de cinicul îndemn băsescian-prezidenţial – „Cui nu-i place, n-are decât să plece!”, românii faimoşi prin strânsele lor legături cu glia străbună, vor împânzi lumea în căutarea a ceea ce borfaşii cârmuitori postdecembrişti refuză să le dea (locuri de muncă, siguranţa zilei de mâine, trai decent, certitudini în ceea ce-i priveşte pe urmaşi, mai multă linişte şi armonie lăuntrică, democraţie faptică, nu numai demagogie), ducând cu ei atât dorurile nestinse după ţara-mamă, cât şi statornicia legăturilor cu fraţii din ţară prin intermediul românismului mereu viu şi activ.

Iar acest lucru, evidenţiat în campaniile electorale prin prezenţa masivă în favoarea votului raţional, iar între campanii prin diverse manifestări dedicate românismului, respectiv prin promptele şi responsabilele luări de atitudine (petiţii online, intervenţii la marile cancelarii occidentale) atunci când nevrednicii cârmuitori postdecembrişti se pregătesc să dea şi mai zdravăn cu băţul în balta puturoasă a politicii dâmboviţene, acest lucru, deci, nu doar că este deopotrivă încurajator şi reconfortant pentru românii din ţară („Iată, îşi spun ei, că nu suntem singuri în lupta inegală cu nesăţiosul balaur multicefal al corupţiei, minciunii şi trădării”), ci face ca spiritul României să călătorească pretutindeni în lume şi să fie cunoscut până la marginile Pământului.

Că dacă se lasă doar în seama românilor din interiorul graniţelor, spiritul României (potrivit distincţiei operată în perioada interbelică de filosoful Nae Ionescu) poate conta numai pe sinceritatea şi devotamentul adevăraţilor români (românii neaoşi, pe ai căror cioareci, vorba lui Petre Ţuţea, se sprijină statul român), nu şi pe sentimentele zgomotos afişate de bunii români (alogenii care fac pe dracu-n patru să se achite de toate obligaţiunile cetăţeneşti, dar care cu toate astea nu ajung nici măcar la degetul mic al ţăranului demn în ceea ce priveşte firescul, frumuseţea, bogăţia şi trăinicia simţămintelor româneşti).

E drept că bunii români, chiar împreună cu simplii trăitori pe aceste meleaguri, încă nu sunt majoritari. Dar să nu pierdem din vedere faptul că, aidoma evreilor din România proaspăt bolşevizată după încheierea celui de-al doilea război mondial, deja unii dintre aceştia deţin pârghii însemnate în stat şi că scopul lor tainic nu este să ajute milioanele de alegători aduşi în pragul disperării, ci să-şi facă făcutele lor nelegiuite, astfel contribuind din plin la înfăptuirea planurilor antiromâneşti ale străinilor care le-au pus în mâini însemnele puterii.

Iar consecinţele nefaste ale acestei politici murdare se vădesc la tot pasul: de la punerea pe butuci a întregii economii româneşti (peste 1200 de mari întreprinderi, agricultura, transporturile) şi de la criminala înstrăinare a circa 20% din pământul ţării, până la măcelărirea pădurilor spre folosul companiilor din străinătate, înţesarea străzilor cu maşini străine, a tuturor oraşelor cu bănci, farmacii şi supermagazine, a minţilor fragede cu dorul de ducă în dauna învăţăturii, respectului şi bunei purtări, a inimilor şi minţilor adulte cu goana nebună după plăceri şi bunuri dobândite pe căi suspecte („Cine munceşte n-are timp să facă bani”, afirmă cu cinism o spusă a timpului) şi mai departe până la colapsul total al României prin alarmanta creştere a ratei analfabetismului mascat cu diplome cumpărate, imbecilizarea în masă cu largul concurs al televiziunii şi, desigur, uriaşul tribut în suferinţe şi vieţi omeneşti pe care, cu binecuvântarea unor medici şi farmacişti, românii îl depun an de an la picioarele poluării tot mai agresive şi a alimentelor impecabil ambalate, dar tot mai toxice.

Nici măcar limba, acest strălucit vehicul al dorurilor şi al legăturilor românilor din totdeauna şi de pretutindeni cu Cerul, Pământul şi timpul, nu mai este integral românească. Căci înafară de invazia stupidelor anglicisme (ok, locaţie, brand, hi etc.), pe care – aşa cum, de pildă, se întâmplă în Franţa – nimeni la noi nu-şi bate capul să le zăgăzuiască, citesc pe internet cum Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), apărut sub patronajul Academiei, contribuie după puterile sale, în egală măsură neştiinţifice şi lipsite de cel mai elementar bun simţ, la deposedarea limbii noastre derivată din cea a traco-geţilor de ceea ce, în lumina noilor mărturii istorice (documente, dovezi arheologice), tot mai mulţi cercetători străini consideră că-i un drept al ei.

Aşa se face că după mai sus-amintitul dicţionar, niciunul din termenii folosiţi de noi azi pentru desemnarea părţilor componente ale multimilenarului port ţărănesc (nici măcar ie, catrinţă, căciulă, cojoc, suman, opincă sau cioareci) nu a fost preluat din limba dacilor, deşi Columna lui Traian confirmă într-un mod copios această evidentă continuitate, ci toate, dar absolut toate respectivele cuvinte referenţiale pentru istoria noastră, fie îşi descoperă originile în limba latină şi în limbile unor popoare megieşe (albaneza, neogreaca, slava, sîrba, turca, bulgara, maghiara), cu toate că bulgara şi maghiara erau la acea vreme limbile în formare ale unor popoare migratoare venite mult mai târziu, fie – atunci când găselniţele cu pretenţii ştiinţifice nu-s cu putinţă – se recurge la sintagma salvatoare (sic!) „etimologie necunoscută”…

În aceste condiţii de accentuată înstrăinare faţă de România şi românism, ce să ne mai mire (potrivit unui halucinant filmuleţ de pe you tube) că mulţi români (şi cine ştie câţi or mai fi ca ei) habar n-au cum se numeşte ţara în care s-au născut şi trăiesc!

(Sighetu Marmaţiei, 30 iunie 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Semidocți cu sceptru

Posted by Stefan Strajer On March - 28 - 2015

Semidocți cu sceptru

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan)

Nu este un secret că în timpul dictatorului cadrele de la securitate au fost obligate la un moment dat să-și completeze studiile, ceea ce i-a determinat să se înscrie de multe ori în bloc la câte-o facultate din orașul unde profesau. Patalamaua trebuia obținută prin sprijinul decanului sau chiar al rectorului căci ambii erau obedienți față de instituția de forță. Schimbarea de regim din 1989 nu a adus cu sine schimbarea de mentalitate în selecția valorică a indivizilor. Dimpotrivă spoiala de cultură, incultura sau subcultura au ajuns a fi la mare cinste în caruselul ascensiunilor sociale amețitoare după 1989.

Lipsa de educație temeinică a celor selectați în clasa politică din România ultimilor douăzeci și cinci de ani a fost dublată, ceea ce este încă mai grav, de o flagrantă lipsă de fundament moral. Încă Eminescu observa că la români sunt destule inteligențe, dar puține caractere, de unde și tragedia în care ne aflăm astăzi. Nivelul deplorabil al clasei politice românești actuale reflectă verigile slabe ale întregului proces de constituire morală a indivizilor, caracterul toxic al mediului social, vulnerabilitatea personalităților, degradarea sensului vieții omenești până la un nivel animalistic. Pervertirea personalității umane la români, așa cum se prezintă ea astăzi, este un proces care trebuie raportat la violenta dislocare a populației împinse la oraș, după colectivizarea forțată din timpul comunismului, precum și la metodele cunoscute ale dictaturii de a conduce prin delațiune și teroare. Indivizii desrădăcinați n-au avut nici timpul nici condițiile unei asimilări de către modul urban, astfel că, după cum observă sociologii Nicolae Grosu și Ionel Danciuc ei ”n-au dobândit nici norme urbane, rămânând fără nici un fel de norme (anomice) și astfel nevoite să-și satisfacă necesitățile prin impulsii (porniri psihice irezistibile), nu prin norme, adică prin furt, tâlhărie, viol și crimă.” (România sub atacul mârlăniei, p. 12) Din om liber stăpân pe pământul și uneltele sale țăranul a fost transformat la oraș în slugă a regimului, anihilându-i-se personalitatea. În același timp după 1945 elitele au fost distruse, societatea fiind decapitată valoric. Înainte de comunism acele elite au fost capabile să asigure modelarea, propulsarea direcțiilor societății, arată autorii, ” fără vârful elitei piramida socială prăbușindu-se într-o masă informă, societatea a rămas total neputincioasă în fața hoardelor de indivizi de ultima speță, anulându-i-se astfel orice posibilitate de a mai evolua.” (ibidem, p.13) Regimul comunist, observă cu justețe autorii, în elanul lui de a crea omul de tip nou ”a decerebrat, cel puțin din punct de vedere al inteligenței emoționale, societatea românească” (ibidem, p. 14). Comunismul a reprezentat un cataclism istoric care a răsturnat evoluția normală a unei societăți structurate, cufundând-o într-o devălmășie valorică.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

            Ceea ce se întâmplă azi în România și ceea ce s-a petrecut de douăzeci și cinci de ani încoace probează observațiile celor doi sociologi. Fenomenul Piața Universității a pus un corect diagnostic puterii instalate în România după lovitura de stat. Tinerii s-au revoltat atunci împotriva a ceea ce era de prevăzut că va urma, împotriva capitalismului de jaf. Securiștii și activiștii din eșalonul doi au fost eliberați de lovitura de stat să se bucure de averile acumulate în timpul dictaturii și să instituie o economie de piață monopolizată de ei, să simuleze reforme, care s-au făcut exclusiv în folosul lor, pricopsind  România cu o ”democrație de dezmăț și economie de jaf”. Cei care au dorit să prospere chiar fără origine securistică s-au aliniat regulilor de clan mafiot impuse de eșalonul doi. Majoritatea clienților trimiși azi la închisoare erau adolescenți acum un sfert de veac, dar fie că nu erau acei adolescenți care au protestat vehement împotriva minciunii, nici adolescenți cu respect pentru cei mai bine de o mie de tineri împușcați la revoluție, fie că dacă au avut atunci elanuri sincere ele au fost ulterior pervertite de climatul imoral, care a cotropit, asfixiind societatea românească. Tinerii, care nu s-au convertit la crima organizată a așa zisului business românesc, au preferat să se desțăreze, respingând scârbiți mocirla politică din România. Aceștia au strigat cu disperarea omului ajuns la capătul răbdării ”hoții, hoții”, votând pentru un outsider al mafiei criminale deținătoare a puterii.

Deși au apărut deja voci care se îndoiesc de valabilitatea acestui vot istoric pentru români, pentru că, înșelați de atâtea ori, acum românii suflă și în iaurt, consider că ar fi o mare eroare să încercăm să demolăm cu vorbe rele acțiunile de bună credință ale actualului președinte. În primul rând să observăm concordanța dintre vorbă și faptă la acest om de caracter. Christos ne învață că nu-ul nostru să fie nu, iar da-ul nostru să fie da, adică să nu fim duplicitari, multiplicitari, complici la fapte de ocară. Președintele Klaus Johannis reprezintă ceva nou în politica românească. Este, după opinia mea, remarcabil efortul lui de a-și urma agenda anunțată în campania electorală fără să facă zgomot, fără să fie verbios, fără să fie saltimbanc ca fostul președinte Băsescu, care a făcut mult zgomot nu doar pentru că are o personalitate narcisistă, ci și pentru a disimula caracterul lui duplicitar. Cred că a fost portretizat magistral de romancierul Dinu Săraru în romanul Balul de la Șarpele Roșu. Conduita președintelui Băsescu aparține cu totul eșalonului doi, venind la putere datorită cârdășiei cu grupul pucist Iliescu, Roman and co. Personaj temperamental, robit de propria lui ascensiune a tulburat și mai mult apele politicii românești și altfel destul de agitate. Relația lui dubioasă cu Elena Udrea, care nu i-a fost cel mai bun sfetnic, adică unul care să-i spună nu ce dorea să audă, ci ceea ce trebuia să știe, adevărul despre cum trăiesc românii și nu bârfele din tabăra mafiotă adversă, nu a servit în nici un caz țării. La rândul lui, dl. Băsescu îi declară acum la televizor fidelitate sută la sută, fiind în stare să jure pe cruce că pupila n-a furat din banii ministerului, pe care îl conducea. Justiția independentă și statul de drept cu care s-a lăudat constant dl. Băsescu, acum, la încheierea mandatului său, se vede că s-au răfuit îndeosebi cu adversarii politici și că abia acum, sub președintele Johannis își accelerează activitatea, indiferent de apartenența partinică. Între noi fie vorba, dacă nu s-ar fi exercitat presiuni dinspre americani și comunitatea europeană, dacă votanții din diasporă n-ar fi clamat împotriva ”hoților”, inculcând un strop de spaimă în mediul politic, n-am fi asistat astăzi la sinistra comedia dell arte de pe străzile capitalei.

Ce ne demonstrează arestările de azi? Ne arată că partidele politice în România, cel puțin până acum, au fost lipsite de principii reale, de confruntări izvorâte din problemele dramatice ale țării, de bună credință și preocupări constante de a sluji cetățenii, care i-au catapultat pe hoții din parlament. Partidele politice au fost, în bună măsură, doar bande ale crimei organizate, patronate de o lăcomie patologică, de un dispreț uriaș față de poporul român, numit de Sorin Oprescu, după cum știm, ”pulime”, termen care exprimă pe lângă aroganța ciocoilor postcomuniști și vulgarizarea, manelizarea întregii societăți românești. Cred că discursul Elenei Udrea în parlament cu referiri cinice la sutien și celelalte detalii naturaliste probează crasa absență a bunului simț. Nu astfel te poți apăra. Și d-na Udrea deschide cam târziu ochii la mizeria din România, ca să nu mai vorbim că amenajarea pârtiilor de schi nu era o urgență pentru asanarea sărăciei din țară. Dar nu este prima dată când cheltuirea banilor se face cu gândul la huzurul ciocoilor, nu la ridicarea maselor. Clasa politică a ultimilor douăzeci și cinci de ani nu numai că nu s-a dovedit a fi o elită luminătoare a poporului, dar s-a situat mult sub nivelul moral al cetățeanului de rând, care ani de-a rândul a asistat neputincios, resemnat la jaful național. Citez din memorie remarca sugestivă a actorului Dorel Vișan la Jocuri de putere, emisiunea lui Rareș Bogdan: cei care trebuiau să iubească România n-o iubesc, iar cei care o iubesc n-au puterea să facă ceva pentru ea. Câtă dreptate are dl. Vișan. Nu numai că cei puternici n-o iubesc, dar au trecut la atacarea ei în haită. I-au făcut un rău imens nu doar prin furtul banilor, care după lege, se cuveneau dirijați în satele amărâte, spre autostrăzile lipsă, spre școlile unde copiii nu au avut abecedare mai până acum, spre spitalele de stat – o ruină completă, spre salariile medicilor ca să nu mai plece, spre crearea de joburi ca să-i oprim pe români să mai fie umiliți în Sicilia etc., etc., ci și prin ”modelul” hidos de comportament social afișat zilnic în mod nerușinat în fața milioanelor de români. Pentru că hidos se cheamă a tăia din pensii și salarii când mafioții din dosarul Microsoft își împărțeau șpăgi de ordinul milioanelor de euro. S-a vorbit mult de cărăușia în valize a acestor bani furați din visteria statului. Nu mă îndoiesc că amănuntul va face carieră în comedie.

Și aici să subliniez distanțarea viguroasă a președintelui Johannis de ciocoismul eșalonului doi și a celor gestați de el. Klaus Johannis a accentuat nu o dată în discursul lui că politicienii sunt ca să servească cetățeanul și nu invers. Veți spune că ideea este subânțeleasă, de bun simț. Da, dar la noi lucrurile elementare în politică, cei șapte ani de acasă, lipsesc cu desăvârșire. Demn de menționat este răspunsul președintelui Johannis când a fost întrebat ce l-a impresionat în campania electorală. A mărturisit că l-a impresionat în mod deosebit felul în care alegătorii îl înconjurau și-i atingeau hainele. Atingerea hainelor este un gest deznădăjduit al unor oameni care așteptau o minune. Mărturisirea denotă la președintele României nu doar un suflet sensibil, dar și o reală conecție cu cetățeanul român. Acest fapt mă umple de speranța că acest om este important pentru noi în momentul actual pentru linia de demarcație pe care o trage, pentru catalizarea, sperăm, a unui curent de afirmare.

Florin Cârlan – securistul lui Ceauşescu

Posted by Stefan Strajer On October - 1 - 2013

Galeria Spurcaţilor

Florin Cârlan – securistul lui Ceauşescu

Nicolae Dabija.Foto 1 

Autor: acad. Nicolae Dabija (Chişinǎu, Basarabia)

 

1. „Lichele din toate ţările, uniţi-vă!”

 

De multe ori am impresia că Basarabia e ţara cu cele mai multe lichele pe m2 de pe glob. Şi parcă tot nu le-ar avea destule: mai împrumută şi de pe aiurea.

Victor Eftimiu zicea: „M-am săturat de lichele. Daţi-mi o canalie.”

Iată că pe lângă lichelele noastre naţionale, în peisajul basarabean vine, în sfârşit, şi o canalie.

Numele ei este Florin Cârlan.

Aceasta apare, de regulă, de nicăieri, ca Michiduţă cel din basme dintr-un pârţ, de câţiva ani aterizează la Chişinău, de preferinţă în luna august, ca să semene zâzanie între basarabenii şi aşa destul de dispersaţi.

Într-o vreme venea la redacţia săptămânalului Literatura şi Arta, unde stătea zile întregi, apoi, într-un alt an, împreună cu Grigore Vieru, i-am botezat fata la Biserica Sf. Teodora de la Sihla…

Se prefăcea că-l interesează „unirea” Basarabiei cu România. Dar pe parcurs m-am convins că acest lucru este ultimul ce-l preocupa.

Pentru prima dată m-am speriat de el când am văzut, acum doi ani, cu câtă patimă poate urî acest „cârlănaş”: pe marele patriot basarabean Tudor Spătaru, născut la Cubolta, raionul Sângerei, profesor la Universitatea Columbia (SUA), unul dintre cei mai mari chimişti ai lumii, căruia-i zicea mereu „frate”, l-a ameninţat ţigăneşte cu moartea: „Am să-ţi tai gâtul”, iar pe mine m-a avertizat: „Dacă voi, basarabenii, veţi mai ţine legătura cu Spătaru, am să vă distrug”. „Pe toţi?” „Pe toţi.”

Se vede cât acolo că acest nene nu e sănătos mintal. Pentru că un om care poate urî astfel este capabil de crimă.

Timp de un an şi jumătate mă atacă fără să obosească, avându-i ca aliaţi pe amicii Ilie Bratu şi Mihai Conţiu.

N-am reacţionat până acum la bădărăniile lui, sperând că, de!, poate-i vine mintea la cap. Dar zadarnic!

 

2. Florin Cârlan – securistul lui Ceauşescu

L-am văzut pe acest Cârlan pentru prima dată acum 24 de ani.

Scriam în articolul „Oglinzi bolnave” (LA din 29 octombrie 2009): „În iunie 1989 ne aflam în România la manifestările dedicate centenarului de la moartea lui M. Eminescu, când poetul Ion Mureşan a venit la hotelul „Arcaşul” din Suceava, ca să ne atenţioneze, pe mine şi pe Grigore Vieru, cu câteva şoapte strecurate la ureche, să fim atenţi ce spunem, ce toasturi rostim, ce comentăm etc., pentru că l-a rugat un prieten de-al său, care era şef al securităţii judeţene, să ne preîntâmpine că are ordin să urmărească fiecare pas al nostru, să imprime, să noteze fiece cuvânt pe care-l vom rosti, tot ce vom face, ca să trimită acest raport sus de tot…

Erau prezenţi la manifestare delegaţi din 56 de ţări, dar numai noi (care în Basarabia ne „sacrificam” parcă pentru „ideal şi Ţară”) eram cei monitorizaţi.

Abia mai târziu, când i-am povestit întâmplarea lui Ion Borşevici, a cărui soţie era funcţionară sus-pusă a KGB-ului, acesta mi-a zis:

− Nu ştiaţi că până la 1989 existau contracte de colaborare între securităţile României şi URSS: cu obligativitatea ca securitatea românească să raporteze despre tot ce afirmau subversiv despre URSS cetăţenii sovietici (în general, basarabeni) ajunşi în România (aşa se explică scrisoarea şefului securităţii româneşti, I. Stănescu, către I. Andropov, şef al KGB-ului sovietic, de la începutul anilor ’70, o pâră criminală care a făcut ca A. Usatiuc, Gh. Ghimpu, A. Şoltoianu, V. Graur să fie condamnaţi la ani grei de Siberie), iar securitatea sovietică – să-i monitorizeze pe românii care călătoreau în URSS?!”

Ne aflam la Lacul ascuns în codru, la vreo 5 km de Ipoteşti, cu mai mulţi scriitori străini, când de noi s-a apropiat Florin Cârlan, deghizat în ţăran român. El venise tocmai din Caracal, de unde era, ca să se intereseze „ce mai face Basarabia?!”. Dar mă întreb: de unde ştiuse locul unde ne aflam, cine anume va fi prezent acolo, că va fi şi cineva din Basarabia, ora când vom fi în pădure, cum a ajuns acolo, de ce securitatea ceauşistă i-a permis să se strecoare fără probleme în delegaţia de cetăţeni străini?

Când am ajuns la Chişinău, frazele ce ni s-au imputat („Unirea trebuie să pornească din Basarabia…”) au fost tocmai acelea pe care i le rostisem la ureche acestui „ţăran” din Caracal.

Ulterior, în 1989, a fugit în SUA. Dacă a făcut-o înainte de căderea lui Ceauşescu, n-a putut-o face decât cu asentimentul lui Ceauşescu. Am putea admite că acest individ, care nu cunoaşte pe de rost nicio poezie din Eminescu (m-am convins de aceasta ulterior), tocmai atunci rătăcea prin codrii seculari de la Ipoteşti, dând întâmplător peste noi, dar, pentru ca să-l credem cât de cât, ar fi de dorit să facă rost şi de un certificat de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii că n-a colaborat cu securitatea.

 

3. Contra tuturor românilor

 

În luna iulie 2011 am fost invitat la Câmpul Românesc, localitate din Canada, unde a avut loc şi un Congres de constituire a Forului Românilor de Pretutindeni, în cadrul căruia am fost votat ca președinte. L-am propus preşedinte executiv pe Florin Cârlan. Dar el s-a vrut preşedinte. Un român american care-l cunoaşte bine mi-a spus: „El ar fi bun şi de preşedinte al SUA, dacă ar avea mai mult de câteva clase absolvite în ţigănie la Caracal”. Şi a pornit un război contra Forului abia constituit. Pentru acţiunile sale distructive, biroul FRP, la 23 noiembrie 2012, l-a exclus din FRP. Toate atacurile le face în numele „Fundaţiei Grigore Vieru”, care are un singur membru.

La 12 februarie 2013 am primit o scrisoare din partea conducerii FRP, adresată doamnei Raisa Vieru şi Centrului Cultural-Ştiinţific „Grigore Vieru” al cărui preşedinte sunt, (nu i-am dat curs, sperând că paranoia lui Cârlan e în valuri şi se va mai diminua), prin care suntem rugaţi să retragem numele lui Vieru din denumirea fundaţiei, or, acest individ fără scrupule compromite lamentabil numele marelui poet.

 

WORLDWIDE ROMANIAN FORUM

28_forum_romanii_pretutindeni

 

 

 

 

 

 

Mult stimată Doamnă Raisa Vieru!

Va aducem la cunoștință că fostul membru al Consiliului de Administrație și fost Președinte executiv al Worldwide Romanian Forum (FRP), Cârlan Florin, domiciliat în New York, SUA, prin acțiunile sale bazate pe minciuni și cu denigrări la adresa oamenilor cu merite deosebite în Mișcarea de Eliberare Națională discreditează numele marelui nostru patriot și poet Grigore Vieru. Noi cunoaștem că Grigore Vieru și Nicolae Dabija au fost prieteni foarte apropiați și frați în lupta pentru Renașterea Națională. Fiind oameni buni la inimă și la suflet, atât Grigore Vieru, cât și Nicolae Dabija l-au primit la pieptul lor pe acest Florin Cârlan, care este un mare bârfitor și un fățarnic, „artist” care poate trezi atâta milă și umilință…(iar pe altă parte atâta ură și răutate?!…). Bunul suflet al lui Grigore Vieru n-a putut depista fața adevărată a lui Cârlan…

Odată Grigore Vieru s-a exprimat, între prieteni, că dacă se trece dânsul, rămâne Nicolae Dabija… Și, într-adevăr, astăzi numele lui Dabija se asociază cu numele lui Vieru.

Ne întrebăm cum de se întâmplă că Florin Cârlan, o persoană fără studii, dar cu ambiții mari, egoiste, seamănă ură între liderii Mișcării de Renaștere Națională și Unioniste? Și-a găsit și adepți de teapa sa, care continuă să calomnieze, să discrediteze, să înjure Forul Democrat al Românilor din Republica Moldova și pe liderii ei, care este cea mai importantă Mișcare românească. Numără peste 150 de organizații nonguvernamentale, uniuni de creație, asociații culturale cu aproape 250.000 de membri. Iar FDRM este membru al Worldwide Romanian Forum (FRP), al cărui membru a fost și el, chiar deținând un timp scurt funcția de președinte executiv. Pentru că a fost demascat drept un demagog fățarnic și care continuă să promoveze o politică distructivă, de dezbinare între membrii Consiliului de Administrație al WRF (FRP), bazată pe egoism și minciună, la şedința CA din 14 iulie 2012 a fost eliberat din funcția de vicepreședinte al WRF (FRP), iar la ședința din 23 noiembrie 2012 i s-a retras și numele de membru de rând al WRF (FRP).

Noi, membrii Consiliului de Administrație al WRF (FRP), vă rugăm din suflet să retrageți din utilizare numele distinsului, marelui Om al Culturii române Grigore Vieru, al cărui nume îl poartă Fundația culturală din New York pe care o conduce Florin Cârlan, ca fiind în contradicție cu activitatea și acțiunile desfăşurate de președintele acestei Fundații.

 

Stihuri ca un curcubeu – “Meditaţii poetice” de Ilie Marinescu

Posted by Gabriela Petcu On September - 30 - 2013

Editura Muzeului Literaturii Române, 2005, 120 p.

MediatiiPoeticeIM

Motto: “De dorul primelor cuvinte/ Imaculate, fãrã vinã,/ Recurg şi eu la oseminte,/ Sã pun în joc a lor luminã. (“Lumină”)

 

„Meditaţiile poetice” ale lui Ilie Marinescu se caracterizează printr-o tehnică picturală specifică. Ilie Marinescu foloseşte tonuri tari, culori reci, reuşind să comunice perfect anumite stări sufleteşti, pe care le zugrăveşte, conferindu-le individualitate, într-un registru în care predomină elementele romantice, amintind de stilul lui Eminescu. Astfel, “Zâmbete gnomice” poate fi considerată o ipostază modernă a “Glossei” marelui nostru Luceafăr: “De milenii iatã, nimeni nu-i schimbat la-nfãţişare./ Teoria darwinistã e cãlcatã în picioare./ Poate doar maniheismul un rãzboi subtil va duce/ Binele ieşind în faţã se trezeşte la rãscruce.”

 

Ilie Marinescu, poetul psiholog

 

Ilie Marinescu debutează în anul 2002 cu volumul de poezii “Maieutica iubirii”. Un an mai târziu, acesta semnează volumul de pamflete şi satire “Oblomovismul Sinarhiilor”, iar în 2005 un nou tom de stihuri, intitulat “Meditaţii Poetice”. Autorul este licenţiat în management la American University “Eminescu Center”, dar şi al Facultăţii de Sociologie şi Psihologie în cadrul Universităţii “Spiru Haret” din Bucureşti. Ilie Marinescu a urmat de asemenea, Academia de Radio şi Televiziune din România, “Tudor Vornicu”, fiind  colaborator la mai multe ziare şi reviste, precum “Buletin de Bucureşti”, “Harababura”, “Zău” sau “Şoc”. Poetul este membru în Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală şi în Colegiul Psihologilor din Romania. Ilie Marinescu a apărut în direct la diverse posturi de televiziune, printre care Kanal D, OTV, DDTV, Naţional TV, Cosmos TV, etc. ca specialist în psihologie. Hobby-urile sale sunt filosofia, literatura, muzica, teatrul, net-ul, etc.

 

Marinescu4“Furtuna se porneşte, seninul iar dispare”

 

Departe de a cultiva o lirică a liniştii, a fericirii, Ilie Marinescu evocă „tristeţi şi bucurii,/ Topite-n soarele amiezii,/ Ascunse-n nopţile târzii” (“Lacrima”). Astfel, poetul desenează în alb şi negru “ore şi secunde” ce “în prafuri se destramã” (“Moartea clepsidrei”), “pe-o cale veşnic grea şi lungã” (“Lacrima”). Tabloul dezolant al acelor “valuri ostenite” din “Glossă”, paleta săracă în culori, imaginea în care “furtuna se porneşte, seninul iar dispare” (“Nostalgie”) vorbesc despre atitudinea contemplativă a poetului în faţa vieţii. Zbuciumul său este subtil înfăşurat, ascuns în această atitudine aproape paralizantă, din care viziunea senină şi calmă este complet absentă.

 

 

Un colţ de Rai

 

Prin contrast, peisajul prezentat în “Vacanţă la ţară” este odihnitor, lipsit de freamătul şi de zbuciumul lăuntric de până acum. Poetul iubeşte liniştea, de aceea ne spune că: “De vacarmul din oraşe fug în fiecare varã/ La cãsuţa bãtrâneascã, undeva pierdutã-n ţarã./ Câtã linişte deplinã este-n acest colţ de Rai/ În a cãrui puritate disting fiecare grai.” Îndrăgostit de liniştea rurală, romantic prin definiţie, Ilie Marinescu cântă o natură feerică, în acelaşi timp clasică, în care se concretizează ca elemente caracteristice « Ciripit de pãsãrele, cântec de privighetoare,/ Vântul mângâind, cu glasul, fiecare pom şi floare. » (« Viaţa la ţară »)

 

„Cine sunt eu?”

 

În „Promenadă veneţiană”, poetul meditează pe tema iubirii şi a fericirii. La fel ca şi la Mihai Eminescu, motivul romantic al florii albastre – „Cum sunt ochii ce-i iubesc,/ Ei cunosc dragostea noastrã,/ Ce-mi dau sensul sã trãiesc” – implică senzualitate, voluptate. Floarea reprezintă efemeritatea, delicateţea, în timp ce albastrul simbolizează infinitul cosmic, aspiraţia. Cu o astfel de reprezentare estetică senină, expresivă şi spontană, Ilie Marinescu găseşte de asemenea, prilejul de a medita asupra condiţiei omului în general şi în speţă, asupra propriei condiţii. Omul este trecător, de aceea poetul se întreabă: „Cine sunt eu? Eu sunt un nimeni,/ Îti pasã ţie dacã eu exist?/ În Univers sunt mii de puncte,/ Dar punctul totdeauna este trist.” („Eu sunt nimeni”)

 

Marinescu9„Critica raţiunii pure”

 

Tristeţea, sentimentul trecerii iremediabile a timpului, regretul filosofic, melancolia îl fac pe Ilie Marinescu să trăiască cu intensitate, în prezentul conştiinţei, desfăşurarea propriului destin. „Am plãtit cu fericirea,/ Fiecare clipã, pas,/ Mãsurându-mi rãtãcirea,/ Biologicul meu ceas.” („Troc”) De altfel, pentru poet, realitatea înseamnă „schisme,…/ rãspunsuri şi-ntrebãri/ Un conflict de mimetisme/ Ne-ncetate frãmântãri.” („Lamentări”)

 

Asemenea lui Immanuel Kant, poetul critică „raţiunea purã” ce îl „pune în dileme”. („Dilemă”) Realităţile obiective ale lui Kant din „Critica raţiunii pure” (Kritik der reinen Vernunft) fac ca poemul „Dilemă” să fie străbătut de idei filosofice de o limpezime clasică şi cu valoare gnomică. Poetul se întreabă dacă „are viaţa un sens, ţintã, sau e trecere de vreme?”, cu atât mai mult cu cât idealurile „în adâncurile firii… sunt urzite,/ Parcã-s rãdãcini de pom, prin pãmânturi rãzvrãtite.” („Dilemă”)

 

„Suflete înrobite”

 

În „Suflete înrobite”, Ilie Marinescu transpune în versuri idei iluministe privind concepţia sa despre condiţia omenească şi despre sensul devenirii istorice. Într-o notă uşor agresivă, poemul prezintă o meditaţie filosofică asupra adevărului că avem „puterea şi dreptul de-a decide/ Asupra vieţii” noastre. Acelaşi poem se detaşează prin atitudinea de dezamăgire pesimistă – prin excelenţă romantică – provenind din filosofia schopenhaueriană, concretizată într-un îndemn-chemare: „O! voi locuitori priviţi bolta cereascã,/ Opriţi-vã avântul de-a fi conduşi de-o mascã.”

 

Un „apel către raţiune”

 

Ştiind că în lume domneşte nedreptatea, poetul abordează conceptele de libertate, egalitate şi fraternitate în „Apel către raţiune”. „Ce religie spuneţi cã-i mai sus decât alta,/ Când o singurã forţã ne vegheazã din Cer,/ Sã uitãm de Azore sã uitãm şi de Malta;/ Cã putem sã fim liberi încã astãzi mai sper.” Fiecare om are rolul său în lume, dar ca întreg, ca omenire, „Destinul nostru este sã trãim împreunã,/ Indiferent de rasã, de etnie, culoare” („Apel către raţiune”).

 

Marinescu5„Se naşte înc-o primãvarã”

 

Având intuiţia fericirii, dar şi a fragilităţii fiinţei umane, autorul înţelege că în cele din urmă, condiţia omului este tristă, pentru că este repede trecător. Omul nu poate păstra, atunci când trăieşte, clipa fericirii. Tema timpului aduce încă o dată, ecouri eminesciene în poezia lui Ilie Marinescu. „Am strâns în braţe timpul pribegit,/ Al anilor ce-şi cãutau cãrarea/ Şi-am fost doar pentr-o clipã fericit,/ În rest prietenã mi-a fost uitarea”. („Uitarea”)

 

De altfel, poezia lui Ilie Marinescu nu merită a fi dată uitării. Dacă „peste toate se aşterne,/ Tãcerea albã care cerne” („Anotimpuri”), în poemele sale „se naşte înc-o primãvarã” („Anotimpuri”) şi trăieşte speranţa. De aceea, nu ne rămâne decât să îi citim „Meditaţiile poetice” şi să îi urmăm îndemnul: „Curcubeul priviţi, are aceeaşi cununã,/ De ne naştem în locuri diferite sub Soare.” („Apel către raţiune”) Indiferent unde ne aflăm pe Terra, vom fi îmbogăţiţi sufleteşte dacă vom contempla culorile curcubeului poetic creat de Ilie Marinescu.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

La mulţi ani, Lucia Olaru Nenati!

Posted by Gabriela Petcu On February - 20 - 2013

DIGITAL CAMERAProf. dr. Lucia Olaru Nenati, scriitoare, publicistă

Dacă e vorba despre Eminescu ori dacă e vreo nedumerire în privinţa lui, gândul ne duce de la sine spre Lucia Olaru Nenati, cea atât de implicată în constituirea muzeală de la Ipoteşti şi în neobosita lui propagare; dacă cineva are de lansat o carte şi vrea să contureze linia adevărului esenţial despre acea carte, transformând lansarea, cât de simplă, într-un eveniment; dacă e de adus la lumină oameni de valoare prea puţin cunoscuţi; dacă vorbim despre istoria teatrului dramatic sau pentru copii; dacă e vorba de vreo participare botoşăneană la vreun congres, simpozion ori festival, sau la câte alte manifestări, unele peste hotare în care imaginea Botoşanilor ori chiar a ţării, are neapărat de câştigat; dacă ne referim la calitate în poezie, în cărţile copilăriei, în proză, eseu sau în articole impecabil structurate ce lasă impresia că nu mai trebuie adăugat sau scos nimic despre subiectul în cauză, sau chiar despre muzică, şi nu de orice fel, ci despre cântecele pe care le cânta Eminescu şi acum le interpretează ea însăşi, iar, mai nou, şi în traducerea unei cărţi importante din limba franceză; dacă îi aflăm numele alăturat de alte personalităţi marcante precum Grigore Vieru, Dan Puric, Svetlana Paleologu Matta, Constantin Ciopraga, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija ş.a., aşadar, fie că e vorba despre  lucruri ce ţin de istorie, tradiţie şi de valorile trecutului, fie că sunt lucruri de stringentă actualitate, de neobosită şi continuă activitate, Lucia Olaru Nenati e mereu la datorie,  îndeplinind parcă o misiune trasată de undeva de sus şi pentru care e conştientă că va avea a răspunde de impecabila ei îndeplinire. Acestei persoane deosebite cu care suntem contemporani îi urăm acum şi noi, ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D´ART” şi redacţia prezentei publicaţii, alături de mulţi alţii care o preţuiesc: “La mulţi şi rodnici ani!”

 

,,Poemele Luciei Olaru-Nenati par desprinse din continentul eminescian, care mai aşteaptă să fie descoperit de exegeţii viitorului în adevărata lui dimensiune. Poemul pentru această autoare mereu inspirată este minunea care descătuşează imaginaţii, este cel chemat să-i facă şi pe alţii să vadă vise cu ochii deschişi, fiind ca pâinea  din care împarte tuturor şi după ce satură, aceasta rămâne întreagă”. (Academician Nicolae Dabija)

 

,,Lucia Olaru Nenati trebuia sa se nască în Roma antică, să se îndrăgostească de ea Ovidiu şi apoi să o cânte în versuri din îndepărtatul său exil. Sau, să treacă cu paşi melancolici, coborâţi din alte lumi, pe culoarele vreunui castel medieval, dându-le în şoapte, trubadurilor plămadă visurilor de iubire, făcând astfel zidurile cetăţii să se îndrăgostească de umbra iubitei lor. Dar a fost aşa, să se nască în România, cu sufletul acesta dincolo de timp. Şi atunci, i-a fost dat să se îndrăgostească ea de Eminescu. Iar din această iubire s-a născut poeta. Şi din cuvintele-i versuri, a izbucnit un dor tăcut de această ţară-poezie numită Romania”. (Dan Puric)

 

,,Apreciată la adevărata ei valoare şi chiar iubită oriunde merge, uneori cu graţie sau cu duritate dată la o parte de la rosturile culturale “acasă”, Lucia Olaru Nenati ilustrează prin chiar munca ei intelectuală conceptul care i-a adus atâta glorie: localismul creator. Fără scrierile Luciei Olaru Nenati peisajul spiritual din acest Nord de ţară ar fi cu mult mai sărac! Şi cei care o adulează şi cei care o contestă, fie că o recunosc sau  nu,  îşi alimentează energiile creatoare şi din construcţiile de spirit înălţate de Domnia sa! Sorbind din cupa plină-ochi cu ingratitudine omenească, Lucia Olaru Nenati traversează viaţa afişând un surâs prefabricat pe chip, dar în fapt “ară” brazde adânci pe Pământul sfinţit de ivirea lui Eminescu!” (Traian Apetrei, ziarist, director al Teatrului “Mihai Eminescu” Botoşani)

,,Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul critic a rămas neputincios. Fără acest zid de fiinţe iubite, ne-am destrăma, ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori – , invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt.” Relaţia de prietenie cu d-na Lucia Olaru Nenati, care mă onorează şi mă înnobilează, având un singur ţel – adâncirea în spirit, confirmă ,,Declaraţia de iubire” a lui Gabriel Liiceanu. Ne-au fost hărăzite minunate ceasuri de taină ale cuvintelor, descoperind un Om născut anume să ne uluiască, care izvorăşte continuu şi se reinventează permanent, un creator hăruit, ce lasă urme,  intrînd în legendă, de fiecare dată altfel, dar mereu constant în genialitatea sa. Melodia incifrată a cuvintelor scrise sub dicteul unei inteligenţe arzătoare a zămislit o operă originală prin simultaneitatea trăirii şi celebrării actului existenţial. Pentru Domnia sa scrisul este un viciu, o continuă provocare în atingerea absolutului prin cuvânt, trăind jubilaţia eliberării de remuşcări şi resentimente – culminaţia unui mers lăuntric. Adorată de unii, contestată de alţii, ei nu pot adăuga şi nici scădea din valoarea intangibilă a unei conştiinţe artistice ce îşi continuă devenirea, trăindu-şi propriul destin, găsind vieţii sale rima perfectă, demonstrând că ,,singurul surâs al tragediei noastre este creaţia”. (Lili Bobu, notar public)

,,Dragă Lucia, In zi aniversară primeşte, te rog, alături de urările ce-ţi vor veni de departe şi de aproape, îmbrăţişările mele, colegul şi prietenul tău, de peste patruzeci de ani. Nu vreau să calc pe urmele altora, spunându-ţi lucruri pe care le ştii, vreau doar să-ţi spun că sunt fericit că am fost mereu în preajma ta şi ţi-am admirat, fără rezerve, talentul, puterea de muncă, sacrificiile şi dorinţa  de a face din cultura botoşăneană o realitate de care trebuie să se ţină cont. Ai reuşit pe deplin. Prin străduinţa ta, de cele mai multe ori nesusţinută de nimeni, numele Botoşanilor a fost rostit cu respect în marile centre culturale ale ţării şi dincolo de hotarele acesteia. Am spus de mai multe ori că Botoşaniul a dat ţării nenumărate spirite înalte, primind în schimb doar câteva, din rândul cărora îi amintesc doar pe Ioniţă Scipione Bădescu şi pe  Mihail Grigore Posluşnicu. Tu întregeşti această listă şi sper ca oraşul care te-a adoptat să răspundă aşa cum se cuvine şi la timpul potrivit plusului de renume pe care i l-ai adus”.(Gheorghe Median, muzeograf – Muzeul Judeţean de Istorie)

,,La împlinirea unei rodnice vârste, adresez doamnei Lucia Olaru Nenati, cu adânc respect, alese felicitări şi urări de mulţi ani cu sănătate! Îi mulţumesc anticipat pentru sprijinul acordat în activitatea din cadrul Consiliului Şcolar al Elevilor şi o rog să primească expresia profundei mele consideraţii. Vivat, crescat, floreat!” (Ciprian Iacinschi- preşedinte CŞE, Liceul Teoretic ,,Nicolae Iorga”)

Din dor de Eminescu a venit la Ipoteşti şi Botoşani Lucia Olaru Nenati, cu dor de Eminescu mângâie şi azi inimile noastre. La mulţi ani şi multe doruri împlinite alături de cei dragi!
(Mariana şi Radu Căjvăneanu)

Acum, într-un moment special pentru distinsa doamnă a culturii, LUCIA OLARU NENATI, doctor în ştiinţe umaniste, membră a Uniunii Scriitorilor şi a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, aduc aprecieri şi toată consideraţia pentru munca depusă în ani, pe altarul Muzeului din Ipoteşti şi al Teatrului botoşănean, pentru cărţile publicate, care sunt şi vor fi documente peste timp ale civilizaţiei umane. Prezenţa domniei sale în cadrul manifestărilor culturale, prezentările de înaltă ţinută profesională pe care le susţine, muzica pe care o înterpretează pe versurile eminesciene sunt toate o lumină benefică, strălucitoare, sunt o încântare. Îi urez mulţi ani sănătoşi, fericiţi alături de familia frumoasă, care o susţine pentru a crea în continuare, pentru a împlini  proiectele în lucru, şi să rămână mereu ca o stea călăuzitoare peste timp”. (etnograf Steliana Băltuţă)

Material realizat de ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D´ART”

 

Aniversare Eminescu – Cum este deservit Eminescu

Posted by Stefan Strajer On January - 16 - 2013

Cum este deservit Eminescu

 

Autor: Grid Modorcea (New York)

 

Iata, sarbatorim 163 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu. E un nou preilej de a fi de partea Romaniei profunde, de a ne raporta la marile ei valori, de a fi in spiritul marelui poet, care a manuit sabia polemicii ca nimeni altul, care ne-a invatat sa pretuim adevarul, patria si pe oamenii de caracter. El a fost un adevarat om de caracter, asa cum ii dorea pe romani Carol I. Eminescu a fost adversarul total al lichelelor, al trogloditilor, al lingailor.

Dar mai ales al celor care fac cultura dupa ureche, al ignorantilor.

Fara indoiala, a-l iubi pe Eminescu este un lucru de seama. Dar acest lucru nu este suficient. Eminescu are nevoie de aparatori de soi, de profesionisti, in aceasta lume in care adversarii lui, cum ar fi Patapievici, fac inconjorul lumii, trec prin univerisitati ca sa se inarmeze, sa aiba putere sa arunce in el cu bolovani tot mai mari.

Eminescu e o stanca, asa cum il vedea Iorga. E, intr-adevar, un munte. Dar musuroaiele macina la radacina.

Si teiul de la Copou a ajuns sa fie mancat de aceste musuroaie.

Nu o data am scris ca e timpul ca iubirea de Eminescu sa fie intarita de virtuti profesioniste.

A-l apara neprofesionist pe Eminescu, asa cum face aici, la New York, cenaclul ce-i poarta numele, nu-i face poetului nici un bine. Dimpotriva, ii face un deserviciu. Nu se poate imagina manifestare mai jalnica, recitatori si cantareti mai penibili.

Foarte bine, il sarbatoresc pe Eminescu, sa-l sarbatoareasca, fiecare are acest drept, dar probema este ca acest grup cenaclist se considera elita comunitatii romanesti din America, domniile lor se cred reprezentantii unui milion si ceva de romani, cati are acum America!

Cititorii care urmaresc corespondenta mea de la New York stiu ca Romania are si alti reprezentanti, valori cu adevarat importante. Le-am prezentat de numeroase ori. Apoi sunt tineri, mii de tineri, care nu pot fi atrasi cand prezenta la un eveniment al cenaclului e conditionata. Totul se face cu portile inchise. Iar nivelul e deplorabil, fiindca Ideea Eminescu e slujita de veleitari. Care ii folosesc numele, vorba poetului, pentru a se inalta pe ei. Pentru ei a inventat Eminescu un cuvant nou, “inimic”:

 

Simţiri reci, harfe zdrobite,

Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,

Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;

 

 

Am fost atat de dezamagit de nivelul lor incat nu m-as mai duce la aceste adunari obscurantiste sa-mi dea luna de pe cer! Un prieten din Queens mi-a spus ca si in acest an cenaclul il serbeaza pe Eminescu “in clandestinitate”, cu o mana de oameni, aceiasi, care trag vesnicile clopote, in care bronzul a ajuns o limba de lemn. Mi-aduc aminte ce-mi spunea Corina Suteu, fosta directoare a ICR, ca in momentul cand a vazut care este nivelul cenaclului, nu a mai permis ca aceste manifestari jalnice sa se mai petreaca la sediul ICR. De atunci se tin la Consulat. E adevarat, ICR nu a pus nimic in loc.

Dar nu vreau sa insist pe acest caz, am mai scris despre veleitari (vezi art. “Alaturi de Eminescu”), lucrurile sunt clare.

Acum, aici, de ziua lui Eminescu, altceva vreau sa semnalez, o informatie pe care am citit-o pe Ziaristionline si care suna asa:

 

“Are titlul «Eminescu, Veronica, Creanga» si este primul film documentar despre Eminescu. A fost realizat de Octav Minar in 1914. Filmul a fost descoperit la Arhiva Naţională de Filme de către Ion Rogojanu şi Dan Toma Dulciu. Existenta si importanta nationala a acestui document a fost semnalata in presa de jurnalistul Miron Manega”.

 

Am citit si m-am ingrozit!

Aici se produce hiatusul, ruptura dintre generatii, o generatie toba de carte, generatia lui Pruteanu, a lui Pusi Dinulescu sau Dan Predescu, din care fac si eu parte, si generatia tanara, de ziaristi manelisti, cum probabil este si acest Manega.

Ce se va face cultura romana cu atata ignoranta? Se prabuseste vecia! E o prapastie imensa intre oamenii care au trudit, care au carte si diletanti.

De unde o mai fi aparut si aceasta maneaga/manea ca descoperitor al filmului lui Octav Minar!?

Se rasucesc in groapa Ion Cantacuzino si D.I.Suchianu, primii care au scris acum 50 de ani despre acest film! Apoi il gasesti in toate cartile lui Bujor T. Rapeanu. Au scris despre el Florian Potra, Tudor Caranfil, Manuela Cernat si alti zeci de cercetatori si critici.

Ce sa mai spun de “Dictionarul cinematografic al literaturii romane”, scos de Ed. Cartea Romaneasca, unde exista un capitolul dedicat lui Eminescu. Aici exista toate informatiile legate de filmele care s-au facut despre Eminescu.

Dar, iata, i s-au belit si lui manea Mangafaua ochii cu acest film, din cine stie ce provenienta. Si a sarit repede, tampitul, sa-si atribuie descoperirea! Asa apar veleitarii, care nu sunt capabili sa mearga la sursa, sa citeze corect, exact. E groaznic sa te ieie dupa primul obraznic incapabil sa mearga la izvor. Asa cum trebuie sa mearga orice cercetator onest. Veleitarii, cultivati la “almanahe”, o fac pe marii descoperitori, cand lucrurile sunt descoperite de mult!

Cine sa-i instruiasca pe acesti tineri? Ei prodc dezinformatii, le dau pe internet, cine sa stea dupa ei sa-i verifice, sa le spuna ca nu e bine ce fac?!

Eminescu era primul cutremurat de ignoranta, de stiri neverificate, de veleitari!

El si-a construit postamentul cu multa truda, de aceea trebuie sa-i urmam exemplul, sa nu-i toleram pe inculti, pe acesti “iubitori” de ocazie, cercetatori de doi bani! E o rusine ca in cultura romana apar astfel de monstruozitati, astfel de aberatii. Si sunt sigur ca Mangafaua nu e cea mai mare.

Eminescu ne striga: faceti presa adevarata, nu manelism! Altfel il jignim pe poet, jignim cultura romana, care s-a facut timp indelungat, cu multa sudoare. Da, se rasuceste Eminescu in groapa! El n-ar accepta asemenea amatorism. Cu astfel de “iubitori” il deservim pe Eminescu. Rad de se prapadesc si curcile, adica alde pataharbici si amartaloii lui!

(Corespondenta de la New York)

 

 

 

 

 

 

 

 

Dan Puric: Vizionar şi patriot de substanţă

Posted by Stefan Strajer On January - 13 - 2013

Dan Puric: Vizionar şi patriot de substanţă

(Dan Puric despre Omul Frumos, Buc. 2009)

 

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 

Vocea lui Dan Puric, actor şi eseist, se aude distinct în hărmălaia confuză a discursului intelectual din România actuală.  De douăzeci şi doi de ani românii aşteaptă o schimbare adevărată care deja a fost răscumpărată. Poporul român a plătit în avans prin tragedia generaţiilor anihilate în puşcăriile comuniste şi prin sângele vărsat de cei o mie de tineri la revoluţie. Problema cea mare a României a fost instalarea la conducerea ţării a eşalonului al doilea comunist, surd la revolta din Piaţa Universităţii, rapace şi grăbit să arunce uitarea peste anii de suferinţă a deţinuţilor politici din timpul jumătăţii de secol al statului totalitarist. Guvernanţii sunt agenţii trădători ai românismului, care au făcut pact cu duşmanii lui, căci numai aşa înţelegem de ce au putut să fie publicate în România blasfemiile lui Horia Patapievici sau că s-a dat pe mâna lui Vladimir Tismăneanu dezvăluirea crimelor comunismului. Aceste fapte reprobabile şi multe altele, cum ar fi mult trâmbiţata reformă administrativă au fost dinainte programate pentru ca poporului român să i se fure identitatea din nou, de data aceasta în scopul înregimentării lui în comunitatea globalizantă, unde el trebuia să fie un nimenea. Fură-i unui popor memoria trecutului, falsifică-i istoria, deposedează-l de lucrurile sfinte şi el se va transforma într-o entitate alienată, care poate fi transferată oriunde în complicatul puzzle contemporan. Cum guvernanţii actuali ai ţării i-au tolerat pe cei care au mitraliat cu sudalme la adresa românilor, insulte pentru care în alte ţări civilizate s-ar plăti cu pârnaia, descurajarea bieţilor oameni care au aşteptat eliberarea reală după 1990, a atins apogeul. În acest context a trebuit să apară un glas care să ridice sus icoana adevărată a naţiei spre a fi opusă blasfemiilor scuipate de mercenarii puterii. 

Campaniei oficiale de desconsiderare a virtuţilor istoric dovedite ale poporului român, Dan Puric îi opune reconsiderarea şi afirmarea viguroasă a trecutului apropiat nu din perspectiva activiştilor cu cefile groase, ci din aceea a martirilor din puşcăriile comuniste. Când românilor li se spune că peste ei şi istoria lor au „urinat” toţi câţi au trecut pe la noi (vezi Patapievici), trebuia cineva să-i amintească denigratorului că în vreme ce el profita de regimul ciumei roşii, alţii mureau în închisorile de la Gherla, Aiud, Sighet, Canal  pentru că au avut tăria de caracter de a se opune răului totalitar. De asemenea li se pune sub nas tuturor celor care se străduiesc să îi demoralizeze pe români, înţelegerea marilor puteri la „chermeza” de la Yalta.  Dan Puric evocă sarcastic criminala vânzare a României la Yalta: „Erau nişte cheflii pe acolo, ce au ales pe un şerveţel. Au scris: 90% URSS, 10% aliaţi” şi şerveţelul a plecat de la unul la altul, care a zis: „e bine”; a zis „sto”, cu vodcă, cu icre negre, cu icre de Manciuria. Atunci în clipa aia, zeci de mii, sute de mii, milioane de români au fost condamnaţi, au fost aleşi ca să fie victime şi robi, au fost aleşi să fie cobai.” (p. 69). Mulţi s-au resemnat, dar unii dintre români au ales să ia arma în mâini, să se facă partizani şi să fugă în munţi ca să reziste comunismului.  Alţii au fost aruncaţi în închisorile teribile tot pentru că nu au cedat tăvălugului istoric. Ei, zice Dan Puric au ales să fie „fiii lui Dumnezeu”, asumându-şi suferinţa şi moartea. Supravieţuitorii sunt azi „sfinţii” deghizaţi în pensionari, trăind discret şi de cele mai multe ori uitaţi în câte un colţ de ţară, în vreme ce urmaşii direcţi ai călăilor lor exercită puterea în defavoarea poporului întreg. Câtă vreme aceşti martiri au existat şi unii dintre ei încă există, mărturisind despre calvarul din închisorile comuniste din perspectiva valorilor ortodoxiei, poporul român, zice autorul, „nu are cum să dispară” pentru că are o temelie morală serioasă.

Dan Puric operează cu o simbolistică sui-generis spre a sensibiliza conceptele-simţiri  din universul gândirii sale. Astfel de simboluri sunt „neghina-grâu”, „bolovanul”, babuţele ţărănci, „cămaşa cu gaură de glonţ” din Muzeul de la Mărăşeşti, „omul frumos”, „omul urat”, „omul-chip”, omul-număr”, „omul teleghidat” etc. Manelizării, vulgarizării, corupţiei autorul le opune jertfa deţinuţilor politici marginalizaţi de puternicii zilei şi trăirea întru ortodoxie, pentru perpetuarea a tot ce este autentic în tradiţia culturală reprezentată de Sfântul Eminescu, Brâncuşi, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, ambii morţi în închisoare, Petre Ţuţea,  Ovidiu Papadima, Valeriu Gafencu ş.a.  Dan Puric observă generalizarea în lume a unui proces de urâţire prin cultivarea „omului teleghidat”, programat, anulat în ceea ce este esenţial uman. Alienarea individului transformat în număr, în unealtă eficientă de muncă, sub impulsurile unei tehnici care ajunge să-l domine, conduce implacabil la abis.

Făcând o paralelă între spiritul răsăritean şi cel occidental, autorul trage un semnal de alarmă în faţa declinului existenţial al omului contemporan, pentru care, a spus-o demult Nietzsche, „Dumnezeu a murit”. Pentru români însă Dumnezeu nu a murit. Aceasta o afirmă cu nestrămutată convingere Dumitru, personajul din nuvela lui Mircea Eliade, O fotografie veche de 14 ani, scrisă la Chicago în aprilie 1959. În absenţa Dumnezeirii, omul se pierde pe sine însuşi printre lucruri, inversând valorile, batjocorind ceea ce odinioară era şi trebuie să rămână sacru. Autorul îl citează pe Petre Ţuţea care mărturisea că „în Biserică realizezi că exişti” şi urmează comentariul persiflant al lui Dan Puric: „Păi, sigur, nu o sa realizezi la Mall, la Mall realizezi că eşti porc, mănânci, bagi în tine, mare crăpelniţă” (p.76). Anonimizat, mercantilizat, omul contemporan îşi pierde ingenuitatea în faţa lumii, devenind incapabil să se bucure de frumuseţea ei. Parcă îl auzim pe C-tin Brâncuşi care nota în jurnalul lui că atunci când încetăm să fim copii, adică să ne bucurăm spontan în faţa firii, suntem deja morţi. Asemănător, Dan Puric subliniază pe de-o parte zeificarea individului în societăţile contemporane, pe de altă parte monotonia uniformizării unei lumi fără Dumnezeu, o lume searbăd quantificată. În comunism aveam o lume incoloră, otova bazată pe mizerie şi lipsuri. Dar iată că fenomenul se poate repeta şi pe alte coordonate, într-o societate copleşită de abundenţă. Imaginea ei e surprinsă sugestiv de autor: „Ochiul lui (al omului) nu se mai înclină în faţa fiecărui lucru, ca la o minune lăsată de Dumnezeu, aşa cum făcea odată pictorul bizantin, ci, accelerat, le aşează pe toate acestea pe raftul supermarketului în care trăieşte, dezlipindu-se de sfinţenia lor şi lipindu-le, în locul rămas gol, o etichetă cu un preţ. […] lipind nevrotic etichete tuturor lucrurilor pe care le găseşte în cale, vrând obsesiv să le numească pe toate, acoperind cu numele lui numele dat de Dumnezeu.” (p. 110).

Realitatea românească a degradării umane este astfel circumscrisă într-o arie mai amplă ce ţine de evoluţia contemporană. Dan Puric vrea să-i atenţioneze pe români că, fără a se izola în cochilia lor, ei trebuie să preia cu mare discernământ ceea ce li se serveşte în procesul atât de trâmbiţat al globalizării şi că a se grăbi încet este poate cel mai bun lucru pe care îl pot face. Omului „teleghidat” i se contrapune „omul inimă – omul dinlăuntru”, care conservă învăţătura Hristică spre a nu se robi total lumii de aici, ci a păstra o „privire către dincolo”. Omul occidental s-a zbătut să aducă raiul pe pământ, în vreme ce omul creştin răsăritean încearcă să se elibereze de lucrurile pământeşti şi să se înalţe el spre cer. La această comparaţie între Răsărit şi Apus ar mai fi de adăugat observaţia privind încrederea nemărginită a spiritului faustic occidental în puterea raţiunii de a clarifica totul, în vreme ce spiritul răsăritean vede nu doar necesitatea clarităţii, ci şi a simţirii tainice. Pe lângă lucruri clare sau care trebuie lămurite există în Răsărit un fior al misterului, pe care numai Dumnezeu i-l arată omului prin descoperire. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”, sună confesiunea lirică a lui Lucian Blaga în Poemele luminii

Dan Puric profeţeşte o vreme apropiată a adevăratei renaşteri a poporului român, fundamentată pe „icoana martirică” a deţinuţilor politici ale căror fapte reprezintă „oglinda cinstită a sufletului nostru”. Tragedia lor este catharsisul nostru. Citate emoţionante din confesiunile foştilor deţinui politici sunt elocvente pentru nobleea de caracter şi forţa interioară a celor pedepsiţi de braţul de fier al dictaturii. Ei sunt „lacrima milostivă a lui Dumnezeu, pentru ca acest neam să nu piară …” (p. 98). Am reţinut din mărturisirea lui Dumitru Cristea, aflat în detenţie de două ori la Aiud, descrierea zguduitoare a execuţiei unui ţăran care s-a opus colectivizării. Sărmanul om a fost  aruncat dezbrăcat la minus 30 de grade Celsius. Degeaba i-a implorat pe călăi că are acasă şapte copii, ei nu s-au milostivit pentru că lucrau cu diavolul. Spre dimineaţă omul a murit, după ce şi-a strigat copiii pe nume, rugându-i să aibă grijă de ţară şi de maica lor. Apoi, când s-a schimbat garda, plutonierul care a venit la schimb a cântat o doină „de a încremenit toată puşcăria şi prin doina aceea noi toţi am ştiut că el a murit”, notează zguduitor Dumitru Cristea. Plutonierul de dimineaţă a avut suflet, exprimându-şi în felul lui durerea pentru cel dispărut în chinuri. Şi astfel frumuseţea lăuntrică a omului se manifestă în gesturi discrete şi aparent mărunte, dar care nu sunt mărunte, ci moralmente monumentale, manifestând solidaritatea cu semenul tragic încercat. 

Numele lui Radu Gyr şi extrase din poemele lui din închisoare revin în carte obsesiv, definind profund rezistenţa martirilor din fostele închisori comuniste. O durere vie străbate versurile lui Dumitru Oniga despre ţăranul George Păun, făcându-ne părtaşi la „acele mult prea triste şi prea ciudate fapte”, cum sună un vers dintr-un sonet shakespearean. George Păun devine un simbol hieratic al tuturor ţăranilor-eroi înghiţiţi de Gulagul totalitar. El este „omul frumos”, părând desprins dintr-o icoană: „Într-o zi/ Înainte de-a muri,/ M-a chemat pentru o vorbă,/ Aşa un fel de uşurare/ Pentru sufletul lui curat şi mare./ Mi-a povestit de livadă, de vite,/ De nevastă, de copii,/ De pământul pe care l-a muncit/ Şi de care a fost jefuit,/ De casa lui primitoare,/ Unde a găsit fiecare/ Un cuvânt bun şi o bucată de pâine./ Apoi, mi-a făcut semn să plec./ Se apropia Îngerul Morţii/ Şi voia să-l întâmpine singur./ M-am urcat în patul meu de sus,/ Iar ţăranul acela blând/ A zâmbit amar şi s-a dus.” (p. 132). Aşa s-au clădit „etaje de suferinţă până la cer” ca în Coloana Pomenirii zisă a Infinitului a lui Brâncuşi. Opulenţa clasei politice româneşti pare încă mai grotescă şi mai vinovată când o raportăm la tragediile consumate în Gulagul românesc.  „Pentru mine România e Grădina Maicii Domnului, notează autorul, pentru intelectualul româno-european, dedulcit la noile privilegii comunitare, România este o grădină de vară, de unde el, anesteziat de sprit, nu mai simte durerile ţării, ci numai confortul scaunului …” (p. 124).

O privire ascuţită aruncă Dan Puric asupra crizei financiare contemporane, dovedind că nu este numai un poet sui generis, ci şi un analist socio-economic informat. Observă, ceea ce am văzut şi noi cu ochiul liber, că criza financiară actuală a fost provocată cu intenţia deliberată de a se instala o dictatură financiară asupra lumii şi de a se înrobi ţările. Autorul îi îndeamnă pe români să nu se mai lase „puricii de baltă ai mai marilor lumii” (p. 42), ci să se întoarcă la valorificarea resurselor naţionale, la stimularea gospodăriei ţărăneşti în agricultură, care să asigure independenţa noastră de Fondul Monetar Internaţional la căruţa căruia am fost înhămaţi de o clasă politică fără nici un Dumnezeu. Şi exemplifică aceasta prin gradul de înflorire la care au ajuns ţări ca Taiwanul, Coreea de Sud, China care nu s-au lăsat atrase de cântecul de sirenă al FMI. Pentru că dacă te înfeudezi Fondului Monetar Internaţional el te ajută să devii un bolnav cronic şi „în loc să te însănătoşeşti eşti infestat cu bolile lor netratabile, produse cu multă hărnicie în laboratoarele lor” (p. 73). Ruinarea economică a ţării în ultimii douăzeci şi doi de ani nu îl contrazice pe Dan Puric, ba dimpotrivă îi subliniază perfecta luciditate. 

Dan Puric nu este un retrograd care se opune progresului tehnic al ţării sau cooperarii cu Europa. El este doar o minte limpede, o personalitate liberă de orice mercantilism, o conştiinţă responsabilă, un suflet de creştin care lasă să se audă îin afară „strigătul lui de durere” în faţa degradării la care este supus poporul român. Patriotismul autorului ţâşneşte din adâncurile fiinţei lui cu acea nobleţe specifică spiritelor alese, optimismul lui este contagios, dar se învecinează mereu cu suferinţa. El nu disecă detaşat problemele ţării, ci vibrează la tristeţile ei. Confesiunea lui este convingătoare: „Pentru mine poporul român este, ca şi pentru Petre Ţuţea: Excelsior! Pentru mitocan, este o manea dată la maxim, la adăpostul căreia poate să fure în linişte.” (p.123). Dan Puric a apărut într-un moment de deznădejde neagră a cetăţii ca să vestească mesianic tuturor celor care îl ascultă că mult aşteptata renaştere se apropie.

           

 

Alexandru Tomescu – “De peste Atlantic – Cronici şi Editoriale.”

Posted by Stefan Strajer On November - 22 - 2012

Alexandru Tomescu – “De peste Atlantic – Cronici şi Editoriale.”

Autor: Prof. dr. Nicholas Dima

Confratele Alexandru Tomescu din Toronto este un observator fin şi un participant neobosit la multiplele activităţi ale vieţii româneşti din exil. Atitudinea sa modestă şi mereu binevoitoare nu trădeaza înaltele sale preocupări româneşti, dar evocă o fineţe sufletească pe care cei avizaţi o simt imediat… Într-una din cronicile sale, fratele Tomescu a scris despre mine că aş face parte din generaţia de aur a exilului românesc. Nu sunt convins de acest lucru. Mi-am făcut doar datoria.  Ceea ce însă autorul nu pare să-şi dea seama este tocmai faptul că de acuma a păşit şi el în această categorie. Viitorii ani o vor confirma!

Plecat în exil de un număr de ani, Alexandru Tomescu s-a înrolat imediat şi fără nici o rezervă în categoria celor care „s-au rupt de ţară, dar nu au plecat nici odată din ea.” Astfel, el s-a afirmat de la început ca jurnalist, prozator, editor, ctitor de lăcaşuri culturale alături de cei dinaintea lui, şi mai presus de orice, s-a afirmat ca Român. Român bun aşa cum ne-a zămislit istoria noastră milenară. Şi românismul continuă să trăiască tocmai prin acest gen de oameni…

Mărturisesc că la început am răsfoit fără prea mare interes volumul, bănuind că majoritatea lucrărilor fuseseră publicate anterior.  M-am înşelat însă şi atunci am început să citesc cartea cu deosebit interes. De cele mai multe ori, istoria trece pe lângă noi şi nu îi percepem imediat importanţa. De aceea este foarte util să retrăieşti istoria după ce colbul frământărilor a acoperit evenimentele mai puţin semnificative. Prin cronicile, editorialele, amintirile şi eseurile sale, Alexandru Tomescu ne face să retrăim cronologic cele mai importante clipe ale ultimilor zece ani. Ce păcat ca nu şi-a început scrierile în 1989. Azi, am fi avut o cronică post-revoluţionară completă… Dar poate nu e prea târziu!

Foto. Alexandru Tomescu (Toronto, Canada)

Lectura volumului m-a răscolit. Am trăit din nou momente de cumpănă. Şi mi-am dat seama încă odată din scrierile sale cât de obidid şi de ameninţat a fost şi continuă să fie neamul nostru. Şi totuşi, întrevăd şi o rază de lumină. Dacă nici comunismul şi nici ultimii 20 de ani de mişelii şi nemernicii nu ne-au distrus, înseamnă că Cineva are grijă de noi. Dar şi noi trebuie să ne facem datoria aşa cum şi-o face autorul.

Lucrările din cuprinsul cărţii sunt scrise într-o limbă frumoasă, curată şi fără pretenţii, aşa cum a moştenit-o de la Creangă şi Eminescu. Expresiile şi imaginile te duc şi ele la peisajul literar al limbii române tradiţionale, când orătăniile murdare încă nu guiţau în literatura noastră.  Altfel, multe din subiectele abordate sunt adevărate perle de Românism… Am reîntâlnit în carte unele cunoştinte comune. Acum regret că am trecut pe langă ele fără să manifest nici un ecou sufletesc. Alte mari personalităţi le-am apreciat, dar fără să-mi manifest simţămintele. ..

Pe George Bălaşu, de exemplu, l-am considerat un erou al zilelor noastre, dar nu am avut inspiraţia să-i şi spun acest lucru. Pe „sfinţenia” sa Părintele Iovan de la mănăstirea Vladimireşti (mentionat la pagina 201) l-am cunoscut la Jilava unde am împărţit aceeaşi celulă. Îmi aduc aminte de figura sa luminoasă şi de faptul că ne-a spovedit pe toţi cei ce ne aflam acolo. Nu mi-am dat seama atunci că de fapt trăiam un eveniment unic. Astfel, Alexandru Tomescu ne face să ne redescoperim istoria. Mai plin de sentimente decât alţii şi conştient de importanţa evenimentelor trecute, fratele Tomescu vizitează locurile de veci ale multor români înstrăinaţi şi pentru fiecare dintre ei are gânduri frumoase şi pioase.

Autorul a fost deasemenea participant activ la manifestările Câmpului Românesc de la Hamilton. Personal, am un adevărat cult pentru ctitorii acestui monument al românismului. Fraţii de la Hamilton mi-au publicat prima carte, „Amintiri din Închisoare” şi nenumărate articole în ziarul Cuvântul Românesc. Ulterior am fost de multe ori oaspete şi vorbitor la neuitatele reuniuni ale Câmpului. Citind frumosul volum „De peste Atlantic” mă doare şi pe mine când mă gândesc la ce s-ar putea alege de acest lăcaş cultural românesc.

(Octombrie 2012)

(Alexandru Tomescu, De peste Atlantic – Cronici şi Editoriale, Bucureşti, Editura Anamarol, 2011, 247 pp.)

 

Huliganii clasei politice

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2012

Huliganii clasei politice

 

Autor: Ion Măldărescu   

 

Naţionalişti şi patrioţi De 23 de ani „Minciuna stă cu preşedinţii şi guvernanţii la masă”.[1] Când mă gândesc la viitoarele alegeri, mă cuprinde deja o senzaţie de greaţă. Din nou vom fi agresaţi şi insultaţi de acea masa amorfă şi grobiană cu declaraţii desuete, dar şi cu acuzaţiile la scenă deschisă dintre ei. Vezi bine, în această direcţie tronează, totuşi, „Omerta”[2]. Duhnind a minciună, cupiditate şi lipsă de scrupule, masă politică este continuă creştere, în detrimentul ţării şi al românilor. Lipsiţi de orice urmă de empatie şi de sentimente umane pentru ceea ce mai reprezintă bun şi frumos în ţara noastră greu încercată, aceşti ipocriţi puturoşi, fac hora rotirii la cârma ţării, sfidându-ne cu neruşinare şi tropăind cu bocancii plini de noroi în existenţa noastră. Nu au în plan decât propriile interese, acele de înavuţire instantanee. Cu neruşinare au pângărit imaginea României în lume, au subjugat poporul cu un tupeu ostentativ şi fără limite. De 23 de ani, cei care nu încă şi-au pierdut echilibrul, patrioţii, naţionaliştii, încearcă să lupte împotriva prostiei, a ignoranţei şi mitocăniei ridicate la rang de virtute. Da! Vorbesc de patrioţi şi de naţionalişti în sensul adevărat, necompromis al cuvântului. Naţionalişti şi patrioţi au fost şi Iorga, Eminescu, Goga, Antonescu, Ceauşescu… Ne este ruşine să recunoaştem? Ţara mai are încă asemenea oameni, chiar dacă au devenit „specie pe cale de dispariţie”. De 23 de ani, ei se luptă cu tembelizarea agresivă a poporului român, cu ignoranţa, prostia şi mitocănia, ridicate la nivel de artă politică. Mareşalul Antonescu – criminal, ex- regale Mihai – erou „Minciuna stă cu regele la masă…/ Dar asta-i cam de multişor poveste:/ De când sunt regi, de când minciună este,/ Duc laolaltă cea mai bună casă.” (Al. Vlahuţă, 1907) Decupându-i-se eticheta de trădător şi lipindu-i-se alta, cu rang de virtute şi onoare, o mumie, o fantomă care a bântuit prin Europa pe banii poporului român a fost transformată în erou. După actul trădării de ţară (nu de neam, că nu-I din neamul nostru, românesc), de la 23 august 1944, regimul pro-sovietic l-a aruncat ca pe-o măsea stricată. La sfârşitul lui 1947 şi-a luat calabalâcul şi „pe-aci ţie calea”, nu înainte de a se fi târguit cu Groza şi ai lui pentru renta viageră de care a beneficiat până în ’72, când Ceauşescu i-a retezat-o. Gonit ca un câine vagabond, în 1990, s-a reîntors fără ruşine ca să primească şi ce nu i-a aparţinut vreodată. Azi, beneficiază de privilegiile unui fost şef de stat, în loc să fie judecat pentru trădarea ţării. L-au cadorisit cu un pogon de „doctorate” Honoris Causa. Recent, de ziua naşterii sale, i-au pus bustul într-o piaţă pe care au botezat-o după numele senectuţii sale. Păi, pe vremea asta de criză, când nu se găsesc parale pentru o paradă militară de Ziua Armatei Române sau de Ziua Naţională a României, pentru bustul unui trădător s-au găsit. Ar fi fost mai simplu să mai aştepte: îl puneau cu picioarele într-o găleată cu ciment, apoi, pe soclu, îi dădeau cu var, şi gata statuia, în mărime naturală. Era mai economic. Ştiut-a senectutea sa cum a trăit vreodată românul? Ba şi-a mai adus şi „urmaşi la tronul din fundul curţii”, cum scria cineva. A găsit chiar un nepot de pripas pe care l-a rebotezat din Nicholas în Nicolae, ca să dea bine la români. După 66 de ani de la spectacolul dezonorant al „Tribunalului Poporului”, justiţia românească nu are curajul să pună pe rol rejudecarea mascaradei procesuale a Mareşalului Antonescu, a Lui Mihai Antonescu, a lui George Alexianu şi a lui Constantin (Pichi) Vasiliu, a celorlalte victime ale trădării senectuţii sale. Da! Preşedintelui, Guvernului României, Justiţiei(?) din România le este frică de zisele altora, aşa că au decis strâmb: Mareşalul Antonescu – criminal, Mihai – erou. Nu-i nici corect, nici drept! A venit vremea să ne luăm viaţa înapoi! În ziua de 26 octombrie a lui 2012, prezent cu anumite treburi în Capitală, ca român am rămas neplăcut impresionat, dezolat şi mâhnit peste măsură. Pe parcursul a cca. un kilometru de trotuar stăteau în aşteptare mii de oameni. Le-am privit feţele: triste, îngrijorate, deznădăjduite. Aşteptau să atingă moaştele Sfântului Dumitru. Iată gradul de deznădejde şi disperare în care, huliganii clasei politice din România postdecembristă au adus poporul român. O astfel de „coadă” nu-mi fusese dat să văd până în acea zi şi, slavă Domnului, le-am trăit şi pe cele de după război, şi pe cele din anii ’80. Clasa politică postdecembristă a reuşit să aducă o parte a poporului roman în stadiul de masă zombificată, în stare să se calce în picioare pentru o speranţă deşartă, o „atingere” divină – o „Fata Morgana” pe care nu o vor vedea realizată niciodată -, pentru un blid de fasole sau un cârnat, împărţite de slujitorii bisericii. Societatea românească a anului 2012 a fost, este ciopârţită şi batjocorită după bunul plac al huliganilor clasei politice din România, care, la comanda Washingtonului şi/sau a Bruxellului au luat frâiele democraţiei şi a dat cu ea de pământ. Prostia şi incultura sunt molipsitoare. Domnilor amatori de deputăţie şi senatorie, „nu mai minţiţi poporul cu televizorul”, nu mai batjocoriţi limba română, nu ne mai furaţi viaţa. Ajunge! Ajunge cu „Ora regelui”! A venit rândul pentru „Ora Poporului”! A venit vremea să ne luăm viaţa înapoi, iar românii să-şi recapete demnitatea! ———————————————————————-

[1] Parafrazare după Al. Vlahuţă, 1907 „Minciuna stă cu regele la masă”

[2] Mafia italiană – Legea tăcerii: „Cine-i orb, surd şi tace, trăieşte o mie de ani, în pace.

(Art-emis)

Votati schimbarea!

Posted by Stefan Strajer On July - 16 - 2012

Votati schimbarea!

 

Autor: Grid Modorcea (New York)

 

L-am intrebat pe un american matur cum voteaza el, dupa ce criterii? Mi-a spus ca are un singur criteriu: schimbarea. Asta e regula democratiei. Mai ales in  cazul unui partid aflat la putere care s-a dovedit ticalosit. Sau in cazul unor presedinti incapabili. L-a votat pe Clinton, apoi pe Obama, acum o sa voteze cu Romney. Mereu omul nou va aduce un suflu proaspat fata de cel vechi.

Alegerile din 29 iulie sunt un bun prilej pentru romani sa faca acest exercitiu democratic. Sigur, in America e foarte simplu, sunt doua partide la putere, care alterneaza. Dar la noi e o amestecatura, o varza politica, orientarile inca nu s-au cernut. Dovada opinia romanilor, care este foarte impartita. Domina insa o realitate, ca si fostul PSD, si Basescu cu ai lui s-au dovedit niste corupti. Si unii si altii si-au dovedit din plin ticalosia. Cu totii i-au mintit pe oameni. Desigur, nu se pot compara la acest capitol Basescu si Antonescu. Dar romanii nu trebuie sa voteze acum un om, ci o idee, ideea de schimbare. Orice schimbare genereaza miscare, viata, un nou pas inainte. Findca omul care vine nu este asa de ticalosit ca omul care pleaca, iar daca sta putin, pana la noua schimbare, nu are vreme sa fie corupt, sa arate ca unul care sta opt ani in scaunul de presedinte!

Romanii sunt conservatori, adica lenesi din punct de vedere al exercitiului democratic. Ei s-au obisnuit cu raul si tot pe el il aleg. Ideea de schimbare e un exercitiu democratic pe care inca nu-l au in sange dupa 70 de ani de stagnare comunista si neocomunista, in care nu au stiut ce e schimbarea.

De aceea ii indemn pe romani sa mediteze la acesta idee. E groaznic, intr-adevar, sa alegi intre Basescu si Nastase, dar e mai usor sa alegi intre Basescu si Antonescu. Chiar daca maine si Antonescu se va dovedi un pisicher. Dar nu are timp sa se manjeasca prea mult, fiindca vine urmatoarea schimbare.

Aici e cheia, sa nu fie lasat nimeni sa-si perpetueze hotiile. Mereu schimbare, aerisire, ca o camera imbacsita, care are nevoie de curent, de ferestre deschise. “Adevarul se afla mereu in opozitie”, spunea Eminescu. Fiindca atunci cand opozitia castiga puterea, ea incepe sa minta, sa nu mai poata sa-si onoreze promisiunile si atunci, automat, adevarul trece in opozitie. Alegatorii sunt de vina ca oameni ca Basescu defileaza pe scaunele puterii de 20 de ani!

Si schimbarea inseamna inainte de toate justitie si mai buna. Asa imi spunea americanul. Justitia va cere mereu socoteala celui schimbat.

In cazul Romaniei insa lucrurile sunt foarte complicate. Nimic nu e limpede acolo. Oricum, de la distanta se vede ca puterea, fosta si actuala, este rupta de popor. De la distanta se vad doua Romanii, Romania puterii, a coruptilor, implicit Romania promisiunilor, si Romania tacuta sau reala, Romania celor multi, fraieriti si umiliti. Altfel spus, Romania poporului. A acelui popor sfidat de putere, in primul rand de Traian Basescu. Pentru el “poporul roman are structura fecalei”. Acest lucru odios l-a scris un om de-al lui intr-o carte (“Politice”), un amartaloi, pe care l-a validat mereu in post, in ciuda protestelor multor intelectuali, mai ales din diaspora americana. Ceea ce inseamna ca presedintele si-a asumat acest punct de vedere al javrei lui.

In campania electorala sa raspunda la aceasta intrebare: de ce crede el ca “poporul roman are structura fecalei”? De ce si-a asumat acest punct de vedere schizoid? Sa nu se faca a nu sti ce a scris patibularul ICR-ist: “Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbra fara schelet, o inima ca un cur, fara sira spinarii” (Politice, p. 63). El se crede un atlet al stiintei, un supererou, fata de cei “23 de milioane de omuleti patibulari – buni de spinzuratoare” (“Politice”, p. 53). Va dati seama ce au ajuns romanii? “Un popor cu substanta tarata. Oriunde te uiti, vezi fete patibulare… guri vulgare, trasaturi rudimentare” (“Politice”, p. 34), vorbind o limba spurcata: “Romana este limba in care trebuie sa incetam sa mai vorbim sau sa o folosim numai pentru injuraturi” (“Politice”, p. 64).

Va dati seama in ce limba si-a scris Eminescu poeziile? Sau Eminescu nu face parte din poporul roman? Ba face, dar el e “cadavrul nostru din debara, de care trebuie sa ne debarasam”. Si s-au debarasat. Nu mai exista. Exista doar “omul recent”, tradus in 17 limbi! Un “om recent” nu face parte din fecala poporului roman. Basescu, de pilda. Priviti ce figura de sfant are, ce suav e, cata gngasie si puritate, un inger, nu alta, ca si fritz de la ICR! Ei sunt “poporul ales”. Restul sunt turma, adica: “Romanii nu pot alcatui un popor fiindca valoreaza cat o turma” (“Politice”, p. 64).

De aceea, avem o istorie de rahat, ca o latrina rau mirositoare: “Toata istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cand i-au lasat romanii pe daci in forma hibrida, stramoseasca, ne-au luat la urinat slavii: se cheama ca ne-au plamadit din aceasta clisa daco-romano-slava, ma rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era sa ne inecam, asa de temeinic au facut-o. Demnitatea nostra consta in a ridica mereu gura svintata, iar ei reincepeau: ne zvintam gura la Calugareni, ne-o umpleau iar la Razboieni, si asa mai departe, la nesfirsit. Apoi ne-au luat la urinat rusii, care timp de un secol si-au incrucisat jetul cu turcii, pe care, in cele din urma, avind basica udului mai mare, i-au dovedit” (“Politice”, p. 64).

Si ce viitor are un asemenea popor? Ne spune tot spirochetul de la ICR: “Puturosenia abisala a statutului suflet romanesc…, spirocheta romaneasca isi urmeaza cursul pana la eruptia tertiara, tropaind vesela intr-un trup inconstient, pina ce mintea va fi in sfirsit scopita, inima devine piftie, iar creierul un amestec apos”!

Va dati seama ce minte tarata are acest scopit, acest dovancat, care tropaie apos, ca o piftie, fericit ca poate sa scrie asa ceva? El e intr-un delir tertiar, intr-o transa orbetica! E fericit ca poate sa tropaie cum vrea pe banii poporului roman, fericit ca acest punct de vedere este asimilat si de un presedinte patibular, asimilat foarte taios si agresiv, altfel nu s-ar incapatana sa-l mentina de 8 ani in post, ilegal, pe acest amartaloi, cum ii numea Mircea Eliade pe cei vanduti diavolului, pe cei care lucreaza impotriva poporului roman!

Indiscutabil, “Politice” e oglinda celui sau celor care au emis asa ceva, e autoportretul “intelectualilor lui Basescu”! Cunosc ei poporul roman? Spirochetul se uita numai in biroul lui si vede numai tanii si sutei, tot felul de mihaiesi beliti, si crede ca acesta e poporul roman! De unde sa cunoasca el cum arata si cum simte un fagarasan, un maramuresean sau un hobitean?! Daca nu le place acest popor, de ce nu pleaca, de ce nu-l lasa in debaraua lui? Il sug, il exploateaza si apoi il scuipa, il jignesc, il sfideaza, iata lectia democratiei romanesti.

Daca domnii care vor schimbarea, cu Antonescu in frunte, nu lamuresc aceste lucruri fundamentale, inseamna ca sunt mai vinovati decat paratii, inseamna ca sunt partasi la defaimare, ca au asimilat si ei un astfel de punct de vedere odios, de care nu sunt capabili decat marii criminali ai istoriei. Dar astfel de criminali la noi au papion la gat, nu streang.  

Niciodata nu s-a intamplat ce se vede cu ochiul liber acum, ca poporul roman, prin reprezentantii lui, sa fie dusmanul poporului roman! Nu la Bruxelles se joaca soarta Romaniei, ci la Bucuresti. Politicienii imping poporul in strada, o solutie disperata, la limita, cand zeci de solutii mai bune se pot gasi in Franta, Anglia si alte tari luminate. Suntem in UE sau nu suntem? Nu suntem. Nu suntem pregatiti sa fim acolo.

Iar Basescu e primul repetant. Romania nu a avut in fruntea ei un om mai insemnat. Nici pe vremea lui Ilies Voda, nu s-a pomenit asa ceva. Cititi ce scriu forumistii despre el, ca e diliu, sarcastic, bolnav de putere, cinic cu intelectualii, ca orice complexat, desigur, foarte iubit de “popor” (citeste cheflii).

Si in faza de “suspandat”, cum ar spune Mita Baston, nu are rusine, dimpotriva, e agresiv, obraznic, sfideaza pe toata lumea. Cred ca asa ar face si pe scaunul electric! Uluitor ca Antonescu et co. nu au replica. Mai bine l-ar aduce la tribuna pe Mircea Crisan, desi exista unul identic, Andrei Plesu, sa-i dea cateva replici bune.

De la distanta se vede numai circ, un circ tragic insa. Nu-mi pot imagina ce s-ar intampla cu Romania daca Basescu se intoarce la Cotroceni. Locul lui, spun forumisii, cei care il cunosc bine, este langa Nastase, nu la Cotroceni!

Daca poporul roman nu invata lectia democratiei, daca nu voteaza cu schimbarea, sa nu mai gaseasca alte cauze pentru dezastrul care il asteapta. El este cauza propriei sale nenorociri.

 

 

Grid Modorcea

Corespondenta de la New York

 

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors