Demografie românească

Posted by Stefan Strajer On October - 26 - 2011

Demografie românească

 Petre Burlacu în dialog cu Ion Coja

 Domnule profesor ION COJA, v-am trimis interviul profesorului universitar VASILE GHEȚĂU, pe tema declinului demografic al României și al Europei. Ce impresie v-a făcut?

Una foarte proastă! Problema demografică în România este foarte gravă, iar domnul profesor o discută în termeni inadecvați, fără să meargă la cauzele reale și fără să pară interesat de soluții! Ne oferă cifre, nu soluții. Și, culmea, nu găsește nicio vină majoră clasei politice pentru declinul demografic! Cică vina aparține individului, cuplului care, din egoism, decide să nu facă prea mulți copii!.. Să mă ierte domnul profesor, dar asta se cheamă să confunzi efectul cu cauza!

De asemenea, nu se poate să faci studii demografice din care să lipsească reperul etnic! Ideea de neam, de etnie! Da, e grav că scade populația Țării, dar mai grav este dacă scade ponderea elementului românesc, procentul etnicilor români. Și prima problemă este aceasta: cum facem să redresăm și să întărim, să sporim numărul și procentul românesc al populației din România? Îi recomand domnului profesor Ghețău, nu ironic sau sarcastic, ci cu toată seriozitatea, să-l citească atent pe predecesorul său Mihai Eminescu. Acest Eminescu a fost preocupat temeinic de problemele demografice ale României și a formulat în termeni clari acest imperativ pentru toată societatea românească și în primul rând pentru clasa politică: românii trebuie să-și păstreze și să-și consolideze statutul de populație majoritară și să vegheze la calitatea genei românești, a zestrei lor genetice! Pe cârciumarii din vremea sa Eminescu îi suspecta că în mod conștient vând băuturi contrafăcute, otrăvind populația rurală și atentând astfel la zestrea genetică a Neamului. Conceptul de neam este fundamental în orice cercetare demografică. A lipsit din răspunsurile domnului profesor Ghețău.  

Care este vina clasei politice?

Clasa politică este vinovată de dezastrul economiei românești, de dispariția a milioane de locuri de muncă. Acest dezastru a fost riguros planificat, iar scopul final urmărit a fost să provoace emigrația românilor, să producă această veritabilă hemoragie la nivelul ființei naționale! Să se creeze astfel un vid demografic sau măcar o rarefiere a elementului românesc în spațiul nostru național! Nu-mi pot imagina că domnul profesor Ghețău nu face acest raționament, nu-și pune această întrebare: care a fost scopul dezastrului instaurat după decembrie 1989? Ce au urmărit politicienii noștri de frunte prin distrugerea economiei românești? Nu cumva rezultatul acestei politici – depopularea României, a fost și scopul urmărit?

Sigur că există o tentație a Occidentului, Dunărea a făcut multe victime printre românii care au încercat să ajungă în Occident fără pașaport înainte de 1990… Oamenii aceia nu mureau de foame dacă rămâneau în România. Dar azi, la cotele șomajului actual, dacă cei trei milioane de români ar fi rămas în țară, ajungeam să avem și muritori de foame!… Da, afirm cu toată convingerea că depopularea României este scopul urmărit prin politica economică și socială de după 1990.

Faceți vinovată de această situație întreaga clasă politică?

Ce înseamnă „vinovată”? Cei care au știut că acesta este scopul ultim nu sunt foarte mulți. Eu aș putea numi ca sigur vinovate numai două persoane: Silviu Brucan și Petre Roman. Indivizi cu comportament anti-românesc criminal! Or mai fi și alții. Sigur mai sunt! Ei n-au acționat de capul lor ca politicieni, ci cu un masiv sprijin și control ocult, din țară și din afară! Ceilalți, majoritatea politicienilor, cei mulți și proști, pleava de umplutură din parlament și ministere, au colaborat la acest proiect criminal fără să-și dea seama unde bat legile pe care le-au votat cu deplină inconștiență! Imbecili și incompetenți! Egoismul acestor politicieni trebuia demascat de domnul Ghețău înainte de a consemna egoismul „cuplului reproductiv”… Dar să nu insistăm prea mult pe lucruri care s-au mai spus. Să consemnăm faptul că niciun partid care a trecut pe la guvernare nu a pus problema declinului demografic, nu a formulat soluții, nu a avut o politică de redresare demografică. Este aproape un subiect tabu! Pe cine nu vor să supere?

Ce credeți că se poate face?

Îl citez, din memorie, pe domnul profesor Vasile Ghețău: „Nu se poate face nimic și nici n-ar fi bine să facem ceva acum!… Să așteptăm să treacă criza!” Halucinant răspuns!… Știe dânsul când va trece criza? Adică știe când se va stopa procesul de sărăcire a populației?!… Habar nu are! Îmi dau seama că soluția nu poate veni de la un specialist demograf, ci de la o viziune sociologică, socio-psihologică etc. Nu-i fac niciun reproș demografului, care ne prezintă numai radiografia corpului național… Dar, în măsura în care și-a permis să vorbească de cauze, am și eu dreptul să fac aprecieri asupra unor considerațiuni care nu mai poartă girul specialistului demograf! Deci, am rămas cu impresia că domnul profesor ocolește miezul problemei. Cauza principală a declinului demografic nu este emigrația, ci emigrația este efectul nefericit al unor politici pe care nu le pot numi decât criminale!… Bun, vorbim de emigrație: demografia trebuie să ne lămurească bunăoară care este structura etnică a emigrației! Au plecat la muncă trei milioane de cetățeni români. Câți dintre ei sunt români, câți maghiari, câți țigani, câți evrei etc? Câți dintre ei se mai poate spera că se vor întoarce? Etc.

Se pare că cel mai mare este procentul de maghiari care au emigrat. Nu mă mir deloc! Ungaria încearcă să se salveze demografic invitându-i pe maghiarii din țările vecine în Ungaria. N-ar strica să studiem și noi această stratagemă, dacă nu cumva ne-ar folosi și nouă. Deocamdată scade procentul maghiar din România! E bine, e rău? S-o spună UDMR-ul. UDMR-ul este artizanul acestei migrații maghiare. Evident, la nevoie, îi vor face vinovați pe români pentru numărul mare de maghiari care și-au luat lumea în cap. Bine au făcut. Abia așa vor descoperi ce bine le era în România…

Vorbeați de calitatea genei, de zestrea genetică. La ce vă gândiți?

La faptul elementar că oamenii nu se nasc egal înzestrați cu calități și defecte. Într-un cuplu de cocălari, de scormonitori prin gunoaie, se nasc copii care din start, cu moștenirea genetică pe care o primesc, reprezintă mai degrabă un balast pentru societate, iar nu un aport bine venit! Nu sunt cinic și nici rasist, dar în momentul de față societatea românească încurajează la procreație familii de oameni de care se mulțumesc cu foarte puțin ca să se simtă oameni, și pentru care alocația de copii devine sursă de subsistență și pentru maturi, pentru părinți. Toarnă copii unul după altul, cu gândul la alocație, la posibilitatea de a-i pune pe copii de mici să „producă”, adică să cerșească sau să ciordească… Unii dintre ei ajung să-și mutileze copiii, care devin astfel mai productivi ca cerșetori… Autoritatea nu face nimic ca să descurajeze și chiar să pedepsească aceste practici!

Ce ar putea face legile împotriva acestor practici?

Ar putea face foarte mult, dacă legiuitorul ar fi un autentic reprezentant al celor care l-au votat… Că n-au ajuns în parlament pe votul cocălarilor analfabeți! Nu intru în detalii, dar în cazul unor părinți denaturați ar putea fi vorba chiar și de decăderea din statutul de părinte, de suspendarea dreptului de a mai crește copii, ba chiar a dreptului de a mai procrea, dacă se constată lipsă de respect pentru ființa umană din partea așa-zișilor părinți…

Ceea ce mă interesează propriu zis – și acesta este mesajul acestei discuții, este să avem o legislație în favoarea cuplurilor de părinți responsabili, capabili să dea societății urmași creativi, activi, viitori contribuabili la PIB-ul național, dacă pot spune așa. Sunt câteva măsuri ușor de luat, care să țină seama chiar de „egoismul” cuplului. Bunăoară, accentul să nu se mai pună pe alocația primită pentru copii. Alocațiile ar trebui chiar diminuate. Iar nașterea copiilor să aducă părinților beneficii la capitolul impozite, acestea diminuându-se odată cu nașterea fiecărui copil dintr-un cuplu. O altă pârghie ar fi pensionarea: femeia care a născut și crescut copii să iasă la pensie mai devreme, dacă dorește! O zi în plus la concediu pentru fiecare copil minor ar fi de asemenea un stimulent! Se pot imagina măsuri care să stimuleze femeile să nască la vârste cât mai apropiate de vârsta majoratului. O mamă e de presupus că are obligații noi, de bunică. Însuși statutul de bunică să fie prin lege recunoscut, adică să fie izvorul unor drepturi, al unei „discriminări pozitive”. Dar, repet, nu prin acordare de alocații, ci prin avantaje și facilități la care să aibă acces numai persoanele bine încadrate în structurile productive ale societății, eficiente pe multiple planuri.

Așadar, să privim realitatea cu sinceritate și bună credință: avem nevoie de un spor demografic, avem nevoie de stoparea declinului demografic. Dar avem nevoie de un spor demografic (1)de calitate, în care (2)să fie antrenați în primul rând etnicii majoritari. E dreptul lor, dar și obligația lor de a se păstra ca populație majoritară. Atât în România, cât și în celelalte țări constituite ca state naționale.

Cândva în România se plătea o taxă de celibat? Nu ar fi cazul să fie reintrodusă?

Nu e rea ideea. Dar să se introducă numai la bărbați!

De ce numai la bărbați?

            Pentru că bărbații sunt principalii vinovați că atâtea femei sunt singure, nu cunosc beneficiile unui cămin, ale maternității!

Încă puțin și vom ajunge să recomandăm poligamia!

Domnule Petrică, scăderea demografică este o chestiune de viață și de moarte pentru un popor, pentru un neam. Salvarea neamului este legea supremă! Este mai presus de orice! Mai presus de legi, de obiceiuri, de tradiții. Le schimbăm sau le abandonăm dacă pun în primejdie demografia neamului!

Pe vremea comuniștilor erau niște reguli foarte severe care limitau accesul la cinul monahal, călugăresc, îndeosebi pentru tineri. Azi sunt foarte mulți tineri, fete și feciori, care îmbracă hainele aspre ale călugăriei, în felul acesta legându-se să nu se mai căsătorească, deci să nu procreeze. Are vreo legătură cu subiectul nostru?

Întrebarea este delicată. Nu poate avea un răspuns decât cu cifrele exacte în față. După aceea este de discutat. Trebuie să-ți spun însă că Biserica nu poate lipsi din elaborarea unei politici demografice serioase. Biserica are un rol mai important chiar decât al guvernului într-un anumit fel. Subiectul este vast și trebuie cercetat din toate părțile. Fac acum mențiune de o informație pe care am căpătat-o de la Octavian Ghibu, fiul marelui patriot care a fost Onisifor Ghibu. Anume că după război, adică după dispariția din efectivele Neamului românesc a câtorva sute de mii de bărbați în floarea vârstei, aproape un milion, au rămas nemăritate sute de mii de fete. Fără nicio șansă de a-și găsi un soț. La inițiativa unor români de ispravă, a unor românce inimoase, care nu aveau nicio funcție în stat, s-a pornit o campanie discretă de discuții de la om la om cu aceste femei tinere, pe tema că nu ar fi un păcat în fața lui Dumnezeu dacă ele vor deveni mame chiar fără să fi fost cununate… Căci nevoile neamului cer ca potențialul lor reproductiv, cu care le-a înzestrat Dumnezeu, să nu se irosească!… Copilul este o bucurie pentru orice părinte întreg la minte și la suflet! Iar mentalul românesc nutrește o simpatie aparte pentru copilul „din flori”… Este un copil născut din dragoste, se zice. Pe ideea că multe căsătorii se fac din interes!… La noi, la români, căsătoria din interes nu este o practică răspândită, ca la alte popoare. Poate că din această cauză suntem un neam de oameni frumoși, arătoși! Îi recunoști pe români în străinătate de la o poștă!…

Cifrele arată clar că sunt mai multe femeile decât bărbații! Bucuria de a naște și de a crește copii nu trebuie să ocolească femeile nemăritate. Cunosc astfel de femei, de condiție foarte bună, care au avut curajul să nu dea doi bani pe gura lumii, și își cresc copilul în deplină normalitate. Sunt mame, sunt femei împlinite! Firește, subiectul este delicat, al naibii de delicat…

Despre declinul demografic al Europei ce părere aveți?

Acest declin este consecința „noii religii” inaugurate la 14 iulie 1789, religia drepturilor omului!… De aici a pornit și aiureala cu emanciparea femeilor, adică alungarea femeilor în câmpul muncii, la șaibă, femeia strungar, femeia siderurugist, macaragiu, scafandru, femeia orice, în numele egalității, marea minciună a democrației! Au părăsit femeile tihna rodnică și firească, atât de activă și de solicitantă, a casei, a căminului. Ca să devină femeia salariat, de care avea nevoie producția capitalistă, apoi cea socialistă… În țările în care femeile merg mai rar la servici există un spor demografic însemnat. Trebuie ținut seama de această situație, iar femeia salariată trebuie ajutată să le poată face pe amândouă, și servici, dacă țin neapărat, și grija căminului. Femeile trebuie discriminate pozitiv, ca să folosesc și eu acești termeni mizerabili! Era în tradiția europeană și creștină această discriminare. A anulat-o mișcarea pentru emanciparea femeii… Mult lăudata egalitate!… Cum să fie egalitate între sexe?! Persoanele de sex feminin au o valoare socială mult mai mare!

În concluzie?

Discuția a fost prea scurtă, prea deslânată ca să putem avea și concluzii. Este o discuție care trebuie purtată la nivelul decidenților politici în primul rând, pentru a se ajunge la soluții, la măsuri cu urmări imediate unele, altele cu urmări pe termen lung, peste ani de zile… Trebuie să pornim de la principiul vital, biologic: existența speciei are prioritate dinaintea existenței individuale. Toate speciile, plante sau animale, sunt organizate de la Dumnezeu după această regulă. Deșucheata propagandă în jurul drepturilor omului a împins Europa pe marginea prăpastiei. Întrebare pentru cei care cunosc mai bine istoria ultimilor o sută de ani: acest rezultat – declinul demografic al Europei, al rasei albe, vecin cu dezastrul, nu cumva este un scop urmărit cu bună  știință?

Ar fi cumplit!

Această întrebare nu o pun din capul meu. Ea a fost deja formulată. Suspectă este atitudinea mass mediei de a o neglija. Deh, subiect minor!

Ca o concluzie totuși, aș formula pentru noi trei idei:

-         nu putem fi interesați numai de aspectul numeric, cantitativ al demografiei. Ar însemna să repetăm greșeala greu de iertat a lui Nicolae Ceaușescu. Trebuie să avem în vedere un spor demografic de calitate, la nivelul acelor categorii de persoane de care se leagă performanțele materiale și spirituale ale unui popor, nivelul său de civilizație;

-         resping ideea că într-o țară  normală, locuită de un popor autentic, problema demografică se poate rezolva prin import, prin încurajarea emigranților de a se strămuta în acea țară. O asemenea soluție denotă lipsa conștiinței naționale, a conștiinței de neam! Vezi cazul Canadei, de exemplu. Exemplu penibil! Demografia nu este o afacere!

-         politica demografică, într-o țară ca România, trebuie modelată de imperativul menținerii statutului de populație majoritară al acelei etnii care, la capătul istoriei derulate până azi, s-a impus ca populație majoritară, făuritoare de istorie: românii în România, maghiarii în Ungaria, bulgarii în Bulgaria și așa mai departe. Repet: este dreptul nostru, dar și datoria noastră supremă, ca români, ca oameni, de a face orice pentru salvgardarea acestui statut!

Chiar orice putem face?! Ne este îngăduit?

Chiar orice! Trebuie să facem orice ca să rămânem majoritari, net majoritari în țara noastră! Pentru mine este evident că unii vor ca noi, românii, să ne pierdem statutul de populație majoritară! Pentru asemenea intenții trebuie să găsim răspunsul potrivit, inclusiv sancțiunea, pedeapsa potrivită. Căci suntem în legitimă apărare! Repet: suntem agresați în ființa noastră națională, trebuie să ne simțim în legitimă apărare și să acționăm în consecință!

Cred că este nevoie să vorbiți mai lămurit!

Dumneata nu vezi ce se întâmplă în Parlament?! Votul este decis, de cele mai multe ori, de votul UDMR și al grupului minorităților naționale. Suntem o țară în care politica o fac mai mult ne-românii! Ei ne guvernează! Iar după proiectul de constituție imaginat de Băsescu, rolul ne-românilor în statul numit România va crește și mai mult! Și acesta nu este singurul aspect inacceptabil. Mai sunt și altele, mai dureroase, le lăsăm pentru altă discuție.

Puteți încheia cu un citat din Eminescu în sprijinul afirmațiilor făcute?

            Numai unul? Iată un citat la care țin foarte mult. Îl știam pe dinafară. Ia să vedem dacă mai am ceva memorie:

„Chestiunea de căpetenie pentru istoria și continuitatea de dezvoltare a acestei țări este ca elementul românesc să rămână cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste și generoase, bunul lui simț, cu-un cuvînt geniul românesc să rămână și pe viitor norma de dezvoltare a țării și să pătrundă pururea această dezvoltare.”

Mai lămurit nu se poate spune!

Dacă nu mă înșel, este citatul pus de dumneavoastră pe frontispiciul proiectului de Constituție Organică a României… Unde poate fi găsit?

Alături, ca să zic așa. Pe www.ioncoja.ro L-am postat pentru a fi discutat și îndreptat. E de găsit la rubrica CATEGORII. Dar aș vrea să răspund și la o întrebare pe care nu te-ai priceput să mi-o pui și pe care am așteptat-o. Câteva cuvinte despre cei trei milioane de români pe care democrația de după 1990 i-a tentat sau obligat să plece din România. Este o pierdere imensă pentru Țară, pentru Neam. Asta la prima vedere. La o cercetare mai atentă a lucrurilor descoperi și o latură pozitivă a lucrurilor.

După regula „tot răul e spre un bine!” Care este binele?

Românii care au ajuns în Occident și au lucrat sau trăiesc acolo au astfel ocazia să se lecuiască de un anumit complex de inferioritate. Nu discut cum li s-a indus unora acest complex de inferioritate încă din țară. Încă din copilărie, încă din generații anterioare etc. Acești români ajung să se confrunte și să se compare zi de zi cu ceilalți, cu străinii în mijlocul cărora au ajuns. Uneori, ca la Paris sau în Statele Unite, este vorba de un mediu multinațional! Cu atât mai bine pentru românii noștri care, de regulă, din aceste confruntări și comparații ies cu conștiința clară că ei, ca români, au tot ce le trebuie ca să nu fie ultimii! Ba chiar ca să fie, deseori, în frunte, în plutonul din față! Satisfacția că sunt români, că poartă cu ei o anumită zestre și pecete spirituală specifică românilor, deosebit de valoroasă și de specifică, o descoperă mai ușor românul plecat în lume decât cel rămas acasă, prizonierul unui orizont limitat. Sunt convins că depopularea de români a României este un proiect urmărit de multă vreme, cu tenacitate diabolică. Sunt convins că va eșua acest proiect, e drept, după ce va strica viața multor oameni… Românii pot avea însă mult de câștigat, ca români, chiar dacă s-au stabilit în străinătate, temporar sau definitiv. Cu condiția ca ei să nu-și neglijeze rădăcinile, să ducă în familie o viață cât mai românească, să nu-și părăsească limba, să-și trimită copiii în vacanță sau la studii în România etc., etc. Sunt multe de făcut în acest sens pentru autorități, este loc și pentru inițiative particulare, ale ONG-urilor. O diasporă românească puternică, bine organizată, legată de „baștină”, cum ziceți voi basarabenii, poate fi rezultatul nescontat de marii manipulatori ai istoriei, rezultat care să le dea peste cap toate socotelile lor atât de nemernice.

Doamne, ajută!

Buriaș, 3 octombrie, 2011

A consemnat Petre Burlacu

Despre educaţia copiilor în cărţile Vechiului Testament

Posted by Stefan Strajer On October - 13 - 2011

Despre educaţia copiilor în cărţile Vechiului Testament

 

Autor: Sorin Olariu (Michigan, USA)

Printre multele şi folositoarele învăţături pe care le găsim în Sfânta Scriptură este şi aceea despre familie ca nucleu al societăţii. Astfel, ni se spune încă de la început, din Cartea Genezei că familia este un aşezământ rânduit de Dumnezeu şi că datează încă de la facerea primilor oameni, creaţi în mod special şi binecuvântaţi să fie rodnici, să se înmulţească şi să umple pământul şi să-l stăpânească. Prin cuvintele: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (Facere I.28), Întemeietorul însuşi înzestrează familia cu un caracter sacru. Conştiinţa aceasta s-a păstrat de altfel şi la popoarele păgâne care socoteau viaţa familială în strânsă legătură cu divinitatea iar ocrotirea acesteia era încredinţată unei anume zeităţi.
Datorită caracterului ei de celulă socială prin excelenţă, familia a jucat în decursul timpului un rol dintre cele mai importante în istoria omenirii. Ea a fost dintotdeauna, încă de pe vremea protopărinţilor noştri Adam şi Eva, o adevărată celulă de regenerare a societăţii prin naşterea de copii dar şi prin creşterea şi educarea acestora. Tocmai de aceea Sfânta Scriptură consideră copiii drept un dar de la Dumnezeu şi o binecuvântare a familiei (Ps. CXXVI, 3) iar lipsa copiilor o pedeapsă divină (Lev. XX, 21, Isaia XLVII, 9).
Cum naşterea copiilor este o binecuvântare dumnezeiască, părinţilor le revine una dintre cele mai importante sarcini: creşterea şi educarea urmaşilor în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu şi cu idealul societăţii. De aceea în cărţile Vechiului Testament, dar mai ales în cele didactice, întâlnim îndemnuri şi sfaturi care să conducă la o viaţă de familie armonioasă sub toate aspectele ei. Acestea sunt adevărate principii care stau la temelia dezvoltării şi desăvârşirii vieţii familiale.
Cuvântul familie, prin însuşi conţinutul lui, defineşte de fapt cadrul între care se desfăşoară relaţiile între părinţi şi copii. Dacă este să vorbim întâi despre obligaţiile pe care le au părinţii faţă de copii, trebuie să începem fireşte cu cea mai importantă dintre ele, aceea de a le da o educaţie. Se ştie că orice copil are încă de la naştere un complex de predispoziţii care datorită unor influenţe mai bune sau mai puţin bune din exterior îi vor forma personalitatea. Aceste influenţe şi predispoziţii pot acţiona în viitor în favoarea dezvoltării unei personalităţi sănătoase sau în detrimentul acesteia.
Din punct de vedere religios, necesitatea educaţiei rezultă din faptul că omul nu a fost perfect la crearea lui, ci perfectibil, cu misiunea de a lucra el însuşi cu multă râvnă în scopul propriei sale perfecţionări. Necesitatea educaţiei s-a afirmat şi mai pregnant în urma căderii protopărinţilor în păcatul primordial al neascultării. Pierzându-şi în acest fel ajutorul harului, omul a simţit apoi din plin necesitatea îndreptării vieţii sale spre o altă stare, mai bună şi mai luminoasă, lucru care nu se poate face decât prin educaţie. În vederea unei cât mai rodnice activităţi în acest sens, cărţile didactice dar şi întreaga Sfântă Scriptură în general, ne oferă nenumărate exemple şi sfaturi pentru părinţi în ceea ce priveşte educaţia copiilor, încât putem spune cu certitudine că această carte este un adevărat îndreptar, un manual al artei de a-i educa şi a-i creşte pe copii. De altfel, dreptul şi îndatorirea părinţilor de a-şi educa copiii rezultă din chiar actul naşterii lor, după cum ni se spune în repetate rânduri în cartea Sirah, pentru ca în Proverbe (XXIX, 15) să se concluzioneze: “Varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care se lasă în voia apucăturilor lui, face de ruşine mamei sale.”


Faţă de Dumnezeu şi faţă de societate părinţii au o dublă datorie, constând în asigurarea tuturor condiţiilor materiale şi în îngrijirea permanentă pentru formarea şi dezvoltarea copiilor, deoarece personalitatea nu se dobândeşte doar pe cale ereditară, ci este rezultatul unei îndelungi activităţi susţinute într-un mod organizat de către educatori. Cea mai importantă îndatorire a părinţilor în educarea copiilor este cultivarea spirituală a lor, fiindcă, după cum ni se spune în Proverbe (III, 14-15), “dobândirea înţelepciunii e mai scumpă decât argintul şi preţul ei e mai mare decât al celui mai curat aur. Ea este mai preţioasă decât pietrele scumpe.” Cine nesocoteşte această datorie nu numai că îşi neglijează copiii, ci săvârşeşte o mare nedreptate faţă de societatea în care trăieşte. De aceea Sfânta Scriptură îi dezaprobă şi îi condamnă pe aceşti aşa-zişi părinţi: “Ruşine tatălui este fiul neînvăţat iar fiica spre scădere s-a născut” (Sirah, XXII, 3).
În esenţă, rolul educaţiei după cărţile didactice este următorul: plecând de la învăţătura că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, cu scopul de a ajunge la semănarea cu El, rezultă că Omul trebuie să depună un efort susţinut pentru atingerea acestui ţel, iar lucrul acesta nu se poate obţine decât prin educaţie. Cărţile didactice cuprind numeroase reguli de conduită şi recomandă părinţilor să cultive la copii virtutea dreptăţii şi ideea de pace, ca pe nişte condiţii esenţiale ale existenţei. Cultivându-le celor mici ideea de pace, automat se va dezvolta la ei şi sentimentul iubirii faţă de semeni. Tot în cadrul educaţiei moral-sociale părinţii sunt datori a sădi în sufletul copiilor şi ideea de muncă, încredinţându-i prin diferite exemple că munca este singurul mijloc pentru agonisirea celor trebuincioase existenţei dar şi pentru propăşirea şi desăvârşirea lor. Îndemnul la muncă se găseşte în cărţile didactice aproape la fiecare pas, iar starea de lenevie care duce la degradarea fiinţei umane, la deşertăciune şi desconsiderare este combătută cu tărie: „Du-te la furnică, leneşule şi vezi munca ei şi prinde minte!…” sau: „Mergi la albină şi vezi cât este de harnică şi ce lucrare iscusită desăvârşeşte..”. (Proverbe XXII, 27).
O altă latură a educaţiei moral-sociale este şi aceea de cultivare la tânara generaţie a sentimentului de dragoste şi respect faţă de colectivitate, copiii trebuind să realizeze de mici că viaţa în comun este o formă superioară de convieţuire iar aceasta nu trebuie înţeleasă ca haos, ci ca ordine, muncă în comun şi disciplină.


Virtutea cumpătării este de asemenea recomandată în cărţile didactice ale Sfântei Scripturi, mai ales prin combaterea lăcomiei care îl poate duce pe om la degradare şi la pierderea demnităţii. Totodată, copiii trebuie sfătuiţi să nu facă apel la mânie şi la răzbunare când cineva îi nemulţumeşte deoarece acestea sunt doar nişte manifestări nesănătoase care dovedesc lipsa minţii şi a educaţiei.
Dar toate aceste sfaturi pentru o bună creştere a copiilor nu valorează nimic dacă ele nu sunt însoţite şi de exemplele proprii ale părinţilor. În primul rând copilul nu trebuie să observe niciun fel de discordanţă între cuvântul şi fapta celui care îl educă, altfel spusele părinţilor nu vor avea nicio influenţă asupra sa. În al doilea rând părinţii trebuie să fie consecvenţi şi să îşi supravegheze atent şi continuu copiii pentru că „fiul slobod se face obraznic”, după cum ne spune cartea Sirah (XXX, 8).
De remarcat că în cărţile didactice nu ne sunt relevate doar datoriile părinţilor faţă de copiii, ci şi datoriile copiilor faţă de părinţi. Astfel, părinţii trebuie să se bucure de cea mai înaltă preţuire din partea copiilor tocmai pentru strădania plină de jertfă pe care ei au depus-o şi pentru marea răspundere pe care o au privind educaţia acestora. Cel mai de seamă sentiment pe care copiii trebuie să îl nutrească faţă de părinţii lor este sentimentul iubirii, sentiment care se poate exprima prin ascultare, cinstire şi ajutorare la bătrâneţe.

 În Creştinism, raportul dintre copii şi părinţi are ca temelie Vechiul Testament. După cum în cadrul Bisericii se urmăreşte curăţirea de păcate şi sfinţirea credincioşilor prin învăţătură, prin rugăciune şi prin Sfintele Taine, tot aşa şi în cadrul familiei, care este chipul Bisericii, părinţii au datoria de a-i apăra pe copiii lor de toate relele aduse de păcat, lucru ce se poate realiza numai printr-o educaţie religios-morală şi socială sănătoasă. Mântuitorul însuşi a iubit copiii şi i-a numit „moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu” (Matei XIX, 14).
Se poate spune, concluzionând, că principiile pedagogice pe care le întâlnim citind cărţile didactice ale Vechiului Testament au avut şi au în continuare o valoare deosebită în procesul de educaţie a tinerei generaţii la toate popoarele creştine. O bună dovadă a însemnătăţii acestor principii dar şi a aprecierii de care se bucură ele la creştinii ortodocşi români este citirea în Postul Mare a paremiilor care conţin texte din cărţile didactice dar şi trecerea acestor precepte moral-educative în conştiinţa milenară a poporului nostru prin intermmediul proverbelor şi zicătorilor.

Un proces în derulare (IX)

Posted by Stefan Strajer On February - 18 - 2011

Un proces în derulare (IX)

 

Autor: Pr.Vasile Susan (Chicago)

Iubiţi fraţi Preoţi Români Ortodocşi,

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul Cel Ce în brațe de dreptul Simeon a fost purtat,

Români cu suflet curat de pretutindeni dornici de a cunoaște adevărul despre Dictatori Bisericești,

În speranța că anul 2011 în care am intrat nu de prea multă vreme, va fi un an în care Prea Milostivul și de oameni iubitorul Dumnezeu cel în Sf. Treime preamărit, plealăudat și închinat de toți creștinii adevărați, va asculta rugăciunile și va dărui dreptatea tuturor acelor preoți Români Ortodocși și familiilor lor, pe care nemiloșii, falșii, abuzivii, necinstiții, neortodocșii, neromânii, necredincioșii episcopi din Biserica Ortodoxă Americană (OCA), împreună cu Dictatorul Arhiepiscop de la ROEA, i-au persecutat peste ‘7 ANI’ și au batjocorit preoția lor lucrătoare dată de Domnul Iisus Hristos, vom continua publicarea adevărului în paginile publicatiei Curentul Internațional in folosul tuturor cititorilor. Nu ne este rușine de propagarea adevărului.

Ca semn de respect pentru toți cei ce iubesc citirea adevărului din paginile acestei publicații românești de prestigiu din America/ Diaspora, scriu din dorința de a primi replica din partea celor despre care scriu. Lipsa replicilor de până acum spune cine sunt cei despre care scriu. Adevărul supără pe cei ce nu spun adevărul și nu doresc să se facă adevărul cunoscut membrilor de la OCA și ROEA.

Trebuie să se știe faptul că, nu este ușor de scris despre abuzurile si manevrele de culise ale episcopilor de la la OCA și ROEA, dacă nu ești în același timp “o victimăa unor astfel de nelegiuți și falși slujitori ai lui Dumnezeu” precum am menționat în articolul precedent. Ca preot, nu am crezut niciodată că voi duce o luptă – nu ușoară – cu diavolul, mascat și întruchipat de lupi îmbrăcați în piei de oaie și veșminte arhierești precum arată faptele ultimlor 30 de ani ale nu prea ortodocșilor episcopi de la OCA și ROEA” Cine nu crede ce scriu eu, să citească la www.ocanews.org ce s-a scris / publicat în ultimii 6 ani despre OCA.

Acești “lupi îmbrăcați în piei de oaie și veșminte arhierești de la OCA și ROEA, au fost cei care prin abuzurile, deficiențele si manevrele de culise, m-au batjocorit pe mine, familia mea, preoția mea lucrătoare - eu devenind o victimă prin însuși faptul că mi-au luat pâinea de pe masa mea, a familiei mele, m-au aruncat în stradă la mila Domnului, mințind lui Dumnezeu și oamenilor, potrivit întunecării minții lor de către vicleanul diavol, tatăl tuturor minciunilor și fărădelegilor.

Vremea dictatorilor politici precum Nicolae Ceaușescu, Saddam Hussein, Hosni Mubarak etc a trecut.

În curând va veni vremea cînd se va încheia epoca rușinii dictatorilor bisericești de la OCA și ROEA, iar Dumnezeul cel drept, va îndrepta cele strâmbate de dictatorii bisericești de la OCA și ROEA.

Cum este cu putință ca unor asemenea ne-fețe bisericești, credincioșii Ortodocși Români de la OCA sau ROEA, să le sărute mâna, sau să le spună ‘preasfințite’… etc? Acesta este adevărul fraților … treziți-vă la realitate.

Trebuie eliminați dictatorii de la OCA și ROEA și în același timp sclavia religioasă și asupritorii / opresorii eclesiali care sunt falși următori ai Domnului Hristos! Popoarele care și-au dorit libertate și demnitate au eliminat dictatorii politici abuzivi. Membrii de la OCA și ROEA trebuie să-și dorească libertatea și demnitatea și să acționeze, să se jertfească pentru realizarea acestui deziderat, prin post, rugăciune și acțiuni comune spre binele tuturor.

Cu o floare nu se face primăvară, spune un proverb românesc. Unirea face puterea, spune alt proverb românesc și ea duce la realizarea aspirațiilor și visurilor de libertate și unire frățească.  

Eu am tras semnalul de alarmă, am spus adevărul, lipsa faptelor voastre vă va condamna.

Am fost rugat de foarte mulți cititori să scriu tot adevărul și durerile anilor prin care am trecut, și voi face acest lucru fără ocolirea faptului că eu, Pr Vasile Susan am fost dat afară pe nedrept; contractul de muncă avut cu Parohia Sf Maria din Chicago IL a fost anulat; am fost excomunicat și concediat contrar tuturor prevederilor Canoanelor Bisericii Ortodoxe, contrar prevederilor Statutului și Regulamentului de la ROEA, contrar prevederilor Statutelor de la OCA din cauza abuzului de putere și ranchiunii Arhiepiscopului ROEA.

Acest Arhiepiscop de la ROEA care face parte din Sinodul Episcopilor de la OCA, favorizează clericii homosexuali de la OCA și ROEA și pedepsește pe nedrept preoți nevinivați / nejudecați de la ROEA, care în ultimă instanță apelează la Trinunalele Civile pentru a cere să li se facă dreptate.

În cele ce urmează voi face  prezentari / referințe la Prevederi și Proceduri din Regulamentul de la ROEA, care au fost încălcate, violate, abuzate, batjocorite de către Arhiepiscopul dictator, necinstit, neromân, necreștin, neortodox de la ROEA, ca o continuare a celor scrise în articolul publicat în luna precedentă, după cum urmează:

A. Regulamentul ROEA: 27 articole au fost încălcate de Arhiepiscopul ROEA, respectiv Articol I, Secțiunea 3, Litera a, Pagina 6. Episcopul:  Episcopul va avea de asemenea autoritatea ca: (a) Să numească, să transfere și să înlocuiască preoții și diaconii din parohii.

NOTĂ: Explicare, interpretare, sinteză a articolului de mai sus în legătură cu adevărul ce trebuie cunoscut.

Arhiepiscopul de la ROEA, cu toate că este conducătorul de jure al ROEA, conducerea sa nu trebuie să fie similară sau asemănătoare cu a unui dictator abuziv, față de legile și membrii de la ROEA. El nu conduce de unul singur, ci potrivit prevederilor și procedurilor Statututlui / Regulamentuului ROEA. Numai așa cum se prevede la Statutul / Regulamentul ROEA (potrivit Congresului ROEA care aprobă normele / legiferările” care oferă putere limitată, nu absolută Episcopului sau Arhiepiscopului), trebuie condusă ROEA.

Statutul și Regulamentul de la ROEA nu trebuie, și nu poate fi citit, interpretat și aplicat în mod discriminatoriu și neobiectiv de nici un membru de la ROEA, inclusiv Arhiepiscopul, … ci în mod corect, potrivit cu  regula contextului, care are în vedere conecțiile sau legăturile dintre diferitele articole, secțiuni și litere din Statut și Regulament, referitoare la atribuții și membrii ce fac parte din ROEA.

Abuzul Arhiepiscopului de la ROEA, a constat în faptul că a abuzat de poziția, de puterea, și de interpretarea personal greșită a prevederilor Articolului I, Secțiunea 3, Litera a, pagina 6, referitoare la autoritatea ce a primit-o de la Statutul și Regulamentul de la ROEA, ca și conducător al ROEA. Teoretic și Practic Arhiepiscopul de la ROEA s-a abuzat pe sine însuși și în final va fi bun de plată, de despăgubire pe măsura abuzului comis, făcut.

Chiar dacă citim ce se scrie, că Episcopul va avea de asemenea autoritatea ca: “(a) Să numească, să transfere și să înlocuiască preoții și diaconii din parohii” în mod cu totul ortodox și potrivit cu prevederile Statutului și Regulamentului de la ROEA, aceste prevederi trebuie înțelese, și aplicate. Ne-ortodocșii sectari, atunci când vor să ademenească pe ortodocșii creștini nestatornici și slabi în cele ale învățăturii de credință ortodoxe, aruncă un citat biblic în ochii orbilor, neștiutorilor, pun presiune pe interpretarea ne-ortodoxă a citatului respectiv, și prin forță și abuz demonic, corup și trec la adunarea lor pe anumiți creștini ortodocși, care necunoscînd adevărul părăsesc Biserica Ortodoxă.

Nu trebuie să facem prea multe speculații și să înțelegem că de unul singur Arhiepiscopul de la ROEA a folosit aceeași tactică sau metodologie de interpretare și aplicare abuzivă a respectivului articol citat mai sus. De fapt acest articol citat mai sus a fost prima citare’ a unui Articol din Regulamentul de la ROEA, în scrisoarea din data de 22 Ianuarie, 2004, (vezi la www.rocpnews.blogspot.com  exhibit 1 g), prin care mi se aducea la cunoștință faptul că de la data de 1 martie, 2004, nu voi mai fi preot la parohia Sf Maria din Chicago, nu voi fi transferat la nici o parohie din ROEA sau din OCA, voi fi excomunicat, dat afară pe nedrept din ROEA, și voi fi aruncat în brațele celui mai mare delapidator și deturnător de milioane de dolari din istoria OCA, fostul Mitropolit corupt și necinstit, Herman Swaiko.

Spune-mi cu cine te unești ca să-ți spun cine ești, ne spune nouă un proverb românesc, Î.P.S Arhiepiscop de la ROEA! Oare dumneata cunoști proverbele românilor, sau cunoști proverbele altora, între care și cele ale lui Solomon cel înțelept ?!?

Până in prezent am revizuit de mai multe ori activitatea bolnăvicioasă de interpretare distorsionată a Statutului și Regulamentului de la ROEA făcută de Arhiepiscopul de la ROEA. Timpul cât am fost membru în Consistoruil Spiritual și Tribunalul de la ROEA au fost anii în care mi-am întocmit notele personale în legătură cu toate abuzurile Arhiepiscopului de la ROEA cu privire la la Statutul și Regulamentul de la ROEA.

Chiar dacă am fost constrâns de împrejurări, și în final am considerat că așa numitul jurământ de loialitate (vezi la www.rocpnews.blogspot.com exbibit 1 c) față de Arhiepiscopul de la ROEA este necanonic și neconform cu conținutul Statutului și Regulamentului de la ROEA, l-am semnat și l-am respectat tot timpul când am fost parte din ROEA, de teama de a nu supăra dictatorul, nu din conștiință.

Atunci când am fost acuzat de lipsă de loialitate de Arhiepiscopul de la ROEA (vezi  la www.rocpnews.blogspot.com  exhibit 1 e) și eu la rândul meu l-am acuzat de false și mincinoase acuze pe Arhiepiscopul de la ROEA, (vezi scrisoarea din 13 martie, 2003 la www.rocpnews.blogspot.com exhibit 1 f), cerând în mod formal arătarea acuzelor cu cărțile pe față, acesta a refuzat să răspundă și să rezolve plângerea mea referitoare la minciunile proprii ca Arhiepiscop de la ROEA, până în ziua de astăzi.

Textul sau conținutul Statutului și Regulamentului de la ROEA din 1994, nu are nici un articol în care să se citească despre un astfel de ‘fals, necanonic, nestatutar, neregulamentar … jurământ de loialitate’. Acesta nefiind parte integrantă din cuprinsul Statutului și Regulamentului de la ROEA nu obligă pe nici un preot sau diacon de la ROEA, ca să-l respecte, mai ales cu privire la cele referitoare la Arhiepiscopul de la ROEA.

Curios lucru că atât Arhiepiscopul de la ROEA, precum și Pr Prot. de la Chicago de la Biserica Nașterea Domnului în Martie 2008 fiind întrebați dacă acest ‘jurământ de loialitate’ este scris în Statutul și Regulamentul de la ROEA au răspuns da, că este scris. Fiind apoi rugați să-l caute, să-l găsească, să-l arate celui ce i-a întrebat nu au știut unde să-l găsească. Apoi, cel ce i-a întrebat le-a spus: nu mai căutați în zadar, nu este scris nici în Statut, nici în Regulament. Așa oameni sunt puși în funcții și cu titluri în ROEA, mai slabi ca la P.C.R. Membrii de la P.C.R. cunoșteau Statutul de la P.C.R. iar preoți, protopopi și Episcopi de la ROEA nu cunosc  propriul Statut. Rușine să le fie, ROEA–iștii sunt mai prejos decât cei P.C.R. – iști.

Prevederile Canoanelor Bisericii Ortodoxe Creștine au fost total marginalizate, prin inventarea acestui text al așa numitului ‘jurământ de loialitate’. Cum este posibil ca Arhiepiscopul de la ROEA să fie Președintele Comisiei Canonice de la OCA și el nu cunoaște nimic, din Prevederile Canoanelor Bisericii Ortodoxe Creștine? Numai în așa numita OCA este cu putință să se acorde poziții și titluri pentru personae incompetente, needucate la școli de teologie ortodoxe, necinstite, controversate, mai ales cu privire la așa numitul capitol acoperiri de clerici homosexuali de la OCA și ROEA!

În lumina și în spiritul adevărului scris negru pe alb la Articol I, Secțiunea 3, Litera a, Pagina 6, din broșura intitulată Statutul și Regulamentul … Episcopul va avea de asemenea autoritatea ca: (a) Să numească, să transfere și să înlocuiască preoții și diaconii din parohii, precum și cu privire la informarea corectă a membrilor OCA, ROEA, doresc să adresez în mod deschis, transparent, responsabil și cu franchețe românească, așa numitului Arhiepiscop de la ROEA, următoarele întrebări, la care aștept răspuns publicat la Revista Solia pe luna Martie, 2011:

Î.P.S. Voastră, este adevărat că sunteți un conducător fals, nedeschis, netransparent, controversat, necinstit, abuziv, neloial al Statutului / Regulamentului de la ROEA și a membrilor ROEA, al Canoanelor Bisericii Ortodoxe Creștine, și a Statutelor de la OCA, potrivit faptelor din ultimii 30 de ani?

Î.P.S. Voastră, este adevărat că sunteți Președintele Comisiei Canonice de la OCA și nu cunoașteți nimic din Prevederile Canoanelor Bisericii Ortodoxe Creștine?

Î.P.S. Voastră, este adevărat că potrivit prevederilor Articol I, Secțiunea 3, Litera a, Pagina 6, din broșura intitulată Statutul și Regulamentul cu privire la … Episcopul va avea de asemenea autoritatea ca: (a) Să numească, să transfere și să înlocuiască preoții și diaconii din parohiiîn mod Statutar și Regulamentar, m-ați numit Preot Paroh la Parohia Sf Maria din Chicago, IL, la 14 Septembrie, 1992? Î.P.S. Voastră m-ați făcut înlocuitor al Pr. George Gage, ce fusese Preot Paroh la Parohia din Chicago, IL, mai sus amintită …?

Î.P.S Voastră, este adevărat că potrivit prevederilor Articol I, Secțiunea 3, Litera a, Pagina 6, din broșura intitulată Statutul și Regulamentul cu privire la … Episcopul va avea de asemenea autoritatea ca: (a) Să numească, să transfere și să înlocuiască preoții și diaconii din parohii, în mod Statutar și Regulamentar m-ați transferat de la Parohia Sf. Nicolae din Alliance, OH ca și Preot Paroh la Parohia Sf. Maria din Chicago, IL, la 14 Septembrie, 1992?

Î.P.S. Voastră, este adevărat că în 5 Martie 2003, în mod necreștinesc, necinstit, neortodox, abuziv împreună cu Pr. Prot. de la Biserica Nașterea Domnului de la Chicago ați făcut prima încercare, înscenare de a mă scoate afară de la Parohia Sf Maria din Chicago, IL?

Î.P.S Voastră, este adevărat că atunci când am fost acuzat de lipsă de loialitate de Arhiepiscopul de la ROEA (vezi la www.rocpnews.blogspot.com exhibit 1 e), și eu la rândul meu am acuzat de false și mincinoase acuze pe Arhiepiscopul abuziv de la ROEA, (vezi scrisoarea din 13 martie, 2003 la www.rocpnews.blogspot.com exhibit 1 f), cerând în mod formal arătarea acuzelor cu cărțile pe față, acesta (Arhiepiscopul de la ROEA) a refuzat să răspundă și să rezolve plângerea mea referitoare la minciunile proprii ca Arhiepiscop de la ROEA, până în ziua de astăzi, contrar prevederilor Statutului și Regulamentului de la ROEA?

Î.P.S.Voastră, este adevărat că  textul sau conținutul Statutului și Regulamentului de la ROEA din 1994, nu are nici un articol în care să se citească textul unui astfel de fals, necanonic, nestatutar, neregulamentar, cum ar fi jurământul de loialitate’ inventat de Î.P.S. Valerian Trifa? 

Î.P.S. Voastră, este adevărat că în martie 2008 fiind întrebat dacă acest ‘jurământ de loialitate’ este scris în Statutul sau Regulamentul de la ROEA ați răspuns da, și fiind rugat să-l căutați nu l-ați găsit în Statutul și Regulamentul de la ROEA, și că se pot documenta spusele Î.P.S. Voastre?

Î.P.S. Voastră, este adevărat că în mod deliberat, conștient și cu intenție malicioasă ca și conducător fals, nedeschis, netransparent, controversat, neloial Statutului și Regulamentului ROEA, ați abuzat prevederile și procedurile Statutului – Regulamentului de la ROEA și a membrilor ROEA, al Canoanelor Bisericii Ortodoxe Creștine, și a Statutelor de la OCA, potrivit faptelor din ultimiii 30 de ani, mai ales în ce privește cazul meu, al Pr Vasile Susan, precum și a altor preoți de la ROEA potrivit evidențelor publicate lunar sau anual de ROEA?

Î.P.S Voastră, este adevărat că eu, Pr Vasile Susan la 1 martie 2004, am fost excomunicat, expulzat din ROEA ca și persona non grata’ și totodată am fost dat afară pe nedrept; contractul de muncă avut cu Parohia Sf Maria din Chicago IL a fost anulat; am fost excomunicat și concediat contrar tuturor prevederilor Canoanelor Bisericii Ortodoxe, contrar prevederilor Statutului și Regulamentului de la ROEA, contrar prevederilor Statutelor de la OCA drept urmare a abuzului de putere și ranchiunii Arhiepiscopului ROEA?

Î.P.S. Voastră, este adevărat că eu, Pr Vasile Susan la 1 martie 2004, DIN CAUZA abuzului de putere a Arhiepiscopului ROEA am fost înlocuit cu Pr Gheorghe Ursache, nepotul Maicii Starețe Gabriela Ursache de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, din Rives Junctions, Michigan, și care a venit în Amnerica cu acte false, ca și cantor la Mănăstirea amintită mai sus, fiind angajat pe post de cantor (mare minciună) cu un salariu de $ 7.00 sau $7.50 pe oră, fiind considerat lucrător religios cu normă întreagă, ca angajat al Mănăstirii din Rives Junction, MI, primind forma de W2, pentru a trimite formele de Income Tax la IRS?

Î.P.S. Voastră, este adevărat că eu, Pr Vasile Susan la 1 martie 2004, am fost excomunicat, expulzat din ROEA ca și persona non grata’ și totodată am fost dat afară pe nedrept am pierdut dreptul la pensie de la OCA precum și celelalte beneficii ca și angajat cu normă întreagă, și niciodată nu am fost preot cu salariu și benefici la o parohie în OCA, de la 1 martie, 2004?

Î.P.S. Voastră, este adevărat că eu, Pr Vasile Susan la 1 martie 2004, am fost excomunicat, expulzat din ROEA ca și persona non grata’ și totodată am fost dat afară pe nedrept trebuia să mă adresez potrivit prevederilor de la Articolul XV, Secțiunea 28, pagina 73, din Regulamentul de la ROEA, Tribunalului Civil și Justiției Americane pentru revendicarea și redobîndirea drepturilor de care am fost deprivat?

Î.P.S. Voastră, este adevărat că eu, Pr Vasile Susan la 1 martie 2004, am fost excomunicat, expulzat din ROEA ca și persona non grata’ și totodată am fost dat afară pe nedrept am avut dreptul Regulamentar de a ‘Vă’ acționa în judecată potrivit dosarului # CH 07360, de la C.C.C.C. din Chicago, IL, la data de 26 Aprilie, 2005?

Î.P.S. Voastră, este adevărat că, potrivit publicațiilor ROEA cum sunt de exemplu, Solia, Solia Almanac, Rapoartele la Congresele Anuale ale ROEA, foarte mulți preoți din ROEA au fost numiți, transferați și înlocuiți, în parohiile și Misiunile din ROEA în ultimii 30 de ani, precum următorii: Constantin Tofan, Richard Grabowski, Laurence Lazar, Romey Rosco, Ian Păcurar, George Treff, Simion Pavel, Traian Petrescu, Constantin Alexe, Viorel Sasu, Vasile Susan, Dumitru Măcăilă, Cornel Todeasa, Dimitrie Vincent, Romulus Bar, Vasile Muntean, Gheorghe Libotean, Vasile Părău, Virgil Suciu, Filimon Bărbos, Remus Bleahu, Romulus Bleahu, Remus Grama, Pantelimon Stanciu, Raymond Samoilă, Cosmin Antonescu, Adrian Bălescu,Vasile Bărsan, Ionel Cudrițescu, Adrian Grigoraș, Dumitru Ionescu, Alin Muntean, Georgel Oanca, Dumitru Păun, John Schmidt, Nicolae Stoleru, David Subu, Gheorghe Ursache, Cosmin Vinț, etc, … potrivit mai mult sau mai puțin cu prevederile și procedurile prevăzute de Statutul și Regulamentul de la ROEA?

 

Î.P.S. Voastră, este adevărat că, toți preoții din ROEA au urmat forma de numire, transfer, înlocuire și nu au pierdut Salariul, Beneficiile de la Casa de Pensii, Vacanțele Plătite, Asigurarea Medicală, Locuința de la Casa Parohială, Subvenții pentru uzura mașinii personale, etc ci dimpotrivă toate cifrele beneficiilor enumerate mai sus au crescut la numire, transfer și înlocuire dintr-o parohie sau misiune in altă parohie în cadrul ROEA?

Î.P.S. Voastră, este adevărat că, toate acele beneficii enumerate mai sus, etc, eu, Pr Vasile Susan le-am pierdut din cauză, că la 1 martie 2004, am fost excomunicat, expulzat din ROEA ca și persona non grata’ și totodată am fost dat afară pe nedrept; contractul de muncă avut cu Parohia Sf Maria din Chicago IL a fost anulat; am fost excomunicat și concediat contrar tuturor prevederilor Canoanelor Bisericii Ortodoxe, contrar prevederilor Statutului și Regulamentului de la ROEA, contrar prevederilor Statutelor de la OCA ca urmare a  abuzului de putere a Arhiepiscopului ROEA și nu am fost angajat ca preot paroh la nici o parohie de la OCA?  

Î.P.S. Voastră, este adevărat că, potrivit Istoriei scrise a ROEA, precum și publicațiilor ROEA nici un alt preot Român nu a avut preoția lucrătoare batjocorită în felul în care eu am avut-o, ca urmare a încălcării / violării / abuzului / batjocoririi Prevederilor și Procedurilor din Statutul și Regulamentul de la ROEA, Statutul OCA, Canoanelor Bisericii Ortodoxe, Bibliei, de către Arhiepiscopul de la ROEA?

Î.P.S. Voastră, este adevărat că, Arhiepiscopul de la ROEA, în mod direct, deliberat și conștient a fost necinstit cu membrii de la ROEA în legătură cu litigiul de la Tribunalul Bisericesc de la OCA, precum și cu cel de la Tribunalul Civil?

            Î.P.S. Voastră, este adevărat toate întrebările de mai sus cu toate că / deși sunt la subiect și nu au intenția de a duce în inspită sau de a ascunde adevărul, cer în mod imperativ răspunsuri din partea Î.P.S. Voastre către toți membrii de la ROEA?

Î.P.S. Voastră, este adevărat ca membrii ROEA doresc să știe dacă la timpul prezent cheltuielile de judecată de la C.C.C.C. din Chicago, IL, inclusiv cele legate de Mitropolitul Jonah și Arhiepiscopul (+)Job de la OCA sunt mult peste suma anticipată de calculele personale, aproximativ sau peste suma de $ 140,000.00,  bani neraportați la nici un Congres de la ROEA!?!

Acest mod ridicol de a abuza prevederile de la Articol I, Secțiunea 3, Litera a, Pagina 6, a constituit un lucru bun pentru mine, căci Tribunalul din Chicago, a văzut din materialele prezentate de către acuzare și apărare, modul abuziv, neconform cu Statutul și Regulamentul de la ROEA din 1994.

Poziția mea vis-a-vis de Episcopii de la OCA / ROEA este ilustrată de citatul biblic de mai jos:

Romani 1, 18.

“Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea oamenilor care țin nedreptatea drept adevăr.”

(13 Februarie 2011)

 

P.C. Preot Vasile Susan

5413 N. Nottingham Ave. Chicago, IL. 60656

Phone: 773-220-9503; E-mail: vasilesusan@hotmail.com

LA CUMPĂNA ANILOR, GÂNDURI DESPRE FIINŢA CUVÂNTULUI

Posted by Stefan Strajer On December - 31 - 2010

LA CUMPĂNA ANILOR, GÂNDURI DESPRE FIINŢA CUVÂNTULUI

 Autor: Cezarina Adamescu

*În Prag de An,  gândurile mele devin fiinţe.

*Unul din secretele fericirii este acela de a învăţa să te bucuri. Pur şi simplu.

*A preţui împrejurul cu tot ce conţine – iată cea mai simplă lecţie de viaţă.

*De la oameni trebuie să iei: esenţialul. Care nu se vede cu ochiul liber.

*Nu poţi cunoaşte un om doar  privindu-l  pe dinafară. Caută să-i pătrunzi în fiinţă.

*Din interior lucrurile nu sunt ce par a fi, îndeobşte, la prima vedere.

*Rosteşte-ţi gândurile fără teama de a debita platitudini. Nimeni nu este egal toată vremea.

*Învăţ să mă rostesc pe dinlăuntru.

*Fiinţa cuvântului este alcătuită din gânduri.

*Blazon şi titlu de nobleţe să-ţi fie pururi, cuvântul.

*Învaţă să priveşti omul în toate dimensiunile sale:  aspect exterior, înălţime şi adâncime.

*Adevărata măsură a omului nu o dai tu, ci a dat-o Creatorul. Nu poţi, aşadar, după propria ta măsură, să-i apreciezi fiinţa şi faptele.

*Statura umană nu e doar ceva fizic ci şi spiritual şi moral în aceeaşi măsură.

*E lung în cuvinte, dar scurt în fapte.

*Dacă ţi-ai smuls rădăcinile eşti la discreţia vânturilor.

*Oriunde te-ai afla, păstrează-ţi intacte rădăcinile.

*Nu, nu înţelegem că adevăratul nostru destin, nu în oameni, ci doar în Dumnezeu îşi află rădăcina.

*Ce altceva poate fi omul decât o carte veşnic deschisă? A o răsfoi, a te adânci în lectura ei înseamnă, fără doar şi poate, a-l cunoaşte. Vai de cel care,  cu mult înainte de a muri îşi închide cartea…

*Ultima filă a cărţii numită om, înseamnă trecerea sa la cele veşnice.

*Intuiţie: atingerea gândului.

*Telepatia: dialogul gândurilor.

*Te-ai gândit vreodată că scrierile tale provin de la cuvântul (script)ură?

*Precum o evanghelie să-ţi fie scrisul, scriptură umană…

*Vis: Să las bucuria să mă adaste, să mă întrepătrundă…

*Şi ca o apă cu ochi de smarald, să mă inunde cunoaşterea.

*Pe măsura trecutului îţi vei croi viitorul.

*Culmea picturii: să auzi cântând harpele culorilor.

*Ca să scrii ceva despre om, trebuie mai întâi să-l descoperi.

*Şi ghinionul poate fi o şansă.

*Şi meditaţia poate fi o luptă cu tine însuţi.

*Caut un loc potrivit. Într-o inimă.

*Destinul picăturii: să cadă.

*Ridicolul în ochii lumii poate fi sublim în ochii lui Dumnezeu.

*Mi-am îmbrăcat sufletul în haină sărbătorească.

*Cercetează-te cu atenţie la faţa locului. Dar fă cercetări şi de adâncime.

*”Mă mângîi cu gândul”. Şi gândul poate deveni o făptură.

*Doamne fereşte să mă părăsească Dumnezeu!

*Fii învăţător şi învăţăcel al tuturor lucrurilor.

*Ceea ce ai crezut, să rezoneze cu ceea ce crezi şi vei crede.

*Eu plec, dar gândurile mi-o iau înainte.

*Chiar şi când omul stă, gândul lui circulă.

*Gândul nu cunoaşte repaus.

*Doar cu visul poţi să măsori infinitul.

*Cu ansa iubirii vreau să descopăr izvorul binelui.

*Şi în lucrul comun poţi descoperi extraordinarul şi în extraordinar se poate decela ordinarul.

*Când scrii nu ai cum să fii singur. Eşti tu şi cuvintele tale.

*Martore-mi sunt, toate cuvintele.

*Orice poet „traduce” în felul lui, realitatea.

*Trăiesc, legat de funia cuvântului.

*Prin scris trebuie să dai mărturie despre adevăr, despre oameni şi despre tine.

*Nu-ţi trebuie alte mijloace: prin scrisul tău poţi să cucereşti multe suflete.

*Nu mulţi sunt cei care descoperă magia cuvântului. Dar aceia puţini n-o mai părăsesc niciodată.

*Nici nu ştii ce bogat eşti, cu asemenea tezaur de cuvinte!

*Atâtea spirite vii încă, în patrimoniul meu sufletesc!

*A învia lumea-n cuvânt, a re-crea universul – condiţia scriitorului.

*Ce bogăţie se poate afla într-un pumnişor de cuvinte!

*Până şi umbrele prind viaţă-n cuvânt şi degajă lumină.

*Ce-ar fi dacă într-o zi, cuvintele ar prinde viaţă?

*Cuvântul moarte…Iată-l cum prinde viaţă!

*Oamenii dau măsura faptelor. Dar adevărata măsură e doar în Dumnezeu.

*Scriind, poţi reface traseul unui destin, dar poţi să-i şi proiectezi viitorul.

*Gândurile – rareori pot fi aliniate.

*Se insinuează cu puterea gândului.

*Ce putere magnifică are gândul!

*Treptat sau pe neaşteptate, gândul se instalează confortabil.

*Dar cât disconfort poate produce un gând neplăcut!

*Cu propriul trup nu poţi pune stavilă gândului.

*Gândul consimte, trupul încuviinţează. Raţiunea se împotriveşte.

*Mă duc să-mi fac ordine-n gânduri.

*Acuzat şi acuzator la tribunalul gândurilor.

*Gândul poate fi alungat, dar nu nimicit în totalitate. El se poate reîntoarce oricând.

*Acordă importanţă şansei date de Providenţă, apoi şanselor acordate de oameni.

*Dă viaţă artei şi vei avea urmaşi care-ţi vor păstra amintirea.

*A săpa în adâncurile gândului – iată o muncă de cercetare temeinică.

*Chiar şi în cea mai neagră sărăcie, te poţi simţi bogat…sufleteşte.

*A intra şi a ieşi din pagină ca dintr-un tărâm de poveste.

*Cu puterea imaginaţiei putem fi orice şi oriunde.

*Cel mai mare dar primit de om: închipuirea. Vehiculul ei este cel mai rapid. Nu costă nimic şi nu-ţi cere decât să închizi ochii.

*Închipuirea – acest cal alb – la îndemâna poeţilor!

*Deşi inefabilă, creaţia e partea palpabilă a gândurilor şi simţămintelor.

*Colectivă sau singulară, ura arată spiritul anticreştin care ne bântuie.

*Cine spune că monştrii nu pot fi iubiţi? Dovadă – monştii sacri.

*De ce te împotriveşti darului divin şi-ţi urzeşti totdeauna alt plan, altă dorinţă?

*A jindui mai mult, poate fi un pas înainte şi nu neapărat o nemulţumire. Depinde în ce direcţie faci pasul.

*Doar cuvântul, cu adevărat, mă defineşte.

*Cărţile înseamnă de fapt, oameni şi locuri.

*Cine poate desăvârşi gândul omului decât Dumnezeu? Poţi tu continua gândul meu?

*Ce paradox! Scriitorul este un adunător de cuvinte, pentru ca mai apoi, să le risipească. Şi el cu ce se alege?  Cu nemurirea.

*Preţul nemuririi: credinţa, cuvântul şi fapta.

*Nu bijuteria ori vestimentaţia trebuie să te reprezinte, ci vorba şi calitatea morală a faptelor tale.  

*Un discurs spectacular ascunde îndeobşte deşertăciunea ideilor tale.

*Cauţi efecte speciale şi esenţa se pierde ca un imens foc de artificii.

*Sub un rug de cuvinte nu se ascunde totdeauna cărbunele incandescent al ideilor durabile. De cele mai multe ori, rămân doar fumul şi cenuşa spulberate şi ele  de vânturi potrivnice.

*Poezia – suspin al pruncului nenăscut.

*Cuvântul nu schimbă lumi, dar le îmblânzeşte, le îmbunătăţeşte şi adeseori le iluminează.

*Nici singur, nici vulnerabil nu e poetul în faţa hârtiei. Are cu el cuvintele.

*Doar în faţa hârtiei îmi pot arăta puterea.

*Existenţa – fiinţă născută pentru moarte. De acceptat, chiar dacă pare nedrept.

*Cea mai de preţ avuţie naţională – patrimoniul uman.

*Dacă nu te-am văzut nu înseamnă că n-am ochi pentru tine.

*Aşează-ţi cu încredere umbra sub lumina cuvântului.

*Misiunea scriitorului: aceea de a umple goluri: în sine şi în alţii.

*Teme-te, nu de pustiul din singurătate, ci de acela din mijlocul mulţimii.

*Abia când eşti pe cale să le pierzi, toate lucrurile capătă aura însemnătăţii.

*Şi în definitiv, nimeni nu-mi face un rău mai mare decât îmi fac singură.

*Nimeni nu-mi pune bariere mai mari decît cele pe care mi le pun singură.

*Nemărginirea se poate măsura cu pasul…imaginaţiei.

*De ce iubirea altora ne pare îndeobşte ridicolă şi credem că a noastră e cu totul altfel?

*Vai de cel pe care l-au părăsit cuvintele!

*Lipit pământului mă simt, că-s fără de cuvinte…

*Dar vai şi de cei ce se simt jefuiţi de cuvinte!

*Cum să fiu gol, de vreme ce mă acoperă cuvintele?

*Eu stau aici dar iubirea mea îţi iese în întâmpinare.

*Toţi îndrăgostiţii par nebuni, în afară de mine.

*Toţi îndrăgostiţii par nebuni dar nu toţi nebunii par îndrăgostiţi…

*Zigurat, însingurat, negru aureolat, străinând şi singurînd părăsitul nostru gând…

*Nu scriu, trăiesc printre rânduri…

*Cuvintele îmi predau zilnic, lecţii de supravieţuire…

*Deviză: promovează tinerii dar onorează-ţi seniorii.

*O căsnicie armonioasă e ca un cântec etern în care există o relaţie perfectă între text şi muzică. Unul dă tonul muzicii, celălalt aduce în completare cuvintele.

*Oamenii continuă să existe cât timp îşi mai aduce aminte de ei cineva…

*Ţinea doliu fiindcă îi muriseră amintirile.

*A te bucura de bucuria altuia – aşa ar trebui să arate bucuria perfectă.

CEZARINA ADAMESCU

Câteva ore înainte de trecerea anilor.

Despre clonare – scrisoare deschisa deputatului Mircea Lubanovici

Posted by Stefan Strajer On May - 4 - 2010

Scrisoare deschisă adresată:

Dl. Mircea  Lubanovici

Deputatul diasporei americane în Parlamentul României

București, România

Transmis prin email la adresa: mircea@lubanovici.com

Referitor la Introducerea unui proiect de lege pentru interzicerea cercetărilor știinţifice în legătură cu clonarea fiinţelor vii.  Convorbirea telefonică cu ziariștii din America de Nord, Chicago, 24.04.2010

Stimate domnule deputat Mircea Lubanovici,

Repet rugămintea mea transmisă telefonic  de a renunţa la un proiect de lege care ar duce la interzicerea clonării în România, proiect anunţat de dvs. în cursul întâlnirii ziariștilor din America de Nord, sambata, 24 aprilie 2010.

Motivele invocate de dvs. în favoarea acestei legi au fost următoarele (după câte îmi aduc eu aminte):

1.       Cercetările știinţifice în legătură cu clonarea ar trece peste voinţa Domnului Dumnezeu care a creat lumea așa cum o percepem noi  în prezent.

2.       Cercetările în legătură cu clonarea ar duce la denaturarea caracterului poporului român.

Permiteţi-mi, vă rog, să aduc următoarele argumente în favoarea rugăminţii mele:

Referitor la 1, argumente religioase:

Lumea fiind creată de Dumnezeu, tot Dumnezeu este acela care a dat unei grupe de oameni, cercetători știinţifici de vârf, capacitatea de a încerca studiul îmbunătăţirii creaţiilor Domnului – animale de tot felul – folosind clonarea.

Dacă dvs. v-au fost prezentate argumente impotriva clonării – presupun eu, de către credincioși prea zeloși  – trebuie să reţinem că argumentele lor sunt împotriva voinţei Domnului! Este clar că Domnul Dumnezeu a dat – sau va da – această posibilitate unor personalităţi știinţifice și nici cei zeloși și nici Parlamentul României nu au vreo atribuţie în limitarea voinţei Domnului!

Referitor la 1, argumente știinţifice:

Ştiinţa a ajuns așa de departe încât poate deja crea forme primitive de viaţa pornind de la substanţe inerte – carbon, hidrogen, oxigen -  aflate în natură.  Pe de altă parte oamenii de știinţă au creeat -deja în urmă cu un deceniu – fiinţe vii, copii ale unor fiinţe vii existente. Aceasta este clonarea.

Între timp au fost făcute câteva zeci de experimente de acest gen cu rezultate tipice oricărui început de cercetare știinţifică. Care vor fi rezultatele finale și cum se vor putea folosi acestea în favoarea omenirii… asta este prematur să apreciem acum. Orice drum duce undeva și oamenii de știinţă au dovedit de fiecare dată că pot pune rezultatele muncii lor în slujba omenirii. Reprezentanţilor legali ai omenirii – deputaţii adunaţi în parlamente – au datoria de a sprijini legal dezvoltarea știinţei, nu s-o înfrâneze.

Referitor la 2:

Denaturarea caracterului poporului român? În nici-un caz!

Cercetările se vor face pe animale și încă nu s-a observat nicio transmitere a calităţilor animalelor asupra oamenilor. De altfel caracterul este o propietate specific umană care nu se regăsește la animale. Cercetarea știinţifică duce la creerea de noi posibilităţi de tratament, la noi produse, la noi locuri de muncă. Dacă va fi plină de success, va aduce o contribuţie la alinierea României lângă ţările avansate din lume.

Pentru informarea dvs.:

a)      Putină istorie, context religios.

Istoria este plină de intepretări ale voinţei  Domnului într-un mod personal, conform unor interese individuale și temporare ale slujitorilor acestuia: să ne aducem aminte că acum 500 de ani anumiţi dreptcredincioși au vrut să plaseze Pământul în mijlocul universului în timp ce Domnul Dumnezeu, în înţelepciunea Sa nemărginită, l-a plasat numai pe o orbită în jurul soarelui, care si el este plasat pe un brat lateral al unei spirale uriașe (galaxii), care și ea face parte dintr-o grupă locală de galaxii (amas) plasată undeva lateral pe un sistem de grupe de galaxii (strings). Pentru acest adevăr al Domnului, care constituie astăzi baza cunoștinţelor noastre despre lumea înconjurătoare, un om de știinţă s-a lăsat ars pe rug. Acum, în anul 2010, când noi cunoaștem voinţa adevărată a Domnului Dumnezeu, nu este cazul să cedăm la presiunile aceluiași gen de credincioși neinformaţi care nu înţeleg voinţa Domnului Dumnezeu în legătură cu progresul permanent al omenirii!

b)      Stadiul actual al dezvoltării știinţifice.

Să luăm un caz foarte practic care poate avea loc chiar în seara aceasta, după ce dvs. citiţi acest email: vă duceţi la restaurantul Parlamentului și comandaţi o friptură și o salată, ca orice om. Veţi  fi servit și o să vă bucuraţi de gustul delicios al fripturii, de strălucirea legumelor proaspete și de frăgezimea pâinii… Minunat, nu?

Dar!… Friptura atât de gustoasă este tăiată dintr-un animal care a fost modificat genetic pentru a produce o carne gustoasă! Dacă v-aţi fi dorit o friptură grasă… vi s-ar fi oferit o bucată de carne dintr-un animal modificat genetic în alt gen! Dvs. aţi fi primit exact ceea ce vă doriţi… și asta vă va face mulţumit… Nu-i așa?

Mai mult, pâinea care vi se pare atât de gustoasă este făcută din grâu modificat genetic și conţine în afară de apa, sarea și drojdia pe care le folosea bunica  încă vreo 40 de ingrediente care asigură ca pâinea rămâne proaspătă, că este așa de fragedă că vi se topește în gură, etc… Toate acestea au fost  create de mâna omului… Stiaţi asta?

Mai departe… roșiile din salata dvs. sunt modificate genetic și se păstrează două săptămâni proaspete și fragede în afara frigiderului… la fel si ardeii, castraveţii si ce mai aveţi pe masa dvs… Iaurtul care vă garnisește salata nu este facut din laptele “pus la prins” – tot cum făcea bunica – ci prin adăogarea de bacterii modificate genetic care vă produc gustul dvs. favorit, de ex. 35% dulce și 65% acru… Dacă eu aș prefera invers, 65% dulce și 35% acru atunci bucătarul ar comanda iaurtul respectiv… și acesta va fi fabricat cu ajutorul altor bacterii și livrat așa cum îmi poftește mie inima…

Putem merge mai departe: grâul, porumbul, orezul, toate sunt modificate genetic și acestea permit producţii la hectar de 5000 – 7000 Kg (Ţăranul roman, care nu are acces la aceste ultime cuceriri ale știinţei, nu poate recolta decât 2500 Kg). Așa s-a reușit să se potolească foamea a miliarde de oameni din Orientul Indepărtat… Acum suntem aproape 7 miliarde pe acest pământ – dublu decât acum 50 de ani, când ne-am născut noi – și aproape toţi sunt sătui. Acum 50 de ani, foarte mulţi erau flămânzi… Ştiaţi asta?

Modificarea genetică a animalelor și plantelor este o tehnologie intrată în viaţa de toate zilele mulţumită eforturilor oamenilor de știinţă.

Dacă dvs. sunteţi un om religios, puteţi să gândiţi ca toate aceste modificări au fost duse la bun sfârșit din voinţa Domnului Dumnezeu: de ce nu? În orice caz ele reprezintă modificări importante ale animalelor originale – cele create de Domnul Dumnezeu și care l-au însoţit pe Noe pe arca sa și au fost salvate de la înec. Se pare că aceasta este voinţa Domnului – ca oamenii să îmbunătăţească ceea ce Domnul Dumnezeu a creeat iniţial – nu-i așa?  Şi atunci… de ce vreţi dvs. – un om cu credinţă în Dumnezeu – să vă puneţi în calea Domnului, în calea progresului știinţei și tehnicii?!

Alte exemple pot să  vă pun la dispoziţie în cadrul unei întâlniri la București.

c)       Cercetarea românească

Cercetarea în România a suferit  în urma întreruperii contactelor cu cea occidentală în anii dinaintea revoluţiei și din lipsa personalului de conducere calificat în 19 ani de după revoluţia din 1989. Abia anul trecut a putut fi cooptat în fruntea cercetării românești o personalitate cu pregătire corespunzătoare – actualul secretar de stat pentru cercetare prof. dr. Marius Enachescu a lucrat la Universitatea Berkley / California – dar handicapul pe care cercetarea româneasca îl are de recuperat este imens.

Bunăstarea și viitorul naţiunii române depinde de folosirea în ţară a capacităţii creatoare autohtone: Parlamentul nu trebuie să pună piedici în calea acesteia! Rezultatul ar fi numai că acei cercetători români care vor dori să se dedice studiului clonării – urmând chemarea lor știinţifică – vor pleca în străinătate  lăsând  cercetarea românească într-o situaţie și mai precară decât cea actuală. Cazuri din acestea cunoșteţi și dvs. cu miile! Rugămintea mea este să nu întreprindeţi ceva care va dăuna viitorului României!

Stimate domnule deputat Lubanovici,

Informaţii detailate despre această temă puteţi obţine la Academia Română: o colaborare cu această instituţie prodigioasă a știinţei românești vă recomand călduros. Fiindcă tema tratată aici este de mare interes, transmit acest email atât dl. Raimond Luca, senatorul din partea diasporei americane în Senatul României, cât și colegilor ziariști care au asistat la discuţie.

Cu deosebită stimă,

Prof. dr. doctor honoris causa, Radu Mihalcea

5316 Howard Ave, Western Springs, IL 60558, USA

Tel. (708) 246 2280, Cell (708) 205 4095

27 aprilie 2010

DOAMNE, N-AM ISPRÃVIT! MAGDA ISANOS

Posted by Gabriela Petcu On April - 17 - 2010

MAGDA ISANOS, poeta care a reuşit să răspundă tristeţii cu un zâmbet etern

Autor: Gabriela Petcu

“Tuturor acelora care nu mă cer
şi nu mă cunosc, am vrut să le fiu
o candelă pentru mai târziu.”

La 17 aprilie 1916, când se năştea Magda Isanos, primăvara provoca viaţa într-o lumină nouă, pregătitoare a unui drum deloc uşor, un pic perfid, cu un început şi un sfârşit marcat de cele două mari războaie care au schimbat multe convingeri existenţiale. Între acestea, un hohot de râs aducător de veselie şi nădejde. Era Duminica Tomii…ca un fel de pecete pentru viaţa puţină dar extrem de intensă a Magdei, ca un avertisment la ideea de adevăr, a venit pe lume surprinzând câte puţin din toate ce sunt pe pământ…“Adu-ţi degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu-ţi mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!” (Ioan 20, 26-27).

Părinţii săi, Mihai Isanos şi Elisabeta (n.Bălan), erau doctori în medicină la Costiujeni în apropiere de Chişinău. Aici, va face şi Magda şcoala primară. Liceul, îl urmează la Şcoala eparhială de fete din Chişinău. A studiat la Iaşi (1934-1938) dreptul şi filosofia; mai târziu, fiind licenţiată în drept, a profesat scurt timp avocatura la Iaşi. Debutează în 1932, cu versuri în revista “Licurici” a Liceului de băieţi “Bogdan Petriceicu Haşdeu” din Chişinău.

Copilăria i-a fost vegheată de părinţi plini de grijă şi afecţiune şi de surori care o adorau. S-a bucurat de o grădină minunată în jurul casei, acolo unde îşi petrecea timpul în căutarea răspunsurilor, prin curtea străjuită de brazi, unde erau două alei de nuci şi două de peri, câţiva meri, un vişin înalt, arţari şi duzi; sub nuci, toamna aşternea covor de frunze foşnitoare. Fetele se trânteau pe crengile unui arţar bătrân, şi în toată grădina, iarba creştea atât de înaltă, încât îşi puteau croi prin ea tuneluri…spre o lume plină de basm, de magie. Deşi mai mare decât surorile sale, Magda se comporta fără acea distanţă impusă de diferenţa vârstei. Ea le spunea poveşti, era prima la jocuri, le cucerea prin vioiciune, imaginaţie. Jucau teatru (născocea piesele, întotdeauna istorice, cu un sultan cotropitor şi un domn român), prindeau muşte ca să hrănească puii din cuiburile doborâte, sau făcând şcoală cu ele, deveneau cuminţi, serioase. Avea o superioritate psihică, un anumit fel de a fi, doar al ei, poate un privilegiu obţinut cu preţul suferinţei. Era mai ageră la minte decât normalul vârstei, iar prin elocvenţă se impunea adesea şi în faţa celor mari.

Aceste momente ale copilăriei, au fost umbrite de o taină amară ce îşi făcuse loc în sufletul şi trupul Magdei şi care a urmărit-o toată viaţa. Poliomielită…Fetiţa veselă, înzestrată cu toate darurile a fost doborâtă şi aproape strivită de această boală cruntă. A zăcut mult şi greu, a rămas cu glezna stângă inertă. A purtat, ca un stigmat urmele bolii şi a rămas cu teamă de fericirile prea mari, care ar putea să-l supere pe Dumnezeu. Se gândea că bucuria exagerată ar putea să atragă reversul ca o fatalitate, ca o ironie a vieţii.

Magda, avea o putere imensă, izvorâtă din marea ei generozitate transformând lacrimile în surâs şi reuşind în cele mai crâncene situaţii, când alţii ar fi plâns istoviţi de prea multă durere, să aluge tristeţea, să aducă linişte în jurul ei. Chiar şi atunci când cumplita boală de inimă ajunsese la apogeu, încerca râzând să alunge tristeţea din sufletele celor care îi erau alături.
Magda, putea fi lumină şi umbră, soarele şi luna, bucuria şi tristeţea… Nu avea egoismul celor care se gândesc doar la durerea lor, afişându-şi nefericirea, în loc să-i menajeze pe cei dragi. Ea făcea mai mult: încerca să-i vindece pe cei din jur de melancolia vieţii, ca şi cum rostul ei pe lume era să nu-i lase pe ceilalţi să-şi risipească lacrimile. Tristeţea din poeziile nocturne ale Magdei, este reversul veseliei de peste zi. Îşi scria poeziile noaptea, sub ocrotirea umbrei pentru a înţelege mai bine lumina. Nu-i plăcea să-şi citească poeziile cu glas tare. Mamei ei, i le dădea să le citească singură, iar surorilor le cerea să i le copieze „pe curat”, cu chenar în două culori, căci ea avea un scris „urât”, dar cu trăsături ferme, bine formate, încă de la o vârstă foarte tânără. Văzându-şi poeziile copiate caligrafic, zâmbea: „Dacă se vor găsi vreodată caietele astea, se va spune cu uimire: Ce scris pueril şi ce gândire profundă!” Din când în când, îşi rupea caietele sau le ardea; pe unul l-a aruncat, într-o vară, în mare. Elevă în clasa a VI-a de liceu, Magda a interpretat rolul Subretei, din „Avarul” de Moliere: simplă apariţie mută, trebuia să-şi farmece publicul având la dispozitie doar o mătură şi o cârpă de praf. A avut un succes extraordinar. Au asistat sute de elevi, fete şi băieţi; la sfârşit, toţi actorii au format o piramidă, iar Magda, cu mâinile-n şolduri, cu şort şi bonetă, poza râzând, în vârf, deasupra tuturor…
Emoţii, putea să aibă, dar niciodată nu le-ar fi arătat, nu le-ar fi recunoscut; surorile nu au văzut-o niciodată având „trac”. Toate acestea presupuneau o luptă continuă cu sine, iar ea a fost, pe toate planurile, o luptătoare, astfel şi-o amintesc toţi cei care au cunoscut-o.
În toamna anului 1934, Magda Isanos, ajunge studentă la două facultăţi, Drept şi Filosofie; ea se descrie cel mai bine, într-o schiţă, sub chipul unei fete abia coborâte din trenul de Chişinău, gata să urce „calea regală” a Iaşului, strada Carol, spre Universitate: într-un taior nou, în mână cu o servietă la fel de nouă, „îşi întoarce faţa la dreapta şi la stânga, şi, cu mândrie şi cu entuziasm, ea strigă din ochi tuturor: sunt studentă!” Apoi, „în neprimitoarea cameră mobilată, stă pe marginea patului şi nu poate dormi; îsi aminteşte de grădina de-acasă…” „La Universitate, a doua zi, totul e copleşitor… Larma, zidurile prea înalte, îndrăzneala viitorilor colegi. Desigur, i se face curte, chiar dacă nu-i frumoasă, e tânără. Studenţii îi fac loc lângă dânşii…” Ea „priveşte drept la oameni ca şi cum le-ar spune: eu am să înving.”

Universitatea reuşea să impresioneze pe cei abia sosiţi, dezorientaţi şi miraţi de toate noutăţile încercând să găsească avizierele cu anunţuri şi orare.

Magda explorase şi celelalte posibilităţi oferite de Iaşi: seratele de la „Bragadiru”, cinematografele, Copoul… Nu peste mult, însă, poezia şi cărţile aveau să-i rămână singurii, statornici prieteni, „într-o vreme mohorâtă şi laborioasă.”

Apoi, s-a întâmplat să apară el…Avea un nume sonor ca un pseudonim – Eusebiu Camilar.

Amândoi erau poeţi. Întâlnirea a fost una dintre acele apropieri care se întâmplă rar. Fericiţi că soarta îi adusese alături, nici unul nu voia mai mult. Mai târziu, când planurile lor de căsătorie prindeau contur, mama Magdei a sosit la Iaşi şi a vrut să afle detalii despre viitorul ginere. A constatat cu uimire că, în afară de superlative şi declaraţii de dragoste, nu ştia prea multe. Un lucru era cert – se iubeau, şi asta le era de-ajuns. S-au căsătorit în martie 1938. În mai, ea le scria celor de-acasă: „Eu sunt foarte fericită, cred că nu e exagerat să spun că ne iubim în fiecare zi mai mult. Ne-am pus verighetele, ne stau foarte bine, nici largi, nici strâmte… Zeby îmi aduce flori din oraş, îmi lustruieşte pantofii, şi nu mă lasă să fac treabă, de parc-aş fi o principesă în exil. Câteodată mi-i frică. Atâta fericire poate supăra pe Dumnezeu.”
În septembrie 1939, Eusebiu Camilar a fost concentrat la Botoşani, trimis undeva „pe zonă”, şi ulterior pe frontul de răsărit. Invadarea Basarabiei de către armatele sovietice, la 28 iunie 1940, a însemnat exodul familiei din Chişinău, întâi la Iaşi, apoi la Bucureşti, unde Magda i-a urmat. Aici, la data de 8 iulie 1941, se naşte fetiţa lor, Elisabeta.

După o scurtă revenire în 1941, refugiul basarabean s-a repetat în primăvara lui 1944; Magda a părăsit şi ea, a doua oară, Iaşul, familia s-a reunit în Bucureştiul aflat sub ameninţarea continuă a bombardamentelor.
Pentru Magda, au fost anii „plânsului pe prispe de lut”: singurătate, tristeţe, atacurile repetate ale bolii… Stătea mai mult întinsă pe pat în acea toamnă a lui 1944…ultima ei toamnă.
Lucrând împreună cu soţul ei la drama „Focurile”, a pus în gura unui personaj, următoarea replică: „Dac-aş şti că prin moartea mea se schimbă măcar un strop din nedreptăţile lumii, sunt gata să mor…” S-a întâmplat la 17 noiembrie 1944, la Bucureşti…iar nedreptăţile au urmat drumul însoţind omenirea mereu, mereu…

Magda Isanos moare atât de tânără, la numai 28 de ani, iar opera ei poetică, desăvârşită în ciuda scurtului răstimp, este lăsată celor apropiaţi, şi nu numai lor.

Fiica sa, a decis să-şi adauge la numele civil al tatălui, pe acela al mamei, semnând la debutul revuistic, în ”Iaşul literar” (1964), Elisabeta Isanos-Camilar, pseudonim la care a renunţat după scurt timp şi a rămas la acela de Elisabeta Isanos, păstrat în amintirea mamei sale. Absolventă în 1965 a facultăţii de filologie din Bucureşti, secţia limba şi literatura franceză (specialitate principală), limba şi literatura romană (specialitate secundară), scrie poezie, proză, traduceri din limba română în limba franceză, având o bogată activitate literară.

O familie care a reuşit să transmită stări diverse… iubire, emoţie, frumuseţe, durere şi toate acestea, puse în cuvânt scris renăscut din seva unor suflete minunate.

Am citit rândurile scrise de Elisabeta Isanos despre mama sa şi am găsit un dor subtil, un freamăt uşor de amintire…ca acela al unei îmbrăţişări eterne.

DOAMNE, N-AM ISPRÃVIT!

Doamne, n-am isprãvit
cântecul pe care mi l-ai soptit.
Nu-mi trimite îngeri de gheatã si parã
în orice sarã.

Nu pot pleca. Arborii îmi soptesc;
florile calea-mi atin si mã opresc.
Despre toate-am început o cântare
de laudã si naivã mirare.

Oamenilor voiam sã le las
sufletul meu, drept pâine la popas,
drept pãsune, livadã si cer.
Tuturor acelora care nu mã cer
si nu mã cunosc, am vrut sã le fiu
o candelã pentru mai târziu.

Cãutam în iarbã si-n mohor
tainele ascunse tuturor.
Mã uitam în fântânã si-n iaz,
si-ascultam – îndelung – sub brazi…

Atunci au venit îngerii si m-au chemat.
Doamne, nu pot pleca, n-am terminat!
Deschide colivia, fã sã zboare
cântecele mele nerãbdãtoare.

Din volumul “Tara luminii”, 1946

CELLA SERGHI: O PASÃRE RARÃ
“Şi-a sfărâmat sufletul, dar nu înainte de a fi dat acel ţipăt, care trezeşte pe oameni la o viaţă nouă, care îi scutură şi îi sileşte să vadă frumosul. Ne-a părăsit, dar nu înainte de a ne lua voiniceşte de mână şi a ne duce undeva foarte sus, în crestele curate ale munţilor, nu înainte de a fi sădit în noi nădejdea în zile mai bune.”
( “La comemorarea Magdei Isanos”, în “Drumul femeii”, decembrie 1945)

NICOLAE MANOLESCU: CEA MAI PROFUNDÃ POETÃ A LITERATURII ROMÂNE
“Dintre multe nume se impun două: cel dintâi este al Magdei Isanos, poetă excepţională, cu mare influenţă asupra întregii poezii feminine de după război. Nota ei este spaima că nu va apuca să spună tot ce are de spus/…/Boala i-a dat o mare gravitate lăuntrică: poeta ia cunoştinţă de univers ca şi cum s-ar ruga, tulburată de toate câte sunt în juru-i cu sentimentul că se împărtăşeşte dintr-o taină/…/. Natura îi apare ca un templu, în care pomii tineri înalţă o cântare soarelui, zeu popular printre plante./…/Presimţirea că va muri a Magdei Isanos s-a împlinit repede şi nu putem decât să regretăm că n-a trăit mai mult cea care se anunţa, chiar şi printr-o activitate atât de restrânsă, drept cea mai profundă poetă a literaturii române.”
(prefată la “Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta”, B.P.T., 1968, Editura pentru literatură)

Notă: sursa – Magda Isanos, Eusebiu Camilar, Elisabeta Isanos opera, bibliografie, date biografice.

Autor:

Gabriela Petcu

S-a ridicat la cer – Conf. univ. dr. Constantin Nicolae MĂLINAŞ

Posted by Gabriela Petcu On February - 25 - 2010

Autor: Gabriela Petcu

 

„Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi” (Mircea Eliade)

Octombrie 2009. Culorile de verde arămiu se revărsau în cel mai frumos tablou al naturii. Toamna respira miresme de gutui coapte şi tufănele albe. Eram invitată de domnul George Roca la Oradea, pentru a participa la un eveniment în Tinca. Liceul „Nicolae Jiga”  împlinea 10 ani de la botezul cu numele marelui om de suflet, prilej pentru o frumoasă  manifestare. Au fost invitaţi speciali printre care şi scriitorul Constantin Nicolae Mălinaş pe care am avut bucuria să-l cunosc şi să petrecem împreună, câteva ore minunate.

Îmi amintesc privirea aceea care pe moment, nu am înţeles-o…În ochii săi,  jucau lumini şi umbre…un fel de bucurie amestecată cu nostalgie, cu îndoială dar şi cu oarecare consolare…cu întrebări şi răspunsuri deopotrivă. Un zâmbet fragil, se risipea printre cuvinte..însă cuvintele erau ferme. Aşa sunt şi acum, cuvinte scrise, rămase mărturie gândurilor şi faptelor sale.

Întoarcerea de la Tinca  spre Oradea, a fost o plăcere. Eram în maşină  împreună cu scriitorul George Roca, cu profesorul Iosif Popa şi cu cel care azi este la cer şi căruia îi dedic un gând etern, Constantin Nicolae Mălinaş. Se făceau glume într-o atmosferă de veselie şi încântare. Ziua era frumoasă, însorită şi colorată în toamnă ruginie. Uneori, îmi aruncam privirea în oglinda retrovizoare (eu conduceam) şi reuşeam să-i surprind pentru o clipă, chipul radios care răzbătea dintre gândurile adunate prea multe şi prea grele. Ajunşi în Oradea, l-am lăsat acasă…După ce ne-am luat rămas bun şi a coborât din maşină, George Roca mi-a şoptit „este tare bolnav…” Atunci, m-am întors brusc şi am privit în urmă. L-am văzut…da, era acolo şi ne făcea cu mâna…Am simţit atunci că nu îl voi mai vedea şi am înţeles toate acele lumini şi umbre din privirile lui. Îmi venea să plâng şi nu ştiam atunci că va veni şi timpul în care lacrima se înlocuieşte cu amintirea pentru că moartea nu este altceva decât o cale spre eternitate.

În ianuarie, am aflat că starea de sănătate s-a înrăutăţit. Se afla la un centru de recuperări…Am îndrăznit să-l sun. Şi mi-a răspuns. Glasul îi era stins dar duios…şi liniştit…se pregătea să meargă dincolo…

Azi, Constantin Nicolae  Mălinaş, este la cer. Dumnezeu i-a făcut loc printre îngeri iar noi, cei care l-am cunoscut, ne vom ruga pentru ca toate ce-au fost pe pământ, să fie în iertare. Eu ştiu că acolo, unde se află acum, este bine. Din acest motiv, nu am să plâng ci voi pune o mână pe piept, acolo unde sufletul pulsează iubire şi îmi voi îndreptata privirea spre cer, acolo unde începe nemurirea.

Dumnezeu să-l odihnească!

Cei doi buni prieteni, George Roca şi Constantin Mălinaş.

„Ne-am luat la revedere, i-am spus că plec în Australia
şi voi reveni la anul (în 2010). El s-a uitat la mine cu ochii înlăcrimaţi şi
mi-a şoptit la ureche: “Mălinu nu va mai înflori la primăvară!”

Fabulă  eternă
(lui George ROCA)

Două păpădii vorbeau alăturate
şi se încălecau pline de fiori în seminţe
- Suntem convinse că viaţa noastră
va fi mult mai bună când ne vom lua
va fi mai senină, mai liniştită,
 va fi mai de fiinţe!
- Vom fi căsătorite chiar de doua ori
  ce fericire!
  se vor naşte primii copii…
- Urmatorii, urmatorii…
- Şi vom trăi mult ridicate de subsiori,
vom trăi mult, până când…

- Nu va veni niciodată timpul să mori !
- Vom trăi peste fire!

Dar în clipa aceea a venit altcineva
le-a scuturat de toate
a venit o pală de vânt – au căzut,
s-au împrăştiat,
n-a mai rămas din ele nimic,
decât pământ în jur,
decât negrul pământ!
     

Morala:
Aşa este şi omul – păpădie
iar Dumnezeu o pală de vânt în vecie!

(Oradea, 12 ianuarie 2009 Constantin Mălinaş)

Gabriela Petcu

25 februarie 2010

La facerea lumii… Banc

Posted by Stefan Strajer On February - 11 - 2010

La facerea lumii, Dumnezeu, pentru a-i ajuta pe oameni să prospere, a hotărât să dea printr-o “Lege Divină” fiecărei naţii câte două virtuţi.
Astfel, El i-a facut:
- pe elveţieni – ordonaţi şi respectuoşi faţă de legi;
- pe nemti – disciplinaţi şi raţionali;
- pe englezi – perseverenţi şi studioşi;
- pe japonezi – muncitori şi răbdători;
- pe unguri – hotărâţi şi buni meseriaşi;
- pe francezi – culţi şi rafinaţi;
- pe spanioli – veseli şi ospitalieri…

Când a ajuns la români, i-a spus îngerului consilier care şi nota:
- românii vor fi inteligenţi, cinstiţi şi buni politicieni..
Dupa ce a publicat-o în “Monitorul Celest”, îngerul a remarcat:
- Doamne, ai dat tuturor popoarelor câte două virtuţi, iar românilor trei. Oare în acest fel, nu cumva ei îi vor depăşi şi exploata pe toţi ceilalţi ?
- Aoleu, aşa e! Ai dreptate! Atunci să revenim cu o “Ordonanţă de urgenta”.
” Pentru că virtuţile Dumnezeieşti, odată acordate, nu se mai pot lua înapoi, precizez că nimeni nu va putea avea si folosi mai mult de două virtuţi, în acelaşi timp!”
Şi astfel, se explică de ce românii…
- care sunt inteligenţi şi cinstiţi, în nici un caz nu fac politică;
- cei care sunt cinstiţi şi fac politică, in mod sigur nu sunt inteligenţi;
- care fac politică şi sunt inteligenţi, categoric nu sunt cinstiţi.

 

MIHAI EMINESCU LA ROMÂNII DIN AMERICA

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2010

MIHAI EMINESCU LA ROMÂNII DIN AMERICA

File de turneu cultural

Autor: Conf.univ.dr. Anca Sirghie

 

I.ÎN MEREU ÎNSORITUL ORAŞ DENVER, COLORADO, A FOST ÎNCEPUTUL

    Fiecare călătorie în Lumea Nouă din anii precedenţi mi-a dat sentimentul că în plan cultural descopăr la conaţionalii noştri un potenţial nebănuit, dar insuficient valorificat datorită lipsei de unitate între ei. Ceea ce simt mulţi români care muncesc în America este insatisfacţia ruperii de viaţa culturală din ţară. Iată de ce, nu cu mult timp înainte de a pleca spre America, mi s-a comunicat că acolo sunt solicitată să susţin câteva conferinţe în state diferite, începând cu Colorado şi continuând cu New York, ca să ajung apoi şi în Michigan. Cel mai important era să stabilesc teme adecvate comunităţilor de români şi chiar locaţiei stabilite pentru fiecare dintre ele.

    Ca eveniment cultural pus în legătură cu cei 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, conferinţa anunţată din timp la Biserica Sf. Dimitrie cel Nou de la Universitatea din Boulder, Colorado, orăşel universitar prestigios, mult indrăgit de artişti, trebuia să ţină în accepţia mea cont de un anume context religios.  In 27 decembrie a.c. de Sf. Ştefan, după un moment închinat celor muriţi la Revoluţia din România decembristă, preotul Ioan Bogdan, absolvent al Institutului Teologic Ortodox din Sibiu, a anunţat ca “eveniment al zilei” aşteptat de toţi cei prezenţi conferinţa mea, Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu. S-a pregătit imediat ecranul pentru textele şi imaginile aduse de mine. Pe o masă au fost aşezate câteva dintre cărţile mele, pe care în mod sincer intenţionam numai să le arăt, întrucât mă aflam prima dată în faţa unor români americani din zona oraşului  Denver. Capitala Statului Colorado este o localitate de la poalele Munţilor Stâncoşi cu totul surprinzătoare pentru mine, căci aici 300 de zile în an sunt însorite, încât  de la mic la mare, localnicii poartă ochelari de soare indiferent de anotimp. In Denver, oraş superb aflat la o altitudine mare, chiar şi în decembrie, luna cu temperaturi joase, luminozitatea celestă te euforizează, pur şi simplu, aşa ca pe ţărmurile mărilor Greciei în plină vară. Salba de staţiuni de ski din preajmă se situează la înălţimi de peste 3000 m altitudine, unde întregul an sunt condiţii optime pentru sporturile de iarnă. Aflată într-un grup de colindători în ajun de Crăciun, am cunoscut  între altele mai multe familii de maratoniste românce, care se antrenează din plin  în zona montană a oraşului Denver. Erau între ele Constantina Diţă, campioană mondială maratonistă la Beijing în 2008, şi Luminiţa Talpoş, cu un palmares şi el redutabil. Nu m-am mirat să le revăd la conferinţa mea de duminică. I-am remarcat între participanţii la eveniment pe distinşii intelectuali care sunt soţii Ingrid şi Mircea Fotino, prima familie de români care acum aproape 4 decenii s-a aşezat la Denver. Au venit la conferinţa mea şi reprezentanţii presei  româneşti locale. Între ei, Sebastian Doreanu mi-a mărturisit intenţia de a face la Denver o bibliotecă românească, pentru care mi-a solicitat toate cărţile mele.Nu aveam cu  mine decât câteva titluri, luate aproape la întâmplare de acasă la plecare.

    Imediat ce în capela universitară condiţiile de proiecţie au fost asigurate, am început prezentarea temei Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu, pe care în mod explicabil n-am avut vreodată preocuparea de a o propune nici studenţilor mei din ţară, fie la Sibiu sau la Tg. Mureş, la Bacău şi nici celor de la Universitatea “Michel de Montaigne” din Bordeaux, Franţa. Doar  la un simpozion internaţional la Helsinki în vara lui 2008 am tratat o temă similară, concretizând cazul poetului iconoclast Tudor Arghezi, despre care în tot cursul activităţii mele de profesor am vorbit liceenilor şi studenţilor mei români. Acum se cerea să menţionez în faţa unui public atât de însetat de cultură naţională  noile studii, mult mai cuprinzătoare decât bănuisem eu, şi pe autorii lor, care în ultimul deceniu au început să trateze relaţia lui Eminescu, poet şi publicist, cu credinţa religioasă şi cu miturile creştine. Am recurs la manuscrisele eminesciene în care motive şi personaje emblematice ale credinţei creştine apar în mai multe variante ale aceleiaşi poezii, cel mai adesea neşlefuită spre a fi tipărită antum. Surprinzătoare pentru publicul din Denver a apărut şi prezenţa unor motive religioase în publicistica eminesciană, iar pentru că românii  ortodocşi tocmai sărbătoreau în 27 decembrie pe Sf. Ştefan, firească mi s-a părut  consemnarea admiraţiei poetului -gazetar pentru ”atletul lui Christos”, domnitorul Ştefan cel Mare al Moldovei.

Conferinţa a fost un moment de intensă românitate, care s-ar putea să aibă binevenite prelungiri viitoare, mai ales că în zonă apar publicaţii în limba română şi sunt tineri de iniţiativă culturală cu totul remarcabili ca statut intelectual. Mulţumirilor verbale primite la finele conferinţei li s-au adăugat în următoarele câteva zile şi altele scrise, venite din partea unor participanţi, care mă rugau să revin. De altfel, cărţile aduse de mine doar spre ilustrare a domeniilor mele de activitate au fost pe dată cerute de conaţionali ai noştri, dornici să reia legătura cu literatura română, de care au fost ţinuţi atât de departe mulţi, prea mulţi ani.    

Am înţeles că în această comunitate a românilor din capitala Statului Colorado s-a făcut astfel  un început de nouă tradiţie culturală, pe care  este firesc să o perpetueze şi alte personalităţi din ţară care vor vizita pe viitor aceste frumoase meleaguri ale Americii, unde nici măcar temuta criză financiară nu a dat prea mult de furcă localnicilor, care şi-au menţinut economia în parametrii normali ai unei prosperităţi muncite din greu, dar evidente şi în viaţa compatrioţilor noştri, trăitori pe acele meleaguri. M-am despărţit cu greu de ei, înţelegând că las în urmă alţi noi prieteni, bucuroşi să mă asculte oricând, vorbind nu numai despre Eminescu şi nici doar despre clasici.

II. DESPRE MIHAI EMINESCU LA NEW YORK, ÎN CEAS ANIVERSAR

 

     Nicăieri nu am simţit a fi mai justificat mitul creat în jurul lui Mihai Eminescu şi opera sa ca la românii de la New York, care nu apleacă privirile spre nici-un argument potrivnic credinţei în sacralitatea lui, credinţă declarată nu axiomatic, ci sprijiniţi pe dovezi, niciodată îndestul cercetate. De aceea nu am avut motiv să mă simt surprinsă de faptul că împlinirea a 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu a fost marcată în comunitatea românilor newyorkezi printr-o manifestare de o amploare neobişnuită, ea întinzându-se pe trei zile de activităţi variate, în locaţii diferite, dar având o finalitate unitar concepută.  Cele trei trepte ale aceluiaşi eveniment cultural al românilor newyorkezi s-au concretizat ascendent, de la seara de cenaclu literar din 15 ianuarie în atmosfera lejeră a unui dialog ferit de severitatea oficializării, la un simpozion de amploare desfăşurat în instituţia cea mai reprezentativă a statului nostru, Consulatul General al României în ziua de 16 ianuarie, ca în 17 ianuarie  să fie programată o rugăciune către Dumnezeu rostită în mai multe lăcaşuri sfinte ale ortodoxiei newyorkeze pentru poetul naţional al românilor de pretutindeni. Iată o triadă a spiritualizării într-un eveniment cultural românesc conceput şi chiar organizat exemplar, departe, slavă Domnului, de formele îndeobşte letargice  pe care le-a înregistrat în ţară, unde el este umbrit de cei care contestă fără o suficientă argumentare importanţa simbolică a lui Eminescu în viaţa spirituală a poporului român.

    Surpriza pe care mi-au pregătit-o organizatorii manifestării însă, nu a fost numai faptul că la această ediţie eram singurul membru al Uniunii Scriitorilor din România invitat din ţară, ci  şi acela că în reuniunea din 15 ianuarie a.c. eram oaspete de onoare al Cenaclului  “Mihai Eminescu”din New York. Drept aceea,  trei membri de frunte ai cenaclului, anume poetul prof. Th Damian, prof. Valentina Ciaprazi, criticul şi istoricul literar M.N.Rusu, au prezentat  dintre ultimele-mi cărţi apărute  la edituri din ţară, pe cea realizată în colaborare cu prof. dr. Ada Stuparu de la Craiova, volumul Limba şi literatura română-Scrierea argumentativă. Scrierea reflexivă, Scrierea imaginativă, Editura Gabriel, 2009, un bun instrument de lucru pentru profesorii de română cu elevii ciclului gimnazial, conceput în vederea dezvoltării deprinderii de a realiza compuneri, fie “argumentative” legate de genurile literare studiate la clasă, fie compuneri libere, “reflexive” şi respectiv “imaginative”. Aşa cum a remarcat M.N.Rusu, succesul acestui caiet de lucru derivă din valoarea reprezentativă a fragmentelor selectate din opere beletristice, ele devenind un punct de pornire temeinic pentru viitoarea cultură umanistă a elevilor. Criticul semnala faptul că noi, ca autoare, nu am ignorat nici operele scriitorilor diasporei româneşti, semn al unei intrări în normalitate. A fost menţionată şi revista la care activez ca redactor- şef „Lumina slovei scrise”, publicaţie academică anuală ajunsă acum la al 7-lea volum, care se va lansa în curând la Universitatea “Alma Mater” Sibiu. Dialogul consacrat lui M. Eminescu de participanţi, între care se afla şi publicistul Gr. L. Culian de la „New York Magazin”, cel mai vechi ziar românesc independent în metropola americană,  s-a focalizat pe ipostaza ziaristului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ipostază nesocotită şi prea puţin cercetată până în prezent, deşi ea evidenţiază spiritul de jertfă în numele dreptăţii, într-o luptă cu mistificările de tot felul. Deja în 1906 A.C.Popovici afirma că :”Oricât l-am admira pe Eminescu ca poet, şi mai multă admiraţie merită ca gânditor politic.” Personalitatea geniului absolut al culturii române, cu deosebire în ipostaza de ziarist implicat activ în viaţa socială şi în cea politică a epocii lui apare, mai mult decât în toate perioadele exegezei precedente, reliefată  prin cercetarea documentară din ultimele decenii, când s-a evidenţiat dramatismul unei existenţe dedicate poporului său şi sacrificate până la martiriu pentru el. S-a remarcat şi faptul că până în prezent nici opera beletristică eminesciană nu a fost epuizată de istoria literară românească, dar o nouă deschidere o asigură punerea în circulaţie a ediţiei complete a manuscriselor acestui  inegalat creator de geniu al culturii naţionale. 

     Într-un moment când la Bucureşti spiritele luminate ale Academiei Române se întrebau într-o reuniune publică dacă Eminescu poate fi socotit “poetul naţional” al neamului,  în cenaclul de la New York se reconstituia sinusoida receptării poetului de către generaţiile liceenilor din epoca socialistă şi ale celor posdecembrişti. Argumentul decisiv pe care eu  îl invoc ori de câte ori se pune în discuţie calitatea lui Eminescu de poet naţional al românilor este adevărul că peste 100 de generaţii  de şcolari la cele mai diferite vârste l-au receptat pe poet, considerându-l al lor ca simţire şi conştiinţă-model, ceea ce nu s-a mai întâmplat cu niciun alt scriitor al neamului nostru, fie că ne referim la G. Bacovia, T.Arghezi, L.Blaga sau  la N. Stănescu şi indiferent de valoarea lor intrinsecă. În concluzie, fără să fi ieşit din nota firescului, dezbaterile acestei animate şedinţe de cenaclu au fost o reuşită. 

   În continuare, conaţionalii noştri din New York l-au evocat pe Mihai Eminescu la Consulatul General al României  în 16 ianuarie 2010. Iniţiativa a fost tot a scriitorului pr. prof. Theodor Damian, preşedintele Institutului  de Teologie Ortodoxă şi Spiritualitate, în colaborare cu ing Cristian Pascu, preşedintele Societăţii Române Creştine “Dorul”, lor alăturându-li-se Academia Oamenilor de Ştiinţă. De patru ani de când primesc invitaţia de a prezenta comunicări despre Eminescu la mijloc de ianuarie în America nu încetez să mă simt contrariată văzând că Institutul Cultural Român din New York, aflat în aceeaşi clădire cu Consulatul, nu participă la un asemenea eveniment important, pe care în mod firesc chiar el ar fi trebuit să-l patroneze şi să-l găzduiască. Oare şi în alte ţări asemenea  institute culturale manifestă o asemenea atitudine de somnolenţă în loc să-şi împlinească menirea? Simpozionul Eminescu, intrat de aproape două decenii în tradiţia culturală a comunităţii românilor de peste Ocean,  s-a impus a fi cel mai amplu eveniment academic din Statele Unite ale Americii. Totuşi, în România nu se preia prin mass-media evenimentul, care rămâne total necunoscut şi în anul acesta, când s-a ajuns la a 17-a ediţie, ca şi în cei precedenţi.  

  În deschiderea manifestării, Cristian Pascu a relatat  modul cum s-a finalizat un mai vechi proiect cultural al său prin aducerea la finele anului 2009 la New York a celui dintâi bust al Luceafărului poeziei româneşti. Este prima statuie a marelui poet care trece Oceanul către SUA şi în sens mai larg primul monument cultural românesc din “Lumea Nouă”, conceput să fie expus într-un spaţiu public de pe teritoriul american. Bustul a fost transportat cu un container în care s-a aflat şi noua catapeteasmă, care va înlocui vechiul iconastas de la Biserica Sf. Maria din Queens NY, care pentru moment adăposteşte bustul amintit, până la primirea autorizaţiei de amplasare a lui în vecinătate, la “Queens Museum of Art”. Lucrarea, în greutate de 90kg.,  a fost realizată în anul 1969, fiind turnată în bronz masiv la Arad, operă a sculptorului Nicolaie Goia-Pascu, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România şi profesor la Liceul  “Nicolae Tonitza” din Bucureşti. Este un proiect cultural unicat în SUA, el întrunind aprecierile unui număr de 1.030 de români, care au semnat individual şi s-au alăturat demersului Societăţii Române Creştine “Dorul”. Acest moment de pionierat a fost atunci semnalat de presă, căci la plecarea Bustului din România, Agerpres-ul şi unele ziare de mare tiraj, inclusiv seiturile Antenei 3, au comentat acest eveniment de excepţie pentru românii americani din New York.

    În acest an aniversar Simpozionul a avut ca temă generală  Receptarea  lui Eminescu în cultura română în trecut şi astăzi. Au conferenţiat distinşi cercetători şi cadre didactice prestigioase ale domeniului, precum profesorii Theodor Damian şi Doru Tsaganea de la Metropolitan College din New York,eu, adică Anca Sîrghie de la Universitatea “Alma Mater” Sibiu, România, Tudor Spătaru de la Columbia University, USA, criticul şi istoricul literar M.N.Rusu, Valentina Ciaprazi de la LaGuardia Comunity College din New York, dr. Napoleon Săvescu, directorul revistei “Dacia Magazin”  şi preşedintele Asociaţiei “Dacia Revival International Society” din New York.

  Răspunzând dezideratului de a actualiza o temă care  din motive politice obiective nu a depăşit cercul restrâns al specialiştilor domeniului, comunicarea mea, intitulată Anotimpurile receptării motivelor creştine din opera lui Mihai Eminescu, a avut o armătură ştiinţifică solidă,  concretizată în 38 note bibliografice, fiind rodul unei cercetări îndelungate. Ea  ilustrează  calea sinuoasă înregistrată în cele 4 perioade distincte ale abordării în istoria literaturii române a acestui domeniu mai puţin proeminent al operei poetice şi publicistice eminesciene. Este un registru poetic rămas în cea mai mare parte în filele de postume, care decenii de-a rândul au fost greu de accesat. După “îngheţul” finelui de secol XIX şi al începutului de veac XX, când prima abordare biografică a lui Alex. Grama a imprimat o notă negativistă, care a inhibat pentru un timp cercetarea în domeniu, perioada interbelică prezintă aspectul unui anotimp al “dezgheţului”. Aceasta este perioada primei adevărate deschideri, pe care gândiriştii au concretizat-o prin încercarea de a argumenta ideea că Eminescu a fost un precursor al mişcării lor ortodoxiste. De altfel, în toate etapele receptării critice abordarea acestei teme eminesciene a stârnit controverse aprinse. Aşa a fost nu numai cea dintre Eugen Lovinescu, ca mentor al modernismului, şi N. Crainic, ideolog al ortodoxismului, ci chiar în cadrul revistei “Gândirea”, T. Vianu contraargumentează ideile lui Radu Dragnea, iar viitorul eminescolog G. Călinescu descurajează la tinerii analişti improvizaţia şi lipsa spiritului critic în tratarea acestui aspect al creaţiei eminesciene, rămas pe mai departe fragil  ca deschidere documentară. În anotimpul “secetei cumplite”, cum poate fi definit proletcultismul ateist al perioadei comuniste, motivele creştine sunt puse sub sechestrul cenzurii, obstrucţionând cercetarea şi deviind unghiurile obiective de interpretare, chiar atunci când este vorba de G. Călinescu sau Şerban Cioculescu. Singurul care a înfruntat primejdia cenzurărilor ideologice în numele adevărului este Perpessicius, neîntrecut cunoscător al postumelor eminesciene. El a avut cutezanţa de a semnala existenţa unor motive religioase în universul liricii “ poetului nepereche”. Nevoia obiectivă de popularizare a manuscriselor eminesciene a resimţit-o acut filosoful Constantin Noica, care din 44 caiete, câte au intrat în zestrea Academiei Române în 1902, a izbutit să facsimileze doar 16, colindând ţara cu ele de la Bucureşti la Sibiu şi de acolo la Botoşani, dar el avea să moară fără a-şi vedea împlinit visul popularizării lor printr-o ediţie integrală. Ea există abia acum, când în capitala României tocmai s-a lansat şi ultimul caiet al manuscriselor eminesciene într-o ediţie completă, coordonată de acad. Eugen Simion şi care va ajunge nu numai la Chişinău ci şi la românii din America sau de pe alte continente.

    Prin antiteză, un nou  câmp de sondare a acestei teme eminesciene se creează în anii postdecembrişti, în “anotimpul rodirii”,  când pe baza unei documentări tot mai larg accesate de criticii literari este prezentat un întreg “univers” al creaţiei sale poetice şi publicistice în care apar motive creştine. Volume ample, ca cele ale profesorilor Dumitru Gh. Constantinescu şi Doru Scărlătescu de la Iaşi, Nicolae Suciu de la Constanţa sau  interpretări ale unor  prestigioşi cărturari bisericeşti, precum Valeriu Anania  de la Cluj-Napoca, oferă cititorilor şansa situării lui Mihai Eminescu în familia autorilor “inefabili” de lirică religioasă, alături de E.A. Poe, Baudelaire sau R.M.Rilke, antrenaţi, cum afirma prof. Constantin Ciopraga şi academicianul Mihai Cimpoi într-un “dialog fiinţial” cu divinitatea. Bipolaritatea argumentărilor se structurează antitetic şi pe opinia unor eminescologi, aidoma lui Dumitru Gh. Constantinescu care în lucrarea Eminescu şi spiritualitatea creştină, apărută la Editura Axa Botoşani în 2001, conchidea: “Eminescu a fost şi rămâne cel mai religios dintre toţi poeţii şi scriitorii noştri. ”(p. 249 ) Chiar dacă această comunicare a ilustrat cu  cea mai mare fidelitate solicitările temei generale, şi celelalte intervenţii au provocat acelaşi viu interes din partea celor mai mulţi dintre participanţi. Ei au urmărit cu încordare expuneri ca: M. Eminescu:Interpretări şi răstălmăciri a lui Th Damian, Eminescu în viziunea lui Nichita Stănescu de M.N.Rusu, M.Eminescu şi Gr. Vieru de Tudor Spătaru, Politica europeană a anilor 1880 reflectată în opera publicistică a lui M. Eminescu, de Doru Tsaganea, Patriotismul lui Eminescu de Napoleon Săvescu sau Eminescu şi romantismul european de Valentina Ciaprazi, în care diversitatea spectrului tematic a fost agrementată cu amintiri personale, cu evocări ale unor personalităţi din contemporaneitate.  

    Partea artistică a programului, într-o manifestare  culturală patronată  de Excelenţa Sa Pietro Luciano Pavoni, Consulul General al României la New York, s-a compus dintr-un recital de lirică eminesciană şi un altul din creaţia membrilor Cenaclului literar deja menţionat, activ în marea metropolă americană din anul 1993.  Artişti newyorkezi precum Lia Lungu, ziaristă şi iubitoare a cântecului românesc, poeţi ca Valentina Ciaprazi, Alex Amalia Călin, Ion Burcin, Th. Damian, clarinetistul Constantin Apostol şi solista Emilia Alexandrescu au încântat asistenţa, aşa cum, de altfel, ea era obişnuită de mulţi ani. Surpriza artistică a evenimentului au rezervat-o musafirii din Republica Moldova. Astfel Cristian Aldea -Teodorovici, organizatorul Festivalului de muzică “Două inimi  gemene”, fiul martirilor Ion şi Doina Aldea Teodorovici, şi actorul Nicolae Jelescu, directorul Teatrului de poezie din Chişinău, au interpretat piese pe texte eminesciene şi au recitat versuri ale Luceafărului liricii noastre naţionale. Lacrimi de sfântă reculegere pentru destinul unui poet inegalat şi nu mai puţin pentru cel al neamului său urgisit. Nu au lipsit nici unele intervenţii spontane, ca realizarea unor înregistrări muzicale pe versurile poetei Valentina Ciaprazi, înregistrări prezentate ad-hoc de  dr. N. Săvescu, plin de însufleţire şi om de iniţiativă, ca de obicei.   Din expoziţia de carte românească recent apărută participanţii la eveniment au cules informaţii utile de documentare literară, aceasta fiind o altă tradiţie notabilă a evenimentului newyorkez. 

      În cea de-a treia zi, la Capela “Sf. Petru şi Pavel” din New York s-a oficiat o slujbă religioasă de pomenire a marelui poet şi publicist român. Dar nu numai atât. Din triumviratul personalităţilor pomenite cu acest prilej au mai făcut parte Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală, cărturar de vrednică amintire, şi poetul Grigore Vieru, la un an de la trecerea sa în lumea drepţilor. Invitat unic din România la acest eveniment complex, am fost rugată să prezint tema Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu, dar am simţit nevoia să evoc şi pe Gr. Vieru, căruia în 30 noiembrie 2009 în cadrul Congresului Spiritualităţii Românilor de Pretutindeni, ajuns la a XIII-a ediţie, i s-a ridicat primul monument aşezat pe Aleea Scriitorilor din Alba Iulia în imediata vecinătate a statuii lui M. Eminescu. Erau prezenţi acolo români basarabeni şi alţi participanţi la congres, veniţi din 32 ţări, emoţionaţă să asiste la sfinţirea monumentului edificat de sculptorul Ion Adam. Împlinirea unui an de la stingerea poetului basarabean avea să stârnească iniţiative similare şi în alte oraşe din România şi din Republica Moldova. Se ştie că Gr. Vieru a avut un adevărat cult pentru M. Eminescu, între altele, evident în poezia-testament  Legământ, dedicată  în 1964 înaintaşului său de geniu. La rândul său, Mitropolitul Antonie Plămădeală, personalitate ecleziastică de  înaltă ţinută întelectuală, pusese în circulaţie o monografie necunoscută şi deci ignorată de istoria literară, anume cea a lui Elie Miron Cristea, care în 1895  o prezentase ca teză de doctorat la Universitatea din Budapesta.

     La slujba de Pomenire şi la Parastasul celor 3 mari conştiinţe naţionale colacul împletit în forma spicului de grâu şi voluminoasa colivă au fost oferite de Societatea “Dorul”. Aşa cum ţinea să menţioneze Cristian Pascu “e bine să nu omitem asemenea lucruri, care par unora simple detalii, deoarece noi, cei din America, facem aceste gesturi cu modestie, de cele mai multe ori pe propria cheltuială şi mai important decât atât, cu multă SMERENIE, (asta ca să folosesc şi un termen bisericesc).”

 La finalul evenimentului de la Biserica Sf. Petru şi Pavel din Astoria, pr. Th. Damian anunţa că în aceeaşi formaţie organizatorică se va sărbători şi “Unirea Principatelor Române” în 24 Ianuarie 2010, legându-se o Horă a Unirii, după ce expunerile de substanţă ale lui M.N.Rusu şi Doru Tzaganea vor fi evidenţiat semnificaţia unui atât de important eveniment istoric. Într-adevăr, la împlinirea a 151 de ani de la marele şi emblematicul Act al Unirii Moldovei cu Ţara Românescă la 1859, sub sceptrul domnitorului Alexandru Ioan Cuza (ca o curiozitate, în arhiva Societăţii Creştine “Dorul” se păstrează din 1904 o chitanţă originală de donaţie a membrilor săi, pentru realizarea statuii lui A.I. Cuza din Iaşi), de la Manifestarea de la Biserica Sf. Petru şi Pavel din Astoria NY nu a lipsit nici Comitetul de Doamne al Bisericii în frunte cu Anişoara Constantinescu (în costum naţional), diaconul cantor Cătălin Condurache, decanul de vârstă al Societăţii   sau  d-na Lucia Columb (într-un superb costum naţional cu cca. 2 kg. de argint masiv în broderia fustei), domnia sa împlinind frumoasa vârstă de 90 de ani. Şi lista poate continua cu alţi participanţi prestigioşi. A fost o nouă după amiază minunată în care s-a cântat, s-a dansat în horă şi s-au recitat poezii ale evenimentului şi s-a simţit româneşte.

      Am plecat din New York convinsă că în metropola americană vieţuiesc oameni de talent şi români de iniţiativă, iar rigoarea ştiinţifică a comunicărilor selectate pentru sesiunea simpozionului Eminescu, ajuns la cea de-a 17-a ediţie, precum şi emoţia trăirii patriotice, atât de intense la conaţionalii noşti din diaspora, dau manifestării newyorkeze, susţinute de invitaţi din America, România şi din Republica Moldova, o notă de unicitate între aniversările organizate spre cinstirea poeziei naţionale pe diferite meridiane ale lumii la început de an 2010. Oricum am judeca lucrurile, lipsa comunicării prin reţelele mass-media din ţară a unor asemenea evenimente organizate de românii diasporei este păgubitoare pentru noi toţi, indiferent pe ce parte a Oceanului suntem trăitori.

III. “SUNTEŢI UN ADEVĂRAT AMBASADOR AL LITERATURII ROMÂNE ÎN AMERICA

În statul american Michigan există o mare comunitate de români şi, ca de obicei, când ajung aici sunt rugată să vorbesc conaţionalilor noştri, iubitori de cultură, despre literatură, fie în sala de conferinţe a unei biblioteci publice, fie într-o social hall al bisericii,  dat fiind faptul că instituţia credinţei funcţionează în comunităţile românilor americani drept un liant între compatrioţii noştri,  un liant cu multiple valenţe, inclusiv în plan cultural. Şi nu sunt deloc puţini românii americani însetaţi de cultură naţională, de care se simt îndepărtaţi fără voia lor. De data aceasta am fost invitată la Troy, într-o largă şi elegantă sală socială, cu aproape 100 de participanţi români. Nu au lipsit din sală foşti elevi sau studenţi sibieni, trăitori pe îndepărtatele meleaguri americane şi chiar sosiţi din localităţile de graniţă ale Canadei. O surpriză dragă sufletului meu mi-au făcut-o prof. Maria Raica de la Detroit MI venind la conferinţă împreună  cu frumoasa ei copilă, sau prof. Maria şi fiica ei, Magdalena Munteanu, care activează pe funcţie de contabilă la Universitatea Michigan din An Arbor, căci la timpul cuvenit mi-au fost pe rând eleve la licee din Sibiu, asemenea lui Odolean Simion Petru, aflat în sala de conferinţă cu soţia sa.   Ca şi la alte evenimente similare, la conferiţa fixată pentru ziua de 24 ianuarie au fost prezenţi Episcopul Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române din America Irineu Duvlea, preotul făgărăşan Gh. Cârstea, ierodiaconul Sebastian sau Gh. Chindriş, preşedintele Societăţii “Avram Iancu”, care a subliniat semnificaţia actului politic al Unirii Principatelor Române din 1859. Conferinţa mea intitulată Mituri creştine în creaţia poetică şi în publicistica eminesciană, prezentată în power point, a evidenţiat cu referire la poezii precum Rugăciune, Colinde, colinde, Christ, Dumnezeu şi om, Învierea, Rugăciunea unui dac, Răsai asupra mea, etc, aspecte total interzise în şcolile româneşti din perioada comunismului, aspecte pe care chiar şi critica literară a acelei epoci le-au mistificat ca semnificaţie ori le-au nesocotit cu desăvârşire. După cuvântul lui George Alexe, dedicat românismului de tradiţie dacică, a urmat momentul de recitare poetică susţinut de Dorina Căluşeriu, iar profesoarele Doina Popa din Detroit şi Cristina Rahovean de la Association Canadienne Française de l’Ontario, Canada, au recenzat o carte recent apărută în ţară, volumul de proză Scorbură în cuib al lui Cornel Cotuţiu. Partea fierbinte a reuniunii a fost dezbaterea care a urmat, când am răspuns la întrebările  puse din sală privind  atitudinea instituţiei Uniunii Scriitorilor din România faţă de Mihai Eminescu, poetul naţional,  sau cum este el studiat acum în şcolile din ţară şi multe altele. Aşa cum ne-am prins de mâini spre a face tradiţionala Horă a Unirii, pe care am cântat-o acolo, departe de ţară, dar  cu un dor de cuvânt românesc ostoit pentru un moment, măcar, am simţit că devenisem o mare familie a românilor “uniţi în cuget şi în simţire”, iar aprecierea rostită  de organizatorul manifestării, ing. Călin Cutean, concluziv, anume că “sunt un adevărat ambasador al literaturii române în America” avea să prindă consistenţă abia după ce, purtând cu mine volumele oferite de Sorin Olariu ( Epigrame, mică antologie), de Octavian Maior ( Vecinătăţile săseşti în istoria oraşului Sighişoara), de Irineu Duvlea ( Cuvânt de suflet) sau cea venită de la Cornel Cotruţiu ( Scorbură în cuib),  am ajuns acasă, unde în aceeaşi seară şi nu numai am primit pe Internet felicitări de la unii participanţi:   

   * “Mă bucur foarte mult că am reuşit să venim la Conferinţa pe care aţi susţinut-o strălucit. Mi-ar fi părut rău să nu fiu acolo. Vă doresc drum bun înapoi acasă şi multă, multă sănătate şi putere de muncă, asfel încât să puteţi bucura cât mai multă lume cu splendidele prelegeri pe care le ţineţi.” Emilia Matei, Windsor, Canada

*“Mulţumim tare mult, a fost frumos, cu toate că pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, organizarea noastră mai lasă de dorit. Am fost de fiecare dată să vă ascult când ne-aţi vorbit despre nemuritorul nostru Eminescu şi de fiecare dată am învăţat ceva nou şi interesant. Vă mulţumesc încă o dată, vă doresc multă sănătate, dumneavoastră şi familiei, să vă dea Dumnezeu putere să mai veniţi şi să ne revedem cu bine.

                    Cu stimă şi deosebită consideraţie,  Pia Nanu, membră a Societăţii “Avram Iancu”, Detroit MI

 * Stimată şi dragă Doamnă Sîrghie,

             Vă mulţumesc încă o dată pentru bunăvoinţa şi dragostea d-voastră,

pentru felul în care ne-aţi oferit şi prezentat momentele de neuitat de ieri, de la Troy. Sunteţi o mare doamnă a românimii de pretutindeni, vă iubim şi vă stimăm,

vă dorim multă sănătate şi bucurii şi vă mai aşteptăm cu drag în mijlocul nostru.

              Dacă mai rămâneţi pe acest continent, poate vom mai avea ocazia altor

întâlniri. Aşteptăm veşti de la dumneavoastră cu multă bucurie.

                                           Cu respect şi mare drag, Prof. Doina Popa, Detroit MI

*“Ce mare bucurie că aţi reuşit să reveniţi şi să aduceţi atâta împlinire spirituală celor dornici de cultură.” Prof. Maria Raica, Detroit MI.

Chiar din Europa mi-a sosit un entuziast semn de simţire românească pentru Eminescu, din partea unor profesoare sibience stabilite în Austria, care au aflat din presă cele petrecute la Denver, la New York şi în cele din urmă  la Troy:

*”Minunat! Extraordinar! Cele mai frumoase gânduri şi cele mai calde felicitări pentru ceea ce aţi realizat şi pentru succesele Dumneavoastră, dragă şi stimată doamnă Anca!

Ne bucurăm şi noi alături de Dumneavoastră şi … îl iubim la fel de mult pe dragul, fără de seamănul nostru Eminescu!

Vă dorim în continuare numai şi numai bine, o şedere, în continuare foarte frumoasă în America, şi o întoarcere cu bine acasă!

Cu drag şi cu preţuire, ”                           Nuţi Cotu şi Mihaela, Austria

Nici newyorkezii de care nu de mult timp mă despărţisem nu s-au lăsat  mai prejos, dar din corespondenţa lor voi alege aporape aleatoriu, doar un exemplu:

*„Am citit articolul referitor la participările Dumneavoastră la manifestările din New York, Michigan şi Colorado. Mi-a plăcut felul în care le-aţi conceput şi realizat, la modul general. Felicitări! De  trei ori Bravo pentru prestaţia Dv. în America.

Imi amintesc cu multă plăcere de prima mea întâlnire cu Dv. la Harvard University din 2007 şi păstrez şi acum setul de fotografii în albumul Societăţii  “Dorul” de la Simpozionul ţinut la Divinity School, de la prestigioasa Universitate Americană, iar mai apoi şi de la celelalte prilejuri în care ne-am reântâlnit la Consulatul General din New York şi nu numai. 

Opinia mea este că de fiecare data v-aţi întrecut pe D-voastră înşivă în comunicări interesante şi cu multă substanţă, de un deosebit nivel academic, care vă fac multă cinste….”

Ing. Cristian Pascu, preşedintele Societăţii “Dorul”, New York.

  Nu ştiu dacă este dreaptă aprecierea organizatorului conferinţei de la Troy care definea drept  gest de diplomaţie culturală iniţiativa mea de a prezenta noutăţi într-un domeniu prea puţin cunoscut al cercetării literare în periplul meu prin 3 state din Lumea Nouă, dar comunicarea cu românii din comunităţile care m-au invitat să vorbesc la Denver, Colorado, la New York şi la Troy în statul Michigan a constituit pentru mine o experienţă nouă, convingându-mă cât de benefice le sunt conaţionalilor diasporei americane prezentările unor aspecte  importante ale artei naţionale. În noua epocă, cea a răspândirii noastre pe întregul Mapamond, nu găsesc nimic mai firesc decât dialogul permanent între românii de pe diferite meridiane ale lumii.

                            Conf. univ. Dr. Anca Sîrghie, Universitatea “Alma Mater” Sibiu

Ortodoxie şi budism

Posted by Stefan Strajer On January - 30 - 2010

  Ortodoxie şi budism

  Optimism şi pesimism

 Autor: Preot Ilie Rusu

        La începutul acestei disertaţii, mult prea scurtă faţă de subiectul pe care l-am propus, socotesc că sunt utile câteva cuvinte privitoare la deosebirile fundamentale dintre budism şi creştinism, deşi acest lucru s-a făcut în mai multe lucrări româneşti.

Ţinându-se cont de multiculturalitatea cantitativă de azi şi abundenţa curentelor şi ideologiilor multireligioase care de prea multe ori nu au o rădăcină, fiind acoperite doar de titluri pompos sau filozofic organizate mergându-se până la kitschul autentic de a câştiga eventuali adepţi dar şi de mereu aşa zise actualele  congrese de istoriei a religiilor, care au loc în marele centre culturale ale lumii şi unde au conferenţiat şi mai conferenţiază reale somităţi dar şi neputincioşi în ale istoriei religiilor, pe care mass-media, i-a creat „titani” cu puteri limitate întru-n timp prea scurt,îndreptăţesc toate a ne opri la generaliza (nu haotic şi nici tendenţios) câteva cuvinte despre una din cele mai puternice religii de pe Terra,budismul.                                                     

         Budismul este mai degrabă o tehnică pentru oprirea lungului şir de presupuse reîncarnări şi cufundarea în nonexistenţă. Budismul lasă deci pe om părăsit propriilor sale puteri, propriei sale lupte neputincioase cu răul. Este adevărat că budismul a părăsit curând poziţia rigidă a unei religii fără Dumnezeu, ridicând,în budismul mahayanist mai ales, la rangul de divinităţi pe Buddha însuşi şi numeroşii bodhisattva, sub care se ascund de fapt divinităţile locale ale popoarelor la care s-a răspândit budismul, dar aceasta reprezintă o abatere de la doctrina primitivă budistă. În budismul autentic, sentimentul datoriei nu este pricinuit de respectul pentru un legislator suprem sau de iubirea faţă de un părinte ceresc. Legea karman, care sancţionează faptele omului, este o lege naturală ca oricare alta şi toată dibăcia stă în a te feri de consecinţele de neînlăturat ale acestei legi, aşa cum te fereşti de pilda de atingerea de foc, ştiind bine ce urmează în cazul contrar. Legea karman nu are în ea nimic moral propriu-zis. Pedepsele ei sunt sancţiuni strict automate şi nu mijloace de îndreptare, ca sancţiunile moralei creştine. Creştinul se fereşte de rău pentru a nu supăra pe Dumnezeu şi simte căinţa adâncă atunci când a greşit cu ceva. Budistul nu are decât să-şi calculeze acţiunile pentru a evita consecinţele lor inevitabile. Oricine poate sesiza diferenţa între o concepţie şi cealaltă, între valoarea morală şi educativă a uneia şi a celeilalte. Şi dacă totuşi budismul mahayanist a pus accentul pe acea «compasiune universală», care trebuie să recunoaştem că îi face cinste,aceasta înseamnă de asemenea o îndepărtare de la doctrina autentică a budismului.

Dar budismul, în general, păcătuieşte grav împotriva firii omeneşti mai ales prin pesimismul său, de care s-au resimţit toate civilizaţiile orientale, împinse pentru un moment spre   progres   prin   adoptarea   budismului, dar  cufundate apoi  în stagnare de spiritul general pesimist al budismului. Pentru Buddha,ataşarea la viată este un rău, cel mai mare rău, de care nu există scăpare decât prin smulgerea din rădăcini a oricărei dorinţe de viaţă. Această filozofie a renunţării repugnă însă oricărui spirit sănătos şi robust. Desigur, şi creştinismul recunoaşte răul din lume, care este urmarea păcatului, şi prezintă viaţa viitoare ca locul de fericire pentru cei care iubesc pe Dumnezeu şi fac voia Lui, dar creştinismul ortodox nu condamnă dorinţa de viaţă, de activitate, de progres, ca fiind ceva rău. Mântuitorul Iisus Hristos a spus că El a venit pentru ca oamenii «viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan X, 10). După învăţătura creştină, perfecţiunea omenească nu stă în reprimarea tuturor dorinţelor, ci în stăpânirea şi dirijarea lor pentru  a duce  la dezvoltarea  facultăţilor morale, intelectuale  şi  fizice. Fapt este că, totuşi, budismul are şi precepte înalte, ca de pildă cele cuprinse în frumoasa scriere canonică budistă numită Dhammapada şi care au avut o bună înrâurire asupra popoarelor orientale devenite budiste, înmlădiindu-le moravurile. Preceptul egalităţii oamenilor, dincolo de restricţiile nedreptului regim al castelor practicat în brahmanism, face cinste moralei budiste, iar cele „opt cărări” ale drumului indicat de Buddha pentru a se ajunge la desăvârşire nu sunt lipsite de grandoare. Putem spune chiar că, la cele „cinci comandamente” impuse de morala budistă oricărui credincios: 1. A nu omori fiinţă vie. 2. A nu lua ce nu-ţi aparţine. 3. A nu comite adulter. 4. A nu spune ce nu este adevărat. 5. A nu bea băutură îmbătătoare,poate subscrie şi orice bun creştin. De aceea socotim că nu este lipsită de temei credinţa reprezentanţilor budismului că învăţătura budistă poate contribui la pacea lumii şi la o orânduire mai dreaptă în lume.  Ba chiar socotim că această credinţă a lor este vrednică de luat în seamă şi de contat pe ea în încercările actuale de colaborare a reprezentanţilor religiilor în scopuri umanitare şi sociale,cu toate rezervele pe care le putem face cu privire la temeiurile dogmatice ale preceptelor moralei budiste în general.

Întrucât nu poate fi vorba de o separaţie totală, dar nici de o identificare a Bisericii Lui Iisus Hristos cu întreaga creaţie cosmică şi umană, ca „Biserică”, ci de o interferenţă şi interacţiune a celor două, s-ar putea spune că şi budiştii, toţi necreştinii şi toţi oamenii – uniţi în chip obiectiv cu Dumnezeu ,nu au numai o asemănare cu Biserica, ci participă într-un anumit grad la ea, după cum şi Biserica participă prin acţiunea ei proprie asupra creaţiei cosmice şi umanităţii în ansamblul ei la aceştia, în acest context, atât Biserica cât şi creaţia şi umanitatea în general se află într-o relaţie de interpenetrare şi, în acelaşi timp, sunt chemate la o tot mai pronunţată interpenetrare reciprocă. Din acest punct de vedere, se poate afirma că budiştii ca şi întreaga creaţie reprezintă o Biserică de alt chip şi nedezvoltată, neactualizată pe deplin, având Biserica în ea ca un „ferment” care o poate ajuta să se dezvolte până la starea ei de Biserică actualizată, dar totuşi într-un sens care să corespundă specificului ei creatural, moral şi cultural.

Toţi necreştinii, întreaga umanitate este imprimată şi simte conştient sau inconştient – amprenta unei „mişcări”, care se materializează în şi prin practicarea anumitor virtuţi şi valori. Astfel, se confirmă faptul că întreaga umanitate constituie, într-un sens mai larg, o aşa-numită „Biserică”, o „Biserică cosmică” al cărei prototip şi a cărei împlinire se realizează şi se află în Biserica propriu-zisă a lui Hristos.(v.pr.prof.N. Achimescu).

Prin urmare, dacă din această perspectivă budiştii nu sunt membrii actuali ai Bisericii, ei reprezintă totuşi membrii unei aşa-numite „Biserici” ce trebuie privită ca o „comuniune a chemării”, respectiv ca o „Biserică” corelată cu „Biserica paradisiacă”.

Întruparea Logosului divin a însemnat, de fapt, aducerea întregii umanităţi în comuniunea treimică în baza firii umane improprietate, având ca rezultat transformarea virtuală a lumii în Biserică. Şi totuşi, până când Biserica lui Hristos nu va coincide în mod actual cu întreaga umanitate, respectiv până atunci când vor mai exista „neamuri” şi „locuitori ai lumii” care trăiesc în afara acestei Biserici, aşa cum se exprimă Sfântul Vasile cel Mare ecumenicitatea va rămâne doar o perspectivă.

                                                                                         Pr. ILIE  RUSU

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors