SALVATI-ROSIA-MANTANA-sigla2-wbCorneliu FLOREA

 

„Munţii noştri aur poartă

Noi cerşim din poartă-n poartă!”

(spusă cu durere de moţi,

scrisă de Octavian  Goga)

 

Cred în cei ce se opun cu argumente şi idei cinstite proiectului RMGC (Roşia Montană Gold Corporation). Sunt foarte mulţi cetăţeni români luminaţi, ce cred că putem reuşi prin noi înşine. Am urmărit în ultima vreme multe informaţii, interviuri, mese rotunde, dezbateri publice pe această temă. Marea majoritate, de la cetăţenii Roşiei Montane la academicieni, de la iubitorii Munţilor Apuseni la cercetători şi specialişti, se opun categoric acestui proiect, care ne bagă pe gât câteva miliarde de dolari şi ne desfiinţează identitatea, tradiţia, istoria şi ne lasă fără aur. Printre cei ce se opun cu argumente competente am să mă opresc la  cadrele didactice din Academia de Ştiinţe Economice care au publicat un material intitulat 24 argumente contra proiectului RMGC, nici un argument pentru. Este un material academic de 15 pagini, ce spulberă toată propaganda gabrielenilor din Toronto. Este, după părerea mea, unul dintre cele mai clare, raţionale şi complete materiale care spulberă proiectul RMGC ce se sprijină numai pe propagandă, aranjamente, comisioane.

 

Redau, telegrafic, demonstraţia raţională a cadrelor didactice contra RMGC:

 

1)    prezentarea şi performanţele companiei „Gabriel Resources” sunt slabe şi incompetente, gabrielenii  nu sunt specialişti în minerit ci doar nişte investitori, cu banii naivilor, în explorare şi dezvoltare

2)    „Gabriel Resources” a obţinut licenţă de exploatare prin aranjamente subterane nu prin licitaţie publică cum trebuia după lege

3)    După încheierea contractului şi obţinerea licenţei, „Gabriel Resources” şi-a însuşit noi terenuri inclusiv în vatra comunei Roşia Montană, ce este pe lista monumentelor istorice protejate.

4)    „Gabriel Resources” calcă în picioare Legea Minelor care nu permite activităţi minere pe terenurile cu situri arheologice sau monumente istorice, guvernul şi parlamentarii închid ochii.

5)    Nu este în interesul ţării această mega-exploatarea rapidă a aurului, pentru că Banca Naţională are aur în lingouri peste valoarea  impusă de UE.

6)    Daca s-ar aproba proiectul RMGC, „Gabriel Resources” se va  extinde  si la alte exploatări, ceea ce măreşte aria dezastrului mediului.

7)    Utilajele gigantice, camioane de 150 de tone, şi substanţe toxice cu mari cantităţi de cianura sunt foarte dăunătoare comunităţii şi mediului.

8)    „Gabriel Resources” este incapabilă tehnic şi financiar să demareze şi să realizeze un asemenea mega proiect, se bazează  pe inginerii financiare de bursă şi hazarduri favorabile pe parcurs.

9)    „Gabriel Resources” are experienţă limitată în exploatare, însă se bazează pe succes prin propagandă şi jonglerii de bursă

10) Neîncrederea în datele furnizate în proiect, fiindcă variază de la un raport la altul, în funcţie de preţul aurului la bursă, în timpul crizelor preţul aurului creşte întotdeauna.

11) Vestigiile arheologice sunt mai preţioase decât aurul rămas după optsprezece secole de exploatare!

12) „Gabriel Resources” nu a fost capabil să facă exploatarea rentabilă anterior, între anii 2000 şi 2006, când capacitatea de exploatare era de trei ori mai mică decât în noul proiect RMGC.

13) Neîncredere în angajamentele şi graficul lui „Gabriel Resources” datorită abaterilor şi amânărilor din trecut

14) Proiectul RMGC a fost anulat definitiv de către Curtea Supremă, în 2008, pentru nerespectarea legii cu privire la protejarea siturilor arheologice.

15) Proiectul RMGC este slab întocmit fără să ţină cont de  marile riscuri care le generează.

16) Relocarea sau strămutarea a circa 2000 de oameni (900 de familii) este un sacrilegiu.

17) RMGC nu va aduce un beneficiu regiunii, localnicilor ci probleme de mediu pe termen lung, pentru că RMGC pleacă cu aurul, miliardele intră pe mâna guvernaţilor de Bucureşti, cei din Munţii Apuseni rămân la fel de săraci.

18) Până acum „Gabriel Resources” a făcut bani prin emiterea de acţiuni la bursă şi în numele aurului din Roşia Montană unde a făcut investiţii foarte puţine dar multă propagandă.

19) Atitudine nedreaptă, agresivă a „Gabriel Resources” faţă de locuitorii afectaţi de proiectul companiei.

20) Înstrăinarea cu atâta nepăsare a bogaţilor naturale şi calamitatea adusă mediului sunt sacrilegii la adresa generaţiilor viitoare.

21) Proiectul RMGC este opus unei dezvoltări durabile, el produce numai un dezastru durabil.

22) Roşia Montană face parte din patrimoniul naţional ca zonă protejată datorită monumentelor naturale, de asemenea se află  şi pe lista monumentelor istorice, ceea ce conform legilor şi reglementărilor interzice proiectul RMGC.

23) Conform PSA (Producţion Sharing Agreement) – care face recomandări în asemenea proiecte ce se încheie între stat şi investitor, precizează că produsul finit (aurul şi argintul în cazul de faţă) revine 80% statului şi 20% investitorului ori la Roşia Montana e tocmai invers.

24) Comparând cu alte megaproiecte de exploatarea a aurului din lume, vedem că prin contractul secret încheiat cu „Gabriel Resources” cetăţenii români sunt  grosolan manipulaţi şi înşelaţi de ambele părţi semnatare ale contractului.

 

Mi-am permis, pentru clarificarea realităţii, să reproduc telegrafic cele 24 de puncte de vedere ale cadrelor didactice ale Academiei de Studii Economice pentru că sunt competente şi conţin esenţa impactului dezastruos al proiectului RMGC.

 

Dacă am repetat, şi voi mai repeta, anumite puncte ce conţin opinii asemănătoare ale unor academicieni, cercetători, oameni de cultură, ziarişti autonomi şi mai ales ale localnicilor prin vocea lucidă, hotărâtă şi curajoasă a lui Eugen David, preşedintele Asociaţiei „Alburnus Maior” vom ajunge la concluzia  că avem, cu toţii, drepturi legitime şi raţionale să ne opunem acestui proiect. Iar dacă ne vom uni şi vom fi mai activi vom reuşi să oprim acest proiect.

 

Corneliu FLOREA

august  2012 – mai 2013

Winnipeg  –  Canada

SALVATI-ROSIA-MANTANA-sigla2-wbCorneliu FLOREA

 

„Munţii noştri aur poartă

Noi cerşim din poartă-n poartă!”

(spusă cu durere de moţi,

scrisă de Octavian  Goga)

 

Roşia  Montană este acolo de când vulcanii aducători de metale preţioase la suprafaţă s-au liniştit şi au adormit de tot. Atestarea ei documentară scrisă pe celebrele tăbliţe de ceară este data de 6 februarie 131 AD dată la care se numea Alburnus Maior după latinii imperiului roman, cuceritorii Daciei la acea vreme. De-a lungul istorie s-a vorbit şi scris deseori despre Roşia Montană pentru că a fost o exploatare minieră continuă de peste optsprezece secole, cea mai longilină mină de aur din lume. În ultimii douăzeci de ani se vorbeşte din ce în ce mai mult despre ea, de când „Gabriel Resources” şi-a băgat nasul înfigăreţ într-un chilipir românesc, pentru că Ion Marcel Ilici iliescu şi Petre Roman au transformat România, prin mult trâmbiţata lor tranziţia, în chilipirul tuturor străinilor!  Totul s-a făcut prin propagandă şi mass media!

 

Se ştie de peste o sută de ani, de la un congres oarecare, că cine va stăpâni mass-media, va influenţa şi controla societatea viitoare. Absolut adevărat, absolut demonstrat şi astfel cei ce  vor să influenţeze lumea după scopurile lor se sprijină pe o mass-media proprie, o adevărată armă îndreptată împotriva fiecăruia, la el în casă, mai ales după ce a apărut televiziunea şi internetul cu socializarea feisbucistă. (în romgleză de la Facebook) Într-o sută de ani mass-media s-a diversificat şi amplificat în fel şi chip, iar pentru cei puternici şi avuţi purtându-se chiar ca prostituatele de stradă: pentru bani satisface orice pretenţii. Este o forţă de dominare teribilă. E adevărat că acestei forţe a privilegiaţilor i se opune o contra forţă: libertatea presei şi accesul egal la ea ce s-a  încununat cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, prin celebrul ei  articol 19. Imediat, cei puternici şi avuţi, ce vor să controleze lumea şi prin presă, au contracarat cu alte forţe, metode: negarea adevărului inconvenabil, omiterea sau trunchierea realităţii, a esenţialului, selectarea din sondaje ce le  este favorabil sau pur şi simplu fabricare lor, propagandă stridentă, violentă în marş nazist sau demonstraţie comunistă. Au pus în scenă sfânta calomnie şi dezinformatorii cu descântece halucinogene şi ca personaj principal manipularea ce are multiplele proceduri pentru brainwashing şi mind programming cum este recunoscut  internaţional! Într-o frază am punctat aceste caracteristice ale mass-mediei folosite cu multă abilitate de gabrielenii din Toronto în alienarea şi strămutarea  locuitorilor din Roşia Montană pentru a le lua proprietăţile, mutându-i în locuri diferite, greu de adaptat şi este la fel, precum în trecut, nord americanii îi strămutară  pe amerindieni în rezervaţii! Cartierul Recea din Alba Iulia este o neo-rezervaţie.

 

Datorită acestor nelegiuiri, Roşia Montană a devenit o problemă a întregii naţiuni române fiindcă proiectul străin de exploatare intensivă este o altă ocupare şi prădare a ţării şi a declanşat  scânteia de  redeşteptare naţională, precum în trecut au fost cele din 1784-1785 şi 1848-1849, tot aici, în  Munţii Apuseni! Atenţie!

 

Insistenţă abuzivă, fără margini şi discernământ, a gabrielenilor din Toronto de a pune mâna pe minereul de la Roşia Montană prin orice mijloace, în mod cert ascunde alte motive pe lângă marele profit cu care RMGC (Roşia Montană Gold Corporation) se alege în dauna României. La suprafaţă promit toate legalităţile, tehnologiile şi dragoste neţărmurită faţă de sărăcia roşienilor, pe care-i strămută de pe vetrele lor milenare, în timp ce în subteran fac aranjamente şi corup şi mai mult guvernanţii corupţi, să scoată legi şi ordonanţe în favoarea lor, dovedind  că se pricep la săpături, la mineritul subteran! Din nefericire, mass-media de Cotroceni, de parlament şi cea de stradă, prostituată, satisface propaganda „Gabriel Resources”, numindu-se mass media contra serviciu pe sub masă!

 

 

Cel mai evident  exemplu de manipularea opiniei publice prin frontul comun al acestor trei mass-media este crearea locurilor de muncă la Roşia Montană, unica sursă de bunăstare locală, după ele. Această afirmaţie nu se sprijină pe realitate, este un fals grosolan din două motive: Întăi, RMGC este angajată în faza de strămutare a peste nouă sute de familii de roşieni, deci aproape o jumătate din toată populaţia comunei şi satelor ei. Strămutarea este în toi: peste trei sute de familii au fost ca deportate spre reciclare în locuri de muncă, în alte părţi. Al doilea, după proiectul RMGC toată activitatea de minerit şi prelucrare va dura 25 de ani, perioadă mult exagerată la tehnologia ultramodernă cu care se afişează, după care vor pleca, dar, bineînţeles  nu vor lua şi angajaţii locali cu ei, deci înapoi la şomajul din anul 2006! Roşia Montană va fi părăsită şi dată uitării precum minele secătuite din vestul sălbatic nord american!

 

În paranteză, mult mediatizată de RMGC în România este o doamnă care doreşte insistent deschiderea mineritului pentru viitorul copiilor ei. Sentimente materne nobile, numai că în 25 de ani, copiii dânsei vor fi adulţi şi caritabila companie a gabrielenilor va fi dusă lăsând pentru viitorul copiilor doar o haldă de 250 milioane tone de steril cu cianuri într-o groapă de 360 de hectare pe Valea Cornei , un adevărat mormânt al fostului aur românesc. Această haldă îmbibată intensiv în substanţe chimice toxice va fi ţinută de un baraj înalt de 180 de metri, cât o clădire cu 60 de etaje! Vă daţi seama ce înălţime şi ce mare presiune îl forţează în permanenţă şi eventualitatea cedării este chiar şi matematic admisă. Atunci acea haldă otrăvitoare de 250 de milioane tone porneşte la vale, ca cea de la Baia Mare din anul 2000, declanşând un dezastru ecologic local şi european!

 

Şi mai vreau să-i spun ceva doamnei, primarului din Roşia Montană, şi celor ce văd  totul în roz prin acest proiect. Dacă se va porni acest proiect anti-Roşia Montană, antinaţional, la care Băsescu pune umărul, că el cap nu are decât pentru buzunarele lui, să fiţi siguri că nu va dura atât cât spun, sa vă amăgească, în zece ani îl termină, cu tot cu mult mediatizatele locuri de muncă! Argument este Mina Rio Narcea din Spania, asemănătoare  ca mărime cu cea de aici, pe care au dat-o gata în nouă ani! Reţineţi: strămutarea populaţiei, durata de existenţă a exploatării şi calculaţi-vă viitorul în roz  adus pe tava mass-mediei de gabrielenii din Toronto!

Din diferite sure scrise pe hârtie şi de pe Internet aflăm ce bombă cu ceas distrugătoare va lăsa în scurta ei trecere prin Roşia Montană această companie străină. Dar mai întâi, sunt de părerea celor ce susţin continuarea mineritului la Roşia Montană, dar într-o formă mult mai redusă, modernizată, în timp îndelungat şi concomitent cu mineritul la minimum să se treacă  treptat de la această mono-industrializare la activităţi alternative  atât în alte sectoare industriale cât şi agro-zootehnice, la un turism specific acestui spaţiu. Cunosc Munţii Apuseni şi cred în superiorul lor potenţial turistic, am ideea aceasta şi cred că putea fi realizată în două decenii, dacă satul român ar fi făcut contracte de parteneriat cu companii din Austria sau Germania pentru modernizarea  drumurilor şi şoselelor plus anexele moderne ale turismului, Munţii Apuseni puteau deveni TIROL ROMÂNESC!

 

Să continuăm ideea; dacă, în loc de politică miticească de pricopseală necinstită guvernanţii României ar fi avut un pic de dragoste de ţară şi spirit gospodăresc, se puteau apuca de un asemenea proiect în urmă cu ani şi ani de zile şi atunci roşienii aveau de lucru şi nu trebuiau să fie strămutaţi, mai ales ca au acasă la ei cel mai mare muzeu al mineritului din lume, ce trebuia doar amenajat şi prezentat lumii. Locuri de muncă şi venit pentru generaţii şi generaţii. Blestem pe capul naţiunii  să nu fie condusă de gospodari ci de guzgani! Să-l aibă preşedinte pe Băsescu Traian, care văzând  culoarea apei ce se scurgea din mina părăsită nu a putut face o altă sinapsă neuronală decât că seamănă cu coniacul! Al doilea, şi eu, fiind cetăţean român, mă opun proiectului RMGC pe care îl văd ca pe un monstru, că pe un balaur din basmele noastre populare, care se năpusteşte asupra Munţilor Apuseni şi-al oamenilor săi. E monstruos  cum o companie străină ne  înşeală, cum ne  jefuieşte la noi în ţară, cum ne aruncă de pe vetrele noastre milenare şi aducând utilaje gigantice vor transforma, în câţiva ani,  patru munţi frumoşi în rezidii otrăvitoare peste secole. E o neruşinare monstruoasă din partea lor dar în acelaşi timp o laşitate din partea noastră că nu suntem mai mulţi, mai hotărâţi să ne opunem  acestui proiect  străin şi monstruos.

 

Corneliu FLOREA

august  2012 – iulie 2013

Winnipeg  –  Canada

SALVAŢI ROŞIA MONTANĂ (5) – ROŞIA MONTANĂ 2012

Posted by Gabriela Petcu On July - 11 - 2013

SALVATI-ROSIA-MANTANA-sigla2-wbCorneliu FLOREA

 

„Munţii noştri aur poartă

Noi cerşim din poartă-n poartă!”

(spusă cu durere de moţi,

scrisă de Octavian  Goga)

 

Am  ajuns în piaţa  Centrului  Istoric  al  Roşiei  Montane, epicentrul propagandei RMGC (Roşia Montană Gold Corporation) pentru cei ce vin din alte părţi aici, condusă cu o strategie informaţională de „Gabriel Resourses” – companie de explorare şi dezvoltare din Toronto – care a obţinut dubios şi o licenţă de exploatare a întregului minereu, dar încă nu a primit aprobare de începerea extracţiei şi de prelucrare cu cianură. Între timp licenţa a expirat, s-au găsit mari abateri de la legile statului român şi internaţionale ale proiectului RMGC, dar compania de explorare şi dezvoltare persistă cu încăpăţinare diabolică, prin tot felul de negocieri şi târguieli, prin manipulări propagandistice să obţină aprobarea acestui proiect total dezavantajos economic României şi dăunător, nociv mediului natural. În aceşti ani a apărut o contracarare  puternică din partea unor  localnici ce susţin ’’suntem supuşi, manevraţi şi exploataţi mai rău ca pe vremea sovromurilor’’. Acestora li s-au alăturat, şi continuă să se alăture, academicieni, cercetători de înaltă calificare, elite culturale şi artistice, sociologi şi alte categorii de intelectuali, cetăţeni  lucizi  din toată România şi împreună  se opun cu argumente pertinente proiectului RMGC!

Piaţa veche e cu adevărat istorică, a fost sute de ani târgul de sâmbătă al moţilor, al meseriaşilor şi comercianţilor de la poalele muntelui de aur, nesecat în peste  optsprezece secole de minerit continuu. Piaţa este înconjurată de clădiri vechi, de secole,  marcate adânc de ruinare ce au fost lăsate aşa de noii proprietari. Dintre clădiri, din cea mai reprezentativă a mai rămas doar faţada şi aceasta în stare de pre-prăbuşire, pe care noii proprietari au acoperit-o cu nişte pânze, ca nişte tifoane groase, pe care au pictat cum va arata acea  clădire renovată. Acest tratament de pansare cu tifoane pictate l-au aplicat şi altor clădiri din piaţă, ce vor fi scoase nou-nouţe ca din pălăria iluzionistului, după ce vor primi aprobarea să secătuiască definitiv nu numai un munte de aur ci patru munţi: Cetate, Cârnic, Orlea şi Jing consideraţi că ar conţine cel mai mare zăcământ de aur şi argint din Europa şi unul dintre  cele mai bogate din  lume. Până la obţinerea aprobării clădirile  rămân în agonia dărâmării, mascate de bandaje de tifoane groase pictate, pentru că guvernele Băsescu nu au fonduri de renovarea patrimoniului, numai pentru ICR-ul patibularului patapievici.

 

Pentru mine, la prima vedere îmi dau imaginea  cadavrelor din morgă acoperite cu cearceafuri, dar, în realitate sunt frescele propagandei, manipulată economic şi psihologic de „Gabriel Resources”  din Toronto, înfiinţată în 1995 de Vasile Frank Timiş, ce este preşedinte peste zece directori! I-am găsit pe Internet, mari specialişti în jongleriile bursei torontone. Aceştia, au motive determinate să pună mâna pe acest tezaur românesc şi să-l bage în bursele şi băncile lor, după principiul capitalist: minimum de investiţie şi maximum de profit, la care, în globalizarea intensivă s-a adăugat prin orice mijloace de la manipulare psiho-economică şi ajungând, chiar, să se folosească de aranjamente teroriste (vezi cum se poate începe un război unde e mult petrol)

 

În spatele acestui centru istoric atât de sărac şi părăginit, în letargie,  ajuns de comă şi în comă, printre turnuri de biserici vechi se vede strălucitor muntele de aur decapitat şi derocat de exploatările trecute, ale comunismului a tot biruitor! Strălucirea muntelui  relevă bogăţia pe care o conţine şi parcă adevereşte cât de mare va fi profitul companiei de explorare şi dezvoltare oferit de către noii vânzătorii ai României. În câţiva ani de exploatare modernă, intensivă cum ni se  spune şi putem crede, îl vor rade împreună cu alţi trei dintre ceilalţi Munţi Apuseni. Atunci în această piaţă istorică vor rămâne doar nişte clădiri refăcute superficial, prin lucrări şi materiale ieftine, care în interior se vor sprijini pe consolidări cu bârne mascate, decorate cu sclipiciuri şi zugrăveli lavabile, pardosite cu plastic second hand, iar la  exterior, în locul bandajelor propagandistice de azi, vor fi nişte tencuieli netede şi colorate, uşi şi geamuri de termopan, tot din plastic. Pe faţade vor fi puse tăbliţe de alamă cu tot felul de informaţi istorice şi atenţionare: proprietate Gabriel Resources, fiindcă deja sunt ale companiei, achiziţionate între 2002 şi 2008 cum scrie în proiectul lor. Bineînţeles că au fost  cumpărate la preţ de moloz, dar când  gabrielenii – am io motiv să-i numesc aşa pe cei zece directori conduşi de preşedintele lor Vasile Frank Timiş – îşi vor lua tălpăşiţa cu munţii de aur în spinare, nu înainte de-a aranja cu guvernanţii statului român să le cumpere de la ei, dar la preţ de palate din marmură de Carrara. Şi ce nu fac guvernanţii români cu banii contribuabililor când cad comisioane grase!

Dintre toate clădirile centrului istoric, numai una singură a fost restaurată, cea mai mică şi aceasta de către muzeele naţionale de istorie din Bucureşti şi Alba Iulia, este Casa 325 transformată în muzeul Aurul Apusenilor. Clădirea este bine renovată, muzeul nu prea mare şi nici prea bogat, dar profesional aranjat iar ghida foarte plăcută, binevoitoare şi doctă. Ceea ce m-a impresionat pe mine a fost statuia zeiţei Terra  Mater – Telus la greci – ce mi-a amintit imediat de Mather Earth a amerindienilor, acelaşi cult, dar la ce distanţă geografică între ele, la care adaug şi budismul tibetan. E un cult religios deosebit de înţelept, de-a trata planeta noastră ca pe mama tuturor fiinţelor şi al lucrurilor, de-a o respecta şi îngriji. Ecologiştii de astăzi, într-un fel sau altul, practică acest cult. Nu şi cei de la „Gold Corporation” ce va folosi  anual  91.800 tone substanţe dăunătoare mediului dintre care 12.000 tone vor fi sărurile de cianură puternic otrăvitoare Mamei Pământ!

 

M-am întreţinut plăcut cu ghida ce mi-a explicat multe exponate şi mi-a arătat şi cele două replici după tăbliţele cerate, ce ne transmit date importante despre mineritul din timpul romanilor, aici la  Alburnus Maior. La sfârşit mi-a recomandat să vizitez mina romană. Bine înţeles este mai mult decât o curiozitate pe care am să mi-o satisfac din multe puncte de vedere.

Pe latura cealaltă a pieţii, în Casa 323 se află „Centrul de informare  a proiectului minier RMGC” ce mă interesează. Este o veche clădire cu etaj şi ea cu faţada bandajată să nu se vadă starea de degradare în care se află şi pe care scrie mare, deasupra intrării: „Suntem aici. Vino în centrul de informare ca să înţelegi proiectul miner Roşia Montană”  şi sigla lui Gold Corporation, care e afişată peste tot la Roşia Montană din zece în zece metri, numai ca de data asta nu scrie sub ea Gold Corporation ci, cu aldine, Gabriel! Foarte frumos, gabrielenii noştri, proprietarii noştri din Toronto, care de ani de zile, duc cea mai murdară  campanie de manipulare psihologică, de  panică cum au să moară de foame foşti mineri şi se va dărâma toată istorica Roşie Montană dacă nu vin ei, gabrielenii  lui Vasile Frank Timiş să-i salveze.

 

Salvarea minerilor şi-a Roşiei Montane, gabrielenii au început-o cu achiziţionările: au achiziţionat 78% din totalul proprietăţilor rezidenţiale din zona industrială a proiectului – aşa scrie în proiectul lor. Nu au  restaurat nici măcar clădirea centrului lor de propagandă, doar au bandajat-o iar pe unii roşieni şi turişti îi îmbrobodesc cu palavre! „Vino în”, în cazul acesta, sună ca la tavernele cu băutură proastă şi scumpă ocolite de clienţi sau ca  la bordelurile cu curve bolnave şi bătrâne.

 

Eu am intrat ca să înţeleg, cum scrie afară şi bine am făcut, mi-am dat seama că înţelesesem adevărul  mai dinainte, de la cei competenţi şi oneşti, care trăiesc aici sau au cercetat mediul istoric şi social precum şi proiectul RMGC în amănuţime. Centrul are o sală mare, încărcată de machete şi grafice, în mijlocul căreia turuia, ca un Kalaşnikov, căreia i s-au ataşat şi difuzoare, o doamnă robustă şi agresivă, precum  activistele de partid de pe timpuri, care  băga în capetele unui mic grup, să înţeleagă, ce impotenţi economic suntem noi, statul român  după 2006, când s-a oprit definitiv exploatarea minieră. Apoi, cum ne-a pus Dumnezeu mâna în cap trimiţându-ne gabrielenii din Toronto  să cumpere Roşia Montană cu centrul istoric cu tot şi ce minuni economice vor urma aici. Deocamdată, vedem dor cum au bandajat şi pus în cârje clădirile, ca nu cumva  să nu cadă  peste cei, câţiva roşieni, ce stau nepăsători la o bere în apropiere, pe o terasă urâtă  din scânduri. Ceilalţi roşieni, mult mai prevăzători au urcat la Tăul Brazi la un picnic sănătos, cu bere şi mici, îndeletnicire duminicală pe căldurile lunii cuptor!

 

Orice întrebări sau încercări de a discuta şi alte soluţii locale, judeţene sau de stat, de redresare a situaţiei economice, prin noi înşine, cum am făcut şi în trecut, erau stopate cu agresivitate de către vajnica propagandista a gabrielenilor din Toronto şi răspicat te aducea la ordinile ei, să accepţi fără alte comentarii şi păreri ceea ce îţi spune şi să aduci admiraţie, omagiu şi veneraţie gabrielenilor altfel fiind etichetat duşman al bunăstării roşienilor şi cu un IQ de dobitoc! Nu m-a impresionat, eu am fost şi duşmanul poporului muncitor în trecut, acum doar a roşienilor e floare la ureche, dar am plecat că mi se făcuse greaţă corticală. Adică, cei interesaţi de ce se întâmplă cu adevărat la Roşia Montană, cei ce au citit tot felul de surse despre aur şi mineritul lui, cei ce au comparat situaţiile şi mineritului intensiv, modern şi vin la faţa locului să cunoască mai bine situaţia nu au dreptul să-şi exprime nedumeririle sau părerile contradictorii  proiectului RMGC. E foarte adevărat că paragina localităţii şi-a mediului se datorează în parte mineritului de întrecere socialistă, dar şi dezorientării localnicilor după 1989, dar sunt şi argumente ce susţin că paragina şi sărăcia este şi rezultatul manipulărilor companiei de explorare şi dezvoltare din Toronto pentru falimentare companiei româneşti de minerit, ca să-i ia locul şi să facă mare profit rapid prin minerit ultramodern, ultrarapid şi mega-poluant.

 

Mă întreb cât mai durează până ce gabrielenii ăştia, aici, pe noile lor proprietăţi din Munţi Apuseni nu fac şi un lagăr de reabilitare cu românii ce se opun proiectului RMGC  iar pe doamna propagandistă de la centrul lor să o pună şefă? Ce ticăloşi, câtă rapacitate, ce iad otrăvitor vor lăsa în urma lor! I-am  dat  dracului cu centrul lor după ce am aflat că deja sute de familii de aici au fost strămutate de pe proprietăţile lor strămoşeşti să le facă loc lor,  gabrielenilor. La sugestia unui alt duşman al proiectului  venit din regat, am urcat să vedem starea şi spiritul roşienilor, duminica, sus la Tăul Brazi. Am fost uimit  de două lucruri: de frumuseţea peisajului ce se află într-o zonă de mediu ocrotită prin lege şi de buna dispoziţie a roşienilor în jurul meselor şi-a grătarelor. Deschişi şi ospitalieri, totuşi unii refuză să vorbească, să-şi spună părerea, alţii direct susţin ca sunt minţiţi, înşelaţi şi furaţi de străini care iau 80% din aur iar statul român aproape 20%.  Auzi dumneata, aproape 20%, adică ei precis 80% iar noi aproape 20%, păi şi 12% e aproape, nu? Doar contractul e secret! Contract secret pe moştenirile noastre din moşi, strămoşi! Păi să nu-i trimiţi undeva? Îi ştim noi pe străini  din istoria minei ăştia, dar nu credeam ca  guvernanţii noştri să fie aşa mari curve cu noi, cu moţii!

 

Se făcuse târziu şi până ce se lăsa noaptea trebuia să fiu acasă, la mine, în Nordul României. Am coborât tulburat şi iritat de câte am văzut şi auzit, fiindcă toate au început să mă frământe şi ştiu că mă frământă degeaba, mai mult decât să scriu şi eu, ca alţii, şi să mă alătur roşienilori nu pot face singur. Nu am nici forţă economică, nici poziţie socială, sunt numai un străin cu accent, dar cu acelaşi suflet românesc ca foarte mulţi din România. În schimb lefegii mass-mediei guvernamentale primesc forţă economică să trâmbiţeze, pe toate căile, cât de bine le va fi roşienilor de îndată ce gabrielenii din Toronto vor demara proiectul mineritului intensiv cu cianură, dar nu vorbesc despre modul şi dramele strămutării a 973 de familii de pe proprietăţile lor pentru că proiectul gabrielenilor are nevoie de 42 kilometri pătraţi, adică 42.000 de hectare! Mare discordanţă între propagandă locurilor de muncă pentru roşieni şi realitatea strămutării lor.

 

Am aflat dintr-un pliant de la centrul RMGC, primit gratuit, că peste o treime  din aceste familii au fost deja strămutate în noul cartier Recea din Alba Iulia, iar unii în judeţele învecinate, în schimbul proprietăţii cedate gabrielenilor. Din alt pliant, tot  de la centru, aflu ca pe perioada funcţionarii minei, Oxford Policy Management a calculat că va fi nevoie de 3.600  angajaţi! Păi de unde îi luăm, dacă strămutăm, aproape forţat, trei sferturi din populaţia Roşiei Montane între timp? Îi aducem de la Oxford?! Sau precum romanii au adus mineri din Dalmaţia şi Iliria, gabrielenii din Toronto îi vor aduce de pe undeva din lumea treia, unde mâna de lucru e foarte ieftină, după ce a împrăştiat prin manipulare milenară comunitate autohtonă, prin strămutări şi relocări, atingându-i  tradiţia etnică şi îngropându-i istoria sub haldele de cianură…

 

Corneliu FLOREA

august  2012 – iulie 2013

Winnipeg  –  Canada

ROMÂNIA TANDREŢEA MEA

Posted by Gabriela Petcu On May - 6 - 2013

ROMANIA-CF                Corneliu FLOREA

„Principes  mortales, respublica aeterna”

(Conducătorii sunt muritori, ţara este veşnică)

                       TACITUS

La aterizare, aud şi simt când roţile avionului ating pista aerodromului.  Este momentul în care, după 11.000 Km de zbor, am ajuns acasă, în România. Bine te-am găsit Ţară. Prin parbrizul maşinii închiriate din aeroportul Cluj, privesc începutul  primăverii doar cu iarbă şi muguri. În curând  învierea Naturii va izbucni cu putere. Casa cu Flori, de sub pădure, mă primeşte tăcută în spaţiul ei plin de amintiri, ştie că o voi îmbrăţişa-o cu multe flori, în curând. Până atunci curăţ gradina,  pomi din livadă  şi mă pregătesc să o regenerez cu câţiva noi pomi. Cerul e tihnit şi senin, iar din orizonturile nordice munţii mei dragi mă cheamă. Mă urc în Golfuleţ – aşa îi spun maşinii închiriate – şi urc la Piatra Fântânele, la Mânăstirea cu maici pioase şi cu zâmbete calde, sufletiste şi harnice, ce mă primesc cu bucurie, care se revarsă în mine binefăcătoare, luminoasă, întăritoare. Îmi promit înfăptuirea rugăminţii mele. Aprind o lumânare.

 

Am ales şi plantat pomi în livadă: cireş, vişin, cais, gutui, doi meri şi câţiva aluni pe lângă gard. Noaptea e încă rece, câteodată coboară sub zero grade, mai aştept pentru flori. Până atunci plec în Dulcea Bucovină, trecând peste împădurite obcini sau printre ele şi opresc, ca întotdeauna, la Moldoviţa lui Petru Rareş şi Suceviţa fiilor logofătului loan Movilă şi până seara am ajung la Putna lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Eminescu.

 

Doamne ce oamenii ai dat României, te rog ajut-o din nou ! E ruga dorinţei mele şi cu degetul bat în clopotul lui Buga, pentru că sunetul lui se aude până în ceruri.  Într-un colţ al curţii mânăstirii, o învăţătoare le vorbeşte elevilor adunaţi în jurul ei despre Ştefan cel Mare Îi privesc cât de frumoşi sunt copiii românilor, cu câtă atenţie îşi ascultă învăţătoarea şi gândul mă întoarce la învăţătoarea mea de demult, erau alte vremuri, iar ţara arăta altfel decât acum. Îmi dau seama, nu pentru prima dată, că nu numai generaţiile se schimbă ci şi ţara odată cu ele. Generaţia bunicilor mei a înfăptuit întregirea ţării neamului românesc, fiindcă neamul era întregit în cuget. Generaţia părinţilor mei a pornit pe urmele lor de a înfrumuseţa şi îmbogăţi România, dar nu a avut parte de prea multă pace, fiind angrenată în războiul care ne-a adus numai nenorociri şi dominaţie străină. Sub dominaţia rusă, generaţia mea s-a născut şi trăit în nevoi, teroare şi îndoctrinare. În lagărul comunist lumina adevărului şi libertatea de conştiinţă au fost interzise, aşa că noi am devenit o generaţie duplicitară. Generaţia mea a dus duplicitatea la perfecţiune, ceea ce i-a atrofiat conştiinţa, caracterul iar personalitatea i-a luat forme de târâtoare pentru supravieţuire de dragul vieţii. Suntem prima generaţie românească fără adevărate elite naţionale, cu puţini luptători pentru cauzele libertăţii şi emancipării naţionale şi ţara a început să arate trist. Amărâţi într-o ţară dezolantă. Dar şi mai condamnabil este ca am transmis copiilor noştri aceste trăsături nefaste, dându-le drept învăţătură ce naşte din pisică trebuie să miaune şi să se frece ipocrit pe picioarele stăpânului. Generaţii pierdute, supravieţuitori numai pentru existenţă biologică şi au avut prea puţin timp pentru ţară. Privesc copiii din jurul învăţătoarei şi-mi pun speranţa în generaţia lor. Speranţa moare odată cu viaţa, dar ce nu moare atunci?!

 

Vremea primăverii a devenit prielnică pentru flori. Concitadinii mei au un cult pentru flori şi piaţa s-a umplut de răsaduri ce i-au atras, ca pe albine şi zumzăie în târguială  prelungă până când pleacă încărcaţi cu flori. Am luat odată, am luat de două ori, am tot luat până ce am încărcat Casa cu Flori cu ele. De fapt, denumire aceasta  îi vine de la Ica – Florica, Florin, Florina, Florea. Zilnic ud şi urmăresc florile, iar ele se prind frumos şi pomii dau semne ca le place in livadă Casei cu Flori. O parte din butucii de vie, bătrâni de peste trei decenii, au renunţat să mai înfrunzească în această primăvară. Îi privesc, îmi pare rău, dar îi înlocuiesc cu nişte butaşi de-o şchioapă. Cireşii şi vişinii cei bătrâni şi-au scuturat florile, sunt în floare merii şi perii. În oraş, castanii pe aleea lor, se pregătesc de înflorit, iar eu să plec în pelerinaj la Maramureş  Din 1990, urc în fiecare an în pelerinaj la bisericile de lemn şi Monumentul de la Moisei. Până la Maramureş,  trec printre strănepoţii năsăudenilor din regimentului grăniceresc ce l-or speriat de moarte pe Napoleon în Italia, la podul de la Arcole. Trec prin locurile de baştină a lui George Coşbuc şi Liviu Rebreanu, care, la primirea în Academia Română a ţinut un laudatio ţăranului român. Nobleţe.

 

Cerule Mare, ce neam am fost şi cât am decăzut în trei generaţii, dacă anul acesta la Timişoara i s-a ţinut un laudatio de doctor honoris causa, fiului de nomenclaturist  evreu, Roman Patapievici, care a scris despre România: „Radiografia plaiului mioritic este ca al fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării’’ („Politice” ediţia 1996 pag.  63. Am făcut un denunţ penal  împotriva lui Patapievici la Bucureşti.  Băsescu Traian l-a acoperit!) Nu, scumpă Românie, nu-l lua în seamă; el este unul dintre străinii ce trăiesc bine aici, dar urăsc de moarte neamul nostru. Şi asta din trei motive: învăţătura ipocrită de la părinţi, proptit de serviciile coreligionarilor săi şi bântuit de tulburări neuro-psihice. Românii adevăraţi ţin la tine şi te respectă, iar cei plecaţi prin alte ţări te poartă în minte şi în suflet ca pe o icoană: patria maternă.

 

Dragul meu Maramureş s-a schimbat, nu mai este cum a fost acum aproape cincizeci de ani, când am fost aici medic. Multe trebuiau să se schimbe, unele nu. S-au schimbat mai mult din cele ce nu trebuia să se schimbe şi mai puţin din cele ce trebuiau schimbate. În locul clopului maramureşan acum se poartă baseball-cap american, iar locul porţilor maramureşene, o adevărată artă în stejar, l-au luat tot felul de  table şi fiare sudate grosolan, gresia şi bucăţi de marmora aşezate în modele de kitsch local.  Din motive personale  merg la Bârsana, unde s-a ridicat un adevărat complex monahal în cea mai autentică artă maramureşană, la care a contribuit şi Ica. La Sighetul Marmaţiei, pe uliţele Muzeului Satului Maramureşan, simt istoria maramureşenilor de demult, iar  la  închisoarea elitelor naţionale, acum muzeu memorial, văd în fiecare celulă cum au suferit cei ce au făurit marea unire naţională şi s-au dăruit independenţei, progresului şi emancipării României. Sempiterni precum România. După  anul 2.000 de fiecare dată mă opresc la noua Mănăstire Peri Săpânţa, cu cea mai înaltă biserica de lemn din Maramureş şi a fost ridicată în memoria primei episcopii ortodoxe maramureşene de la Peri, aflată pe malul celălalt al Tisei, pe care au dărâmat-o habsburgii, iar ucrainenii au şters vestigiu.

 

Când nu-s plecat, stau şi citesc pe terasa de la etaj a Casei cu Flori, ce dă spre livadă şi pădurea de pe culme, măreaţă natură plină de viaţă. Dintre toate lecturile din vara aceasta, cel mai mult m-a prins „Universul într-un singur atom’’ de Dalai Lama. Am o deosebită slăbiciunea faţă de marele cărturar filosofic şi consideraţie faţă de lupta sa pentru independenţa Tibetului, iar acum m-a cucerit cu această carte. Parcă m-a luat de mână şi cu distincţie omenească superioară şi multă înţelepciune mi-a arătat alte orizonturi, ale omului liber cugetător şi atent la evoluţia lumii. La sfârşit, m-am simţit stimulat  să încerc sa gândesc şi eu la  acele orizonturi.

 

Am plecat la părinţii mei, la Timişoara mea natală, luându-l şi pe Dalai Lama în gând. Ei, adoraţii mei, sunt în alte orizonturi ale gândirii omeneşti, poate chiar acolo unde universul poate intra într-un atom, aşa cum noi oamenii începem viaţa dintr-o celulă cu treizeci şi şase de cromozomi şi ajungem un univers biologic unic, dar ce  paradoxal. Pentru mine, ei sunt şi aici în cimitir şi merită  mult mai mult decât  o lumânare şi o floare odată pe an din partea mea…

 

Simt pista de sub avion, simt cum accelerează şi totul devine zdruncinături  şi trepidaţii datorita vitezei până când ne desprindem de pistă, aud doar motoarele avionului ce zboară spre orizonturile cele înalte  de unde văd  România. Rămâi cu bine şi să ne revedem cu bine.

 

Corneliu  FLOREA

august  2012 – mai 2013

Winnipeg  –  Canada

 

„Ce facem cu România?“ – Dezbatere deschisă de ziarul adevărul

Posted by Stefan Strajer On February - 2 - 2013

„Ce facem cu România?“ – Dezbatere deschisă de ziarul adevărul

 CORNELIU FLOREA_opt

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Izbitoare vulgaritatea cu care patronii acestui cotidian bucureştean şi o parte dintre redactorii lefegii şi-au intitulat dezbaterea, dovedind continua poziţie antiromânească, de blamare, discreditare şi denigrare a României şi Românilor. „Ce  facem cu…“ este o întrebare comună pentru lucruri şi întâmplări cotidiene, mărunte, dar cu totul nepotrivită când ne referim la ţara ai cărei cetăţeni suntem. Fiind vorba despre o pretinsă dezbatere a situaţiei unui popor, a unei naţiuni, consider titlul nepotrivit, ofensator, iar cei ce l-au proiectat sunt absolut limitaţi intelectual, educaţional, social  sau plătiţi să umilească şi să defăimeze încă din titlu.  

Ce facem cu cloşca c-o lăsat ouăle? Dumnezău ştie!  Ce facem cu porcu’  vecinului, că o intrat la noi în gradină? Să-l ia dracu’!  Ce facem cu ăia de la A4 că au pus WC-ul lor pe locul nostru? Îl zgâriem cu şurubelniţa! Ce facem cu fata asta că ne face de râs în tot Bucureştiul? O trimitem la Bruxelles să-i meargă vestea şi acolo! Ş.a.m.d.

Ne-dragi bucureşteni de la adevărul, acesta vă este adevăratul nivel, dacă  începeţi  o dezbatere cu un asemenea titlu. Dar se pare a  fi doar o dezbatere de umplutură de pagini, de la o zi la alta, să vă ţină atenţia trează, la datorie, să blamaţi şi denigraţi, să-i faceţi pe români să-şi pună cenuşă în cap, să-i depersonalizaţi până la nepăsare, apatie şi să fiţi fericiţi că părăsesc România  sau că au ajuns la concluzia pe care le-aţi infiltrat-o ani de zile: sunt de nimic şi nu se mai poate face nimic!

Ştiu românii de ce nu se mai poate face nimic?!? Le-o spuneţi tot voi, urmărind scenariul primit: au greşit in istorie, mai ales de la Întregirea României!  Frumos scenariu, bine ticluit, ţinteşte şi nimereşte! Şi aduceţi probe şi martori: Radu  Ioanid.    

Radu Ioanid  ştie ce face din România,  doar cu asta se ocupă de când a plecat din România, iar acum, ca invitat la aceasta dezbatere, „doctorul în istorie şi filozofie“ a spus: „Istoria României moderne nu poate fi despărţită de antisemitism“, aşa cum se intitulează interviul lui din adevărul, din 26 ianuarie 2012. ŞI?!? Nu se desparte, nu se desparte, ce valoare mai are această afirmaţie, în 2013, când, de peste şaptezeci şi cinci de ani, evreii de astăzi nu pot dovedi în faţa unui tribunal liber un act concret de antisemitism în România! Facta non verba. Cu toate acestea, se tot bat tobele cele vechi şi perimate, de la un colţ al Pământului la altul, se inventează noi ficţiuni care să menţină starea de vinovăţie peste generaţii. În criză de fapte concrete de antisemitism în România, caută cu detectoare speciale antisemiţii. Au bani de propagandă. Este adevărat că, şi în România, ca peste tot în lume, a fost şi există un grad de antisemitism, care până în 1990 a fost din amintiri şi dormit, dar au venit echipa de la Holocaust Industry şi a sunat deşteptarea! Mă întreb dacă sunt fericiţi că l-au generat în mijlocul unui popor, care i-a primit creştineşte, văzându-i fugăriţi şi pribegi de prin alte părţi, pentru ca, apoi, să-şi despoaie binefăcătorii prin exploatare perfidă. Acum, în lipsă de acte şi fapte concrete de discriminare împotriva lor, au lansat propaganda cu neo-antisemitismul şi  „holocaustul în România“, impunându-ne,  fără discuţii, comentarii, argumente, să ne cerem iertare, să ne punem cenuşă în cap, să le despăgubim averile plus taxă de holocaust, calculată de ei, pentru sute de mii de evrei şi, pe deasupra, au cerut cetăţenie românească, cu pensii şi ajutoare băneşti! Paradoxul paradoxurilor: evreii cer cetăţenia unei ţări pe care o acuzi că a declanşat holocaustul în lume! Pe toate cele cerute le-au primit de la ochlocraţia postdecembristă, şi nici aşa nu ne lasă în pace!

Dragi evrei din toată lumea, mai lăsaţi-ne în pace, acum aveţi ţara voastră, nu mai este ca în urmă cu o sută, două de ani când, neavând ţara făgăduită, trebuia să suferiţi prigoanele ca venetici. În Israel, nu veţi suferi de antisemitism ca în Europa trecută, acolo sunteţi cetăţeni liberi, puteţi să faceţi o mare dezbatere  despre  Ce facem cu Israelul, o oază lipsită de antisemitism, dar în mijlocul unui deşert ostil! Nu aveţi destule probleme cu vecinii?!  Trebuie să ne vârâţi pe sub uşă evrei americani, să latre la români că sunt antisemiţi? Oare nu era mai corect să-i duceţi în Israel, să  vadă în ce stare de alerta permanentă trăiţi şi atunci ar fi văzut cu adevărat cine, şi câţi, le sunt duşmani! Atunci, din Israel, sunt convins că şi-ar fi cerut şi ei cetăţenie românească pentru siguranţă în caz de manifestări reale de antisemitism!

Radu Ioanid, sărmanul, este  limitat în gândire şi orizonturi, o păpuşă cu o singură melodie cu cheie de la Holocaust industry – sintagma şi cartea aparţin profesorului universitar evreu Norman G. Finkelstein(cf. The Holocaust Industry: Reflections on the Exploitation of Jewish Suffering, New Edition 2nd Edition) – pe care o cântă, de douăzeci de ani, cât îl ţine gura: romanii sunt antisemiţi! E liber, scrie şi-n Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Numai românii nu sunt liberi să se apere împotriva antiromânismului, fiindcă pentru ei Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost abrogată şi în locul ei s-a introdus neo-inchiziţia Secolului XX. Exemplific, citind interviul „luminatului şi justiţiarului doctor“ Radu Ioanid; am constatat la postările cititorilor că mai mult de jumătate au fost refuzate fiind neacceptabile, deci: Everyone has the right to freedom of opinion and expression.. nu e la fel  pentru orice fel de Radu… mă cheamă. În România-U.E. să ai dreptul la opinie trebuie să fii, întâi de toate, supravieţuitor de holocaust sau descendent, european occidental, minoritar maghiar şi, ceea ce mai rămâne, e doar pentru lefegii români ai celor dinainte. În acest context, pervertit de dezinformări şi rea-credinţă, nu se poate forma o strategie de viitor pentru România! De fapt, e clar, se urmăreşte altceva.

Strategic, se urmăreşte, prin manipulare insistentă, dezmembrarea statului naţional român până în anul 2018! Întâi le facem regiuni şi, pe urmă, vecinii sunt poftiţi să-şi aleagă ce doresc, ipocritul Băsescu, Boc slugă ardeleană la U.D.M.R., M.-R. Ungureanu cu studii serioase în ebraică, kicsi Ponto sunt înhămaţi de alţii la acest proiect „în doi timpi şi trei mişcări“. Şi cum Istoria Modernă a României, pe lângă antisemitism, pe care îl plătim precum despăgubirile de război faţă de U.R.S.S., e plină-plinuţă şi de antiromânism, în bună parte din cauza evreilor – lucru pe care ochlocraţia de astăzi şi structurile ei îl ascund sub preş –, s-ar putea ca regionalizarea şi, apoi, dezmembrarea spre care suntem împinşi să se împlinească. Un motiv în plus de îngrijorare este şi faptul că românii au fost puşi la punct şi cu toleranţa! Atât de manipulaţi şi de dezinformaţi au fost în legătură cu preceptul de toleranţă în democraţie încât au fost împinşi în toleranţa fără prag şi limite: care cum vine trebuie să beneficieze de câtă toleranţă vrea, precum odinioară în casele de toleranţă, numai că de data asta e pe gratis…

Am în faţă cele zece pagini ale interviului „doctorului în filozofie şi istorie de la Muzeul Holocaustului din Washington, care s-a deplasat la Bucureşti, bănuiesc pe cheltuiala lui, ca să-şi dea cu presupusul ce e de făcut în România, dar el a pedalat numai pe antisemitismul românilor. Verificaţi, este public! Şi, vorba lui Nenea Iancu, ne-am procopsit, am luat-o a doua oară de la paş’opt,  aceeaşi placă de 23 de ani ! Întrebarea mea, de român obişnuit, este: ce mai vor?

Toate câte le-au pretins le-au primit, le primesc cu vârf şi îndesat!  Dacă vor un al doilea stat israelian, de rezervă, în România, nu e o problemă: se poate aranja cu ochlocraţia şi cleptocraţia de la Bucureşti, dar atunci trebuie să-şi asume şi posibilele riscurile reale, nu numai pe cele supraexpuse de 23 de ani, fără nici un caz concret în acest timp. Ceea ce mă uimeşte pe mine este că în România se refuză o dezbatere amplă, în public şi mass media, care să pună în balanţă dreaptă, numai cu argumente, antisemitismul românilor şi antiromânismul evreilor.

De ce evreilor şi elitelor dâmboviţene le e frică să dezvelească adevărurile? Cât vor mai continua mass media din România cântatul în strună la orchestrările evreieşti?

Ianuarie 2013, Winnipeg, Canada

 

Universitatea s-a scremut şi a ieşit un şoricel

Posted by Stefan Strajer On January - 14 - 2013

Pamflet: Universitatea s-a scremut şi a ieşit un şoricel

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

„Vladimir Tismăneanu este cel mai excepţional produs al spaţiului cultural românesc, şi insist, este al spaţiului cultural românesc… cel mai… poate, cel mai important produs universitar de origine românească pe care-l avem…” a spus Horia Roman Patapievici (HRP) la Târgul de Carte „Gaudeamus”, în 25 Noiembrie 2012  

Vă daţi seama că un asemenea titlu e complet aiurea, un nonsens fiindcă nu există nici o universitate care să scoată şoricei titraţi pentru simplu motiv că ei şi-ar roade diploma imediat. Totuşi, când spui scremut şi şoricel prima sinapsă mintală se face cu o zicere populară, veche şi cu tâlcuri, pe care o ştim mulţi şi o folosim în tot felul de situaţii şi sensuri subversive: un munte s-a scremut şi a fătat un şoricel, aşa zicem noi, urmaşii geto-dacilor, dar marele poet Horaţius a scris un vers pentru posteritate: Parturient montes, nascetur ridiculus mus – se vor screme munţii şi vor naşte un şoricel ridicol. Chiar şi aşa, lucrurile par fără legătură între ele, încerc, printr-o fabulaţie, să le cârpesc. Se spune că la o universitate din Bucureşti unde, după august 1944, mulţi profesori valoroşi au fost daţi afară şi înlocuiţi cu noii veniţi pe tancurile ruseşti, dintre care unii nici nu aveau diplome universitare adecvate sau deloc, au început să iasă şoricei foarte importanţi, dintre care unul a fost cel mai important. Vestea s-a dus departe, departe, până în Carpaţi unde un munte, îmi scapă numele, atât a fost de impresionat, în acelaşi timp, invidios pe universitate încât s-a scremut şi s-a scremut până a fătat un şoricel caraghios. Deci, pentru a pune lucrurile în ordine; întâi universitatea a făcut excepţia asta şi pe urmă un munte invidios a vrut sa facă şi el pe cel mai important. Mult scremet pentru nimic!!

Acum, fiindcă veni vorba de excepţii de la universitatea bucureşteană, am aflat câteva din volumul „Marele Manipulator” al profesorului universitar Ion Coja. De exemplu Ion Vitner, care l-a alungat pe George Călinescu de la catedra de literatură română, era stomatolog, Crohmălniceanu era inginer constructor iar Paul Cornea nu era nimic, dar ei conduceau literatura română. Frumos, nu am să spun că toţi erau evrei, fiindcă cunosc un schizopat cu halucinaţii vizuale care vede numai antisemiţi în jurul lui şi eu nu suport acest senseless word,  un fel de flit ce se dă la nasul românilor, de la un timp, să-i bage în spaimă, obidă şi tăcere. În plus, îmi aduc aminte de un caz de la stagiul de Psihiatrie, unde era un pacient care cum mă vedea în secţie striga: Te-am prins, eşti un marţian! Fusese miliţian dar în loc să vadă şi să prindă duşmanii clasei muncitoare începuse să vadă numai marţieni în jurul lui, care, după mintea lui veneau de la Mărţişoara. Săracul schizofren, la început m-a speriat, pe urmă am zâmbit trist: ce dureros e când cineva îşi pierde raţionamentul şi e bântuit de halucinaţii. Mai bine schimbăm subiectul şi secţia lui cu Târgul de Carte „Gaudeamus”. Lume multă, curioasă, interesată de diferite cărţi, care abundă şi acoperă toate preferinţele, gusturile.

Foto.H.R.Patapievici bantuit de fantome…

HRP vorbeşte liber despre volumul „Lumea secretă a nomenclaturii” semnată de Vladimir Tismăneanu, autor pe care îl prezintă celor de faţă drept poate cel mai important produs universitar, al universităţii bucureştene, unde a terminat Sociologia şi fiind fiul lu’ tata, nomenclaturist comunist, i-a călcat pe urme. Toţi fac la fel, considerându-se cei mai importanţi produşi universitari. HRP a vorbit aproape 25 de minute dintre care câteva minute despre VT şi tot atâtea despre carte, iar restul, minute şi minute în şir, cu aplomb de neo-politruc despre recrudescenţa antisemitismului în societatea românească, de tot auditoriul a lăsat capul în jos simţindu-se vizat şi vinovat. Şi-a susţinut intoxicarea cu exemple puerile. Unul vechi, pe care-l tot spune ca o flaşnetă: ieri în târg am fost izbit de un om care mă considera insuficient de român şi ce caut eu aici, printre oamenii de cultură români. Ce să comentezi, că Bucureştiul e un târg fără alte produse intelectuale importante, unde se târguieşte identitatea şi demnitatea naţională, că omul era liber să-l întrebe ce caută în cultura românească, după ce HRP a  scris şi semnat: Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături, sau că România are o cultură tip second hand şi Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC (e destul cât face Vladimir Tismăneanu, cel mai important produs universitar). Eu, Doamne fereşte, nu-l ating nici cu o floare, dar l-am întrebat aceleaşi lucruri, în scris, pe Băsescu Traian, care a tăcut fiindcă nu are nimic în comun cu cultura românească, doar cu flota a avut ce a avut. Alt exemplu de  recrudescenţă antisemitică a fost cazul unei profesoare universitare, care a scris într-un articol Volodea în ghilimele şi Tismăneanu fără ghilimele. Ei da, acesta este cel mai grav act de antisemitism ce mi-a fost dat să-l aud  din 1492 încoace. Insist, vorba lui HRP, din 1492 şi tam-tamul pe care l-a făcut mi s-a părut de mahalagiu din secolul trecut, din Groapa lui Oatu, nu a unui important produs universitar din târgul lui Bucur. Dar, după asta, se prea poate ca profesoara universitară, ce a intrat în mare panică, să aibă o carieră profesională subminată de acum înainte, deşi, după mine, nu Volodea trebuia pus în ghilimele ci Tismăneanu, având în vedere că pe tatăl lui, nomenclaturist comunist, l-a chemat Leonid Tisminetski  nu Tismăneanu şi după psihiatrice precepte cei ce îşi schimbă numele dovedesc că nu au avut personalitate şi nici nu câştigă vreuna.

Apoi, HRP s-a întors la el însuşi, pozând în victima antisemitismului, de m-au trecut toate lacrimile când a repetat, a nu ştiu câta oară retragerea sa de la „Evenimentul Zilei” pentru că acolo era unul, care în fiecare miercuri noaptea îl urmarea cu: mori jidane şi mă chiş în freza lui. Mulţi marţieni pe lumea asta şi necuviincioşi! Dar nu acesta e de luat  în seamă ci ceea ce debita şi susţinea el în acele articole era, de multe ori, para-raţional, nu folosesc termenul consacrat. Era atât de ridicol încât crea momente de ilaritate, de clovn la curtea regelui băsescu, pentru toţi ce îl citeau, mulţi fiind incitaţi să-l critice cu argumente pertinente, să-l zeflemisească, câteodată usturător, şi unii chiar lipindu-i epitete! Deh, gura lumii slobodă, scrie şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului semnată la ONU şi de România şi de Israel. În paranteză, din 1998, când am început să-l critic decent şi cu argumente pe HRP multe etichete şi injurii s-au abătut asupra mea de la zisele elite bucureştene – A. Pleşu, C. Stănescu, Alex Ştefănescu – ce îl idolatrizau grotesc pe HRP mai ales după ce acesta a ajuns preşedinte pe bugetul culturii româneşti de tip second hand! Acum, în sfârşit, adepţii şi idolatrii lui şi-au dat seama de adevărata personalitate a lui HRP şi el face ultima sforţare să se menţină strigând în gura mare că este victima antisemitismului. Cât despre manipularea lui cu recrudescenţa antisemitismului mă amuză cât dă în gropi şi-mi aduce aminte de Moses Rozen, care numai după 1990 a pus în faţa Templului Coral o placă pe care scria că  românii sunt responsabil de un holocaust a 400.000 de evrei. Până atunci nici o acuzare atât de directă şi gravă, şi slavă, armatei roşii eliberatoare, care ne-a adus pe Ana Pauker, Nikolski, Brucan, Walter Roman, Leonid Tismeniski, Dionisie Patapievici şi mulţi alţii de acelaşi sânge, dar nici unul dintre ei sau, de ce nu, toţi în cor nu au acuzat România de holocaust până în 1990!! După cincizeci de ani, din 1990, Moses Rozen, Jean Ancel şi Elie  Wiesel au început să scrie scenariul şi să regizeze holocaustu din România cu puţine şi şterse personaje reale dar mulţi figuranţi plătiţi. Şi aşa au ajuns contribuabilii români după 50 de ani să fie acţionari obligatorii la Holocaust Industy, cum l-a numit profesorul universitar Norman G. Finkelstein, evreu american, în cartea sa. În paranteză, în 2001 l-am rugat, în scris, pe Gabriel Liiceanu să publice la „Editura Humanitas” cartea profesorului american, să afle şi românii cât sunt de manipulaţi cu holocaustu din România. Altum silentium!! Aşa că astăzi ştafeta holocaustului din România este preluată de la Rozen, Wiesel şi Ancel de către fiii nomenclaturiştilor evrei Tismăneanu, Oişteanu, Patapievici. Succes băieţi, aveţi cale deschisă!! Intelectualitatea bucureşteană şi provincială, cu excepţia câtorva, tremură ca nu cumva HRP să-i arate cu degetul său, detector de antisemiţi!! 

Dar şi mai penibile sunt elitele bucureştene şi  provinciale de astăzi, jurnaliştii şi scriitori, ce nu au nici o reacţie vocală sau scrisă la elucubraţiile lui HRP, motivându-şi laşitatea cu aşa zisa ignoranţă de om mult superior. Aiurea, sunt poltroni în toată regula. Dar, unii dintre aceştia coboară şi mai jos pe scara demnităţii, mimând ascultarea cu interes, cu gura căscată, dând din cap aprobativ şi aplaudându-l la sfârşit. Unul dintre aceştia, Mircea Cărtărescu, a fost de faţă, şi el prezentând cartea lui Vladimir Tismăneanu. A început patetic, cum cel mai important produs universitar bucureştean îi este mai mult decât prieten, îi este un frate mai mare şi cu o scurtă evocare din 1990. Atunci, a fost paraşutat(?!) direct în miezul marelui măr, Big Apple şi fratele cel mare l-a întâmpinat la telefon cu: Ce faci, bă! Am ascultat de trei ori înregistrarea pentru că vroiam să fiu sigur de mai multe lucruri. Întâi, scriitorul de pe lista suedeză a nobililor a spus: în sensul acestei prime fraze de-o familiaritate şi căldură extraordinară s-a desfăşurat în continuare perioada cât am stat… Pentru mine nu este nici o frază, ci o propoziţie simplă de mahala, care demonstrează cât de important produs universitar bucureştean este Vladimir Tismăneanu sau Volo cum îi spune Mircea Cărtărescu,  căruia îi trage un periaj de mic lacheu, ca să nu folosesc expresia obişnuită în asemenea situaţii. Încă odată m-am mai lămurit de anvergura personalităţii cărtăresciene care în scrierile sale foloseşte Românica în loc de România şi cât de nesuferită i-a devenit această ţară, dar nu o părăseşte, cum nu o părăsesc nici cei ce urăsc românii, limba română şi statul lor unitar de aproape o sută de ani…

Mi-am comandat cartea lui Vladimir „Tismăneanu”, dar până ce o voi primi am să mă adresez universităţii bucureştene cu propunerea să înlocuiască una din statuile din faţa ei cu statuia celui mai important produs universitar pe care l-a dat iar la picioarele lui să pună două statui mai mici, de-o şchioapă, ale lui HRP şi MC.  

(Noiembrie 2012, Winnipeg – Canada)

CURENTUL – DE LA PAMFIL ŞEICARU LA ŞTEFAN STRĂJERI

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2013

CURENTUL – DE LA PAMFIL ŞEICARU LA ŞTEFAN STRĂJERI  

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)          

 

Pe vremea când CURENTUL lui Pamfil Şeicaru era cotidian la Bucureşti, eu nu ştiam să citesc, abia învăţam mersul. Se spune, şi pe bună dreptate, Pamfil Şeicaru este cel mai mare ziarist patriot român, după Mihai Eminescu. Argumente sunt nenumărate, în esenţă două: viaţa şi devotamentul închinate patriei. Cât de apreciat ca patriot a fost Pamfil Şeicaru în România între cele două războaie spune şi faptul că Liviu Rebreanu l-a făcut personaj de roman,Toma Pahonţu, în romanul Gorila, iar Radu Comşa, din Întunecarea lui Cezar Petrescu, este tot Pamfil Şeicaru. Mulţi ani mai târziu, în 1977, când Ceauşescu i-a aprobat să vină în România, a spus securiştilor care-l însoţeau peste tot în vizită: „…guvernele-s trecătoare, pământul ţării e peren”

Când Ion Antonescu a realizat iminenţa cotropirii României, ce va fi urmată de prădare, de către Rusia comunistă, a pregătit apărarea intereselor naţionale împotriva cotropitorului comunist. Pe lângă Fondul Naţional de Apărare trimis în Elveţia (din care, trebuie menţionat, s-a înfruptat şi ex-rex-ul Mihai fără să facă ceva concret pentru România) a trimis şi adevăraţi patrioţi români să susţină libertatea şi independenţa României după război printre ei fiind şi Pamfil Şeicaru, ziarist absolut autonom, cavaler al Ordinului Mihai Viteazu şi patriot total.

Plecând din România, încheia primul capitol al publicaţiei  CURENTUL ce a durat 17 ani de strălucitoare carieră ziaristică. Avea 50 de ani şi era înzestrat cu o energie intelectuală superioară, un clarvăzător social de elită, ceea ce în străinătate s-a materializat în mii de articole, sute de eseuri, memorialistică, proză toate concentrate împotriva dictaturii comuniste instaurată în România de forţa brută a Moscovei. Securitatea îl avea în obiectiv, informatorii roiau în jurul lui, ştia şi îşi vedea de patriotismul său. El este cel care a publicat în diasporă (pe vremea aceea i se spunea exil) Marx despre români în 1966 şi, astăzi se ştie, Ministerul Afacerilor Externe i-a plătit 3.000 de dolari pentru cheltuieli. A intrat în legătură cu Securitatea, când a dorit să publice în România romanul Vulpea Roşcată, despre personalitatea depravată a Elenei Lupescu ce în viaţa ei a parvenit prin sex. Din acel moment Pamfil Şeicaru a rămas tot restul vieţii în legătură cu securitatea, dar nu a fost informator, el spunea tuturor deschis: „Eu nu mă uit cine poartă steagul ţării, eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr” Acesta a fost crezul lui şi a mers atât de departe încât a dorit să vină în România şi să se întâlnească cu Nicolae Ceauşescu. La 83 de ani a fost în România, era în August 1977,  vizită aranjată în secret de Securitate. Toate datele concrete au fost dezvăluite după 1989, din dosarele securităţii.

Foto. Pamfil Seicaru

În 1978 la München, începe partea a doua a publicaţiei CURENTUL ceea ce i-a revigorat forţa intelectuală şi planuri mai vechi de publicaţii. De la început, în jurul lui au fost doi oameni de sprijin. Un fost ofiţer român de contrainformaţii, Vasile C. Dumitrescu, care după 23 August nu a acceptat să se alăture ruşilor, rămânând de partea germană până la urmă şi Rene A. de Flers, tot ofiţer de informaţii din celebra divizie franceză „Charlemagne”, care de la început până la sfârşit a fost alături de Armata Germană. (Nu e nevoie să reamintim că informaţioniştii informaţionişti trebuie să rămână). Încet, încet s-a coagulat o echipă de colaboratori din exil, cum se spunea. Din nefericire în 1980, inima marelui patriot român s-a oprit, dar Vasile C. Dumitrescu a dus steagul ţării mai departe pe cheltuielile lui până în 1992, când şi inima lui s-a oprit.

Eu am citit primele numere din CURENTUL în 1982, an în care am luat contact cu Domnul Vasile C. Dumitrescu şi, de la început, m-a acceptat să colaborez, ceea ce am făcut ani de zile, absolut voluntar şi departe de München. Colaboratorii erau de toate profesiile, mai puţini ziarişti, dar toţi aveau condei şi idei, toţi eram pe baricada anticomunistă Pamfil Şeicaru. Nu se ţinea seama de apartenenţa politică, se ţinea seama de ceea ce scriai, cât de documentat, clar şi la ţintă. Trăgeam cu toţii, din toate poziţiile, cu gloanţe oarbe, în dictatura comunistă. Nouă ne era uşor, baricada noastră era în afara lagărului comunist, dar braţul lung al Securităţi ne mângâia. Pe mine mai puţin, eram mic, începător şi pierdut în zăpezile mari ale nordului canadian.  

Păstrez cât trăiesc numere din CURENTUL lui Şeicaru de la München pe care, din când în când, le răsfoiesc şi-mi amintesc de Constantin Mareş, comentatorul pe care l-am admirat pentru clarviziunea lui politico-socială pe care o prezenta direct, clar şi simplu. Eu încercam să fiu ca el. Era acolo un arhitect, semna cu un pen name, avea un spirit acid de pamfletar, tot ce scria era o reuşită. Rar apăreau articole de Nicolae Baciu pe care îl veneram, a muncit ani de zile la volumul YALTA ŞI CRUCIFICAREA  ROMÂNIEI dar când a apărut ne-a uimit cu documentaţia istorică. De la el s-a aflat prima dată cum ne-a vândut Churchill lui Stalin  pentru Grecia şi să nu infuzeze ideea de eliberare de sub colonialism în imperiul Britanic. A fost un şoc în tot exilul. În paginile Curentului, George Ciorănescu şi Nicolae Lupan aduceau informaţii despre situaţia românilor din Basarabia şi Bucovina  înglobate în URSS. Se protesta împotriva nedreptăţii. Se scria din patriotism, din contrarietate, se scria dur sau patetic, dar totul era şi dintr-o solidaritate cu cei din RSR care nu puteau nici atât. Vasile Mănuceanu era un scriitor de o sensibilitate intelectuală deosebită, îl iubea toată lumea, în comparaţie cu neuropatologul Ovidiu Vuia, cu inteligenţă şi condei Laser, ce spulbera pe mulţi, pe mine când mă legăna când mă dădea de pământ. Ion Caraion era de asemenea o prezenţă distinsă. Îi păstrez scrisorile, scria frumos, ordonat dar tremurat, îl dobora ciroza contractată în minele de plumb de la Baia Sprie din timpul detenţiei politice. La urmă a venit Titu Popescu, doctor în estetică, jurnalist şi scriitor de-adevărat. A fost de o mare fineţe şi niciodată nu m-a luat de urechi pentru toate greşelile mele, le corecta şi zicea: bine, Dumitre, scrie, scrie. În decembrie 1989 toţi s-au urcat cu steagul lui Pamfil Şeicaru desfăşurat şi înclinat în faţa revoluţionarilor din România. Pentru un moment toţi ni s-au părut revoluţionari adevăraţi, patrioţi şi democraţi.

Foto. Stefan Strajeri si Corneliu Florea

Dar, când fumul armelor teroriştilor străini s-a risipit, era clar: puterea era deja în mâna brucanilor şi ilieştilor care, cu goarne şi tobe, anunţau tranziţia, ce trebuia să treacă printr-un tunel beznă a cărei luminiţă era promisă  la capătul tunelului  fără de sfârşit şi încolăcit. Vasile C. Dumitrescu a dorit să-i îndeplinească dorinţa lui  Pamfil Şeicaru să fie aşezat la Mânastirea Sf. Ana iar CURENTUL să devină din nou un cotidian bucureştean. S-a luptat cu morile de vânt nou şi prin procese de succesiune a drepturilor asupra CURENTULUI până ce bucureştimea şi viaţa l-a înfrânt. CURENTUL a supravieţuit trecând ca o ştafetă din mâna în mână.

Eu, departe de lumea dezlănţuită, refugiat în Nordul preeriei canadiene, unde măsor timpul vieţii mele după sosirea şi plecarea păsărilor călătoare, am prins din urmă partea a treia a CURENTULUI lui Pamfil Şeicaru, adus în Nord America de Doamna Gabriela Mihalache şi continuat de Ştefan Străjeri. Domniile lor s-au dăruit cu suflet, minte, timp şi bani, în toţi aceşti ani, să continue linia lui Pamfil Şeicaru „…eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr”. Pot spune, fiind cititor de presă românească din 1980, când am plecat din România, că aici în Nord America CURENTUL a devenit cel mai căutat şi apreciat ziar românesc după ce CUVÂNTUL ROMÂNESC şi-a încetat apariţia. Este o publicaţie ce a dezbătut liber, argumentat şi profund toate problemele româneşti istorice, politice şi culturale din trecut şi prezent. Este o tribună liberă în care fiecare cititor, indiferent de opţiunile sale politice, de încărcătura culturală, istorică sau de  ideologiile pe care le îmbrăţişează, a găsit articole diferite, clare, documentate ce îi stârnesc interesul. O publicaţie a tot cuprinzătoare datorită colaboratorilor, bănuiesc voluntari, aşa cum am fost şi la CURENTUL de la München. Nu pot să nu amintesc pe cei ce au scris şi scriu această publicaţie, începând cu Aurel Sergiu Marinescu a cărui memorie Ştefan Străjeri o păstrează publicându-i în fiecare număr o pagină din scrierile sale. La fel simţea şi făcea şi Vasile C. Dumitrescu la München, publicând o pagină din Pamfil Şeicaru. Un gest de onoare ce onorează. În problemele româneşti actuale, domină cu autoritate, bazată pe clarviziune şi argument, istoricul Mircea Dogaru, profesorul Ion Coja, Ioan Ispas, Nicolae Balint, Vasile Zărnescu, scriitorul Cornel Cotuţiu şi mult regretatul Andrei Vartic a cărui ştafetă o duce mai departe, şi în coloanele CURENTULUI, Ovidiu Creangă, Nicolae Dabija, Vasile Şoimaru. Colaboratoare de prestigiu, începând cu Eva Iova ce se află în cea mai vulnerabilă situaţie, susţinând românitatea acolo unde este sistematic deznaţionalizată (Ungaria), Monica Corleanca, Maria Diana Popescu şi încheind cu scriitoarea Silvia Jinga ce susţine prezentări şi recenzii de cărţi la înalt prestigiu literar. Rubrica de spirite celebre a lui Mihai Burduja este o adevărată oază de cultură ce te luminează şi îndeamnă la meditaţie. Mulţi poeţi vin şi trec cu frunţile grele de versuri, dar strâng mâna lui Sorin Olariu, bănaţean ca mine, deci fruncea şi mă aplec în faţa Doinei Popa. (CEI pe care i-am omis, neintenţionat, nu au să mă ierte, nici nu merit).

Publicaţia este o rapsodie românească, ascultaţi-l pe Enescu şi apoi citiţi CURENTUL de Michigan, îngrijit şi călăuzit de sufletistul Ştefan Străjeri ca pe copil lui de suflet.   

                                                            ******

Nu pot să accept ideea încetării apariţiei acestei publicaţii. Nu pot şi mă mâhneşte. Pentru mine se închide un ciclu de 30 de ani de a publica la CURENTUL (1982 – 2012) – am fost voluntar pe o baricadă cu steag românesc. Cititorii vor trece de la cititul relaxat al unei publicaţii tipărită pe hârtie, la statul rigid cu capul într-un ecran şi cu degetele pe tastatură, cât despre colaboratorii devotaţi ai publicaţiei mulţi se vor risipi, ce păcat, ce echipă am fost. Nu pot să accept să nu mai am în mână publicaţia şi colecţia mea să se oprească aici, aşa cum, în urmă cu 20 de ani, s-a oprit cea de la München. Nici atunci nu am acceptat, căzuse tirania, venise libertatea şi Vasile C. Dumitrescu nu putea să continue  spiritul patriotic a lui Şeicaru la Bucureştiul lui natal. Oare a ajuns mâna lunga a cotroceniştilor, victoriştilor, parlamentariştilor până aici ? Dacă nu, înseamnă că noi, românii din Nord America nu suntem capabili să ţinem steagul, să-l vedem şi să-l apăram. Se vor bucura duşmanii noştri, văzând cum mai cade un avanpost romanesc. Din 1991 văd cum numai publicaţiile patriotice cad.  Le enumăr la cele la care am colaborat Cuvântul Românesc, Vatra Românească, Danubius, Cuvântul Legionar, Naţiunea, acum Curentul Internaţional şi mai sunt două care abia, cu sacrificii, mai rezistă …

 

(Winnipeg – Canada)

Unirea – sacra noastră sărbătoare

Posted by Stefan Strajer On December - 9 - 2012

Unirea – sacra noastră sărbătoare 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Pretutindeni în lume, unde soarta i-a împrăştiat pe români, Ziua Naţională a Întregirii Naţionale îi adună în sărbătoare, precum a fost atunci, în urmă cu aproape o sută de ani la Alba Iulia, adunarea voinţei, împlinirii şi bucuriei unirii, a întregirii în spaţiul nostru istoric şi naţional. 

Foto. Doua generatii, o singura credinta nationala (Stefan Strajeri si Corneliu Florea)

În repetate rânduri Ştefan Străjeri, redactorul-şef al publicaţiei Curentul Internaţional din Michigan, m-a invitat să sărbătorim împreună cu familia sa, cu  colaboratorii şi cititorii publicaţiei Ziua Naţionala. Anul acesta am răspuns invitaţiei şi am zburat trei mii de kilometri pentru a mă afla în mijlocul comunităţii româneşti din această parte a Statelor Unite. Am fost oaspetele Familiei Silvia şi Nicu Jinga ce m-au tratat cu bine cunoscuta ospitalitate ardelenească. La Ştefan Străjeri, casă frumoasă şi primitoare am avut parte de ospitalitatea bucovineană şi am fost impresionat cum a găzduit întreaga formaţiune folclorică „Plaiurile Pojorâtei” venită expres la această sărbătoare tocmai din Bucovina, din Pojorâta natală a lui Ştefan Străjeri. Acesta nu este un amănunt oarecare ci este expresia unei uniri de neam, de suflet şi dragoste, în calea cărora mările şi ţările, oceanele şi continentele nu sunt un obstacol. Fiind împreună în aceast încăpător cămin bucovinean am avut din primul moment sentimentul de mare familie, de neam, purtându-ne unii faţă de alţii cu grijă, consideraţie şi dragoste creştinească. Simţeam aceeaşi trăire psihică pe care o am întotdeauna în bisericile lui Ştefan cel Mare din Bucovina, ce aici era îmbogăţită de consătenii lui Ştefan Străjeri, atât de tineri şi frumoşi, îmbrăcaţi în minunate costume populare specifice Ţării de Sus pregătiţi de spectacolul sărbătorii.

Foto. Bravo voua, sunteti la inaltime

Sărbătoarea Zilei Naţionale, ÎNTÂI DECEMBRIE, a avut loc în sala mare a Bisericii Ortodoxe „Pogorârea Sfântului Duh” din Warren, Mihigan, unde am fost uimit de participarea a peste 450 de români veniţi de la zeci de kilometri, din alte state şi chiar din Canada. Nu am mai văzut atâţia români la un loc de când trăiesc în străinătate. M-am simţit foarte bine şi am fost bucuros să stau de vorbă cu bănăţeni din Banatul sârbesc, de unde au venit bunicii mei după Unirea cea mare şi firească, să mă întâlnesc cu maramureşeni de pe Valea Izei, unde, an după an, fac un pelerinaj la bisericile cele vechi din lemn sau întâlnirea cu Preotul Mihuţ, de la noi din Năsaud, o personalitate puternică, bravă, înţeleaptă, ce a ridicat patru biserici ca român şi preot, cu care avem atâtea şi atâtea cunoştinţe comune.

Foto. Cu cei ce vin de departe dar intotdeauna aproape

Atmosfera românească a fost plăcută iar programul pregătit de Societatea Culturală Româno – Americană „Avram Iancu” a fost bogat, diversificat de mare ţinută artistică. Aşa cum se cuvine la această sărbătoare de neam, preoţii au rostit marea rugăciune închinată Tatălui Nostru, au adus cuvinte de merit celor ce au săvârşit Marea Unire şi au pomenit pe cei ce s-au jertfit pentru ea. A urmat o scurtă şi însufleţită prelegere a poetei Doina Popa despre Unirea Neamului şi mesajul naţional înflăcărat al Primarului Ioan Bogdan Codreanu din Pojorâta citit de una din componentele Ansamblului „Plaiurile Pojorâtei”. Apoi a început un bogat program folcloric la care şi-au dat concurs solişti vocali în frunte cu Ionela Prodan, Florin Boita, Bogdan Filimon, Diana Pantea. Instrumentişti şi dansatori locali sau veniţi de departe, toţi cu o dăruire şi talent. Aplauze meritate, puternice şi îndelungate. Meniul tradiţional românesc abundent la care, fiecare, după preferinţe şi putere, şi adăugat la băutura asortată.   

Foto. Bucovineni in Hora Unirii la Detroit  

Buna dispoziţie a continuat multe ore cu chef de vorbă, jocuri populare şi dansuri, cânt. Am fost la o masă împreună cu Doamna Gabriela Mihalache fondatoarea publicaţiei Curentul Internaţional în urmă cu 13 ani, publicaţie ce a continuat linia naţională a lui Pamfil Şeicaru, necesară românilor din străinătate, cu Doamna Silvia Jinga performantă jurnalistă şi comentatoare a publicaţiei şi soţul dânsei o fire artistică, cu buna mea prietenă, sensibila poetă Doina Popa şi originalul poet şi epigramist bănăţean Sorin Olariu. Ultimii doi vechi cunoştinţe de la Câmpul Românesc (Hamilton, Canada) şi camarazi plăcuţi de acţiune şi şuete pe toate registrele lor. Familia Luminiţa şi Ştefan Străjeri, făcând parte din echipa organizatorică, au avut o seară încărcată de treburi, cu toate acestea, se mai aşezau pe scaune cu noi la masă să-şi tragă sufletul, să ne zâmbească şi să schimbăm impresii. La toate mesele din jur domina armonia şi bucuria.

Impresiile mele sunt foarte bune şi frumoase, au meritat zborurile făcute, am să mai fac.

A doua zi, după tumultoasa sărbătoare, am avut parte, atât la Familia Jinga cât şi la Familia Străjeri, de conversaţii liniştite despre viitorul publicaţiei, la care eu colaborez de zece ani din vremea Doamnei Gabriela Mihalache, pe care o respect pentru fineţea personalităţii şi cu care m-am înţeles la fel de bine precum cu marele sufletist Ştefan Străjeri.

Despărţirea nu e uşoară, de acea ne îmbrăţişam şi ne dorim o proximă ocazie.

(5 Decembrie 2012, Winnipeg – Canada) 

 

Foto. Suntem la aceeasi inaltime romaneasca

 

 

 

 

Când România este Mare!

Posted by Stefan Strajer On December - 9 - 2012

Când România este Mare!

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan, SUA)

 

Anul 1918 reprezintă ȋn istoria poporului romȃn anul triumfului idealului naţional, anul ȋncununării victorioase a luptelor şi sacrificiilor umane  pentru făurirea statului naţional unitar. „În această zi, scria Nicolae Iorga, a sosit un ceas pe care-l aşteptăm de veacuri, pentru care am trăit ȋntreaga noastră viaţă naţională, pentru care am muncit şi am scris, am luptat şi am gȃndit. A sosit ceasul ȋn care cerem şi noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui, ca robi, rodul ostenelilor noastre.”

Foto. Membrii Societatii Avram Iancu din Detroit (de la stanga la dreapta: Stefan Strajeri, Irina Coman, Maria Ionescu, Mirela Costa, Dragos Costa, Ion Coman – lipseste Felicia Musat)) impreuna cu preotii Ioan Mihut si Stefan Vlad

Ȋn adȋncul inimii fiecărui romȃn era ȋntipărită credinţa că mȃntuirea de orice domnie străină nu se poate realiza decȃt prin unitatea naţională.

O necesitate istorică – naţiunea trebuie să trăiască ȋntr-un stat naţional – s-a dovedit mai puternică decȃt orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă şi punȃnd ȋn mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă să treacă peste toate adversităţile, să dea viaţă aspiraţiei sale: Statul Naţional Romȃn. Romȃnii sunt  mȃndri de faptele istorice ale neamului şi se bucură de Ziua Naţională a Romȃniei, nu  numai cei din ţară, dar şi cei aflaţi la mii de kilometri depărtare.

Foto. Marea artista a cantecului popular Ionela Prodan

Romȃnii din statul Michigan, U.S.A., au fost invitaţi să sărbătorească Ziua Naţională a Romȃniei ȋn cadrul unui eveniment special organizat de  societatea culturală romȃno-americană „Avram Iancu” şi partenerul media “Curentul Internaţional”.

Foto. Florin Boita – tanar talent al cantecului banatean

Fiind activi, ȋmpreună, mereu, putem transforma lumea ȋntr-un loc mai bun pentru familiile noastre, pentru prietenii noştri, pentru comunităţile şi ţările noastre, pentru generaţiile viitoare. Călăuziţi de aceste idealuri, membrii societăţii “Avram Iancu” s-au străduit să organizeze, ȋn cadru şi mod cȃt mai plăcut, acest eveniment  sărbătoresc pe măsura importanţei sale. Astfel ȋncȃt sȃmbătă, 1 Decembrie 2012, sala de festivităţi a bisericii ortodoxe “Pogorȃrea Sfȃntului Duh” din Warren, Michigan, SUA, aranjată sărbătoreşte a strȃns zeci şi zeci de suflete venite din toate colţurile Michiganului, dar şi din Atlanta (Georgia), Indiana, Canada, Romȃnia.

Foto. Grupul Bucovina din Atlanta (Irina si Garofas Milici, Iulia si Ovidiu Babici)

Prima parte a programului serii a fost deschisă de preşedinta societăţii culturale “Avram Iancu”, tȃnăra şi sufletista d-nă Mirela Costa, care a prezentat programul pe ȋntreg parcursul serii. Spectacolul  a debutat cu cele doua imnuri naţionale, romȃn şi american, interpretate cu vocea-i minunată de solista Diana Pantea.

Foto. Diana Pantea interpretand imnurile de stat ale Romaniei si SUA

Părintele Ioan Mihuţ, preotul de aproape 30 de ani al bisericii ortodoxe romȃne “Pogorȃrea Sfȃntului Duh” a rostit cȃteva cuvinte de deschidere, urmat de solistul Florin Boita, interpret de muzică populară din zona Banatului.

Foto. Ansamblul Flcloric “Plaiurile Pojoratei” din Bucovina (Suceava) – Membri: Roxana Serovschi, Diana Cozmaciuc, Ionela Jucan, Alecu Balan, Grigore (Florin) Taran, Ioana Roata, Gheorghe Strajer si Ioana Forminte

Un “Cuvȃnt despre Unire” a rostit Doina Popa şi d-l Marius Marin, preşedintele Asociaţiei romȃnilor din nord-vestul Americii.

Cȃntecele patriotice interpretate cu măiestrie artistică de către soliştii Bogdan Filimon şi Ionela Prodan au fost ȋnsoţite de Hora Unirii, care a ȋncins ȋntreaga sală ȋn cercuri largi de dansatori, colorȃnd sala ȋn cromatica tricolorului romȃnesc.

Foto. Hora Unirii la 1 Decembrie 2012, biserica “Pogorarea Sfantului Duh”, Warren (Detroit)

Au interpretat remarcabil formaţia „Academic” din Detroit, condusă de Gheorghe Trȃmbiţaş şi solista Diana Pantea cu muzică live pe toate gusturile.

Grupul de dansatori “Bucovina” din Atlanta, foşti membri ai ansamblului “Ciprian Porumbescu” (Suceava, Bucovina) au executat măiestru dansuri din Bucovina, Moldova şi Oltenia, alternȃnd eleganţa mişcărilor cu frumuseţea costumelor bucovinene.

Marea artistă a cȃntecului popular romȃnesc, Ionela Prodan a marcat spectacolul cu o interpretare de ȋnaltă ţinută artistică, vibrȃnd sala cu timbrul vocii sale inconfundabile.

Invitaţi de onoare, de suflet şi spirit ai d-lui Ṣtefan Străjeri, sosiţi din satul natal al domniei sale – Pojorȃta – au fost membrii ansamblului folcloric „Plaiurile Pojorȃtei”, care au constituit marea atracţie a evenimentului cu trei intrări pe scenă, ridicȃnd sala ȋn aplauze şi ovaţii prelungite. Costumele populare specifice zonei, garnisite cu blană de dihor, scoteau ȋn evidenţă frumuseţa şi eleganţa portului bucovinean din zona Pojorȃtei. Directorul ziarului ȋnsuşi a purtat cu mȃndrie ȋntreaga seară costumul tradiţional.

Printre invitaţi, s-au remarcat colaboratori ai ziarului “Curentul Internaţional”, scriitorii: Silvia Jinga, Sorin Olariu, Corneliu Florea – sosit din Winnipeg – Canada, Gabriela Mihalache – fondatoarea ziarului, Ṣtefan Străjeri – directorul ziarului, inimos şi harnic organizator al evenimentului.

Sosit din ţară ȋmpreună cu alţi oaspeţi, ne-a surprins plăcut cu prezenţa, d-l Gheorghe Chindriş, unul dintre fondatorii societaţii culturale “Avram Iancu”.

Nu mic a fost aportul celorlaţi membri organizatori şi al tuturor celor ce au dat o mȃnă de ajutor pentru ca serbarea să fie la ȋnălţimea evenimentului.

Multumiri din partea tuturor romanilor pentru cei mai inimosi dintre romani, membri ai societatii „Avram Iancu”: Mirela si Dragos Costa, Irina si Ion Coman, Maria Ionescu, Felicia Musat si Stefan Strajeri, alaturi de membri familiilor lor care au fost alaturi la organizarea acestei sarbatori a neamului romanesc.

Un tot unic, ȋntr-un spectacol desăvȃrşit.

Ȋmi vin ȋn minte cȃteva versuri dintr-o poezie găsită ȋn raniţa unui soldat căzut ȋn toamna anului 1918 pe muntele Sorica din zona Carpaţilor de Curbură:

„Nu plȃnge Maică Romȃnie

Adună tot ce-i bun sub soare

Ne cheamă şi pe noi la Praznic

Cȃnd Romȃnia va fi Mare.”

Iată cum Maica noastră Romȃnia ne-a adunat la sărbătoarea ei şi ȋn acest ȋnceput de decembrie 2012, iată cum romȃni cu suflet curat şi dragoste de neam şi ţară au răspuns chemării sale, oriunde se află ȋn lume.

Romȃnia este acolo unde trăiesc, muncesc, ȋnvaţă romȃni.

Timpul şi spaţiul nu ne ȋnving!

 

        

Corneliu Florea – Un Nobel pentru calul meu!

Posted by Gabriela Petcu On November - 1 - 2012

Ce tristă e soarta scriitorilor români: ciudăţenii nici măcar interesante,

venite dintr-un spaţiu total ignorat, dintr-o ţară fără identitate, fără istorie,

fără nimic de aşteptat de la ea şi de la cei ce o locuiesc. Dar asta e o veche

poveste’’ scrie MIRCEA CĂRTARESCU în volumul său „Frumoasele străine”

 

De mult, un domn şi după el alţi, mulţi domni, au cerut în scris: „O bere pentru calul meu!”. Mi-a plăcut comanda, cred că şi cailor, fiindcă o bere e o bere, ecologică, sănătoasă, diuretică. Dar, de la un timp m-am întrebat: pentru ce fel de cai au comandat ei bere, chiar au avut cai berofili (cuvânt improvizat ad-hoc) sau i-au plăsmuit pentru o idee sau pamflet? Şi aşa am ajuns să-mi imaginez un cal care vrea şi un Nobel, pe lângă bere. De ce nu, doar s-a dat liber şi la imaginaţie din Decembrie 1989, scrie şi la ziar. Eu oricum nu ţin seama că, între timp, libertăţile au fost modificate genetic, pardon politic ca pe vremuri, eu scriu despre Nobel.

 

Şi, cum spusei, calul imaginat de mine, nechează şi bate din copite, în miez de noapte, că vrea un Nobel. Mă duc la el să-l liniştesc fiind prea târziu şi toate s-au închis, peste tot, chiar şi la Stockholm. Atât mi-a trebuit, era să-mi dea o copită de să-mi sară proteza din gură. Îl înţeleg, sunt tolerant cu calul, fiinţă nobilă, dar cu mai multe picioare, şi omeneşte încerc să-l calmez cu una cu alta, dar nu-mi scapă să-l întreb de ce vrea el neapărat un Nobel? Şi ce fel de Nobel vrea, că sunt mai multe sortimente. Nici mai mult nici mai puţin, el vrea un Nobel pentru Literatură. No, Dumitre, atât ţi-a fost, tu ţi l-ai imaginat, descurcă-te! Naiba te-a pus să citeşti „frumoasele străine’’ aşteptându-te la nu ştiu ce… Ştii ce, l-a citit şi Ioranna împreună cu mine, aşa că lasă subînţelesurile şi submultipli lui.

 

Oameni buni, întâi de toate, credeţi-mă, eu sunt unul dintre milioanele de cititori români, care sincer, pe cuvântul meu de om simplu şi cinstit, aş dori un premiu Nobel pentru literatura română acordat unui scriitor român. Poate şi dumneata, dragă cititorule român, doreşti acest lucru, fiind unul dintre acele milioane de români care, împreună, credem în scriitorii români că pot să ne satisfacă această dorinţă, pentru că nu suntem o ţară fără identitate, fără istorie, ci din contră avem inteligenţă şi imaginaţie creativă chiar şi în literatură, precum au şi celelalte naţiuni. Avem speranţe în scriitorimea noastră că, poate, prin sensibilitate, dăruire, trudă, să ne proiecteze mai bine în lume. Dar, nu aşa, să aud calul, în miez de noapte, cerându-mi şi mie un Nobel, după ce a scris sub specificul naţional ne exhibăm fără jenă organele atavice ale unui trecut ciobănesc, ne vine greu să-l susţinem. Aşa că n-are decât să şi-l caute şi adjudece singur printre ceilalţi ce nu au trecut ciobănesc şi miros de stână, ca noi românii.

 

Mie nu mi-e ruşine că mă trag din ciobani, eu iubesc plaiul mioritic cu majoritatea oamenilor lui aşa cum sunt. Şi-i dau o bere de drum bun, fiindcă tot dă din copite că are să plece din stâna noastră, în alte părţi, unde sunt sălaşe mai luxoase, cu aer condiţionat şi trotuare spălate cu şampon pentru cai breji ca el. Nu mă scuteşte, îşi aduce aminte de Herta Muller că a trebuit să plece din România să primească Nobelul pentru literatură, şi ea a scris la fel ca el, poezie şi proză roză. Argument lui, nu are decât să o ia din loc. Nu-l ţinem legat de stâna noastră.

 

Nu pleacă, s-a domolit, a lăsat capul în jos, pare dărâmat, deprimat. Mi se face milă de el, încerc din nou, eşti cal bătrân, pardon matur, ştii cum merg treburile în literatură, cum vă mâncaţi pe Dâmboviţa, aşa-i peste tot şi nu te mai pune cu iepele, şti că nu poţi… Am răbdare, îl mângâi pe coamă şi povestesc: „Stăteam cu Ioranna la o terasă pe frumosul pietonal din Fussen, ştii care, ai fost pe el, şi vis-a-vis era o librărie care ne atrăgea privirile. Când am terminat, ne ridicăm şi intrăm în librărie. Frumoasă, ordonată, bogată şi cu două nemţoaice să le pupi, nu că erau frumoase, ci de amabile ce erau. Privim, atingem, răsfoim şi comentăm şi deodată Ioranna zice: „Dumitre, dar nemţii, ăştia, au zeci de scriitori de-ai lor, băştinaşi, ce scriu de zeci de ani, cum de nu s-a găsit unul dintre ei, mai breaz ca Herta Muller, să i se dea premiul Nobel pentru Literatură?” Rămân perplex! Uite, calule, până la Ioranna, care citeşte şi scrie pe lângă profesia ei, nimeni dintre scriitori şi critici români nu a pus această întrebare, care era de întrebat şi de răspuns. Nu le-a trecut prin cap o întrebare esenţială, obligatorie pentru un IQ cât de cât mai elevat de condeieri despre cum merge de politic Nobelul pentru literatură. Asta-i una la mână, a doua e că Ioranna nu te are la rânză, cum zic ardelenii, mai ales după ce a citit «De ce iubim femeile» şi frumoasele străine în care, de la un capăt la altul, discreditezi România, pe care o scrii Românica ca ţiganii, ceea ce ne face să credem ca nu te-a chemat cărtărescu de la carte ci căldărescu la origini. Ţi-ar conveni ca în loc de scriitor roman să te numim scriitor romanic?! Apoi în cele două scrieri vorbeşti murdar, josnic de români şi de tot ce este românesc, ca să nu-ţi amintesc decât cât de oribil, murdar o portretizezi pe Sofia Vicoveanca la pagina 95: „o… mogâldeaţă… cocârjată… broboadă pe ochi… un soi de traistă în spinare… opinci uriaşe… port popular de o hidoşenie… mirosind a stătut… cu arniciul mucegăit… voce de baci de la oi… şi închei… Era Muma-Pădurii!” Te-a ros invidia că toată asistenţa încremenise siderată în scaunele ei cum conchizi. Uite îţi sugerez, să citeşti această pagină unui psihiatru, care nu te cunoaşte şi să-l întrebi ce părere are despre autor. Atât. Ba nu, fă-i un portret şi lui Băsescu 2012, care ti-a proptit o tinichea în piept pentru video-clipul de susţinere în alegerile prezidenţiale. Hai, nu fi poltron, ce contează că e „zeus”, nu ne lăsa cu impresia că numai de „mogâldeţe” ai curajul să te legi. Când am să mă întâlnesc cu DOAMNA SOFIA VICOVEANCA am să-i pup mâna, şi ca medic ce sunt, am să-i spun să nu te ieie în seamă, pentru că de la un timp ţi s-a stricat mansarda… de când cu Nobelul Hertei Muller.

 

Şi pentru că am ajuns noi doi, acum în miez de noapte, până aici cu vorbirea, să-ţi spun şi finalul de la Fussen. Era vară şi frumos pe acel pietonal, de pe care nu ne mai dădeam duşi şi luându-ne pe ale literaturii valuri, am întrebat-o pe Ioranna, care citeşte de o sută de ori mai mult decât scrie, cine crede ea că e îndreptăţit la Nobel pentru Literatură dintre români? S-a uitat la mine în dungă şi mi-a zis: „Mă m-ai întrebi, păi daca i l-au dat Hertei Muller, Paul Goma îl merita de zece ori până acum, fiind vorbă de dezvăluirea şi condamnarea comunismului din România, şi de cinci ori ca scriitor mai bun”. Îi dau dreptate, eu am citit cu interes pe Paul Goma şi împins de curiozitate şi pe Herta Muller, curiozitate ce mi s-a topit repede…

 

Hai, calule, revino-ţi, nu cădea în depresie din cauza chinezului ce a luat Nobel-ul 2012, vorba Coanei Zoiţica: „capul sus, calule, asta nu-i cea din urmă decernare de Nobel’’. Bea o bere, ca alţi cai şi puneţi o ecuaţie: între pleiada scriitorilor germani, ce scriu de zeci de ani fără să primească recent un Premiul Nobel, şvaba Herta Muller ale cărei cărţi nu se citesc mai mult de jumătate şi-s abandonate, să nu-ţi spun cu ce comentarii, şi Paul Goma, care zeci de ani a dezvăluit adevărul despre dictatura comunistă din România, despre suferinţa basarabenilor, fiind basarabean, dar niciodată nu a ultragiat ţara ci a criticat direct, deschis scriitorimea română pentru că a scris la comandă şi-a îndoctrinat cititori, cine era mai îndreptăţit la Nobel pentru literatură?! Să fim raţionali, înaintea tuturor vanităţilor şi nedreptăţilor societăţii.

 

Ca să fii un scriitor român, nu un scriitor romanic, trebuie întâi de toate să fii alături de concetăţenii tăi, la bine şi rău, să-le scrii bucuriile şi supărările, durerile să i le alini, să-l încurajezi cu personaje care să-i antreneze în reuşită. Să critici cu aplomb pe cei ce ne mint, fură şi urăsc. Şi vei simţi cum cititorii te vor îndrăgi şi te vor susţine pentru un Premiu Nobel!

 

Aşa credem noi, mulţi dintre cititori români, ce dorim sincer să avem un Nobel pentru literatura noastră, pentru că va fi al nostru al tuturor. Dacă nu-ţi place felul şi judecata noastră, ştii că nu te-a legat nimeni de stâna noastră românească. Eşti liber să paşti unde vrei. Mai mult decât o altă bere de drum nu-ţi dăm, după cum ai scris despre noi până acum. Nu avem nevoie de laude sau vorbe goale, nici de epitete sau clişele necorespunzătoare, dar nici nu mai aceptam megalomania găunoasă în care te simţi bine de la un timp, în locul valorilor literare naţionale. Încă suntem o naţiune, nu te da cu cei ce vor să ne distrugă prin toate mijloacele vremurilor.

 

PS. Celor ce nu sunt de acord cu acest pamflet şi vor să mă blameze, să fie sănătoşi, dar înainte de-a mă apuca de gât să citească cele doua cărţi ale lui Mircea Cărtărescu, la care m-am referit ca cititor în aceste rânduri, să le compare cu ce scriu, şi cum scriu alţii autori străini de talie universală despre naţiunea lor!

 

Corneliu FLOREA

octombrie 2012

Winnipeg, Canada

 

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors