Pentru o Lege a presei “prea libere”

Autor: Grid Modorcea (New York)

Le-am tot scris colegilor ziaristi din tara sa nu mai faca crime morale, sa nu-i mai incurajeze pe mitocani, pe toti defulatii care scriu mizerii impotriva celor care au ceva de spus.

Valorile sunt la tot pasul terfelite de mitocanime. Ce destin! Muncesti o viata sa-ti faci un nume respectabil si vine un animal (limbajul pe care il folosesc e in spiritul presei de acasa), un semianalfabet, care semneaza Mitzu sau Partzu, si te baga prin toate gaurile pidosnice, te face una cu laturile, fiindca el are libertate, libertatea de a injura si de a fi el, nestiutul de nimeni, nula in marea suma!

Dar ziarele si site-urile incurajeaza animalele, le ofera cu generozitate loc de dat cu capul, de dragul rating-ului, fiindca aduc cititori, adica incasari!

Eu cred ca nu aduc, dimpotriva, ii descurajeaza pe cititorii buni sa mai citeasca un ziar care practica o asemenea prostitutie!

Ai o suta, o mie sau zece mii de cititori buni si vine un marlan, care da cu mucii in bunatatea de fasole!

Dar patronul ziarului e de partea animalului, fiindca si el e un animal, si zice, bine ii face, si eu as fi scris la fel de nu eram patron!

In secret insa, nevazut de nimeni, chiar el scrie acele mizerii, ca sa incurajeze animalele, sa se ia dupa el, dupa cel care da tonul!

Ba angajeaza anume un specialist in pidosnicie, care se ocupa numai cu spurcarea. Si neaparat un astfel de exemplar trebuie sa absolve “Academia Catavencu”!

Si daca unul injura, prind curaj si altii, alti mitocani, care isi dau si ei cu parerea. Cica asta se numeste libertate de opinie sau de expresie.

Dar cei care mazgalesc rubrica de comentarii n-au auzit de masura estetica, de autocenzura, nici de bun simt, sa nu se mai amestece unde nu le fierbe oala. Insa ei tocmai acolo se baga. Daca e o dezbatere filosofica, matematica sau alchimica, hopa si ei, isi dau cu parerea si, una-doua, il si injura pe savantul respectiv, ca e rus sau e turc!

Bref, suprema dogma: forumistii se pricep la toate, ei sunt atotstiutori. Forumisii sunt gazetarii cei mai buni. Ia scrie un articol despre masonerie sau despre isihasm, sa vezi cum apar animalele, care n-au somn daca nu te injura macar o data! Abia ce-am publicat un articol despre Craciun si m-am trezit injurat de Paste!

Comunismul a facut ca un paznic sa fie egal cu directorul fabricii. Iar acum “presa libera” intrece comunismul, ea face ca orice analfabet sa fie egal cu un geniu, ba sa-i dea lectii. Cititi-l numai pe Cacartianu sa vedeti ce lectii ii da el, nu lui Ceausescu, ci lui Mircea Eliade! Animalul il priveste de sus pe savant, pe muzician sau pe scriitor!

Auzi, “presa libera”!? Libera de ce? Poate de cultura, de profesionalism, de alfabetizare elementara. Libertate nu inseamna ca orice animal are dreptul sa-si dea cu parera. Care parere? O parere avizata e un  lux. Ce parere are el daca e animal, daca e analfabet? Cine are nevoie de animale in parlament sau in presa zilnica?!

Stimabililor, cine are ceva de spus, isi arata identitatea, semneaza limpede, isi exprima interesul pentru un dialog curat, civilizat, asa cum se practica aici, in America, unde orice opinie este semnata cu numele si adresa in clar, ba autorul ei isi publica si fotografia. Mai mult, sunt unele ziare, care, atunci cand cineva isi da cu parerea despre o vedeta sau alta, trimit mesajele vedetei, sa-si dea acordul daca sa publice un asemenea comentariu sau nu! Nemiavorbind de faptul esential: respectul ziarului pentru colaboratori!

Dar pana sa ajunga aici presa noastra, e un drum atat de lung ca pana la steaua, cum ar zice poetul. Adica am avea de mancat milioane si milioane de paini, cat toate firele unversului.

Adica niciodata.

Romanii, animalele lor, nu se mai spala de toxine, le-au intrat definitiv in sange. Ei trebuie sa spurce. Altfel nu se simt bine. Mor. Un talent romanesc ca sa se impuna in Occident trebuie in primul rand sa recupereze golul facut de animalele care s-au desertat pe numele lui. Adica trebuie sa munceasca la purificarea sa, sa faca un Fitness moral neintrerupt.

Fiindca Fitness-ul adevarat la asta duce, la o inaltare, prin eliberarea de materia negativa, de toxinele din tine. Lupta cu greutatile fizice te face sa te simti deodata usurat, parca plutesti.

Asa si artistul care vrea sa-si faca un nume pe alte meleaguri, trebuie sa lupte cu fiarele, cu ce au lasat in urma sa animalele, obstacole de netrecut uneori. Si multi abandoneaza lupta. Fiindca prostii sunt si multi.

Cum a spus Lapusneanul? Cu prostii nu te poti lupta, sunt multi, iar cand ei cer capul lui Motoc, Motoc trebuie sa fie sacrificat. Sa ne amintim ce au scris in acest sens Negruzzi si apoi de Eminescu in piesa sa Alexandru Lapusneanul:

Toate glasurile se facura un glas si acest glas striga: „Capul lui Motoc vrem“.

- Ce cer? intreba Lapusneanul, vazand pre armasul intrand.

- Capul vornicului Motoc, raspunse.

Si Lapusneanul l-a chemat la dansul pe Motoc, sa comenteze cererea multimii.

- Dar, milostive doamne, nu-i asculta pre niste prosti, pre niste mojici. Pune sa deie cu tunurile intr-insii… Sa moara toti! Eu sunt boier mare; ei sunt niste prosti!

- Prosti, dar multi, raspunse Lapusneanul cu sange rece; sa omor o multime de oameni pentru un om, nu ar fi pacat? Judeca dumneata singur. Du-te de mori pentru binele mosiei dumitale!

*

Asa era in Evul mediu. Insa lumea a evoluat, azi ar trebui sa fie invers. Adica ar trebui ca prostimea sa se rareasca.

Aici e chestiunea. Merita sa moara un talent, nu mai spun de un geniu, pentru ca prostimea nu-l place, vrea sa se duca dracului?! (…)

Nu demult, Angela Gheorghiu era improscata cu noroi de neica nimeni, ca a refuzat sa cante la Metropolitan Opera, fara sa cunoasca adevaratele cauze. I-a terfelit apoi casnicia cu Roberto Alagna.

Iar Radu Lupu a declarat ca nu mai vine in Romania din cauza “presei prea libere”.

Intr-adevar, presa din Romania a depasit nu numai comunismul, ci si capitalismul. Ramona Badescu spunea ca a vizitat tara si a ramas uluita ce a vazut la chioscurile de ziare. Numai ziare cu femei goale. Chiar si starea vremii era prezentata de o femeie goala! O asemenea imagine nu ai sa gasesti in Occident, unde exista chioscuri speciale cu revistele porno, nu se amesteca cu “Daily Mail”, sa spunem, sau cu “New York Times”.

Dar la noi se intampla asa ceva fiindca e “libertate”! Ganditi-va numai ce a ajuns ziarul “Libertatea”, o foaie pornografica! De ce? Fiindca li se permite. Fiindca nimeni nu este tras la raspundere pentru mizerii. Fiindca in Romania nu exista o adevarata Lege a presei!

Asta trebuie sa faca noul guvern, noul parlament, sa reglementeze “libertatea cuvantului”. Vor face oare un asemenea gest oameni care au plagiat sau incurajeaza plagierea, alt pacat condamnabil, care compromite un intelectual?

Va spun, fara aceasta Lege nu se vor indrepta lucrurile in tara. Romania nu va intra in normalitate cu o presa anormala, sarita de pe fix. Nici cu un parlament semidoct. Va fi o tara de dobitoci si dobitoace.

Libertatea nu e pentru oricine. Si lumea libera, si democratia au legi, au carcere, au disciplina. Nu face fiecare ce-l taie capul cum se intampla in Romania, unde troneaza jungla, care e tare generoasa cu animalele.

Foarte multi artisti sau savanti au pierdut batalia cu prostimea. Talentul se lupta, dar prostimea deasa nu se lasa si adesea ea castiga. Multe valori au pierit asa, unele nici n-au apucat sa se afirme. Prostimea deasa cere mereu de-ale gurii. Ea e Moloh. Trebuie sa se hraneasca, mereu si mereu, cu victime nevinovate. Ba cu cat talentul e mai mare, simte o nevoie bolnava sa-l coboare, sa-l faca una cu mizeria ei. Il sacrifica fara mila.

Ea, prostimea deasa, e nesatioasa. Ea e vechiul si noul Babilon, papurisul in care ne nastem, traim si murim. Dar cum?, that is the question.

Asadar, iata ce-i doresc eu Romaniei, pentru Noul An, o Lege a presei, a presei adevarate, care s-o faca sa se lepede de gogoase si sa intre intr-un dialog real cu lumea.

(Corespondenta de la New York)

O searã ca o colindã

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan)

Seara  Sfȃntă de Ajun al Crăciunului ne prinde pe freeway sub o ninsoare pornită parcă din senin,  ȋncetinind traficul condensat deodată şi  ȋmpiedicȃnd  circulaţia vehiculelor pe zăpada depusă cu repeziciune. Am ajuns ȋn Canton cu greutate şi cu temeri, mai ales că pe marginea drumurilor şi şanturi se-mpotmoleau maşini după maşini. Prima zăpadă ȋn Michigan a ȋnceput să cadă ȋn seara de Ajun. Gazda noastră ne-a oferit o seară agreabilă, pusă la cale anume să nu simţim  absenţa celor dragi din familiile noastre care ne lipsesc fiecăruia după caz, căci da, aşa e: mare-i bucuria cȃnd ȋmpodobeşti un brad de Crăciun, dar mai mare-i atunci cand eşti ȋnconjurat de familie, de  prieteni. Ne adunăm care/cum prin străinătatea unde ne-am aşezat, să ne simţim ca o familie deşi gȃndurile noastre zboară spre cei dragi rămaşi departe. La ȋntoarcere ȋmi doream să treacă timpul mai repede şi să mă aflu ȋn sala catedralei „Sf. Gheorghe” din Windsor, Canada, unde solistul nostru ȋndrăgit de muzică folk Ştefan Hruşcă urma să ne colinde ȋn seara de 25 dec. 2012. Un eveniment inedit şi aşteptat cu nerăbdare de către romȃnii stabiliţi ȋn această parte de Ontario şi nu numai, căci la concert au sosit şi mulţi dintre cei stabiliţi dincolo de rȃul Detroit, ȋn statul Michigan.

Sala era plină ȋnainte de ȋnceperea concertului, plus balconul, ȋncȃt aveai impresia că nu sunt suficiente locuri, dar fiecare invitat ȋşi avea locul asigurat,  organizatorii avȃnd grijă ca totul să se desfăşoare ȋn bune condiţii.  Preotul George Săndulescu şi soţii Carmen şi Ovidiu Ognean au pus suflet şi energie ȋn iniţierea şi organizarea acestui spectacol de mare ţinută artistică. Au fost ajutaţi  de d-na Lucia Coşeri, care s-a dovedit o gazdă săritoare si inimoasă, iar d-l Petre Trifan şi d-na Corina Şuta au avut ȋn grija lor asigurarea biletelor. L-am surprins pe marele nostru interpret, ȋnainte de intrarea ȋn sală. Deşi obişnuit cu scena, mi-a părut uşor emoţionat. Un nou loc, un alt oraş, un public necunoscut dar drag, romȃnii – mulţi chiar de pe meleagurile sale natale. Ȋmbrăcat cu cămaşa lungă, albă, cu nasturi mici pȃna la mijloc, ȋncreţită uşor pe umeri, cu pantaloni de culoare ȋnchisă pe piciorul fin, Ştefan al nostru (căci da, este al nostru), al tuturor romȃnilor şi-a făcut intrarea cu părul său auriu pe spate şi ochii azurii, uşor oblici, un mesager trimis să ne colinde şi să ne umple inimile cu bucuria vocii sale inconfundabile. Aplauze prelungite s-au făcut auzite pȃnă cȃnd şi-a acordat chitara şi cu vocea sa plină, caldă, cu accent maramureşean, de pe valea Izei, din Ieudul său natal, ne-a salutat cu vorbe line şi pline de iubire introducȃndu-ne ȋn lumea colindelor sale nemuritoare.

                   „’La mijlocul cerului

                      Este-un pom al raiului

                      La poalele-i poleitu

                      La mijloc ȋi ţumbrăvitu

                      Şi la vȃrf ȋntrauritu

                      Da acolo cine şede

                      Şedeu două rȃndunele

                      Ȋmpletindu-şi luminele

                      Lumini calde ca de ceară

                      Să se vadă peste ţară

                      MÂNDRÃ-I SARA DE CRÃCIUN!”

Suita de colinde s-a desfăşurat ȋn două părţi, ȋn pauza dintre ele solistul acordȃnd autografe, ȋntreţinȃndu-se cu spectatorii, pozȃnd cu fiecare dintre cei ce şi-au dorit o amintire peste timp şi spaţiu. Totul cu atȃta modestie si cum  ȋmi spunea Dana din cȃnd ȋn cȃnd,” cu atȃta omenie”. Dar ceea ce mi-a atins ȋn plus simţirea a fost că după fiecare colind, după fiecare ropot de aplauze, Ştefan  Hruşcă mulţumea publicului cu un cald „mulţam fain!”

Acest „mulţam fain” venea prin vocea-i minunată de pe firul interminabil al tradiţiilor strămoşeşti şi din bunul simţ al oamenilor cu adȃnci rădăcini ȋn istoria neamului nostru romȃnesc.

Ȋmpreuna cu solistul au cȃntat toţi invitaţii, colinde care au intrat ȋn casa lor an de an ȋn preajma sărbătorilor de iarnă: „O ce veste minunată”; „Sculaţi, sculaţi boieri mari”: „Colo jos Doamne mai jos”;”Vȃnător de-a lui Crăciun”;”Am venit, gazdă Mihai”;”Florile dalbe”         şi-atȃtea altele dragi nouă. 

A fost acompaniat la percuţie de Mario Florescu, la orgă de Leonard, iar la keyboards de fiul său Ṣtefănel.

Ȋnsotit de soţia sa Geanina, fiul Ṣtefănel ( 21 ani) şi fiica Andra ( 11 ani) , Ṣtefan Hruşcă ne-a prezentat astfel şi familia sa frumoasă, care i se află alături şi la concertele pe care le susţine pretutindeni.

Deşi stabilit de foarte multă vreme ȋn Canada, Ṣtefan Hruşcă, revine adeseori pe plaiurile natale cu concerte, ȋn preajma sărbătorilor de iarnă şi nu numai ȋn Romȃnia dar şi ȋn multe ţări unde s-au stabilit romȃni. Lira sa ȋi duce cȃntul din Romȃnia pȃnă-n Canada, America, Italia Spania, Germania… Peste tot unde trăiesc romȃni cu dragul de „acasă”, căci Romȃnia este pretutindeni unde trăiesc romȃni.

Urările venite prin colindele sale le-a primit la rȃndu-i din partea romȃnilor din Windsor, care au plecat spre casele lor cu inimile pline de o seară de Crăciun specială… Afară a ȋnceput să ningă liniştit… aşa se ȋntamplă de fiecare dată pe unde Ştefan Hruşcă ȋşi acordează lira.

              „ Liru-i lin şi iară lin

                 Bate vȋntu’ cȃt-ȋi lin

                 Frunză verde de mălin”

              „ Şi colinda nu-i mai multă

                 Şi colinda nu-i mai multă

                 Să trăia cine-o ascultă…”

                Şi la Anu’om vini

                Numai daca ni-ţi primi”

                    … promite Ştefan al nostru cu zȃmbetul său frumos ȋn coltul buzelor.   

Adalbert  GYURIS:

Mai tot timpul când am fost copil şi mai târziu, după ce m-am căsătorit părinţii mei au avut doi porci pe lângă multe alte animale mici de casă.

             Cu o zi înainte de tăierea porcilor mama nu le mai dădea de mâncare,doar apă caldă.

             Tata ascuţea cuţitele, pregătea trei cazane pline cu apă,tăia lemne de toate categoriile, normale pentru cuptorul din casă, mari pentru cazane şi mici pentru pârlitoare făcute tot de el. Mai târziu am trecut la gaz, era mult mai repede gata şi nu era aşa de obositor.Mic fiind am prins acasă, în satul copilariei mele Izgar, localitate situată lângă staţiunea Buziaş, la 50 kilometri de Timişoara, apoi la bunici şi la mătuşa, sora mamei cum porcii erau pârliţi cu paie, când era gata pe la picioare, urechi şi coadă cu fier înroşit, aceste fiare erau puse în cuptoarele ce încălzeau apa din cazane.

             Părinţii mergeau la începutul lunii aprilie la târg de unde cumpărau doi purcei, mama era „specialista” ,se târguia şi aproape tot timpul era mulţumită de ce cumpăra şi cu cât. Îi puneau într-un sac şi cu un căruţ îi aduceau acasă. Purceii erau mici de câteva săptămâni.

            Afară încă era rece, de aceea în cocină era pus paie  unde purceii se cuibăreau şi dormeau unul lângă celălalt. Era o plăcere să te uiti la ei. Toate vietăţile mici sunt tare drăgălaşe.

            Mama le pregătea mâncare, resturi de la noi, chiar cu îmbunătăţiri, adăuga lapte şi uneori ouă. Dupa câteva săptămâni le fierbea verdeţuri ce apăreau deja prin grădină în care punea resturile de pâine. Prin vară tata mergea în fiecare a treia zi cu bicicleta pe o vale,lângă râul Bârzava şi culegea un sac bine îndesat cu frunze de napi. Aceste frunze, uneori erau înlocuite cu frunze de sfeclă, din grădina noastră, dupa ce erau fierte se adăuga cucuruz, adica porumb sau orz măcinat.

            Copil fiind, în sat a fost un purcar care aduna de dimineaţa porcii şi îi ducea în afara satului, seara erau aduşi acasă şi doar atunci mai primeau un supliment de mâncare. Dupa  octombrie erau ţinuţi acasă şi primeau ludaie, adica dovleac fiert şi porumb.

             Ţin minte că bunicii din ambele părţi aveau şi câte patru porci, doi îi vindeu la târgul din Bocşa, Reşiţa sau Timişoara.

             Cocina era destul de mare pentru doi porci. Era podită şi lateral avea o deschizătură unde se punea mâncarea pe un jgheab înclinat care cădea în vălăul lor.

             O dată pe săptămână se făcea curat şi se puneau paie.

             Pe un alt perete decât deschizătura, era uşa care dădea într-o încăpere mai mare ca „dormitorul“ lor şi aici era podit. Aici porcii ieşeau în fiecare zi la „plimbare”, aveau mai mult aer, primeau de mâncare trifoi, frunze de sfeclă şi alte verdeţuri.

            Când erau ierni mai friguroase, pe pereţii exteriori tata punea tulei de cucuruz, un fel de izolare termică pentru a păstra în interior căldura de care aveau nevoie.

             La noi în familie porcii erau tăiaţi în luna decembrie  între prima săptămână şi până la mijlocul lunii, doar sâmbăta.

              Asta din moşi-strămoşi pentru că iarna oferea condiţii bune de prelucrare, conservare şi păstrare de lungă durată.

             În familia noastră era sărbătoare tăierea porcilor. Erau prezenţi până la cinsprezece persoane, rude apropiate. Bărbaţii au deprins meseria de la părinţi, ascultând apoi de alţii şi şi-au îmbunătăţit-o prin propria lor experienţă.

            Tata avea căteva cuţite speciale pentru această „ceremonie”, maşinile manuale de tocat carne, una cu găuri mari şi alta cu găuri mici, apoi „tubul” pentru cârnaţi. Ceilalţi din familie, în primul rând femeile, adulţii şi chiar copii  aduceau o contribuţie însemnată.

            Mama, soacra-mea, soţia mea şi mătuşile curăţau şi spălau maţele. Mama şi soţia mea pregăteau mirodeniile din timp, se îngrijeau de toate în procesul prelucrării, participau direct la definitivarea gustului fiecărui preparat, pregăteau mâncarea pe durata zilei şi mai ales cina. Mama făcea prăjituri. Tata desfăcea în ziua aceea butoiul cu vin şi vasul cu verzele acre.

          Cei care lucrau rămâneau în concediu sau recuperare. De multe ori copiii cereau voie de la şcoală.

          Părinţii mei se sculau mai devreme ca de obicei, tata curăţa zăpada dacă era,pregătea locul pentru pârlit. Tot tata făcea focul într-un cazan, mai târziu în celelalte două.

     După ce porcul era înjunghiat, momentul cel mai urât, mama pregătea micul dejun. Totdeauna avea pâine făcută cu o zi înainte. Frigea sânge şi cu varză acră. La urmă fiecare primea o cană cu ceai de mentă fierbinte îndulcit cu miere de albine.

    Porcul era pârjolit la început pe spate şi ras bine cu cuţite mai vechi apoi era întors cu picioarele în sus. Ca să stea drept era sprijinit pe lături cu bucăţi de lemn, făcute de tata. Se smulgeau unghiile până ce erau calde apoi era curăţat şi spălat bine cu apă caldă şi frecat bine cu o perie de rădăcină, până ce şoricul se făcea alb-gălbui.

     Dupa ce era gata, porcul era mutat pe uşa de la cocina, care era scoasă de la locul ei şi pusă pe două butoaie vechi şi altă uşa pe capre. Se aşeza pe spate şi se tăia mai întâi capul, care se desfăcea în două, partea de sus şi de jos,ca apoi partea de jos se mai tăia,se scoteau limba şi creierii. Totul se curăţa şi se punea într-un văiling mare în apă rece.

Apoi se tăia burta şi se scoteau toate măruntaiele.

     Se desprindeau cu grijă, ca să nu se spargă. Maţele împreună cu stomacul, ficatul, splina se puneau în vase pentru a fi separate şi pregătite fiecare după rostul avut.

     Se arunca doar fierea şi beşica de obicei pe acoperişul cocinei. Se desprindea clisa,era ca un cojoc şi coastele se tăiau cu toporul special de lângă şira spinării.

     Seara clisa era sărată abundent, aşezată într-un vas de lemn şi ţinută la sărat trei-cinci săptămâni. Se controla săptămânal, întoarsă şi completată cu sare ca să-şi tragă ea cât îi trebuie. După această perioadă era spălată de sarea pe care n-a „supt-o”, se lăsa să se zvânte apoi era pusă la afumat lent în podul casei sau mai târziu într-un loc special,o încăpere mică făcută în curte.

     Pentru prepararea cârnaţilor se lua carne relativ grasă care rezulta din îndreptarea şi ajustarea părţilor destinate să fie sărate şi afumate. Se toca cu maşina. Se punea într-un vas, văiling şi se framânta bine pentru a se omogeniza, adăugându-se condimente tradiţionale: sare, ai,adică usturoi, piper,ardei boia dulce. Se gusta de mai multe ori pentru a se obţine gustul dorit. La gustat participau şi femeile pentru că bărbaţii pe timpul lucrului au mai băut. Cârnaţii se ţineau o zi –două atârnati la aer ca să se zvânte apoi se puneau la afumat. Se consumau fripţi, dar şi cruzi după ce se afumau şi se uscau puţin. După ce erau luaţi de la afumat mama îi frigea şi îi punea în untură într-un vas din tablă cu capac. Mai târziu, dupa ce eu m-am căsătorit mama punea cârnaţii într-un borcan mare peste care turna ulei de floarea soarelui. Când în vară sau toamnă erau scoşi din borcan erau ca şi proaspeţi.

      Caltaboşul se prepara din organe de porc: inimă, plămâni, ficat, rinichi la care se adăuga şi nişte carne grasă de la gâtul porcului. Toate acestea se ţin în apă rece pentru a se elimina sângele din ele. Se fierb vreme îndelungată,în apă care n-are voie să fiarbă.Se scot din apă cu un strecurător, apa se scurge şi se lasă la răcit. Se taie felii potrivite, se toacă la maşină, se pune orez sau păsat bine fiert şi răcit apoi condimentele: ceapă prăjită în untură, sare, piper, puţin cimbru şi cuişoare. Se frământă bine aceasta pastă, se dă gustul dorit, se adaugă puţină zeamă din cea în care s-au fiert organele, pentru a se muia şi a intra usor în maţele cele groase. Se ţine în pod la rece şi trebuie consumat în timp scurt, crud sau fript, după poftă.

     Sângeretele conţine aceleaşi îngrediente şi se prepară la fel cu caltaboşul, cu deosebirea că în loc de organe de porc se pune sânge închegat, fiert şi tocat.

       Din resturile de clisă,adică slănină se făceau crame, se mai spune jumere. Erau tăiate cu cuţitul în bucăţi mai mari, prin prăjire se făceau mai mici. Bucăţile de slănină se puneau într-un cazan şi la foc mic se amestecau tot timpul cu o lingură mare de lemn. Se făcea un miros tare plăcut.

Prin topire se obţinea untura care se păstra tot anul într-un călai.

       Seara era mare sărbătoare,era pomana porcului. Cu toţii eram adunaţi la masa întinsă. La început bărbaţii au băut răchie, femeile pregăteau mâncare. Se mânca din toate câte puţin pentru a le proba. Varza murată era bine venită pe lângă toate delicatesele făcute din porci. Tata aducea vin făcut de el din strugurii care erau în curte şi grădină. La urmă mama ne aducea prăjituri. Într-o cameră se asculta muzică, în alta se cânta şi jucam cărţi.

Seara cu toţii eram obosiţi însă bucuroşi că la anul vom avea mâncare, preparate din carne făcută de noi.

       Au trecut mulţi ani de când familia noastră n-a mai tăiat porc pentru că părinţii mei, mătuşile şi unchii s-au dus să „locuiască” dincolo de nori.

       Tăiatul porcului a rămas doar o frumoasă amintire la care mă gandesc cu mare drag mai ales în luna decembrie !

                            Adalbert  GYURIS

Taina Sf. Hirotonii reflectată în proverbele românești(I)(Continuare din numărul trecut.    

 V. Efectele sunt amintite pe larg în proverbele românești. Taina Sfintei Hirotonii îi conferă preotului întreita demnitate:

 - De conducător. Un proverb din Banat ne amintește de vremea veche, când regiunea aparținea, bisericește, de Patriarhia de la Karloviț, respectiv de Episcopia de la Vârșeț. În această situație, preotul din parohie avea un statut special, privilegiat: ,,Hopa, hopa!/ Pân-la popa,/Că vlădica nu-i nimic”(VII, 92). Preotul avea autoritate morală deosebită în cadrul parohiei și puțini erau cei care aveau curajul să-l înfrunte pe preot, ori să-i neglijeze poruncile, îndrumările și sfaturile.  De aici și vorba pusă în gura unui asemenea preot plin de emfază: ,,Voi arăta eu cine-i popă în biserică”(X, 376).

-De învățător: ,,Datoria preotului (este de) a cunoaște bine credința și ale credinței”(VIII, 457). Prin predici, pareneze, necroloage, cuvântări ocazionale, discuţii particulare, preotul are datoria de a învăţa pe credincioşi cele ale învăţăturii creştine: ,,Popa nu spune predica de două ori” (VII, 86). Omul din popor are tot respectul faţă de cele aflate de la preot, dar socoteşte că nu le poate pune pe toate în viaţa practică: ,,Nici toate ale popii, nici toate ale doctorului”(VII, 96). Multă vreme și în multe locuri, preotul a fost socotit pe post de bau-bau pentru speriatul copiilor, folosindu-se expresia: ,,Taie popa limba”(VII, 102). La o analiză mai atentă, vom observa că, de fapt, expresia rostește un mare adevăr: preotul are datoria de a învăța pe copii cele bune și a-i dojeni pentru cele rele, are datoria de a mustra cu tărie pe cei ce nu-și controlează limba și rostesc cu ea înjurături și alte vorbe grele la adresa celor sfinte.

-De sfințitor:

v    săvârșirea slujbelor din duminici și sărbători: ,,A cânta ca popa la Rusalii”(VII, 140); ,,A sluji pentru norod, cea mai mare către Domnul rugăciune”(VIII, 505); ,,Ca popa la biserică, și ziua, și noaptea”(IX, 121); ,,De câte ori la biserică a mers,/ Popa salcie mi-a dat;/ Dacă am început să merg mai des/ La mine nu s-a uitat”(VI, 489). Nu oricine poate oficia sfintele slujbe, fiindcă nu oricine are harul Sfintei Preoţii. Din cauza aceasta are justificare proverbul: ,,Numai popa poate umbla cu cădelnița”(VII, 93). Când parohia este săracă și personalul puțin, preotul bate și clopotul și toaca: ,,Unde popa nu toacă”(X, 377)”. Dacă se întâmplă, dimpotrivă, ca într-o localitate să fie mai mulți preoți: ,,Svârli cu bățul într-un câine și lovești un popă”(VII, 94), așa cum se întâmpla în veacurile trecute, ajungându-se și până la 17 preoți într-un sat, apăreau diferite intrigi între ei, fapt speculat cu asprime de creatorul popular: ,,Unde sunt popi mulți, moare pruncul nebotezat”(VII, 89). Situația ideală ar fi aceasta: ,,Nu e sat fără de popă(VII, 101).

v    săvârșirea Sfintelor Taine: ,,Când popii n-au de lucru botează viței”(VII, 100), desigur, proverbul este o ironie, dar el atestă lucrarea preotului de a boteza. El spovedește: ,,Ce știe popa nu trebuie să știe satul”(VII, 100). Preotul împărtăşeşte:  ,,Numai moartea când vedem că se apropie de noi, atunci alergăm la preoți și-i chemăm. O, ce zădărnicie!”(VIII, 457). Aici trebuie să remarcăm un lucru. În unele regiuni există superstiția că preotul are posibilitatea să ghicească în Sfânta Împărtășanie dacă cel împărtășit moare sau mai are de trăit. Unii preoți speculează această superstiție și o folosesc pentru a-și rotunji veniturile. Cei mai mulți însă recunosc cu sinceritate că preotul nu ghicește nici în Sfânta Împărtășanei, nici în Sfânta Evanghelie, nici în alte cărți, în cafea, în stele, în palmă sau altele. El își face slujba lui și atât. Numai Dumnezeu știe anii și zilele oamenilor, ceasul morții fiecăruia. Ghicitul unor preoți este perceput de creatorul anonim ca o șarlatanie, iar următorul proverb o exprimă cu prisosință: ,,Profet după Hristos măgar este”(X, 378).

v    Săvârșește ierurgiile solicitate, precum înmormântarea: ,,Curând îi va cânta popa”(VII, 113), ,,Mai bine pandur la spate, decât popa la cap”(IV, 535). El săvârșește pomenile și parastasele: ,,De popă nu scapi nici mort”(VII, 95). Preotul umblă cu colindul din casă în casă în Ajunul Crăciunului și cu sfințirea caselor la Bobotează și, în unele locuri, la începutul fiecărei luni: ,,Trecu ca preotul cu crucea”(VII, 122); ,,Popa în ziua de ajun, să-l poftești să șadă puțin pe pat, ca să-ți scadă pețitorii” (IX, 358). În aceste împrejurări, el este însoțit de cântărețul bisericii: ,,Popa Manoilă/ Cu țârcovnicul Gavrilă”(VII, 105). Chiar dacă uneori preotul are slăbiciunile, păcatele, lipsurile și năravurile lui, harul preoției lucrează și prin acesta, fiindcă ,,Și popa prost blagoslovește biserica”(VII, 85(Va continua).

              VI. Treptele Preoției.

• Diaconia . În proverbele din colecția lui Zanne nu întâlnim treapta diaconiei.
• Preoția. Din treapta Preoției propriu-zise este menționată, ca treaptă administrativă derivată, funcția de protopop.  Imaginea lui însă e destul de difuză, semn că n-a avut contacte directe cu omul din popor, cu masele de credincioși. Se știe despre el că lua ,,gloabă”(,,Da-te-aș protopopului de gloabă!”, VII, 128) de la preoți și că tinerii care urmau să se căsătorească se duceau la el să ia aprobare. ,,Taie lemne ca la protopop”(VII, 127). Ii punea să spună rugăciuni, iar dacă nu știau, le dădea o secure  stricată și-i punea să taie lemne(VII, 128).
• Arhieria.  Din treapta aceasta întâlnim de mai multe ori vorbindu-se de episcop. Era socotită o funcție foarte înaltă, de vreme ce, atunci când trebuia desemnat tot poporul, se folosea expresia ,,De la vlădică la opincă”(VII, 218), înțelegându-se întreaga populație,  de la domnitor până la cel mai de jos om al societății.  Episcopii erau însă văzuți rar de credincioși, ,,Ca vlădicii”(VII, 220). Erau remarcați mai cu seamă pentru pedepsele ce le aplicau preoților, sau, în unele cazuri, chiar credincioșilor: ,,Dumnezeu să te ferească/ De mânia vlădicească / Și de pâra mojicească”(VII, 220). Nu oricine avea acces la ierarh, nu oricine era de ,,Nasul vlădicăi”(VII, 220). Exista rânduiala ca să contribuie fiecare preot, fiecare parohie, iar uneori fiecare familie la susținerea episcopului și a funcționarilor eparhiali. În Banat, spre exemplu, am întâlnit documente care vorbeau de obligația ca fiecare familie să dea drept ,,gloabă” pentru episcopul de la Vârșeț câte o găină. Uneori însă dajdia aceasta ,,vlădicească” creștea vizibil, ceea ce făcea pe omul din popor să exclame: ,,Îs lungi poalele vlădichii”(VII, 219) sau, mai rău, ,,S-a desmăgărit vlădica”(VII, 217), ajungându-se până la afirmații de genul: ,,Rău e turcul, dar încă mai rău e episcopul”(VII, 219).  Probabil că la imaginea proastă a ierarhului contribuiau și preoții, care intrau în contact direct cu el, suportându-i cel mai adesea pedepsele: ,,Știe bine vlădica pe cine ia de chică”(VII, 217) sau cheltuielile imense ce le necesitau vizitele pastorale și inspecțiile ierarhului în parohii: ,, Vine episcopul în sat și preoții se fac neveste”(VII, 219). Nu lipsesc nici ironiile la adresa ierarhului și a protopopului, precum: ,,Vlădica de e vlădică/ Și tot are ibovnică,/ Dar  eu ca protopop, /De ce să n-am șapte-opt?”(VII, 218). În vremuri grele, starea materială a episcopilor era atât de precară, încât se vorbea de o adevărată decădere din treaptă a ierarhului: ,,A ajunge din vlădică popă”(VII, 219).

            VII. Întreținerea clerului a fost întotdeauna o problemă foarte delicată, atât pentru Biserică, cât și pentru comunitate, iar apoi pentru stat. Ideal ar fi fost ca preotul să nu fie retribuit cu bani pentru serviciile oficiate, pentru activitatea lui. După exemplul Mântuitorului și Sfinților Apostoli, el ar fi trebuit să oficieze totul gratuit, să facă misiune voluntară, conștient că el nu slujește un om oarecare, ci pe Însuși Dumnezeu. El trebuie să slujească cu conștiința eternității și răsplății din partea lui Dumnezeu în viața de apoi. În realitate, preotul are și el familie, nevoi omenești și nu-și poate permite să spujească cele ale preoției sub formă de voluntariat. Lucrul acesta a generat multe reacții din partea unor credincioși, dar și multe abuzuri din partea unor preoți. Proverbele sesizează acest aspect și-l analizează în modul lor specific. ,,A da ortul popii”(VII, 113; X, 378)  este proverbul care ne duce cu gândul la decesul cuiva. Nu e numai atât. Cu prilejul decesului, serviciile religioase oficiate de preot trebuie plătite. În limba greacă, ,,ortos” înseamnă ,,corect”, ,,drept”, ,,adevărat”. În această expresie,  sensul este acesta: ,,a da ceea ce i se cuvine preotului pentru serviciile oficiate”. De aici și proverbul: ,,Preotul de unde cântă mănâncă”(VII, 121). De la  ceea ce este drept, de la ceea ce i se cuvine conform unor regulamente clare și unor cutume locale până la abuzuri de genul ,,A da pielea popii”(VII, 114) este cale lungă: ,,Nici o porunca așa de lesne ca a preotului te supune, să-i dai și cămașa de pe tine de bună voia ta”(IX, 131); ,,Popa pe tăcute și nimic cerând îți ia paraua din pungă de bună voia ta”(VIII, 457). Astfel de situații duceau la dezgustul multora și adoptarea unei atitudini specifice: ,,Nici popă nu-i mai trebuie”(VII, 102). Plata nu este egală la toți preoții pentru aceleași servicii. Ea diferă de la zonă la zonă, de la parohie la parohie, de la preot la preot: ,,Cum e popa și colacul”(VII, 101).Existau chiar și preoți, care, de dragul veniturilor obținute cu prilejul înmormântărilor, doreau în intimitatea lor să aibă cât mai multe astfel de servicii, fapt care nu scăpa neobservat de către creatorul anonim: ,,Nu precum vor popii nouă, ci precum ne vor lăutarii, așa să ne dea Domnul nouă”(VIII, 457). Lăcomia unor preoți a fost amendată cu asprime de creatorul anonim: ,,Burta popii – i sac fără fund”(VII, 100), ,,Burtă de popă”(VI, 99), ,,Popa are mână de luat, nu de dat”(VII, 95), ,,Popa mănâncă și de pe viu și de pe mort”(VII, 95), ,,Sacul popii-i fără fund”(VII, 99), ,,Popa până și-n pridvor/ Cată să aibă izvor”(VII, 92), ,,Popa nu are nimic isprăvit”(X, 376), adică este  nesătul de foloase, ,,Mănâncă cât un popă-n sărbători”(VII, 99). Poftirea preotului la masă cu prilejul unor servicii religioase denota ospitalitate, bună-cuviință, omenie, după cum, din contră, lipsa unei astfel de invitații denotă zgârcenie, sărăcie, egoism: ,,Nu i-a ieșit de multe ori popa din casă cu firimituri în barbă”(X, 377).Chiar preoții vrednici, care au căutat să practice anumite activități menite să le aducă venituri suplimentare, au fost contestați de comunitate: ,,Ce-i trebuie popii stupi, când încolo toate le are”(VII, 98). Veniturile foarte mici provenite din plata pentru serviciile religioase în unele zone, dar și comportamentul unor preoți, l-a făcut pe omul din popor să-l numească pe părintele său spiritual ,,Colivar”(VI, 525), adresându-i-se ironic: ,,Popa Stoian/Cu luleaua de cocean”(VII, 101). Au fost și din cei care au considerat că preotul săvârșește cele ale preoției numai pentru a-și satisface nevoile materiale: ,,Joacă preotul de nevoie”(VII, 122). S-au făcut uneori și comparații între veniturile preotului și ale altor categorii sociale: ,,Cu gramatica/Rămâi nimic, / Dar cu condacu/ Umpli sacu, /Iar cu troparu/ Umpli hambaru”(VI, 526). Nu toate veniturile reveneau în exclusivitate preotului. O parte din ele trebuiau date organelor ierarhic superioare: protopopul, episcopul etc.: ,,Da-te-aș protopopului de gloabă”(VII, 128).

              Acei preoți care-și uitau de îndatoririle lor elementare privind statutul social și comportamentul corespunzător și amestecau cu cei ce frecventau cârciumele, puteau auzi expresii de genul: ,,Ia fă cinste, popo Brat,/C-ai luat banii pe tocat”(III, 523). Nu știm dacă popa Brat se grăbește să facă cinste, sau ,,Plătește ca popa”(VII, 112; X, 378), adică niciodată.

              În unele zone exista obiceiul de a recompesa pe preot pentru serviciile oficiate în natură. Astfel, cu prilejul colindului de Crăciun, i se dădea preotului carne, de unde și proverbul: ,,Nici n-a avut popa porci, nici trebuie să aibă”(VII, 98). Cu prilejul sfințirii caselor de la  Bobotează, i se dădea un fuior de cânepă: ,,A umbla ca fuiorul popii”(VII, 106). Și, totuși, românii, deși au apreciat întotdeauna smerenia, modestia, n-au întârziat să spună că ,,Popa cu opinci încălțat/ De puțini e ascultat”(VII, 90), ceea ce denotă că statutul social al preotului necesită și o stare materială mai elevată față de a oamenilor de rând, acest fapt asigurând un spor de respect față de preot.(Continuare în numărul viitor).

*

              Al patrulea mag. În cartea lui Leon Magdan, intitulată Pilde și povestiri ortodoxe cu tâlc, am găsit o povestire tare veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi care doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon, unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor, căruia i-a dat safirul pentru a-l îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet. Toate acestea l-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-l ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorî. Femeia îşi apăra cu disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus: ,,- Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va afla de târgul nostru!” Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit. Tânăra femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă. Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitor. Acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus,însă fără nici un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina, Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde Îl poate găsi, s-a grăbit spre Iudeea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos este răstignit pe Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre locul acela, cu dorinţa să-L vadă în viaţă pe Mântuitor, să-I ducă darul său, pe care îl păstrase de atâta timp. Insă, prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani, ce duceau în sclavie o tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a spus: ,,- Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă! O puteţi vinde şi împărţi banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă!”  Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de  fericire, nu ştia cum să-i mulţumească străinului.

              Dar magul, rugându-se cerului să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitor, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Îi era ruşine să se închine împăratului împăraţilor fără nici un dar. Însă, când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus: ,,- În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri …!”  ,,- Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu?” – a întrebat mirat magul. ,,- Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tău a ajuns la Mine şi, îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela care îl iubeşte pe Dumnezeu, îi iubeşte pe oameni. Cine nu caută nevoile celorlalţi spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi mulţumire şi bucurie, nu va afla adevărata viaţă. Cu cât te apropii mai mult de oameni, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu.

*

               Destăinuiri cu Zoe Dumitrescu Busulenga(Continuare din numărul trecut). ,,Verile mergeam la ţară, cum se spune, la bunici. Locuiam într-o căsuţă de lemn şi pământ, într-o mare lipsă de tot ceea ce se cheamă civilizaţie. Seara o petreceam la lumina lămpii cu gaz şi ascultam poveşti. Cât de bogată şi luminoasă ne apărea lumea, plină de taine şi de frumuseţi! Atunci trăiam parcă într-un altfel de timp, participam la o altfel de istorie, aceea deschisă către veşnicie.

Timpul trece mai repede, mult mai repede ca înainte. Aţi observat lucrul acesta? Nu mai ai timp să citeşti o carte, să te gândeşti la ale tale, să te întâlneşti cu prietenii apropiaţi, nu-ţi mai rămâne timp nici măcar cât să-l petreci cu copiii şi cu însoţitorul de drum, pe calea acestei vieţi.

Savanţii au început chiar să măsoare scurtarea timpului. Şi nu este uşor să măsori ceea ce este măsură a tot ce există. Căci nu e stare şi nici mişcare,  care să nu aibă timpul ca dureros sentiment al trecerii. Şi au ajuns ei la concluzia, nu ştim prin ce socoteli, că astăzi 24 de ore trec la fel de repede pe cât înainte treceau numai 16 ore. Adică deja am pierdut o treime din timpul vieţii noastre, sau jumătate din timpul mediu în care suntem activi. Dar şi părinţi din pustia Sfântului Munte, pustnicii zilelor noastre, spun acelaşi lucru: timpul trece astăzi cu mult mai repede decât în trecut. Iar lor nu le poate fi adusă acuza de subiectivitate psihologică dată de transformările sociale…

Viteza tuturor proceselor a crescut şi, totuşi, timpul s-a scurtat. Invers decât trebuia să fie! Iată, deci, că în pofida oricărei logici ştiinţifice, ideologii progresului s-au dovedit mari mincinoşi. Nu ei ne ziceau în secolul trecut, că progresul ştiinţific şi tehnologic va face ca maşinile să înlocuiască munca omului şi astfel va prisosi timpul?! Da, maşina de spălat uşurează munca femeii, dar aceasta e mult mai stresată de lipsa timpului, decât atunci când spăla rufele la râu…

Înainte vreme, oamenii se mişcau încet, cu rânduială, în tot ceea ce împlineau de-a lungul unei zile, a tuturor zilelor vieţii lor. Începeau ziua cu rugăciunea de dimineaţă şi o sfârşeau cu cea de seară; la masă spuneau Tatăl nostru şi nu se apucau de ceva până nu-şi făceau semnul Sfintei Cruci. Adică omul găsea răgaz în toată vremea şi locul să-i zică o vorbă lui Dumnezeu şi, ca răspuns, să primească în suflet încredinţarea că nu este singur. Viaţa lui, deşi era grea, cu urcuşuri şi coborâşuri, cum îndeobşte trebuie să fie viaţa fiecăruia pentru a învăţa ceva din ea, îi aducea un sentiment de împlinire. Era o existenţă trăită plenar. Acum, însă, totul este făcut pe fugă, încât ne simţim aproape tot timpul văduviţi de bucuria clipei, nedesăvârşiţi în ceea ce facem şi trăim. Şi când îţi faci rugăciunea, pentru cei care au această râvnă, mintea nu este acolo. O ia înainte, căutând la grijile zilei sau ale vieţii cotidiene în general. Iar când te apuci de treabă, nu-ţi mai stă mintea să-ţi faci semnul crucii, că deja te gândeşti la altceva şi, până la urmă, nici nu se potriveşte cu peisajul. De parcă Dumnezeu ar trebui să se dea după lume, să se asemene cu ea şi nu invers…!

*

              Ajutoare și contribuții de cult. În această perioadă am primit câteva ajutoare astfel: Domnul Primar George Bazavan s-a ținut de promisiune și a achitat și a doua tranșă de 3.500 lei pentru tipărirea vol. II din Viețile Sfinților, pe care am început să v-o donăm Dvs., tuturor familiilor din parohie și celor din afara parohiei, care ne-ați ajutat cu cel puțin 50 lei în perioada 1 Dec. 2010-30 Nov. 2012.

               Doamna Omir Lucreția din București, fiică a satului Malovăț, a donat 200 lei; Domnul Prof. Virgil Sfetcu din București,  fiu al satului Bârda, a donat 150 lei; Doamna Dr. Rusu Maria  din Tr. Severin, fiică a satului Bârda, a donat 100 lei; Doamna Dr. Mihaela și Dl. Dr. Werner  Funck din Germania au donat 82 lei; Domnul Mărășescu Vasile din Tr. Severin a donat 50 lei. 

              Domnul Popescu  Vasile(Valică) din Malovăț a făcut început la contribuția de cult pe 2012 cu suma de 70 lei. La fel, Doamna Stoichină Gheorghița din Bârda a făcut început la contribuția de cult pe 2012 cu suma de 50 lei.

*

              Cercuri. Consfătuiri. La 15 Dec., preotul Dvs.  a participat la Cercul Pedagogic, care s-a ținut la Școala cu cl. I-VIII din Șimian.

*

              Înmormântări. La 15 Dec. am oficiat slujba înmormântării pentru Pera Nicolae(87 ani) din Malovăț. Dumnezeu să-l ierte!

*

              Program.  În luna Ianuarie avem următorul program de slujbe: 1 Ian.(pomeniri dimineața la Bârda, la biserică; slujbă la Malovăț); 2, 3, 4 Ian.(colindul cu Botezul înMalovăț); 6 Ian.(slujbă la Bârda dimineața și la Malovăț începând cu ora 10); 7 Ian. (pomeniri la biserică la Bârda dimineața; slujbă la Malovăț); 8 Ian. (Bârda); 14 Ian.(Bârda-Malovăț); 15 Ian.(Malovăț); 17 Ian. (Malovăț-Bârda); 21 Ian.(Malovăț-Bârda); 22 Ian.(Bârda); 25 Ian.(Malovăț-Bârda); 28 Ian.(Malovăț-Bârda); 29 Ian.(Malovăț); 30 Ian.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la școală, acasă sau la telefon: 0724. 99. 80. 86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com. 

               Sărbători fericite! La mulți ani!

                                                                               Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

Asociatia Culturala “Ca la noi” – Bacau – Solicitare Parteneriat

Str. Marasesti nr. 151/B/34, cod 600115, Bacău – Romania

C.I.F 16777756 / 2004, cont IBAN  RO70BPOS04003444914ROL01

 Stimate partener,

 Asociatia Culturala „Ca La Noi” desfasoara o activitate intensa in ceea ce priveste descoperirea folclorului autentic de certa valoare si promovarea lui in randul publicului larg pentru ca impreuna sa impartasim din comorile de suflet ale neamului nostru.

           Pentru perioada imediat urmatoare avem in vedere realizarea unui spectacol de datini stramosesti inchinat marii sarbatori crestinesti a nasterii Mantuitorului nostru Iisus Hristos si a Anului Nou.                  

            Evenimentul, ajuns la cea de-a patra editie, isi propune sa reinvie traditiile neamului romanesc, care, din pacate, sunt din ce in ce mai rare. La fel ca in anii precedenti ne dorim sa aducem in fata publicului momente autentice specifice sarbatorilor de iarna, acest lucru fiind posibil cu concursul artistilor veniti din toate colturile tarii, punandu-se un accent deosebit pe obiceiurile de Craciun si Anul Nou, dar si cantece si jocuri populare romanesti de peste an.

In acest an, pentru ca asteptarile publicului si ale noastre au crescut, dorim ca acest eveniment sa capete statutul de „Festival national de datini si obiceiuri”. Drept pentru care, in acest an spectacolul intentionam a-l desfasura pe parcursul a doua zile. Doua zile in care datinile, traditiile, obiceiurile si folclorul autentic vor face casa buna in Bacau. Astfel, pentru aceasta editie, ne-am propus sa primim vizita unor oaspeti de seama, virtuozi instrumentisti, interpreti de renume din Romania si Republica Moldova, precum si ansambluri de datini si obiceiuri care au promovat si continua sa promoveze folclorul romanesc de calitate.

Speram ca editia din acest an sa se bucure de participarea urmatorilor invitati: Vasilica Tataru Nastase si Cristi Nastase, Maria Tataru, Anton Achitei, Viorica Macovei, Calin Brateanu, Angelica Flutur, Marius Zgaianu, Laura Haidau, Andreea Chisalita, Constantin Bahrin, Sofia Vicoveanca, Margareta Clipa, Augustina Dogot, Maria Iliut, Rodica Buhna, Nicolae Glib si altii. Totodata, isi vor da concursul Ansamblurile Folclorice din Poiana Stampei, Ciocanesti, Pojorata, Malini, Sfantu Ilie, Ceata ursilor din Asau, Ansamblurile Folclorice Saratelul si Ca La Noi si altele. Acompaniamentul orchestral va fi sustinut, speram noi, de orchestra „Mugurel” din Chisinau, condusa de maestrul Ioan Dascal.

Invitat special: Lia Lungu, nascuta la Timisoara, stabilita la New York, doamna cantecului banatean care nu si-a uitat niciodata radacinile.

         Spectacolul urmeaza sa aiba loc in zilele de 17 si 18 decembrie, incepand cu orele 17.30 ale fiecarei zile si va fi preluat de una dintre televiziunile de profil de la nivel national.

 Bugetul total estimat pentru acest eveniment se ridica la aproximativ 60.000 lei, in acest buget intrand onorariile artistilor invitati, cazarile celor care raman peste noapte, masa pentru toti artistii, transportul lor si nu in ultimul rand cheltuielile ocazionate de promovare si organizarea efectiva.

            Va rugam sa ne sprijiniti  cu orice suma la realizarea acestui proiect, institutia dvs. avand dreptul de a-si marca sigla pe afisul si programul spectacolului.

             Pentru alte detalii va stam la dispozitie oricand la numarul de telefon 0744/768010.

Aveti, stimate partener, garantia celor mai alese sentimente!

Asociatia Culturala „Ca La Noi”

Presedinte                                                                                 Manager proiect

Rosu Camelia                                                                Ovidiu Drug                                                                                                                                                    

O ciudata imagine a familiei

- Reflectii la romanul Castelul de sticla de Jeannette Walls –

Autor: Silvia Jinga (Michigan, USA)

In zilele noastre conceptul de familie este de multe ori pus la grea incercare.  Subminarea lui vine din diferite directii cum ar fi:  miscarea feminista, cea a homosexualilor sau din randul celor care nu accepta ideea de angajament intr-o relatie serioasa si de lunga durata, opunandu-i o convietuire temporara fara obligatii deosebite. Atitudinea fata de ideea de familie este influentata de un proces mai amplu de relativizare a valorilor, delcansat inca la inceputul secolului trecut. Ne intalnim la tot pasul aici in America cu acele „single moms”, care lupta eroic sa ingrijeasca si sa educe unul sau mai multi copii in absenta autoritatii paterne atat de necesare. Sau atunci cand familia exista in sensul traditional al cuvantului s-a modificat radical rolul parintilor in interiorul familiei,  in directia unei liberalizari excesive a conceptului de autoritate parentala. Am observat din primul moment cand am pus piciorul in aceasta parte a lumii ca unii parinti au dat in mintea copiilor, au uitat ca ei trebuie sa reprezinte reperul ferm al valorilor morale care trebuie inculcate si intarite mereu in constiinta odraslelor lor.  De teama de a nu stirbi cumva libera dezvoltare a personalitatii copiilor, parintii aici se lasa de fapt condusi de capriciile celor pe care ei au de fapt raspunderea si datoria de a-i modela.  Si modelarea unui copil este o misiune grea, dar admirabila de la care nici un parinte nu ar trebui sa dezerteze.

            Romanul The Glass Castle publicat de jurnalista Jeannette Walls la editura Simon & Schuster in 2005 la New York are in centrul lui aventura deconcertanta a unei familii seminomade fara sa fie deloc primitiva, ci dimpotriva sofisticata in gandire si principii.  Este chiar saga familiei autoarei, tinuta in secret pentru multi ani de Jeannette Walls si apoi dezvaluita lumii din teama de a nu fi descoperita de media new-yorkeza, in care jurnalista a avut o incredibila ascensiune. Parintii lui Jeannette, Rex Walls si Rose Mary sunt foarte interesanti ca personaje literare, dar catastrofali ca fiinte reale.  Si ei au trait cu adevarat,  aducand pe lume patru copii:  Lori, Jeannette, Brian si Maureen. Rex, fost ofiter de aviatie lucreaza sporadic ca electrician prin micile asezari din sud care mai de care mai dezolante, exceptand Phoenix-ul unde mostenesc o casa din partea bunicii dinspre mama. Peregrinarea prin localitatile cenusii se explica prin fuga sotilor Walls de creditori pe care ii numeau „bloodsuckers” si „the gestapo”.  Desi amandoi sunt inzestrati cu aptitudini care le-ar asigura un loc onorabil in societate, ei aleg viata fara reguli, total non-conformista, fara obligatii sociale si fara dureri de cap. Mama ar putea preda ca profesoara, dar prefera sa stea acasa nu ca sa supravegheze copii sau sa-i hraneasca, ci ca sa picteze sau sa dactilografieze povestile ei niciodata publicate.

Asa se intampla ca Jeannette in varsta de numai trei ani este lasata sa se descurce si sa-si gateasca singura crenvurstii, ceea ce ii cauzeaza arsuri aproape fatale, care o vor lasa cu cicatrici pe viata. Brian, fratele mai mic cade si isi sparge capul, dar parintii nu-l duc la spital, il lasa sa sangereze si gasesc in asta motiv de gluma: „Dad said, „Brian’s head is so hard, I think the floor took more damage than he did” (Tata a zis „Capul lui Brian e asa de tare ca eu cred ca podeaua s-a sticat mai mult decat capul lui” – p. 13). Eludarea realitatii este o trasatura de baza a sotilor Walls, care au un fel de a-si proteja linistea interioara pe seama ignorarii neplacerilor din jur si in special a celor cauzate copiilor lor. Parintii isi duc existenta lor paralela, tatal cheltuind ultimul banut pe adictia lui la alcool, iar mama pe canvasul si culorile necesare picturilor ei pe care nu le cumpara nimeni. Modul in care aceste personaje se invaluiesc in egocentrismul lor frizeaza de multe ori comicul absurd din romanele lui Charles Dickens.  Ei se situeaza la polul opus parintilor protectori, dimpotriva lasandu-i sa creasca precum ierburile campului sau ca puii de animale impinsi de timpuriu sa lupte singuri pentru existenta. Lasati sa se descurce pe cont propriu, cei patru frati condamnati la foame in mod constant mananc adesea ce gasesc prin cosurile de gunoi, iau pe furis din sacul de mancare al altor copii,  sau se hranesc cu poame salbatice. Din cand in cand parintii mai aduc cate ceva de mancare acasa, dar nu se sfiesc, mama de pilda, sa manance pe ascuns ciocolata, fiind prinsa asupra faptului. 

Rose Mary, mama, se ingrijea de spiritul ei, cultivandu-se mereu, conversand despre Renaissance cu sotul ei, citind  constant, dar isi neglija in mod absolut copiii si i sa parea un lucru cat se poate de firesc. Romanciera, care nu are nici un fel de resentiment fata de parintii ei, luindu-i asa cum au fost, o priveste pe mama ca fiind un fenomen: pe de-o parte avea imaturitatea unui copil de patru ani si pe de alta parte elevatia culturala a unui autentic intelectual.

            Perspectiva narativa se modifica pe parcursul cartii, schimbandu-se de la privirea naiva, entuziasmata  a copilului in prima parte la judecata critica a adolescentului care incearca sa priveasca detasat si critic experienta de viata a familiei. In anii fragezi ai copilariei peregrinarea dintr-un loc mizer in altul si mai mizer nu e inregistrata ca atare de micii Walls, pentru ca tatal este charismatic, iar mama incearca sa le distraga atentia cu felurite artificii. Uneori nu reuseste intocmai, ca atunci cand tatal arunca din fuga automobilului pe Quixote, pisica favorita a lui Jennette pe motiv ca pisicile nu iubesc calatoriile.  Fetita izbucneste in lacrimi, dar mama ca sa eludeze situatia ii indeamna pe toti sa cante. Tarziu in acea noapte tatal a oprit masina in desert si au dormit cu totii sub cerul liber. El stia intotdeauna sa ii transpuna in planul spiritual prin asociatii neprevazute, care ii impresioneaza pe copii. Somnul sub cerul liber nu promitea sa fie deloc confortabil, dar Rex Walls apeleaza la imaginatia copiilor: „The Indians didn’t have pillows, either, he explained, and look how strait they stood” (p.18  „Indienii nu au folosit perne, de asemenea, si uite cat de drept au stat.”), subliniind demnitatea bastinasilor in fata ocupantilor. Impactul asupra copiilor este extraordinar, magic, Jeannette, impartasindu-i imediat surorii ei, Lori, cat de norocosi sunt ei sa doarma sub cerul liber ca indienii. Tot asa de fascinata este Jeannette cand in noaptea de Craciun tatal o invita sa-si aleaga o stea din multimea pe care cerul o ofera tuturor muritorilor. Ea isi alege emotionata pe Venus. Neavand para chioara sa cumpere copiilor cadouri de Craciun, tatal le ofera in schimb dizertatii despre gaurile negre, quasari si diferite constelatii. De altfel ambii parinti se pricep sa-si educe copiii astfel incat ei nici sa nu doreasca vreun cadou de Craciun.  Le spulbera credinta in aceasta sarbatoare, spunandu-le ca ceilalti copii sunt spalati la creier si impinsi de parinti sa creada in mituri stupide.

Total neconventionali, sotii Walls cred in vagabondaj, in viata aproape de natura, pe care o opun complicatiilor civilizatiei.  Stralucirea stelelor, le explica tatal copiilor, e data celor care isi iau riscul sa traiasca in salbaticie, caci bogatii care se inchid in apartamentele luxoase traiesc in marile orase, unde cerul e asa de poluat incat ei nu se pot bucura de splendorile naturii. Aici este implicata o nota prezenta voalat in tot romanul, privind protestul implicit al parintilor homeless impotriva societatii bazate pe capital. Dar existenta lor sub nivelul de saracie nu ne apare in nici un caz ca fiind cauzata de oranduirea capitalista, ci de propria lor optiune pentru un extravagant rousseauism. In secolul al 18-lea filozoful Jean Jacque Rousseau a lansat indemnul: „Retourner dans la nature” ca fiind singura cale a eliminarii relelor produse de „contractul social”.  Intr-un anumit sens si sotii Walls sunt niste „rousseau-isti” prin retragerea lor continua din societate in propriul lor egocentrism. As spune ca un vag protest antimercantil, anticonsumatorist se impleteste cu o nuanta rousseau-ista. Este semnificativ dialogul din finalul romanului intre Jeannette si mama sa. Fiica, ajunsa in elita jurnalismului, foarte bine situata financiar ii spune mamei cat de confortabil traieste si mama nu ezita sa ii raspunda conform credo-ului ei de o viata intreaga:  „That’s what I’m worried about. … Look at the way you live.  You’ve sold out.  Next thing I know, you’ll become a Replublican. … Where are the values I raised you with?” (p. 269 – „De aceea sunt ingrijorata.  Uita-te cum traiesti. Te-ai vandut. Urmatorul lucru pe care o sa-l aflu este ca ai devenit Republicana.  Unde sunt valorile cu care te-am crescut?”)

            De mentionat ca sotii Walls raman fideli stilului lor non-conformist de viata, nonsalanti in fata numeroaselor privatiuni materiale carora le gasesc intotdeauna o explicatie rezonabila din punctul de vedere al filosofiei lor, in mare parte anticonsumatorista, antipragmatica. Intr-o lume al carei motor este profitul Rex Walls isi permite sa fie un Don Quijote sui-generis, visand nu la Dulcineea din Toboso, ci la „castelul lui de sticla” la al carui proiect lucra cu sarg, urmand sa fie ridicat in desert ca sa foloseasca energia solara.  Dar visul castelului de sticla se lega de un alt vis, care ca si primul, era o fata morgana. Si anume era visul descoperirii de aur datorita Prospectorului, unealta magica la care lucra impreuna cu Brian si Jeannette. Autoarea romanului il numeste pe tatal ei un mare visator.  Marele visator era insa dublat de un machiavelic consumator de alcool care nu se dadea in laturi de la nimic cand era vorba sa produca bani la jocurile de noroc si prin alte mijloace dubioase. Cand ajunge la mare ananghie pe cand locuiau in Welch (West Virginia) intr-o huruba de casa in care te ploua in pat, Rex incearca s-o foloseasca pe fiica lui adolescenta ca momeala pentru partenerii lui de gambling. Si parca asta n-ar fi destul,  fura banii din pusculita copiilor, economisiti de ei pentru a pleca definitiv la New York si a scapa de infernul  familial.

Adictia tatalui e din ce in ce mai grava, iar evaziunea mamei in lumea artelor din ce in ce mai incapatanata. Situatia devine conflictuala pe fata. Jeannette o adolescenta talentata o confrunta pe mama:  „If you want to be treated like a mother”, I said, „you should act like one”. (p.219). Ii aminteste de responsabilitatile materne pe care Rose Mary nu le-a satisfacut niciodata. Mama e rau ofuscata si cere sotului ei sa puna lucrurile la punct. Rex ia partea sotiei lui si in ciuda dragostei deosebite ce-o purta lui Jeannette o biciuieste ca sa-si aduca aminte de respectul neconditionat datorat parintilor.  Intre Rex si Rose Mary comuniunea era pe viata. In ciuda alcoolismului incurabil al sotului ei lui Rose Mary nu-i trece prin cap sa-l paraseasca pe cel care i-a fost sortit pentru totdeauna, asa cum cerea credinta ei catolica.            Ceea ce este fascinant in relatiile parinti – copii din acest roman rezida in faptul ca asistam la un tratament foarte contradictoriu a copiilor de catre parinti.  Pe de-o parte parintii se ingrijesc constant de educatia intelectuala a copiilor, le dau afectiune mereu,  iar pe de alta parte neglijeaza total cerintele concrete de adapost, hrana si imbracaminte, deci ignora necesitatile de baza ale oricarei existente umane decente, supunandu-i cu o nespusa cruzime pe proprii lor copii la umilinte sociale de nedescris. La randul lor copiii dezvolta o solidaritate remarcabila si dragoste fierbinte unul pentru altul, sentimente nascute si nutrite de imprejurarile ostile in care au crescut, de lupta atroce pentru supravietuire. In Welch ei erau cei mai saraci intr-o comunitate care nu excela decat prin saracie.  Dar ceea ce este inca mai curios, Rose Mary mostenise, dupa moartea parintilor ei, fermieri in Texas, un teren imens care valora cel putin un milion de dolari. Nici prin cap nu i-a trecut sa-l vanda ca sa-si scape familia de tortura foamei cotidiene si a mizeriilor nesfarsite. Si a motivat ca n-a facut-o pentru ca pamantul nu putea fi instrainat, ci trebuia sa ramana in familie. Deducem ca ar fi fost vorba de un atasament mistic pentru pamantul mostenit din generatie in generatie.

            Ceea ce fusese in copilarie atractia copiilor pentru desele schimbari de decor si magia istorisirilor paterne se transforma cu timpul in revolta adolescentina si dorinta de evadare.  Copiii isi parasesc parintii si iau drumul New York-ului, unde cel putin trei dintre ei se vor realiza si vor ajunge la bunastare. Educatia intelectuala primita in familie isi da roadele. Parintii ii urmeaza la New York dupa o vreme si astfel familia se reface in circumstante mult mai fericite. Copiii ajunsi acum oameni in toata firea au o viata imbelsugata, dar parintii raman neclintiti in atasamentul lor pentru aceeasi existenta plina de privatiuni, in ciuda ofertei de ajutor venite din parte lui Jeannette. Dorm in masina, uneori prin parcuri si in cele din urma in niste apartamente abandonate, insalubre. Viata paupera nu-i impiedica sa se bucure de concertele cu intrare libera din parcuri sau de cartile de la numeroasele biblioteci. Acest oameni resping cu tenacitate binefacerile confortului oferit de societatea de consum, bucurandu-se in schimb de deliciile spiritului din care si-au facut un fel de turn de fildes din unde isi permit sa priveasca oarecum condescendent la cei imbuibati.

 In chip remarcabil in ciuda oprelistilor materiale, dragostea supravietuieste in familia Walls.  Sentimentele filiale ale copiilor ajunsi adulti sunt impresionant de statornice si nepoluate de amaraciuni sau reprosuri.  In apropierea tatalui aflat pe moarte Jeannette mediteaza la viata lor, traind acut suferinta iminentei pierderi: „But despite all the hell-raising and destruction and chaos he had created in our lives, I could not imagine what my life would be like – what the world would be like without him in it. As awful as he could be, I always knew he loved me in a way no one else ever had.” (p. 279 – „In ciuda iadului si distrugerii si haosului pe care l-a creat in vietile noastre, nu-mi puteam imagina cum ar fi viata mea, cum ar fi lumea fara el in ea.  Oricat de groaznic a fost el, am stiut intotdeauna ca m-a iubit intr-un fel in care nimeni altul n-a facut-o.”) Iata deci explicatia solidaritatii familiei Walls pe deasupra tuturor vicisitudinilor:  fluidul iubirii care a circulat continuu intre toti membrii ei. 

            Si daca vrem sa cautam un talc calatoriei care se numeste viata cred ca il gasim in aceeasi conversatie dintre fiica favorita si parintele ei muribund:  „Never did build that Glass Castle”, spune fata. „No. But we had fun planning it.”, raspunde tatal. (p. 279 – „Nu am construit acel Castel de Sticla”. „Nu. Dar ne-am bucurat planuindu-l”).  Frumusetea vietii noastre este insusi drumul pasionat catre o tinta care sa ne tina sufletele intregi. 

            Nu e de mirare ca romanul autobiografic al lui Jeannette Walls a intrunit comentarii critice foarte favorabile.  Este o carte remarcabila care iti solicita la lectura intreaga participare.

Elisabeta I, regină şi poetă (Carmen Sylva)

Autor: Carmen Marin

Tronul României a fost împodobit, la un moment dat de o prinţesă de obârşie germană Elisabeta de Wied, alături de soţul ei Carol I. Această talentată prinţesă, a văzut lumina zilei la 29 decembrie 1843, la Castelul părintesc din Neuwied, lângă Rin. Tatăl său fiind prinţul Herman de Wied, iar mama prinţesa Maria de Wied, fiică de duce. Are parte de o educaţie deosebită, ca în toate familiile bogate din vatra germană. Cunoaşte bine limbile engleză, franceză, italiană, suedeză, iar mai apoi şi limba poporului care o va adopta, româna. Se considera fiica Rinului, fluviu cu legende fermecătoare, dar şi fiica fascinantei păduri Monrepos. Pseudonimul de Carmen Sylva (în latină:carmen – cântec,poezie; silva-pădure) este expresia trăirilor poetice de dragoste faţă de locurile natale. ,,Carmen este viersul, Sylva e pădurea,/Viersul de la sine e menit să sune,/Şi de-aş fi născută şi creşteam aiurea/Cântecele mele n-ar avea ce spune./Le-am furat în treacăt de la păsărele,/Freamătul pădurii mi-a vorbit de ele,/Inima-mi pe urmă ritmul le-a adaos,/Viersul şi pădurea sunt al meu repaos.(Traducere de St.O.Iosif)

În 1869, domnitorul Carol I pleacă în patria natală să-şi caute mireasă. În acest voiaj are loc logodna şi căsătoria prinţului Carol I cu prinţesa Elisabeta, după demersurile puse la cale de către rudele nobiliare. Ceremonia are loc la Castelul Monrepos, iar balul la Neuwied. În data de 18 noiembrie, perechea princiară se îndreaptă spre România, prin Viena şi Budapesta, călătoria fiind făcută cu vaporul pe Dunăre până la Giurgiu. De aici ajung în Bucureşti, pe prima cale ferată din regat. Prinţesa Elisabeta a fost impresionată de primirea triumfală şi prietenoasă, făcută de mulţime, care va evoca mai apoi  momentele, în pagini memorialistice.  Unicul copil al acestei  familii princiare a fost prinţesa Maria. Născută la sfârşitul verii anului 1871 şi botezată la biserica de la Cotroceni. Fetiţa era frumoasă şi precoce, umplându-le viaţa.  La 24 martie 1874, fetiţa se îmbolnăveşte de scarlatină şi în zorii lui 28 martie, îşi dă sufletul lui Dumnezeu. Mica prinţesă a fost îngropată în grădina palatului Cotroceni, aproape de biserica botezului. Pe cruce era scris versetul biblic:,,Nu plângeţi, căci nu e moartă, ci numai adormită’’.

   În timpul războiului de independenţă(1877-78), prinţesa Elisabeta urmează pilda soţului său, care era mereu pe front, amenajează Cotroceniul în ambulanţă, unde îngrijea împreună cu medicii şi infirmierele de soldaţii răniţi pe câmpiile bulgăreşti. De asemenea transformă sala tronului din Palatul Domnesc în atelier imens, unde doamnele de vază făceau cearceafuri, bandaje, cămăşi şi scame pentru spitale. În anul 1881,la 10 mai, are loc încoronarea Regelui Carol I, prinţesa Elisabeta devenind Regina Elisabeta a României. De o bunătate nemaipomenită, o fire sensibilă şi altruistă, Regina poetesă a ocrotit literele şi artele române. Marele George Enescu, a fost ajutat de această fiinţă deosebită, fiind trimis la studii în străinătate, încă de copil, îi era ca a doua lui mamă. Iubind muzica i-a ajutat pe Grigoraş Dinicu şi pe alţii muzicieni ai timpului. Vasile Alecsandri o îndeamnă pe Regina poetă să-şi reia pasiunea din prima tinereţe. Scrie proze:,, Poveştile Peleşului (1882 şi 1883),Cugetările unei Regine (1882), Robia Peleşului (1888), Meşterul Manole (1892), Poveştile unei regine(1901),Crăciunurile unei Regine (1905) şi poezii: ,,Rinul meu (1884), Monorepos (1884), Patria (1891), Cântecele de mare (1891). Regina Elisabeta a tradus din poeziile lui Alecsandri, în germana pentru a-şi alina suferinţa pricinuită de dispariţia fiicei sale. Bătrânul Alecsandri era un apropiat al casei regale, dovedind devotamentul prin activităţile sale diplomatice de la Paris. Vara îşi petrecea concediul la Sinaia, înveselindu-i pe suverani cu snoavele sale. Atunci când acesta se îmbolnăvii, în 1890, Regina poetă îi dărui un fotoliu de odihnă, în acesta îşi petrecu ultimele zile ale vieţii sale. Carmen Sylva îl cunoaşte şi pe Mihai Eminescu. Gh. Eminescu, nepotul poetului, povesteşte ,,…Curioasă, Regina Elisabeta a dorit să-l cunoască direct pe Mihai Eminescu, poftindu-l la palat prin criticul Titu Maiorescu. Se povesteşte că în timpul audienţei, regina i-a dat o poezie de-a ei să o citească şi să-şi dea părerea. Poetul a citit-o cu atenţie, a recitit-o, apoi cu ,,originala lui sinceritate’’, cum scria Delavrancea într-un articol, i-a spus:

-Majestate! În forma actuală cred că ar fi bine să nu fie publicată… Regina obişnuită să nu i se refuze nimic, îi spune:

-Uiţi că vorbeşti cu regina României?

-Da, dar nu cu regina poeziei!

Când bătrâna ,,Aquila Neagră’’ s-a prăpădit (1914), Regina s-a trezit singură pe lume. ,,Fără bărbat, fără copii, fără preoţii ei, departe de rude, de ţara ei’’(I.G.Duca, Amintiri politice). În iarna lui 1915-16, dormea în apartamentele reci, neîncălzite şi din acest motiv a făcut congestie pulmonară şi la data de 18 februarie trece în veşnicie. Este înmormântată alături de soţul ei, Regele Carol I, la Curtea de Argeş şi sunt aduse şi osemintele micii prinţese Maria. Cripta de piatră a unit pentru eternitate bărbatul, soţia şi singurul lor copil. Cuib de vulturi împreunaţi în moarte…

Bibliografie: Boris Crăciun ,,Regii şi Reginele României’’,Editura Porţile Orientului Iaşi 2002

                     Cesar Petrescu ,,Cei trei Regi’’, Editura Abeona C.E.I.T Bucureşti, 1993;

                     Ioan Scurtu ,,Monarhia în România 1866-1947,Editura Danubius, Bucureşti 1991

ION HAIDUC, URMAŞUL LUI NOVAC

 O viaţă în slujba unei pasiuni, actoria

Autor: Simona BOTEZAN (Wahington DC, SUA)

Actorul Ion Haiduc (sau Ucu, aşa cum îl numesc prietenii), s-a născut pe 3 decembrie 1947 la Oradea şi este urmaşul unui haiduc adevărat, Novac, pe linia descendentă a mamei.  De la tatăl lui, mare iubitor de pictură, muzică şi teatru,  se pare că a moştenit talentul şi înclinaţia pentru artă. Datorită meseriei părinţilor, în copilărie s-a mutat des şi a călătorit mult. A locuit la Gheorgheni, la Sighetul Marmaţiei, la Salonta şi la Timişoara, unde a absolvit liceul pedagogic. A fost căsătorit cu Gina, timp de 21 de ani şi au împreună o fiică, Bianca Ioana, de la care a primit două nepoţele superbe. Bianca a cochetat şi ea cu actoria şi a jucat alături de tatăl său în Richard al III-lea.

Este o fire curioasă, iar în adolescenţă a fost pasionat de ştiinţele naturii, yoga, de ezoteric şi paranormal. Visa să devină medic, până într-o zi, când a descoperit Şcoala de Artă de la Timişoara şi secţia ei de Teatru. A dat examen la IATC şi a intrat din prima încercare. Este credincios, iar Dumnezeu i-a dăruit talent, noroc şi har. Realizările lui, deşi par uneori inexplicabile, provin din credinţa sa din ajutorul unei puteri superioare, din capacitatea sa de automotivare, care-l inspiră şi acţionează asupra lui ca un ghid. Ion Haiduc îşi urmăreşte cu tenacitate viziunile, are un fel ingenios de a-şi pune în aplicare planurile, inteligenţă creatoare şi este total dedicat pasiunilor sale, familia şi meseria. Dotat cu o putere de concentrare fantastică, Ion Haiduc trece cu uşurinţă de la rolurile clasice, de pe scena Teatrului Notarra, la rolurile de pe platoul de filmare, dinamice, moderne, complet diferite. În calitate de professor, a dăruit cu generozitate bucăţi de suflet elevilor săi.

Înainte de 1989, Ion Haiduc  a jucat teatru, a interpretat personaje din filme istorice şi din scenarii bazate pe romane şi nuvele clasice. După 1990, îl regăsim pe actorul Ion Haiduc în cele mai diverse ipostaze, care atestă  alte valenţe ale talentului său, un potenţial şi o energie uimitoare. În ultimii 20 de ani, a jucat în peste 30 de pelicule, începând cu: “Doi haiduci şi o crâşmariţă”, “Mandroid” si “Bloodstone: Subspecies II” (1993), iar recent în rolul profesorului Dragoş din “Gun of the Black Sun” (2009). A interpretat rolul locotenentul Marin in “Subspecii II, III si IV”;  Angelo in “Trancers 4 si 5”; a fost Bogdan din “Strigoii”; vrăjitorul din “Spellbreaker: Secret of the Leprechauns”; asasinul din “Dark Angel: The Ascent”; profetul din “Aliens in the Wild, Wild West”; şoferul de taxi din “Oraşul în miniatură”; cowboy-ul din “Oraşul fantomă”; maistrul din “Ultima suflare”; criminalistul din “Nekro”; căpitanul gărzii în “ Boudica” şi Man în Squat în “Code inconnu: Récit incomplet de divers voyages”. A jucat în “Dulcea saună a morţii” în 2003 şi în “My Name Is Modesty” în acelaşi an; “Valsul Lebedelor” în 2002; “Manipularea” în 2000; “Magic In the Mirror” 1996 sau “Michelangelo Superstar” în 2005. Este un actor prolific, a turnat cel putin 2-3 filme pe an şi a interpretat, în acelaşi timp şi roluri pe scena teatrului Notarra. Este un om deosebit, orice întalnire cu actorul Ion Haiduc, la teatru, într-un cinematograf sau într-un cadru privat, este o lecţie de suflet, care te marchează profund.

Simona BOTEZAN: Ultima dată te-am văzut live la Washington D.C. anul trecut, interpretand rolul lui Nae Ipingescu din “O noapte Furtunoasă” de I.L. Caragiale. Ce ai mai făcut între timp? Ce surprize ne mai pregăteşti?

Ion HAIDUC: Deocamdată încerc să îmi revin după un Crăciun de excepţie petrecut în Maramureş cu fiica mea, mama ei (fosta mea soţie), cele două nepoate şi ginerele meu, un neamţ autentic, dar care la sfârşit mi-a declarat “Eu sunt rumun!”. În Maramureş am închiriat o pensiune la un mare artist olar, român adevărat, unde am avut parte de cel mai autentic Crăciun – sacrificiul porcului, pârlire cu paie, şorici, coadă şi urechi mâncate la faţa locului pe un butuc de lemn, colindători cu măşti şi zurgălai, vin fiert, zăpadă şi plimbare cu sania trasă de cai. Am vizitat Mănăstirea Rohia dându-i bineţe lui Nicolae Steinhardt, am fost la Bârsana şi în cimitirul vesel de la Săpânţa. După cinci zile petrecute acolo, am mai luat o gură de românism la Revelionul din cetatea Alba Iulia, cu tot ce implică ea. Am venit acasă la Bucureşti, unde mă aştepta Sfântul Ion, care m-a întâmpinat cu o viroză de toată frumuseţea, drept pentru care am închinat cu invitaţii cel mai veritabil ceai de tei. Deci merit un mic concediu!Vorbind serios, sunt in cautarea unui regizor cu care să încep repetiţiile la un text de teatru, primit de la o scriitoare din Ungaria. În rest, Moliere cu al său “Soţ Păcălit” a reuşit să mă păcălească în a douăsprezecea stagiune. Se joacă tot cu casa închisă. Vine apoi “Blues” de Arthur Miller, o piesă foarte îndrazneaţă, cântec de lebadă al autorului, care ne intreabă provocator ce ne-am face dacă, brusc şi instantaneu, Mesia ar apărea printre noi. E o întrebare bună, nu-i aşa? Şi pentru ca sunt prins în serialul de televiziune “Narcisa Salbatică” şi am semnale că e recepţionat până in Japonia, continuăm filmările pentru al doilea sezon, care va avea optzeci de episoade. Nimic mai frumos pentru un actor decât să aibe de lucru.

Simona BOTEZAN: Faci parte dintr-o generaţie de actori de excepţie, ai jucat zeci de roluri memorabile în teatru şi în film. A fost exclusiv destinul cel care te-a facut să alegi actoria sau ai avut şi câteva modele în carieră?

Ion HAIDUC: Am mai spus-o şi am să o spun din nou – şi in teatru, ca şi in viaţă, norocul e hotărâtor. Trebuie să ai şansa – să te naşti unde trebuie, la ora care trebuie, să te întâlneşti cu cine trebuie, în momentul în care trebuie şi în locul în care trebuie. Dacă toate acestea se întâmplă acest lucru este destin. Sigur că am avut idoli, dar în mod cert, dacă Dumnezeu nu îmi scotea în cale afişul Şcolii Populare de Artă, cu secţia ei de teatru, secţie care mi-a tras cu ochiul, astăzi probabil eram un bun chirurg, meserie pentru care m-am pregătit asiduu. Dar am intrat pe porţile Şcolii Populare de Artă, am dat examen la teatru, am avut o profesoară de excepţie, actriţa Geta Angheluţă, care pe parcursul celor doi ani de cursuri m-a îmbolnăvit definitiv, iar după bacalaureat am dat admiterea la Institutul de Teatru din Bucureşti. Vă întreb atunci: pot să am insolenţa şi să spun că eu am hotărât? 

Simona BOTEZAN: Îţi mai aminteşti prima ta apariţie pe scenă? Cum a fost?

Ion HAIDUC: Da, m-am făcut de râs la şcoala când furat de valul interpretării, pe la mijlocul poeziei… am uitat textul. Bineînţeles, toate cerurile şi tavanurile au fost în capul meu!

Simona BOTEZAN: Îţi place să improvizezi? Povesteşte-ne o situaţie în care ai fost nevoit să te abaţi de la rol şi să improvizezi.

Ion HAIDUC: Nu sunt adeptul improvizaţiei. Să ma explic. Iubesc şi folosesc improvizaţia pe tot parcursul pregătirii unui spectacol. În momentul în care spectacolul a ieşit la public, improvizaţia pe marginea textului şi a relaţiilor deja stabilite, dau naştere la ceea ce numim degradarea spectacolului. Desigur în situaţii accidentale, când cineva nu e la replică, n-a intrat în scenă, sau mai nou sună vreun celular prin sală, apelăm la improvizaţie ca la un colac de salvare. Mi s-a întâmplat de curând, la Soţul Păcălit, să sune telefonul unei doamne. M-am oprit, am făcut pauză, şi foarte calm i-am spus doamnei: spuneţi-i că nu puteţi vorbi pentru că sunteţi la teatru.

Simona BOTEZAN: Ai interpretat abordat multe roluri, genuri şi ipostaze artistice. Spune-ne istoria unui moment (rol) pe care îl consideri reprezentativ pentru cariera ta.

Ion HAIDUC: Rolul Arturo Ui, din piesa Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi Oprită, de Bertoldt Brecht. Regizorul Emil Reus, Dumnezeu să-l odihnească, a muncit cu mine la acest rol într-un mod cu totul şi cu totul original. De exemplu, ca să obţină grobianismul personajului, vreo două luni m-a obligat să spun toate monoloagele şi replicile ca şi când aş fi un porc. Mă refer la animal. Ei bine, două luni de zile mai mult am grohăit decât am vorbit. După două luni, orice lucru aş fi spus, cât de duios, delicat ar fi fost el, tot ţi se ridica părul pe şira spinării de odios ce eram. Rezultatul a fost că am obţinut premiul pentru cel  mai bun actor al ţării în 1983. Coincidenţă sau nu, în acelaşi an, Ştefan Iordache lua acelaşi premiu ex equo pentru Richard al III-lea.

Simona BOTEZAN: Unii dintre colegii tăi spun că cinematografia româna a făcut prea multe filme de propagandă; că replicile lui Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân sau Vlad Ţepeş semănau izbitor cu “linia PCR”; alţii spun că atunci s-au pus bazele adevaratei cinematografii în România. Tu ce părere ai?

Ion HAIDUC: Şi înainte de ’89 în România a existat viaţă. S-a făcut teatru, s-a făcut film, oţel, pâine şi de toate cele trebuincioase omului. Desigur, s-au facut şi multe netrebuincioase omului. Dostoyevsky spunea că: „în materie de crimă omul a atins perfecţiunea”. Nici noi n-am fost scutiţi. E de discutat de ce am suportat ce am suportat. Revenind la filme, 90% din populaţia României consumă cu mare plăcere aproape toate producţiile cinematografice de dinainte. Şi nu putem să spunem că avem 90% nostalgici. Discursurile eroilor din filmele istorice într-adevar semănau cu plenarele Tovaraşului. Nu era bine! În filmele de astăzi ale tinerilor regizori nu vedem decât gunoaie, ţigani, mizerie morala mai ales, şi minunate expresii cum ar fi „zgura mă-tii” şi altele din aceeaşi zonă. Nici asta nu e bine! Trebuie să ne găsim liniştea, o cale de mijloc, demnitatea de a fi români, şi poate pe aceea de a cultiva, de sus până jos, un pic mai mult respect pentru părinţi, pentru grâu, pentru pâine, pentru un nor, şi chiar pentru o frunză…

Simona BOTEZAN: Crezi ca deschiderea României către occident a adus noi oportunităţi actorilor, producătorilor, regizorilor?

Ion HAIDUC: Marele câştig de după ’89 este libertatea de mişcare, de exprimare, faptul că (să luăm cazul meu), din cele peste 50 de filme pe care le-am făcut, majoritatea sunt co-producţii cu studiouri cinematografice din SUA, Franţa, Germania, Canada, Ungaria etc. Aşa am avut ocazia să cunosc actori, regizori, scenarişti, scenografi, cu care înainte de ’89 n-aş fi putut vorbi decât asistat de un “tovaraş” de încredere de la partid, cadre, secu, sau mai ştiu eu de unde. Iar dacă nu era nici unul prin preajmă, trebuia să fac a doua zi note informative, pentru că am stat de vorbă cu un cetăţean străin.

Simona BOTEZAN: Care dintre colegii tăi ţi-a fost prieten apropiat şi în afara sălii de spectacol sau a platoului de filmare? Povesteşte-ne ceva inedit despre această persoană.

Ion HAIDUC: Pe primul loc l-aş pune pe Adrian Pintea, să-i fie ţărâna uşoară. Ne-am legat şi datorită faptului că eram doi ardeleni, care ne acomodaserăm destul de greu printre “Mitici”. Am fost parteneri în primul meu film, Pădureanca, iar la Bucureşti am jucat împreună în primul meu spectacol de la Nottara, în Henric al IV-lea, apoi a urmat Transfer de Personalitate şi apoi el a plecat… Am fost tentat să mă casătoresc a doua oară, cu Camelia, o studentă la Regie, iar prietenul şi colegul meu Adrian Pintea urma să ne fie naş de cununie. Din păcate, relaţia cu Camelia n-a mai ajuns în faţa altarului. În anul 2001, Camelia a fost furată de mirajul Americii, unde a făcut o căsătorie de convenienţă şi a filmat “Cântarea Americii”, un film dedicat evenimentelor de la 11 Septembrie. Filmul a fost premiat şi difuzat de CNN. Camelia s-a întors în 2002, spunându-mi: “Nu pot trăi fără tine, Haiduc!” Cu toate acestea, relaţia nu a funcţionat nici ulterior. Cu Ştefan Iordache am avut deasemenea o relaţie specială.

Simona BOTEZAN: Ai simţit vreodată că mass-media promovează sub-cultura doar ca să facă rating? Ce ar trebui făcut pentru a aduce la normalitate percepţia societăţii româneşti faţă de actul artistic şi faţă de adevăratele valori ale României?

Ion HAIDUC: Mi-e foarte greu să raspund la aceasta întrebare. Ar necesita o dezbatere publică a societăţii civile din România şi nu numai. Parcă suntem blestemaţi. Am înţeles democraţia total anapoda. Ne-am dobândit o libertate cu care nu ştim ce să facem. Oamenii de bun simţ au fost încălecaţi definitiv şi copleşitor de prostul gust, de sub-mediocritate, agramatism. Nici nu ştiu cum să le mai definesc. E o disoluţie totală a instituţiilor morale, în primul rând. Nu e de mirare, atât timp cât cei din clasa politică (am convingerea asta!), la un test de dictare de clasa a VII-a, ar cădea în proporţie de 70-80 la sută. Într-un clasament al vinovaţiilor, mass-media, cea scrisă şi audio-vizuală, ocupă unul din primele trei locuri.

Simona BOTEZAN: Spune-mi, te rog, câteva cuvinte despre activitatea ta de profesor de actorie.

Ion HAIDUC: Mi s-a propus să fiu profesor imediat după ’90. Eram mult prea ocupat cu filmele şi am renunţat. În ’99 am înfiinţat prima şcoală de actorie de film particulară, iar după ştiinţa mea era prima din Europa de Sud-Est. Suferitorii de cultură m-au taxat spunând ca e şcoală de telenovele. La vremea aceea noi nu aveam asemenea producţii, drept pentru care, dupâ un an “a murit francu”, cum ar zice nenea Iancu, şi m-am întors la ce ştiam.

Simona BOTEZAN: Ce părere ai despre UNITER, despre Institutul Cultural Român? Cine ar trebui să se mai implice pentru a promova cultura si valorile noastre peste hotare?

Ion HAIDUC: Şi UNITER-ul şi Institutul Cultural Român, după părerea mea, îşi justifică numele şi existenţa, dar pentru promovarea valorilor culturale ale României peste hotare poate că ar trebui să ne implicam mai plenar cu toţii, şi noi şi voi. Poate ar fi bine să ne uităm puţin cu coada ochiului peste gard, la vecini (la unguri de exemplu) şi să vedem cum fac ei? Nu i-am văzut niciodată porcăindu-se în văzul lumii. Poate de aici ar trebui să începem.

Simona BOTEZAN: Se spune că în spatele fiecărui bărbat de succes se află o femeie extraordinară. La tine este valabil? Bianca, Gina, Camelia ţi-au influenţat cariera?

I Ion HAIDUC: Toate femeile din viaţa mea m-au influenţat în viaţă şi în carieră, fiecare în felul ei. Gina (impresar de teatru) a fost alaturi de mine de la începuturi timp de douăzeci de ani, perioadă în care a aparut Bianca, fiica noastră. Apoi am avut doisprezece ani alături de Camelia Moise (regizor TV), iar acum sunt un tânăr liber în căutare de sprijin spiritual. E o glumă! Orice relaţie cu o femeie presupune un troc.La mine a funcţionat în primul rând cel spiritual. Dacă trocul nu există, relaţia nu stă in picioare.

Simona BOTEZAN: Ai fost recent pe Coasta de Est a Americii, împreuna cu câţiva colegi de la Nottara, Naţional şi Teatrul din Bacău şi aţi încântat sute de spectatori. Ce impresie ţi-au lăsat oamenii pe care i-ai întâlnit?

Ion HAIDUC: În SUA şi Canada am fost de trei ori. Ca de fiecare dată, întalnirea cu spectatorii din diaspora mă emoţioneaza profund, pentru că simt în privirea fiecăruia bucuria reântâlnirii cu cineva de acasă, cu ceva de acasă, cu limba de acasă, cu o înjurătură de acasă, şi întotdeauna se sfârşeste cu o lacrimă de acasă.

Simona BOTEZAN: Intenţionaţi să reveniţi în SUAsau pregătiţi turnee în alte ţări?

Ion HAIDUC: Personal, aş veni în America în fiecare an, mai ales că am o mică frustrare – n-am văzut Coasta de Vest mai jos de Seattle. Turneele pe care le facem peste hotare, de regulă sunt iniţiate de impresari de la voi, pentru că unui impresar român i-ar fi imposibilă organizarea unui turneu fără logistica necesară (cazări, săli, promovare, sistem informaţional şi, nu în ultimul rând, cadrul legislativ).

Simona BOTEZAN: Spuneai, într-o emisiune televizată, că te-ai gândit să intri în politică. Vorbeai serios? Ce ai face în calitate de politician? 

Ion HAIDUC: Nu, nu vorbeam serios! Dupa Revoluţie, la Timişoara, am fost numit în conducerea judeţului şi probabil că aş fi ajuns senator sau mai ştiu eu ce om de vază cu cravată şi geantă diplomat (câh). Am fost numit din oficiu membru FSN şi am fost primul demisionar. Sunt membru fondator al Societăţii Timişoara, cu proclamaţia ei si cu celebrul punct opt. În primul număr al ziarului Liber Timişoara, am scris un articol în care explicam de ce un actor nu trebuie să facă politică. Păi, eu trebuie să fiu tot timpul în opoziţie cu cel de la putere – Hitler, Stalin, Ceauşescu, Obama, Băsescu. Începând cu teatrul antic, eroii s-au luptat pe rând cu zeii, apoi cu tiranii, apoi cu regii ş.a.m.d.

Astăzi avem în politică şi câţiva actori. Uitaţi-vă la ei cât sunt de penibili!

Simona BOTEZAN: De curând ai împlinit 63 de ani. Zodiacul spune că eşti ingenios, creativ, vizionar, perfecţionist, total concentrat pe carieră si orientat spre rezultate. Eşti un Săgetător tipic?

Ion HAIDUC: Tot ce spune zodiacul despre zodia mea şi respectiv despre mine îmi asum şi mă recunosc sută la sută.

Simona BOTEZAN: Îţi mulţumesc! La început de an, un călduros La Mulţi Ani şi mult succes îţi transmit colegii din redacţie şi cititorii noştri. Îţi doresc să rămâi la fel de spiritual, să fi sănătos şi să ne mai încânţi încâ pe atâţia ani.

Ion HAIDUC: Îţi mulţumesc şi eu, te iubesc şi LA MULŢI ANI! Pentru românii din diaspora, e foarte simplu şi foarte scurt: “Nu uita că eşti român!”

(Simona BOTEZAN, Wahington DC, SUA, 20 ianuarie 2011)

DECEMBRIE ÎN ROMÂNIA 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Pentru mine‚ „străinul”, care nu am mâncat salam de soia, dar mănânc pâine de înstrăinat, de emigrant de 30 de ani, sosirea acasă, în România mea natală, îmi dă o stare psihică deosebită, personală. Nu am să descriu simţirile si trăirile pe care le am pentru a nu da apă la moara răilor să comenteze că fac paradă. Nu am făcut paradă, parade în viaţa mea, nu am avut de ce şi nici pentru ce sau cine. Dar îmi place să privesc paradele lumii, cu atenţie, şi mai ales pe cei ce le pun la cale, le conduc. Paradele, formate spontan sau dirijate, izbesc direct simţurile prin coloratura şi zgomotul lor, dar in spatele acestui spectacol se ascunde esenţialul: starea sociala şi psihica a indivizilor, a colectivităţii. Pe aceasta din urmă, o privesc cu luare-aminte ca să percep, cu mintea mea, în ce stare psihica se afla conaţionalii mei, ce idei îi frământa şi îi călăuzesc în comportamentul lor.

Parada românilor, în acest Decembrie 2010, are o parte spontană de zgomot si lumini, de claxoane şi faruri de maşini care mai de care, plus altele şi una indirectă, majoră, ce exprimă jalnica lor stare psihică ”Asta-i situaţia şi nu se mai poate face nimic!! Nu mai putem face nimic!! S-a terminat!!” Prăpăstioasă resemnare, nenorocită gândire, ai impresia ca toţi sunt desprinşi din ciobanul moldovean al Mioriţei!! Nimeni nu mai vrea să lupte în societate cu dominanţii care-i intoxică cu halucinogene idei, ideologii în mass media, îi umilesc şi batjocoresc, îi asupresc prin manipulare şi forţă. Majoritatea românilor au îmbrăţişat un neomioritism ortodox: vad, percep starea de fapte, îi avertizează până şi mioriţele, dar ei accepta blazaţi şi se duc la biserică, duminica, acum după 1989!! Doamne ajută-ne, ca noi stăm cu mâinile încrucişate. Şi în vremea aceasta, în acest Decembrie, în România se cântă, cu nonşalanţă şi-n mare veselie o parodie caustică după balada populara Mioriţa. Balada începe tot pe gura de rai, tot cu trei ciobănei cu turmele lor, dar cel ungurean este ”de la Covasna” şi o mioriţa personală, informatoare din Covasna, îl avertizează că ceilalţi doi, de data asta vrânceanu şi moldoveanu, vor să-l omoare să-i ia turma. Ce face ciobanul din Covasna? Ce era normal: se apără!! Nu se roagă la stele reci!! Cum se apară? Îi pândeşte la cotitura şi loveşte; spărgându-i capul la unu şi rupându-i coastele la celălalt. Clar, dar oare cei ce râd şi aplaudă aceasta parodie usturătoare, au înţeles mesajul?    

”Nu mai muriţi de grija maghiarilor” ne sfătuieşte Adrian  Halpert, director editorial al cotidianului Adevarul, în articolul sau referitor la pretenţiile celor din Secuime, care acum, sfătuiţi şi sprijiniţi de Budapesta, fac trecerea etnică de la foşti secui la viitori maghiari şi nu mai vor să audă şi să vadă nimic românesc în jurul lor, pe o rază de la Miercurea Ciuc la Balaton!! Adrian Halpert ţine cu argumente la drepturile secuilor, pentru că secuii au numai drepturi în România, obligaţiile lor constituţionale au fost desfiinţate de globalismul si multiculturalismul  directorului editorial, care scrie ca nu vine sfârşitul lumii, că nu ne iau ungurii Ardealul şi nu dezmembrează Romania daca  le dăm tot ce vor şi cer secuii. Mare democrat Halpert al nostru, oare nu se duce, puţin, în Israel să le spună şi israeliţilor: „Băi, aceştia, nu mai muriţi de grija palestinienilor, a musulmanilor!! Da-ţi jos zidurile de beton ale  discriminărilor, ridicate în secolul XX după model sovietic, şi clădiţi moschei în loc, că bate multiculturalismul la poarta voastra” Hai, Halpert dragă, fi om odată.   

Tot in acest timp, Laszlo Tokes, făcut europarlamentar de Traian Băsescu, a ţinut o predica iredentista celorlalţi europarlamentari cum, că, Întâi Decembrie – Ziua Naţionala a Romaniei – este zi de doliu pentru maghiari, cărora le-a fost răpita Transilvania de către români prin Tratatul de la Trianon din 1920. De unde reiese ca românii sunt răpitori şi ungurii porumbeii pacii si democratiei în lume. Şi cum, europarlamentarii români habar nu au de istorie şi nici personalitate cât a ciobanului din Covasna nu, au tăcut mâlc, lăsând impresia că Laszlo Tokes are dreptate şi ziua naţionala a României ar trebui desfiinţată iar Transilvania restituită cu scuze şi despăgubiri lui Laszlo Tokes!! Tokes, ăsta e ca un scai agaţat la curul oii ciobanului de la Covasna, îi merge bine, îi e cald acolo.   

Şi totuşi s-au găsit români care să-i dea replică, prin argumente istorice irefutabile. Am citit articolul ”Ruşine” al Domnului Şerban Rădulescu – Zoner, istoric, membru al Asociaţiei Internaţionale de Istorie Contemporana de la Geneva, fost deţinut politic, care pe lângă faptul că l-a dezaprobat cu dovezi istorice pe iredentist a vorbit despre ruşinea mass mediei bucureştene, in special a posturilor de televiziune care nu au omagiat marele eveniment naţional la începutul lui Decembrie. Nu s-au făcut nici măcar referiri istorice, nu s-au adus elogii celor ce au luptat şi s-au sacrificat pentru Unirea cea Mare şi Firească, nu s-au pomenit eroii neamului din Primul Război Mondial. Seceta şi deşert în spiritualitatea şi personalitatea guvernanţilor şi-a lefegiilor lor. Pleavă bucureşteană!!

Profesorul Ion Coja, unul printre puţinii dar marii patrioţi ai acestor vremuri anti-româneşti, a scris articolul ”La Întâi Decembrie” în care parcurge istoric evenimentul prin care graniţele politice se pun astfel în acord cu graniţele etnice  scriind alternativ despre România şi Ungaria în mod corect. Un articol foarte bun şi ungurii ştiu ca aşa a fost şi este, dar ascund adevărul, în timp ce majoritatea românilor nu au cunoştinţele istorice necesare, pentru că în ultimii 20 de ani au fost împiedecaţi şi îndepărtaţi, prin toate mijloacele, să-şi înveţe istoria lor naţionala, dar obligaţi să înveţe holocaustul şi să-şi pună cenuşă în cap! Profesorului Ion Coja o personalitate cu demnitate academica şi o dragoste de ţara ferventă nu îi este teama sa susţină adevărul: în Romania de de azi se duce o politica de trădare naţională, care urmăreşte, printre altele, şi depopularea Ţării, crearea unui vid demografic şi câteva rânduri mai jos scrie ca, in fruntea acestei acţiuni anti-româneşti se află preşedintele Ţării. Cred, dar nu ştiu cât o face din inconştienţa şi cât din slugărnicie faţă de cei ce l-au cocoţat ca preşedinte. De altfel, acum în România se doreşte, tot mai mult, suspendarea lui, fiind comparat cu Carol al Doilea. Bună comparaţie. 

Ajungând la istorie, în acest Decembrie, consemnez apariţia în librăriile româneşti a volumului ”Un secol cu Neagu Djuvara”, care este o personalitate raţională, perspicace, vioaie, subtilă şi şireată. Cartea lui mi-a fost companioană interesantă pe avioane (trei) purtându-mă de-a lungul şi latul lumii un secol, dar m-a interesat numai cum vede el prezentul. Îl vede în totalitate, profund şi corect, cu o luciditate impresionanta pentru un nonagenar. E profund decepţionat şi revoltat, arătând vinovaţii dezastrului romanesc început în Decembrie 1989 şi numindu-i direct, criminali, pe Iliescu, Cozmâncă, Hrebenciuc. Sunt mult mai mulţi, dar e un început de listă!! Şi încă ceva, întrebat de unde să înceapă schimbarea în România are o sugestie corectă: cu procesul lui Ion Iliescu. Argumentele care le aduce pentru acest început sunt fără echivoc! Nu-l uită să-l acuze dur nici pe Băsescu Traian care a promis, bineînţeles în timpul alegerilor, că va deschide procese celor vinovaţi de situaţia nefasta din România. După alegeri e mormânt: ştia că deschiderea unui amplu proces lui Ion Iliescu îl va aduce si pe el pe banca marilor acuzaţi.       

Nu ştiu dacă asemenea procese vor avea lor, dar sunt convins că Iliescu criminalul, debilul Constantinescu si ordinarul Băsescu vor ajunge la groapa de gunoi a istoriei românilor. Să nu uităm că acolo este şi locul ex-rex-ului Mihai de Hohenzollern, care şi în acest Decembrie le-a transmis un mesaj, de Craciun, românilor. L-am citit în cotidianul Adevărul, aceleaşi banalităţi stereotipe, cu o fotografie recentă. Pe pagina următoare era şi o fotografie de când era tânăr rege, în uniforma militară şi cu trei decoraţii pe piept. Numai trei, dintre care una era cea primită de la Stalin, pentru că i-a oferit România pe tavă, gratuit! Politically correct! Corect istoric ar fi fost să i se publice şi una cu decoraţiile germane. Cu cea primită după cucerirea Odessei, de către  Armata Română cu enorme sacrificii. Armată pe care, apoi, după 23 August 1944, a dat-o pe mâna ruşilor să facă ce vrea cu Ea.

Dacă actualii guvernanţi de la Bucureşti devalizează sistematic Ţara, fără să fie împiedecaţi, opriţi, judecaţi, unele elite, zise culturale, demolează sistematic, în scrisele lor, personalitatea si tradiţiile romaneşti. Mircea Cărtărescu este fruntaş în această întrecere anti-românească.  În ajunul Crăciunului 2010 a publicat, în Evenimentul Zilei ”O, ce veste kitschizată” ce este o persiflare la adresa creştinismului, religie majoră a cetăţenilor români, cât şi o batjocură trivială la adresa tradiţiilor româneşti la aceste sărbători. Scrie despre români: ”…luând ca pretext un eveniment de mult uitat, petrec câteva zile siropos – idilice înconjurate de clişee şi artefacturi de un kitsch jenant  (DEX : kitsch = termen ce desemnează un lucru de prost gust). Mircea Cărtărescu, nu-i prea înzestrat intelectual, este un scriitor comun cu o reclamă exagerată, şi de data aceasta ne demonstrează şi lipsa de bun simţ civic. Dacă vroia să dea o lecţie despre istoria creştinismului, trebuia să-şi aleagă alt moment şi alte cuvinte, nu acum în ajunul Crăciunului, în România, Ţară pe care el o numeşte, ţiganeste, românica în recentul sau volum ”Frumoasele străine”, ceea ce a făcut pe mulţi să creadă că de fapt este ţigan-ţigan şi la origine l-a chemat, de fapt, căldărescu…  

Nu sunt toţi ca căldarescu, mai sunt şi de altfel, de exemplu  Agustin Buzura, care scrie în revista sa, Cultura, un editorial ”Tristeţi de decembrie” de ţi se rupe sufletul: ”Statul fură cu neruşinare de la pensionari, militari, medici, profesori, copii şi mame, ba chiar şi din subvenţiile foştilor sportivi de performanţă, dar nu răspunde de absolut nimic”. Adevărat, mare tristeţe cu furtul cu neruşinare!! Schimbările ar trebui să înceapă cu furtul cu ruşinare, aşa, vreo 20 de ani, după care să se treacă la furtul cu foarte mare ruşinare…  Şi mai scrie, fostul meu coleg de la clinicele clujene: Chiar preşedintele României a ţinut să ne atragă atenţia că statul nu trebuie să fie responsabil de soarta fiecărui cetăţean. Adevărat, Băsescu Traian a dat drumul şi la acest porumbel discriminatoriu: de unii, statul lui, are grijă să nu-i judece că fură Ţara, pe alţii îi lasă să se descurce ca homeless-i. Baciu Gusti, dragu’ meu maramureşan, nu-l iartă pe Traian Băsescu de când l-o ţâpat de la ICR, unde o fo’ pus de Iliescu. Ăla, da  preşedinte, tare l-o mai lăudat Gusti al nost’, o zâs că-i om cu O mare!!  Oare tot părerea aceea o mai are?!?

Şi parcă toate astea nu mi-ar fi fost destule mie, ”străinul”, să-mi fac o imagine clară de ce se petrece în Ţară şi în data de 23 Decembrie 2010, a venit şocul îngrozitor. Românul Adrian Sobaru a protestat, cu preţul vieţii sale, în public împotriva parlamentarilor, a regimului: aruncându-se în gol de la balconul parlamentului, în momentul în care prim-ministru Boc şi-a început discursul. Poporul român a rămas încremenit o clipă. Prim- ministru, preşedintele, guvernanţii nici atât. Restul, pagini de cerneală sterile.

Eu am făcut cale întoarsă în străinătate.

(Decembrie 2010, Montreal – Canada)

EMPATIA ŞI… SPAŢIUL SCHENGEN

Autor: Radu MIHALCEA (Chicago, USA)

Era o dimineaţă mohorâtă de decembrie… ajun de Craciun. Cei 300 de cai de sub capota maşinii ştiau că mergem spre casă şi trăgeau din toate puterile… Nu puteam să-i controlez mereu fiindca la viteza asta maşina străbătea mai mult de 50 m în fiecare secundă şi eu trebuia să fiu foarte atent la ce se întâmplă în faţă… Distanţa de frânare putea să fie de cca 150 m, timpul meu de reacţie era de 0.2 sec iar timpul de reacţie al frânei era de 0.3 sec… Deci aveam nevoie de cel puţin 175 m liberi ca să pot evita un accident: privirea mea încordată baleia autostrada undeva între 200 şi 300 m în faţă încercând să ghicească intenţiile celor care mergeau pe banda 1. Banda 2 era de multe ori liberă – altfel nu mi-aş fi permis să conduc aşa de repede – iar eu mergeam pe banda a treia, rezervată în Germania pentru cei care se grăbesc… Ştiam că acul vitezometrului lui urca pe nesimţite şi din când în când îi aruncam o privire scurtă: iarăşi 230 Km/ h! „Ho, hoo…caii tatii!” le spuneam în şoaptă şi puneam uşor piciorul pe frână reducând viteza la 180 Km/h,  viteza mea „de croazieră”. În maşină era linişte şi cald,  zgomotul motorului se forma undeva în spate şi eu nu-l mai auzeam, nu auzeam decât şueratul vitezei prin steaua cu trei colţuri care împodobeşte botul fiecărui Mercedes…

Pe neaşteptate clopoţelul telefonului a înterupt liniştea concentrată din maşină… Am pus piciorul pe frână, am încetinit la 140 Km/h, am trecut pe banda a doua – în spatele meu venea un Porsche – şi am ridicat receptorul: „Dă drumul la radio, în România este revoluţie!” îmi spune soţia… Era anul 1989! Am trecut pe prima banda, am încetinit la 80 km/h… “Peste 15 ani, când o să ies la pensie o să mă pot întoarce ACASĂ!” visam eu la volanul maşinii… „ACASĂ” fiind acolo, în Constanţa, pe malul Mării Negre şi nu aici, unde acum mă aşteptau soţia şi copii… Ne-am fi întors cu toţii…

Era o altă dimineaţă mohorâtă de decembrie… Cei 300 de cai trăgeau liniştiţi dar cu toate puterile… Autostrada era goală, numai departe în faţă, pe banda de avarie se întâmpla ciudat şi eu nu puteam să desluşesc ce… Dar după 2-3 secunde am văzut că era vorba de o maşină şi… de un om în spatele ei… O împingea acum, la vale… dar dealul următor era puţin mai încolo… „Ăsta nu poate să fie decât un român!“ mi-a trecut prin cap pe când treceam ca fulgerul pe lângă el: am şi pus piciorul pe frână… M-am oprit după 200 m, am ieşit pe banda de avarie, am dat înapoi, m-am dat  jos din maşină. “Ce faci taică, aici?” “Mă duc la Roterdam, la băiatul meu!” “Pâi mai ai 600 km… cum vrei să ajungi până acolo?” “M-a lăsat motorul!” …L-am luat la remorcă, am lăsat maşina la o parcare, l-am dus acasă la mine, am telefonat cu băiatul lui… Era anul 1995! Multe dintre motoarele despre care eu ştiam că există în România, începuseră să dea rateuri…

Era o a treia după amiază mohorâtă de decembrie… Plecasem la ora patru dimineaţa din Bucureşti, la ora 14 ajunsesem la Nadlac şi avusesem un moment de fericire pentru că străbătusem 600 km în numai 10 ore… Între timp trecusem de Viena, cei 300 de cai ai mei simţeau deja apropierea de casă şi trăgeau din toate puterile… Îmi planificasem să ajung la miezul nopţii ceea ce însemna să fac 1400 Km în 10 ore… Ştiam că îmi va reuşi…Mă deranja totuşi lipsa de viteză din România şi mă tot gândeam: “Cum de a apărut această diferenţă colosală? De ce nu se mişcă România mai repede? Când o să mă pot întoarce dacă ei merg aşa de încet?” Era anul 2000!  

Era o altă dimineaţă mohorâtă de decembrie…În vama Nădlac mă întreabă vameşul:  “Unde este rovigneta dvs?” “Care rovignetă?” întreb eu…”Dacă călătoriţi în România trebuie să aveţi o rovignetă…Trageţi pe dreapta şi mergeţi la ghişeul ăla!” Mă duc la ghişeu…şi vameşa întră direct în subiect: “Aveţi euro sau dolari?” “Am!” zic eu şi scotocesc  prin buzunarele pantalonilor ştiind précis că că acolo nu aveam decât bani mărunţi…Scot vre-o 20 €, îi pun pe masă…”Nu-i de ajuns!” Mai scotocesc…scot încă patru…”Nu-i de ajuns!” Mă mai scotocesc puţin, mai scot vre-o doi…Vameşa se uită dispreţuitoare la mine….”Văd că sunteţi un om cumsecade…şi mi-e milă de dvs. cu toate că încălcaţi legile ţării…Hai, mergeţi!”  les…dar mă întorc: “Şi rovigneta?” “În Ungaria nu aveţi nevoie de rovignetă!”…”Câtă dreptate are…!!” mă gândeam eu şi m-am uitat încă o dată în paşaport, la pagina unde era viza de şedere permanentă în SUA… Acolo vameşii nu bagă în buzunar banii cuveniţi statului… Adio, adio visul meu scump de întors la Constanţa, adio!…Era anul 2005!

Era o dimineaţă mohorâtă de decembrie…Cei 300 de cai ai maşinii mele stăteau în grajd (sorry: în garaj!) şi ronţăiau din ovăzul imaginar pe care-l pusesem într-o iesle imaginară…Răsfoiam în linişte cele 300 de ştiri zilnice de pe internet când îmi sare în ochi informaţia că atât Germania cât şi Franţa se impotrivesc intrării României în spaţiul Schengen de acum în două luni de zile… Era anul 2010! S-au trezit nemţii! S-au trezit francezii! Dar românii…? Oare s-au deşteptat şi ei? Un îndemn poetic există de vre-o 150 de ani!

Răsfoiesc ziarele româneşti… şi găsesc o primă explicaţie: într-un proiect de investiţii, România s-a decis să cumpere o altă tehnologie, nu cea franceză şi atunci francezii… Ei aşi! Chiar aşa? Măăii… ”Ăsta …nu s-a deşteptat încă!” m-am gândit eu şi am pus ziarul de o parte…Iau altul, unde chiar găsesc titlul “De ce nu este primită România în Spaţiul Schengen?” Îl citesc pe nerăsuflate …pe urmă îl recitesc încet, literă cu literă şi…nu mă dumiresc! Autorul a scris o pagina şi jumătate dar n-a spus de ce România nu este primită în spaţiul Schengen…!? Formidabil! Dar ce a scris?

Iau o foaie de hârtie şi fac o listă cu ideile la care părerile noastre sunt identice:

-“România…la data primirii în Nato şi EU…era departe de standardele ţărilor care urmau a ne fie parteneri.” De acord! 

-“În România trăieşte un popor demn… care pretinde acelaş tratament ca şi celelalte popoare…” Subscriu!

Cam atât în ceea ce priveşte punctele comune!

Şi restul? Aleg trei dintre afirmaţiile “cele mai tari”:

-“(UE)…nu este cu nimic superioară vechii Uniuni Sovietice…” Booom!

-“…mă gândesc… să revin în politică… pentru a determina poporul român să părăsească UE.” Booom! Booom!! Tare de tot!

-“…se vor găsi unii care să nu fie de acord cu acest punct de vedere… probabil că în calitatea lor de sclavi în vreo redacţie finanţată din afară intră în obligaţia lor să-şi apere stăpânii de orice atacuri venite din partea românilor”.

Aici mă opresc… şi mii de gânduri îmi trec prin cap cu o viteză mai mare de 200 Km/h…Ceea ce autorul a scris aici este citit de diaspora română…care ia articolul drept bun: a fost publicat într-un ziar românesc de prestigiu de către o personalitate cu titluri universitare! Pe baza acestuia diaspora îşi formează o părere despre România şi despre UE…

Ziarul mai este citit şi de organele de supraveghere ale  presei din SUA şi din UE…şi i aceştia îşi formează o părere despre autor, despre diaspora română şi despre România…Informaţiile respective, condensate,  ajung pe masa de lucru a politicienilor care guvernează tările respective…şi…vor fi analizate înainte de a se lua alte hotărâri…În cadrul analizelor se foloseşte un concept denumit “empatie”, care ar trebui să nu lipsească nici-o dată din relaţiile între oameni, care ar fi trebuit să fie parte componentă a articolului dar nu este de recunoscut în textul publicat… Empatie…Poate că ar trebuie să discutăm mai întâi despre ea?

Ce este empatia?

Empatia  – nu simpatia, nu antipatia – este o atitudine de bază în relaţiile interumane prin care fiecare partener  încearcă să intuiască problemele celuilalt şi capătă astfel  posibilitatea să-i vină în întâmpinare contribuind  esenţial  la eliminarea unor conflicte potenţiale sau a celor apărute deja. Empatia înseamnă a pătrunde în lumea gândurilor celuilalt, al înţelege şi…dacă interesele coincid, a deschide posibilitatea unei  colaborări bazată pe interesul reciproc. Cumva asemănătoare, în întreprinderi se foloseşte noţiunea de “chimie” dintre şefi şi angajaţi, dintre colegi, dintre partenerii de afaceri, etc: dacă “chimia” corespunde… există o primă garanţie pentru o colaborare cu succes. În articolul “The win-win strategy” publicat în Meridianul Românesc din….am prezentat un concept cu componente asemănătoare.

Empatia este o componentă de bază şi a relaţiilor diplomatice. La primirea României în UE, statele UE au arătat o mare doza de empatie, acceptând România ca membru cu toate că nu era pregătită pentru acest pas…asta a spus chiar autorul articolului. În schimb UE aşteaptă un grad similar de empatie din partea populaţiei române, dar răspunsul autorului este cuprins în expresia “…să-şi apere stăpânii de orice atacuri venite din partea românilor”. Românii să atace Franţa? Sau Germania?…Haida de! Dacă ataci …nu mai poate fi vorba de empatie…şi deci n-ai ce căuta nici în UE, nu numai în Schengen.

Dacă declari că numai te gândeşti să ataci atunci arăţi că nu ai înţeles conceptul UE…care a fost iniţial creeată pentru a impiedica dezvoltarea unei industrii de război care să faciliteze al treilea atac german împotriva celorlalte tări europene şi apariţia unui al treilea război mondial…Conceptul de bază al UE a fost şi este asigurarea păcii în Europa… dar uite că s-a găsit un român care să “atace”!

Măiii!! Conceptul UE este unul franco-german… iar românii ar dori să fie primiţi şi ei… dar pun condiţia să schimbe niţel conceptul, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale? Haida de!! Chiar aşa?

UE aşteaptă nu numai  o atitudine empatică din partea ţărilor candidate la membrie… ci aşteaptă îndeplinirea 100% a cerinţelor UE puse la aderare…în sensul  şi în felul în care acestea sunt înţelese de ţările deja membre. Trebuie spus că există mari deosebiri între ceea ce înţelege UE, Germania şi Franţa pe de o parte şi ceea ce înţelege România – sau românii – pe de altă parte. Trebuie spus că aceste deosebiri îşi au rădăcinile în tradiţiile milenare ale ţărilor respective… iar dacă România doreşte să devină un membru cu drepturi depline trebuie să… se adapteze 100% la cerinţele UE. Asta este şi va fi foarte greu fiindcă este vorba de cultura unui popor întreg şi schimbările de cultură durează decenii dacă nu secole…Altfel…

Din punctul de vedere al culturii (cultură de întreprindere sau de organizaţie, nu cultură în sensul de artă), UE este o organizaţie germano-catolică în timp ce România este o ţară latino-ortodoxă. Deosebirile dintre aceste două forme de civilizaţie rezultă în primul rând din diferenţele de înţelegere în practicarea religiei – cu rădăcini de 1700 de ani în vestul Europei şi de numai  800 de ani în est – şi în al doilea rând din diferenţele de înţelegere în atitudinea faţă de puterea de stat şi de regulile de convieţuire socială. Ambele se potenţează reciproc aşa că rezultatul multiplicării 2 x 2 nu este 4 ci 6 sau 7 sau 8…

Asta este deosebirea între UE şi România. Şansa de a progresa  – relativ rapid – de la 2 la 8…este cea pentru care guvernele României s-au zbătut ca România să fie acceptată ca membru al UE…În rest, din colaborarea cu UE rezultă numai probleme fiindcă:

-religia catolică (sau protestantă, ca variantă a ei) este extrem de dinamică, mobilizează şi serveşte societatea într-un mod exemplar. Există grădiniţe, organizaţii educative de tineret, şcoli, universităţi, institute de cercetare, expoziţii de artă, spitale, case de bătrâni, ospicii, locuinţe şi multe altele, toate sub conducerea bisericii catolice (sau protestante) în care au loc o mulţime de activităţi dedicate nu numai credincioşilor ci întregii populaţii. Predicile săptămânale durează numai 3/4 oră şi tratează multe probleme ale vieţii cotidiene. Nimic din toate acestea nu se regăseşte în biserica ortodoxă română.  Enoriaşii respectivi…se deosebesc atât de mult unii de alţii de parcă ar trăi pe două planete diferite…

- forma de stat germanică s-a manifestat organizat şi a creeat primul imperiu germano-catolic acum 1200 de ani. De atunci şi până acum germanii au rămas tot timpul în fruntea Europei, au creeat o mare parte din muzica mondială, din filozofie, din tehnică, din medicină şi sunt mai departe o forţă în economia şi în ştiinţa mondială. România a fost creată acum 140 de ani…şi cu câteva excepţii nu a creeat nimic de seamă pentru cultura mondială…

Pentru a te putea măsura de la egal la egal cu nemţii şi francezii trebuiesc mai întâi depăşite handicapurile determinate de istorie şi de religie, de cultură…Altfel…nu merge!

Poate ar fi cazul ca românii să dea dovadă de empatie şi să se întrebe mai întâi: “Ce vor afurisiţii aştia de francezi şi de nemţi şi ce ar trebui să schimbăm la noi…pentru a fi acceptaţi în rândul lor?” Fiindcă despre asta este vorba: despre schimbare. Trebuie schimbată atitudinea faţă de sine însăşi (Lasă-mă să te las!), faţă de muncă (Las’că merge şi aşa! Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc!), faţă de conducerea ţării (Citez dintr-un ziar românesc de săptămâna asta: “Escroc, incult şi beţiv, înconjurat de interlopi, interloape, ţoape şi falşi intelectuali, conducătorul…), trebuie băgată în puşcărie vameşa care colecta banii pentru ea şi pentru colegii ei şi nu pentru ţara care a numit-o pe post şi care o plătea ca să-i apere interesele, trebuie judecate marile procese de corupţie sau hoţie ai căror acuzaţi se ascund în parlament…Trebuie schimbată radical calitatea materialelor scrise în ziare sau difuzate în mass-media pentru a putea da o orientare oamenilor care rătăcesc acum zăpăuci dintr-un colţ într-altul în căutarea unei soluţii şi dau vina pe cine nimeresc fără să le treacă prin cap că orice schimbare în bine începe de la persoana propie…Sunt atât de multe de schimbat încât asta ar dura decenii, poate mai mult de cei 30 de ani pe care i-am prezis eu în urmă cu câteva luni. De fapt… trebuie schimbat totul…Poate ar trebui schimbată întreaga populaţie cu o alta, venită din ceruri şi care într-un an de zile ar putea să transforme această ţară în paragină într-o gradină…Dar poate că ar trebui început mai modest şi anume cu îndeplinierea condiţiilor UE fiindcă acestea sunt teribil de avantajoase pentru România: este vorba de alinierea cu două ţări care se află pe primele locuri din lume în ceea ce priveşte cultura, arta, ştiinţa, economia …Nu-i aşa că ar fi teribil ca şi România să ajungă la acest nivel ba încă cât mai repede? Şi atunci…intrarea în Schengen ar mai fi oare o problemă?

Deci soluţia ar fi să se pornească de la empatie şi să se ajungă în Schengen?

Mă întorc la experienţele mele cu maşina şi-mi pun întrebarea cum a fost posibil ca în 15 ani să fi fost distrus visul meu de a mă întoarce într-o Românie avansată, aproape aliniată cu puterile europene? Cu câtă plăcere aş fi zburat în patru ore pe autostrada Nădlac – Bucuresti  ca să ajung după încă o oră şi jumătate  la Constanţa! Cum a fost posibil ca dintr-o ţară agrară (1947) România să devină o ţară industrial – agrară (1980) şi dintr-o ţară fără datorii externe (1989) să devină o ţară îndatorată până peste cap, una dintre primele 10 din lume candidate la faliment, care importă 90% din produsele agricole şi nu mai produce mai nimic? Cum a fost posibil? Unde sunt uzinele construite de mine şi de colegii mei  sau la care am lucrat între anii 1960 – 90: 23 August, Filatura Românească de Bumbac, Timpuri Noi, Uzina de Masini Grele Iasi, Steagul Roşu, Tractorul, Uzina de Locomotive Diesel – Electrice Reşiţa, Fabrica de Scule Râşnov  şi multe, multe altele, câteva sute în total…?

Răspunsurile sunt diferite dar foarte multe au acelaş tenor: ceilalţi – UE, Germania, Franţa, Ruşii, evreii şi mulţi alţii – sunt de vină! Ceilalţi…adică (citez):

-“Comisarii noii Uniunii Sovietice (Europene), principalii şi singurii vinovaţi de toate nenorocirile…din România.” Oare autorul a uitat “căpuşele” care au distrus întreprinderile româneşti vânzându-le materii prime la un preţ dublu decât al pieţii şi cumpărând produsele finite la jumătate de preţ? Oare autorul n-a văzut jaful fără margini la instalaţiile de irigat din Bărăgan şi din Dobrogea şi din altă parte din care nu au mai rămas nici măcar dalele de beton ale canalelor de apă? Nu se poate!

-“Poate că vesteuropenii nu au distrus complect această ţară…” Vesteuropenii? Eu am lucrat cu ei, am lucrat cu UE şi – împreună cu alţi colegi – am adus două milioane DM în România, neranbursabili. Autorul articolului a avut trei stagii de lucru la o universitate daneză…nu cumva a fost plătit de UE? Mi se pare că la Calafat se construeşte un pod peste Dunăre cu bani europeni. Autostrada Timişoara – Arad este pe ¾ finanţată de UE…România nu a putut absorbi decât cca. 30% din fondurile puse la dispoziţie de UE şi au fost deja milioane de € în fiecare an…

Vesteuropenii au distrus ţara? Şi Vântu şi Năstase şi FMI şi Banca Religiilor şi…ăştia toţi sunt… vesteuropeni? Şi libanezii, şi turcii si egiptenii şi mulţi alţii din spaţiul arab care au cumpărat întreprinderi şi au semnat obligaţia de a investi milioane…şi pe urmă au desfiinţat întreprinderile, au vândut maşinile la fiare vechi şi au închiriat spaţiile ca depozite…că altceva …decât comerţ …nu ştiau să facă? Mi-aduc aminte că atunci când au fost privatizate telefoanele, compania germană Telekom împreună cu altele s-a retras din licitaţie… aşa că o companie grecească necunoscută a devenit propietara telefoanelor din România… De ce s-au retras nemţii? Nu ştiu… Dar ştiu că în Germania darea de mită este pedepsită cu închisoarea… Poate de asta?

Aş putea continua cu exemple şi cu citate…dar…ce folos…! De douăzeci de ani cititorii români sunt alimentaţi cu ştiri de acest fel…şi mulţi dintre ei şi-au format părerea că autorii care scriu aşa sunt bine informaţi şi au dreptate…Eu sunt sigur că publicul român este îngrozitor de dezinformat şi în mare parte dezorientat…

Acum …informat sau nu…ce-i de făcut? România se află într-o stare dezastruoasă, cu asta suntem de acord. Până şi învăţământul superior, cândva fala României, este la pamânt…Cei câţiva tineri supradotaţi care apar în fiecare an, iau drumul străinătăţii de îndată ce s-au afirmat cât de cât…Medicii, alţi intelectuali şi nu numai ei pleacă pe capete…şi din această hemoragie de cadre nu văd cum România ar putea să-şi revină. În 1947 a fost distrusă intelectualitatea – cea care exista pe atunci – pe urmă evreii au părăsit ţara (evreii formează elita societăţii americane, asta numai ca exemplu!), pe urmă nemţii s-au repatriat (şi nemţii formează elita oriunde s-ar afla), pe urmă au plecat românii care cum a putut, dar aceia se numărau în  orice caz printre cei mai puţin “adaptaţi”, cei mai puţini cu “capul plecat”…Cine a mai rămas?…

Este totuşi un avantaj că un comandant de vas a ajuns preşedinte: marinarii sunt obişnuiţi să înfrunte furtunile şi marea pe care navigă România acum este extrem de furtunoasă! Însă lipsa de concepte politice şi economice a opoziţiei poate duce pe oricine deadreptul  la disperare! În afară de moţiuni de neîncredere – care n-au nici-o şansă din cauza majorităţii parlamentare a guvernului – nu am văzut nimic de la ei. Asta-i tot ce pot două partide politice româneşti?? Sărmana, săraca ţară! Întradevăr săracă! Cine a zis ultima oară că România este o ţară bogată?! Oh, Dumnezeule!

Mai este un punct, ultimul şi cel mai dureros!! Îl citez fiindcă l-am întâlnit mereu în ultimii ani de zile: “…vesteuropeni …îşi permit să ne trateze ca pe nişte cetăţeni de rangul doi sau trei”. Am colaborat câţiva ani buni cu EU, am trăit câteva decenii în Europa de Vest  şi pot să-i asigur pe autor şi pe toţi cei care gândesc în acest fel că vesteuropenii nu spun aşa ceva: asta nu ar corespunde cu  “political corecteness” şi ei se feresc de o asemenea greşeală, acolo considerată foarte gravă. Românii însă, prin felul lor de a înţelege lucrurile, prin modul lor de a ignora empatia, prin felul lor de a da buzna în casa europeană unde cer imediat să modifice regulile de joc, prin felul lor de a-şi îndeplini angajamentele numai pe jumătate, de a-şi mătura gunoiul sub preş spunând că au făcut deja curat, prin trimiterea celor mai buni dintre ei în Parlamentul European, prin delegaţii care cerşesc  la colţurile de stradă în marile metropole europene, prin articolele defăimătoare din ziarele lor…ei bine…ei bine românii ăştia…Nu, nu sunt toţi românii, sunt numai o minoritate gălăgioasă, dezorientată şi dezinformată, dar mulţi se iau după ei…Ei bine…Ce să mai zic? Asta e! Este chiar aşa! Nu că zic vesteuropenii, ci fiindcă este aşa cum a scris autorul articolului! El are dreptate…cel putin de data asta!

Cine-şi închipuie că…ce ştim noi… ştim numai noi…se înşeală amarnic. La fel se înşeală cei care cred că România este monitorizată numai atunci când vine delegaţia FMI sau o alta…Nimic mai fals! Există mii de informaţii care sunt cercetate zilnic, analizate, compilate, interpretate de oameni de mare specialitate şi fineţe…Că magistratura a mai amânat un process de conrupţie? Asta se ştie la Berlin înainte de a apare în presa din Bucureşti…Că vestul este de vină despre situaţia în care românii şi-au adus propia ţară după 21 de ani de democraţie rominească?  Se ştie de mult…că mulţi români se îmbată cu apă rece…Şi atunci nu rămâne decât sinceritate totală şi aplicarea cu consecvenţa a normelor cerute de UE, altfel…nu există nici-o şansă.

Dar  vre-o soluţie, există?

În primul rând românii ar trebui să recunoască starea în care se află ţara şi ei înşişi: numai dacă pornesc  de la o bază sănătoasă pot construi ceva de durată.  Construcţiile imaginare care pun la bază vina altora pentru nenorocirile româneşti sunt…aeriene…sunt văzduhiste, după cum ar spune un prieten de al meu.

Abea pe urmă  se poate trece la implementarea unei soluţii căci…există una…dar este grea şi durează ani…Soluţia constă în aceea că fiecare dintre cei rămaşi în ţară să se ia de ciuf şi…să se tragă pe sine însuşi din mocirlă, afară! Asta înseamnă să înveţe cu insistenţă, zi şi noapte, ceea ce îi interesează, să-şi schimbe o mare parte din apucături, să-şi însuşească cât mai mult din ceea ce pune la dispoziţie UE…să…să…şi asta în continuu în următorii 20 de ani…

Ah, mă scuzaţi vă rog, soţia mă strigă…Trebuie să scot cei 300 de cai de la maşina mea, afară, la aer curat! Dacă credeţi că aţi avea nevoie de ei ca să trageţi România afară din noroi…vii împrumut cu plăcere împreună cu lanţurile pentru roţi, ca să puteţi trece de orice obstacol alunecos!

Deci: prin empatie …în Schengen!

Succes!

PS: Eu nu lucrez în nici-o redacţie, nu sunt plătit de vre-o putere străină, pensia mi-o primesc din Germania fiindcă am lucrat acolo ca inginer…şi cu toate astea am o altă părere decât autorul citat. De unde se vede că o altă opinie românească nu se verifică în practică: “Dacă nu zici la fel ca mine…eşti platit de cineva, ştiu eu de cine!”  Ce lipsă de empatie şi chiar de respect, faţa de cel care îşi permite să aibă o părere! Ce rezultat mizerabil după 21 de ani de la revoluţie!

Radu MIHALCEA

Chicago, SUA

31 ianuarie 2010