Am luat teiul şi l-am purtat peste ocean…

Posted by Gabriela Petcu On January - 12 - 2012

         La fiecare început de an, odată  intraţi în luna ianuarie, gândul ni se îndreaptă spre

 cel, ce  la 15 ianuarie 1850 a văzut lumina zilei şi care va deveni unul dintre puţinii

scriitori moderni europeni, cel care reprezintă în esenţă spritualitatea românească – Mihai

Eminescu – poetul de geniu, atât de  aproape de noi prin poezie, proză, publicistică, prin

        harta călătoriilor şi a vieţii sale.

                Poeziile lui Eminescu, împreună cu teatrul lui Caragiale şi povestirile lui Creangă

        au intrat în circuitul larg al valorilor culturii universale.

                Poezia eminesciană se defineşte ca o expresie specifică a modului de creaţie tipic

        ultimului mare scriitor romantic european, contemporan al tuturor timpurilor, care ne

        surprinde neîncetat cu talentul de excepţie, bunul gust, prin tonalităţi ale versurilor

        deschise, în culori îmbietoare.

                Eminescu este un povestitor fantastic, căruia i se impune, nu observarea realităţii,

       ci recompunerea ei vizionară, plină de semnificaţii adânci.

                “Nimeni înaintea lui Eminescu si nimeni după el, nu a reuşit acea pictură fantastică

        a realităţii care aminteşte de arta unui William Blake.”- afirma Tudor Vianu.

                 Mihai Eminescu este cea mai profundă şi simţitoare voce poetică din literatura

       română, care a deschis itinerariul poeziei româneşti spre universalitate.

                Viaţa lui a fost o suprapunere de cicluri, alimentate de visuri şi crize, datorate

       impactului cu realitatea. Iată cum promovează Titu Maiorescu imaginea poetului:

       ” Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este aşa o

       covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată

       nu-i scăpa, încât lumea lui era lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la

       îndemână.”

               Viaţa sa a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite si extravertite.

               Caragiale îşi aminteşte despre el în felul acesta:”Vesel şi trist, comunicativ şi ursuz,  

       blând şi aspru, uneori nepăsător, alteori iritabil – ciudată amestecătură – fericită pentru        artist, nefericită pentru om.”

                Creaţia eminesciană, aparţinând unui romantism relativ întârziat, dar cunoscut ca fiind

      “High Romanticism” a parcurs mai multe etape, recuperând temele tradiţionale ale

       romantismului european – gustul pentru trecut, pasiunea pentru istoria naţională, nostalgia

       regresivă pentru copilărie, melancolia, întoarcerea în natură.

                Atât în plan poetic, cât şi în proză, Eminescu a fost influenţat de marii creatori

       romantici germani: Novalis, Goethe, Lenau, fiind interesat în acelaşi timp de filozofia

       indiană, impresionat de teoria metempsihozei sau a reîncarnării, cunoştea culturi şi religii

      din Zoroastrism, Budhism, Catolicism, Ortodoxism.

                Creaţia populară a constituit un izvor important al poeticii sale, scriind multe poeme în

      metrica poeziei populare. A cules căntece de petrecere sau basme cărorale-a adăugat

      simboluri onirice sau fantastice.

                Pentru acest înalt conţinut filozofic al său şi al operei sale, Constantin Noica l-a  

      denumit pe Mihai Eminescu, pe drept cuvânt ” Omul deplin al culturii române”.

                Mihai Eminescu este şi va rămâne de-a pururi simbolul românilor de pretutindeni,

      “Luceafăr” purtat pe toate meridianele lumii.

 

Am luat teiul

şi l-am purtat peste ocean

în cutele inimii

Mă aşez

la picioarele

statuii tale

cu flori albe

pe braţe obosite

Profilul tău de sfânt

ne-alină dorul

Versurile tale curate

ne picură rouă cristalină

în ochii uscaţi

de lacrimile despărţirii.

 

          DOINA POPA – 11 ianuarie-2012

 

Festivalul de artă culinară tradiţională românească – la Detroit

Posted by Gabriela Petcu On September - 28 - 2011

Începând de acum doi ani Societatea culturală româno-americană “Avram Iancu”, organizează în luna recoltelor bogate, luna septembrie, Festivalul  tradiţional românesc  de artă culinară.

           Anul acesta membrii societăţii  l-au programat pe 24 septembrie la Biserica Sfânta Treime din Troy, Mi. Cu câtva timp în urmă am găsit mesajele cu reclame pe internet şi împărţite prin bisericile româneşti din Michigan. Vestea s-a transmis cu repeziciune printre românii din Michigan şi Windsor.  Sponsorii festivalului au fost compania “Blue Tone” şi familia Mancoci.

          Meniul  comandat din timp  a excelat cu bunătăţi tradiţionale precum: ciorbă de burtă; varză a la Cluj; tocăniţă de porc cu mămăliguţă; ruladă de porc; specialitate de pui; ghiveci ca la Berzeasca;  chifteluţe cu sos marinat; garnituri , salate şi murături de casă, toate aşteptând aburinde pe suporturile încălzite spre a fi  servite oaspeţilor.

          Borcanele cu zacuscă şi bucăţile de brânză preparate în casă se odihneau ademenitoare pe mesele pe care gospodinele le-au aranjat  cât mai atrăgător. Pâinea de casă, cozonacii, prăjiturile  nu au trecut neobservate. La barul amenajat într-un colţ al sălii imense se serveau băuturile, atât din cele bahice cât şi răcoritoare  pe alese. Sala vastă cu mesele rotunde, aşezate astfel încât să lase suficient spaţiu ringului de joc şi dans au devenit după scurt timp neîncăpătoare.  Încă de la intrarea în sală am fost întâmpinaţi  de gazdele zâmbitoare, purtând cu mândrie  costumele înflorate ale portului nostru popular. Doamna  Mirela Costa,  preşedinta  societăţii   ne-a ieşit  frumoasă şi îmbujorată de emoţie  în pragul  bisericii cu urări de bun venit, ca o gazdă bucuroasă  de a primi cât mai mulţi oaspeţi. Am recunoscut apoi  şi pe ceilalţi organizatori cărora li se datorează atatea acţiuni renumite :  “ 1 Decembrie – Ziua nţională a României” ; “  Sâmbra oilor”; “Balul Mărţişorului”; “ Balul strugurilor” ; întâlniri literare si multe altele.  Menţionez doar câţiva dintre cei  a căror pricepere şi devotement sunt lăudabile:  Mirela si Dragoş Costa;  Maria Ionescu; Vasile şi Doina Simon;  Ion si Irina Coman;  Pia Nanu;  familia Liviu Feurdean;  Petrică Costandache;  Rodica Ionescu;  Eugenia Costa.

        Formaţia  orchestrei  “Traffic” condusă de Gheorghe Trâmbiţaş ne-a atras în ringul  de dans cu muzică uşoară  şi populară iar ansamblul de dansuri şi jocuri populare “Hora  Detroit”condus şi instruit de doamna  Simona Dărăban ne-a demonstrat încă odată că tradiţiile şi obiceiurile noastre strămoşeşti pot fi păstrate oriunde în lume  trăiesc români.  Din programul serii nu a lipsit nici momentul literar. Doamna prof. Cristina Rahoveanu, consultant la A.C.F.O. ON. a prezentat un nou volum de poeme, aparţinând  profesoarei Doina Popa , volum intitulat “Zbor alb în picături de rouă” apărut anul acesta la editura Eikon din Cluj .

       La această sărbătoare a românilor am recunoscut cu plăcere grupuri de familişti sosiţi de peste râul Detroit, din Windsor. Ceea ce impresionează este faptul că majoritatea  participanţilor sunt însotiţi de copii şi părinţi.  Cei cărunţi cu lacrimi în ochi de dorul stârnit  după tot ce-au lăsat acasă  pe plaiurile de baştină  iar cei mici, îmboldiţi spre revenire şi neuitare a vetrelor strămoşeşti .  Am remarcat cu bucuria revederii printre invitaţi, prezenţa domnului Ştefan Străjeri, directorul mensualului “Curentul Internaţional”, ziarul românilor de pretutindeni  şi  a colaboratorului său,  cunoscutul  epigramist şi poet  Sorin Olariu.  Ne-am despărţit  cu dorinţa de a ne revedea cât mai curând la o nouă acţiune,  un  posibil  “Bal al Strugurilor”  urmat în graba timpului de “1 Decembrie- Ziua Naţională a României”.  Frumoase acţiuni, frumoase speranţe!   Îmi tihneşte zicerea Cristinei Rahoveanu; “ Îmi place, mă atrage să particip la acţiunile românilor din Michigan. Se strâng atât de mulţi si au amploarea şi aspectul  sărbătorilor populare din satele noastre  iar mâncarea  e cea mai bună, exact ca la mama acasă. Mă simt bine şi îmi doresc întotdeauna să revin.” Vorbe de suflet rostite în grai românesc pe pământ American. Să nu uităm de unde-am plecat şi să ne purtăm   cu mândrie   portul şi tradiţiile,  dăruindu-le  nepoţilor şi strănepoţilor noştri. 

A consemnat,

 DOINA POPA

Cornel Cotuţiu – “După cinci minute”

Posted by Gabriela Petcu On August - 5 - 2011

Doina Popa – recenzie

 

Prozator şi publicist de elitǎ, membru în Uniunea scriitorilor din România,

filiala Cluj- Napoca , semnatar al unei lungi liste cu publicaţii printre care se evidenţiazǎ romanele: “Opt zile pentru totdeauna”(1982); “Şarpele albastru”(1989); “Ce rǎmâne”(2002); prozǎ scurtǎ: “Spate în spate”(2004); nuvele: “Scorbura în cuib”2010; schiţe şi nuvele: “Dupǎ cinci minute”(20011); prozǎ nonfictivǎ: “Veveriţa de pe Rue Noel”(2007); volume de publicisticǎ: “Taifas în purgatoriu” (1995); “Am fost pe lumea cealaltǎ” (2000); “Cǎrǎbuşii de sub pernǎ” (2001); “Securea cu rotile” (2005) şi multe altele,  scriitorul Cornel Cotuţiu este prezent în mai multe antologii literare realizate la scarǎ naţionalǎ dar şi în dicţionare şi publicaţii din ţarǎ şi peste hotare, activitatea, talentul şi  meritele sale  fiind încununate cu multe premii literare.

  Pǎcǎlind timpul, scriitorul Cornel Cotuţiu ne surprinde din nou cu febra scrisului sǎu, imprevizibil  şi “dupǎ cinci minute” de gândire ne oferǎ un nou  volum de schiţe şi nuvele, al cǎrui miracol parcǎ l-am presimţit, o carte pe care o gǎseşti în buzunarul hainei, lângǎ lampa de pe noptierǎ sau pe raftul bibliotecii, o carte pregǎtitǎ sǎ-şi iubeascǎ cititorii prin autorul sǎu care parcǎ ne avertizeazǎ:

                       “Iar când mǎ întorc te îmbrǎţişez,

                        fiindcǎ am certitudinea cǎ mǎ înviorez,

                        cǎ îmi dai încredere în propriile mele sentimente”.

   Nu este doar confesiunea cǎtre femeia iubitǎ ( “Intre paranteze”), ci şi aceea a autorului cǎtre cititorul sǎu fidel.

   Volumul de schiţe si nuvele “ Dupǎ cinci minute” apare în colecţia “Scriitorii Transilvaniei” seria “Prozǎ” la “Casa cǎrţii de ştiinţǎ” din Cluj-Napoca -2011 şi cuprinde un numǎr de şapte schiţe şi nuvele, o “Addenda la modul gerunziu”, care vine sǎ motiveze prezenţa interviului între paginile cǎrţii,  interviu acordat studentei Mihaela Solomon intitulat “Preajma prezentului şi viaţa care a devenit istorie”, titlu care semnificǎ izvorul de inspiraţie ce stǎ la baza scrisului cotuţian, un fundal amplu pe care s-au ţesut textele. Cu ani în urmǎ, într-un alt interviu,  scriitorul îi recunoaşte artei mǎrturisirii  calitatea de ocrotire a echilibrului lǎuntric.

   Nuvela “Cerga” descoperǎ cititorului  povestea de iubire a Mariei, poveste ţesutǎ pe o cergǎ luatǎ de la Sǎpânţa, încadrând  eroina pe lista personajelor feminine ale literaturii noastre – personaj romantic dar puternic şi statornic, desprins din lumea satului românesc actual.

   “Înainte de “rest’, o schiţǎ bazatǎ pe impresiile lǎsate de drumeţiile intreprinse de autor în munţi, mǎ duce cu gândul la o “fotografie”din romanul scriitorului “Opt zile pentru totdeauna” cu tehnici de dincolo şi dincoace de obiectiv. Excursiile sale descriptive constituie proiecţia unor stǎri interioare sugerate de imaginile ce se succed : “ în stânga şi dreapta acareturile (mici, simple) iar pe latura din fund – casa, legatǎ, aproape lipitǎ de celelalte; curte micǎ, spaţiu economicos, abia reuşeşti sǎ întorci capul; senzaţia de spaţiu închis, de incintǎ, curtea fiind o prelungire a casei, a tindei, a intimitǎţii familiei.”

   Cu rucsacul în spate, autorul ne poartǎ pe aripile unui crâmpei din propria existenţǎ.

  “Înainte de rest” – o noţiune improprie, odatǎ ce abia începuse drumul dorit şi nici vorbǎ sǎ fi rǎmas din el doar un rest.

    Printre “paranteze”, ştiri oferite de cotidianul local privind explozia din minǎ se desfǎşoarǎ tragedia familiei Nǎlbaru, sentimentele de care sunt stǎpâniţi, siguranţa pe care, îmbrǎţişarea femeii  dǎ forţǎ şi încredere bǎrbatului înainte de a coborâ în minǎ.

    Autorul sondeazǎ cu abilitate psihologia personajelor, spaima în faţa morţii, dorinţa vie de a trǎi şi iubi (“Între paranteze”) .

    Petricǎ şi  Doichiţa , cei doi soţi din schiţa “Un crap într-o familie tânǎrǎ”, apar în postura cuplului fǎrǎ experienţǎ, superficial, al carui comportament în faţa peştelui încǎ viu, agonizând, provoacǎ zâmbete, ca-n scene comice. Dialogul vioi, picant uneori se deruleazǎ pe fundalul muzical oferit de Patricia Kaas sau Celine Dion, schimbând stǎrile psihice ale eroilor noştri, ironizaţi cu fineţe.

   Psihologia omului obişnuit, misticismul, superstiţia acestuia, imposibilitatea de a se pune în afara primejdiei, sunt relevate dureros în schiţa “Un preţ ascuns”.  Autorul ne reţine din nou atenţia prin fineţea observaţiilor sale: gesturi, sunete, nuanţe nebǎnuite, touşate cu naturaleţe şi talent de înaltǎ ţinutǎ artisticǎ.

   O adevǎratǎ terapie prin arta conversaţiei se realizeazǎ în nuvela “Propunere de recuperare’ surprinzǎtoare prin consistenţa monologului interior: limpede, concis, ingenios şi plin de isteţisme. Personaje istorice sau din imediata preajmǎ apar în amintirile emoţionante. Nuvela se încadreazǎ  în chenare literare de excepţie.

  Iubitor de drumeţie, profesor şi psiholog, scriitorul îşi conduce elevii pe itinerarii geografice bine studiate pentru îmbogatirea cunoştinţelor acestora  dar şi spre îmbogǎţirea surselor sale de inspiraţie. Îmbinând realul cu ficţiunea Cornel Cotuţiu deruleazǎ pe pânza ecranului sǎu povestea tristǎ cu final  tragic a Anei (“Un album refuzat”) asemǎnǎtoare unui film de Alfred Hitchcock, al cǎrui screen play îl semneazǎ autorul nostru cu ingeniozitate. Aspectul cinematografic al prozei cotuţiene este evident.

  Suspansul este urmǎrit  cu intenţie subtilǎ, dând frâu imaginaţiei cititorului spre libera alegere.

  Paginile cǎrţii, de o frmuseţe literarǎ şi stilisticǎ remarcabilǎ, dovedesc cu mǎiestrie  talentul, spiritul elevat şi rafinamentul scriitorului.

                                                                        

Prozator şi publicist de elitǎ, membru în Uniunea scriitorilor din România,

filiala Cluj- Napoca , semnatar al unei lungi liste cu publicaţii printre care se evidenţiazǎ romanele: “Opt zile pentru totdeauna”(1982); “Şarpele albastru”(1989); “Ce rǎmâne”(2002); prozǎ scurtǎ: “Spate în spate”(2004); nuvele: “Scorbura în cuib”2010; schiţe şi nuvele: “Dupǎ cinci minute”(20011); prozǎ nonfictivǎ: “Veveriţa de pe Rue Noel”(2007); volume de publicisticǎ: “Taifas în purgatoriu” (1995); “Am fost pe lumea cealaltǎ” (2000); “Cǎrǎbuşii de sub pernǎ” (2001); “Securea cu rotile” (2005) şi multe altele,  scriitorul Cornel Cotuţiu este prezent în mai multe antologii literare realizate la scarǎ naţionalǎ dar şi în dicţionare şi publicaţii din ţarǎ şi peste hotare, activitatea, talentul şi  meritele sale  fiind încununate cu multe premii literare.

  Pǎcǎlind timpul, scriitorul Cornel Cotuţiu ne surprinde din nou cu febra scrisului sǎu, imprevizibil  şi “dupǎ cinci minute” de gândire ne oferǎ un nou  volum de schiţe şi nuvele, al cǎrui miracol parcǎ l-am presimţit, o carte pe care o gǎseşti în buzunarul hainei, lângǎ lampa de pe noptierǎ sau pe raftul bibliotecii, o carte pregǎtitǎ sǎ-şi iubeascǎ cititorii prin autorul sǎu care parcǎ ne avertizeazǎ:

                       “Iar când mǎ întorc te îmbrǎţişez,

                        fiindcǎ am certitudinea cǎ mǎ înviorez,

                        cǎ îmi dai încredere în propriile mele sentimente”.

   Nu este doar confesiunea cǎtre femeia iubitǎ ( “Intre paranteze”), ci şi aceea a autorului cǎtre cititorul sǎu fidel.

   Volumul de schiţe si nuvele “ Dupǎ cinci minute” apare în colecţia “Scriitorii Transilvaniei” seria “Prozǎ” la “Casa cǎrţii de ştiinţǎ” din Cluj-Napoca -2011 şi cuprinde un numǎr de şapte schiţe şi nuvele, o “Addenda la modul gerunziu”, care vine sǎ motiveze prezenţa interviului între paginile cǎrţii,  interviu acordat studentei Mihaela Solomon intitulat “Preajma prezentului şi viaţa care a devenit istorie”, titlu care semnificǎ izvorul de inspiraţie ce stǎ la baza scrisului cotuţian, un fundal amplu pe care s-au ţesut textele. Cu ani în urmǎ, într-un alt interviu,  scriitorul îi recunoaşte artei mǎrturisirii  calitatea de ocrotire a echilibrului lǎuntric.

   Nuvela “Cerga” descoperǎ cititorului  povestea de iubire a Mariei, poveste ţesutǎ pe o cergǎ luatǎ de la Sǎpânţa, încadrând  eroina pe lista personajelor feminine ale literaturii noastre – personaj romantic dar puternic şi statornic, desprins din lumea satului românesc actual.

   “Înainte de “rest’, o schiţǎ bazatǎ pe impresiile lǎsate de drumeţiile intreprinse de autor în munţi, mǎ duce cu gândul la o “fotografie”din romanul scriitorului “Opt zile pentru totdeauna” cu tehnici de dincolo şi dincoace de obiectiv. Excursiile sale descriptive constituie proiecţia unor stǎri interioare sugerate de imaginile ce se succed : “ în stânga şi dreapta acareturile (mici, simple) iar pe latura din fund – casa, legatǎ, aproape lipitǎ de celelalte; curte micǎ, spaţiu economicos, abia reuşeşti sǎ întorci capul; senzaţia de spaţiu închis, de incintǎ, curtea fiind o prelungire a casei, a tindei, a intimitǎţii familiei.”

   Cu rucsacul în spate, autorul ne poartǎ pe aripile unui crâmpei din propria existenţǎ.

  “Înainte de rest” – o noţiune improprie, odatǎ ce abia începuse drumul dorit şi nici vorbǎ sǎ fi rǎmas din el doar un rest.

    Printre “paranteze”, ştiri oferite de cotidianul local privind explozia din minǎ se desfǎşoarǎ tragedia familiei Nǎlbaru, sentimentele de care sunt stǎpâniţi, siguranţa pe care, îmbrǎţişarea femeii  dǎ forţǎ şi încredere bǎrbatului înainte de a coborâ în minǎ.

    Autorul sondeazǎ cu abilitate psihologia personajelor, spaima în faţa morţii, dorinţa vie de a trǎi şi iubi (“Între paranteze”) .

    Petricǎ şi  Doichiţa , cei doi soţi din schiţa “Un crap într-o familie tânǎrǎ”, apar în postura cuplului fǎrǎ experienţǎ, superficial, al carui comportament în faţa peştelui încǎ viu, agonizând, provoacǎ zâmbete, ca-n scene comice. Dialogul vioi, picant uneori se deruleazǎ pe fundalul muzical oferit de Patricia Kaas sau Celine Dion, schimbând stǎrile psihice ale eroilor noştri, ironizaţi cu fineţe.

   Psihologia omului obişnuit, misticismul, superstiţia acestuia, imposibilitatea de a se pune în afara primejdiei, sunt relevate dureros în schiţa “Un preţ ascuns”.  Autorul ne reţine din nou atenţia prin fineţea observaţiilor sale: gesturi, sunete, nuanţe nebǎnuite, touşate cu naturaleţe şi talent de înaltǎ ţinutǎ artisticǎ.

   O adevǎratǎ terapie prin arta conversaţiei se realizeazǎ în nuvela “Propunere de recuperare’ surprinzǎtoare prin consistenţa monologului interior: limpede, concis, ingenios şi plin de isteţisme. Personaje istorice sau din imediata preajmǎ apar în amintirile emoţionante. Nuvela se încadreazǎ  în chenare literare de excepţie.

  Iubitor de drumeţie, profesor şi psiholog, scriitorul îşi conduce elevii pe itinerarii geografice bine studiate pentru îmbogatirea cunoştinţelor acestora  dar şi spre îmbogǎţirea surselor sale de inspiraţie. Îmbinând realul cu ficţiunea Cornel Cotuţiu deruleazǎ pe pânza ecranului sǎu povestea tristǎ cu final  tragic a Anei (“Un album refuzat”) asemǎnǎtoare unui film de Alfred Hitchcock, al cǎrui screen play îl semneazǎ autorul nostru cu ingeniozitate. Aspectul cinematografic al prozei cotuţiene este evident.

  Suspansul este urmǎrit  cu intenţie subtilǎ, dând frâu imaginaţiei cititorului spre libera alegere.

  Paginile cǎrţii, de o frmuseţe literarǎ şi stilisticǎ remarcabilǎ, dovedesc cu mǎiestrie  talentul, spiritul elevat şi rafinamentul scriitorului.

 

                                                                       

ZBOR ALB ÎN PICĂTURI DE ROUĂ

Posted by Gabriela Petcu On May - 4 - 2011

 

             Vibraţia lirică  din „Coarda curcubeului” se regăseşte în cel de-al doilea volum al  Doinei Popa, ca o manifestare fluidă a eului cu gesturi ocrotitoare, născute din impulsul vital spre revelarea misterului unei naturi din care să se recompună pacea sufletească.

          „Panismul” poetei nu poate fi conceput în afara dorului de iubire (generic al mai multor  poeme): „Mi-e dor / de apa moale / rece / de izvor / ce curge-n val izbăvitor / din creste / cu vârfuri brumărite / de mistere sfinte / de muntele / din palma ta / aşezată lin / cu măngâieri / tremurânde / de lunga aşteptare”.  Eul liric îşi recompune universul din detalii cromatice, auditive, tactile, motorii, organice,adesea cu intensităţi expresioniste (unele „anotimpuri”, „peneluri”)  având rezonanţe din lirica lui Lucian Blaga: „Prin crestele copacilor uriaşi / insectele sâsâie ascuţit / şerpii negri se rostogolesc prin iarba arsă / spre râul mâlos / soarele de apus  aureşte scoarţa trunchiurilor / cu păreri de umbre mişcătoare / boarea rece / de toamnă timpurie / frisonează  inima dezvelită.”  Nu e vorba de un antromorfism absolut, poeta simte să-l readucă într-o realitate familiară intuind  simbioza locului natal cu străinătatea în care trăieşte: „Ziua norocoasă / surâde cu cer senin / în zâmbetul ireal / cutreieră distanţele / răspândeşte lumina pe cuvinte / în tonuri baritonale  / deschide pagini în cartea nemuritoare” .  Nu întâmplător motivul luminii – străveziul, seninul, albul gingaş al mestecenilor sau albul-brumat, lacrima-roua, steluţele de nea – se înalţă ceresc ca o iluminare, ca o izbăvire a timpului biologic prin anotimpul iubirii, rafinând simţirea.  Poeta ascultă „cum cântă soarele / pe cerurui / zugrăvit în ochiuri de crengi” ,  aude cum râde „colonada / albă / gingaşă de mestreceni”, vede cum zarea „îşi contopeşte / culorile opaline / în verdele câmpului  şi galbenul grâului”,  simte seva florilor şi germinaţia. Intr-o astfel de frenezie a simţurilor, reflecţia devine superfluă („Mă-ntreb adeseori / cum pot iubi atât / dar iubesc / si asta-i tot”), iar chipul iubitului înseamnă tinereţe („ te-asemeni într-atât cu tinereţea mea”).

          Bucolicul imaginat ca ocrotire într-o realitate hipertehnicizată  nu poate fi însă trăit permanent în flux de energii elementare. Fiori metafizici străbat fiinţa condamnată de către orânduirea cerească la o existenţă limitată. Apar semne ale unui timp neiertător, căruia neliniştea îi încearcă o descifrare în misterul fiinţei iubite:   ” În norul / apărut din seninul cerului / iţi zăresc chipul / albit de vremi / pe firul de iarbă culcat / îţi urmăresc  pasul   greu / pe filele cărţilor / îţi citesc  litera / şirag  de  mărgăritare / pe-al necunoaşterii semn / ce-ntunecă omenirea”.

                                                                2

        Din adânc ontologic foşneşte un anume pozitivism în încercarea îndrăzneaţă de armonizare a limitatului cu ilimitatul. Ca-n remarca aforistică a lui Auguste Comte – „ a vedea pentru a prevedea, a prevedea pentru a preveni”,  eul poetic vede semnele îmbătrânirii, prevede sfârşitul, dar îi previne spaimele simbolizând pumnul de ţărână drept veşnicie în viaţa de dincolo.    (Mai multe poeme au genericul prevenitor            „ memento mori”): „Capul grizonat / şi-a aşezat / uşor / tâmpla obosită / peste lumina lumii / pe mâna-ntinsă / cu pumnul strâns / în jurul ţărânii / cu iz de veşnicie”.

          Se observă o discretă trecere spre starea de vis ca spre o mirare ascunsă în adâncimi, în aşteptare de răspunsuri. Până atunci, visul ia forma unei ieşiri din paradisul naturii în lumea desacralizată: preotesele Soarelui, divinităţile nocturne, zeităţile silvestre, alcătuind  „realitatea mitică” a omului arhaic, sunt pentru omul modern simple menţionări prin calendare. Doar visul-dor mai simte mirosul ţărânii udate de ploile de vară, mirosul fânului din ţinutul natal, ocrotit de princiarele formaţiuni geologice  ale Munţilor Făgăraş. Fiinţa stăpânită de hazard găseşte remediu pentru „străzile clonate” ale civilizaţiei moderne şi pe drumul iubirii din oraşul studenţesc, în care poeta a redescoperit „tinereţea fără bătrâneţe”  dintr-o dragoste predestinată. Nodurile hazardului se dezleagă prin iubire în picături de rouă menite să frăgezească sufletul obosit şi să aşeze trăirea în palme cereşti. Misterul picăturilor de rouă are imaginea norului alb, simbolizat de filozofia lui Osho. Înprumutându-i  un fragment de titlu, am putea găsi în „fantasmele” Doinei Popa „calea norilor albi” ca reprezentare a proiecţiei lirice în zbor alb din picăturile de rouă. Ultimul  poem lasă zborul deschis înaginaţiei cititorului: avionul, pasăre albă, poartă în pântecu.i metalic suflete învăluite de seninul feeric.

           Întrebarea sugerată de lirica Doinei Popa,  dacă misterul îl sporim prin credinţă şi iubire, are, în loc de răspuns, îndemnul filosofului indian Osho: „Oriîncotro căutaţi – în norii cei albi, în stelele nopţii, în flori, în curgerea unui râu – oriîncotro căutaţi, căutaţi misterul. Şi oriunde îl aflaţi, meditaţi asupra lui.”  E vorba, desigur, de mister ca rost existenţial.

Prof.  Viorica  Pop

Fantasme în picături de rouă

Posted by Gabriela Petcu On April - 7 - 2011

Versurile Doinei Popa, ca şi roua dimineţii, sunt gata să transmită emoţia unei stări, a unui gând, a unui sentiment. Picăturile se nasc din frumuseţea de dincolo de poetă, din adâncurile de unde izvorăşte duioşia, iubirea, cântecul dorurilor şi a speranţelor. E soare şi stele şi lună…plouă cuvinte-nestemate pe pajişti cu simţire! Iar bobul cristalin, clar şi diafan, ajunge acolo unde trebuie. De aceea, poezia Doinei, este calea de la suflet la suflet. (Gabriela Petcu)

 

 

   (fantasme)

        În vis

      a apǎrut

     a tresǎrit

de incredibila-nǎlţime

conturatǎ

în semiobscuritatea

desişului verde

închis

grandios

de raze violacee

aureolatǎ

silueta subţire

cu picioare lungi

capul oval

ochii strǎlucitori

apoi

zǎrindu-i

oblici

cu irizǎri

de bunǎtate

nemǎrginitǎ

liniştea

s-a întins

spaima

s-a stins

privirea liniştitǎ

spaţiul sǎlbatic

a cuprins

nesofisticat

din care a apǎrut

dintr-odat

zarea-nroşitǎ

luminǎ euforicǎ

a aruncat

mǎtase transparentǎ

peste crestele sǎlbatice

chipul palid

înviorând

mâna s-a-ntins

tremurând

dupǎ silueta

ce-a dispǎrut

cu ea luând

peisajul

imaginii

lǎsând

solul pietros

irizǎri sclipitoare

covor întins

la picioarele goale.

 

***

 

Alergi

te-ndepǎrtezi

lǎsând în urmǎ

aerul mişcat

de vântul

ce-ţi deschide

larg

mantoul cenuşiu

încerc

sǎ te ajung

dar mintea-ţi febrilǎ

conduce

pasul sprinţar

spre ieşirea

prin care

lumina albǎ

pǎtrunde timid

mǎ pierd

prin labirintul

închis

la dispariţia ta

într-o clipǎ

în care-au intrat

o mulţime de ani.

 

 

(ephemerides)

 

Cei mari

au intrat în basmele copiilor

personajele lor mutilate

au devenit hidoase

Stelele

cad obosite

Luna

stǎ spânzuratǎ

în gǎuri negre

Soarele

supraîncǎlzeşte Terra

ciuruitǎ

de-ale bogǎţiei

experienţe grele

şi de-al norocului

festin

lipsit de minte.

 

***

(doruri)

 

Am luat teiul

şi l-am purtat

peste ocean

în cutele inimii

mǎ aşez

la picioarele

statuii tale

cu flori albe

pe braţe obosite

profilul tǎu de sfânt

ne-alinǎ dorul

versurile tale curate

ne picurǎ roua cristalinǎ

în ochii uscaţi

de lacrimile despǎrţirii.

 

***

 

(freamǎt)

 

Genunchii

pǎşesc cu mişcǎri iuţi

unduind şolduri rotunde

îndreaptǎ firul

doborât de vântul greu

al apusului

ridicându-l

pe scǎri de nemurire.

 

***

 

 

 

 

(adagio)

 

Paşii grei

apǎsaţi

de povara timpului

ocolesc

crǎpǎturile pavajului

uitat

de rostul negândit

copleşit

de monezile

ce cad cu zgomot

în calea virtuţii.

 

***

 

(cântece)

 

Ca vântul obosit

mǎ poartǎ gândul

prin anotimpurile

existenţei mele

ca soarele

strecurat printre nori

ca luna

ieşitǎ pe-nserat

ca roua

agǎţatǎ de-o frunzǎ

ca ploaia

cuvântatǎ

pe pǎmântul

însetat

dusǎ-n zǎpada linǎ

purǎ

covor

pe frunze moarte.

 

***

În lumea

din care vin

liniştea e ascultatǎ

pacea e binecuvântatǎ

dealurile şi vǎile

se unesc în iubire adâncǎ

prin fire de ape limpezi

fructele au aroma

livezilor înflorite

dulceaţa gândurilor neştiute

firea se împresoarǎ

cu ţesǎturi tricolore

şi doar înaltul senin al cerului

mǎ duce spre zǎri necunoscute.

 

 

 

Doina Popa – Dexter-Michigan

Titu Maiorescu – 171 de ani de nastere

Posted by Stefan Strajer On February - 15 - 2011

Titu Maiorescu – 171 de ani de nastere      

 

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan)

Personalitate excepţionalǎ a poporului nostru, un om de o valoare incontestabilǎ care a dominat cu autoritate epoca din punct de vedere literar, cultural, politic, Titu Liviu Maiorescu s-a nǎscut pe data de 15 februarie 1840 la Craiova dintr-o familie de cǎrturari. Mama, Maria Popazu era sora Episcopului de Caransebeş Ioan Popazu iar tatǎl sǎu, Ioan Maiorescu, fiu de ţǎran transilvǎnean din Bucerdea Grânoasǎ. Numele adevǎrat de familie al tatǎlui era Trifu dar pentru a marca înrudirea cu Petru Maior şi-a luat numele de Maiorescu.

Teolog cu studii la Blaj, Pesta, Viena, Ioan Maiorescu  rǎmâne înscris ca o personalitate remarcabilǎ în procesul de formare a învǎţǎmântului românesc modern îndeplinind funcţiile de inspector al şcolilor din Oltenia şi profesor la Cernǎuţi, Craiova, Iaşi, Bucureşti. Titu Liviu Maiorescu începe viaţa de elev la şcoala primarǎ din Craiova apoi la Braşov unde continuǎ cursurile şcolii gimnaziale din Schei-Braşov, gimnaziu înfiinţat în 1850 cu eforturile unchiului sǎu Ioan Popazu, paroh şi protopop al oraşului.

Transferat în cadrul Ministerului de Justiţie, Ioan Maiorescu se stabileşte împreuna cu familia la Viena începând cu anul 1851, astfel încât fiul sǎu Titu se înscrie la Academia Terezianǎ, pe care o va absolvi în anul 1858 ca şef de promoţie, dovedind o personalitate puternicǎ, un caracter pasionat şi iubitor de culturǎ.

Din perioada terezianǎ dateazǎ redactarea caietelor cu “Însemnǎri zilnice” pe care le va completa pe parcursul întregii sale vieţi.

Urmeazǎ cursuri universitare la Berlin, Sorbona, Paris pe care le încheie cu calificativul “magna cum laudae”. Cariera de procuror o începe la Tribunalul din Ilfov  apoi profesor la Universitatea din Iaşi şi foarte repede va ocupa postul de Decan, respectiv Rector al Facultǎţii de Filozofie din cadrul Universitǎţii din Iaşi. În aceastǎ perioadǎ iniţiazǎ pentru prima oarǎ în ţara noastrǎ practica pedagogicǎ a elevilor. Ascensiunea sa vertiginoasǎ încǎ din tinereţe e aproape incredibilǎ: profesor universitar la 22 de ani, decan şi rector la 23, academician la 27, deputat la 30, ministru la 34… Nu este lipsit de probleme create mai ales de adversarii sǎi politici care-l implicǎ în procese în urma cǎrora este suspendat din funcţii în anul 1864 pânǎ în anul urmǎtor când va fi achitat prin retragerea acuzaţiilor.

Titu Maiorescu, academician, avocat, critic literar, filozof, pedagog, politician, scriitor, Prim Ministru al Romaniei între 1912-1914, membru fondator al Academiei Române, autor al celebrei teorii sociologice a “formei fǎrǎ fond” s-a impus ca un luptǎtor pentru promovarea valorilor iar activitatea şi opera sa de critic literar marcheazǎ adânc una din cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române, aceea a “marilor clasici”. Împreunǎ cu prietenii sǎi : I.Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor, Th. Rosetti întemeiazǎ Societatea Culturalǎ “Junimea” cea mai importantǎ grupare literarǎ reunind cele mai mari personalitǎţi intelectuale ale vremii şi având ca publicaţie revista “Convorbiri literare”.

Rolul “Junimii” lui Maiorescu este strâns legat de afirmarea unor scriitori ca: Mihai

Eminescu, Ion Creangǎ, I.L. Caragiale, I.Slavici, D. Zamfirescu, G.Coşbuc, Panait Cerna, Octavian Goga şi alţii,  care au devenit colaboratori permanenţi ai revistei “Convorbiri Literare”. Opera sa si calitǎţile sale morale l-au fǎcut sǎ fie admirat şi iubit de majoritatea colaboratorilor sǎi.

Selecţionǎm din opera lui Titu Maiorescu: “Critice”, “Critice-însemnǎri zilnice, corespondenţǎ”, ”Cugetǎri şi aforisme”, ”Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltǎrii politice a României”, ”Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori”, “Jurnal epistolar”, “Logica”, ”Istoria contemporanǎ a României 1866-1900”, ”O cercetare criticǎ”, ”Prelegeri de filozofie”, ”Eminescu şi poesiile lui”, ”Octavian Goga-poesii” şi multe alte opere plus nenumǎrate articole apǎrute în revista “Convorbiri Literare”.

Titu Maiorescu a demonstrat prin întreaga sa activitate o plurivalenţǎ a personalitǎţii sale.

În 1992 Cezar Baltag îl defineşte cu o metaforǎ revelatorie “verticalitatea culturii” iar Eugen Lovinescu afirmǎ: “Soarta lui Maiorescu a fost sǎ rǎmânǎ şi astǎzi actual, adicǎ dupa trei sferturi de veac şi încǎ pentru multǎ vreme”.

„Preajma prezentului și viața care a devenit istorie” – Interviu cu Cornel Cotuțiu

 Autor: Mihaela Solomon

Mihaela Solomon: E greu, e ușor să devii scriitor?

Cornel Cotuțiu: E ușor, dacă-l consideri scriitor pe cel care scrie cu creta o înjurătură pe gard ori pe îndrăgostitul care alcătuiește o epistolă de amor către femeia visurilor sale; sau pe infractorul care dă declarații la poliție. Nu?

M.S.: Nu. Știți prea bine că am avut în vedere omul de condei – cum se spune -,adiică poetul, prozatorul, dramaturgul, eseistul, criticul literar ș.a.

C.C.: Desigur că glumeam. E greu să ajungi scriitor, asta chiar dacă nu ești membru al acestei bresle. Nu există o rețetă, o vârstă. Definirea noțiunii de scriitor e inevitabil ambiguă, inevitabilă incompletă. De la Vasile Cârlova au rămas doar cinci poezii, însă a intrat în istoria literaturii române. Mateiu Caragiale a scris un singur roman, dar e considerat unul dintre cei mai originali prozatori români. A.Toma, în plin avânt proletcultist, era considerat de către propaganda comunistă nici mai mult nici mai puțin decât un geniu; astăzi, doar câțiva vârstnici își mai amintesc de el, așa, ca să-l dea de exemplu cum o nulitate poate fi socotită, într-un anume context socio- politic, o personalitate scriitoricească nemaipomenită. Ca să ajungi scriitor veritabil, aceasta presupune un cumul de trebuințe: talent (dar ce e… talentul?), vastă lectură, inspirație (dar ce e… inspirația?), curajul de a căuta forme proprii de exprimare, perseverență,   sacrificiu, noroc, poate și un dram de nebunie (dar ce e… nebunia?), iscusința de a te comunica pe tine însuți prin virtuțile conotative ale cuvântului și încă altele și altele. Încât, îl invoc pe esteticianul italian Benedetto Croce, parafrazându-i o afirmație năucitoare: Scriitorul este ceea ce toată lumea știe că este. Parcă e…simplu. Nu?

M.S.: Cum ați trăit momentul intrării dv. în Uniunea Scriitorilor din România?

C.C.: Sunt uneori clipe când dorești ceva cu ardoare, dar împlinirea, intrarea în posesie întârzie, e amânată. Până la urmă, visul, dorința, aspirația se concretizează, însă constați că trăiești o stare lăuntrică potolită, stoarsă; nu e de amploarea celei pe care o anticipai.             Am devenit scriitor cu „patalama” în primul an postdecembrist. Până atunci avusesem „la activ” trei cărți tipărite, cronici în reviste literare, recomandări. Și totuși – nu! Eram printre cei câțiva zeci de autori refuzați. De ce?  Pentru că asta era politica organismelor ceaușiste în domeniul creației artistice. În primul deceniu de după război se putea intra în obștea scriitoricească chiar dacă nu scoseseși nici măcar o carte, însă aveai în tolbă cinci articole și trei poezii de preamărire a regimului impus de Kremlin. E de reținut și faptul că în ultimii ani ceaușiști scriitorimea devenise o categorie de intelectuali incomozi și, în bună măsură, retractilă pentru omagiile către dictator. În consecință, se intra în USR „cu țârâita”.

M.S.: Dintre cărțile publicate de dv., care vă este…preferata?

 

C.C.: Ah, ce întrebare dură mi-ai pus! E ca și cum ai întreba o mamă cu mai mulți copii pe care îl iubește cel mai mult. Îți va răspunde că îi sunt dragi toți, la fel. Totuși, hai să îți șoptesc un titlu, dar…rămâne între noi, să nu afle și alții. E vorba de romanul Ce rămâne. Câteva persoane, care îmi cunosc cărțile, prin lectură integrală, mi-au mărturisit – fără să le fi cerut – că le-au plăcut cel mai mult această carte.

M.S.: Ce izvoare de inspirație stau la baza scrierii uneia sau alteia dintre cărțile dv?

C.C.: Preajma prezentului și viața care a devenit istorie.

M.S.: Există câteodată o insinuare malițioasă cum că scriitorii nu citesc decât propriilor lor cărți. Sunteți… în situația asta?

C.C.: Cunosc o astfel de opinie, însă nu e decât o mică răutate, o maliție ieftină. Recent am citit o plachetă de versuri, Coarda curcubeului, a româncei Doina Popa, stabilită în SUA, dar cartea tipărită la Eikon Cluj-Napoca. Apropo de asta și de interesul pentru lectură: Am încredințarea că, treptat-treptat, poezia și proza scurtă sunt speciile literare care vor face…carieră în viitor.

M.S.: În această ipostază de scriitor, desigur că ați participat de-a lungul anilor la tot felul de manifestări culturale. E vreun eveniment care v-a rămas în suflet ca fiind unul special?

C.C.: O, iarăși o întrebare dificilă pentru cel intervievat! Au fost momente, unul mai frumos decât celălalt, mai emoționant, începând cu turneul în Transilvania, organizat de Editura Dacia, în 1978 (când debutam editorial) până mai deunăzi, când Editura Eikon (prin directorul ei, poetul George Vasile Dâncu) a organizat la faimoasa cafenea „Arizona” de la Cluj-Napoca o triplă lansare de cărți semnate de Viorel Mureșan, Radu Țuculescu și Cornel Cotuțiu. Hai să zicem că iese din comun „Revelionul Saeculum” din pragul anului 1984, pe care l-am organizat la Beclean, la sugestia (de acum) a  regretatului Radu Săplăcan. Au participat atunci nu numai membri ai cenaclului„Saeculum”, ci și invitați. Au fost prezenți scriitori de la București, Brașov, Cluj-Napoca, Dej, Bistrița, Baia Mare. A fost un revelion al prieteniei și solidarității într-o atitudine de neaderență la slugărnicia cerută de regimul comunisto-securist din anii aceia.

M.S.: Mai toți tinerii își gândesc viitorul având un idol, un model de viață. Presupun că și dv.ați avut.           

C.C.: Da! Un „da” din toată inima. În timpul liceului (și după aceea) am fost fascinat de personalitatea profesorului Petru Săplăcan (tatăl poetului și criticului literar Radu Săplăcan). Nu l-am avut la clasă nici măcar o oră. Ne-am apropiat când am îndrăznit să-i dau spre lectură primele mele încercări literare. Purtam după amiezile discuții pe teme culturale, cunoștea culisele vieții literare din anii 5o, din vremea șederii la București, apoi fusese regizor la un  teatru din Baia Mare. Ajuns profesor la Beclean (originar fiind dintr-o comună la câțiva km. de oraș), a întemeiat o trupă de teatru a corpului profesoral din localitate și una a elevilor (din care făceam parte și eu), ceea ce a însemnat turnee, ecouri în presă notorietate. Era o bucurie chiar să-ți răspundă la salut; o făcea cu o expresie și un glas de bunăvoință vie, afectuoasă. Râsul, surâsul, timbrul vocii, ironia fină, privirea de cărbune luciu – toate, tot atâtea mângâieri pentru adolescentul ce eram. Sugestia pentru povestirea  Luna, cu care am debutat în „Tribuna”, el mi-a dat-o. Nu mai zic că primele articole de ziar publicate (licean fiind) în „Făclia” clujeană, la îndemnul lui le-am scris. În anii studenției, când mai trăgeam câte o fugă acasă, mă chema să asist la câte o lecție de română, apoi, în altă ocazie, schimbam locurile, el trecând în banca din spatele sălii, eu trecând la catedră. Faima de dascăl excepțional și om de aleasă cultură a sporit când s-a stabilit la Dej. Îl vizitam și acolo, mai cu seamă că, între timp, mă împrietenisem cu Radu, fiu-său. Iată modelul și norocul meu, ca profesor și condeier.

M.S.: Vi s-a întâmplat în viață ceva ce n-ați fi vrut să vi se întâmple?

C.C.: Andre Gide spune undeva: Ceea ce nu s-a întâmplat, nu putea să se întâmple. Întorcând foaia: Ceea ce a fost, nu putea fi evitat. Așa cred. Doi oameni de decizie mi-au hotărât nefast destinul. Decanul Mircea Zaciu m-a exmatriculat, fără temei, din facultate. Chiar dacă mai târziu, într-o dedicație pe o carte a sa, mărturisea că se simte vinovat pentru ce a făcut – vină pe care el însuși nu și-o iartă, preciza el -, asta nu putea să repare ceva, mă mutase ireversibil, pe altă cărare. A doua persoană, tot om de decizie, un  secretar cu propaganda al proaspătului înființat județ Bistrița-Năsăud (1968). Tocmai terminasem (cu întârziere) un institut pedagogic, iar nou înființatul ziar de la Bistrița („Ecoul”) avea nevoie în redacție de un tânăr reporter care să zburde pe plaiurile zonei și să aducă la ziar texte. Fusesem recomandat de Valentin Raus. O lună de zile am făcut așa ceva, redacția mă dorea încadrat, nu și acel politruc, care a replicat: Nu! Dascălul să meargă la țară! Așadar, precum zice tot omul: Așa a fost să fie. Ceea ce nu înseamnă că regret profesia pe care am practicat-o peste 40 de ani. Nici o fărâmă de îndoială. Dacă ar fi să dau timpul înapoi, aș hotărî așa cum îmi propusesem încă din clasa a VII-a: mă voi face dascăl de română. De aceea, obligația de a intra în pensie a fost pentru mine o ofensă. Politrucul de atunci, demnitarii de azi? Aceeași varză stricată.

M.S.: Se acreditează ideea că s-a pierdut interesul pentru lectură, mai ales în rândul tineretului. Sunteți de acord?

C.C.: Parțial. Atitudinea față de carte depinde de mulți factori. Exercițiul lecturii, nevoia de a citi o carte de beletristică, de istorie, de filozofie poate începe încă din familie. Dacă pruncul crește obișnuindu-și privirea cu cele câteva rafturi de cărți din casă, dacă o vede pe mama adâncită în lectura unei cărți, dacă își vede tatăl  scoțând din mapă, la întoarcerea de la serviciu, o carte tocmai cumpărată, dacă în oraș intră în librărie însoțindu-și unul dintre părinți, atunci acest interes pentru carte intră în firescul existenței diurne. Cred că nu exagerez considerând că deprinderea lecturii este un element component a ceea ce se numește „cei șapte ani de acasă”. Mama mea a fost o împătimită a cititului. În tinerețe, a făcut pe menajera câțiva ani în casa unei familii bucureștene. Mare mirare a fost pentru surorile ei mai mici când, întoarsă la casa părintească, au văzut că jumătate din geamantanul ei era ocupat de cărțile cumpărate în timpul șederii la București. Rețin apoi o scenă de acasă (eu abia intrasem la școală): tata trebăluind la măsuța lui de pantofar și, alături, mama, citind cu voce tare din ”Anna Karenina”. Asta m-a stârnit să împrumut și eu o carte de la bibliotecă. Doamna bibliotecară s-a înveselit și mi-a replicat condescendent: „Ești încă mic pentru așa ceva”. Interesul pentru lectură poate fi cultivat sau diminuat de calitatea școlii, a profesorilor, mai cu seamă, desigur, a celor de limba și literatura română. Când ora la clasă e însuflețită de dialog, de problematizări (pornind de la o frază, de la o strofă), când elevul este ajutat să decodeze frumusețea unui enunț, așa apropierea de carte nu mai e silită, plicticoasă, ci dorită.  Nu e mai puțin adevărat că mass-media și internetul pot tenta, mai cu seamă tineretul, îndepărtându-l însă de actul lecturii unei cărți. Curiozitatea pentru computer, nevoia de el, snobismul,  pot deveni un viciu periculos, îndeosebi pentru sănătatea psihică. Treptat, în  cel contaminat de „sticla” calculatorului, se strecoară și persistă o stare de însingurare, de izolare și, pe de altă parte, se clădește în mentalul lui o zestre culturală mediocră, rezultată din informații trunchiate, uneori greșite, din texte manipulate, mesaje tendențioase. În ultimă instanță – un ghiveci. Diapozitivele, filmele, documentarele așează privitorul într-un fel de nișă unde nu e loc decât pentru el. Dimpotrivă, citind o pagină de roman (de pildă), te situezi într-o intimitate a relației dintre emițător și receptor, într-o interacțiune care stimulează sensibilitatea, imaginația; ceea ce echivalează cu o prelungire a dialogului, cu o replică proprie la metaforă, la nuanțele gestului tocmai descris de scriitor. Nu poate fi însă ocolită și o altă ipostază a actului lecturii, a contactului cu litera tipărită: adulții, vârstnicii citesc, dar, nu puțini, preferă un ziar, cărți de umor ieftin, eventual volume  cu documente, mărturii, integrame, publicații tabloide; deci, mai rar beletristică. Și totuși, librarii au observat, în ultima vreme, că a sporit numărul cumpărătorilor de carte, chiar dacă prețul lor crește mereu. E un semn de reviriment al actului lecturii? Concluzionând: E drept că multă tinerime își potolește hormonii în discoteci ori prin tufișuri sau devine dependentă de calculator, dar nu puțini tineri au pasiunea lecturii. Da, deocamdată mass-media și internetul precumpănesc (deocamdată!), ceea ce nu înseamnă că lectura unei cărți e un fapt marginalizat sau pe cale de dispariție.

M.S.: Să trecem acum la presa scrisă. Din experiența dv. de ziarist, ce condiții credeți că ar fi necesare să îndeplinească un  text pentru a merita să vadă lumina tiparului?

C.C.: Să fie persuasiv în opinie, să aducă informații proaspete, să convingă prin discernământ, să pledeze pentru adevăr, să atragă prin acuratețea limbajului, prin argumente serioase (în cazul unui text critic, al unei polemici, dezvăluiri), să atragă prin obiectivitate și echidistanță.

M.S.: În prelungirea întrebării anterioare: Care credeți că sunt calitățile pe care trebuie să le aibă un bun jurnalist?

C.C.: Mai întâi: jurnalistul nu poate fi decât bun sau foarte bun. Ceilalți sunt impostori; eventual, jenanți veleitari, fanfaroni, cameleoni. Ziaristului adevărat îi pretind coloană vertebrală, ochi limpede în a vedea ceea ce alții neglijează, cunoașterea fără reproș a limbii române, subtilitate în stil (dar nu prețiozitate), evitarea improvizației în redactarea articolului, evitarea supozițiilor debile, a insinuărilor de prost gust. Avem, din păcate, gazetari (e drept, de duzină) care fac texte-chisăliță, amestecând informația cu opinia. Unii se descalifică prin însăși formularea titlului: sintagme obosite de prea multă folosință, ziceri prăfuite, incolore, luate (din lene ori lipsă de imaginație) din tolba limbajului de lemn.

M.S.: În textele dv. de gazetă ce problematică abordați?

C.C.: Nu am un anume program tematic. Scriu când și cum „îmi vine”. Imboldul de a alcătui un articol e uneori neașteptat, neprevăzut, el țâșnind din reacția la ceea ce se întâmplă în jur, în această societate din ce în ce mai debusolată, mai bolnavă. Am speranța că mă situez în categoria formatorilor de opinie, că mă situez exponențial. Textele mele sunt stârnite de te miri ce: o afirmație din mass-media, o zicere năucitoare a președintelui de la Cotroceni, un  gest de generozitate al cuiva, o mitocănie de pe stradă, un colț de natură, un obicei tradițional, o personalitate a locului, lacrima unui copil, căderea unei frunze, apariția unei cărți, declarația incalificabilă a vreunui demnitar. În general, sunt dintre cei care văd jumătatea goală a paharului și de aici apoi tonul meu uneori persiflant, acid, cu inserții pamfletare. Ceea ce, am observat de-a lungul anilor, place cititorului. Adesea primesc mesaje de genul: Bine ai zis-o! Ține-o tot așa!

M.S.: În postura de cititor de ziare și reviste, ce căutați mai cu seamă?

C.C.: Caut, întâi de toate, paginile, rubricile de sport, apoi știrile, reportajele din domeniul culturii, rar texte de informație din sfera politicului. Din păcate, cele mai multe dintre cotidiene au început să se manelizeze. În revistele de literatură și artă mă interesează cronicile literare, interviurile, eseurile pe anumite teme ; rar, beletristica.

M.S.: Ce sfaturi le dați tinerilor care vor să se afirme ca jurnalist și/sau scriitor?

C.C.: Nu se dau sfaturi decât celor care le cer. Prin urmare, nu pot să-ți dau decât ție sfaturi, fiindcă mi-ai cerut. Să scrii, să scrii, să scrii! Să exersezi deprinderea de a sesiza metonimiile vieții cotidiene. Până la urmă, se va vedea ce iese: floare ori buruiană. Desigur, te vreau floare.

M.S.: Vă mulțumesc pentru bunăvoința și timpul acordate.

Mihaela SOLOMON

Mihai Eminescu între cunoaştere şi religie

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2011

Mihai Eminescu între cunoaştere şi religie

 

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan)

           S-au încercat pâna acum câteva răspunsuri privind credinţa  marelui artist- gânditor. Şi el este o fiinţă fundamental divizatǎ, ca oricare om. Dualismul acesta, întreţine în marile personalitǎţi  creatoare o polaritate, o tensiune greu suportabilă.

           Goethe spune prin intermediul unuia din personajele sale celebrele cuvinte: “Douǎ suflete locuiesc în pieptul meu”. Menţionează  că unul vrea sǎ se despartǎ de celǎlalt. Acelaşi lucru îl încearcǎ pe poetul nostru. Eminescu a fost un cǎutǎtor absolut în viaţǎ, gândire  şi creaţie.

           Copilǎria, aceea petrecută într-o familie pioasǎ, i-a fost marcată de cele douǎ mătuşi, surori ale mamei sale, cǎlugăriţe la Schitul Agafon, iar primele învǎţături, le dobândeşte de la preotul  satului, care l-a iniţiat în buchiile scrierilor bisericii ortodoxe.

           Tinereţea lui Eminescu este marcată de necontenite căutări, cercetări. încearcǎ o stranie, dar foarte originalǎ sintezǎ între  categoriile de timp şi spaţiu. Un aspect filozofic îmbinat cu cel  religios întâlnim în nuvela “Sarmanul Dionis”. Timpul şi spaţiul sunt expresia intuiţiei fiecǎruia, sunt numai în sufletul nostru – trecutul şi viitorul se aflǎ în noi   “ca pǎdurea într-un sâmbure de ghindǎ” ne spune poetul.

           În poemul “Melancolie”( 1876), este consemnatǎ îndepǎrtarea credinţei ca o moarte a sufletului. Iatǎ deci, cǎ mǎrturisirea  credinţei e evidentǎ. Viaţa fǎrǎ credinţǎ e sfâşietoare. În rǎstimpul  acestor frǎmântǎri, îi rǎsunau în auzul interior, frânturi din  amintirile copilǎriei şi adolescenţei: Sǎrbǎtorile Crǎciunului  rechemau ca nişte clopoţei de argint “Colinde, Colinde”(1878):

           “De dragul Mariei

            Şi-a Mântuitorului,

            Luceşte pe ceruri

            O Stea, Cǎlǎtorului.”

          Paştele, îi inspirǎ poetului o poemǎ gravǎ, culminând cu cântarea româneasca tradiţionalǎ “Hristos a înviat”,  poema “Învierea”   (1878).

          Reţinem o frazǎ de început din articolul “Paştele”:  “Sa  mânecǎm dis-de-dimineaţǎ şi în loc de mir, cântare sǎ aducem  stǎpânului şi sǎ vedem pe Hristos, soarele dreptǎţii, viaţa tuturor,  rǎsǎrind”.

          Sufletul sǎu copleşit de suferinţǎ, se înalţǎ mai ales spre  ocrotitoarea noastrǎ şi douǎ rugǎciuni sunt închinate Sfintei Fecioare:

          “Privirea ta de milǎ, caldǎ, plinǎ,

           Înduratoare, asupra mea coboarǎ,

           Strǎin de toti, pierdut in suferinţa

           Adâncǎ a nimicniciei mele,

           Eu nu mai cred nimic şi n-am tǎrie.

           Dǎ-mi tinereea mea  redǎ-mi credinţa

           Şi reapari din cerul tǎu de stele,

           Ca sǎ te ador de-acum pe veci, Marie”.

         Iatǎ cu câtǎ dragoste şi evlavie se îndreaptǎ cel ajuns la capǎtul cunoaşterii şi deznǎdejdii, spre Maica Domnului:

         “ Înalţa-ne, ne mântuie Sfântǎ”- în “Rugǎciunea”:

           “Crǎiasǎ alegându-te

            Îngenunchiem rugându-te

            Din valuri ce ne bântuie.

            Privirea-ţi adoratǎ

            Asupra mea coboarǎ

            O! Maicǎ Preacuratǎ

            Şi pururea Fecioarǎ!

            Noi, cei din mila Sfântului,

            Umbrǎ facem pǎmântului

            Rugǎmu-ne-ndurǎrilor,

            Luceafǎrului Mǎrilor,

            Ascult-a noastre plângeri,

            Reginǎ peste îngeri.

            Din neguri te aratǎ

            Luminǎ, dulce, clarǎ,

            O Maicǎ Preacuratǎ şi pururea Fecioarǎ Maria!

        O mǎrturisire mult mai târzie, din 1886, din perioada ultimǎ a bolii, vine sǎ confirme întoarcerea definitivǎ la credinţa  izbǎvitoare.

        Încurajat de Creangǎ, sǎ încerce un tratament, la un spital de pe lângǎ Mǎnǎstirea Neamţ, Eminescu acceptǎ. Tratamentul n-a fost eficient, dar aura locului sacru, l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de linişte binefǎcǎtoare pentru sufletul sǎu. Cǎci aşa cum a consemnat un  duhovnic al Mǎnǎstirii pe un ceaslov, poetul a cerut sǎ fie spovedit şi împǎrtǎşit (era ziua de 8 noi. ziua Sf. Împ. Mihail si Gavril, ziua lui Mihai). Şi dupǎ ce a primit Sf. Împǎrtǎşanie, a sǎrutat mâna  preotului şi  a spus: “Pǎrinte, sǎ mǎ îngroape la Ţǎrmul Mǎrii, lângǎ o Mǎnǎstire de maici şi sǎ ascult în fiecare searǎ, cum cântǎ lumina  linǎ”.

DINCOLO DAR TOT AICI

Posted by Stefan Strajer On December - 18 - 2010

“DINCOLO DAR TOT AICI”

Autor: Doina Popa

(Dexter, Michigan, USA)

Personalitate marcantă în lumea literelor româneşti, scriitorul Cornel Cotuţiu îşi investeşte talentul şi inteligenţa în volume de prozǎ şi publicistică oferindu-ne din nou cu neastâmpǎrul şi generozitatea binecunoscute o carte despre şi pentru românii aflaţi în preajma sa sufleteascǎ şi nu numai, despre fapte si stări socio-politice bine studiate cu ochiul sǎu de fin observator şi profesionist al cuvântului.

Volumul I a apǎrut în decembrie 2008 la  Casa Cărţii de Ştiinţǎ Cluj-Napoca unde îl regăsim pe autor în calitate de personaj, comentator, interpret neobosit, în ritmul alert al cǎutǎtorului, cercetǎtorului de suflet romanesc. Cǎlǎtoria şi şederea sa în spaţiile locuite de români devine o investigare permanentǎ a condiţiei românului de pretutindeni rǎmânând sufleteşte, în preajma sintagmei “La Noi” adicǎ “Acasǎ”, oriunde se aflǎ.

Volumul II al acestei geografii sufleteşti a apǎrut în toamna acestui an 2010, la Editura Eikon, Cluj-Napoca, un volum dens de aproximativ 343 de pagini, împǎrţit în opt capitole cu titluri sugestive presǎrate cu ilustraţii elegante, relevante, semnate de graficiana Georgiana Cotuţiu.

Foto. Autorul… Cornel Cotutiu

Autorul distruge graniţele cu inteligenţǎ şi talent cǎutându-şi preajma sufleteasca pretutindeni unde trǎiesc români , fie în ţarǎ sau dincolo de fruntariile ei, peste mǎri si ţǎri, ademenindu-i sub aceeaşi corolǎ matricialǎ numitǎ “La Noi”(adicǎ pretutindeni).

Talentul l-a consacrat pe scriitorul Cornel Cotuţiu cu acel dar al observaţiei lucide care pǎtrunde infinitezimal în arterele realitǎţii, cu darul cǎutǎtorului de pretexte pentru transmiterea propriilor reflecţii conducându-ne vioi într-un labirint de zone geografice, istorice, spirituale, disparate cu abilitate de ghid consacrat, printre nedumeriri, doruri, speranţe, taine, fiecare carte a  scriitorului însemnând o înnoire spiritualǎ.

Spirit efervescent, Cornel  Cotuţiu este unul din câştigtorii alergǎtorilor de cursǎ lungǎ în maratonul literar oferind mereu încredere  în puterea sa de creaţie.

În structura artisticǎ a scriitorului, prozatorul si jurnalistul îşi disputǎ întâietatea… Dupǎ fiecare cǎlǎtorie întreprinsǎ apar note în care, dincolo de aspectul recreativ sunt redate experienţe existenţiale demne de un specialist sociolog.

Pe parcursul întregului său serial, autorul rămâne constant în atitudinea faţă de guvernanţi, preşedinte şi liderii maghiari încolţindu-i cu “un dinte de lup singuratic” şi luând în derâdere orgoliile, prostia şi lichelismul.

Volumul se deschide cu capitolul închinat “rebelilor”urmǎrind “Obiectivul“ N.Steinhartdt şi personalitǎţi ca Anton  Raţiu şi Ioan Vǎlean, ce nu vor înceta sǎ existe în arealul românesc.

Cu ironie si sarcasm “securea cu rotile” a scriitorului înfierează “constituţia bâlbâită”, “prostia fudulǎ”, incompetenţa, justiţia, adulterul, îmbogǎţiţii peste noapte, toate regǎsindu-se în proza şi dramaturgia  lui Ion Luca  Caragiale,  ubliniind cǎ “trǎim acum ca şi atunci o lume pe dos”. Cornel Cotuţiu ne propune pentru proiectul de spectacol caragelian personaje precum: Ion Iliescu, Victor Ciorbea, Gelu Voican Voiculescu, Mona Muscǎ, Virgil Mǎgureanu, Traian Bǎsescu, Corneliu Vadim Tudor, Marko Bela, Elena Udrea, Emil Boc, Dinu Patriciu si alţii. Considerând cǎ “la români eternitatea nu e eternǎ”, ar trebui sǎ-l investim pe I.L. Caragiale în funcţia de “Preşedinte de onoare pe veci al României”.

În capitolul “Nu uitǎm, deci nu putem ierta” autorul propune cititorului sǎ judece dacǎ am ajuns sau nu va trebui mult sǎ ajungem la starea de “stat eşuat” judecând dupǎ ce simţim pe pielea noastrǎ de 20 de ani încoace, când românii suferǎ de boli devastatoare  colorate în verde, brun, roşu iar acum, de cancerul portocaliu cu focarul la Cotroceni.

Cornel Cotuţiu face o retrospectivǎ usturǎtoare a ceea ce se întâmplǎ pe spinarea acestui nefericit popor, pe care se experimenteazǎ tot felul de formule politico-administrative într-o democraţie originalǎ. Nu iartǎ nici “confortul minoritǎţilor printre mǎslinele mioritice “în secvenţe ca: “Vina de a fi fost români”; “Obrǎznicii ude mereu” sau “obrǎzniciile de soacrǎ acrǎ” ale unor demnitari maghiari din ţarǎ şi peste hotare dar nu a

ungurului de rând sau a intelectualului lucid.

Mânuind cu dexteritate lingvisticǎ incredibilǎ condeiul printre informaţiile primite cu inteligenţǎ  ne prezintǎ opiniile legate şi de cele douǎ capete existenţiale: vârsta senectuţii şi a tineretului, lǎsate sǎ pluteascǎ într-un “abur de nechezol politic, guvernamental, parlamentar, administrativ”.

În capitolul “Dincolo dar tot aici”, scriitorul urmǎreşte drama românului care-şi încearcǎ existenţa pe alte meridiane, preocupat fiind atât de soarta limbii romane cât şi de procesul de asimilare într-un slalom literar printre “prejudecǎţi şi capricii” şi “întâmplǎri româno-româneşti” trecând prin condeiul sǎu  destine –  de la omul de rând şi pânǎ la monarhi, scriitori, politicieni, regizori, actori, cǎutând  identitatea românească în aceastǎ lume clǎditǎ pe imperativul banului.

Interviul inserat ni-l dezvaluie pe Cornel Cotutiu – om/scriitor/profesor – cu preocupările diurne, opinii si proiecte în curs de desfasurare.

 “Când te afli în cǎlǎtorii sau popasuri, apoi scrii despre ele, aşadar te încredinţezi cuvântului, ca prin cuvânt să rămânǎ ceva pentru alt timp – remarci, reminiscenţe, “scǎpǎri ale memoriei” ( ca şi cum altfel ai fost nedrept cu tine insuţi).”

1 Decembrie 2010 – Ziua Naţională a României la Detroit

Posted by Stefan Strajer On December - 6 - 2010

1 Decembrie 2010 – Ziua Naţională a României la Detroit

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan) 

27 noiembrie 2010 pe pâmânt  american – Societatea Româno-Americană “Avram Iancu” din Michigan, a organizat ca în fiecare an întâlnirea de suflet a românilor cu ocazia Zilei Naţionale a României, la Biserica “Pogorârea Sfântului Duh” din  Warren, Michigan.

Sub semnul acestei zile de o importanţa majoră pentru românii de pretutindeni, colectivul de organizare condus de tânăra şi inimoasa profesoară Mirela Costa, preşedinta Societăţii “Avram Iancu” a stabilit un program artistic diversificat din folclorul nostru românesc. Printre cei prezenţi la eveniment recunoaştem pe membrii Societăţii “Avram Iancu”, domnul Ştefan Strajeri, directorul ziarului “Curentul Internaţional” publicaţia românilor din America şi de pretutindeni, reprezentanţi ai episcopiilor ortodoxe române din America, ai cultelor penticostale si baptiste, solişti de muzică popularǎ şi tânǎra formaţie de dansuri populare “Dor Românesc”.

Programul închinat Marii Uniri a fost prezentat de d-na Mirela Costa şi a fost deschis cu imnurile celor douǎ ţǎri: România şi SUA, dupa care preoţii Ioan Mihuţ şi Ştefan Vlad de la Biserica “Pogorârea Sfântului Duh” din Warren, Mi, preotul Sabin Pop de la Catedrala “Sfântul Gheorghe” din Southfield şi pastorul Simi Timbuc de la Biserica  penticostalǎ “Bethezda” au rostit impreunǎ cu invitaţii rugǎciunea “Tatǎl Nostru”, rugǎciune simbol a credinţei comune.

Seria de prelegeri a fost deschisǎ de d-na profesoara Doina Popa, care a vorbit despre actul Marii Uniri si importanţa Marii Adunǎri Naţionale Constituante de la 1 dec.1918

de la Alba Iulia, simbol al afirmǎrii poporului român de a-şi hotǎri singur soarta, nu de a schimba un jug cu altul, ci de asigurare a condiţiilor prielnice de dezvoltare a întregii ţǎri.

În continuare, d-na Doina Popa a amintit auditoriului, semnificatia zilei de 27 decembrie zi în care, acum 125 de ani s-a nǎscut marele nostru scriitor Liviu Rebreanu, creatorul romanului românesc modern, a cǎrui operǎ poartǎ amprenta a doua secole zbuciumate.

In continuarea prelegerilor au luat cuvântul preotul Sabin Pop şi d-l Constantin Grigorean care au subliniat în cuvinte înǎlţǎtoare marele act al Unirii de la 1918, dupǎ care s-a continuat cu prezentarea volumului de poezii si epigrame “Made in U.S.A.” aparţinând poetului  epigramist Sorin Olariu, profesor, inginer, redactor cultural al publicaţiei “Curentul Internaţional” din Michigan.

Despre autor si poemele sale apocrife a vorbit d-na prof. Doina Popa,  dupa care autorul insuşi a prezentat noul volum. Programul de prelegeri a fost presǎrat cu cantece patriotice si colinzi traditionale romanesti susţinute de soliştii: Mariana Iatagan, Bogdan Filimon, Dorel Fort, Nelu Albu. In continuarea programului aceeasi solisti au insufletit atmosfera cu cantece de joc si voie buna, atmosfera intretinuta si de  tânǎra formaţie de jocuri populare “Dor Românesc”, nou infiintata, condusa de instructoarea Simona Daraban. Au urmat mâncarea tradiţionala româneasca din care nu au lipsit colacul şi gustoasele sarmale, dansul şi jocul în horǎ şi perechi într-o atmosferǎ de veselie şi bucuria întâlnirii între romanii de pe întregul cuprins al ţǎrii mame adunaţi pe pǎmânt american. Întâlnirea de la Warren a stat sub semnul unei mari iubiri de ţarǎ şi de neam, în atmosferǎ plutind parcǎ citatul titanului romanului românesc modern Liviu Rebreanu: “Iubirea trǎieşte veşnic, fǎrǎ început şi fǎrǎ sfârşit… Prin iubire cunoşti pe Dumnezeu şi te înalţi la ceruri”

Doina Popa

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors