Ilie Marinescu – Terapia sufletelor

Posted by Stefan Strajer On May - 20 - 2019

Ilie Marinescu – Terapia sufletelor

Autor: Doina Popa (West Bloomfield, Michigan,SUA)

 

Cele două ipostaze ale lui Ilie Marinescu, psihologie și poezie, găsesc o corespondenţă semnificativă în viaţa și opera sa.

Psihologul este un medic al sufletelor iar poetul, prin versurile sale, devine un taumaturg, un făcător de minuni, al celor care găsesc alinare în poeme, mai ales cele care fac trimitere la divinitate.

Poetul însuși recunoaște, că profesia de psiholog, prin cunoașterea profundă a sufletului uman, l-a ajutat să descopere arta de a pune în versuri, „trăirile ce ruinează fiinţa umană”.

Borges afirma: „Toţi artistii creează în spiritul secolului lor și spiritul epocii se poate recunoaște, pentru că se repetă de la un creator la altul”.

Aceste viziuni, au străbătut deceniile, rămȃnȃnd în conștiinţa oamenilor mai mult decȃt altele, care au cules lauri. Indiferent de epocă, opera unui artist va rezista în timp, datorită faptului că face conexiuni cu trecutul, prezentul sau viitorMediatiiPoeticeIMul.

Tot Borges afirma: „Nimeni nu poate ști dacă lumea este fantastică sau reală și nici dacă există o diferenţă între a visa și a trăi”.

 

Frămȃntările spirituale al lui Ilie Marinescu au prins contur în volumele de versuri: „Maieutica iubire”, „Oblomovismul sinarhiilor”, „Meditaţii poetice”, „Muguri de stele”, „Terapia sufletelor”, „Totul despre iubire”, și o piesă de teatru: „Traficantul de iluzii”.

Poezia reprezintă în forma și continutul ei, gȃndirea autorului. Poetul însusi recunoaște faptul că încearcă să facă, în maniera proprie, conexiuni atemporale abia perceptibile de către cititori.

Carl Sandburg definea poetul „un animal marin care trăiește pe uscat și-ar vrea să zboare”.

La poetul Ilie Marinescu, spiritualitatea este cea care îi dă aripi spre iubire, acea comoară pe care o primește de la cel ce dăruiește: „Spiritul fiind iubire,/să-l păstrezi ca pe-o comoară,/doar în tainice potire,/ pentru zilele ce zboară./Ai primit o nouă șansă,/de la cel ce dăruiește,/ prima temelie-n casă,/ca tu sa trăiești regește.” (Glosă)-Sinele din templu

Ideea de iubire este indisolubil legată de ideea filozofică de poezie: “nu știu cum te-ai născut iubire,/dar eu din tine m-am născut,’/și-acum la rȃndu-mi dau de știre,/ că ești minunea de-nceput,/căci ce-ar fi omul fără tine,/și tu ce-ai face fără om// doar împreună ne e bine,/cum fructele rodesc în pom.”(Odă iubirii)

Lirica lui Ilie Marinescu se-ndreaptă la un momentat spre o rugă, ruga înaintea plecării pe calea cea dreaptă, o rugă adresată Măritului Domn, „Mărite Domn să nu-mi dai/ mai mult decȃt pot duce” (Ruga de drum) Impăcat cu sine, poetul îsi exprimă dorintele atȃt de umil, de a-și urma calea și de-a ajunge cȃt mai devreme la casa din cȃmpie. Ȋi cere Domnului să-i pună la dor aripă, pȃnă în prag la mama cea “blȃndă ca marea”.”Nu mă lasa precum un cuc/pune-mi la dor aripă”.

Wste dorinţa, poate cea din urmă a celui plecat, ce-și duce crucea, încheind cu îndemnul Celui de Sus: „“Din multe legi,/ una ai dat,/ ce-i bine s-o ţin minte,/să nu uiţi de unde-ai plecat și dorul de părinte!”

Iubirea de femeie este atȃt de pură și sinceră, e o recunoaștere totală a frumuseţii spirituale a acesteia, a virtuţilor cu care a înzestrat-o puterea divină, asemănată cu “un trandafir ce-i înnobilează curtea cu fȃntȃni de elixir”. Femeia este cea cu care bărbatul împarte destinul. „Cum să nu iubesc femeia?/Chipul ei de soare plin,/dăruind în taină cheia,/jumătăţii de destin”/

Ilie Marinescu este un visător, ca toţi romanticii, dar un visător plin de cutezanţă, care intră cu condeiul său creator în lumea cuvintelor, jucȃndu-se măiastru cu ele, devenind un pictor de cuvinte. „Să nu distrug creaţia divină,/Ţi-am zugrăvit portretul în culori,/luate din cuvinte și lumină/și din parfumul cȃmpului de flori./Deci lasă-te pictată în cuvinte /și tu la rȃndul tău să poţi picta,/într-un tȃrziu cȃnd fi-vor ostenite,/un pictor anonim le va-nrăma.

Ȋn altă ipostază, poetul situează femeia iubită într-un strălucitor cȃmp de lumină: „De ţi-aș spune noaptea/cȃnd e luna plină/că făptura-ţi este un cȃmp de lumină” și tot poetul se pune retoric pe gȃnduri “Dacă luna este cea strălucitoare,/de ce eu te-asemăn cu raza de soare?/

Trimiteri la lirica eminesciană ne-ncearcă versuri ca: „Vezi tu dar, iubito, de ce nu port vina/cȃnd îţi spun că aștri ne dau doar lumina/în timp ce sub stele, tihna îmi găsesc,/ atins de-a ta rază, ne-ncetat iubesc”

Și totuși, iubirea aduce dezamăgiri, decepţii, căci în curȃnd doar lacrimi și suspine inundă preafrumosul „te iubesc”. Jocul iubirii se transformă în burlesc atunci cȃnd încrederea se destramă ca norii (Totul e burlesc).

Versurile sunt rimate și pline de muzicalitate, simfonie a cuvintelor magice, ce trezesc în cititor simţăminte de dor, de iubire, de frumos, nostalgii, speranţe și încredere în frumuseţea acestei lumi, dominată de impostură, minciună, incultură și violentă fizică și verbală. Poezia sa, ne învaţă să fim mai umani, mai calzi și iubitori, mai deschiși în faţa credinţei și a voinţei lui Dumnezeu.

„Terapia sufletelor” e o carte care te învaţă să fii fericit. “Astfel am devenit o parte /din universul infinit/primul cuvȃnt din a ta carte/te-nvaţă să fii fericit”. ( Cartea fericirii)

Iubirea, destinul, credinţa, misterul sporit prin credinţă și iubire, le găsim în îndemnul filozofului indian Osho: „Oriunde căutaţi, în norii cei albi, în stelele nopţii, în flori, în curgerea unui rȃu, oriîncotro căutaţi, căutaţi misterul. Și oriunde îl aflaţi, meditaţi asupra lui.”

E vorba, desigur, de mister ca rost existenţial. Acest rost existenţial îl frămȃntă și pe poetul Ilie Marinescu, romantic modern prin definiţie, care ne îndeamnă să căutăm răspuns la întrebarea: Ce este fericirea?! Un scop în sine sau o iluzie?!

(West Bloomfield, 19 mai 2019)

Ultimul popas al unui maraton literar american

Posted by Stefan Strajer On March - 20 - 2019

Ultimul popas al unui maraton literar american

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Atunci când am traversat Atlanticul, spre a fi „participant de onoare” la cele două simpozioane newyorkeze, intrate de 26 de ani în fiecare lună ianuarie în tradiția culturală a comunității românilor din metropolă, nu bănuiam că invitațiile vor curge pe toată perioada celor nici 50 de zile cât aveam să rămân în America. Așa se face că am parcurs cu avionul distanțele dintre New York și Denver, Colorado, ajungând apoi în Michigan și de acolo am făcut o străpungere în Canada la Windsor și tot pornind din Michigan am intrat în statul vecin Ohio, la Cleveland, ca în final să accept o întâlnire cu românii enoriași la Biserica „Înălțarea Domnului” de la Canton, Michigan, păstorită cu dăruire de pr. Radu Roman, un intelectual deschis spre cultură.

Realitatea este că nicio reuniune literară dintre cele șase nu a semănat celorlalte și nici eu nu am prezentat în același mod conferința Iubirea în poezia Anei Blandiana, cu care m-am anunțat în 4 comunități diferite. Tema nu era întâmplător aleasă pentru luna februarie când americanii sărbătoresc cu mare emfază comercială Valentin’s Day, iar românii își amintesc 10 zile mai apoi de Dragobete, fiul Dochiei, care fusese la daci un zeu al iubirii, precum Cupidon la romani. În plus, simțeam nevoia să explic românilor americani ce noutate metafizică aduce recentul volum al poetei Ana Blandiana, intitulat semnificativ Variațiuni pe o temă dată, pe care tocmai îl comparasem cu lirica erotică anterioară, cea din Persoana întâia plural (1964) afișând o feminitate manifestată debordant sau Octombrie, noiembrie, decembrie (1972), unde viziunea autoarei devenise inconfundabilă. Acum constatam că „marea trecere” blagiană se conjuga după plecarea la ceruri a sufletului – pereche, care i-a fost Romulus Rusan, cu o redimensionare a iubirii, gândită în construcțiile onirice ale poetei gata să înfrunte moartea.

Am aflat de când se concepea afișul pentru evenimentul literar din 24 februarie 2019 că nu numai pasionații de literatură adulți se pregătesc în Canton, Michigan cu recitări, ci și copiii înscriși la Cursul de limba română, condus cu multă dăruire de profesoara Mariana Mitrea, program-recital pentru care s-au selectat din creația Anei Blandiana versuri adecvate vârstei lor. O temă eternă ca iubirea, care a traversat axial marea poezie a lumii de la Sapho la Esenin și de la Petrarca la Eminescu, interesează îndeobște un public larg. Și reuniunea de la sala socială a Bisericii „Înălțarea Domnului” din Michigan a dovedit-o din plin.

Participanții la reuniunea literară dornici să asculte conferința mea despre Iubirea în poezia Anei Blandiana erau, mai mult decât oriunde în periplul meu american, de toate vârstele, de la elevii în clase primare la bunici pensionari, sosiți în America să-și îngrijească nepoțeii. Celor care au venit și în anii precedenți la asemenea evenimente literare românești, le-am citit pe chip nerăbdarea și entuziasmul. Zicerea mea a fost ascultată cu interes, mai ales că fiecare idee era exemplificată bogat cu versuri edificatoare. Imaginile proiectate pe ecran au punctat viața unei creatoare de mare talent, trecută pe sub furcile caudine ale socialismului românesc. Este regimul care a obstrucționat-o în răstimpuri, când a fost interzisă publicarea versurilor sale într-un total de vreo 8 ani, ceea ce nu este deloc puțin. Dar o asemenea cenzurare nu a putut opri ascensiunea Anei Blandiana, marcată prin distincții internaționale, începând cu Premiul Gottfried von Herder conferit de Universitatea din Viena în 1982, și sosind la primirea ca membru corespondent în Academia Română și în Academia de Poezie Europeană. Astăzi Ana Blandiana este Cetățean de onoare al orașului Timișoara, în care s-a născut. Este și Doctor Honoris Causa al Universității „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca, al Universității „Dunărea de Jos” din Galați a și nu mai puțin al Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. La două dintre aceste evenimente festive participasem direct și am povestit românilor americani ce fast academic a fost etalat la fiecare dintre ele. Așadar, astăzi Ana Blandiana este o prezență strălucită pe meridianele mapamondului, pretutindeni unde răspunde invitației de a vorbi, ea făcând cinste țării sale.

1

Cei mai grăbiți să recite au fost, bineînțeles, copiii. Le-am dat prioritate și i-am ascultat cu interes, pentru că la școala de limba română în fiecare lună se învață versuri din câte un alt poet român. Astfel, după ce în ianuarie s-a recitat poezia lui Mihai Eminescu și Anei Blandiana i s-a consacrat luna februarie 2019, cu cele 4 ședințe de studiu al limbii române, urmează George Coșbuc în luna martie. Și așa mai departe.

Copiii, între care s-au remarcat Ana Maria Brăzdău, Ana Vicol, David Szocs, Andrada Adam, Teodora Andreica, Sebastian și Octavian Joița, au recitat sau au citit, fiecare după puterea memoriei sale, versuri din creația Anei Blandiana. Între adulți, ca de obicei, doctorul Adrian Andreica deține capul de afiș cu recitarea sa în care pasiunea pentru marea poezie românească este dublată de un exercițiu al memoriei la care își îndeamnă și pe fiica Teodora, valorificând până și răgazul creat când o transportă cu autoturismul spre diferite destinații cotidiene. Iată un bun model pentru toți părinții copiilor din comunitatea lor de români americani.

A urmat lansarea cărților cu care eu sosisem anume din România, moment de obicei foarte așteptat de cei interesați de noutățile editoriale din țară. Cartea de proză Biserica fantomă a Anei Blandiana a fost prezentată de mine, iar Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire de memorandistul transilvănean Nicolae Cristea (1834-1902), o carte de certă valoare documentară pentru viața românilor din imperiul austro-ungar la fine de secol al XIX-lea și Întâlnire pe calea undelor. Interviuri despre scriitori români, vol. 1 și 2, cu emisiunile literare „Gaudeamus” pe care le-am realizat în intervalul 2002-2011 la Radio Eveniment din Sibiu împreună cu prof. Alexandru Brașovean, au revenit profesoarei Doina Popa, care a decelat cu autoritatea știută aspectele de conținut de cele ale stilului abordării.

Am oferit celor dornici de lectură în limba română exemplarele de cărți aduse din țară și revista academică sibiană „Lumina slovei scrise”, alături de publicația „Miorița USA” care apare la Sacramento în California sub directoratul publicistului Viorel Nicula. Din bucuria cu care le-au primit am dedus că mai există lectori dornici să citească ziare și reviste pe hârtie, preferate celor pe ecran, care sunt atât de frecvente astăzi.

DSC03323

M-am despărțit de conaționalii mei din Michigan ca de obicei cu dragoste și tristețe, promițând nu doar că voi reveni, ci și că voi face o invitație poetei Ana Blandiana, pe care ei ar dori-o prezentă în comunitatea lor pentru o viitoare reuniune literară.

Drumul spre România l-am făcut într-un avion care m-a purtat peste Atlantic. Fusesem preocupată să aleg un loc la fereastră, singurul care îmi asigura șansa de a-mi stabili niște repere vizuale între cer și pământ. Înainte de a se lăsa întunericul, la înălțimea de 12.000 m am admirat relieful norilor rămași jos, departe, cu munții diafani, cu păduri albe și mări sau lacuri imaginare.

La geamul hubloului, am stat trează să admir stelele clare și luna care acum mi se arăta aproape, ea muza atâtor poeți romantici. Acum cerul îmi oferea un spectacol unic, pentru că secera lunii se proiecta luminoasă pe aripa avionului, așa cum de atâtea ori admirasem în plimările mele europene munții Austriei sau Elveției oglindiți în lamura lacurilor. De data aceasta era incredibilă imaginea lunii răsfrântă pe luciul metalic al aripii de avion, care părea că o poartă cu noi, ore bune de zbor. Chiar și atunci când spre dimineață stelele au fost stârpite de griul luminii, ce făcea ca exact avionul să devină acum negru, silueta lunii continua să se distingă agățată temeinic de aripa avionului. Ce imprimeu celest inedit!

DSC03329

Apoi am lăsat în urmă bezna, descompusă în trei straturi distincte cromatic, de la negru la bleumarin și roșiatic. În fine, orizontul întreg a devenit rozaliu și silueta avionului se smulgea din mistuitoare negură ca să gliseze spre griuri tot mai clare. Norii se luptau să iasă din șalopetele lor întunecate spre a se scălda în lumina albului pur. Ce bucurie a privirii această victorie a Soarelui în disputa cu noaptea. Da, ne-am desprins din conul beznei înaintând spre lumină. Se apropia 1 Martie și eu mi-am promis, ca un răsfăț, că voi aduce primăvara în țara mea. De aceea purtam pe piept și primul mărțișor, unul confecționat și dăruit mie de românii americani, unii care nu vroiau să uite tradiția țării lor de origine, tocmai pentru că trăiau departe de ea, acolo, peste Ocean.

Temporal și temporar în America – Impresii de călătorie (I)

Posted by Stefan Strajer On March - 19 - 2017

Temporal și temporar în America – Impresii de călătorie (I)

Autor: Viorica Pop (Făgăraş)

 

Departe de entuziasmul tinereții, dorul de ducă își asumă despărțiri și redescoperiri într-o lumină mai puțin strălucitoare, dar tot pe cărarea destinului. La mijloc de ianuarie, 2016, trăiam în avion semnficația zilei care deschide cultural noul an românesc, în ciuda unor zvârcoliri vremelnice…

Dimineața, în grădina gazdelor, au apărut trei păsări printre veverițe și ramuri dezvelite: una roșie (pasărea Ohio), una cu pene galben-aurii și a treia, cu pene albastre. Doamne, am zis, culorile tricolorului nostru! … Căutam o împăcare în memoria afectivă, cu riscul plonjării pe planuri simboloce: „Omul se naște, deja, prăbușit în istorie, pregătit să depindă de ea, nu mai trece, nici copil, printr-o perioadă preistorică” (O: Paler). Așadar, „un deșert pentru totdeauna”… Apoi: „…în eternitate nimic nu curge, totul e prezent” (Sf. Augustin). Să fi avut și Oscar Wide dreptate când afirma că omul se naște rege și moare în exil?… (Fie și într-un exil temporar?) Încercăm o terapie, tot temporară, cu umorul, care temperează nostalgiile: George Topârceanu traducea parodic un vers din „Rondelul de adio” al lui Haraucourt – „A pleca înseamnă a muri puțin” – prin „Când mori parcă pleci nițel”…

-\\-

Paradoxurile nu încetau să apară. Într-o seară, invitația gazdelor la cazino ne făcea spectatori pe o schiță din roata norocului. Nu ne puterm imagina cât de repede curgeau dolarii pe …Apa Sâmbetei!…

-\\-

Citeam „pe sticlă” reclame comerciale românești: „Angajăm vânzătoare înghețată”; „Lapte crud muls direct de la producător”; „Frigide cu două uși”; „Roșii Spania culese de români”… Formula lui Euclid de la sfârșitul unei demonstrații – „Quod erat demonstrandum” ne făcea să ne întrebăm, nu pentru prima dată, „Unde ești, Caragiale?”. Ne-am amintit instantaneu de un exemplu scăpărător al lui Philippide, prin care preciza importanța exprimării corecte: „Una e să spui Am găsit o capră în trandafiri și alta, Am găsit-o capră în trandafiri”. Ce ți-e și cu simțul lingvistic într-o lume pragmatică, în care nu emoția, ci scopul contează. Mai ales când e și „cratima” la mijloc!…

-\\-

Afară ninge. Aici parcă ninge din tastele calculatorului, nu din cerneala albă a cerului așternând peste lume fulgi de mister. La căldura șemineului de la o fermă pomicolă, priveam livada de meri de pe coama dealului de un alb pufos. Ningea ca în Transilvania. Pe un mare ecran tv, o veveriță alerga nestingherită printre coloanele de marmură de la Casa Albă, în timp ce președintele american și premierul Canadei țineau o conferință de presă. Era un an electoral și ne gândeam că în America ai libertatea de-a candida și libertatea de-a muri de foame. La noi…„e putred mărul, spunea cândva poetul”…

-\\-

O adiere de sfințenie venea de la mormântul maicii Alexandra (prințesa Ileana, sora regelui Mihai) din incinta Mănăstirii Ortodoxe Române „Schimbarea la Față” (Pennsylvania), în vrame ce din biserică răsuna slujba ortodoxă, dar, în întregime în limba engleză! „O tempora, o mores!”…

Ne-am mângâiat cu răspunsul la o invitație trimisă de starețul-ctitor al Mănăstirii „Înălțarea Domnului” de lângă Clinton (Michigan): „Regretul de-a nu ajunge la marea sărbătoare a Mănăstirii nu va umbri bucuria de-a ne simți ocrotiți de sporul duhovnicesc pe care-l dăruiți inimilor noastre. Ne vom împărtăși cu el în 21 februarie, cănd, grație prietenilor noștri din Parma (Cleveland) sperăm să auzim clopotele înfrățite cu vibrația celor de la Sâmbăta (Făgăraș), unde ați ostenit ani buni”…

10

Foto. Manastirea “Inaltarea Domnului” din Clinton, Michigan

Veneau înspre noi cuvintele despre mănăstirea făgărășeană, din „Pagini alese” de N: Iorga: „Pornim iute, pentru a întrece căderea pripită a serii, către pădurea care ascunde schitul brâncovenesc. Străbăteam miriști, lanuri de cartofi, cucuruze semănate în pământul lutos, destul de sărac. Munții stropiți de nea se înșiră în fund, hotar de țară și desărțitor al aceluiași neam. La dreapta, în urmă, se ascunde Drăgușul, iar în stânga, turnuri albe mici, arată unde e Pojorta, apoi Lisa și Breaza, în fund, sub codru. Trei piscuri albe se înfundă rotunjit făcând ceea ce cheamă Fundul Sâmbetei. De o parte și de alta vârfurile ce urmează într-o uriașă platoșă de păduri, în care, de la fagii, mestecenii, paltinii verzi, bradul negru duce la culmile de o albeță aspră. Drept sub colțul alb al Pietrei Roșii, în marginea soborului împărătesc al munților, între copacii deși, printre care spumegă într-o nevăluire zgomotoasă două râuri de munte ce stropesc cu apă înghețată întreaga pajiște semănată cu acele brândușe plăpânde, vezi dărâmăturile schitului. Un turn fără vârf se fărâma deasupra unei clădini cu pridvor și tindă, încinse de linii zimțuite. Copacii subțiratici cresc pe zidul măcinat și-i acoperă cu pietate goliciunea părăsită”…

Azi Mănăstirea e cetate, asediată adesea de localurile din jur. La Mănăstirea ortodoxă de lângă Clinton un fior, de întrebare persista: Cum a reușit Arhitectul Divin o așa asemănare de peisaj cu aceea din Munții Făgărașului? Uimirea se topea în supărarea starețului din cauza dezbinărilor dintre români. La pecare, i-am lăsat un mesaj:

„De vor rugina s-o așeze-n clopot

Cu ura răspândită-n roata lumii,

În opinteli deșarte zac nebunii,

Pe când în noi credința vine-n ropot.

Din stropii ei ne-mpărtășim, Părinte,

Știind că tu pe Cruce încă sângeri;

Să ningă-n noi cu aripi moi de îngeri,

Să vindeci rănile-n Potire Sfinte”…

-\\-

Prin ploaia din parc („Plouă, plouă,plouă/ Vreme de beție/ Să asculți pustiul,/ Ce melancolie,/ Plouă, plouă, plouă”), simțeam că niciodată Bacovia, cel pătruns de poezia americanului A. Poe, n-ar fi putut trăi aici… Un catren se năștea în peisaj: „Peste drum, o casă retrasă, de gay/ În spate c-o uitată sinagogă,/ O ușă neagră, ca de la morgă,/ Atârnă plângând într-un tei…” Noroc cu ospitalitatea româneacsă a gazdelor noastre, Aurelia și Adriana Trâmbițaș !…

-//-

Vizita în Amish Country, în compania prietenilor, familiile Borzea și Stoia, echivala cu o întoarcere în copilăria din satul cu turnuri albe de biserici și case de bârne, văruite în albastrul vinețiu al Munților Făgăraș. Coboram într-o istorie care se încăpățâna să încremenească în bărbile lungi și pălăriile cu boruri largi sau în coamele cailor și tălpile desculțe ale tinerilor. Văzându-le însă magazinele si restaurntele, ne-am amintit de observația scriitorului Octavian Paler despre Sămănătorism: „un leșin de târgoveți care suspină după viața la țară, bându-și cafeaua la oraș.” Vinul și mâncarea, la restaurantul „amych” îți erau servite cu aer de metropolă! („Sic transit gloria mundi”)…

-//-

Popasuri într-o călătorie prin America se ivesc peste tot: la biserici, biblioteci, muzee, Niagara, Canioane, oaze, țârmuri de ocean, baruri, restaurante, spectacole, degustări de vinuri în preajma Niagarei…

Un popas spiritual a fost pentru noi casa de lângă Detroit a bucovineanului Ștefan Străjeri, directorul „Curentului Internațional”, străjer al identității românești în pluralismul american. Te întâmpină firesc, cu mireasma brazilor care îi străjuiesc locuința. Dincolo de interpretările de azi despre „spațiul mioritic”, constați, cunoscându-i familia, că omul și locul se armonizează. Din casa modernă, ospitalieră, nu lipsesc amintirile Bucovinei. Ne-a dăruit cartea „Românii americani de la Marile Lacuri”, cu subtitlul „Peste o sută de ani de prezență românească în statul american Michigan”. Emoția de-a ține în mână un volum cu peste 600 de pagini pornea de la coperta în dimensiuni albastre pe orizontală și verticală: întinderi de ape unite, prin zgârie-nori, cu albastrul cosmic. Simnțeam că suntem într-un pridvor al casei din Bucovina privind cu mâna streașinâ la ochi spre o altă lume.

Fata Spate

Ce vor fi căutat cu mai bine de 100 de ani în urmâ românii aici și ce vor mai fi căutând astăzi? Amintirea că și bunicul dinspre mamă a lucrat 10 ani în America mi-a stârnit, în scurtul răcaz al vizitei, curiozitatea de-a citi un capitol, din partea a doua, despre cauzele emigrării românești. Situația economică, psihoza colectivă (întreținută și amplificată de ghidurile de emigrare), spiritul de imitație, sustragerea tinerilor din perioada interbelică de la serviciul militar au dus la conturarea unei psihologii colective: incertitudini asupra viitorului, sentimentul de înstrăinare, atitudinea localnicilor față de imigranți…

Viorica Pop in vizita

Foto. Ştefan Străjeri , Lucica Borzea, Viorica Pop, Doina Popa, Vasile Pop, Irimia Borzea 

Fără pretenția unei prgătiri de specialitate, curiozitatea, anunțată și de titluri, persista, dar trebuia să mai aștepte până la întoarcerea acasă. Aveam totuși în mâini o monografie „stejar-străjer”, cu ramuri într-un orizont al cunoașterii și al trăirii. Desigur, „verba docent, exempla trahunt”: familia românului Ștefan Străjeri e un exemplu de patriotism autentic!

Ziua îndrăgostiţilor la „Graiul Românesc” din Windsor – Canada

Posted by Stefan Strajer On March - 12 - 2017

Ziua îndrăgostiţilor la „Graiul Românesc” din Windsor – Canada

Autor: Doina Popa (West Bloomfield, Michigan, USA)

 

În acest început de primăvară îndelung așteptată, Asociația Culturală „Graiul Românesc” din Windsor, Ontario, Canada vine din nou cu inițiativa de a organiza un cenaclu literar. De data aceasta, este aleasă o zi frumoasă de duminică cu o semnificație potrivită temei și structurii cenaclului „Mihai Eminescu, poet al iubirii” și anume, ziua de Valentine’s Day, această sărbătoare nord-americană ce s-a răspândit în întreaga lume, prinzând mlădițe pe rădăcinile Dragobetelui nostru strămoșesc. Locația aleasă, ambianța plăcută oferită de cei doi tineri români amfitrioni ai cafenelei, pe care de acum înainte o putem numi „literară”, colectivul primitor al „Graiului Românesc” și invitații speciali ai reuniunii, au contribuit la crearea unei atmosfere de comunicare călduroasă și a unui spirit poetic atât de necesar întâlnirii. Doamna Emilia Matei, președinta asociației, deschide programul cenaclului prezentând auditoriului tema întâlnirii cât și pe d-na conf.univ.dr. Anca Sîrghie de la   Universitatea „Alma Mater“ din Sibiu care a venit, ca de obicei, pregătită cu un material foarte frumos, o expunere nuanțată original a poeziei de dragoste eminesciene. Conferința dânsei s-a intitulat L’amor che move il sole e l’altre stele în poezia lui Mihai Eminescu. Trimiterea din titlu se face la versul cu care Dante Alighieri încheia capodopera sa Divina comedie, iubirea fiind definită ca forță ce guvernează întregul Univers. Reproducem aici câteva fragmente din expunere: „De la Sapho în antichitatea elină la Petrarca divinizându-și iubita la fel de intangibilă, ca și aceea a trubadurilor în Evul Mediu francez, în sonete intitulate Il canzoniere, cu poezii scrise în timpul vieții donei Laura, dar și după moartea ei, dragostea a constituit o dimensiune perenă a literaturii universale. Așa cum o regăsim apoi la Shakespeare, cu doamna în negru cea misterioasă din sonete, iubirea a înflăcărat sufletele multor creatori. În veacul său sensibil la vibrația frumosului, Goethe, care a fost inspirat de Lotte și de alte vreo 10 muze, convins că „etern femininul ne-nalță-n tării”, sau Schiller și Lenau, până la Byron, Pușkin și Lermontov, romanticii au considerat iubirea o temă fundamentală.

1

Mihai Eminescu, care luase în stăpânire tot ce creaseră esențial înaintașii lui din țară și din străinătate, a realizat prima adevărată revoluție a viziunii asupra modului cum se exprimă iubirea în versuri și totodată asupra metaforei. El va ajunge la complexa formulă metaforică de „farmec dureros”, o nuanțare nemaiîntâlnită până la el în poezia românească, exprimată printr-un atât de concis oximoron. „Ea privi atunci în jos,/ Trece mâna pe la tâmple,/ Iară inima-i se umple/ De un farmec dureros.” (Povestea teiului). Poetul concentrează la extrem formularea definitorie a iubirii, redusă la doar două cuvinte, fie „suferință dulce” sau “dulci otrăvuri”, dar aceste cuvinte spun totul.” Conferențiara a răspuns întrebării Cum portretizează poetul Eminescu femeia iubită?, o întrebare-cheie, pentru care a luat un reper antitetic îndepărtat, pe Francesco Petrarca, poetul Renașterii italiene care a modernizat modul de a privi iubirea în lirica europeană. „Chipul alesei lui este superlativizat prin comparația cu zeițele cele ascunse privirii umane și astfel Laura cea smerită, făptură unică între pământeni, întrece orice închipuire: „nu le-am văzut zeițele cum umblă/ dar ea, mergând, pășește doar pe lut./ Și totuși, jur pe cer, făptura-i rară/ cu nimeni și nimic nu se compară…”. Romanticul român, își găsește termenii comparației mai ales în peisajul naturii plaiului mioritic. În frumoasa elegie Atât de fragedă albul imaculat al florii cireșului devine simbolul sensibilității iubitei: „Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireș,”. Poetul simte nevoia să o înalțe pe femeia visurilor sale, sacralizând-o aidoma trubadurilor medievali: „Și ca un înger dintre oameni/ În calea vieții mele ieși.” Delicata ei ivire lasă bărbatului impresia unei apariții onirice: „Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior,/ Și de la creștet până-n poale/ Plutești ca visul de ușor.” În mod evident, Mihai Eminescu dispunea de un întreg arsenal de instrumente poetice ale portretizării, căci el trimite la splendoarea sculpturală a frumuseții feminine întruchipate de antici, portretul adoratei completându-se la fiecare strofă cu noi elemente: „Din încrețirea lungii rochii/ Răsai ca marmura în loc/ S-atârnă sufletu-mi de ochii /Cei plini de lacrimi și noroc.” Apariția ei aduce în viața bărbatului“noroc”, un concept suculent ca semnificație, însemnând fericirea hărăzită pământenilor, căci în existența lor trecătoare „Norocul vă petrece” cum se preciza concluziv în Luceafărul. Nu putea lipsi din spectrul domeniilor explorate de Eminescu nici basmul folclorului românesc, în care mireasa este simbolul frumuseții feminine: „O, vis ferice de iubire,/ Mireasă blândă din povești,/ Nu mai zâmbi! A ta zâmbire/ Mi-arată cât de dulce ești,” Idealul eminescian de frumusețe feminină este Ileana Cosânzeana hărăzită a fi mireasa lui Făt Frumos, erou pe care poetul îl invocă în balade ca Făt Frumos din tei. Metaforic, fata adorată este „Mireasa sufletului meu!”, ea învăluindu-l cu farmecul seducător, „Cu-a gurii tale calde șoapte, /Cu-mbrățișări de brațe reci.” Antiteza între cele două epitete „calde/reci” produce un efect emoțional puternic. Portretizarea culminează cu invocarea sacralizantă a Fecioarei: „Și-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi verginei Marii.”

Femeia iubită este o „floare albastră” cu păr de aur, adusă probabil din romantismul german, dar adaptată la natura românească unde floarea de nu-mă-uita are această culoare. Spre mirificul decor, cu „codri de verdeață” unde „izvoare plâng în vale”, își cheamă poetul aleasa sufletului și atunci când titlul poeziei este el însuși un îndemn, Lasă-ți lumea ta uitată, în care portretul feminin se completează cu o altă podoabă, menită să-i sublinieze frumusețea, anume părul, prezent în Cântarea cântărilor, sublimul poem al dragostei lăsat de antichitate, de la care aș avansa până la frumoasa Tamara din poemul Demonul, unde părul se revarsă în plin dans într-o imagine magistral conturată de Lermontov. La Eminescu descrierea podoabei capilare se face în termeni familiari, pe un ton de șăgălnicie, menit, ca și în Floare albastră, de altfel, să-i evidențieze în treacăt rolul e a fascina. „Părul tău ţi se desprinde/ Şi frumos ţi se mai şede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde, /Nime-n lume nu ne vede.” Ferestre ale sufletului, ochii vor completa portretul feminin eminescian, iar efectul este unul angelizant: „Ochii tăi sunt plini de milă,/ Chip de înger drăgălaş.” Epitetul „drăgălaș“ estompează aura sacralizantă a imaginii în favoarea tumultului de viață pe care ea, fata îndrăgită, îl poartă. Privirea adoratoare a bărbatului se identifică cu oglindirea chipului ei în lamura apei: „Ce priveşti zâmbind în unde?/ Eşti frumoasă, se-nţelege. (Lasă-ți lumea ta uitată)

DSC_0644(4)

Foto. Prof.univ.dr. Anca Sirghie 

El, bărbatul versurilor erotice eminesciene, este mai întâi portretizat spiritual în Floare albastră, nu fizic, întrucât ea, „Mititica”, îl percepe ca spirit gânditor, preocupat de tainele cosmosului și ale istoriei. În poezia Făt Frumos din tei apare și conturul fizic al eroului masculin, care se conformează prototipului folcloric: „De murmur duios de ape/ Ea trezită-atunci tresare,/ Vede-un tânăr, ce alături / Pe-un cal negru stă călare.// Cu ochi mari la ea se uită,/ Plini de vis, duioşi plutind,/ Flori de tei în păru-i negru/ Şi la şold un corn de-argint.// Şi-ncepu încet să sune,/ Fermecat şi dureros -/ Inima-i creştea de dorul/ Al străinului frumos.” Un interesant prototip erotic masculin este acel „Zburător cu negre plete”, așteptat cu ardoare de prințesa îndrăgostită, rostind ritualic chemarea: „vin la noapte de mă fură”. (Călin-file din poveste)

Peisajul eminescian al iubirii are componente inedite, particularizante, căci nici în viziunea lui D. Anghel, Bacovia, Blaga sau a lui Arghezi ele nu se regăsesc cu o asemenea picturalitate romantică. O constantă a versurilor erotice eminesciene este codrul, protector al îndrăgostiților. Deschis hiperbolizărilor de tip romantic, Eminescu atribuie codrului însemnele unei suveranități împărătești în Povestea codrului, în care nu lipsește nimic din grandoarea și strălucirea ritualică a vieții la curtea Măriei Sale: „Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi cresc sub poale,/Toate înflorind din mila/ Codrului, Măriei Sale.” Chemarea la dragoste conturează un ideal de puritate, identificat cu însăși vârsta de aur a vieții omului, copilăria:” Hai şi noi la craiul, dragă,/ Și să fim din nou copii,/ Ca norocul şi iubirea/ Să ne pară jucării.” Motivul norocului, identificat cu fericirea pământeană, se regăsește în multe versuri erotice eminesciene, inclusiv în finalul poemului Luceafărul, cu funcție identificantă pentru condiția de ființă trecătoare a Cătălinei: „În cercul vostru strâmt de legi/ Norocul vă petrece”. Cu alte cuvinte, norocul este căldura sufletească, hărăzită dosr oamenilor și refuzată altora.

Dintre arborii peisajului poetic eminescian, cel mai încărcat de sacralitate este „teiul sfânt”, care ocrotește în poezia Dorința cu mireasma lui învăluitoare pe îndrăgostiți: „Adormind de armonia/ codrului bătut de gânduri/ Flori de tei deasupra noastră/ or să cadă rânduri, rânduri.” Poetul închipuie florile de tei troienindu-se deasupra iubiților fericiți. Nelipsit în scenariile eminesciene, teiul personificat este simțit ca o pavăză ospitalieră de către îndrăgostiți abia sosiți:”Și pe teiul nostru întreabă,/ Cine suntem? stau la sfaturi;/ Eară gazda noastră zice/ Dându-şi ramurile -n lături:/ O priviţi-i, cum visează/ Visul codrului de fagi,/ Amândoi ca într-o poveste…/Ei îşi sunt aşa de dragi!” Teiul veghează primii pași făcuți de cei doi tineri prin împărăția silvestră necunoscută lor, în care ei intră ca într-un eden terestru purificant. Din universul acvatic, izvoarelor și râurilor li se adaugă lacul, ca marea să-l fascineze pe poet în perspectiva morții din Mai am un singur dor. În erotica eminesciană, iubirea este arar un fapt împlinit, ci se proiectează ca vis ori ca visare, cum se întâmplă în poezia Lacul, cu un debut optimist, speranța având un corespondent în cromatica decorului: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă.”

Chemarea la dragoste va fi urmată de un întreg ritual al iubirii, proiectat de îndrăgostit: „Vom sări în luntrea mică/ Îngânați de   glas de ape/ Vom lăsa din mână cârma/ Și lopețile să-mi scape” sau “Şi mi-i spune-atunci poveşti/ Şi minciuni cu-a ta guriţă,/ Eu pe-un fir de romaniţă/ Voi cerca de mă iubeşti.. Şi de-a soarelui căldură/ Voi fi roşie ca mărul,/ Ți-oi desface de-aur părul/ Să-ți astup cu dânsul gura”… Există o sfială a trecerii peste pragul platonismului, marcată prin modul condițional-optativ al formulării, ca semn al decenței, care sigila relațiile între îndrăgostiți: „De mi-i da o sărutare,/ Nime-n lume n-a s-o ştie,/ Căci va fi sub pălărie -/Ş-apoi cine treabă are!” Manifestarea iubirii în viziune lui Eminescu rămâne o taină, dezvăluită numai naturii, nu unor martori curioși. Înflăcărarea iubirii crește odată cu evoluția în viața naturii, unde se înnoptează: „Când prin crengi s-a fi ivit/Luna-n noaptea cea de vară,/ Mi-i ţinea de subsuoară,/ Te-oi ţinea de după gât”. Ca regină a nopții și a dragostei, Luna îi conduce din înaltul cerului spre sat. Este o tipică idilă eminesciană în care crengile copacilor se întind ocrotitoare spre cei ce se iubesc: „Pe cărare-n bolţi de frunze,/Apucând spre sat în vale,/ Ne-om da sărutări pe cale, / Dulci ca florile ascunse. // Şi sosind l-al porţii prag,/ Vom vorbi-n întunecime:/ Grija noastră n-aib-o nime, /Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?// Înc-o gură – şi dispare…//Ca un stâlp eu stam în lună!/ Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare!” Iată apogeul erotic visat de poet, regăsit și în finalul poeziei Sara pe deal: „Ne-om răzima capetele unul de altul/ Și surâzând vom adormi sub înaltul/ Vechiul salcâm. Astfel de noapte bogată/ Cine pe ea n-ar da viața lui toată”. Există în erotica eminesciană o măsură temporală, evoluând de la clipă la oră („O oră să fi fost amici / să ne iubim cu dor/ S-ascult de glasul gurii mici/ O oră și să mor”) și ajungând la “o noapte bogată”.

Ce ars amandi fără egal în creația eminesciană apare în dialogul Cătălin-Cătălina din Luceafărul prea puțin realizăm astăzi: „Şi ochii tăi nemişcători/ Sub ochii mei rămâie…/ De te înalţ de subsuori/ Te-nalţă din călcâie;// Când faţa mea se pleacă-n jos,/ În sus rămâi cu faţa,/ Să ne privim nesăţios/ Şi dulce toată viaţa;// Şi ca să-ţi fie pe deplin/ Iubirea cunoscută,/ Când sărutându-te mă-nclin,/ Tu iarăşi mă sărută.” Și nu întâmplător, idila în decor sepulcral din finalul poemului rezonează perfect cu decenta exprimare a sentimentului specifică poeziei din secolul al XIX-lea românesc, în care latura sexuală a iubirii era eludată, ca astăzi să fie supralicitată. Mărturisirea lui Cătălin înalță sentimentul iubirii pe culmile absolutului omenesc: „- O, lasă-mi capul meu pe sân,/Iubito, să se culce/ Sub raza ochiului senin/ Şi negrăit de dulce; //Cu farmecul luminii reci/ Gândirile străbate-mi,/ Revarsă linişte de veci/ Pe noaptea mea de patimi.//Şi de asupra mea rămâi /Durerea mea de-o curmă,/ Căci eşti iubirea mea dentâi/ Şi visul meu din urmă.”Nu am găsit nicăieri în literatura română un asemenea punct înalt al exprimării idealului erotic, dragostea fiind sentimentul care poate alunga durerea, identificată cu însăși existența omenească, părând metaforizată ca „noapte a patimilor”. O acoladă deschisă între prima iubire și visul din urmă cuprinde în ea împlinirea sufletului uman în speță. Iată absolutul pe care Dante Alighieri îl formula în versul final al Divinei Comedii, dar pe care Eminescu îl raportează la existența omului. Interesant este că până și în elegiile sale erotice, mult mai numeroase și mai   izbutite artistic decât idilele, Eminescu are aceeași perspectivă a absolutului. Iubirea poate izbăvi ființa umană de uitare, de moarte. În atât de populara elegie Mai am un singur dor meditația poetului sfârșește cu un reproș făcut femeii care nu i-a împărtășit sentimentul: „Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt, /Și noaptea candela s-aprinzi/ Iubirii pe pământ.” Definiția dragostei ca „farmec sfânt” nu conduce spre ideea religioasă, exprimată în versurile din Rugăciune, ci ea este susținută de puterea ancestrală a trăirii, venind spre el de la moși și strămoși, așadar configurându-se astfel o altă dimensiune a absolutului:” Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Și plini de suferinți,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinții din părinți.” Numai o iubire de o asemenea forță poate eterniza chipul muzei sale, trecând triumfală peste umbrele secolelor viitoare: „Dându-mi din ochiul tău senin/ O rază dinadins,/ În calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins;//Ai fi trăit în veci de veci/ Și rânduri de vieți,/ Cu ale tale brațe reci/ Inmărmureai măreț.” Poezia are forța transfiguratoare a sculpturii în marmură, chiar depășind-o pe aceasta, dacă amintim motivul tratat de Shakespeare în Sonete. Puterea dragostei pure este atât de mare, încât ea sporește frumusețea Cosmosului, unde se nasc prin iubire noi astre. Spre deosebire de Dante, care vedea în dragoste o putere dinamică a Universului, ultimul romantic european, românul Eminescu, concepea o iubire absolută, în stare să-l regenereze pe acesta.”

Invitată la cuvânt, doamna prof. Doina Popa vorbește auditoriului despre tema iubirii atât de des întâlnită în literatura universală, mai ales în poezia lirică, subliniind faptul că poeții romantici, visători, căutători ai absolutului în plan sentimental au nuanțat poezia iubirii în toate aspectele ei. Mihai Eminescu a perceput iubirea ca un mit fundamental al poeziei orale și culte. Elogiul iubirii și al naturii, aceste două teme se împletesc, definind sentimente, senzatii, exprimând eul liric. Doina Popa scoate în evidență   etapele creației eminesciene marcate de cele trei perioade ale vieții sale.   In prima perioadă, Eminescu cânta iubirea împărtășită. Eul liric își cheamă iubita în mijlocul naturii. Cadrul este senin și fericit (Sara pe deal). În a doua perioadă a vieții sale, poeziile capătă o tonalitate tristă, apropiindu-se de elegia erotică, de romanță, de cântec. Natura e mai sărăcăcioasă, urbană. Chipul iubitei se schimbă( Pe lângă plopii fără soț). În a treia etapă a vieții, Eminescu își îndreaptă gândurile spre iubirea celestă, dedicând versuri sublime Fecioarei Maria: “Asculta-a noastre plângeri, /Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce, clară,/ O, maică prea curată/ Și pururea fecioară,/ Marie!”

În recitalul interactiv propus de doamna Matei, ca moderatoare a reuniunii, Andreea Filip a recitat cu însuflețire poezia La mijloc de codru și Dana Mânecuț a lecturat Lasă-ți lumea ta uitată. Corul Catedralei Sf. Gheorghe, condus de d-na Daniela Burghelea din Windsor, a interpretat duios versurile poetului puse pe note muzicale, ca dirijoarea să recite apoi și versurile cele mai îndrăgite din creația poetului. Exemplificări cu recitări în volute interpretative de înalt talent au continuat, susținute de membrii „Graiului Românesc”, români canadieni, ce-l poartă pe Eminescu în sufletele lor, cu dorul nemărginit de plaiurile din țara mama. S-au remarcat prin interpretări: Emilia Matei, Ștefan Popescu, Cristina Stamate, care a citit Pajul Cupidon, iar Darius Popescu ne-a surprins plăcut lecturând poezia lui Marin Sorescu Trebuiau să poarte un nume, precum și creațiile eminesciene Floare albastră și De-or trece anii.

DSC_0689(2)

Ca invitată de onoare a seratei, d-na conferențiar Anca Sîrghie a primit un buchet mare de trandafiri roz și a fost surprinsă plăcut atunci când întreaga asistență i-a cântat Mulți ani trăiască, pentru că tocmai fusese ziua ei de naștere. În prag de Valentine’s Day, universitara sosită de la Sibiu a răspuns la gestul iubitorilor de poezie din Windsor cu afirmația că dragostea este frumoasă la orice vârstă și că de ea se cuvine să ne bucurăm în fiecare zi a vieții noastre, ca de cel mai minunat dar pe care Dumnezeu ni l-a destinat. Nu este mai puțin adevărat că, alături de o persoană adorată, în ritmul existenței noaste cotidiene, atât de tensionate prea adesea, ne pot încânta cerul senin și însorit, râsul copiilor jucându-se, frumsețea unui chip de fată trecând pe lângă noi, buchetele florilor și ramurile abia înverzite ale copacilor sau o ținută vestimentară perfect armonizată. Îndemnul de a iubi se poate extinde la tot ce întrupează frumosul în infinita lui diversitate, pe care cu o sintagmă poetică blagiană bine cunoscută am putea-o numi „corola de minuni a lumii”.

Am plecat de la Cafeneaua Literară de pe Walker Road din Windsor, mulțumită de prezența caldă a participanților, mai numeroși ca oricând la asemenea evenimente adresate elitei românești printr-o activitate de cenaclu. Sentimentul plenitudinii sufletești pe care îl încercam era o stare pe care ți-o dă numai o acțiune de puternică trăire emoțională. Da, aceste sentimente nu le poți trăi decât atunci când te reînvigorezi spiritual prin cultură, cea care departe de țara-mamă ne asigură păstrarea identității naționale.

Ochiul diurn la lumina lămpii

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2017

Ochiul diurn la lumina lămpii

Autor: Viorica Pop (Făgăraş)

Motto: „Acum, după ce am învățat să zburăm prin aer ca păsările și să înotăm pe sub apă ca peștii, avem nevoie de încă un lucru: să trăim pe pământ ca oamenii.” (George Bernard Shaw)

 

Când scriitorul trece pragul trăirilor interioare, are la îndemână antidotul moral care-i permite o scrutare a realității printr-un cod ce ține de simț lingvistic, statut intelectual, de afinități estetice, confruntări dau delimitări, toate motivând solidaritatea în jurul unei cauze: ,,Dacă noi doi avem câte un măr și facem schimb de mere – spunea George Bernard Show – atunci ambii vom avea în continuare câte un măr. Iar dacă eu am o idee, tu ai o idee, cu care facem schimb între noi doi, atunci fiecare va avea câte două idei”.

Ochiul Diurn

În rezonanță cu spusele dramaturgului și eseistului englez, de origine irlandeză, apare inscripția de pe coperta „Ochiului diurn” (volumul V „La noi”, Cluj-Napoca 2016), de prozatorul român Cornel Cotuțiu, care transmite mesajul cu o disciplină de comunicare presupunând descoperirea adevărului: „Uităm uneori de disciplina conversației, comunici, dar trebuie să știi să și taci. Dar acest trebuie rareori e nativ, el se consolideză prin educație. Și educația cine ți-o face? Mde!…” Între ,,da” și „nu” din disciplina comunicării, scriitorul așază cu semn exclamativ adverbul „mda” și interjecția „mde!”, coduri gramaticale pentru cartezinul „Dubito, ergo cogite; cogito, ergo sum”. Determinantul „diurn” din titlu presupune, la rândul său, antonimul „nocturn”, așadar ochi – reflexie și reflecție, în acord cu sugestiile ilustrației „gândite” de Georgiana Cotuțiu pe prima copertă. Nu întâmplător este ales mottoul cărții, un aer arhaic aducând înspre noi dulce-amarul vieții: „…cum vă pitreceți și vă dezmierdați cu aceste supărări la aceste vremi…” (Ion Neculce).

Tot după trebuința exprimării și știința tăcerii (ca în zicerea spaniolă „omul este stăpânul tăcerii sale și sclavul cuvântului său”) pare concepută structura textelor, multe apărute în publicațiile „Răsunetul”, „Tribuna”, „Mișcarea Literară”, „Nord Literar”, „Astra Năsăudeană”, „Cubul visurilor”, „Curentul Internațional”.

În textele din primele două capitole („Efigii”, „Printre ei”), apare predominant mesajul „da”, într-un limbaj nonficțional, dar prin care freamătă metafora genertoare de emoții estetice. Scriitorul își ia libertăți de asociere între antroponime și toponime, armonizaeză activitățile culturale în arheologia timpului, confruntată cu provocările prezentului.

Tehnica sculpturală a portretului naște atmosferă, ca în reportajele lui Geo Bogza, în care omul și muntele apar înfrățiți prin trăinicia rostuului în viață: „Îl vad pe Liviu Păiș așezat pe un podium înalt, la poalele Munților Rodnei, cu mâna dusă streașină la frunte în zarea Someșului Mare, dincolo de Reteag, de unde Ion Pop Reteganul îl salută (…)”. Pitorescul unei vieți patriarhale, surprins nostalgic, în cadențe amintind de proza poematică a lui Alecu Russo, anticipează meditația: „La picioarele podiumului, o tânără doinește, un flăcău cântă din fluier, o băbuță descântă, o nevastă dă cânepa prin meliță, o alta broderză pe o cătrință, un moș spune unui flăcăiaș o poveste, un bărbat deschide catalogul clasei, alături de un altul cu lămpașul de miner”. Personajul simte vânt potrivnic și se întreabă dacă a scris destul și cum se cuvine despre strămoși, dar Cornel Cotuțiu îi salvează neliniștea, convins fiind de probitatea și hărnicia cercetătorului etnofolclorist. Scriitorul răstoarnă ca pe o placă prevenitoare înțelesul inscripției lui Dante Aligheri din „Divina comedie”: „Lăsați orice speranță voi care intrați, căci pe aici a trecut Liviu Păiș!” („Muntele ca un Axis Mundi”).

O simplă enumerare a realizărilor este uneori suficientă pentru justificarea neastâmpărului ca stare de intelectualitate, de creație, de patriotism. Întrebat până unde ține Maramureșul, medicul cărturar Ion Botoș răspunde neaoș: „până unde se vorbrște românește” („Un român neastâmpărat”).

Legăturile spirituale și de credință în neam pe care Cornel Cotuțiu le are cu personalități ale preajmei transilvane și ale pretutindenii românești sunt motivate în toată creația prin idei, atitudini, participări la evenimente, din dorința de a menține într-un prezent continuu rebrenianul „cuib al visurilor”, proiectat pe „dimensiunea românească a ființei” (Mircea Vulcănescu). Lacrima ochiului diurn „distilează în ritmuri această tulburătoare vreme” (titlu dintr-un vers de Ioan Alexandru). Ideile din parta a doua sunt concentrate anticipat în titluri, ca într-un rezumat, cu momente de exaltare și nostalgie, dar și cu îndoielile „mda!” și „mde!”. Neobositul publicist pornește în căutrea „cuibului de lumină” din școli devotate, reține osteneli și performanțe editoriale. Pe teritoriul poeziei pătrunde cu ustensile dintr-o trusă medicală pregătită pentru operații estetice, simțind că, la o anumită vârstă, drama poetului nu e răscolitoare, ci înțeleaptă („Cuvânt prevenitor”). „Mda!”, ar spune și cititorul…

În partitura textelor, clapele pe care se apasă sunt concepte irizante dacă se evită localizările păgubitoare. Activitatea unor personalității ca Vasile Dâncu, Mănuț Maximinian, Sever Ursa, Icu Crăciun, Ioan Seni, Maxim Dumitraș, Elena M. Câmpean, Ilie Hoza, Liviu Păiș conturează o exegeză culturală menită să lărgească deschiderea spre condiția umană cu o lăudabilă perseverență, căci impostura dă târcoale.

Prin meandrele prezentului trec și textele părții a treia, „Pe șarpele albastru în amonte”, cu tematică și puncte de vedere diferite. La întrebarea „Unde este satul românesc?” – întrebare marcată de viziunea aforistică a lui Lucian Blaga și Liviu Rebreanu despre veșnicia născută la sat, despre țăran ca permanență inalterabilă – se află, în cartea lui Dan Popescu „În vuietul timpului”, pe nisipurile mișcătoare ale prezentului. Mde!…

„Cuibul visurilor” sporește cu activitatea personalităților trăitoare peste granițele românești actuale (capitolul IV „… Dar tot la noi”). Dincolo de Prut, apărarea identittății românești este amenințată de viclenii propagandistice. Refuzând „cântecul de lebădă”, Valeriu Cojocaru își mărturisește dureros credința: „Nu-mi pot părăsi Basarabia scumpă” (…). Rămân aici. Rămân aici fidel, ca un câine la casa stăpânului. Am de ce să latru.” Ca și Vadim Bacinski, redactorul-șef al revistei „Sud-Vest” din Odesa (Ucraina)! La simpozioane se dezbat cu patos (iluzoriu?) dileme identitare, dar „ochiul diurn” temperează anecdotic. În orașul Bălți (al doilea ca mărime în Basarabia, dar cu populație majoritar rusofonă și rusofilă), scriitorul vede pe mari panouri portretele lui Marx, Enghels, Lenin și-l întreabă pe un localnic (mai degrabă e aici dublul eului scriitoricesc!) de ce sunt cei trei acolo.   Răspunsul vine de la un Moromete în variantă citadină: „Sub ei e etajul cu birourile pentru pașapoarte. Pe semne că… așteaptă și ei să plece. „Mde!”…   Realitatea nu e sinonimă cu idealul, Basarabia pare „vândută la comedie”, cum sună titlul unei cărți de Valeria Florea-Dascăl.

De pe alte meridiane, nostalgiile se sublimează în rugăciune vibrând prin cuvântul scris sau rostit pe undele radioului de scriitoarea Doina Popa, originară din Făgăraș („De peste Atlantic, spre noi”). Deși distanțele geografice nu șterg lacrima adevărtă a identității românești, lacrima e doar metaforică „atâta timp cât guvernanții noștri, președinția, partidele politice stau cu degetul în nas și, când îl scot, doar rostesc, bâlbâie, câteva fraze solemne”. Mda!

Cartea și educația (titlul părții a cincea) sunt cheia descătușării de răul provocat de incultură. Consemnarea activităților din cadrul filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, festivalurile de literatură, pancartele inspirate de îndemnul cronicarului Miron Costin – „Nu este alta mai frumoasă și mai de folos în viața omului zăbavă decât cetitul cărților” – se traduc prin categoricul „așa da!” Dar ce să vezi? Realitatea cotidiană zgândărește instinctul de dascăl și se pornesc demonstrații îmbibate de ironii împotriva stricătorilor de limbă și de cultură. Replica unui personaj episodic din romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu, preluată în titlul „Românii e dăștepți”, devine pretext pentru o suită de povești lexicale, trimițând și la revoltă împotriva nepăsării celor responsabili: „În sfera calității vieți intră si componenta lucrul bine făcut. Dar ce ni se întâmplă astăzi? Ne copleșește lucrul bine ne-făcut. Iar cutia Pandorei a rămas doar în poveste…” Mda! Și Mde! „Vox populi, vox dei” în varianta lui Caragiale: „Box populi, box dei”!…

Radiografierea cotidianului urmărește distingerea dintre aparență și esență cu acceptarea ideii că din situații mici se pot naște întelesuri mari (capitolul VI, „Semnificația majoră a cotidianului mic”). De la îngrijorarea pentru „paradisul în destrămare” al valorilor la ironia față de cei care uită în programele școlare de „Mens sana in corpore sano” sau la licăririle de simț civic scriitorul controlează excesele prin „Mda!” și „Mde!” în complicitate cu cititorul.

Inserțiile literare ale „ochiului diurn”, purtat ca un aparat de filmat, susțin detaliul semnificativ din gesturi, atitudini și au adesea rol de concluzii moralizatoare. Versul lui Beaumarchais „Atât de rar, încât e imens!” recompensează o situație mică, gestul unui tânăr de a duce la gunoi o sticlă aruncată de boschetari. Snobismul precar este sancționat cu ironia din finalul schiței „Domnul Goe” de I. L. Caragiale: „La bulivar, birjar! La bulivar!…”

Exemplele au jocul stropilor din apa învârtită pe roata morii atunci când discursul postmodernism, ironico-ludic și fragmentar, alcătuiește din „prefabricate” construcții menite să elibereze fantezia postdecembristă și să deconspire viclenia cuvântului „politic”. (Ultima parte „Să sparie gândul”). Invențiile onomastice definesc în stil caragialian parvenitismul (textul „Domnul Păturicăbrânzovenescutipătescupristandacațavencuzoițicamitică”).

Portretele ating grotescul („Ghici ciupercă cine-i?”) și implică luarea unei atitudini civice. Transcrierile din ziare, jocul fantezist de incursiune în viitor a marilor clasici, Eminescu (cel din satira „Scrisorii III”) și Caragiale permit racordarea la societatea din zilele noastre având efectul horațianului „Ridentem dicere verus” („Recitind ca o răcorire”).

Simulând în ultima secvență „o mirare cronică”, scriitorul lasă deschis orizontul preajmei românești în context internațional prin ideea paradoxului în democrație. Rămâne deschisă și întrebarea cititorului dacă nu cumva „mda-ul” și „mde-ul!” „ochiului diurn” sunt vibrații ale neliniștii existențiale într-o „viață ca o pradă”, căci „din prisosul inimii vorbește gura („Evanghelia după Matei”, capitol 12, verset 34).

Arc peste timp – Silvia Jinga

Posted by Stefan Strajer On January - 17 - 2017

Arc peste timp – Silvia Jinga

Autor: Doina Popa (West Bloomfield, Michigan, SUA)

 

Volumul „Arc peste timp” este rodul muncii neostenite al doamnei Silvia Jinga, profesoară și scriitoare de seamă din comunitatea de romȃni de la Marile Lacuri.

Cartea este semnată cu pseudonimul literar Silvia Urdea semn de   preţuire aleasă, ce o poartă numelui de familie al părinţilor. Silvia Jinga, un suflet romȃnesc cȃt lumea de mare, este licenţiatặ a Facultặţii de Filologie Babeș-Bolyai din Cluj Napoca. Va profesa la Institutul Pedagogic din Tȃrgul Mureș, unde studiau viitorii profesori de limba și literatura romȃnă, într-o zonă în care se romȃniza Mureșul. Pe data de 17 august 1990 Silvia a aterizat pe aeroportul Kennedy din New York împreună cu soţul și fiul, urmȃnd ca fiica să vină după terminarea facultăţii. Ȋmpreună au început lupta pentru supravieţuire.

Ȋn anul 1995 se stabilesc în statul Michigan unde soţul va fi angajat ca designer în industria auto. Ȋn anul 2006 primesc cetăţenia. Experienţa acestor ani americani va fi descrisă în noua carte la care lucrează „Fragmente din Babylon”.

Volumul „Arc peste timp”, este al treilea, venind după „Octavian Goga – pagini publicistice” – o ediţie îngrijită de Silvia Jinga, publicată la Editura Dacia – Cluj, 1981 și „Anton Holban sau Interogaţia ca destin” – Editura Minerva, 1983, aceasta fiind teza de doctorat.

Cartea a apărut la Editura Anamarol din București în anul 2014. Coperta semnată de Rodica Elena Lupu (ca și tehnoredactarea) reprezintă așa cum titlul cărţii ne-o spune, un ceas imens, roată a timpului, alături de coloana infinitului, spaţiul. Scriind despre oameni, locuri, întȃmplări care au impresionat-o, despre cărţi și evenimente, căutȃnd să afle înţelesurile ascunse ale lumii în care trăim, Silvia Jinga ne mărturisește: „Am purtat mereu în suflet în acești din urmă 23 de ani, un sentiment constant de grijă faţă de cele întȃmplate în patria mumă. Din această grijă s-au născut reflecţiile și însemnările mele”.

Arc peste timp

Ȋnscrie pe coperta-spate a cărţii, un vers tradus de strălucitul nostru Eminescu: „Cerul deasupră-ţi schimbi, nu sufletul marea trecȃnd-o” ales cu grijă pentre cei plecaţi de-acasă, care și-au schimbat locul de trai dar nu și sufletul.

Pe parcursul celor cinci capitole ale cărţii: Evocări, Semne ale vremii I și II, Ȋnsemnari critice și Varia, autoarea ne introduce în universul fascinant al limbii noastre materne prin care ne transmite impresiile despre evenimentele din ţara natală, despre oameni, locuri și întȃmplari, dezvăluind în prefaţa cărţii că „a trăit” un proces de trezire, de spulberare a oricăror mituri cu care romȃnii s-au autoînșelat după cel de-al doilea război mondial, fiind vorba despre acel mit care i-a oprit să vadă că Romȃnia fusese aruncată în gulagul sovietic pentru o jumătate de veac. Ca o constatare pur realistă, autoarea îl evocă pe Mircea Eliade „Noi romȃnii, nu avem niciun motiv să idolatrizăm istoria. Printre neamurile fără noroc ne numărăm în frunte.”

Din grija faţă de cele întȃmplate în ţara natală, s-au născut reflecţiile strȃnse în prezentul volum. Găsim consemnări publicate și revizuite din anii: 1991, 2000, 2001, 2002, 2003, 2010, 2011, 2012 în reviste ca: „Foaie”, editată la New York de Romeo Stane; „Micromagazin” – New York; „Curentul Internaţional” – Sterling Hights, Michigan, „Almanahul Curentul Internaţional”; „Confluenţe literare”; „Lumea romȃnească”- Grand Rapits, Michigan; „Lumea liberă”- New York și multe altele.

Ȋn „Et in Arcadia ego” autoarea ne mărturisește: „Din cȃnd în cȃnd simt nevoia irepresibilă de a mă reîntoarce în Romȃnia ca să prind puteri precum mitologicul Anteu cȃnd atinge pămȃntul. Petecul acela de lume unde am văzut lumina zilei este o Terra Ferma, un punct stabil de referinţă, care mă ajută să fac lumină acolo unde totul îmi pare confuz, să reduc la proporţii firești fapte supradimensionate, într-un cuvȃnt, să mă așez în albia normalului”.

Silvia Jinga ne trimite în ţinutul natal, Ţara Făgărașului, invocȃnd cȃteva personalităţi ale culturii noastre, care au așezat la loc de frunte pecetea ce o poartă arcul munţilor Făgăraș: Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga, George Călinescu, Geo Bogza, Aron Cotruș, poetul care a portretizat în versuri inegalabile frumuseţea ţăranului făgărașan.

Evocările Silviei Jinga sunt clișee de epocă ale personalităţilor mutate peste Ocean, cum este cea a lui Octavian Nedeleu, care a lăsat în urma sa caiete de versificări, note memorialistice, istorice, geografice, arheologice și care a revenit la vatra strămoșească în preajma celui de-al doilea război mondial. Autoarea subliniază simplitatea acestui autodidact ce-l avea viu pe Dumnezeu în sufletul său „cȃnd îţi vine a plȃnge, cȃntă” sună unul din proverbele culese de Octavian Nedeleu.

Ȋn „Scurt dialog cu Octavian Goga”, autoarea trasează o axă existenţială de la bogaţii lumii la „sărăcia” de acasă, la „tovarășii” de drum ai lui Goga, trăind bucuria unei convorbiri esenţiale, găsind răspuns la multe întrebări și neliniști.

O temă favorită, a conservatorilor albi din America de nord, de a analiza posibila dispariţie a identităţii culturii europene occidentale care a fundamentat la începuturi cultura americană, este subliniată de scriitoare în capitolul „Europenismul nostalgic și posibilul lui declin”. De la Dimitrie Cantemir și pȃnă la Pat Buchanan, este trasată linia semnelor declinului culturii europene în faţa presiunii globalizării capitaliste.

Apărătoare a culturii europene Diana West, este prezentată cu cartea sa „The death of the grown-up” (Moartea adultului), o carte fascinantă, un eseu documentat, scris cu implicare dureroasă în dramele unei lumi extrem de complexe.

Cu ochi critic, exersat, autoarea ne prezinta cartea „Mișcarea feministă în America și consecinţele ei” de Suzanne Venker si Phyllis   Schlafly, o polemică argumentată și documentată despre ideile feminismului, o carte care ne transmite că nu putem trăi la întȃmplare, al cărei mesaj răzbate peste zarva culturii pop.

O altă cronică este cea a cărţii lui Edward Kennedy – „The Kennedy’s – Măreţia unei familii”, un jurnal scris cu inima autorului.

Pe „Semnele vremii” este plasat „Dan Puric, actor și eseist” care se aude distinct în hărmălaia confuză a discursului intelectual din Romȃnia actuală.

Pasionată de toate aspectele vieţii, Silvia Jinga intră în culisele nomenclaturii din Romȃnia, încercȃnd să dezvăluie aspecte dintr-o lume monolitică a cărei Cortină de fier se ridică în interiorul naţiunii între marea masă a populaţiei și structura politicului. Ȋn capitolul „Ȋnsemnări critice” sunt prezentaţi scriitori remarcabili: B. Pandelea, un autodidact distinct; Petre Popescu cu romanul „Supleantul”; Alan Elsner cu romanul „Idilă și revoluţie”; Ileana Vulpescu cu romanul „Arta compromisului”, un fel de istorie ieroglifică, „Ultimul bal la Șarpele roșu” de Dinu Săraru, romanul democraţiei originale, o poveste captivantă, o cronică de moravuri, un pamflet, dar și un poem al balcanismului.

Scriitorii din comunitatea romȃneasca din America nu lipsesc din cuprinsul acestei frumoase cărţi: Sorin Olariu cu „Poemele apocrife” în „Măștile poetului”; scriitorul Corneliu Florea cu „Peregrinări” în „Patosul memorialistului”; „Mihai Gheorghiu, poet al reveriei”, Doina Popa în „Lirismul suferinţei cenzurate”, Octavian Maior în „Exilul poetului” și alţii.

Capitolul „Varia” cuprinde impresii în urma diferitelor evenimente: „Constantin Brȃncuşi la 135 de ani de la naștere”; „Expoziţia sculptorului Mihai Caranica la Consulatul Romȃn din New York”; „Mihai Eminescu la Detroit”; „In memoriam Romeo Stana”; „O vorbă de mulţumire Străjerului din Bucovina, Ștefan Străjeri”.

Profesoara/scriitoarea Silvia Jinga, după cum ea însăși ne mărturisește, a adus cu sine pe acest continent lumea de acasă pe care o compară cu tot ce a întȃlnit în cale de-a lungul anilor și în faţa abundenţei, gȃndul o trimite la pămȃnturile mănoase și bogate, la romȃnii inteligenţi din ţara mamă, neomiţȃnd totuși să ne amintească sentimentul de jale perpetuat , precum lamentoul din poezia „La noi” de Octavian Goga.

Această neputinţă trebuie învinsă pentru a ne lua pe umeri istoria cu o bărbătească energie. Este ceea ce ne demonstrează Silvia Jinga/Urdea cu talent și inteligenţă, punȃndu-și condeiul în slujba poporului din care cu mȃndrie și responsabilitate face parte.

doina-popa

Foto autoare recenzie: Doina Popa

„Lucian Blaga şi ultima lui muză” – O carte premiată

Posted by Stefan Strajer On August - 22 - 2016

„Lucian Blaga şi ultima lui muză” – O carte premiată

 

Recenzie: Doina Popa (Dexter, Michigan)

 

Scriitoarea Anca Sîrghie, conferenţiar dr. la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu şi în prezent la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu, istoric şi critic literar, membră a Uniunii Scriitorilor din România, precum şi a altor asociaţii şi ligi culturale din ţară şi de peste hotare, a publicat până în prezent şase cărţi şi 13 cursuri universitare, ca unic autor, fiind prezentă în numeroase volume colective. Este semnatara a peste 400 de articole dar şi redactor coordonator al publicaţiei academice „Lumina Slovei Scrise”. A redactat 12 prefeţe la operele altor scriitori, a îngrijit 4 ediţii de cărţi, a scris numeroase recenzii de carte, cronici de teatru, a dat şi a luat interviuri, fiind constant prezentă la manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale. A fost onorată cu titlul de „Cavaler” pentru merite culturale în Franţa (2000) şi cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în România (2007). I s-au conferit premiile “Radu Stanca” la Sibiu şi “Biblios” la Alba Iulia.

Lucian-Blaga-si-ultima-lui-muza

Iată doar câteva menţionări din palmaresul literar al scriitoarei, care ne-a surprins anul trecut cu un nou volum, publicat la Editura “Techno Media” din Sibiu, Lucian Blaga şi ultima lui muză. Este cartea care recent a fost onorată cu Premiul “Octavian Goga” al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Sibiu, pe anul 2015. Volumul constituie rodul unei sincere şi trainice prietenii care s-a legat între scriitoare şi cea din urmă muză a lui Lucian Blaga, Elena Daniello. Cartea este alcătuită din trei capitole: „Greieruşa” versurilor lui Lucian Blaga – Dialog în trepte I, Într-o vară de noiembrie – Dialog în trepte II şi Un dialog imaginar – Dialog în trepte III. În Cuvântul înainte intitulatCum am cunoscut-o eu pe Elena Daniello, renumitul profesor universitar Ovidiu Drimba face câteva confesiuni, surprinzătore ca inedit, legate de doamna Elena Daniello, care prin naştere este o membră a nobilei întru spirit românesc familii Puşcariu. Ca un preludiu al destinului viitoarei iubiri, academicianul Sextil Puşcariu, cel înrudit cu Elena, a marcat în 1919 cu încurajarea sa debutul poetului din Lancrăm – satul care “poartă în nume sunetele lacrimei”şi i-a stimulat tânărului Lucian Blaga evoluţia ulterioară. Aflăm din cartea Ancăi Sîrghie că, personajul ei central, medicul stomatolog Elena Daniello era o profesionistă remarcabilă, o femeie frumuşică, inteligentă şi modestă, fără aere de mare cucoană… Relaţia ei de iubire cu Lucian Blaga s-a stabilit prin anul 1950, ca o afecţiune discretă. Precum poveştile celorlalte patru muze anterioare ale lui Lucian Blaga, de la Cornelia şi Domniţa, până la Eugenia, Coca, şi această idilă din urmă,pentru Elena Daniello, a fost bazată pe o dragoste completă, în care iubirea s-a îmbinat cu inspiraţia creatoare.

În preambulul dialogului din care se constituie cartea, scriitoarea Anca Sîrghie dezvăluie împrejurarea care a facilitat apropierea sa de Elena Daniello. Este vorba de Sesiunea Ştiinţifică a Festivalului Internaţional „Zilele Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, desfăşurată într-o sală a Bibliotecii Universitare, care astăzi poartă numele poetului-filosof, între 6 şi 8 mai 1996. Iată cum îşi aminteşte Anca Sîrghie momentul primului lor contact vizual, iniţiat de Elena Danielo: “Am întors uimită capul şi m-au întâmpinat doi ochi puternici ai unei făpturi firave de femeie vârstnică, dar care nu-şi trăda greul celor 86 de ani, pe care mai apoi aveam să aflu că îi purta”. Distinsa doamnă urma să-i mărturisească la fel de intempestiv, cum tocmai i se şi adresase, faptul că pentru ea scrisese poetul versurile: „Din amintiri beau cu nesaţiu/Boccadel Rio/rană în spaţiu”. O memorabilă vizită rămâne pentru autoare aceea din mai 1996, când a intrat prin intermediul Elenei Daniello nu numai în casa ei din str. Eminescu,nr.3, ci   într-un spectacol total al universului poetic blagian. Au urmat apoi întâlniri la Sibiu şi Cluj-Napoca, firul basmului depănat de Elena Daniello continuându-se sub semnul dezvăluirilor uluitoare. În ciuda diferenţei de vârstă, între Anca Sîrghie şi Elena Daniello se statorniceşte o prietenie sinceră, timp de vreo 13 ani, în care aceasta din urmă îi prezintă texte în manuscris cu poezii blagiene deja publicate, pe care ea le inspirase poetului, precum şi epistole inedite de o superbă încărcătură metaforică, vădind o tainică iubire, alături de traduceri, texte filosofice, cugetări. Blaga trăise încă din 1948 umilinţa de a se vedea scos din Academia Română, din Universitatea clujeană, chiar şi din literatura şi filozofia ţării lui, în care figura pe lista scriitorilor interzişi de regimul comunist, atunci instalat. Şi aşa a şi rămas până la stingerea sa din luna mai 1961. În mod cert, se dovedeşte în carte adevărul că Elena era o veritabilă cunoscătoare a spaţiului material şi sufletesc în care se mişca Lucian Blaga în cea mai cruntă perioadă a vieţii sale. Este vorba de deceniul al VI-lea, supranumit în întreaga literatură română “obsedantul deceniu”, când a fost decimată crema intelectualităţii noastre interbelice.

Autoarea cărţii notează esenţa dialogurilor purtate cu distinsa ei prietenă din Cluj-Napoca şi chiar filmează în două rânduri mărturisirile Elenei Daniello, totalizând 4 ore de peliculă. O situaţie cu totul inedită pentru Anca Sîrghie ca scriitoare este faptul că înainte de a aşterne pe hârtie conţinutul dialogului lor, ea a realizat un film documentar, intitulat Amintiri despre Lucian Blaga şi apoi ataşat noii sale cărţi. Se pare că acesta nu va rămâne singurul film al scriitoarei pe această temă, căci în prezent tocmai finalizează lucrul la un al doilea. Urmând cronologia biografiei poetului, aflăm din recentul volum că Elena a fost în 1951 naşa de cununie a fiicei poetului, Dorli. Cum era de aşteptat, Elena va deveni în timp ţinta denigrărilor acesteia… tocmai datorită faptului că era muza adorată a tatălui său. Nemulţumită de situaţia creată, Dorli va afirma că tot Clujul cunoştea relaţia lor de “amitie amoureuse”.

Un incontestabil merit al muzei din urmă este faptul că Elena Daniello a făcut din păstrarea amintirilor şi a textelor încredinţate ei de poetul interzis o datorie sacră şi o menire, un sens al dăinuirii ei într-un anume loc sub Soare, anume în vila ei de pe str. Eminescu, nr. 3 din Cluj-Napoca, unde ea va trăi până la 100 de ani. Astfel, transcriind fragmente din dialogul desfăşurat între Anca Sîrghie şi Elena Daniello, se naşte acest sens evocativ, textul-document cuprinzând cele trei trepte ale volumului. Dialogul dintre cele două interlocutoare este viu şi bogat în date documentare, unele de un sfâşietor dramatism, căci dezvăluirile Elenei Daniello sunt incitante, trezind curiozitatea şi atracţia spre lectură pasionată, ea plimbându-ne prin “împărăţia amintirilor” sale. O formă paroxistică a umilinţei la care scriitorul a fost supus de comunişti rămâne episodul în care, după ce atinsese cele mai înalte piscuri ale recunoaşterii ca personalitate complex afirmată pe plan naţional şi chiar peste hotare, ajuns bibliotecar, Lucian Blaga se vede obligat să dea la moara de hârtie propriile sale cărţi intrate în patrimoniul prestigioasei instituţii clujene.

În capitolul Dialog în trepte II se dezvăluie acea „vară de noiembrie” a iubirii lor, despre care Elena are bucuria să povestească în întâlnirile cu convorbirile lor vesperale din vara, când universitara sibiană activa ca preşedintă de comisie la o sesiune de bacalaureat clujean. Anca Sîrghie mărturiseşte cât de norocoasă a fost, aleasă fiind de Elena pentru acest „festin spiritual” care completa tot ce citise până atunci despre poetul şi omul Lucian Blaga. Treisprezece ani a durat această prietenie, iar ultima întâlnire a avut loc la Cluj-Napoca, atunci când muza lui Lucian Blaga ajunsese la venerabila vârstă de 99 de ani.

În cel de-al treilea capitol, unde dexteritatea de scriitor a autoarei îşi dovedeşte calitatea înaltă, asistăm la un dialog imaginar pe care Anca Sîrghie îl realizează în decembrie 2014 la Sibiu cu condeiul în mână, găsind cuvenit să afle şi… opinia poetului. Nu ştiu să fi citit undeva o mărturisire atât de copleşitoare ca emoţie a iubirii la anii deplinei maturităţi, ca aceasta: ”Pentru a iubi cu adevărat, -considera Lucian Blaga – trebuie să ai în urmă aproape o viaţă întreagă. Anume alesături de melancolie ale „vârstei” dau iubirii o violenţă şi o luciditate fără de care ea rămâne uşor în penumbră… Că şi vârsta poate fi o calitat încep s-o învăţ acum, dureros câteodată, dar şi îmbucurător. Aceasta nu e bătrâneţea, ci adolescenţa triumfătoare, păstrată prin voia destinului în mine, timp de decenii, pentru clipa singurei întâlniri cu iubirea. “Aşadar, iubirea elenică se constituia drept apogeu al erosului blagian, o sinteză a lui, şi   trebuie înţeleasă în unicitatea ei.

Autoarea recurge pentru acest capitol la cugetările din Elanul insulei şi la paginile memorialistice ale lui Blaga, pivotând îndeosebi pe Luntrea lui Caron. Tipologic, cartea câştigă în diversitatea profilelor conturate, rememorările venind nu numai din partea Elenei, ci şi din cea a autoarei, cu momente din istoria familiei, a colegilor evocaţi. Aşa trebuie înţeleasă diferenţa dintre interviu şi dialog, care se deschide spre multiplicarea planurilor confesive.   Este semnalată astfel în recenta carte şiprezenţa constantă a soţiei poetului, Cornelia, care a fost “biciul lui Dumnezeu“pentru opera sa, a unor intelectuali prieteni care îl admiraseră pe Lucian Blaga fără rezerve şi nu în ultimul rând a fiicei sale, Dorli.

Se ştie că Elena Daniello i-a inspirat poetului ciclul Vară de noiembrie, atât de diferit faţă de cele precedente ca stare sufletească. Poetul însuşi mărturiseşte: „viaţa izbucneşte în mine ca un murmur năvalnic de ape, parcă aş da spre o vară cât patru anotimpuri. Atari avânturi au darul să-mi apropie, prin contrast, gândul morţii. In stări de exuberanţă şi turmentare, gândul nefiinţei îmi este insuportabil. El nu mă atinge decât cu melancolii de natură lirică, stinse ca subt surdină. Iar asemenea melancolii dau relief însăşi stărilor mele de beatitudine.” Iubirea poate fi o forţă regeneratoare, indiferent la ce vârstă îţi infloreşte sufletul. Blaga este convins de acest adevăr. Pentru poet, iubirea târzie este nu numai un ferment al reînvigorării omeneşti, ci şi al celei creatoare. Elena Daniello i-a mărturisit prietenei sale, Anca Sîrghie, cu nedisimulată mândrie şi mulţumire, că oricare altă femeie l-ar fi inspirat pe Lucian Blaga în anii anteriori, în mod cert,după ea nu a mai existat altă muză care să-l stimuleze creator.

Valoroasă este descinderea făcută de autoare cu instrumentele criticului literar în ciclul Vară de noiembrie, punându-se în   lumină poeziile cele mai semnificative, de la Boccadel Rio la Risipei se deda florarul,cu strofele: “ Polenul cade peste noi,/ în preajmă galbene troiene/alcătuieşte-n aur fin./Pe umeri cade-ne şi-n gene/Ne cade-n gură când vorbim,/şi-n ochi când nu găsim cuvântul/şi nu ştim ce păreri de rău/ ne tulbură, pieziş, avântul.”precum şi Cântecul focului, Portret, În lumea lui Heraclit, Cântec de noapte, Andante, Solstiţiul grădinilor, Descântec, Primăvara, Caut nume, Anotimpurietc., cu versuri ce sunt dedicate indubitabil Elenei Daniello. Recenta carte a Ancăi Sîrghie dovedeşte cât de rodnică în plan creator a fost iubirea lor…Acest fapt va fi atestat şi de către Dorli, fiica poetului, care după ce a renunţat la atitudinea belicoasă, în capitolul Muzele…tatălui meu, ea a publicat o scrisoare adresată de poet Elenei Daniello, apărută   şi în revista „Apostrof”: „O inteligenţă atât de vie precum este a ta… Tu ai ştiut să o menţii în slujba celor 100 de procente de feminitate ce le porţi în fiinţa ta. Aceasta este o condiţie să-ţi dezvolţi, fără a şti,darul cel mai frumos ce-l poate avea o femeie pe plan istoric. Darul de a stimula.” Cu Elena purtată mereu în gând, dar având alături pe soţia lui devotată, Blaga a trecut prin purgatoriul silniciilor de tot felul în ultimii săi ani de creaţie. În mare taină, Elenei i-a încredinţat, între multe altele, şi cele trei caiete mari în format A4, cu textul în manuscris al romanului Luntrea lui Caron, ea copiindu-l cu stoicism, ca astfel să rămână posterităţii un exemplar sigur, în cazul în care, scriitorul ar fi fost arestat, iar manuscrisele, confiscate spre a fi distruse. Prin gestul onorant al doamnei Rodica Daniello, medic în Germania, care ca fiică a Elenei, a donat Bibliotecii Universitare “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca un adevărat tezaur de documente blagiene, totalizând vreo 26 repertorii cartonate, în prezent este posibilă cercetarea lor de către exegeţi. Majoritatea lor poartă pe coperte dedicaţii făcute “Pentru Elen” de către genialul ei admirator.

V-am prezentat acum doar câteva aspecte din această carte densă ca informaţie literară, minunată ca scriitură, un document ce ridică vălul de pe viaţa privată a uneia dintre cele mai importante personalităţi din literatura noastră contemporană: poet, prozator, dramaturg, filozof, jurnalist, diplomat, academician, traducător, profesor universitar, Lucian Blaga, cel căruia istoricul literar Anca Sîrghie i-a dedicat ani întregi de muncă şi cercetare. O dovedeşte neprecupeţit sinteza cuprinsă la capitolul final al Anexelor, unde enumerarea variatelor forme în care scriitoarea a înţeles să valorifice universul blagian este susţinută de imagini fotografice edificatoare. Cartea Lucian Blaga şi ultima lui muză, premiată recent de Uniunea Scriitorilor din România la Sibiu constituie un document de o reală valoare. Citind-o, ne înălţăm pe alte culmi ale cunoaşterii poeziei din noi înşine, căci fiecare dintre noi ascundem în profunzimile inimii şi sufletului nebănuite unde lirice.

Ziua României sărbătorită la Detroit

Posted by Stefan Strajer On December - 16 - 2015

„Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie, ţara mea de cântec, ţara mea de dor…”

Ziua României sărbătorită la Detroit

Autor: Doina Popa (West Bloomefield, Michigan)

Cu dorul în suflet au plecat românii în lumea largă, stabilindu-se prin ţări îndepartate, cu dor aprins trăiesc, muncesc, îşi cresc copiii, păstrându-şi limba, religia, educaţia şi obiceiurile strămoşeşti. Dincolo de activităţile diurne, pe care le desfăşoară, leagă prietenii, altele decât cele rămase în ţară, cu români veniţi din toate colţurile ei. Un prilej de întâlniri de suflet îl oferă Ziua de 1 Decembrie – Ziua Naţională a României, pe care comunităţile de români din America şi Canada o aşteaptă cu nerăbdare an de an. Anul acesta, evenimentul s-a sărbătorit şi la Catedrala „Sfântul Gheorghe” din Southfield, statul Michigan. Acţiunea a fost gândită, organizată şi anunţată prin toate formele, cu multă vreme înaintea datei fixate, prin rezervări din timp, organizatorii pregătind cu meticulozitate şi căldură sufletească un program artistic pe măsura importanţei naţionale a acestei zile, cea mai marcantă din istoria zbuciumată a neamului românesc.

Direct implicată în organizarea evenimentului este Societatea Culturală Româno-Americană „Avram Iancu” dintre ai cărei membri îmi face mare bucurie să îi amintesc pe: Ion Coman, Ştefan Străjeri, Irina Coman, Maria Ionescu, Delia Mancoci, Ion Mancoci, Ovidiu Popescu, Gheorghe Chindriş, Nick Barbu, Andreea Bordeianu, Florin Ţîmpău.

O parte din membrii Avram Iancu

Oaspeţii au avut plăcerea de a admira expoziţia personală a pictoriţei Gabriela Orza din Michigan iar Laura Garner a surprins plăcut cu o atrăgătoare expunere de bijuterii confecţionate personal. Sala socială a Catedralei a devenit aproape neîncăpătoare prin numărul impresionant de participanţi, atingându-se cifra de 400 de persoane.

O minunată paradă a costumelor populare din toate zonele ţării ne-a fost oferită cu mândrie de către oaspeţii locali dar şi de invitaţii de onoare: artişti, solişti vocali şi instrumentişti, membrii formaţilor de dansuri populare din Michigan precum şi din alte zone ale Americii, Canadei si României.

Pe întreg parcursul serii, programul a fost moderat de unul dintre fondatorii Societăţii „Avram Iancu” din Michigan, d-l Gheorghe Chindriş, iniţiator al programului de organizare al „Satului Românesc” la Mănăstirea   Ortodoxă Română „Înălţarea Domnului” din Clinton, Michigan.

În deschidere, s-au intonat cele două imnuri naţionale ale României şi Statelor Unite ale Americii după care s-a dat binecuvântarea preoţilor: Laurenţiu Lazar (ort.), Sabin Pop (ort.), Radu Roman (ort.), Christian Laszlo (gr.-cat.). În memoria victimelor tragediei de la Clubul „Colectiv” din Bucureşti s-au păstrat câteva momente de reculegere după care copiii Vinnie Capizzi şi Cristina Daraban au recitat frumos, expresiv, poezii patriotice. Profesoara Doina Popa a readus în memoria invitaţilor câteva etape importante din perioada istorică premergătoare zilei de 1 Decembrie 1918, zi în care s-a înfăptuit Unirea cea Mare şi firească.

Preoti

 

S-a dat ascultare câtorva cântece patriotice care au emoţionat auditoriul. Pe fondul atmosferei create şi a sonorizării asigurate de DJ Doru Dragomir, s-au desfăşurat, într-un iureş voios de cânt şi joc, ansamblul de dansuri „Tricolorul” (instructor Odette Miholca) şi ansamblul de dansuri „Grupul Bucovina” din Atlanta (Irina şi Garofaş Milici; Iulia şi Ovidiu Babici) cu un program de dansuri din zonele: Bucovima, Codru şi Banat. Muzică din Maramureş şi Ardeal, au interpretat soliştii Oana Tomoioagă şi Şerban Horj; iar Ancuţa Georgeta Corlăţan cu  muzică din Bucovina, Ionică Ardelean cu muzică din Banat şi Rafila Barbos cu muzică populară din zona Maramureşului. Programul încântător al obiceiurilor de iarnă: colinde, jocul măştilor, jocul ursului, capra, urătura şi ţărăneasca gazdelor, a fost oferit sub ropote prelungite de aplauze de dansatorii „Grupului Bucovina”.

Ancuta cu Oana

Foto. Ancuta Georgeta Corlatan si Oana Tomoiaga

Grupul Bucovina

Foto. Grupul “Bucovina” din Atlanta

Invitată de onoare, celebra solistă de muzică uşoara/pop, compozitoare şi textieră, Elena Cârstea, a susţinut recitaluri de neuitat din compoziţiile proprii şi nu numai, dar şi de muzică populară şi de petreceri. Cântul, dansul, voia bună i-au antrenat pe invitaţi în ringul de dans pe tot parcursul serii, până târziu, în noapte. Nici cei mici nu au fost uitaţi, căci prin bunăvoinţa IPS Irineu Duvlea, Stareţul Mănăstirii Ortodoxe „Înălţarea Domnului” din Clinton, Michigan, s-au împărţit daruri copiilor prezenţi, simboluri ale Sfintelor Sărbători de iarnă.

Elena Carstea

Foto. Elena Carstea

În cadrul acestei acestei manifestări s-a sărbătorit şi Ziua Bucovinei – fiind exact pe data de 28 noiembrie. Se ştie că Bucovina a fost cea de-a doua provincie românească care s-a reunit cu România, pe 28 noiembrie 1918, după Basarabia – reunită pe 27 martie 1918. În acest sens câţiva bucovineni inimoşi din Michigan au amenajat un frumos stand cu produse tradiţionale din Bucovina (covoare, ştergare, ceramică, icoane, ouă încondeiate, ş.a.).

Bucovineni la stand

Foto. Bucovineni in spatiul arondat “Zilei Bucovinei”

A fost o seară minunată, de neuitat, aşa cum a fost şi cea de la 1 Decembrie 2012 dar şi altele, din fiecare an, pe care sufletiştii organizatori o oferă an de an românilor stabiliţi pe pământ nord-american, ca un preţios omagiu adus Ţării Mamă şi însemnătăţii Zilei României.

Gânduri de mulţumire aducem şi sponsorilor: Rocan Transport, Inc. Windsor, Canada (Ovidiu Popescu); Corpore Sano – Home Health Care, Inc.; Vasile Şutac; Silence Lines (Sebastian Cean); Gina’s Caffe (Levi şi Gina); GCB Service (Călin George Băloi); Adam Socarda, DDS; Remedica LLC, Dinasty Tile (Ion Mancoci); K&F Granite & Marble Corp. (Liviu Feurdean).

Partenerii Media care au contribuit la promovarea acestui eveniment au fost: „Curentul Internaţional” (Ştefan Străjeri), „Radio Ro” (Mircea Vişan) şi „RomaniaVipPress” (Ana Moroşanu Magdin).

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…” Iată sintagma ce cuprinde atâtea semnificaţii: întrebare, dorinţă, urare, mirare, năzuinţe, toate acestea aflându-se sub semnul timpului, de veacuri, cu speranţa românilor de pretutindeni într-o viaţă mai bună, de linişte şi pace, bunăstare şi credinţă, înmănuncheate în buchetul tricolorului, învaluit în aromele casei părinteşti.

La mulţi ani, România! La mulţi ani tuturor românilor, oriunde s-ar afla!

Poza de ansamblu 2

 

Cartea eveniment a românilor de la Marile Lacuri

Posted by Stefan Strajer On October - 4 - 2014

Cartea eveniment a românilor de la Marile Lacuri

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan)

Frumoase zile de vară indiană s-au aşternut peste întinsul ţinut al statului Michigan. Preajma îşi schimbă straiele în cromatică de vis, de la nuanţele mierii până la cele sângerii. Vegetaţia ne întâmpină cu frunze foşnitoare sub paşii ce se îndreaptă spre un alt sfârşit de an. Este 27 septembrie, un final luminos şi călduros al lunii ce ne oferă, ca o deschidere spre serbări şi acţiuni, o activitate culturală de excepţie, amintindu-ne de zicerea noastră românească: „Toamna se numără bobocii”.
Cele două drapele, român şi american, flutură în adierea vântului de toamnă, chemându-ne sub cupola Bisericii Ortodoxe „Sfânta Treime” din Troy, Michigan care, în colaborare cu Agora Club International Detroit Ladies şi American Romanian Cultural Center, a organizat o memorabilă zi, lansarea cărţii eveniment, monografia Românii Americani de la Marile Lacuri, aparţinând economistului publicist Ştefan Străjeri. Cartea a văzut lumina tiparului la Editura Anamarol din Bucureşti şi s-a bucurat de încă două lansări, la Pojorâta pe plaiurile natale ale autorului şi în Bucureşti la Biblioteca Metropolitană. Volumul este un studiu detailat al celor aproximativ 100 de ani pe care românii emigraţi în Michigan îi parcurg prin curbele sinuoase ale istoriei Americii, contribuind valoros la ridicarea nivelului economic, social, cultural, politic al statului.

September 2014 210.Poza.art Doina Popa

Economistul Ştefan Străjeri îşi primeşte oaspeţii la intrarea în sala festivă a Bisericii cu faţa zâmbitoare, dar vizibil emoţionat. Treptat, sala devine aproape neîncăpătoare. Reclama bogată a simpozionului, care după opinia mea constituie evenimentul cultural al anului pe pamânt american, îşi spune cuvântul. Pentru organizarea acţunii s-a implicat un număr impresionant de români. Inserez doar câteva nume ale celor care au contribuit organizatoric şi administrativ: inginerul Călin Cutean, Andreea Bordeianu, Doina Chertic, dr. Anca Năstasă, Ella Meluta, familia Puiu, familia Fermaş, Adrian Motoc şi mulţi alţii.
Cuvântul de deschidere al simpozionului a aparţinut lui Călin Barbulovici, preotul frumoasei şi primitoarei biserici, gazdă a numeroase acţiuni culturale şi de obşte, exprimând în numele întregii comunităţi, bucuria prilejuită de apariţia cărţii, rod al efortului depus de Ştefan Străjeri de a realiza o monografie inedită şi de o valoare istorică inestimabilă. Doamna Andreea Bordeianu a prezentat o introducere sufletistă a acţiunii, a subliniat aportul celor implicaţi în organizare, invitând apoi la cuvânt pe doamna Silvia Jinga care a pregătit un material vast şi foarte bine conceput al studiului monografic.
Silvia Jinga, doctor în filologie, scriitoare şi colaboratoare a ziarului Curentul Internaţional a relevat abordarea de către autorul tratatului a fenomenului imigraţionist românesc sub aspectele lui economice, culturale, spirituale de la început şi până în prezent pe teritoriul statului american Michigan. S-a subliniat pasiunea cercetării de care este cuprins autorul pentru a corela dinamica demografică cu dezvoltarea diferitelor ramuri economice ale statului, începând cu exploatarea primitivă a bogăţiilor până la explozia industriei automobilistice.
S-au punctat cele cinci perioade imigraţioniste ale românilor în Lumea Nouă, cuprinse în tratatul autorului, precum şi condiţiile imigrării contemporane, trecând în revistă momentele importante ale diverselor forme de expresie culturală, politică a românilor. Silvia Jinga a scos în evidenţă atitudinea anticomunistă şi calitatea de seismograf a publicaţiilor româneşti din America, demascând caracterul imperialist al Uniunii Sovietice care a confiscat abuziv teritoriile româneşti.
În continuare, profesoara Doina Popa l-a prezentat în partea de început a prelegerii pe economistul publicist Ştefan Străjeri, performanţele profesionale şi culturale atinse în Romania şi America, prestigiul de care se bucură în rândul românilor din diaspora şi din ţara natală, efortul depus pentru realizarea studiului, o muncă de Sisif, de zile şi nopţi de cercetare şi documentare. Este prezentat aportul românilor la succesele economice ale statului Michigan, drumul greu parcurs pentru a atinge realizări materiale decente şi foarte bune. Doina Popa aminteşte rolul important acordat de către autor instituţiilor religioase, efortul depus de a menţine aspiraţiile românilor, evidenţiind adevărata poziţie a parohiilor ortodoxe din America care nu a fost doar religioasă, ci şi culturală, pentru că ele au devenit centre focale ale aspiraţiei culturale şi naţionale.
Despre importanţa monografiei si aportul domnului Ştefan Străjeri la menţinerea spiritului national în rândul românilor din America şi nu numai au vorbit pe rând inginerul Călin Cutean şi poetul/epigramist Sorin Olariu, iar preşedinta clubului Agora, Doina Chertic a adus mulţmiri membrilor implicaţi în organizarea simpozionului. Seria prelegerilor a fost încheiată de către autorul impresionantei monografii cu cuvinte alese de mulţumire adresate tuturor celor ce i-au stat alături.
Gustările, micii, fructele alese, langoşii tradiţionali, stropite cu bere şi vin tămâios de casă, au încălzit atmosfera bogată în conversaţii, schimb de impresii şi adrese, fotografii, petrecute pe fondul muzical oferit cu generozitate şi căldură sufletească de talentata interpretă de muzică uşoară, Diana Pantea.
Am plecat în noapte spre casă cu sentimente de recunoştinţă pentru toţi Românii Americani de la Marile Lacuri, care au avut curajul să înfrunte necunoscutele căi ale vieţii din diaspora, dar şi pentru cei care, cu drag faţă de neamul românesc, ne reprezintă prin spaţiu şi timp pe oriunde s-ar afla.

O remarcabilă seară culturală

Posted by Stefan Strajer On October - 1 - 2014

O remarcabilă seară culturală

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

Monografia Românii Americani de la Marile Lacuri, autor, Ştefan Străjeri a prilejuit comunităţii noastre un simpozion de neuitat care a mers la inimă unei asistenţe numeroase, dornică să primească o carte cu autograf în seara zilei de 27 septembrie în sala socială a Bisericii „Sfânta Treime” din Troy. A fost impresionantă manifestarea de solidaritate a publicului cu un act de cultură perceput la adevărata lui dimensiune şi importanţă nu doar pentru autor, ci pentru întreaga suflare românească. De ramarcat prezenţa numeroasă la o astfel de manifestare: peste 200 de participanţi.
Colaborarea dintre Agora Club Internaţional – Detroit Ladies, Biserica „Sfânta Treime” şi American Romanian Cultural Center a demonstrat încă o dată că unirea face putere. Acesta este un adevăr comun, dar trebuie subliniat ori de câte ori avem prilejul pentru că naţia noastră, o ştim cu toţii, este înclinată spre dezbinare, fărâmiţarea eforturilor, ajungându-se uneori până la conflicte între fraţi din cauza unor interese de grup, orgolii supradimensionate, lipsă de viziune. De data aceasta însă, doamnele de la Agora, preotul Călin Barbulovici, enoriaşi voluntari de la biserica pe care o păstoreşte, Călin Cutean, preşedintele Centrului Cultural Româno-American, colaboratori de la publicaţia Curentul Internaţional, familia autorului au concurat pentru a face o faptă de ispravă. Nu este puţin lucru lansarea unei cărţi, dimpotrivă reprezintă un ideal demn de toată mândria unei comunităţi.
În deschiderea simpozionului părintele Călin Barbulovici şi-a exprimat bucuria de a găzdui un eveniment cultural cu multiple semnificaţii, subliniind valoarea monografiei pentru cunoaşterea unui secol de prezenţă a românilor în statul Michigan, truda şi sacrificiul lui Ştefan Străjeri timp de un deceniu pentru a realiza cercetarea, precum şi faptul că întreaga comunitate se împărtăşeşte din izbânda autorului.

Poza articol Silvia Jinga

                                                             Foto. De la stanga la dreapta: Doina Popa, Silvia Jinga, Stefan Strajeri, Doina Chertic, Andreea Bordeianu si pr. Calin Barbolovici.
În acelaşi consens Silvia Jinga, doctor în filologie, autoare de cărţi şi colaboratoare la Curentul Internaţional a schiţat liniile de forţă ale monografiei care se vrea exaustivă, însumând un tenace efort de cercetare arhivistică, bibliografică, de selectare şi sistematizare în cele şase capitole ale acestei cărţi voluminoase. Ştefan Străjeri a urmărit cu spirit de discernământ istoria valurilor imigraţioniste ale românilor în corelaţie cu dinamica generală a fenomenului imigraţionist, încadrându-l în vasta panoramă a evenimentelor istorice pe parcursul unui secol. Silvia Jinga a subliniat că din demersul lui Ştefan Străjeri se desprinde ideea esenţială a capacităţii românilor pe pâmânt american de a crea instituţii proprii viabile, implicate nu doar în rezolvarea unor aspecte practice de viaţă, ci şi în înfăptuirile istorice de anvergură ale României. Societăţile fraternale, culturale, presa, bisericile, emisiunile de radio au fost un seismograf atent al aspiraţiilor concretizate în Marea Unire de la 1918, aspiraţii pe care le-au făcut cunoscute pe continentul american, au luptat împotriva samavolniciilor comuniste, au denunţat deportările de români în Siberia în timpul stalinismului, au combătut totalitarismul, ajutând nu doar verbal, ci şi financiar ţara de baştină. Păstrându-şi specificul lor etnografic, românii americani din statul Michigan s-au dovedit, în majoritatea lor, de-a lungul unui secol nişte cetăţeni vrednici, cu respect pentru patria de adopţie şi cu ataşament viu pentru România, ale cărei dureri nu le-au uitat niciodată.
Cu implicare afectivă Doina Popa, autoare ea însăşi a două volume de versuri, activistă culturală constantă în Canada şi în SUA/Michigan, colaboratoare la revista mai sus amintită a circumscris activitatea lui Ştefan Străjeri ca editor al Curentului Internaţional (2005-2012), publicaţia continuând on line. Autoarea comentariului a relevat grija editorului pentru calitatea materialelor publicate, diversitatea lor, ancorarea lor profundă în luptele de opinii din România de azi, din Republica Moldova, caracterul patriotic al articolelor. D-na Popa a insistat de asemenea asupra celor câtorva distincţii pe care le-a primit Ştefan Străjeri ca semn al recunoaşterii şi aprecierii activităţii sale. Ea a arătat că lansarea de carte de la Troy a fost precedată de alte două lansări în România, la Biblioteca Metropolitană de la Bucureşti, unde cartea a fost elogios prezentată de Prof. Univ. Dr. Anca Sîrghie în prezenţa talentatei editoare, Rodica Elena Lupu, precum şi în comuna natală a autorului, Pojorâta, înconjurat de dragostea părinţilor, a foştilor profesori, sătenilor, prietenilor şi a unor colaboratori ai Curentului. Ambele lansări din România au fost televizate la TVR Internaţional. Doina Popa a apreciat tenacitatea muncii încununate de apariţia acestei cărţi, care va fi una de referinţă pentru toţi câţi se vor apleca asupra fenomenului imigraţionist românesc din statul Michigan.
Sorin Olariu, poet, autor de cărţi, membru al Uniunii Epigramiştilor din România a rostit câteva cuvinte de suflet despre Românii Americani de la Marile Lacuri, mărturisind despre încordarea lui Ştefan Străjeri în lupta de supunere a imensului material documentar şi structurare în această carte. Dl. Olariu a ţinut să cinstească evenimentul cu o savuroasă epigramă.
Dl. Călin Cutean a rostit cuvinte însufleţitoare despre carte şi despre eveniment.
În succintul său discurs autorul a mulţumit asistenţei pentru prezenţă şi organizatorilor pentru elanul şi generozitatea lor în punerea la punct a întregii acţiuni. Apoi a semnat autografe pentru mulţimea doritorilor care s-au aliniat să cumpere cartea.
Datorăm foarte mult organizatorilor pentru reuşita calitativă a seratei. Este un debut al Clubului Agora în organizarea unei acţiuni specific culturale şi, judecând după reuşită, noi dorim implicarea pe mai departe a grupului de doamne în acest sens. Preşedinta organizaţiei, Doina Chertic a prezentat succint profilul caritabil al activităţii grupului, care s-a concentrat până acum pe ajutorarea materială a unor categorii defavorizate din România, copiii orfani, în primul rând. Ea a introdus pe fiecare membră a clubului pentru a face cunoştinţă cu asistenţa. Numele lor sunt: Stela Borcea (nu a fost prezentă), Andreea Bordeianu, Doina Chertic, Dana Diliţă (nu a fost prezentă), Cecilia Dobaşu, Corina Hatzis, Monica Leitner, Mirela Luchian, Ella Meluţă, dr. Anca Nastasa, Luminiţa Pop.
Sub îndrumarea plină de entuziasm a administraţiei Bisericii „Sfânta Treime” şi a d-nei Andreea Bordeianu sala a fost frumos decorată de Ella Meluţa, spaţiul bine divizat pentru speach-uri şi pentru dans, a fost întocmit un program al serii inspirat, oaspeţii au fost întâmpinaţi călduros. Toate doamnele de la Agora merită muţumirile noastre pentru pregătirea mulţimii gustărilor cu aspect atrăgător şi pentru toate detaliile puse de ele la punct cu un minunat devotament pentru lucrul bine făcut.
Se cuvine o menţiune specială pentru solista de muzică uşoară şi populară Diana Pantea, care a voluntariat să dea serii un plus de frumuseţe cu vocea ei deosebită.
Dl. Călin Cutean împreună cu d-na Andreea Bordeianu, iniţiatoarea acţiunii, au avut un rol deosebit în mobilizarea publicului, trimiţând numeroase e-mailuri cu aprecieri la adresa cărţii, ceea ce a captat atenţia oamenilor. Tuturor celor menţionaţi li s-au alăturat familia Puiu, familia Fermaş şi Adrian Motoc, voluntari de la Biserica „Sfânta Treime” care au contribuit, fiecare în felul lui, la buna desfăşurare a acestei acţiunii.
Tuturor le mulţumim pentru râvna şi dedicaţia lor, slujind unui ţel nobil, care a prilejuit o mare bucurie, schimburi de impresii, revederi de prieteni, pe scurt a creat o ambianţă emoţională pozitivă de apropiere umană.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors