Întâlniri în cetate

Posted by Stefan Strajer On November - 19 - 2014

Întâlniri în cetate

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Zidurile de apărare ale Cetăţii Timişoarei au rezistat de-a lungul istoriei multor atacuri, multor asedii, începând cu cele ale otomanilor şi sfârşind cu asediul Honvedseg-ului lui Kossuth, care a avariat cumplit cetatea dar nu a putut să o cucerească, fiind înfrânt de armatele imperiale habsburgice sub comanda generalului Haynau. Habsburgii au refăcut vechile fortificaţii şi cetatea, cu toate că în jurul cetăţii începuse formarea unor cartiere. După compromisul austro-ungar, nefast pentru habsburgi şi ne-unguri, s-a pus problema de-fortificării cetăţii pentru o mai bună legătură cu cartierele din jur dar s-au lovit de rezistenţa militarilor ce nu renunţau la gloria militară. Şi totuşi, timpurile sub influenţa modernizării, industrializării au fost de partea civililor şi s-au deschis larg porţile Cetăţii. După care au urmat primele spărturi în zidurile fortificate pentru tramvaiul cu cai şi astfel calul civil a devenit groparul fortificaţiilor militare.
Cetatea istorică a devenit miezul unui oraş larg deschis, însufleţit de concordie şi avansat social, cultural, economic. În istoria României secolului XX, Cetatea Timişoarei va rămâne înscrisă cu litere de aur pentru că s-a ridicat de două ori împotriva orânduirii comuniste. Întâi studenţii, în octombrie 1956, împotriva cotropitorului şi ocupantului comunist sovietic, ce stăpânea ţara în forţă comunistă şi o jefuia barbar, iar, a doua oară, în decembrie 1989, când se împlineau o sută de ani de la de-fortificarea cetăţii, s-au ridicat revoluţionar toţi cetăţenii şi au învins, aici în cetate, pentru prima dată în România, dictatura comunistă autohtonă.

Intalniri in cetate
Timişoara este oraşul meu natal, îl iubesc şi preţuiesc. Vreau să scriu şi eu despre el un sincer omagiu, despre generaţia mea timişoreană care a trăit şi participat direct la ambele mari evenimente istorice. Din acest motiv, am revenit mai hotărât, de data aceasta în cetate să mă întâlnesc cu timişorenii, să îi ascult, să citesc şi să scriu şi eu despre ei, considerând că toată scriitorimea română, profesionistă sau amatoare, ar trebuie să scrie despre oamenii cetăţii.
Îmi făcusem din timp un plan şi luasem legătura cu unii din colegii mei de liceu şi de facultate ce cunoşteau sau au participat la aceste evenimente istorice. Colegul meu de liceu, Dorin Dărăbanţiu ce păstra amintirile toamnei anului 1956, când începuse studenţia, şi apoi participase direct la revoluţia timişoreană din decembrie 1989, era la curent cu planul meu şi încă din primăvară mi-a trimis un pachet de cărţi şi articole despre evenimente şi mă aştepta să mă ajute în continuare. A rămas cu aceeaşi faţă bună, colegială, înseninată poate mai mult acum de un zâmbet luminos, de parcă viaţa iar fi fost o trecere liniştită prin rai, nu prin iadul comunist până ce nu a mai răbdat şi a fost alături de concitadinii lui pe străzile cetăţii în decembrie 1989.
Ne-am întâlnit pe treptele catedralei, împreună şi cu fosta noastră colegă de la Carmen Silvia, Stela Ciutacu cu care de ani de zile eram într-o corespondenţă literară, ea având la activul ei câteva biblioteci întregi lecturate, ceea ce îi dădea o prestanţă culturală de admirat şi dreptul legitim de critic literar. Cărţile pe care mi le recomanda, erau întotdeauna cărţi analitice de evenimente şi idei sociale de prim ordin. De data asta mi-a adus un volum de Dan Negrescu, om al cetăţii universitare timişorene, spunându-mi „are să te captiveze până la admiraţie”. Şi aşa a fost, dintre toate cărţile citite în 2014 va rămâne cea mai distinsă lectură, prin cultură şi inteligenţă, prin pătrundere şi obiectivitate, prin critică complexă a societăţii de la noi după decembrie 1989. La rândul meu recomand cărţile lui Dan Negrescu, ce este profesor universitar de latină şi asta spune de la început cât de adânci îi sunt rădăcinile în cultura lumii şi a noastră.
Dorin Dărăbanţiu ne-a aranjat şi întâlnirea cu dr. Traian Orban, directorul Memorialului Revoluţiei de la Timişoara. Ei au fost colegi de serviciu la acelaşi mare trust agro-zootehnic, au participat activ şi la revoluţie, unde din nefericire doctorul Traian Orban a fost rănit grav în Piaţa Libertăţii. Spitalizat de urgenţă, salvat în ultimul moment prin hemostază şi transfuzii, după care au urmat alte intervenţii şi recuperare la Viena. Deşi, a rămas pentru tot restul vieţii marcat fizic şi sufleteşte de acele evenimente este foarte activ şi o fire deschisă. Convorbirea noastră, a fost o revelaţie pentru mine, având un interlocutor degajat şi spontan ceea ce a prelungit peste aşteptările mele convorbirea noastră. Eu venisem cu întrebările, observaţiile şi părerile mele, dintre care unele incomode, dânsul a păstrat acelaşi ton agreabil, era bine informat şi argumenta impenetrabil. Înainte de-a ne întâlni, o doamnă de la protocol ne-a prezentat într-un mic auditoriu filmul încropit, înjghebat cu puţinele şi săracele secvenţe filmate sau fotografiate atunci, şi bazat pe acest film, am adus în discuţie şi personajul zis „scânteia revoluţiei”. Am fost surprins bucuros să constat că avem păreri asemănătoare despre el şi să ajungem la concluzia: Tokes a fost o falsă scânteie revoluţionară, el este doar marele ei profitor, CETATEA era de mult o vatră incandescentă ce dintr-o dată s-a aprins revoluţionar! Am discutat şi despre rolul iredentist al cărţii sale „The Fall of Tyrants” pe care a publicat-o în Statele Unite şi în care ideile, bătute şi răzbătute, sunt iredentismul, segregaţia şi revizuirea tratatului de la Trianon, omiţând că după acel tratat a mai urmat unul, Paris 1947, care a atestat şi reconfirmat valabilitatea primului. Consfinţirea dreptăţii istorice. Dacă iredentiştii îl omit intenţionat pentru manipularea ungurilor lor, românii nu-l folosesc drept argument cum s-ar cuveni. Din nefericire propaganda anti-românească a lui Tokes Laszlo şi a UMDR-ului a dus la degenerarea binecunoscutei şi beneficei concordii dintre români şi unguri, chiar şi aici în Cetatea Timişoarei! Este o observaţie pe cât de corectă pe atât de nedorită a cetăţenilor lucizi ai vremurilor europene de acum, în care nici dracul nu duce lipsă de toate drepturile, doar unii cetăţeni nesocotesc că au şi obligaţii în orice societate trăiesc!! S-a interesat de cartea lui Tokes, considerând că ar fi fost necesar să fie tradusă şi în limba română, ar fi fost încă un exemplu în plus al propagandei anti-româneşti pe care trebuie să o contracarăm cu argumente. La despărţire i-am promis un exemplar iar dânsul mi-a dat volumul „Procesul de la Timişoara”.
Dorin Dărăbanţiu mi-a mai făcut şi o surpriză deosebită, întâlnirea cu colegii de liceu, noi fiind promoţia 1956 de la Loga. E un fapt, peste care niciodată nu pot trece, noi nu am mai făcut adevăratul liceu românesc, ci o şcoală medie de zece ani după modelul impus de sovietici printr-o reformă a învăţământului. Noi nu am mai dat un bacalaureat, ci un examen de maturitate, deşi nici nu ajunseserăm nici la majorat, dar eram tobă de istoria şi geografia URSS, de limba lor slavă, obligatorie din şcoala primară. Ulterior ne-am completat carenţele prin universităţi şi facultăţi, prin lecturi şi experienţele vieţii. Colegii mei de la Loga au ajuns ingineri, medici, profesori universitari, au devenit maturi, cu o maturitate complexă, dar la întâlnirea noastă nu s-a vorbit de realizări profesionale şi materiale, ci de colegialitatea noastră de atunci, amintindu-ne de te miri ce, sărind de la una la alta. Ne-am amintit de noi înşine din tot felul de episoade ilare, de anecdote. Eram deja student la Medicină şi încă mai aveam coşmaruri cu tezele şi extemporalele de matematică, la care am fost o tufă de Veneţia cum se zicea atunci şi aceşti colegi m-au salvat trei ani la rând cu explicaţiile şi temele lor, cu fiţuicile lor. Le-am mulţumit, le voi mulţumi şi pe lumea cealaltă, când ne vom întâlni. Comparând rezultatele bacalaureaţilor de azi cu examenul nostru de maturitate, noi ne-am ros coatele pe băncile şcolii mai mult decât ei şi am încheiat maliţios: noi trebuia să fim bine pregătiţi ca să îngropăm capitalismul, ei vor fi îngropaţi în globalizare unde nu-i nevoie de cultură doar de randament şi taxe. Despre vremurile politice româneşti pe care le trăim, abia le-am atins ne vroind să ne stricăm şi acum buna dispoziţie, aşa că am rămas la frumoşii noştri ani de la Loga, ce păcat că au fost numai trei…
De când am citit ”The fall of Tyrants” a lui Tokes Laszlo o manipulare iredentistă pentru unguri, plină de ură la adresa României, am vrut să mă întâlnesc, discut şi să pun câteva întrebări colonelului de Securitate Radu Tinu, care s-a ocupat de acesta din 1986 până în momentul în care a fost mutat, conform deciziei judecătoreşti, la o parohie reformată din Judeţul Sălaj. Am intrat în legătură telefonică, m-am prezentat şi lejer a acceptat să ne întâlnim la dânsul la birou. Ştiam că este o personalitate puternică, inteligentă şi intransigentă, dar cunoscându-l direct am descoperit un domn politicos, manierat, fin şi rafinat, ce m-a făcut să mă simt confortabil de la început să intru în temă. În paranteză, trebuie să ţinem seama că au trecut 25 de ani de când a fost ofiţer superior de Securitate, timp în care noi toţi ne-am schimbat comportamental în noua stare socială, în care libertatea avantajează oamenii inteligenţi şi întreprinzători. Dar asta nu mă împiedecă să bănuiesc, datorită profesiei de atunci, că se informase despre mine de la informatorul Internet, aşa că nu a arătat nici un semn de aversiune că l-am abordat despre Tokes, de care, sunt convins că îi e silă şi nu ar mai vrea să audă, dar m-a ascultat cu luare aminte. În cartea sa, Tokes scrie că după ce a fost mutat la Mineu, trei zile în rând a fost dus la Securitatea din Sălaj, la interogatoriu condus de un ofiţer venit special de la Bucureşti, ocazie cu care a scris cincizeci or şaizeci de pagini de declaraţii în româneşte şi adaugă: My grasp of that language improved very much adică a prins limba aia foarte mult. Ură şi îngâmfare ungurească, fiindcă trăind în România desconsidera şi limba oficială a ţării. Întrebarea mea a fost ce s-a întâmplat cu acele 50 – 60 de pagini după 23 decembrie 1989. Interlocutorul meu, mi-a spus că aude pentru prima dată de cartea lui Tokes, ştie că a fost interogat de un colonel, dar nu ştie ce s-a întâmplat cu acele declaraţii. Am susţinut că acele declaraţii sunt foarte compromiţătoare pentru Tokes, ţinând cont că în zilele de 17, 18, 19, 20 decembrie în România era încă la conducere Nicolae Ceauşescu şi Tokes, stăpânit de anxietatea situaţiei, încerca să se salveze, turnând totul la securitate, cum se obişnuise. Colonelul Radu Tinu ştia aproape totul despre Tokes, ar putea scrie un tom, dar ce i-am prezentat eu i s-a părut interesant şi mi-a promis că se va interesa şi-mi va comunica. Am fost mulţumit de interesul arătat şi de promisiune. În continuarea discuţiei am aflat şi alte fapte ale acestui iredentist şi revizionist obsedat. Dar cel mai important a fost o concluzie a sa, pe care nu am mai auzit-o: Tokes nu a luptat împotriva lui Ceauşescu, el luptă împotriva României Întregite!! Este un adevăr esenţial, pe care colonelul Radu Tinu, l-a spus şi dovedit la proces, nu a fost luat serios în consideraţie cum ar fi trebuit. Atât mass-media, elitele culturale, de politicieni şi guvernanţi nici nu vorbesc, nu au contracarat iredentismul lui de la început aşa că, acum, teza colonelului Radu Tinu se redemonstrează prin activitatea pastorului, transformat peste noapte în episcop, şi-a UDMR-ului iredentist cu prisosinţă. Ca rezultat al acestor activităţi insistente de iredentism şi segregaţie astăzi şi în Cetatea Timişoarei se constată o răcire şi o distanţare a udemeriştilor faţă de români, ceea ce nu s-a mai întâmplat din vremea ocupaţiei horthiste în Transilvania de Nord. Ne-am despărţit cordial, înţelegându-ne reciproc că în trecut nu mai putem schimba nimic, dar adevărul trebuie spus şi consecinţele actuale comentate. Cu amabilitate mi-a oferit cartea dânsului „Timişoara …no comment” pe care a scris-o după ce a ieşit din închisoare. Ştiam că a fost arestat şi condamnat în mult mediatizatul „Lot Timişoara”, a fost achitat după doi ani de închisoare. Practic, în zilele revoluţiei, îşi făcuse doar datoriile de serviciu conform ordinilor primite, fără să folosească forţa sau arma. Acum, ştiu cu certitudine că Securitatea simţise din plin furtuna care bântuia prin lagărul comunist şi care se apropia de România. Alertă neliniştitoare. La plecare m-am mai uitat odată la unicul tablou pe care-l avea colonelul Radu Tinu pe un perete în biroul său, era al Mareşalului Ion Antonescu. Este şi una din icoanele mele istorice şi curios îl văd din ce în ce la mai mulţi români în suflet şi casă.
În 1990 la Timişoara a apărut un volum de trei sute de pagini „Reportaj cu sufletul la gură” a scriitorului Titus Suciu, care s-a epuizat imediat fiindcă a fost prima carte integrală despre Revoluţia Cetăţii, ce depăşea cu mult reportajele, interviurile şi fragmentele revoluţionare de până atunci, fiind de fapt o istorie atotcuprinzătoare a ceea ce s-a întâmplat în Cetate între 17 – 22 decembrie 1989. Considerată pe bună dreptate cea mai bună lucrare a fost căutată şi solicitată în continuare până ce în acelaşi an Editura „Seicon” a scos a doua ediţie, din care am primit şi eu un exemplar cu un personalizat autograf din partea autorului. Am fost bucuros şi i-am mulţumit lui Titus Suciu, pe care-l ştiam de prozator şi romancier, purtaserăm corespondenţă anterioară fiindcă eram din aceeaşi generaţie şi vehiculam idei asemănătoare, amândoi eram fiii cetăţii universitare timişorene, cu deosebirea că el avea inteligenţa de matematician pe când eu mă mulţumisem să fiu tocilar la Medicină.
În întâlnirea pe care am avut-o la Memorialul Revoluţiei de la Timişoara, directorul Traian Orban mi-a arătat masivul volum „Candelă împotriva timpului” recent apărut, o prestigioasă documentaţie a lui Titus Suciu în care este consemnat ceea ce nu trebuie uitat despre Revoluţia Cetăţii. M-a interesat, dar şi acest volum se epuizase în librării, aşa că am apelat direct la autor. Cu mare bucurie m-am întâlnit cu Titus Suciu, trecuseră anii peste noi şi am ajuns la senectute zisă şi vârsta înţelepciunii. Din nou am constatat cât de asemănătoare ne sunt observaţiile şi ideile când vorbim de mersul societăţii româneşti în acest sfert de veac. Senectutea este captivată de scepticism. La despărţire pe lângă volumul cerut mi-a dat şi „Revoluţia pe înţelesul detractorilor” ediţia 2012, pe care o începe cu definiţia revoluţiei după DEX, apoi, matematic, ca la tablă, o demonstrează că în Cetatea Timişoarei a fost o revoluţie în 1989.
În cele două vizite şi întâlniri, pe care le-am avut la Timişoara, cel mai mult, pe îndelete ardeleneşte, am stat la multe vorbiri cu colega mea de facultate Rodica, doctor primar psihiatru Rodica Novac. De la apropiatul meu coleg şi prieten din studenţie Doru Bordoş, decanul zeflemiştilor pe an, acum profesor universitar ce a făcut revoluţia cu bisturiul în mână în secţia de chirurgie a spitalului judeţean, am aflat că buna noastră colegă Rodica a devenit directorul direcţiei sanitare chiar cu câteva luni înaintea revoluţiei. Şi ea a făcut revoluţia în spital, zbătându-se să facă rost de materiale necesare în situaţia de urgenţă creată, în care secţiile de chirurgie deveniseră adevărate spitale de război din prima linie. Şi dacă această situaţie a reuşit să o rezolve cu toate lipsurile şi sărăcia de atunci, partea cea mai grea a fost pentru ea faptul că spitalul judeţean era ocupat de militarii armatei, miliţiei, securităţii, care supravegheau, controlau şi ordonau totul la care tovarăşa directoare Dr. Rodica Novac trebuia să fie trează şi prezentă tot timpul, să răspundă şi să se conformeze instrucţiunilor militare şi de partid. Era în menghină, între datoria de medic suferind moral văzând tragedia din spitalele cu secţii chirurgicale pline de răniţi grav şi pe de altă parte prin funcţia de directoare a direcţiei sanitare devenise subordonată militarilor ocupanţi. A rezistat cu demnitatea moştenită şi datorită faptului că era psihiatru. Prin specialitatea lor, psihiatrii câştigă forţele neuropsihice de apărare puternice. După revoluţie a fost eliberată din funcţie, ceea ce a fost o adevărată uşurare, dar a urmat procesul Lotului de la Timişoara, în care a fost şi ea chemată şi anchetată. Procuratura a găsit-o nevinovată şi a încetat orice urmărire asupra ei. Evenimentele şi schimbările se succedau ameţitor, cu toţii erau prinşi în vârtejul lor, cu toate traumele psihice ce le aveau. Colega mea desluşea, cu uimire, o nouă faţă a concitadinilor ei şi o obseda faptul că nimeni nu a recunoscut deschis strădania personalului medical, nimeni nu a mulţumit medicilor, personalului medical pentru efortul şi dăruirea lor în acel decembrie. Din contră, s-a găsit un doctor, ajuns ministru al sănătăţii, să înfiinţeze o comisie care să analizeze gradul de vinovăţie al unor medici din timpul evenimentelor.
„Ce lovitură mizerabilă pentru corpul medical. Comisia, care de la început a avut sarcina să găsească vinovaţi, nu să înţeleagă adevărata situaţie, după doi ani de investigaţii a aruncat o umbră perfidă asupra unora, etichetându-i colaboratori cu organele de represiune. Ştii e greu de înţeles istoria, dar mult mai greu le este celor care au trăit-o.”

Prefer neamţul

Posted by Stefan Strajer On November - 6 - 2014

Prefer neamţul
Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Sunt român, cetăţean român şi urmăresc cu atenţie România şi Românitatea din 1980, când am avut şansa de a scăpa de lagărul comunismului sovietic, de socialismul românesc. Am scris şi voi continua să scriu liber despre acele vremuri şi cele care au venit după 23 decembrie 1989. Din 1990 vin în fiecare an în patria mea, a părinţilor mei, a neamului meu. Observ, mă informez, citesc şi analizez situaţia din ţară, încerc să fiu cât mai obiectiv, corect. Sunt un om liber, nu am interese, sunt autonom, niciodată nu am făcut parte din nici un fel de formaţiuni politice. Singura formaţiune politică românească, din trecutul nostru istoric, faţă de care am o deosebită consideraţie este Mişcarea Legionară, datorită nedreptăţii istorice în care este aruncată, încarcerată. În prezent simpatizez, cu speranţe, ecologiştii din întreaga lume.
Nu numai că nu am făcut parte din formaţiuni politice, dar nici nu am votat pentru ele. Pardon, în viaţa mea am fost trimis la urnă, pot zice forţat, de Tata după o contradicţie cu el. Mi-a ordonat: mergi la secţia de votare, te văd cei ce trebuie să te vadă, îţi dau buletinul cu care intri în cabină, îl împachetezi fără să-l citeşti, îl depui în urnă şi pleci! Şi ca să execut fără alte discuţii, mi-a dat o palmă răsunătoare (două palme mi-a dat Tata în toată viaţa lui, una în copilărie şi una student fiind). A doua oară, nu mai era Tata în viaţă, iar Mama m-a implorat cu lacrimi în ochi şi m-am dus din nou la urnă, ca şi prima dată. De unde atâta repulsie faţă de politicieni? Dintr-o minimă demnitate faţă de mine însumi; nu pot să votez pe cei ce mă vor minţi şi înşela când vor ajunge la putere. De unde această minimă demnitate? De la auzul unei povestiri din Fierăria lui Staricu, când eram copil, povestită şi re-povestită de Alde Bâtu. Pe scurt: un hoţ s-a însurat cu o curvă şi după un timp au avut o fetiţă pe care au numit-o Politica. Asta era întotdeauna concluzia lui Alde Bâtu când ajungeau ei cu vorbele lor la politicieni, asta mi s-a lipit mie în minte atunci şi numai asta am constatat eu în viaţa mea. Etalonul fiind comuniştii din România, dominanţii fiind ne-români, iar după 23 decembrie 1989 alte etaloane: Iliescu – Năstase, Constantinescu – Ciorbea zis tunel, Băsescu cu Boc şi Ponta o reală ochlocraţia jefuitoare, lefegistă, incultă şi fără caracter, oportunistă, înconjurată de linge-blide şi trepăduşi.
Şi iarăşi vin votările în România! Le zic votări nu alegeri, pentru că la fel ca-n vremea când părinţii mei mă trimeteau să fac act de prezenţă la votare, nici acum nu e nimic de ales; atunci era doar unul, care oricum ieşea, iar acum în 2014, am auzit de la românii din România nu avem ce alege!! Cerule Mare, au dreptate, politicienii de azi sunt fiii şi nepoţii hoţului şi curvei din alegoria lui Alde Bâtu din copilăria mea. Nu comentez, dar ascult comentatorii din România, citesc ziarele româneşti, urmăresc ecranele: nemulţumire, confuzie până în braţele panicii, dezinformare prin atacuri din toate poziţiile şi veşnica manipulare a celor puternici sau vânduţi.
Am fost întrebat şi eu, cum se întreabă românii de rând între ei:
„Tu pe cine ai alege?!”
„Eu nu aleg, dar dintre toţi, eu prefer neamţul, pe Klaus Joannis”
„De ce, mă?!”
„Întâi de toate, e sas ardelean şi saşii sunt liniştiţi şi harnici, se ţin de cuvânt când promit ceva, duc la capăt ordonat şi bine ce încep, sunt realizatori. Îi caracterizează modestia şi tradiţia, nu sunt încrezuţi, îngâmfaţi ca ungurii sau românii de pe Dâmboviţa, care le ştiu pe toate, toate.”
„Ce ai tu, mă, cu dâmboviţenii, uite-te la bănăţenii şi ardelenii tăi.”
„Mă uit şi ai dreptate, sunt şi printre aceştia destule loaze. Dar eu am avut destul să tot vad şi aud, din 1944, la conducerea României numai ruşi cu tancuri şi divizii de politruci cu pistol, de evrei ce ne-au îndoctrinat cu comunism şi pe urma au şters putina, făcându-ne antisemiţi, de unguri iredentişti ce uneltesc necontenit la fundamentul nostru naţional, de oportunişti români, care slugăresc orice fel de străinii, pe care-i văd ca pe nişte extratereştri mântuitori, aşa că doar pe ei îi ascultă şi se roagă, rămânând surzi, nepăsători la suferinţele noastre. Din aceste motive prefer neamţul care candidează la preşedinţia României. În plus, mi-a venit în minte Carol Întâi, cel ce-a pus regatul pe roate şi a luptat pentru independenţa românilor şi Ferdinand care nu ne-a lăsat la greul războiului ci a fost alături de români până la victoria întregirii naţionale. Aşa că din aceste motive, cred mai mult în NEAMŢUL care va jură credinţă ROMÂNIEI, decât în ceilalţi homunculuşi români de astăzi ce se reped la scaunul de la Cotroceni numai din egotism şi egoism rapace, cu preţul de-a deveni marionetele extratereştrilor mântuitori.”
„Adică, după tine în toată România, nu există un român mai ales decât neamţul tău?!”
„O nu, sunt mulţi români de talia neamţului, dar nu au curajul, sunt slabi în faţa hienelor politice pentru că e foarte greu să reuşeşti fără o platformă puternică, adevărat românească, ce nu s-a format în România în 25 de ani. În schimb s-au format false elite şi partide fără programe naţionale supuse total dictonului divide et impera de către extratereştri mântuitori ce au năpădit România din 1989 şi se amestecă cu interesele lor şi flagrant în alegerile româneşti.”

florea-corneliu-frx-wb

Corneliu Florea (Septembrie 2014, Winnipeg, Canada)

Saşii şi secuii transilvăneni

Posted by Stefan Strajer On August - 15 - 2014

Saşii şi secuii transilvăneni
Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)
Saşii
Ideea. Cunoscând ceva istorie şi situaţia actuală din Transilvania României ne-am hotărât, Virgil si cu mine, să mai mergem încă odata în părţile locuite de saşi şi secui, să comparam obiectiv ceea ce au făcut unii si alţii în cele peste opt secole de când vieţuiesc pe pământul Daciei, printre urmaşii dacilor. Diferenţa dintre saşi şi secui în ceea ce au realizat istoriceşte şi comportamentul lor faţă de oamenii pământului, mai vechi şi majoritari, este ca de la cer la pământ. Întâi de toate, conportamental nu am întâlnit saşi din Transilvania care să ne spună că nu ştiu româneşte sau că nu au drepturi, pe când între secuii şi chiar printre ungurii udemerizaţi se găsesc destui, mai nou, în România, care nu vor să vorbeasca limba oficiala a ţării în care trăiesc, dar în acelaşi timp vociferează ilogic, de-a lungul şi latul pământului, că nu au drepturi la limba lor maternă, la entitate. Ipocrizie, pentru că în societatea avansată social cetăţenii au în egală măsură drepturi şi obligaţii sociale. Celelate diferenţe dintre saşi şi secui în baza afirmaţiei anterioare le vom demonstra numai pe baza unor argumente istorice, caracteristici proprii, pe baza comportamentului social de-a lungul timpurilor până în prezent.
Înfiriparea unui regat ungar în Panonia a început anemic, mai ales că, după înfrângerea lor de catre Otto cel Mare din 955, nu mai rămăseseră decât vreo două sute de mii. După dezastrul suferit lângă Augsburg, conducătorii lor, Arpadienii, au oprit incursiunile barbare de pradă spre Vest, s-au retras în Panonia şi-au vindecat rănile încreştinizându-se la poruncă, nu chiar toţi. Refăcându-se, au început incursiuni spre Sud-Est. Catolici fiind, s-au alipit de Imperiul Roman de Apus, iar în Est, unde mereu li s-a opus rezistenţă, au adus colonişti ca să le apere graniţa de băştinaşi, de cumani şi pecinegi. Primii aduşi au fost din neamul secuiesc, foarte belicos, de obârşie incertă, însă foarte apropiaţi ungurilor ca fire. După aceştia, în secolul al XII-lea, începe colonizarea Transilvaniei, în etape, cu populaţie din diferite părţi ale imperiului, preponderent germană, în apărarea regatului ungar. Oaspeţii, cum i-au numit pe saşi, au preferat munca agricolă organizată în locul conflictelor belicoase de tot felul şi s-au organizat după un sistem flamand, de gospodărire şi apărare, în sate compacte, organizare mult superioară faţă de satele resfirate ale celorlaţi locuitori. Datorită acestui sistem de organizare comunală şi a unui randament avansat şi susţinut se departajează clar de secui, ce nu pun atâta preţ pe mistrie şi plug, pe viaţa comunitară de apărare şi dezvoltare colectivă, cât pun pe săbii şi suliţe în tot felul de bătălii, devenind avangarda regatului ungar de-a lungul secolelor, canonul fiind: credinţa oarbă nu are nevoie de judecată.
Dovezi la vedere. De la Blaj ne îndreptam spre Mediaş având ca obiectiv vizitarea cetaţilor şi bisericilor fortificate săseşti, o adevărată comoară istorică şi culturală a Transilvaniei de care UNESCO ţine cont cu multă preţuire. Avem ca ghid, Universul Cetăţilor Bisericeşti din Transilvania, o reală enciclopedie istorică, religioasă, culturală şi arhitecturală a saşilor transilvăneni, scrisă de arhitectul sas Hermann Fabini, pe care o recomandam pentru documentare corectă şi comparaţie cu lipsa de zestre istorică şi cuturală din fostele scaune secuieşti. Autorul precizează existenţa a peste trei sute de biserici săseşti fortificate – Kirchenburghen – dintre care astăzi mai sunt o sută cinizeci, pe care le descrie amănunţit alături de cele şapte cetaţi săseşti fortificate – Sibenburgen – care, toate împreună, pentru Romania secolului XXI au devenit Marele Muzeu Miedeval Săsesc din Transilvania, cunoscut în lume, fiindcă, din păcate, istorice, marea majoritate a saşilor ne-a părăsit. Nu ne-au părăsit după Unirea Transilvaniei cu Regatul Român din 1918, cănd demografic, împreună cu şvabii erau în jur de 700.000, ci de la al 2-lea Război Mondial încoace, de când nici România nu mai este cum ar fi vrut să fie: independentă şi prosperă după o istorie vitregă de douăzeci de secole. Hermann Fabini, în introducerea acestui volum de atestare istorică a saşilor, citează din Trilogia Culturii a lui Lucian Blaga, ceva semnificativ în acest sens: „În satele săseşti vezi adesea, rămăşiţele târzii dintr-un ev mişcat şi plin de primejdii, întunecate biserici gotice împresurate de ziduri enorme. Sunt bisericile cetăţi. În vreme de cumpănă sasul se retrăgea aici. Biserica devenea cetate. Românul se retrăgea în codru. Biserica lui rămânea în urmă, ca să fie arsă şi să acopere cu cenuşa ei mormintele satului.” Grăitor, pe cât adevăr săsesc, pe atâta durere românească.
Prima biserică fortificata pe care am dorit să o vizitam, ce face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO, este cea de la Wrumloch – Valea Viilor – recunosută printre celelalte pentru că este o capodoperă arhitectonică bipolară, adică are două turnuri, câte unul la fiecare capat şi zidurile înalte sunt susţine de contraforturi într-o soluţie originală, după cum susţine arhitectul Hermann Fabini care a lucrat la restaurarea ei. Regretăm că este închisă, dar ne impresionează privind-o şi pe dinafară peste zidurile foarte înalte cu patru turnuri de aparare.
Ne întoarcem la şoseaua principala şi urmatorul obiectiv este Mediasch – Mediaş – atestat documentar în 1267, care a devenit oraş regesc liber un secol mai târziu. Întâi a fost ridicată biserica fortificată cu un turn de 68 de metri şi un zid de apărare cu patru turnuri având intre ele, în interior, drum de strajă şi apărare din lemn. În unul dintre turnuri, al Trâmbiţaşilor, a fost încarcerat Vlad Ţepeş din porunca lui Matei Corvin datorită urzelilor făcute de saşii braşoveni. Parafrazându-l pe Lucian Blaga, aceasta este o întunecată biserică gotică cu ziduri de aparare înalte, dar este deasemenea o biserică ce face parte din patrimoniul UNESCO. Alături se află Liceul „Stephan Ludwig Roth”, căruia românii ardeleni, şi nu numai ei, ci toţi trebuie să-i fim recunoscători pentru că a militat pentru drepturile istorice ale românilor în Transilvania în acei ani grei când ungurimea kossuthistă a încercat să alipească acest pământ românesc, cum scrie Milton Lehrer, Ungariei. Stephan Ludwig Roth, educat în Germania şi Elveţia, doctor în filosofie, a susţinut în Dieta de la Cluj că românii sunt cei mai vechi şi majoritari în Ardeal şi limba lor ar trebui să fie limba oficială. A susţinut verbal şi în scris cauzele românilor, a fost pe Câmpia Libertăţii de la Blaj şi l-a admirat pe Avram Iancu. Pentru că a militat pentru aceste drepturi legitime ale românilor ardeleni, un tribunal militar kossuthist l-a executat la Cluj în 1849. În faţa liceului care îi poartă numele are un bust modest pentru ceea ce a făcut pentru noi, în faţa caruia ne-am oprit şi înclinat. Mediaş a fost şi un oraş fortificat cu ziduri grele în secolul al XVI-lea, iar la începutul secolului XX marea majoritate a populaţie era săsească, dar nu erau saşi care să spună că nu vorbesc româneşte, cum astăzi, un secol mai târziu, ţi se spune la Miercurea Ciuc sau la Odorheiul Secuiesc.
La câţiva kilometri de la Mediaş am oprit la Hetzeldorf – Aţel – unde am avut şansa să găsim biserica fortificată deschisă, fiind vizitată de un grup de saşi veniţi din Germania ca să-şi revada locurile natale. Erau exuberanţi, cred că de emoţii. Este o biserică mică, cu liniile arhitectorale armonioase, bine întreţinută. Interiorul este auster, dar ne-a atras atenţia o tablă neagră pe care cu litere mari aurii scria: Gott is getreu. Ne-am întrebat şi am întrebat oare ce semnificaţie are. Un sas în vârstă, într-o frumoasă limbă română păstrată ne-a explicat că înseamnă, Dumnezeu e sincer, iar motivul expunerii este că şi credincioşi trebuie să fie sinceri. Excepţională idee, de însuşit.
A fost o vreme când Birthalm – Biertan, o aşezare săsească mare şi bogată întrecea Mediaşul şi timp de trei sute de ani a fost sediul episcopiei evanghelice a saşilor, iar acum biserica fortificată cu două rânduri de ziduri de apărare şi turnuri de veghe legate între ele cu punţi de strajă face parte din Patrimoniul Mondial pentru că impresionează arhitectonic, cultural, religios. Pentru a ajunge în biserică trecem printr-un turn ce a avut un pod mobil, apoi urcăm printr-un coridor acoperit ce trece prin două turnuri cu hersă, simţindu-ne în plin mediu medieval. Biserica mare, impunătoare, este în stil gotic timpuriu, cu un altar triptic, realizat dupa modelul unei biserici din Viena, din 1483. Trezoreria bisericii, a comunităţii în caz de asediu, era închisă de o uşă cu o feronerie unică în lume, executată de către un sas din Sighişoara, originalitate pentru care, în 1889, a fost dusă la Expoziţia Mondială de la Paris să fie admirată de toată lumea! Aici la Birthalm – Biertan am realizat marea deosebire dintre saşi şi secui. Tot ceea ce au construit saşii demonstrează interesul lor de aparare a întregii comunităţi, fiindcă erau oameni liberi, avansaţi şi laborioşi. În Secuime nu avem asemenea dovezi istorice de reliefare spirituală şi materială a vieţii comunitare egale a unui umanism timpuriu. Oare cine nu le-a dat dreptul de-a fi la fel ca saşii, doar erau supuşii aceloraşi regi şi principi?
Am oprit să vizităm şi o cetate ţărănească: Reps – Rupea, de curând restaurată. Menţionată din secolul al XIII-lea, este aşezată strategic pe o colină înaltă. Inţial a fost sub conducerea unui castelan numit de rege, dar în timp a trecut în proprietatea satelor săseşti din jur, care au construit-o şi au întreţinut-o folosind-o în caz de nevoie, apărându-se. Sistemul ei defensiv este original, cuprinzând trei despărţituri distincte numite cetatea inferioară, mijlocie şi superioară, toate delimitate prin ziduri înalte şi groase, cu turnuri de strajă şi apărare. Din nefericire o ploaie torenţială ne-a întrerupt interesanta vizită.
Spre înserare am ajuns la Honigberg – Hărman, unde prietenii noştri Puşa şi Gigi, nepotul lor Alexandru, de-o şchioapă, câinele şi pisicile, grădina cu flori frumoase, fel de fel, ne-au întâmpinat cu bucurie şi interes. O întâlnire de prietenie, de bună şi veselă dispoziţie, cu ospitalitate „ala Banat” din partea Puşei la care s-a adaugat cea ardelenească din partea lui Gigi şi, astfel, noaptea nu a fost noapte decât pe jumătate. Am vizitat biserica fortificată din mijlocul comunei ce în vremurile medievale era înconjurată de un şanţ adanc cu apă. Zidul înconjurător aproape circular, înalt de 12 metri cu şase turnuri de strajă şi apărare pare o adevarată cetate, pe care Mihai Vitezul a asaltat-o fără succes, lăsând-o în plata domnului. Mult mai târziu, hondvegsed-ul lui Kossuth a pus tunurile pe ea, la care saşii nu au putut face faţă. Acum e refăcută şi vizitată de călatorii ce vin în Ţara Bârsei, cea mai bogată parte a Transilvaniei în biserici fortificate de credinţă şi aparare, în cetaţi ţărăneşti, dovedind cel mai pregnant caracterul muncii organizate în favoarea întregii obştii săseşti, egală în îndatoriri şi în drepturi echitabile.
Ultima biserica fortificată vizitată, Tartlau – Prejmer, atestată documentar la începutul secolului al XIII-lea – când Cavalerii Teutoni au început construcţia ei, dar nu au mai terminat-o fiind alungaţi – este considerată pe drept cuvânt cetate bisericească, fiind cea mai puternic fortificată dintre toate bisericile săseşti. E o cetate ovală aşezată în mijlocul comunei, cu ziduri groase de 3-4 metri şi înalte de 12 metri. Intrarea se facea pe un pod mobil, ridicator, în spatele căruia era o poartă masivă de stejar si urmează două herse la distanţă. Biserică gotica, destul de comună, dar ceea ce este unic, ce trebuie remarcat şi comentat este că în interiorul curţii cetăţii, pe zidul de apărare sunt ridicate pe trei nivele, în unele locuri pe patru nivele, camerele de refugiu pentru fiecare familie din comună avand pe uşă acelaşi numar ca al casei din afara cetăţii bisericeşti. Remarcabil câtă organizare, câtă grijă comunitară în Evul Mediu Săsesc, ceea ce îi diferenţiază net de secui care în afara organizării militare, belicoase, nu mai aveau altele. Cunoscând ce au realizat saşii în Ţara Bârsei trecem în „Ţinutul Secuiesc” să vedem şi să comparăm, nu înainte de-a ne despărţi cu sinceră afecţiune de amfitrionii noştri, invitându-i să viziteze ţinutul nostru năsăudean.

Secuii
Am intrat în ceea ce istoriceşte, sute de ani, au fost numite Scaunele Secuieşti, trecute pe rând sub unguri, turci, habsburgi iar din 1867 au devenit comitate ungureşti şi din 1920 judeţe ale României, regat firesc întregit pe vatra regatelor daco-getice din marele neam tracic. Astăzi, iredentişti unguri ajunşi în faza udemeristă, cea mai absurdă formă antisocială europeană a secolului XXI şi antiromânească în esenţă, forţează stupid autonomia unui ţinut secuiesc, urmărind strategic segregaţia şi separarea teritorială. Cu argumente certe se poate demonstra falsul şi stupiditatea udemeristă, pentru că ungurizarea secuilor prin modificarea identitaţii lor şi înlocuirea limbii lor originale cu ungureasca de Buda este evidentă de secole, dar foarte accentuată din momentul realizării dualismului austro-ungar. Şi după datele recensămintelor vedem cum tot mai puţini s-au declarat secui începând cu 1910, când încă se ţineau secui peste 400.000 de mii, ca mai apoi, câteva decenii mai târziu, în 1972, se mai ţineau de secui doar câteva mii, restul s-au declarat unguri, unguri, iar în 2012 s-au mai declarat secui sub o mie. Printr-o foarte simplă deducţie logică, de care udemeriştii iredentişti se feresc şi o camunflează, reiese că cu o mie de secui nu se poate face un ţinut secuiesc, cel mult un un mic sat secuiesc, după cum susţin demografii şi istoricii. În locul realităţii istorice şi a realităţi sociale iredentiştii şi udemeriştii susţin că românii asupresc şi deznaţionalizează minorităţile dându-se exemple pe ei înşişi! Sunt stupizi şi maligni pentru că, dacă românii i-ar fi asuprit şi românizat pe secui, atunci, în 2012, în fostele scaune secuieşti ar fi fost 80% români nu unguri, cum se declară acum, cu mândrie infantilă foştii secui, după ce naţionaliştii unguri le-au tot creat reflexe pavloiene cu clopoţelul Ungariei Mari din 1848! Tot reflexe pavloviene le-au indus ungurii cu succes lui Adrian Năstase, Traian Băsescu, Victor Ponta, nişte hiene politice jegoase, arătându-le pachetul de voturi în preajma alegerilor.
Suntem în Miercurea Ciuc. Căutam un loc de parcare. Vedem semnul, internaţionalul P mare, sub care scrie: ”Fizeteses Parkolo”, ceea ce nu este nici secuieşte, nici româneşte, ci pur şi simplu ungureşte, deci, de aici din parcare, începe crearea ţinutului unguresc. Acesta este adevaratul ţel democratic al iredentiştilor udemerişti. De la început este necesară o precizare de diferenţiere: nu toţi unguri sunt udemerişti adevăraţi şi dintre udemerişti mulţi au lăsat iredentismul la o parte realizând că au toate drepturile de identitate şi libertate în România, la fel ca celelalte minorităţi. Însă ipocrizia udemeriştilor iredentişti este malignă, întâi de toate pentru ungurii ţinuţi într-o paranoie iredentistă continuă. Priviţi modificarile lor de comportament faţă de noi după 1989. Personal am trait 40 de ani cu ei în România, dar după decembrie 1989 majoritatea au luat-o razna după liderii iredentişti ai udemereului.
Primul contact pe care l-am luat cu descendenţii secuilor ungurizaţi a fost la Muzeul Secuiesc al Ciucului fondat în 1930, deci în timpul României Întregite ce dovedeşte că statul român nu se ocupa cu asuprirea şi deznaţionalizarea secuilor. Mai mult, în 1970 vechiul Castel Miko este complet restaurat, din bugetul statului român şi devine actualul sediu al muzeului secuiesc. Numai acest muzeu a mai ramas din alesul neam secuiesc, un muzeu înfiinţat şi întreţinut de statul român, care nu i-a ungurizat pe secui. Azi e stăpânit de iredentişti udemerişti fiindcă pe biletul de intrare scrie cu litere latine: „Csiki Szekely Muzeum”, deşi alesul neam secuiesc avea limba sa pe care o scria în alfabet runic, dar contele Albert Apponyi prin ale sale legi de maghiarizare a învăţământului din 1907 a obligat toate minorităţile din Ungaria si Transilvania să înveţe limba oficială a statului ungar, ceea ce secuii au făcut cu obidienţă, sacrificând măreţia lor istorică pe făgăduielile iraţionale ale infatuaţilor naţionalişti unguri de la Budapesta. Răsfoiţi istoria.
De la muzeul secuiesc am cumpărat o broşură ghid, frumos ilustrată şi explicativă despre Miercurea Ciuc, pe care o recomandam ca dovadă a ceea ce voi scrie. Primarul oraşului, Raduly Robert Kalman, ne urează un bun venit în inima Secuimii despre care spune că este centrul regional al învăţământului şi culturii în limba maghiară, deci Contele Albert Apponyi poate dormii liniştit: inima secuiască vorbeşte ungureşte! Mai aflăm de la domnul primar că: Dumnezeu le-a hărăzit secuilor datoria de-a ocroti hotarele estice ale creştinătăţii de vest. Frumos din partea lui Dumnezeu că a împărţit creştinătatea dând o parte şi în grija secuilor, ca mai apoi, drept mulţumire, să închidă ochii la ungurizarea lor, lasând pe domn primar să fabuleze ridiculităţi puerile, obscurantiste în secolul XXI. Aflăm din broşură că prima atestarea documentară a oraşului este din Secolul XVI-lea iar primul recesământul militar, după această atestare, arată 44 capi de familie, în total 108 persoane, ceea ce, probabil după calculele lui Dumnezeu erau absolut suficiente să apere creştinătatea vestică şi creştinii, care în vremea aceia se băteau ca chiorii între ei. (Cred că domn primar a auzit de războiul de o sută de ani, de Ghibellini şi Liga Guelph, deci nu are decât să-şi vândă mai departe murăturile de castraveţi stricaţi secuilor ungurizaţi, care, amărâţii de ei, chiar cred că Dumnezeu biblic i-a hărăzit să ocrotească creştinismul vestic, dar din faptele istorice deducem că El habar nu avea de aşa ceva, deci nu ţinea cont.)
Broşura domnului primar ne prezintă cu lux de amanunte bisericile care servesc pe credincioşii localităţii. Biserica catolică Sfântul Augustin si a mamei sale Sfânta Monica cu 1200 de locuri, cu două turnuri de peste 40 de metri a fost construita dupa 1990, în România. Biserica Milenară, deasemenea construită după 1990, tot în asupritorul şi deznaţionalizatorul stat român, e originală cu zece cruci, cinci pe o parte cinci pe alta şi simbolizează, împreună, zece secole de creştinism maghiar, se precizează în broşură. Secolele secuieşti de creştinism sunt omise avâd în vedere că sunt pe cale de dispariţie. Urmează dispariţia românilor care nu se ungurizează, fiindcă despre biserica lor ortodoxă nu sunt niciun fel de amănunte, ca despre cele ungureşti, doar că a fost ridicată în 1935 şi din 1994 a devenit episcopală, fiind bârna care le şade în ochi udemeriştilor iredentişti, că aşa i-a hărăzit pe ei Dumnezeul unguresc de la Budapesta. Spre luare la cunoştinţă, biserica episcopală ortodoxă din Miercurea Ciuc nu are arborat drapelul românesc. De ce oare? Întrebarea ar trebui să se pună în Parlamentul României, dar poate răspunde şi Băsescu sau Ponta cu ochlocraţia lui udemeristă din guvern. Şi pentru că veni vorba de Episcopia Ortodoxă Română, vai de ea, nu are nici firmă la stradă, stă pitită după un gard înalt de fier şi tablă cu poartă închisă, fără sunerie sau interfon. De ce oare, domnule primar, democrat udemerist, Raduly? Oare chiar aşa să fie Dumnezeul acela pe care-l pomeneaţi de segregaţionist, să-i hărăzească pe secui să-i ocrotească numai pe creştinii din Vest, iar românilor să le distrugă bisericile creştine? Sigur că toţi udemeriştii ştiu câte biserici româneşti ortodoxe au distrus secuii ungurizaţi între 1940-1944 aici la ei, numai miticimea parlamentară şi guvernamentală închide ochii pentru pomana de voturi pe care au primit-o de la voi. Ce ruşine, dar cei ce mănâncă lături propagandistice şi beau cocktail iredentist cu falsuri istorice şi creştine nu au ruşine, cu atât mai mult domn primar Raduly, care în elucubraţile sale î-l amestecă pe Dumnezeu în ele, să dea apă la moara needucaţilor şi recalcitranţilor la adevăratul creştinism, ce nu e pe puncte cardinale şi nici de naţionalităţi, mici sau mari, nu ţine seamă.
Un capitol cu fotografii ne prezintă Miercurea Ciuc – oraşul şcolilor, necesar şi relevant: „Petofi Sandor”‚ „Jozsef Attila”, „Nagy Imre”‚ „Xantus Janos”‚ „Marton Aron”‚ „Segito Maria”, „Nagy Istvan”, „Joanes Kajoni”, „Kos Karoly”, „Venczel Jozsef” şi „Szekely Karoly” . Nu am gasit nicio şcoală cu limbă de predare secuiască, aici în inima secuiască vorba domnului primar al acestui municipiu, în care minorităţile sunt asuprite şi deznaţionalizate de statul român, cum trâmbiţează udemeriştii prin lume. Fiindcă veni vorba de deznaţionalizare şi pentru că majoritatea românilor habar n-au de istoria lor, mai ales despre suferinţele românilor ardeleni sub unguri, cred că a venit vremea istoriei cele adevărate altfel ne vom deznaţionaliza prin noi înşine, ceea ce nu fac celelalte naţiuni. Revin la Miercurea Ciuc unde funcţionează şi SAPIENTIA – universitatea maghiară din Transilvania, definită şi „centru de învăţământ autonom al maghiarimii din România”, având sedii în trei oraşe din Transilvania: Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Miercurea Ciuc. Se pot vedea, se pot vizita. Pe lângă acest învăţământ universitar autonom, sunt şi alte centre universitare, în special Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj, cu facultăţi ungureşti. Foarte interesant, aberant, se pregătesc specialişti unguri care nu cunosc, nu vor să cunoască, limba oficială a ţării în care trăiesc. Unic în lume, datorită guvernanţilor bucureşteni avuţi după Decembrie 1989, care s-au prostituat pentru nişte voturi udemeriste şi continuă să se prostituieze, care mai de care.
Diaspora ungurească, impulsionată de ambasadele lor, acuză statul român de toate relele pământului printre care şi obstruarea identităţii şi culturii secuieşti. Broşura primarului Raduly Robert Kalaman ne prezintă cu totul şi cu totul altfel realitatea, începând cu Teatrul Municipal Csiki Jatekszin ce are o activitate liberă, variată şi bogată de zece luni pe an. Apoi, cu lux de amănunte şi un palmares bogat, este prezentat Ansamblul Naţional Secuiesc Harghita. De reţinut că ansamblul se numeşte naţional secuiesc deşi s-au declarat secui numai o mie, în timp ce nouă, românilor ce suntem milioane, deja ni se zice etnie. Declasare şi auto-declasare, mulţumită guvernelor bucureştene şi laşităţii intelectuale, excluzând excepţiile. Tot la cultura maghiară este prezentată reprezentativ Galeria de Artă „Nagy Imbre” ca sa dovedească, a nu ştiu câta oară, ipocrizia udemeriştilor iredentişti. Mai jos, la păstrarea tradiţiei secuieşti este prezentată cu patos naţional Ziua celor o mie de fete secuiene ce are loc anual şi se menţionează că „au depus un legământ că vor păstra portul, crezul, obiceiurile şi în continuare”. Foarte bine şi frumos. Curios este doar că demografic s-au declarat de toţi doar o mie de secui, dar legământul îl păstrează o mie de fete secuiene, fără alte comentarii. Ar mai fi de adaugat marele Pelerinaj de Rusalii, pelerinaj religios şi istoric. Citim: „Originea pelerinajului de Rusalii datează din 1567, când secuimea a ieşit victorioasă în bătălia împotriva trupelor lui Janos Zsigmond”. Precizare pentru Victor Ponta şi Marko Bela, că la vremea aceea secuii erau secui iar Janos Zsigmond nu era principe român să-i asuprească şi deznaţionalizeze. Acum pelerinajului pe lângă caracterul religios şi istoric i s-a dat o puternică notă iredentistă, mascată în spatele unei automii secuieşti. Pasul cel de pe urmă.
Broşura ghid despre Miercurea Ciuc are şi un capitol Sărbatorile naţionale – 15 Martie şi 23 Octombrie – revoluţia şi libertatea maghiarilor din 1848 – 1849 şi 1956. Aşa scrie, aşa citim: „Revoluţia şi lupta pentru libertate din 1848-1849 a fost unul din evenimentele cruciale ale istoriei moderne a naţiunii maghiare”. Dar ce a fost crucial pentru secui?! Accelerarea deznaţionalizării lor, pe dovezi istorice se poate constata. Despre participarea secuilor alături de honvedseg-ul lui Kossuth nici să nu deschidem istoria fiindcă aflam, cu durere, cât de moderni în atrocităţi au fost împotriva românilor din Transilvania. Aşa că îşi merită soarta ca din naţiune aleasă să ajungă doar o mie. Cat priveşte a doua sărbătoare naţională, 23 Octombrie 1956, scrie: „Revoluţia din 1956 a fost lupta de libertate a maghiarilor faţă de dictatura stalinistă şi ocupaţia sovietică”. Aşa a fost. Numai că secuimea şi ungurimea din Regiunea Autonomă Maghiară de atunci – întrebaţi-vă de ce nu s-a numit regiune autonomă secuiască atunci – nu au făcut nimic! Dovada e acolo şi acum, în 2014, in centrul Miercurii Ciuc, într-un părculeţ unde este un obelisc impunător, cu seceră şi ciocan, pe care, pe o placă de marmoră scrie în ruseşte şi ungureşte: GLORIE ETERNĂ OSTAŞILOR ARMATEI SOVIETICE CARE ŞI-AU DAT VIAŢA ÎN LUPTA PENTRU ELIBERAREA OMENIRII DIN ROBIA FASCISTĂ – 1944. Am citit, notat şi comentat făcându-ni-se milă de ei, de toţi, ce soartă au să trăiască numai în fantasme şi minciuni perpetue. Păcat de ei, dacă ungurii nu-i suprimau moral şi nu-i ungurizau, din partea romănilor erau secui şi astăzi. Am fotografiat şi am plecat printre steagurile secuieşti de-a lungul şoselei, atât i-a mai rămas fostei naţiuni alese, astăzi mistuită şi asimilată de ungarismul malign. Să învăţăm şi să luam aminte…
Iulie 2014, Miercurea Ciuc

florea-corneliu-frx-wb
Corneliu FLOREA (Winnipeg, Canada)

Echinox cu fantome iredentiste

Posted by Gabriela Petcu On March - 9 - 2014

FLOREA-Corneliu-frx-wbAutor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

În fiecare început de primăvară, de douăzeci şi trei de ani, România e bântuită de fantomele iredentismului unguresc ce se apucă să bată pe la uşile şi ferestrele cetăţenilor români de etnie ungurească: „Hei, voi, vitejilor, urmaşi ai lui Atilla şi-ai arpadienilor, treziţi-vă, ridicaţi-vă şi puneţi mâna pe ce apucaţi şi luaţi Ardealul de la puturoşii de valahi, ce au fost slugile noastre o mie de ani! Este 15 Martie’’

Anul acesta, fantomele iredentismului unguresc au venit şi cu un steag secuiesc!!

De douăzeci şi trei de ani românii, dar mai ales ungurii, nu au liniştea păcii şi a concordiei  inter-etnice, ce abia începuse, de un timp, să-şi arate binefacerile reciproce. Da, se poate trăi în concordie româno-ungurească în România, dacă nu apar fantomele, depăşite de mult de vremurile actuale. Se poate trăi, spun şi eu, care am trăit în acest climat inter-etnic, de înţelegere socială civilizată primii douăzeci şi patru de ani la Timişoara, trei ani medic în Maramureş, doi în Raionul Satu Mare, doi ani medic secundar la Cluj şi încă zece ani în Bistriţa de Năsăud, ca medic specialist. Până la plecarea din România în 1980, am avut bune relaţii, deschise şi de ajutor reciproc cu toţi ungurii, de la colegii de şcoală sau profesie până la pacienţi şi concitadini. Acum toţi au devenit distanţi, duplicitari, conspirativi, udemerişti cu steag secuiesc în vârf de suliţă. Ce păcat de ei, au dat cu piciorul unei decente relaţii inter-etnice împinşi de fantomele iredentiste.

Din Martie 1990, de la Târgu Mureş, Harghita şi Covasna, se aude din nou, şi tot mai tare, zăngănitul săbiilor, fantomele iredentismului de la 1848-1849 redeşteptând visul unei Ungarii Mari prin acapararea, prin orice forme, de teritorii de la statele vecine, teritorii pe care cred, nici mai mult nici mai puţin, decât că le-ar fi adus străbunii lor pe cai, când au venit aici, în Europa.

 

Fantomele revoluţiei ungureşti din 1848-1849

 

În Martie 1848, în Pesta era un grup de tineri cu idei ardente de independenţă faţă de Viena, numit „Societatea celor zece” care, la izbucnirea Revoluţiei Franceze, îndemnaţi de slovacul Lajos Kossuth, s-a transformat într-o avangardă revoluţionară „Tinerii Unguri” şi a elaborat un manifest revoluţionar cu o duzină de puncte. Manifestul începea cu libertatea presei, desfiinţarea cenzurii, deplină egalitate cetăţenească şi religioasă – să ţineţi minte voi, români ardeleni acest punct din manifestul democrat al ungurilor – urmează înfiinţarea unei gărzi naţionale, a unei armate naţionale, retragerea trupelor străine – habsburgice şi croate – din Ungaria, eliberarea deţinuţilor politici şi unirea Transilvaniei la Ungaria. Acest manifest revoluţionar a fost tipărit, răspândit şi făcut public de pe treptele Muzeului Naţional, în ziua de 15 Martie de către tânărul actor şi poet, de origine sârbă, Sandor Petofi, după care a recitat o poezie patriotică înflăcărată ce începea cu „Sus! Patria către maghiari strigat-a/ E timpul pentru luptă să fiţi gata/ Ce alegeţi, libertatea sau robia? şi se încheia cu Să jurăm pe Dumnezeul marilor străbuni!! Înflăcărare, entuziasm, exaltare, cuvinte mari şi jurăminte pe Dumnezeul marilor străbuni şi aşa a început revoluţia tinerilor unguri. Bătrânii unguri s-au înfierbântat şi ei, dar au ales altă cale, calea Vienei la împărat, care era şi regele Ungariei. Trei sute dintre ei, cei mai nobili şi avuţi, şi-au pus pe ei îmbrăcămintea cea scump înfirată, pălăriile cu pene mari şi viu colorate s-au încins cu săbii lungi până-n pământ, strălucitoare şi au descins în paradă, zăngănind din săbii, pe străzile Vienei în drum spre palatul împărătesc. Au cerut împăratului să le aprobe independenţă totală, pe cea parţială o primiseră din 1791, pe lângă celelalte doleanţe. Împăratul le-a ascultat şi aprobat dorinţele printre care unirea cu Transilvania, suveranitatea asupra Croaţiei şi Sloveniei, încorporarea zonelor de graniţă! Era 17  Martie 1848, practic ziua victoriei revoluţiei ungureşti şi la Viena.

Budapesta fremăta în frenezie de marele succes revoluţionar câştigat cu atâta uşurinţă, acum când toate visele lor neîmplinite de sute de ani, de la Mohacs din 1526, s-au împlinit aproape peste noapte, căzute ca din cer, de la Dumnezeul marilor străbuni. Au format un nou guvern, în care Lajos Kossuth învârtea toate roţile cu oratoria lui naţională, în timp ce nobilii naţionalişti erau încântaţi de independenţa faţă de habsburgi, dar temându-se de eventualitatea unei răscoale ţărăneşti, ca cea din Polonia, au acceptat să plătească şi ei ceva impozite, de gura democraţiei ce era pe toate uliţele în această primăvară, şi să abolească iobăgia, dar nu le-au dat pământ, deci ţăranii au rămas dependenţi de ei. Legi peste legi, poezii şi cântece patriotice cu care au mers la închisori pentru eliberarea deţinuţilor politici, dar nu au găsit decât unul singur: Mihaly Tancsics, un simplu agitator socialist. Dar revoluţionarii şi-au făcut datoria faţă de patrie.

În vremea  asta la Viena, guvernanţi, şefii militari şi ai serviciilor secrete se învârteau în jurul împăratului, în schimb continuau, să-l trezească la realitatea ce va urma, după ce a făcut din  Ungarie o ţară independenta mai mare ca Austria habsburgică, formată din mai mulţi neunguri, de naţionalităţi diferite, decât din unguri a căror nărav de dominare cu orice preţ era cunoscută de acum în istorie. Până la urmă, bătrânul împărat, s-a trezit la realitatea prezentată, le-a dat dreptate şi tacit a aprobat ideea lor de trezire a celorlalte naţiuni (precizare: în anul 1848 nu se folosea termenul de etnii ci de naţiuni) la ce îi va aştepta sub stăpânirea ungurilor. Zis şi început, iar uşurinţa victoriei revoluţionare a tinerilor şi-a bătrânilor unguri se va transforma într-un şir de lupte şi bătălii cu neungurii, din acest moment, împăratul trezit la realitate a lăsat pe unguri să scoată castanele din focul luptelor pentru măreţia  imperiul habsburgic.

Sârbii, cuprinşi în perimetrul Ungariei, sunt primii care declanşează ostilităţi, în felul lor violent şi crud, împotriva guvernului revoluţionar de la  Budapesta, care prin legile pe care le promulga, reducea şi mai mult decât habsburgii drepturile tuturor celorlalte naţiuni. Sârbii din Ungaria au fost imediat sprijiniţi de sârbii din Principatul Sârbesc, ce avea pretenţii teritoriale a zonelor limitrofe locuite în majoritate de sârbi. Astfel s-a iscat prima confruntare armată dintre sârbi şi unguri.

Croaţii nu au vrut să recunoască suveranitatea Ungariei asupra Croaţiei şi Sloveniei şi au declanşat ostilităţi armate împotriva guvernului de la Budapesta, având în frunte pe Josip Jelacic, general imperial, recunoscut strateg şi duşman îndârjit  împotriva revoluţionarilor unguri, tineri şi bătrâni, care au avut pretenţia de la împărat ca ei să fie liberi, independenţi, dar Croaţia şi Slovenia să nu fie la fel. Aceasta era democraţia revoluţionarilor unguri.

Românii ardeleni, cei mai vechi şi mai mulţi în Principatul Transilvan au fost indignaţi şi revoltaţi la ideea de unire a Transilvaniei la Ungaria. 15 Mai 1848, Marea Adunare de la Blaj a celor 40.000 de români ardeleni care se opun alipirii Ardealului la Ungaria. „Aşa cum Ungaria vrea să fie liberă, aşa vrem şi noi, că tăt oameni că ei suntem şi noi!” Adunarea a ascultat cu respect şi preţuire discursul lui Simion Bărnuţiu ce i-a înflăcărat. A fost, nu atât începutul unei revoluţii cât mai mult începutul mişcării naţionale române de emancipare socială şi independenţă faţă de dominaţia feudală din Transilvania, în care nu erau consideraţi naţiune, ci doar o valahime tolerată – olahok –  din 1437 prin Unio Trium Nationum (unirea frăţească a ungurilor, secuilor şi saşilor propăşiţi sau colonizaţi în Dacia Superioară). Alături de Simion Bărnuţiu au fost corifeii blăjeni şi tânărul avocat Avram Iancu. În sprijinul românilor ardeleni au venit la Blaj revoluţionarii moldoveni Alexandru Ioan Cuza, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Costache Negri. Din Muntenia a sosit doar Dumitru Brătianu, celorlalţi nu li s-au mai dat paşapoarte de intrare în Ardeal.

Cu toate aceste drepturi istorice şi sociale, Dieta de la Cluj, formată din trei sute de reprezentanţi, dintre care 273 erau unguri şi secui, 24 saşi şi 3 (trei) români, a aprobat unirea Transilvaniei cu Ungaria. Reprezentarea valahimei tolerate în Dieta Principatului Transilvan, după cum se vede nu era nici măcar cu adevărat simbolică şi demonstrează pe deplin cât de reprimată era naţiunea română majoritară în principat. Sunt istorici care strecoară în scrierile lor că însuşi Petofi Sandor ar fi fost surprins că în Dietă sunt atât de puţini olahok! Nu înţeleg ce scop mai are această distorsiune, când se ştie că el a fost unul dintre cei ce au întocmit  manifestul, proclamaţia de la 15 Martie 1848, în care pretindeau că Ardealul şi Banatul să fie alipite Ungariei. Oricum norii unei furtunii devastatoare se adunau deasupra acestor naţiuni în lupta lor pentru drepturi egale.

„Salvaţi patria!” a fost extraordinarul strigat a lui Lajos Kossth în parlamentul Ungariei în data de 11 iulie 1848, când şi-a dat seama de furtuna stârnită împotrivă prin desconsiderarea celorlaltor naţiuni înglobate cărora nu le-a recunoscut drepturile democratice ale timpului, ale revoluţiei europene. În spatele strigătului venea cerinţa a 42 (patruzeci şi două) de milioane de forinţi pentru formarea unei armate naţionale – Honvedseg – să înfrângă duşmanii Ungariei Mari. Istoricii unguri susţin că discursul lui Kossuth a fost o capodoperă oratorică, şi probabil a fost  pentru că imediat a primit suma cerută, înfiinţând o armată de două sute de mii de combatanţi pentru apărarea patriei.

Toamna 1848 e ameninţătoare. Spre Budapesta se îndreaptă cincizeci de mii de militari croaţi, conduşi de generalul Josip Jelacic. Croaţii pierd două bătălii cu Honvedseg-ul, ungurii jubilează şi Kossuth devine preşedintele Ungariei. Dar triumful e efemer fiindcă în cea de-a treia bătălie la care se alătură şi trupe habsburge(!!), Honvedseg-ul e învins şi drumul spre Budapesta e deschis. Dar lovitura de teatru vine din partea împăratului, care se pare că a fost trezit mai mult decât se aştepta, fiindcă dizolvă adunarea naţională ungară, ia înapoi toate concesiunile dăruite pe tavă, ca un adormit ce a fost în primăvară. Practic este o rupere a relaţiilor între habsburgii imperiali şi ungurii revoluţionari, în urma căreia aceştia, în frunte cu Lajos Kossuth, îşi fac valizele şi se retrag la Debreţin.

O picătură de revoluţie vieneză, nu iau decât ipotetică ideea că de data aceasta ungurii au pus scânteia revoluţiei la Viena între studenţi, de la ei s-a extins la lucrătorii vienezi şi a atins şi un batalion din garnizoana Vienei. Zaveră în toată legea îl sperie pe bătrânul împărat şi cu toată curtea, în mare panică, o şterg din Viena. Dar, în scurt timp, armata îşi face datoria faţă de împărat şi răscoala e înăbuşită. Un mic amănunt: generalul polonez Iosif Bem. Un  general  deosebit ce nu s-a predat ruşilor, în 1832, ci a trecut cu o parte din combatanţii săi în imperiul habsburgic şi s-a pus în slujba împăratului, care l-a şi decorat. Dar, acum, la Viena a fost de partea revoluţionarilor vienezi, pierzând, şi-a făcut lada de campanie şi împreună cu câţiva combatanţi a trecut de partea lui Kossuth la Debreţin, garantându-i loialitate. Excepţională carieră militară: din loialitate în loialitate! Kossuth, strâmtorat şi plouat la Debreţin, după o bătălie pierdută cu armatele croato-habsburgice, l-a primit cu braţele deschise şi îl pune să organizeze, şi să conducă, o armată de zece mii de secui din Transilvania cu care va face prăpăd printre românii ardeleni.

Schimb de ştafetă habsburgică, în decembrie 1848, bătrânul împărat Ferdinad al V-lea e puţin sfătuit, şi un pic împins să demisioneze în favoarea nepotului său de 18 ani abia împliniţi, Franz Joseph. Mare fast habsburgic, fiindcă e mult mai bine o schimbare decât o înmormântare. Dar Kossuth şi ai lui de la Debreţin nu-l recunosc ca rege, pentru că nu a depus jurământ faţă de Ungaria. Adevărat, adolescentinul împărat, nu a dat fuga până la Debreţin să îngenuncheze, musai, şi Kossuth să-i pună pe cap coroana Sfântului Ştefan lui Franz, ce trebuia să jure, musai, credinţă Ungariei. În schimb Franz Joseph şi-a pus pe cap o pălărie tiroleză de vânător de cerbi şi a dat iama în ei prin pădurile imperiului, lăsându-l pe Kossuth să dea iama cu Honvedseg-ul în Transilvania.

La Porţile Apusenilor în ianuarie 1849. La Debreţin, Kossuth este tot mai îngrijorat fiindcă dinspre Budapesta vin veşti tot mai rele şi cu ele parcă aude tobele armatei imperiale venind. Generalul Bem este singurul care, prin victoriile sale militare, îi aduce speranţe, de data această după cucerirea Clujului din mâna habsburgilor, ceea ce i s-a părut victoria stăpânirii Principatului Transilvan, cu câteva excepţii. Cu această victorie asupra Clujului, Kossuth numeşte înalt comisar al Clujului pe ungurul său de încredere, Ladislau Csany, care, prin noile ordine revoluţionare, porunceşte slugilor să se supună în opt zile! Aşa numea el pe românii ardeleni: slugi. Cum slugile nu s-au supus Honvedseg-ului, format în Transilvania în majoritate de secui, aceştia s-au apucat de ce ştiau ei cel mai bine şi mai bine: jaf, torturi şi violări, omoruri şi incendii. Avram Iancu notează în jurnalul său că acum, în ianurie 1849, ungurii intră pe Valea Someşului Rece, deci în Ţara Moţilor. Întâi, moţii luaţi prin surprindere de agresivitatea bestială a ungurilor suferă mult, au pierderi omeneşti sunt jefuiţi şi incendiaţi. La a doua incursiune a ungurilor, moţii sub comanda centurionului Indrei Roşu îi biruiesc pe unguri, care o iau la fugă lăsând în urma lor mulţi răniţi şi morţi. În aceste lupte ale moţilor de pe Valea Someşului Rece, încununate de succese, legionarii lui Indrei Roşu primesc un mare ajutor din partea femeilor, a moaţelor care sub comanda Pelaghiei Roşu se îmbracă în haine bărbăteşti şi în cete călare de pe culmi dau impresia unor alte forţe ce se pregătesc să atace. În timpul luptelor apariţia lor călare pe culmi a dezorientat şi descurajat pe ungurii ce au crezut că vor fi încercuiţi de noi forţe şi au început retragerea în panică ceea ce a fost de mare ajutor moţilor să-i biruie, să-i învingă.

15 martie 1849! A şi trecut un an de când Petofi de pe treptele Muzeului Naţional făcea publică democratica, revoluţionara lor proclamaţie deplina egalitate cetăţenească şi religioasă  devenite vorbe goale, revoluţionare de moment. Acum, aici nu se mai aud discursuri înflăcărate, în care jurau victorie pe Dumnezeul strămoşilor lor, nici poezii şi cântece patriotice sforăitoare, acum Budapesta este ocupată de forţele militare imperiale şi primăvara este rece, tristă, în rugăciune. În aceste zile, la Debreţin conducătorii revoluţionari stau înţepeniţi în îngrijorare în faţă Constituţiei de la Viena prin care li se iau vechile drepturi şi li se contestă orice autoritate asupra Croaţiei, Sloveniei, Dalmaţiei şi Transilvaniei, ce este o puternică lovitură pentru kossuthişti. Este şi o indirectă declaraţie de război împotriva lor şi totodată o legalizare a luptelor pentru drepturi cetăţeneşti şi de autodeterminare a celorlalte naţiuni pe care ungurii vor să le domine în Ungaria lor mare, care, în această primăvară, este practic încercuită. Ţările apusene s-au îndepărtat, nu îi ajută, nu le acordă nici măcar sprijin moral, revoluţionar cu excepţia lui Friedrich Engels ce îi laudă şi atât.

Pe Valea Someşului Rece a Munţilor Apuseni, Honvedseg-ul sunt la a treia încercare nereuşită de a supune slugile conform ordinului înaltului comisar Ladislau Csany, adică pe români. În această încercare au trimis o mie şase sute de soldaţi şi armament greu pentru a-i rade de pe faţa pământului pe olahok. S-a  întâmplat tocmai invers, cu rasul de pe pământ, fiindcă legionarii lui Indrei Roşu, ajutat de pe margine de cetele de moaţe conduse de Pelaghia Roşu ce simulau noi forţe de iminent atac, i-au bătut cumplit, înjumătăţindu-i.

Primăvara sfântă, aşa a numit-o Kossuth în oratoria lui de încurajare a  revoluţionarilor săi şi ca răspuns la Constituţia de la Viena au pregătit o Declaraţie de independenţă. Prin aceasta au dovedit că sunt depăşiţi de situaţie şi nu-şi dau seama de sumbrele perspective, rămânând plini de ei, şi în ei de idealul unei Ungarii Mari, au vrut să le demonstreze habsburgilor cine sunt ei, cât de viteji pot fi, adunându-se în marea biserică reformată din Debreţin, unde în stil pompos împletit cu rugăciuni şi jurăminte iau o mare hotărâre anti-habsburgică ce le va fi fatală. În declaraţia lor de independenţă destituie Casa Habsburgică şi pe Kossuth îl proclamă guvernator preşedinte. Bravo şi urmează marele ospăţ unguresc cu palincă şi vorbe mari patriotice, gulaş gras, ceardaş şi cântece de vitejie, până sub masă. Asta este, asta îmi place la revoluţionarii kossuthişti: ţara arde şi ei se îmbracă strălucitor, se încing cu săbii şi merg la biserică să destituie Casa Habsburgică care i-a eliberat de sub turci. Clasicul ridicol unguresc prin grandomanie.

Pactul habsburgilor cu romanovii din mai 1849Destituita Casă Habsburgică din toate drepturile ei asupra Ungariei, în biserica reformată din Debreţin, în loc să accepte situaţia, dă fuga la Casa Romanovilor şi amarnic ce se plânge, până ce romanovii impresionaţi o mângâie pe creştet şi-i promit mare ajutor militar împotriva lui Kossuth! O veste foarte proastă, citind numai cifra forţelor: 194.000 de ruşi împreună cu 176.000 de austrieci împotriva a 170.000 de unguri!! Chiar dacă ţinem cont de mult trâmbiţata vitejie ungurească – care de-a lungul istoriei s-a demonstrat numai împotriva populaţiei civile, sărace şi neînarmate – în acest an, 1849, întrevăd un deznodământ ce nu le va fi favorabil. Aceste cifre sunt dintr-o istorie ungurească, care nu menţionează  nimic de numărul combatanţilor şi luptele celorlalte naţiuni ce li se opun, îi ignoră din grandomanie, să scoată în evidenţă că două mari imperii se împotrivesc libertăţii şi drepturilor lor sfinte. Să continuăm ideea grandomaniei ungureşti până la sfârşit, citind din Apel către popoare, al guvernului revoluţionar de la Debreţin adresat ţărilor europene: „Pe pământul Ungariei se decide soarta Europei. Cu acest pământ, libertatea lumii pierde o mare ţară, cu această naţiune se pierde un erou credincios”. Nu comentez modestia că pe pământul Ungariei se decide soarta Europei fiindcă puteau afirma că soarta lumii stă pe umerii eroului credincios, mă simt obligat să prezint sursa citatului: Paul Lendvai în „Ungurii”, Editura Humanitas, pag.249 şi să vă dau un exemplu de cum libertatea lumii pierde o mare ţară. Tot mai strâmtorat şi disperat, în mai 1849, eroul credincios al libertăţilor – Kossuth – trimite la Câmpeni un emisar al său, Ion Dragoş, să medieze o pace cu Avram Iancu şi legionari lui, cu promisiunea că pe timpul tratativelor nu vor avea ostilităţi din parte armatei sale. Avram Iancu, acceptă masa tratativelor, în acelaşi mod paşnic de întreruperea ostilităţilor şi de la Câmpeni trece la Abrud împreună cu prefecţii lui. În timpul tratativelor, Maiorul Hatvani cu honvezii săi se năpustesc asupra Abrudului asediindu-l, călcând înţelegerea făcută. Ca prin minune Avram Iancu scapă dar perfecţii Ion Buteanu şi Petre Dobrea, care erau la masa tratativelor, sunt luaţi prizonieri, iar honvezii, în majoritate secui, se dedau la jafuri şi omoruri a românilor din Abrud şi Roşia Montană. Un masacru cumplit de două zile până ce se întoarce Avram Iancu cu legionarii săi. Izbitura moţilor a fost atât de puternică încât până seara numărul honvedzilor a fost înjumătăţit. A doua zi, pierzând din nou, Maiorul Hatvani se retrage în mare grabă, după ce îl aruncă de la etaj, pe fereastră, pe prefectul Petre Dobre iar pe Ion Buteanu îl iau cu ei ca ostatic, ca să-l spânzure când scapă de urmărirea moţilor. Aceasta este un exemplu tipic de libertate a lumii la care se dădea Kossuth zis eroul credincios, pe care moţii, pe bună dreptate, o ţin minte ca pe o încă ticăloşenie  ungurească. Moţii acum, dezlegaţi de înţelegere, şi-au făcut  dreptate cum au crezut faţă de unguri, ba l-au găsit şi pe Ion Dragoş pe care l-au considerat trădătorul lui Avram Iancu şi ai prefecţilor moţilor şi i-au spus: „Zii, mă, Tatăl Nost’ că trebe să mori” şi-au băgat lăncile în el. Victoria moţilor la Abrud nu o durat mult, fiindcă în câteva zile Maiorul Hatvani s-a întors cu trei mii de honvedzi şi tunuri şi a fost cea mai neagră zi a moţilor din acest an, până ce au sosit noi legiuni în ajutor. Au urmat luptele decisive în Abrud şi pe văile pe care honvedzii biruiţi de legionari încercau să scape. Istoricii, din documentele vremii, scriu: „din cei trei mii de honvedzi au mai scăpat cu viaţă nu mai mulţi de o sută, două. Iar în cele trei lupte de la Abrud, Honvedseg-ul a pierdut în jur de cinci mii de militari. Mulţi morţi au fost şi de partea moţilor, mai ales printre familiile locuitorilor răsfiraţi în care au năvălit honvedzi în căutare de aur, scriu istorici. Despre pierderile aducătorilor de libertatea lumii, un istoric ungur, s-a scăpat şi, a scris că la Cerbul, valea s-a transformat într-un sicriu deschis pentru o mie şapte sute de honvedzi, iar Avram Iancu notează în jurnalul său: o pierit toată turma lui Hatvani. După ani, un bătrân moţ legionar tot spunea: Aşe o vrut Dumnezeul unguresc să-i pedepsească aspru pe ungurii lui, să-i înveţe minte să se ţină de legământ. Făţărnicia ungurilor îngâmfaţi s-a întors împotriva lor şi o parte din soarta kossuthiştilor s-a hotărât în Ţara Moţilor. Adevărul istoric din Ţara Moţilor este omis de istorici unguri.

Pal Vasvari supranumit Kossuth cel mic. După primăvara cea sfântă în care guvernul de la Debreţin, nerecunoscut la Viena, a înregistrat nişte victorii vremelnice în faţa croaţilor şi-a imperialilor a urmat vara pierzaniei!! Târziu şi degeaba Kossuth a înţeles ceea ce a respins semeţ tot timpul, el, tinerii unguri, guvernul lui că: 1848 a fost anul în care toţi oamenii trebuiau să devină liberi şi egali în drepturi, ei şi naţiunile lor. A acceptat târziu şi nu din convingere ci din instinct de conservare, începând să caute apropiere de conducătorii revoluţionari din ţările vecine. Trebuie să cunoaştem istoria aşa cum a fost şi din ea subliniez un pasaj în care Nicolae Bălcescu, în 1848, a încercat să negocieze democratic cu Kossuth situaţia românilor ardeleni, iar răspunsul scris al slovacului Lajos Kossuth a fost: „Libertatea voastră este spânzurătoarea, drepturile voastre de egalitate, înseamnă ca popoarele care împart teritoriile cu Ungurii, vor trebui să fie absorbite de elementul maghiar”’ (Din „Transilvania sub Maghiari şi Români” de Vasile M. Teodorescu, Bucureşti, 1941, pag.60, reprodus şi în „extra hungarian non est vita” – o recenzie extinsă, apărută la Editura Nagard, 1983, a Istoriei Naţiunii Maghiare de dr. Gorog Ferenc). Verificaţi. În 1849, în plină vară a pierzaniei, Kosuth îşi aduce aminte de Nicolae Bălcescu şi apelează la el să mijlocească o înţelegere între românii ardeleni şi ungurii lui! Gros obraz de mare revoluţionar absorbit, după ce a întins cursa de la Abrud lui Avram Iancu şi-a perfecţilor săi veniţi la masa tratativelor. Nereuşind, încearcă să se răzbune, să cucerească citadela Munţilor Apuseni cu orice preţ. Pregăteşte o campanie condusă de generalul Pal Vasvari, unul dintre tinerii unguri care a contribuit la redactarea manifestului revoluţionar din 15 martie 1848, devenit un înflăcărat susţinător a lui Kossuth, motiv pentru care i-a mers numele de Kossuth cel mic. Planul militar era să pătrundă în Munţii Apuseni pe Valea Someşului Rece, să treacă prin foc şi sabie tot ce este românesc, să înfrângă rezistenţa legiunilor întâlnite şi peste Muntele Mare să coboare şi să asedieze Câmpenii lui Avram Iancu. Campania a fost minuţios organizată formată din trei mii de honvedzi bine echipaţi şi cu tunuri. Au intrat pe vale, au jefuit şi incendiat toate aşezările româneşti până ce au ieşit în munte, la Fântânele, unde Avram Iancu cu tribunii şi legionarii lui fixaseră bătălia. A fost încă un dezastru total pentru unguri, în care Kossuth cel mic, trei comandanţi şi opt sute de honvezi şi-au găsit sfârşitul vieţii lor. În asemenea încleştări pe viaţă şi moarte sunt pierderi de ambele părţi, dar ungurii au pierdut-o şi s-au retras în mare spaimă urmăriţi şi seceraţi de moţi, până la ieşirea din Munţii Apuseni. Aceasta a fost ultima încercare a lui Kossuth de-a cuceri Ţara Moţilor pentru a supune slugile în opt zile. Vara pierzaniei lor venea din toate părţile cu mari dezastre pentru Honvedseg şi Kossuth a trebuit să se refugieze din nou, de data asta la Szeged. Ultimul refugiu în Ungaria.

Iulie 1849 – un dezastru jur împrejur. Honvedseg-ul lui Kossuth se confruntă cu armata habsburgică condusă de generalul Haynau, un duşman de moarte al kossuthiştilor, de armata patrioţilor croaţi condusă de vajnicul general Josip Jelacic, de sârbii dezlănţuiţi fără milă ai lui Kuzman Todorovic, în timp ce legiunile lui Avram Iancu curăţau Munţii Apuseni de ultimele rămăşiţe ungureşti şi secuieşti, care cum veniră se făcură tot o apă şi-un pământ. Armata ţaristă, condusă de prinţul Paskievici, a zdrobit, la Albeşti – Sighişoara, Honvedseg-ul condus de generalul Josef Bem. În timpul acestei bătălii dezastruase a dispărut Petofi Sandor pentru că ori cât  a fost căutat nu s-a găsit. Au apărut păreri; luat de ruşi rănit fiind sau ca prizonier valid. O altă variantă, tot ungurească, dar mai puţin de luat în seamă, este că ar fi trecut la ruşi fiind spionul lor. Ruşii au luat prizonieri o mie şase sute de honvedzi, toţi trimişi în Siberia, printre aceştia se crede că ar fi fost şi Petofi Sandor. De aici încep legendele ce îl eternizează în istoria celor mai proeminente personalităţi ungureşti. Născut sârb, Petrovics după tată, se transformă în poetul maghiar Petofi Sandor fiind considerat scânteia revoluţiei ungureşti de la 15 Martie 1848 ca să sfârşească ca poet siberian, Aleksandr  Petrovici. Dacă ar fi fost spion rus nu s-ar fi căsătorit cu fata unui poştaş siberian ci cu o mare prinţesă rusă din Petersburg. Cât priveşte soarta Generalului Bem, pe care subordonaţii lui secui îl alintau Bem apo – adică tata Bem, pentru că le permitea toate atrocităţile împotriva românilor ardeleni, a avut o presimţire sumbră prin dispariţia misterioasă a aghiotantului său, Sandor fiom, simţindu-se deprimat. Din această stare de înfrânt moral, l-a trezit la realitate ordinul lui Kossuth, de-a se retrage în Banat cu Honvedseg-ul ce i-a mai rămas, pentru ultima s-a bătălie asupra Timişoarei. În acest timp, la Sezeged, Kossuth îşi făcea bagajele de refugiu extra hungariam şi pregătea epilogul trist al Ungariei Mari.

August 1849 – Epilogul negru. Cetatea Timişoarei nu a putut fi cucerită de Honvedseg-ul lui Kossuth în 114 zile de asediu, iar acum trebuia să se întoarcă cu spatele la Cetate fiindcă trebuia să facă faţă trupelor ţariste şi habsburgice ce veneau în ajutorul asediaţilor aflaţi la capătul puterilor. Ultima bătălie, dată undeva lângă o comună, a dus la o înfrângere a ungurilor de către cele două armate imperiale. În data de 9 august, soldaţii armatei habsburgice sub comanda generalului Haynau intră victorioşi şi eliberatori în Cetatea Timişoarei. Două zile mai târziu Honvedseg-ul format din 11 generali, 1.426 de ofiţeri şi 32.569 de soldaţi se predau generalului Haynau la Şiria, lângă Arad. A fost alegerea ungurilor, a fost marea lor greşeală fiindcă generalul austriac, Haynau, a fost cel mai mare duşman al kossuthiştilor, îi ura cu o înverşunare de moarte, ceea ce s-a văzut de la început, când a condamnat toţi generalii la moarte, unii prin spânzurare şi pe alţii prin împuşcare. Nu văd vreo diferenţă, se ştie doar că generalii ce s-au predat erau de diferite naţionalităţi: cinci erau unguri, care nu prea ştiau bine să vorbească ungureşte, trei erau germani, doi armeni, un croat şi un sârb, nici asta nu a mai făcut vreo diferenţă în faţa necruţătorului Haynau. Generalul Bem, deşi rănit în luptele de lângă Cetatea Timişoarei, nu acceptat ideea prizonieratului şi din nou a ales vechea lui cale de a dispărea cu un moment mai devreme din năpastă. Împreună cu o mână de combatanţi devotaţi a trecut în imperiul otoman, unde bravul catolic s-a convertit la islamism, preţ plătit sultanului care l-a numit Amurat Paşa şi l-a trimis înalt funcţionar undeva la capătul imperiului, unde s-a şi prăpădit destul de repede. Ungurii au ţinut mult la Bem apo  îndeosebi cei zece mii de secui, pentru că li s-au trecut cu vederea atrocităţile abominabile împotriva românilor ardeleni fără apărare. Sursele istorice enumeră sute de sate româneşti răvăşite, distruse, incendiate şi sute de mii de români paşnici, fără apărare, omorâţi. Prinţul Paskievici, conducătorul armatei ruseşti a raportat ţarului că Ungaria se află la picioarele Majestăţii Voastre şi s-a pus pe petreceri până ce a ajuns la Petersburg, unde a fost primit ca un erou şi decorat. Tipic la acele vremuri cu imperii şi imperatori, şi apropo, Franz Joseph, tânărul împărat habsburgic, după înfrângerea lui Kossuth, a dat o fugă până la Petersburg să-i pupe mâna ţarului Nicolae Întâiul, pentru ajutorul militar acordat. Cât îl priveşte pe slovacul Lajos Kossuth din mare revoluţionar ungur s-a prăbuşit  în jalnic fugar, răzându-şi podoaba feţii sale – barba şi mustaţa ungurească – deghizându-se în valet polonez şi cu paşaport fals a trecut în Turcia, apoi a rătăcit mulţi ani prin viaţă, tot făcându-le ungurilor planuri de Ungarii, una mai mare ca alta, până s-a stins. Este un mare simbol pentru unguri, fiind un duşman de moarte a tot ce nu era unguresc şi a celor ce nu au acceptat supunere faţă de el şi asimilarea ungurească. Un fel de cerber al mitologiei ungureşti. A devenit o fantomă istorică care, împreună cu celelalte fantome ale revoluţiei din 1848-1849, ies în fiecare Martie din negura trecutului mort şi aţâţă pe unguri să refacă Ungaria Mare cu orice preţ, împotriva timpurilor în care trăiesc. Şi nu sunt singure, se tot înmulţesc de atunci întruna, fiindcă de mici, în continuu,  sunt învăţaţi că sunt superiori faţă de ceilalţi din jurul lor, din toată lumea, sunt îndoctrinaţi temeinic cu vitejie arpadiană şi o iraţională pretenţie de Ungarie Mare. Deşi de la acea revoluţie, pierdută din îngâmfare ungurească prin desconsiderarea vecinilor între care s-au aciuit, au trecut 165 de ani ei nu vor să înveţe nimic din mersul omenirii, care le-a spus de două ori NU ambiţiei de Ungarie Mare, prin supunere şi asimilarea vecinilor: Trianon 1921, Paris 1947. Degeaba, nu vor să înveţe nimic din istorie, nici din vremurile pe care le trăiesc.

 

Spiritul Timişoarei

 

Rămân la Timişoara Noastră, a tuturor care au trăit în ea de la începutul mileniului doi, când este  consemnată ca o fortăreaţă de pământ undeva printre întinsele mlaştini ale Timişului numit Castrum regium Themes şi până în zilele noastre. Arheologii au găsit şi urme traco-dacice şi romane, dar în documente apare târziu ca o fortăreaţă „ţărăneasca”’ ridicată  împotriva barbarilor, cum se numeau la vremea aceia şi mult după aceia, până ce ungurii, prin recunoscuta lor diplomaţie de ademenire şi plată în natură, au schimbat termenul în popoare migratoare, dintre care ei sunt primii printre barbari. Apoi Cetatea Tymes a devenit feudă ungurească. La începutul secolului XIV-lea, după stingerea arpadienilor, primul rege străin al ungurilor, Carol Robert de Anjou, transformă fortăreaţa de pământ într-o cetate de piatră şi rămâne în ea aici, în Banat, în castrum nostrum regis de Thumuswar care devine după plecarea regelui Cives de Themeswar până în iunie 1552, când Cetatea este cucerită de turci şi devine reşedinţă de paşalâc turcesc pentru 164 de ani. Toate încercările de eliberare a Cetăţii de sub ocupaţia turcească au fost zadarnice până în octombrie 1716, când Prinţul Eugen de Savoia îi învinge pe otomani şi intră victorios şi eliberator în Cetate, care va fi sub stăpânire habsburgică totală până în 1867, este perioada de maximă înflorire economică, urbană şi civică a Cetăţii în parametrii lumii apusene. Trebuie menţionat un fapt istoric pe care ungurii îl omit când vorbesc de Themeswar-ul lor: de la început, Prinţul Eugen de Savoia adresează împăratului habsurg, propunerea ca Banatul (spaţiul dintre Mureş, Tisa şi Dunăre) şi Cetatea Temesbourg să nu mai fie anexată Ungariei, cum, imediat după eliberarea Cetăţii au pretins stările privilegiate maghiare. În iulie 1717 de la Viena soseşte proiectul de organizare a Banatului. Ungurii insistă la curtea habsburgică, dar împăratul le refuză pretenţiile şi în iulie 1719 semnează un decret prin care Banatul primeşte statut de dominion imperial cu capitala la Temesbourg. Clar şi aşa rămâne aşa până ce împărateasa Maria Tereza, de dragul ginerelui ei ungur, aprobă ca o parte din Banat să fie anexată Ungariei. Nu pentru multă vreme, fiindcă sub împăratul Joseph al II-lea, printr-o diplomă specială, Temesbourg devine oraş regesc liber şi datorită faptului că după înlăturarea turcilor Banatul a fost intens colonizat cu o populaţie germană, şvabii. Banatul şi Timişoara au avut parte de peste o sută de ani de pace benefică din toate punctele de vedere. Pacea este o minune pentru oameni. Anul revoluţionar 1848 găseşte Timişoara în plin avânt economic, aşa că prin bună înţelegere cetăţenească revoluţia timişorenilor este doar o mare manifestare în Piaţa Primăriei unde se ridică patru altare: romano-catolic, evanghelic, ortodox şi evreiesc şi se oficiază slujbe religioase în semn de mulţumire pentru libertatea în care trăiesc. Unic în Europa, citiţi! Şi toate ar fi rămas aşa, în concordie, dacă nu veneau ungurii kossuthişti cu pretenţiile lor de dominare la care cetăţenii se opun şi atunci Honvedseg-ul îi asediază din aprilie până la începutul lui august 1849, când este învins de cele două armate imperiale. După revoluţie care, de fapt, în Banat şi Transilvania, a fost un război de secesiune unguresc, habsburgii învingători dau o nouă constituţie Banatului prin care este considerat provincie autonomă faţă de Ungaria, iar prin ordonanţă imperială Timişoara rămâne oraş liber regesc. Limba oficială a administraţiei este germana. Recensământul Timişoarei din 1851 arată: 8.775 germani, 3.807 români, 2.346 unguri, 1.770 sârbi, plus 2.880 alte naţionalităţi. Cu tot acest recensământ executat de administraţia germană şi altele, minoritarii unguri continuă să pretindă dreptul lor istoric asupra Banatului. Odată cu compromisul austo-ungar, noua dominare ungară nu are decât un singur scop: maghiarizare intensivă până la absorbire totală a celorlalte naţionalităţi iar românii sunt înregistraţi din nou ca olach  până la sfârşitul anului 1918.  Administraţia românească se instalează încet, cu împotriviri şi dificultăţi, dar luând modelul habsburgic de oraş liber începe să progreseze datorită drepturilor şi libertăţilor sociale acordate egal tuturor cetăţenilor. Toate naţionalităţile îşi păstrează entitatea şi confesiunile, au biserici, şcoli şi presa lor. Buna înţelegere primează. Din copilărie îmi amintesc că în cartierul în care m-am născut, Fratelia, toţi vorbeam amestecat. Bunicii mei după Mama vorbeau curent pe lângă română germană, ungureşte şi sârbeşte. Mama şi sora mea vorbeau foarte bine şvăbeşte şi ungureşte, eu mă înţelegeam cu toţi copiii vorbind amestecat. Acum, sunt convins că acesta a fost spiritul timişorean adus de habsburgi, începând cu victoria Prinţului Eugen de Savoia asupra otomanilor. Toată evoluţia normală este puternic perturbată de al 2-lea Război Mondial şi de ocupaţia sovietică din 1944 până în 1958, timp în care s-a instalat dictatura comunistă şi s-a tras cortina de fier. În această perioadă au avut loc şi mari schimbări demografice. Populaţia germană a fost grav afectată de război, imediat după război când ruşii i-au deportat la muncă forţată, apoi după 1970 când au început să se repatrieze în Germania. O mare pierdere pentru România. Evreii timişoreni nu au suferit persecuţii în timpul războiului, ca în alte ţări, ba mai mult, alţi evrei din alte părţi au găsit în Timişoara siguranţă în acele vremuri, au devenit comunişti de nădejde ai dictaturii până ce au instalat temeinic comunismul după care au emigrat, care încotro. Ungurii au rămas aceiaşi iredentişti înrăiţi şi de la început au trecut de partea comunismului impus, ca să se răzbune pe români. Primii douăzeci de ani au fost o adevărată teroare comunistă, apoi  totul s-a relaxat, viaţa s-a îmbunătăţit, s-au făcut progrese economice şi sociale până când au înnebunit cu toţii!  Comunismul prin el însuşi alienează, iar noi, românii suntem o naţiune fără rezistenţă, şi nu opunem rezistenţă, pentru că avem o replică sfântă: Ce-a vrea Domnul! Şi cum Domnul nu vroia nimic, de mult, de la  noi, a fost cum a vrut tovarăşul! Şi a fost un dezastru naţional.

 

Urmaşii fantomelor naţionale       

 

La Timişoara, după 165 de ani de la Revoluţia din 1848 şi războiul de secesiune al ungurilor din 1849, viaţa era foarte grea sub dictatura comunistă de sorginte ceauşistă pentru toţi citadinii ei, indiferent de naţionalitate, ce trăiau acum în frig, foame şi frică, era la fel ca după ocuparea sovietică din 1944. Situaţia devenise insuportabilă, şi dominoul comunist începuse să cadă, urma să cadă şi în România, mai rămăseseră câteva momente înaintea schimbărilor, pe care nimeni nu le bănuiau cum vor fi, dar vor fi! Şi totul a pornit de la un incident particular, nelegat cu nimic starea situaţiei politice sau de vreun spirit revoluţionar. A fost o întâmplare de moment, ce nu a avut, după acele momente, nici o legătură cu evenimentele  revoluţionare de la Timişoara, din România în Decembrie 1989.

Un preot reformat, Laszlo Tokes, cu dosar de cadre gros şi bine pătat la Episcopia Reformată din Oradea şi altele la Securitate, atât de colaborator cât şi de iredentist urmărit, încă din studenţie, de data aceasta era în litigiu cu episcopul reformat Laszlo Papp. Nu era ceva nou, pastorul încă de la începutul carierei, 1975, la Braşov se curta cu Securitatea iar din 1977 se curta cu credincioasele din Dej, unde mai bine a acceptat să fie ajutor de pastor, în loc să meargă într-o comunitate rurală ungurească unde era nevoie de un preot reformat. În timpul acesta dosarele tânărului pastor înfocat de hormoni şi iredentism se îngroşau până în 1984 când, episcopul reformat Laszlo Papp, în urma unui raport din partea comisiei de disciplină despre activitatea ajutorului de pastor, îl trimite  disciplinar din Dej într-o comună rurală ungurească ca pastor. Laszlo Tokes nu acceptă apostolat într-o comună fără asfalt şi credincioase ne emancipate şi se mută înapoi la Cluj, la părinţii săi. Tatăl pastorului, Istvan Tokes, era profesor la Institutul reformat din Cluj pe care-l absolvise şi fiul său, se curta şi el cu Securitatea, care-l cunoştea bine pentru iredentismul ce mocnea din el şi atinsese cotele urii faţă de tot ce era românesc. Era cunoscut ca un antiromân înverşunat din vremea când  Honvedseg, lui Horthy de data asta, a  intrat  în Cluj în Septembrie 1940, şi el imediat şi-a lăsat studiile din Elveţia venind la Cluj să se pună în slujba horthismului cu trup şi ură împotriva românilor. După retragerea Honvedseg-ului, în 1944, Istvan Tokes s-a spovedit imediat la comunişti şi securişti. Aşa-s pastorii reformaţi, se tot reformează şi cum se reformează tata la fel şi fiul. Treabă multă şi serioasă la Securitatea din Cluj, iniţial ruso-iudaică-iredentistă. În 1986, Episcopul Laszlo Papp printr-un colonel de Securitate primeşte o sarcină de îndeplinit, adică să-l aducă pe Laszlo Tokes în Timişoara, ceea ce înseamnă că Securitatea avea un plan cu el. Sarcina este dusă la îndeplinire şi din 1986, Laszlo Tokes devine asistent de pastor la Biserica Reformată de la Maria, cu explicaţia că s-a reconsiderat sancţiunea disciplinară precedentă a pastorului. Instalat la Timişoara este sub pus sub supravegherea ofiţerului de Securitate Radu Tinu, fiind folosit ca nadă pentru iredentiştii interni şi externi, plus alte mărunţişuri securistice pentru că era bine prins în plasa lor, dovedit ca mincinos ordinar, duplicitar dezgustător şi antiromân o sută de procente. Era omul domnului, fără dumnezeu.

Având gene mizerabile de personalitate, intră în conflict cu bătrânul pastor al bisericii, Leo Peuker, alt informator de nădejde, conflict ce se amplifică şi iar intervine Episcopia Reformată. Bătrânul pastor cedează printr-un infarct şi Laszlo Tokes îl ridică în slavi cu vorbe, tipic la ipocriţi, şi rămâne pastor plin. Totul pare aşezat până ce nişte reclamaţii, de ordin financiar, ajung la Episcopia Reformată şi îi aduc din nou comisia de disciplină pe cap, apar noi fricţiuni între episcop şi Tokeş, învinge episcopul reformat care îl mută disciplinar în mediul rural. În acest interval Tokes scrie scrisori în Ungaria cât de prigoniţi sunt ungurii sub Ceauşescu şi refuză să plece, îşi aduce avocaţi şi cere un recurs. Pierde şi recursul şi i se fixează termenul de evacuare 15 decembrie 1989 şi mutare la Mineu în judeţul Sălaj. Unii dintre enoriaşii reformaţi fac pichet în faţa locuinţei bisericii şi informează trecătorii despre nedreptatea ce i se face pastorului. Încet lumea se adună şi, deşi, nu cunosc adevărul situaţiei sunt de partea pastorului pentru că în acei ani toate relele în România veneau de la Ceauşeşti şi astfel s-a declanşat scânteia revoluţiei  timişorene dintre acei oameni trecători pe acolo. NU Laszlo Tokes  a fost scânteia revoluţiei, a fost doar o întâmplare că în faţă casei parohiale să se producă scânteia revoluţiei timişorene. Cercetaţi evenimentele, ascultaţi cu luare aminte mărturiile celor ce au fost acolo, atunci şi judecaţi toate documentele acelei săptămâni, Laszlo Tokes a fost unul dintre cei mai mari beneficiari ai revoluţiei de la Timişoara. Oamenii adunaţi în faţa casei parohiei în care locuia pastorul, în spontaneitatea creată îi cereau să iasă la fereastră şi să vorbească, şi de fiecare dată când a ieşit la fereastră spunea: mergeţi acasă, totul e în regulă. Nimic altceva, deci pastorul scânteie era de fapt o anti scânteie revoluţionară. Când mulţimea înflăcărată, insistentă i-a cerut: Veniţi cu noi, Laszlo Tokes s-a ascuns după perdele şi nu a mai ieşit deloc la fereastră. Lumea l-a lăsat, în plata Securităţii şi a Domnului, a trecut podul şi a început revoluţia în faţa judeţenei de partid. Laszlo Tokes s-a ascuns în casa parohială până ce a venit Miliţia şi l-a evacuat forţat la Mineu, într-o casă mare înconjurată de linişte rurală, departe de revoluţionarii timişoreni care erau târâţi în aresturi şi maltrataţi, departe de cei ce  cădeau în faţa gloanţelor.

Aceştia au fost adevăraţii eroi ai revoluţiei, nu Laszlo Tokes ce este marele beneficiar al ei, care imediat a fost primit la Bucureşti de către Ion Marcel Ilici Iliescu ca mare erou revoluţionar – care nu a făcut nici un pas alături de revoluţionari – şi aşezat în Consiliul de conducere, al celei mai mari farse din istoria noastră recentă: Frontul Salvării Naţionale! Îl mai consideraţi să fi fost aşa ceva? Ce părere aveţi acum despre salvarea naţiunii?

Laszlo Tokes a fost mediatizat peste măsură de foştii ziarişti ai presei comuniste, ce nu ştiau cum să se metamorfozeze mai repede în lustragii Consiliul FSN, iar cizmele ungureşti le preferau ca dovadă a democraţiei de Bucureşti. A fost purtat peste tot în lume, pe cheltuiala statului român, drept scânteia revoluţiei plăsmuindu-i un cult al personalităţii, ce s-a dovedit a fi fals şi nefast pentru naţiunea română. Iredentiştii UDMR-ului, majoritatea fii şi nepoţi de hothişti,  l-au susţinut şi fixat ca vârf de lance al iredentismului lor, conştienţi că prin cultul personalităţii făcut are o imunitate unică. Ca să-l facă şi mai infailibil, după plimbări în lung şi latul Balatonului l-au uns mare episcop la Oradea, în mai 1990! Nu stăruim că de la suplinitor de pastor la  episcop, după canoanele reformaţilor sunt câteva trepte obligatorii de urmat, nu şi de o asemenea scânteie revoluţionară, care pe dovezi, are atâta credinţă dumnezească câţi păduchi are o balenă pe burtă! De mare ajutor i-a fost şi conaţionalul său iubit Imre Asztalos, unul din puţinii unguri care pentru interese ascunse atunci, dar cunoscute acum, şi-a luat un nume de olah: Virgil Măgureanu şi i-a mers foarte bine în fruntea Serviciului Român de Informaţii, timp  de nouă ani, în care din adevăratele dosare ale Securităţii a făcut o avere imensă, a cărui vârf, la fel ca al unui gheţar arctic, a fost descoperit abia în 1997 în mass media bucureşteană. După această dezvăluire, Imre Asztalos s-a retras zâmbind ironic, avea dosare grele în apărare şi de şantajare a multora de la putere şi a căţărătorilor la putere. Cei din interiorul serviciului de informaţii se întreabau, făcând pe naivii, unde-s dosarele lui Laszlo Tokes? Şi nu numai dosarele acelea, dar mai ales cele 50 de pagini de declaraţii date la Securitatea din Zalău în decembrie 1989. Ar fi foarte importante să le cunoască românii! Ca din întâmplare, dar nu întâmplător, tocmai atunci Imre Asztalos îşi tăia porcul de Craciun pe acolo. Pe urmă, calm şi rece, sigur pe pradă ca un şarpe veninos, asista la procesul Ceauşeştilor. Imre Asztalos a devenit şarpele cu ochelari, clopoţei şi dosare de şantaj. 

În 1995, UDMR-ul iredentist în frunte cu Marko Bela, Laszlo Tokes, Frunda Gyory şi Takacs Csaba, au fost invitaţi la Centrul Carter din Georgia – Atlanta la un pre arbitraj ungaro-român în cadrul unui aşa zis „Project of Ethnic Relation” să-şi susţină doleanţele etnice, pentru că toată presa nord americană duduia de suferinţa şi deznaţionalizarea etnicilor unguri din Transilvania, iar Ambasada Română din Statele Unite dormea pe ea. Noul arbitrul al noului arbitraj era Jimmy Carter care, fiind vorba de democraţia americană, a invitat şi partea română. Şi românii s-au dus la fel ca la Viena în 1940 şi la fel au şi pierdut. Liviu Maior, Ovidiu Şincai, Nicolae Ţăran au venit complet nepregătiţi pentru confruntare, au fost timoraţi şi s-au  purtat cu umilinţă, acceptând toate fabulaţiile ungurilor în aşa zisului pre arbitraj. Singurul om pregătit şi determinat să prezinte corect atât realitatea istorică cât şi cea socială a fost Emil Roman, dar iredentiştii cunoscându-i valoarea şi forţa argumentului, au aranjat cu gazdele să nu fie primit la masa dezbaterilor. Şi nu a fost acceptat. În acel moment ori ce delegaţie din lume s-ar fi ridicat şi ar fi plecat, cu o singură excepţie, aceasta condusă de Liviu Maior. Imaginea lor a fost de nişte rumunculi, să folosim sintagma lui Mihai Eminescu, pe cât de plastică pe atât de adevărată multora dintre noi. Ungurii au fost foarte determinaţi şi cu tupeu au cerut autonomie, statut special de minoritate faţă de celelalte minorităţi, limba ungară să fie a doua limba oficială, învăţământ numai în ungureşte, lege specială a cultelor şi eliberarea unui criminal ungur. Guvernul român (??) a greşit fundamental că a acceptat un asemenea pre arbitraj, suntem stat independent, constituţional, dacă totuşi s-a acceptat, de dragul unei parade democratice sudiste, în Georgia americană, nu trebuiau trimişi nişte rumunculi, ci nişte personalităţi bine informate chiar şi despre democraţia statului american georgian, în care nu mai există picior de amerindian după Removal Act din 1830. După acest act, brava armată americană a scos forţat din Georgia 18.000 (optsprezece mii) de amerindieni dintre care peste patru mii au murit pe drum (Trail of Tears) iar pământurile lor au fost vândute la licitaţie. Ungurii s-au impus în discuţii, iar Gabriel Andreescu, care a fost adus sa-i care geanta lui Laszlo Tokes, l-a comparat pe acesta cu Martin Luther King. Ce trepăduş amărât! Acceptarea unui astfel de pre arbitraj este încă o palmă dată guvernului Iliescu, gros şi nesimţit. Laszlo Tokes si ai lui, din guvernul de la Bucureşti, nu fac atâţi paşi mărunţi câte picioare în cur le dau con-guvernanţilor români, iar sub Traian Băsescu românii ardeleni s-au săturat de toţi. În mod special de Dracula de Cotroceni de când l-a decorat cu Steaua României pe Laszlo Tokes şi l-a făcut europarlamentar la Bruxelles să susţină iredentismul şi segregaţia şi de acolo. Şi Laszlo Tokes, sprijinit de Viktor Orban supranumit noul Kossuth, îşi face cu prisosinţă datoria faţă de fantoma Kossuth şi de umbra lui Viktor. La început a cerut autonomia unui pretins ţinut secuiesc, în care la recensământul din 2002 s-au declarat secui  numai 778 de persoane, deci secui cât abia pot face un sat secuiesc, nu un ţinut! Fostele scaune secuieşti au fost ungurizate  încă din 1867 (deschideţi istoriile!).

Nu a trecut mult şi iredentiştii şi-au adus aminte de Partium, adică o parte, rămasă în afara paşalâcului turcesc din Ungaria după Bătălia de la Mohacs, în vecinătatea Transilvaniei. Odată cu înfrângerea otomanilor de către habsburgi, Partium a trecut la imperiul habsburgic, apoi Austro-Ungariei şi din 1918 prin tratat de pace, a fost împărţit, după criterii istorice şi demografice: Ungariei,  României,  Slovaciei. Acum iredentiştii lui Laszlo Tokes considerând Maramureşul Voivodal şi Bihorul lui Menumorut, sunt părţi din partium-ul lor, adus aici şi lipit de strămoşii lor la Ungaria Sfântului Ştefan, îl vor în primul pas mărunt autonom, al doilea pas îl vor face repede! Attila Cseke, deputat UDMR, a pus un proiect de autonomie pentru Partium în Parlamentul României. Sperăm ca Dracula de Cotroceni, până una alta, să-i dea şi lui Steaua României.

Între timp, europarlamentarul Laszlo Tokes are şi el un proiect deocheat la Bruxelles: Protectoratul Transilvaniei.  De ce nu, e liber, azi nimeni nu mai e băgat în cămaşă de forţă! După cum se ştie, un protectorat trebuie să aibă un protector şi probabil, după Laszlo Tokes nu ar exista mai bun protector decât Ungaria Sfântului Ştefan. Nu e ridicol, e absurd, halucinează din propria-i grandomanie şi probabil se şi visează guvernatorul protectoratului închipuindu-se întruchiparea lui Kossuth! Ar trebui să-şi revină cât de cât la realitatea vremurilor care le trăim, ca să nu mai adăugăm, că dacă ei au drepturi istorice, ale noastre-s dinaintea venirii lor pe aici.

Nu mă interesează viaţa familiară a nimănui, nu mă interesează şi nu mă implic în discuţii pe această temă, dar am citit scrisoarea doamnei Edith Tokes, ce a fost publicată  în mai multe ziare din România, din care încă odată mi-am dat seama de personalitatea şi lipsa de caracter a pastorului Laszlo Tokes. Recomand lectura acestei scrisori tuturor celor ce cred că am resentimente faţă de anti-scânteia revoluţiei timişorene. Nicidecum, din contră, ca om şi medic am compasiune pentru el, de soţia sa care între timp a divorţat şi-mi pare rău de concetăţenii mei unguri, ce se lasă manipulaţi, înfierbântaţi şi mobilizaţi într-un iredentism şi o segregaţie  nepotrivite vremurilor europene actuale. Suntem liberi şi egali, trebuie să fim altfel în secolul XXI.        

 

 

Almanah „Curentul Internaţional” 2014

Posted by Stefan Strajer On February - 26 - 2014

Almanah „Curentul Internaţional” 2014

Autor: Doina Popa

În luna ianuarie a acestui an a apărut, ca o încununare a anilor de publicare a ziarului „Curentul Internaţional” (editorialul românilor din America şi de pretutindeni), dar şi ca o deschidere spre noi speranţe, Almanahul acestei publicaţii, care a văzut lumina tiparului timp de mai bine de 10 ani, condus fiind de o echipă de români inimoşi, însufleţiţi de patriotismul pregnant al celor ce-şi poartă dorurile pe meleaguri străine.

L-am aşteptat cu nerăbdarea cititorului fidel şi iată că, într-un final de peripluu alb, de iarnă îndârjită, îl am în faţa ochilor, admirându-i coperta luminoasă ce poartă pe fondul alb ca neaua de-afară, cifrele anului 2014 cu cele două simboluri ale drapelelor român şi american, înfrăţite pe Coloana Infinitului lui Brâncuşi.

Pe coperta din spate ne încântă privirea o atrăgătoare hartă a României, înnobilată de imagini reprezentative în culori vii ale vestigiilor naturale, culturale şi istorice.

Pe prima pagină îmi reţin atenţia pozele celor trei muşchetari români, care au dus şi duc încă mai departe flacăra românismului pe pământ american: director-editor, Ştefan Străjeri; redactor-şef, Gabriela Petcu; grafician-tehnoredactor, Valentin Popescu.

Coperti Almanah 2014 crop

Un cuvânt înainte cu retrospective din istoria Almanahului Românesc apărut în America la începutul  sec.  XX, ne prezintă Ştefan Străjeri, inimosul nostru bucovinean, care a continuat temerar să ducă apariţia ziarului la o cifră admirabilă, 500 de numere, continuând cu speranţe şi în plan virtual, reuşind  această frumoasă performanţă a Almanaului.

Gabriela Petcu subliniază poziţia Almanahului ca fiind o însumare a tot ceea ce publicaţia s-a dovedit a fi, o largă şi competentă informaţie impunăndu-se atât prin pulsul realităţii socio-politice şi culturale cât şi prin forma concretă de relevare a fidelităţii.

Respectând normele unui Almanah, sau Calendar cum i se mai spune, ne întâmpină pe primele pagini, Calendarul Creştin Ortodox al anului 2014, pe care orice român şi-l doreşte pentru a urmări sărbătorile noastre ortodoxe şi nu numai.

Ziua de 1 Decembrie 2013, Ziua României sărbătorită pe ambele maluri ale râului Detroit, ne este prezentată în ipostaze însufleţite de imaginile fotografiate din diferite locuri unde s-au desfăşurat acţiunile sărbătoreşti.

Pe rând apar rubrici precum Analize şi Controverse în care Vasile Şoimaru, din Chişinău – Basarabia, ne conduce printr-un nou holocaust economic şi chimic, aplicat românilor dupa cel kominternist, iar scriitorul Corneliu Florea din Winnipeg – Canada, ne oferă pagini de „Nomenclatură comunistă după Tismăneanu”.

Un interviu cu Larry Watts este consemnat de  Nicolae Balint din Târgul Mureş, iar „datoria de a afla adevărul” după care se află în căutare Corneliu Florea, „tulbură liniştea românilor ce exploatează bogaţiile Daciei”. Tot aici, Virgil Raţiu din Bistriţa Năsăud întoarce fila istoriei la „Noaptea de 13-14 septembrie 1940”.

Cu inteligenţă şi luciditate, Silvia Jinga din Michigan ne pune în faţa unei întrebări serioase: „Ce au adus României cei 24 de ani de capitalism”, ani lungi care i-au condus pe români printr-o „iluzie deşartă”.

Un concept nou, despre guvernarea globală, ne prezintă Vasile I. Zărnescu prin recomandarea şi prezentarea cărţii lui John Fonte „Sovereignity or submission” (Suveranitate ori supunere) publicată în anul 2011.

„Politica la nivel înalt sau ipocrizie politică” prezintă Nicolae Balint, încercând să afle cine învaţă  din nenumăratele lecţii ale istoriei?

Nu lipsesc din cuprinsul editorialelor: George Petrovăi, Maria Diana Popescu, Ion Măldărescu, Ioan Mugurel Sasu.

Magazinul istoric este prezentat de Ioan Ispas, care-l descoperă pe „Dromichete, înţeleptul rege al geţilor”, iar Remus Macovei ridică vălul care-i acoperea pe plugarii dispăruţi la Turtucaia.

Nu lipsesc nici „Caracteristicile şi orientările noi ale politicii Chinei” de Vasile Şonea, dar nici cea de-a XIX-a ediţie a Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice cu tema „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istoric. Cultură. Civilizatie.”

„Prizonier în propria ţară” de Aurel Sergiu Marinescu se continuă cu capitolele în care „adevărul trebuie spus deschis, istoria trebuie cunoscută aşa cum a fost cu adevărat”.

„Meditaţiile despre omenie” de Monica Ligia Corleanca ne dezvăluie o „Nedumerire”, care se propagă în mai multe, din călătoria prin spaţiul existenţial.

Prezentarea unei cărţi surprinzătoare „Dăltuiri” de Radu Stanca, ne-o oferă Anca Sîrghie din Sibiu, precum şi evocări de la Montreal de Ziua Limbii Române.

Din Almanah nu lipseşte nici „Jurământul lui Hippocrate” de Corneliu Florea, dar nici ce se mai poate spune despre un artist romn, Ştefan Popa Popa’s.

Atrăgătoare sunt paginile cu mistere din Istoria Universală şi a Omenirii, dar şi cele din Munţii României.

De la „Libertatea prin post” de pr. Ilie Rusu şi până la „Creştinismul în Marea Britanie pe cale de dispariţie” de Alice Cobeanu, nu străbatem decât o cale de câteva pagini minunate.

La rubrica „Români în lume”, Gabriela Petcu ne prezintă într-un interviu pe cei care duc românismul în Belgia: Ioana Chiriţă, Stany Maskeus, Ştefan Tinca, iar la rubrica „Românii în S.U.A” nu lipseşte Silvia Jinga cu un episod din serialul „Fragmente din Babilon” de data aceasta „Vecinele filipineze”, captându-ne atenţia cu relatări incitante trăite la New York, suprapuse uneori peste amintiri vii ale copilăriei petrecute la Şercaia-Făgăraş.

Ştefan Străjeri ne prezintă câteva pagini din istoria şi experienţa primilor emigranţi români din America, iar Herman Victorov ne conduce prin „Vestul Statelor Unite”, în pagini din jurnalul  „Din viaţa unui om oarecare”.

Yvette Larsson promovează imaginea României în lume în interviul realizat de Ştefan Frîncu – Danemarca.

Bineînţeles că nu lipsesc invenţiile, reţetele naturiste şi sfaturile terapeutice, nici  rebusul lui Adalbert Gyuris.

De la poeziile umoristice şi clasice ale lui Valeriu Cercel, la poeziile satirice şi epigramele lui Sorin Olariu, de la microreportajele şi poemele Doinei Popa, până la rubrica pentru copii, ne despart doar câteva cuvinte înţelepte ale lui George Petrovăi  şi poeziile în grai bănăţean ale lui Sorin Olariu.

Un cod al bunelor maniere, câteva sfaturi ale bunicii şi chiar bancurile alese ne conduc spre reţete culinare, folclor şi tradiţii până la moda pentru fiecare.

Între Calendar şi Zodiac s-a parcurs o cale lungă, atât de bogată şi variată, o adevărată sursă de bucurii pentru iubitorii de lectură, români de-acasă şi de pretutindeni.

Doina Popa, Dexter, Michigan, SUA.

In Memoriam: Nicolae Florescu

Posted by Stefan Strajer On November - 22 - 2013

In  Memoriam: Nicolae Florescu 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Am primit izbitoarea veste cu durere, aici în nordul preriei canadiene, şi mi-am revenit greu, am păstrat un moment de reculegere şi am aprins o lumânare.

Pentru mine NICOLAE FLORESCU, înainte de a fi un erudit literar, doct în istora literaturii române, critic şi prozator pe parcursul unei jumătăţi de secol, este românul care mi-a întins mâna peste ocean, m-a primit în România şi mi-a deschis cu bunăvoinţă JURNALUL LITERAR din Bucureşti. Îi mulţumesc, îl respect şi-i voi păstra memoria cu pietate.

Dl-Nicolae-Florescu-la-redactia-Jurnalului-LiterarFoto. Nicolae Florescu, la redactia Jurnalului Literar

Eu vorbesc de Nicolae Florescu şi de mine, amândoi am venit în această lume în plin război mondial, amândoi am învăţat pentru o diplomă universitară, dânsul a devenit un literat cunoscut şi apreciat, eu medic. Amândoi am muncit conştiincios pe paralele inegale. După terminarea Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al. Ioan Cuza” din Iaşi, NICOLAE FLORESCU devine redactor, întâi la Radiodifuziunea Română, apoi la Revista „Manuscriptum” şi redactor-şef la „Revista de Istorie şi teorie literară” fiind şi cercetător ştiinţific. Acestea au fost pistele sale de erudiţie de pe care şi-a etalat apoi opera. Ajungând la opera lui o las pe mâna şi mintea profesioniştilor competenţi, eu amintesc doar ceea ce nu a mai făcut nimeni până la el şi după el, a cercetat şi a scris: Întoarcerea proscrişilor!! Reevaluări critice ale literaturii exilului!! Resemnarea Cavalerilor: reevaluări critice şi memorialistice ale literaturii exilului, împreună cu Doamna ILEANA CORBEA, care mi-a făcut o mare bucurie printr-o scrisoare de apreciere, pe care o păstrez cu preţuire. Despre proscrişi, începând lista cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horea, Horia Stamatu, Paul Goma şi alte zeci de nume ce au dat valoare culturii româneşti, a celor ce prin mass media exilului au susţinut conştiinţa naţională, printre care, spre sfârşitul listei, mă număr şi eu cu o modestă contribuţie. Despre întoarcerea proscrişilor au încercat să scrie şi alţii, dar firav fără aceeaşi competenţă şi curaj pe l-a avut NICOLAE FLORESCU. Apoi, când de undeva de sus şi din afară a venit ordinul păstrării în continuare a listei proscrişilor, majoritatea lor s-au oprit intimidaţi, ba unii dintre ei, la ordin s-au apucat vârtos să-i minimalizeze, denigreze şi marginalizeze.

În acest timp, NICOLAE FLORESCU şi-a continuat cu elocvenţă profesională evaluarea literaturii exilului şi a atitudinii intelectuale a românilor din ţară şi pretutindeni în JURNALUL LITERAR pe care l-a reînfiinţat şi condus până în ultima sa zi, fără să ţină cont de grila antidemocratică numită politically incorrect! Şi pentru această îndrăzneală profesională şi de caracter, cei de sus şi din afară au început să-l marginalizeze şi să-i restrângă fondurile revistei până la limita imposibilităţii de a mai apare, pentru că era o revista de cultură şi atitudine intelectuală liberă! Libertatea a creat valorile, dictaturile politico-economice mizeria socială.

Aş dori să nu am dreptate în ceea ce gândesc acum, dar cred că NICOLAE FLORESCU a ajuns şi el pe o nouă lista a proscrişilor a celor din ţară şi din afară,  a simţit şi a suferit din ce în ce mai mult. Şi pentru el, dar mai ales pentru cultura românească care, din nou, nu e liberă ci constrânsă politic şi condusă de indivizi şi clanuri meschine. E părerea mea, de om liber din aceiaşi generaţie cu el.

Dumnezeu să aibă bună grijă de NICOLAE FLORESCU!

(Noiembrie 2013, Winnipeg, Canada)

 

DATORIA DE A CĂUTA ADEVĂRUL

Posted by Gabriela Petcu On November - 13 - 2013

DACOROMANS-wbCorneliu FLOREA

„Romanii, pentru a exploata în linişte minereurile din Rodna, au închis accesul din Maramureş spre Valea Someşului cu două fortificaţii puternice de pământ, ale căror urme se văd şi astăzi. Una la intrarea pe Valea Sălăuţei, lângă Salva, pe locul numit  Dumbravă; iar altă la sud de Romuli, la 10 km de trecătoarea Şetref, la o înălţime de 500m., pe locul numit Tarniţa Neagră, pe ţărmul stâng al Sălăuţei”.

Paragraf din Istoria  Maramureşului a profesorului Alexandru Filipaşcu de Dolha şi de Petrova, doctor în filozofie şi teologie, Editura Gutin, 1997. pag.19 (şi subsemnatul a sprijinit reeditarea acestei Istorii a  Maramureşului).

 

Cine tulbura liniştea romanilor ce exploatau bogăţiile Daciei?

DACII  LIBERI  din MARAMUREŞ!

 

Despre dacii liberi ai Maramureşului am auzit, pentru prima dată, de la un profesor de istorie în bufetul Comunei Leordina, din Maramureş, unde, în 1963, am fost repartizat  medic de circumscripţie. În anii aceia, ai păşirii cu avânt pe drumul gloriosului comunism, intelectualitatea  satelor avea la dispoziţie bufetul comunal, unde, pentru că în vino veritas se spunea ce nu auziserăm prin şcolii şi facultăţi. Tot atunci, am auzit din gura  profesorului, fugit din Bucureşti să scape de stafiile albastre, de asemenea pentru prima dată, întrebarea: Cum, mama supărării, vorbesc maramureşenii româneşte ca ceilalţi români, dacă romanii i-au închis în afara Daciei cucerite de ei?! O asemenea întrebare nu am mai auzit  niciodată, m-a uimit peste măsură, mai mult mă urmăreşte încă, pentru că trebuie să aibă şi un răspuns corect.

 

Mult mai târziu, eram deja în Canada de mulţi ani, când am citit cărţile de călătorii ale medicului scriitor, Dr. Victor Coroianu din Germania, şi am luat legătura dânsul. Tocmai se întorsese, plin de imagini şi idei, din Britania şi în discuţia purtată, la un moment dat, a pus aceiaşi veche întrebare: Nu înţeleg cum se face că romanii au stat în Britania patru sute de ani şi nu s-a prins latină de ei, în timp ce în Dacia au stat numai o sută şaptezeci de ani şi noi vorbim o limbă similară? Alt mister istoric! Dacă dânsul nu avea răspuns, eu ce să spun. Am persiflat, probabil nu sunt aşa de dotaţi neuro-senzorial ca noi, apoi e şi mare diferenţă de IQ în defavoarea lor pe care o maschează prin infatuarea şi aroganţa lor recunoscută în toată lumea.

 

Colegul meu mai mare, mai umblat şi înţelept, mi-a zis: „În Iordania au stat şase sute de ani şi latina romanilor acolo e zero!” Şi acest argument m-a pus pe gânduri, simţindu-mă  şi mai încurcat, amintindu-mi de întrebarea profesorului de istorie din Leordina „Cum, mama supărării,… fiindcă aşa încep întrebările grele în Maramureş. Adică, dacii liberi şi-au păstrat obiceiurile strămoşeşti peste veacuri iar limba lor, maternă, au schimbat-o, doar aşa că au auzit că o parte din marele regat a lui Decebal a fost cotropit de legiunile romane ale lui Traian  şi au rămas pe acolo un timp. Apropo, domnule coleg, cu câte legiuni a venit Traian în Dacia?

 

În timpul războaielor  au trecut Dunărea vreo opt sau zece legiuni, după cucerire au mai rămas patru un timp, apoi numai două până la retragerea aureliană, în Anul Domnului 275. Şi cât de mare era o legiune, dacă nu e cumva  secret militar? Istoricii militari spun că o legiune avea cinci, şase mii de oameni. Atât! Atât… Şi cu legionarii ăştia au cucerit un sfert din Dacia, iar după o sută şaptezeci de ani, TOATĂ DACIA, cucerită şi necucerită, vorbeau precum legionarii romani? Să fim serioşi, lucizi şi raţionali şi să nu mai credem aşa ceva! Cu acest subiect am intrat într-un labirint istoric din care nu mai putem ieşi doar cu noi date istorice şi logica istorică. Pentru noi nu există ghemul Ariadnei, zeiţa aia frumoasă a cărui nume înseamnă prea sfântă şi de sfântă ce era l-a ajutat pe Theseus să iasă din labirint să o şteargă cu el deşi era căsătorită cu Dionysus.

 

Nu fi rău, nu-i treaba noastră, lasă mitologia greacă deoparte să nu te audă Hera, o ranchiunoasă şi jumătate, te poate picta lui Zeus şi să vezi ce surprize! Dar pentru că veni vorba de fidelitate, crezi că femeile dace care s-au iubit cu legionari şi au născut copii nu i-au mai învăţat  limba maternă, ci de mici le cântau numai cântece de leagăn în jargon roman?

 

Nu se poate aşa ceva, e împotriva firii materne. Este încă un argument că în locul adevărului istoric despre „Limba Dacilor”, noi avem fabulaţii mai excentrice decât cele din mitologii. Aşa de curiozitate, te rog domnule coleg, cam câţi daci erau în Dacia acelor vremuri? Greu de precizat, sunt cifre între 650.000 şi 1.200.000 de locuitori. Şi nu ştiu dacă aceştia au fost din TOATĂ DACIA sau numai din sfertul cucerit şi stăpânit  de romani. Înclin să cred că sunt numai cei din provincia romană, fiindcă romanii făceau recensăminte pentru taxarea supuşilor, ori în Maramureş şi Moldova erau daci liberi, netaxaţi. Cine ştie câţi or fi fost de toţi.

 

Şi cât mai trebuie să rămânem la vechile idei, că împăratul Traian a venit în Dacia şi cu ideea unui nou experiment să facă din daci un nou popor, latinizându-i cu vulgara lor din Latium? Doar istoria antică atestă clar că legiunile romane numai au luptat, cucerit şi stăpânit. E o logică istorică, ironic formulată, care subliniază absurdul acelei vechi teorii istorice arhicunoscută, când e clar ca legiunile romane au venit să cucerească Dacia  pentru aurul ei! Vestea aurului dacic ajunsese de mult deja la Roma şi nu numai vestea dar şi aurul. La fel a fost şi cu sarea, de la care a şi derivat cuvântul salariu, fiindcă legionarii primeau şi un săculeţ de sare. De fapt, acum se şi observă că romanii s-au întins în Dacia atât cât să cuprindă şi să stăpânească aceste două bogăţii şi au păstrat două legiuni ca să supravegheze şi apere cele două mari resurse. Legiunea Gemina XIII-a la Apulum (Alba Iulia) pentru aurul din Munţii Apuseni şi Legiunea Macedonica a V-a la Potaissa (Turda) pentru sarea cea pură de acolo. Pentru acestea  exploatări avem dovezi istorice, pentru romanizarea dacilor nici unul! Dar din labirintul istoric în care ne aflăm, discutând originea latinităţii noastre, avem semnale că de la început  romanii se înţelegeau cu tracii, cu geto-dacii deci era o înrudire de limbi. Eu zic chiar o mare înrudire de limbi, aşa că mamele dace continuau să cânte copiilor lor aceleaşi cântece de leagăn ce li s-au cântat şi lor; fiindcă  limbă maternă era acolo şi a rămas acolo până la noi!

 

O, ce frumos şi adevărat sună. Şi eu cred că limbile noastre au fost înrudite înainte de sosirea legiunilor române în Dacia. Mai mult decât a crede, am siguranţa comparând  cu situaţia altor seminţii şi popoare cucerite de romani şi punând în calcul şi faptul că ungurii, turcii şi habsburgii practic au dominat mai mult în Dacia Superioară – Transilvania – şi poporul, urmaşii daco-geţilor, nu şi-au schimbat obiceiurile şi limba.  Teoria înrudirii limbilor vorbite de romani şi de daci, înainte de Anno Domini 105, este o teorie mult mai logică decât cea în care am transformat cuceritorul cu legionarii lui în profesori de latină  vulgară din  Latium. Bună explicaţie, la care vreau să mai adaug că în Dacia Inferioară  nici nu au staţionat  legiuni romane, doar câteva cohorte şi centurii romane, şi urmaşii geto-dacilor de acolo vorbesc aceiaşi limbă precum  dacii tăi liberi din Maramureşul tău drag.

 

*

Da, de suflet îmi este Maramureşul meu drag, i-am dat trei ani din tinereţea mea. Vorbind de tinereţe, se ştie despre Mihai Eminescu, ce a stat o vară întreagă la Blaj, că a devenit un ardent adept al RESTAURATUM DACIA şi a expus în Asociaţia Carpaţi asemenea idei. Şi corifeii Şcolii Ardelene şi-au pus întrebările noastre de astăzi, cercetătorii vor găsi probe şi subînţelesuri. E drept că ei, întâi de toate, au fost animaţi de ideea trezii în conştiinţa românilor ardeleni a sentimentelor de nobleţe a originii noastre latine, dar după venirea romanilor în Dacia. Da, atunci, a fost o mare lumânare şi mângâiere a  sufletului românilor din toată Dacia Antică, un act de identitate. În acel moment istoric numai atât se putea face în Ardeal unde descendenţii daco-geţilor, majoritari aici, erau consideraţi venetici şi toleraţi.

 

Înţeleg, e adevărat, atunci numai atât puteau face în Ardeal. Şi aşa au avut de suferit. Pentru că m-ai antrenat, vreau să mai precizez nişte fapte. Latină de acum, ori de acum o sută de ani, se deosebeşte substanţial de latină cu care au venit legiunile lui Traian în Dacia, Între timp s-au produs schimbări de cum o vorbeau dacii cu romanii atunci, din două motive: unul imperial şi celălalt universitar. Roma imperială a avut o mare puterea economică să-şi dezvolte o nouă cultură şi a început să-şi şlefuiască limba, apoi, şlefuirea spre perfecţiune s-a realizat  prin universităţi, ce au răsărit ca ciupercile în lumea catolică, unde se folosea o latină academică. De toate astea noi, urmaşii geto-dacilor, am fost lipsiţi. Şi parcă astea nu ar fi fost destule, a mai fost o fisură adâncă retragerea romanilor înainte de a deveni creştinismul religia oficială a imperiului şi apoi prăpastia înglobarea noastră la biserica bizantină. Mă opresc aici fiindcă tu eşti ortodox!

 

Şi cei dacă sunt ortodox, e de la părinţii mei şi aşa rămâne, asta nu mă împiedecă să fiu cinstit în faţa adevărului şi să fiu drept, să recunosc deschis cât am pierdut că ortodoxismul nostru a luat alfabetul chirilic în loc de cel latin. Suntem singuri printre latini ce am fost înţepeniţi în chirilice şi prin ele am rămas fără universităţi timpurii. Să mă contrazică cine vrea, dar cu argumente, nu cu injurii şi blesteme de babe bigote!  Eu am un respect deosebit faţă de cei ce s-au unit cu Roma, ca o salvare şi emancipare naţională a ardelenilor români. Mă ridic în picioare în faţa greco-catolicilor de la Blaj, de unde s-au ridicat corifeii Şcolii Ardelene ce au propagat latinismul, poate mai exagerat, tocmai ca să fie perceput mai repede, să se recupereze, cel puţin simbolic rămânerea în urmă. Şcoala Ardeleană, la vreme ei, a sugerat şi militat pentru introducerea alfabetului latin, normal pentru o naţiune latină. Şi dacă tot am ajuns aici, e bine să o luăm şi noi pe urmele lui Mihai Viteazu, a lui Mihai Eminescu şi a multor înaintaşi  clar văzători, a milioanelor de patrioţi şi împreună să decidem ca ţara noastră să se numească DACIA. Da, întâi ar fi o dreptate istorică şi un act de recunoştinţă faţă de cei ce au format un regat unit prin limbă şi sânge – pardon, astăzi se zice ADN – aici în urmă cu peste două mii de ani. Şi ca fapt divers, pentru străini, ar fi o diferenţiere între daci şi rromi. Ştim că o asemenea schimbare e costisitoare, au făcut-o şi alte ţări pentru identitatea şi mândria lor.

 

A trecut atâta timp de aceste confesiuni din dragoste firească de ţară şi neam iar, astăzi, privesc cu silă şi dispreţ  la cei ce o guvernează jefuind-o şi vânzând-o pentru treizeci de arginţi tuturor străinilor şi mă întreb unde sunt dacii liberi să se opună schimbării aurului pe cianură. Ştiu că sunt prezenţi în noua generaţie şi se vor ridica, vor păstra şi apăra DACIA.

 

CORNELIU FLOREACorneliu FLOREA

octombrie 2013

Winnipeg, Canada

 

Cu Î.P.S. IOAN SELEJAN, Arhiepiscop al Episcopiei Covasna şi Harghita

Posted by Stefan Strajer On October - 31 - 2013

Interviu

Cu Î.P.S. IOAN SELEJAN, Arhiepiscop al Episcopiei Covasna şi Harghita

Aici sunt sate în care locuiesc români care vorbesc limba română  numai cu Dumnezeu

Autori: Corneliu Florea şi Virgil Raţiu

Împreună, scriitorul Virgil Raţiu şi cu mine, am hotărât să facem o vizită la Episcopia Covasnei şi Harghitei, să-i luăm un interviu Î.P. Sale Ioan Selejan  pentru a cunoaşte realitatea socială şi religioasă românească din aceste judeţe în care, în timpul ocupaţiei horthyste, armata ungară a profanat, distrus sau dărâmat bisericile ortodoxe române, iar preoţii şi obştiile călugăreşti au fost alungate. La recucerirea Ardealului de Nord-Vest de către armata română nici o biserică din Secuime nu a fost profanată sau distrusă. Este un adevăr istoric pe care mulţi români nu îl cunosc, iar democraţii maghiari de după 1990 îl nesocotesc şi îl ascund în spatele ţipetelor lor iredentiste. Virgil Raţiu a făcut toate aranjamentele telefonice ca Sâmbătă, 15 iunie 2013, să ne întâlnim cu I.P.S. Ioan Selejan şi să ne acorde un interviu. Am calculat timpul şi kilometrii şi pentru că drumurile sunt, cum sunt, între Bistriţa şi Reghin am luat-o prin  Şieu şi am avut ce pomeni de Băsescu şi guvernanţii săi, care bineînţeles circulă cu avionul, helicopterul sau pe perne de aer. De la Topliţa până la Miercurea Ciuc şoseaua naţională este bună şi am oprit să întrebăm de direcţii rutiere de patru ori. De trei ori persoanele întrebate ne-au dat indicaţiile cerute, cu amabilitate şi accent. Le-am mulţumit. A patra persoană, un tânăr, ne-a întors spatele cu nem tudom! Săracul, ce i-au mai spălat creierul!! Ne-am descurcat şi am aflat, în spatele unui gard înalt şi plin, clădirea Episcopiei. Ne-am anunţat sosirea unei măicuţe. Era multă lume, dar ziua era foarte frumoasă, iar curtea cu flori şi arbuşti o adevărată  plăcere. După un timp l-am văzut pe Î.P.S, împreună cu  o măicuţă. Era foarte modest în purtare şi îmbrăcăminte, faţă şi barbă patriarhală, privire senină şi zâmbet de bunăvoinţă creştină. Măicuţa i-a prezentat o familie, apoi alta, iar când a ajuns la noi, ne-am prezentat, iar dânsul ne-a întrebat cum am călătorit şi ne-a rugat, aşa a zis, „să-l mai îngăduim un timp”. După acel timp, a revenit şi ne-a invitat să-l urmăm într-o încăpere. De la început i-am simţit apropierea şi căldura. Ne-a invitat să luăm loc, privindu-ne deschis, cu omenie. Dinainte, de la Bistriţa, Virgil Raţiu a hotărât să încep eu interviul.

IPS-Ioan Selejan-la-Marcus

Părinte Episcop am venit la dumneavoastră, scriitorul Virgil Raţiu de la Bistriţa şi eu din Canada să vă rugăm să ne împărtăşiţi nouă, şi noi mai departe cititorilor din România şi Canada, starea Episcopiei Covasnei şi Harghitei, care are o situaţie specială printre celelalte episcopii din România, fiind o episcopie tânără aşezată într-un foarte vechi spaţiu romanesc, dar bântuit de vechiul iredentism şi segregaţionism unguresc. În Canada foarte mulţi români au aflat despre greutăţile pe care le întâmpinaţi în desfăşurarea activităţii creştin-ortodoxe în Covasna şi Harghita, ceea ce contravine sistemelor democratice atât din Europa cât şi din Nord America. Înainte de a trece la întrebări, dorim să vă mulţumim că ne-aţi primit şi am dori să aflăm câte locaşuri creştin-ortodoxe aveţi în această eparhie?    

– Biserici de mir, capele de spital şi militare cu mânăstirile sunt o sută şaizeci şi cinci. Mânăstiri sunt ridicate opt şi avem şi două schituri.

Cum se manifestă aici libertatea bisericească? Aveţi libertate deplină fără nici o nelinişte sau grijă, teamă? Cum vă desfăşuraţi activitatea creştin-ortodoxă? 

– Din mila lui Dumnezeu nu am fost îngrădiţi în construirea de biserici şi mânăstiri. Există însă o anumită categorie de oameni – nu din partea autorităţilor – un anumit segment de oameni care sunt împinşi de idei şi concepte revizioniste şi s-a întâmplat astfel că am avut  biserici şi mânăstiri profanate. Zideam Mânăstirea Izvorul Mureş şi, într-o sâmbătă, a pătruns o maşină cu inşi ostili, agresivi verbal prin porţile mânăstirii, a făcut un adevărat raliu prin curte;   am reuşit să închidem porţile şi uşile, reuşind să-i identificăm. I-am identificat şi deferit Poliţiei. Nu am auzit să se fi întâmplat ceva în urma plângerii noastre. Am cerut ca persoanele respective să fie trase la răspundere, dar nu s-a întâmplat nimic. Pe urmă au fost scrise pe zidurile mânăstirii cuvinte jignitoare. Astfel de fapte însă nu au avut nici un fel de urmări. Am mai avut momente de acest fel. Înainte de înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei în 1994, un preot îmi povestea că s-a deplasat într-un sat cu puţini credincioşi români ca să ţină slujba Învierii. La Înviere, după obicei, se înconjoară biserica cu Evanghelia şi se cântă „Hristos a ȋnviat”. Preotul mi-a spus că la un moment dat erau aruncate pietre peste acei puţini credincioşi, iar preotul, ce să facă, şi-a pus Evanghelia în cap şi a continuat să cânte „Hristos a înviat”. Acel preot nu s-a plâns niciodată. Nu a făcut plângeri la autorităţi, a rămas cu Hristos şi cu crucea. Nu de mult, mai puţin de o lună de zile, aici, la Catedrala noastră din Miercurea Ciuc, unul sau mai mulţi cetăţeni, care bănuiesc că nu au fost români, au spart geamurile stativelor unde se pun luminări pentru vii şi pentru morţi din pridvorul bisericii, geamuri care apărau de vânt flacăra lumînărilor. Urmele de violenţă şi profanare erau foarte clare pentru faptul că au luat lăzi de gunoi de pe stradă şi le-au vărsat acolo în pridvorul bisericii. Dimineaţa când au ajuns maicile noastre acolo, totul era o mizerie şi un gunoi. Acestea sunt evenimente recente. La această dată persoanele care au profanat biserica au fost identificate de Poliţie. Dar la astfel de fapte nu poate fi încadrată toată populaţia maghiară din oraş. Subliniez că există doar o grupare, un lanţ de idei şi fapte care exprimă ca noi să nu fim pe aici. Ei cred că pot face totul ca în această zonă să rămână un spaţiu pur etnic, spaţiu care să fie oarecum decupat din harta României. Nu să-l mute în altă parte, ci un decupaj unde să nu se mai afle urmă de român. Este interesant ce am găsit şi am aflat aici. Mereu aud din partea maghiarimii că ar fi trăit demult sub opresiunea statului român, fapt care este de mare mirare. Susţin că îşi pierd identitatea şi alte chestiuni similare răuvoitoare. La noi, aici, au venit  mulţi ziarişti, sociologi care vor să afle şi să studieze problemele relaţiilor interetnice. Le-am indicat să cerceteze în oraşele şi satele din această zonă dacă există un maghiar care, sub o formă sau alta, a fost împiedecat să înveţe limba lui maternă, care să nu ştie vorbi maghiara. Dar vă pot trimite în satul cutare şi în satul cutare şi veţi putea constata că sunt români care vorbesc limba română numai cu Dumnezeu. Adică, numai în biserică. Ei aşa puţini cum se află într-un loc, vin şi spun: „Părinte Episcop daţi-ne un preot aici, român, să facă slujbă românească”. Sunt puţini, este adevărat, dar prin asta se dovedeşte că cea care pătrunde cel mai adânc în fibra conştiinţei umane este credinţa. Credinţa. Celelalte elemente de ştiinţă, de cultură îşi au partea lor pozitivă, ele pot preveni, însă credinţa este darul lui Dumnezeu. Este darul pe care nu ţi-l dă să-l aşezi undeva în casă, ci ca să lucrezi cu el, să dobândeşti cu el alţi talanţi, de viitor, cum  spune Mântuitorul. De aceea spun eu, că plângerile maghiarilor despre noi, românii de aici, la curţile Europei  nu sunt justificate. Dimpotrivă, de pildă, pentru maghiari toate şcolile sunt puse la punct, toate dispun de materiale didactice necesare procesului de învăţământ. Nu plouă în ele. Nu mi-e frică să spun, dar aici situaţia din şcoli este inversă, de aceea abandonul şcolar este mai accentuat în cele româneşti. Noi, Episcopia am ajutat şi ajutăm în fiecare iarnă aproximativ 200 de copii, cărora le oferim în fiecare zi câte o masă caldă, pentru că în această perioadǎ presiunea materială asupra părinţilor este mai mare. În situaţii grele i-am ajutat şi cu încălţăminte şi îmbrăcăminte.

ruinele_bisericii_romanesti_din_comuna_capeni_distrusa_de_unguriFoto. Ramasitele bisericii ortodoxe romanesti distruse de unguri in 1940    

Cât de mult, la rândul ei, vă ajută pe Dumneavoastră cu adevărat  Patriarhia Română ? Mă interesează dacă patriarhia bucureşteană îşi face datoria din plin faţă de credincioşii ortodocşi români din Secuime. Vă întreb aceasta pentru că în Nord America, unde trăiesc mulţi români ortodocşi, s-a conturat o opinie oarecum nefavorabilă, chiar dubioasă faţă de activitatea patriarhiei bucureştene, în special faţă de actualul patriarh. Vă adresez această întrebare şi din partea lor, fiindcă există convingeri, că aici faţă de Dumneavoastră, care sunteţi o episcopie tânără şi într-o situaţie cu totul şi cu totul specială faţă de celelalte, nu se face diferenţierea şi nu vi se acordă tot sprijinul moral şi material. Avem impresia, pe baze de fapte, că în Secuime Budapesta face mai mult decât Bucureştiul , de la Patriarhie la Guvern şi Parlament.

– Cel mai important lucru, care constă mult mai mult decât un ajutor  material, a fost chiar înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei în această zonă în 1994. După Decembrie 1989, toate instituţiile statului se aflau în derivă, iar aici, pe toate zidurile scria: „Români, plecaţi de aici” şi plecările au început. Patriarhia a fost prima instituţie care a contracarat iredentismul maghiar, manifestat atât de brutal şi antidemocratic, prin înfiinţarea Episcopiei şi numindu-mă pe mine să o păstoresc. În 1994 mă aflam la Ierusalim la studii, după ce am restaurat mânăstirile de la Tismana şi Polovraci, după construirea noii biserici de la Mânăstirea Lainici am venit aici, într-o profundă rană românească… Vă pot spune ce era în sufletul meu când am venit aici?… Pot, dar cui foloseşte?… M-am dus într-o duminică dimineaţa, cu maşina, într-o anumită direcţie, şi am bătut la uşa a nouă biserici româneşti, dar acolo nu erau nici preoţi, nici credincioşi. M-a primit o singură biserică, care era pe jumătate dărâmată, fără uşi şi fără ferestre. Rămăsese aşa, dărâmată din 1940 de către armata de ocupaţie a lui Horthy! În ea am putut intra fiindcă nu mai avea uşi, nici acoperiş şi devenise o ladă de gunoi şi crescuseră rugi de mure. Era duminica, era vremea Liturghiei şi mi-am zis‚ „Doamne, am ajuns ca bufniţa, pe dărâmături”. În acel moment pe zidul bisericii s-a aşezat o pasăre cerească şi a început să cânte. Atunci am zis în sinea mea că Dumnezeu mi-a trimis o mângâiere şi am săvârşit şi eu o liturghie a lacrimilor. Ceea ce a întreprins  Patriarhia, atunci în 1994, a fost un act de mare curaj creştinesc, ortodox, pentru că populaţia maghiară nu a văzut cu ochi buni înfiinţarea ei. Şi iată că, după nouăsprezece ani, în Episcopia Covasnei şi Harghitei nu mai este nici o biserică românească ortodoxă fără cruce, toate au fost reparate sau reclădite. Biserica  aceea de care v-am vorbit, este din Herculean, a fost dărâmată de un colonel maghiar în 1940, când şi-a pus conaţionalii să lege crucea, turlele şi acoperişul cu funii pe care boii le-au tras jos. Astăzi e refăcută, după 55 de ani! În alt sat românesc, tot după Dictatul de la Viena, când a intrat armata horthystă în el, ofiţerul maghiar a ordonat ca toţi bărbaţii români din sat să vină a doua zi la primărie cu unelte de construcţie. Fiind sub stăpânire maghiară, s-au prezentat, gândindu-se că vor fi trimişi undeva la muncă. La primărie acelaşi ofiţer cu soldaţii lui le-a ordonat: „Cu toţii mergeţi la biserica voastră şi o dărâmaţi”.  Atunci toţi românii au rămas încremeniţi, iar ofiţerul i-a ameninţat: „Dacă nu executaţi ordinul pun armele pe voi”. Românii nu s-au mişcat şi soldaţii maghiari au început să tragă intermitent rafale de avertizare deasupra lor, şi la fiecare nouă rafală coborau puştile până ce gloanţele au început să treacă razant deasupra capetelor lor. Se adunase tot satul, femeile românilor plângeau cu copii în braţe, în timp ce maghiarii îşi manifestau bucuria în fel şi chip. Românii, văzându-şi femeile şi copiii cu sufletele frânte, au executat ordinul de distrugere a bisericii care era sufletul credinţei lor…

În ce localitate a avut loc această bestialitate antiumană?   

– La Doboşeni, mi-a povestit un om bătrân din sat, care vorbea tare rău româneşte, dar s-a dovedit a fi român. A fost de faţă tot satul, a fost o mare tragedie pentru români. Biserica fără acoperiş s-a degradat an de an, cincizeci şi cinci la număr, până ce am venit noi şi am reconstruit-o.

Şi nici un regim, nici un guvern, nici un român din 1940 până în 1995 nu a refăcut nimic în Doboşeni, în timp ce guvernele româneşti respectau dreptul la limbă şi credinţă a minorităţilor?

– Aici este marea tragedie antiromânească. Şi tragedia continuă fiindcă mai avem şi astăzi probleme la biserici. În unele locuri am fost obligaţi să punem bârne, scânduri la ferestre pentru a nu fi sparte după ce au fost restaurate. Într-un caz am chemat Poliţia fiindcă cineva a spart fereastra bisericii. Arată ca şi cum cineva a înfipt o suliţă în piept. Azi aşa, mâine aşa, iar rănile acestea le purtăm mereu. Acum am început să avem mai multă înţelegere şi ajutor de la Consiliul Judeţean. Trebuie să revin la Patriarhia Română care ne-a ajutat foarte mult să obţinem locuri la Seminarul şi Facultatea de Teologie din Bucureşti pentru elevi de la noi din zonă, care după absolvire să revină din nou aici. Şi aşa am reuşit să şcolim peste patru sute de români din Covasna şi Harghita dintre care o sută au fost hirotonosiţi, ceilalţi lucrând în învăţământ, cultură şi alte ramuri sociale ce rămăseseră vacante după 1989. Aici preoţii trebuie ajutaţi mult mai mult pentru că unii au parohii doar cu 50-60 de suflete. Aici suntem grăniceri, grănicerim în interiorul României, unde avem mai multe probleme decât la frontierele externe. Cu părere de rău spun: la români încă nu funcţionează deplin sentimentul de solidaritate.

De la Episcopia Ortodoxă Română din America de Nord a fost cineva aici, să vă cunoască, să afle ceea ce am aflat noi acum? Să vă ştie, să vă ajute?

– Am fost eu odată în zona Montrealului, la hirotonia Episcopului Nicolae. Aşa se face că ţinem legătura, iar unii români de acolo ne mai trimit daruri sau le aduc când trec pe la noi.

Este adevărat că în şcolile ungureşti se predă dintr-un manual special istoria secuilor?

–  Da. Este adevărat. În manual, printre altele, se scrie că aici românii au fost  nişte slugi ale maghiarilor. Distorsionări. Cu părere de rău, pentru România noi nu facem tot ce ar trebui să facem. România este foarte puţin cunoscută în străinătate, de exemplu, dacă vrei să te documentezi despre ea în marile biblioteci de acolo, abia găseşti câteva cărţi vechi sau depăşite, în timp ce despre Ungaria sunt rafturi întregi la zi. Mai mult, fiind prin străinătate, am aflat că în ambasadele noastre nu avem nici hărţile ţării.

Aveţi mare dreptate, trăiesc în străinătate de treizeci şi cinci de ani şi cunosc ce fel de ambasade şi ambasadori avem în Nord America. De ataşaţii culturali, în ghilimele, nici să nu mai vorbim. Am o întrebare, o curiozitate personalǎ, rămâne la latitudinea Dumneavoastră: Patriarhia Română din fondurile sale cât dă la Muntele Atos?

– Din Fondul Central Misionar, un fond mic, ce se strânge odată pe an, în Duminica Ortodoxiei, o mică parte se trimite la Muntele Atos, însă statul român îl sprijină cu mai mult.

– Părinte Episcop, în aceşti aproape douăzeci de ani, aţi împlinit ceea ce nu s-a făcut în cincizeci şi cinci de ani după abominabila silnicie horthystă, ce se continuă, e drept atenuată, cu sprijinul grupurilor iredentiste şi segregaţioniste  actuale. Meritaţi toată consideraţia românilor de pretutindeni, la care o adăugăm şi pe a noastră. Ce perspective aveţi?

– Acum, ne pregătim pentru hramul bisericii de la Valea Mare, unde Sfânta Liturghie o vom sărbători pe un tăpşan, împărţind credincioşilor câte un tricolor; este steagul României. Am cumpărat deja doi kilometri de steag naţional, măicuţele noastre lucrează la confectionarea crâmpeielor de tricolor, iar de la o mănăstire am primit port-drapele. Trebuie să facem liturghia cu drapelele noastre în mâini.

Să vă ajute Dumnezeu. Şi vă va ajuta, aşa cum a făcut-o în toţi aceşti ani. 

Î.P.S. Ioan Selejan nu ne-a lăsat să plecăm la asemenea drum lung, până la Bistriţa, până nu ne-a poftit la masă. A rugat măicuţele să aibă grijă de noi, dânsul fiind aşteptat de mulţi credincioşi. Când am plecat în curtea mânăstiri încă era aşteptat de alţi români.

Am fost foarte impresionaţi de personalitatea Î.P.S. Ioan Selejan, am fost emoţionaţi şi tulburaţi de cele relatate de acest patriarh spiritual şi naţional, ce trebuie cunoscut şi respectat.

 

(Interviu de Virgil Raţiu şi Corneliu Florea, Miercurea Ciuc, Iunie 2013)

CORNELIU FLOREA

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto.Corneliu Florea

virgil_ratiu.2

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto. Virgil Ratiu

Nomenclatura comunistă după Tismăneanu

Posted by Stefan Strajer On October - 1 - 2013

Lectură şi printre rânduri

Nomenclatura comunistă după Tismăneanu

FLOREA-Corneliu-frx-wb

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Vladimir Tismǎneanu – VT – căruia numai anumite persoane autorizate au voie sa-i spună şi Volodea (neautorizaţii au fost consideraţi antisemiţi de către Patapievici într-un articol ce a făcut multă vâlva în 2012, dând şi naştere la comentarii şi butadei în România populaţia se împarte în semiţi şi antisemiţi) a editat în 2012 la Editura Humanitas volumul Lumea secretǎ a nomenclaturii – cu subtitlul Amintiri, dezvăluiri, portrete. Felicitările mele de cititor.

În toamnă, la Târgul de carte „Gaudeamus” volumul a fost prezentat cu tobe şi surle de Mircea Cărtǎrescu, care a afirmat cǎ Volodea îi este fratele mai mare. Nu am ştiut cǎ au origine comună, iar Roman Patapievici a spus cu glas tare în auzul asistenţei, citez mot a mot: Tismăneanu este cel mai excepţional produs al spaţiului cultural românesc, şi insist, este al spaţiului cultural românesc. Am rămas uimit, confuz, jenat de mine însumi,pentru că nu ştiam nici atâta lucru că VT este cel mai excepţional produs al spaţiului cultural romanesc. Apoi m-am liniştit, de ce să mă simt eu jenat, daca cei de la „spaţiul cultural românesc” acceptă fără murmur ce susţine fostul preşedinte al ICR-ului. Până în acel moment eu ştiam cǎ VT nu era nimic altceva decât fiul unor nomenclaturişti comunişti, implantaţi de Moscova la Bucureşti, să ne îndoctrineze forţat. El, VT, a continuat cu devotament misiunea părinţilor săi până într-o zi când s-a strămutat în Statele Unite, unde îi uimeşte pe americani cu politologia anti-comunista. Chamaeleo vulgaris pe latineşte.

Am citit, fără nici o atracţie amintirile îmbălsămate corespunzător vremurilor actuale, bine alese şi auto-cenzurate, deci banale, ca bananele răscoapte, dezvăluirile deja dezvăluite cu adevăr de mult, de alţii mai înaintea lui, dar care nu pot fi editate la Humanitas şi portretele schiţate neclar, incomplete, incorecte. La urmă m-am oprit la ultima dintre fotografiile de familie a lui Volodea anexate la sfârşitul volumului fiindcă spune foarte multe. VT împreuna cu fiul stau între ex-rex-ul şi consoarta lui, trei strâng în mână un pahar, al patrulea îl strânge cu amândouă mâinile, deh, puterea obişnuinţei: să nu-i scape nimic din mână. Precizarea de sub fotografie: Autorul cu fiul său, Adam Volo,  între Majestăţile Lor, regina Ana şi regele Mihai. Ce mizerie de oportunişti, ce parveniţi!! În fond toatǎ cartea e plinǎ numai de asemenea  personaje, cu câteva excepţii, cei ce au fost limitaţi numai la aceastǎ ideologie şi au crezut numai în ea. Atât le-a fost orizontul. De exemplu fostul tipograf Tismineţki, tata lui Volodea, ajuns mare propagandist comunist şi profesor universitar de marxism-leninism la Universitatea din Bucureşti, vehementul antimonarhist, dacă ar vedea această  fotografie imediat  ar face un infarct fatal.

Da, Leonid Tismineţki, tata lui Vladimir Tismǎneanu (evreii îşi schimbǎ numele după cum bate vântul intereselor) a fost unul dintre acei oameni care a crezut cu adevărat în comunism, cum cred arabii în Coran. A luptat pentru comunism în războiul civilo-internaţional din Spania, după care, a fost trimis de la Moscova să bage comunismul pe gât românilor, cu pâlnia şi ţeava, până în 1958, când a fost înlăturat din toate funcţiile şi poziţiile de mare propagandist nomenclaturist, i s-a luat maşina de la scară, a fost anchetat şi dat afară din partid. Anchetat de generalul de securitate Janos Vincze în cadrul unui grup de fracţionişti. Un oportunist, Eugen Florescu a scris un articol despre Leonid Tismineţki intitulat „Ciungul” în care afirmă că: până şi Gheorghiu-Dej l-a dat afară din partid de tâmpit ce era. O opinie târzie şi fără rost, dar o opinie ce se adaugă multor altora şi pentru care VT îi criticǎ şi denigrează pe Dej, Ceauşescu şi baronii lui (mai mult sau mai puţini români, vorba lui Caţavencu) iar pe Eugen Florescu l-a catalogat în volumul acesta de nomenclaturişti: obtuz, vehement, insolent, intolerant şi incult. Câţi ca el acolo sus, şi dovedindu-ne încă odată că,  răzbunarea este arma nomenclaturistului comunist. În concluzie, garantez că dacă tata lui Volodea nu ar fi fost înlăturat din înaltele sale poziţii de nomenclaturist, el nu ar fi fost un rătăcitor prin Venezuela şi Statele Unite ci ar fi ajuns ministru în guvernele tovarăşului Ion Ilici Marcel Iliescu, poate chiar prim-ministru, dacă şi Petre Roman, alt fiu de nomenclaturist, a ajuns pe această poziţie.

lumea-secreta-a-nomenclaturii-vladimir-tismaneanu

Mama lui Volodea, născută Hermina Marcusohn a fost tot o comunistă convinsă alături de Leonid  Tisminineţki la bine şi la rău. În Basarabia s-au cunoscut, în Spania au luptat împreună, la Moscova au fost primiţi ca eroi ai comunismului, iar la Bucureşti tovarăşa doctor Hermina Tismineţki, devine Tismăneanu, este propulsată de la început ca Directoarea Direcţiei Cadre din Ministerul Sănătăţii. Pot să  comentez  pentru generaţiile viitoare că la vremea aceia cadrele şi partidul tăia şi spânzura în toate instituţiile şi întreprinderile din Republica Populară  Romînă, generaţia mea a trăit acele vremuri de oprimare. Dar şi în acest  caz, la fel ca în multe altele, VT contraface, mai bine zis măsluieşte adevărul, şi scrie că mama lui nu avea acces la dosare din cauza securităţii! Hei VT, noi nu suntem studenţi americani, noi am fost studenţi români în acele vremuri!! Cine a înfiinţat şi conducea securitatea ȋn 1948, când a sosit de la Moscova cu trenul, nu pe tancuri, familia Tismineţki? Aud? Securitatea a fost şi a rămas o instituţie militară de execuţie diabolică subordonată ordinelor partidului conducător, tovarăşe fiu de nomenclaturist comunist. Şi apropo de venirea părinţilor nu pe tancuri ci cu trenul special de basarabeni şi evrei comunişti, aduşi la cererea tovarăşei Ana Pauker, să întărească munca de conducere a partidului, nu este important mijlocul de locomoţie ci sarcinile cu care au venit şi le-au îndeplinit împotriva poporului român, îndoctrinându-l forţat prin teroare şi supunere.

VT are şi două surori mai mari ca el, născute la Moscova unde au şi trăit până în 1948 când au venit cu trenul, nu pe tancuri, la Bucureşti unde au primit locuinţǎ de nomenclaturişti şi atunci au văzut, pentru prima datǎ în viaţa lor, o cadǎ de baie, scrie autorul!! Îmi permit să-l întreb: unde erau proprietarii acelor locuinţe?!? În închisorile nomenclaturii!

VT atacǎ cu mult curaj relaţia între comunism şi evreitate, ceea ce ar fi fost foarte interesant să aflăm opiniile şi argumentele celui mai excepţional produs al spaţiului cultural românesc, dar renunţă după un rând, schimbă subiectul şi trece la o statisticǎ din 1930. După care în România erau 750.000 de evrei din care 500 erau în partidul comunist român, de o mie de membri, şi alţii vreo 50.000 simpatizau comunismul, pentru a concluziona este o inepţie să se spună că evreii au adus comunismul (în România ). Chiar aşa o inepţie, de când Mihail Roller  în a sa istorie despre poporul român numai că nu a scris că dacii de pe Columna lui Traian purtat deja, în pieptarul lor de oaie, carnetul roşu de partid. Pentru ca acum cititorii acestui volum, să subînţeleagă de la VT cǎ evreii  nomenclaturişti, care timp de două decenii, pe faţă şi în forţă, au îndoctrinat, supus şi condus  poporul român, nu au adus comunismul în România!! Am fi nişte inepţi, adică proşti, tâmpiţi, idioţi să afirmăm aşa ceva, de ce nu şi antisemiţi. Ca să nu fim antisemiţi absurzi ar fi mult mai bine să susţinem că cei ce au adus şi instalat cu forţa comunismul nu sunt altceva decât nişte descendenţi ai acelor daci, care au scăpat din holocaustul lui Traian. Pentru că a menţiona şi câţi evrei simpatizau comunismul, precizǎm că după 1944 aceştia s-au declarat ilegalişti, unii pe alţii, dovada pentru aceasta fiind de două simple declaraţii de ilegalitate pe care şi le-au dat unii altora şi imediat au  devenit comunişti cu vechi state de plată şi noi funcţii în conducere ale României eliberate...

Citind minienciclopedia nomenclaturii, bine cosmetizată ca să corespundă vremurilor, în care VT se auto-portretizează, de câte ori vrea, în mare politolog democrat, mai ceva ca americanii, dăm peste  mulţi evrei care nu au adus comunismul în România, ci au fost forţaţi de acei urmaşi ai dacilor de pe columnă să clădească cea mai superioară tiranie a tuturor timpurilor, de la homo primigenius la homo sovieticus, apoi, pe rând au şters putina în ţările promise.

NU vreau să mă îndepărtez de această idee principală a scriiturii lui VT, de inepţia românilor, adică prostie, tâmpenie, idioţenie a noastră,  prin care credem, susţinem că evreii au adus comunismul în România, şi am să exemplific cu argumente luate din lumea „secretă” a nomenclaturii: Ana Pauker, născută  Hannah  Rabinsohn, vioara întâia a comunismului din 1944 până în 1953, Alexandru Nicolski, născut Boris  Grunberg, torţionarul şi arhitectul închisorilor comuniste, fraţii Oigenstein: Lev care devine Leonte Răutu, Mihail care devine Oişteanu şi David care devine Dan Răutu, fixaţi la noua propagandă şi culturǎ comunistă la care trebuie adăugaţi Valter Roman născut Erno Neulander, vechea noastră cunoştinţă Tismineţki şi marele Saul Brukner devenit Silviu Brucan. Sau că adevărata ştafetǎ a culturii româneşti a fost înlocuită de Ariel Leibovich, Mark Breslau, Renee Annie Cassian,  Veronika Schwefelberg, Solomon Moscovici, Ştrul Leiba, Anatol E Baconsky, Moise Cohn, Alexander Avram, Moise Davidson, Iţig Wittner, Alexander Zissu Saltman. Dacă ar trebui să-i înşir şi pe cei din comerţ – interior, exterior – ar mai trebui o pagină, dar nu mai e nevoie, nici pentru semiţii cinstiţi, trebuie că mai sunt şi din ăştia, nici pentru „antisemiţii inepţi”. Tuturor le recomand lectura acestui volum.

Ar fi multe de comentat despre acest volum cu nomenclatura din România anilor 1944-1965, ar trebui o masă rotundă, liberă pentru toate opiniile argumentate, absolut deschisă, democratică şi civilizată, nu cu aranjamente anterioare şi fără epitete şi ameninţări, pentru că trebuie dezvăluit tot adevărul şi căutate căile unei noi concordii. Totul trebuie luat de la început şi judecat corect. Românii plătesc tribut greu pentru cele întâmplate evreilor între 1934 şi 1944, în timp ce evreii nu au cerut nici scuzele formale celor pe care i-au aruncat în stradă sau în închisorile comuniste. Este necinstit, este o cale greşită ce nu va duce la concordie. În plus, în ultimul timp, se bate prea multă monedă falsă cu antisemitismul românilor pentru observaţiile şi criticile lor argumentate, fiindcă greşesc şi semiţii nu numai antisemiţii. Pentru opiniile pertinente  românii sunt etichetaţi antisemiţi fără să li se poată contesta criticilor aduse şi încălcând Articolul 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, deasupra căruia nu se pot face alte legi…

Cât priveşte pe VT, căruia îmi place să-i spun Volodea, precum Cărtarescu şi Patapievici, fiind un nume frumos, sonor ce îmi  reaminteşte de eliberatorii care ne-au adus nomenclaturişti comunişti pe tancuri, trenuri şi avioane, îi doresc sănătate şi scrieri corecte.

(Septembrie 2013, Winnipeg – Canada)

    

SALVAŢI ROŞIA MONTANĂ (8) – DIN NOU LA ROŞIA MONTANĂ

Posted by Gabriela Petcu On July - 31 - 2013

 SALVATI-ROSIA-MANTANA-sigla2-wbCorneliu FLOREA

 

„Munţii noştri aur poartă

Noi cerşim din poartă-n poartă!”

(spusă cu durere de moţi,

scrisă de Octavian  Goga)

 

În zilele care au urmat după trecerea mea prin Roşia Montană am rămas aproape complet ataşat de ea. Mă obseda insistenţa companiei „Gabriel  Resourses”, care de 15 ani urmăreşte, pândeşte şi atacă vicios Roşia Montană pentru a o răpune şi a devora-o.  Mă obseda comportamentul unei părţi din mass-media românească ce se prostituează la solicitarea  gabrielenilor şi ca foarte mulţi ce cunosc ce fel de guvernanţi avem văd cei treizeci de arginţi cu care au trădat Roşia Montană, Munţii Apuseni! Obsesiile acestea m-au împins la mai multă informare, pentru a-mi consolida poziţia de voluntar în campania împotriva acestui proiect.

 

Mi s-a părut competente şi de reţinut afirmaţiile profesorului universitar Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţi Babeş-Bolyai şi membru al Academiei: „În privinţa acestui proiect şi al nocivităţii lui comunitatea ştiinţifică din România s-a pronunţat şi, după enumerarea celor ce fac parte din comunitatea ştiinţifică şi se opun proiectului, continuă: implementarea proiectului va duce la dispariţia în cvasi-totalitate a resurselor  valoroase, a patrimoniului cultural şi natural al sitului Roşia Montană, afectând ireparabil mediul”. Aşa va fi. Am citit multe dintre argumentele comunităţii ştiinţifice din România şi m-au convins prin demonstraţiile lor ştiinţifice de consecinţele dezastruoase ale proiectului RMGC (Roşia Montană Gold Corporation) şi observ cum se izbesc nu atât de limitarea intelectuală a guvernanţilor, cât mai ales de lipsa lor de caracter şi rapacitatea, avându-l în frunte pe jucătorul Băsescu Traian. Despre ultimul dintre aceştia, şi la propriu şi la figurat, istoricul Ioan Piso, directorul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei şi preşedintele Fundaţiei Culturale „Roşia Montană” scrie: „se vede cu ochiul liber că toate autorităţile statului – de la ultimul miliţian de acolo şi până la Traian Băsescu – toţi se transformă în activişti de propagandă şi în agenţi de sprijin ai mineritului după proiectul RMGC. Iar domnul Băsescu este cel mai activ în acest sens”.

 

Profesorul universitar Ioan Piso este recunoscut pentru două lucruri: întâi, este o somitate profesională şi didactică, al doilea fiind foarte inteligent şi analitic devine neiertător, caustic cu proştii, răii, ticăloşii. Parcă faţă de proşti e mai îngăduitor, nu şi în cazul Băsescu, care este şi ticălosul numărul unu din România. În articolul din ziarul „Cotidianul” îi aminteşte prim-ticălosului cum, în 2009, înainte de-a fi reales, a semnat „Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Conservarea Patrimoniului Naţional” în care este consemnată şi conservarea patrimoniului de la Roşia Montană şi se cere interzicerea  mineritului intensiv şi cu cianuri. Timpul a trecut de la acea semnătură şi profesorul adaugă: „Domnul Băsescu se poartă de parcă ar avea puternice interese materiale (personale, desigur) în proiectul minier de la Roşia Montană”. Paranteza cu personale, desigur îi aparţine semnatarului şi răzbunarea domnului Băsescu nu a întârziat, răzbunarea lui este recunoscută. În cazul de faţă, piratul răzbunător s-a folosit de doctorul veterinar Kelemen Hunor, pe care la aranjat pe funcţia de ministru al culturii româneşti, care l-a demis pe profesorul universitar Ioan Piso din funcţia de director al muzeului şi l-a împins să-şi ia umbrela din cuier şi să plece la pensie! În ce hal de degradare intelectuală şi morală sunt parlamentarii români dacă au dat cultura română pe mâinile unui veterinar, care este la fel de răzbunător precum căpitanul piraţilor. În paranteză, telegrafic, explicaţia: Kelemen Hunor are o consilieră personală, pe numele ei bun Csilla Heghedus, care i s-a plâns veterinarului cu lacrimi anti-româneşti că ardeleanul român, Piso, nu l-a ascultat , ba chiar l-a supărat rău pe tăticul ei de la Cluj, proiectantul Szabo Balint! Atât i-a fost românului ardelean! Să nu uit: ministrul veterinar lucrează din greu să încropească, cu ajutorul piratului, ţinutul autonom semisecuiesc –semiunguresc şi dacă va reuşi, şi eu nu văd nici o piedica în faţa paşilor mărunţi, căpitanul pirat  va fi pus de preşedinte onorific pe viaţă!

Dar ziaristul Mihai Tatulici îi întrece pe amândoi, şi pe veterinar şi pe prim-pirat, încă de pe vremea când a lansat ruşinea de a fi român, imediat după  Decembrie 1989. Până atunci fusese un aplaudac, în picioare, al epocii de aur şi flaşnetar, pe la toate colţurile, al partidului unic şi al conducătorului mărit, acum a ajuns să se prostitueze şi cu gabrielenii care l-au plătit gras, trimiţându-l în Noua Zeelandă să vadă cum funcţionează o mină. De atunci, nefericitul rebut intelectual a devenit flaşnetarul gabrielenilor la Realitatea TV. A fost trimis, tot pe banii lor, la Roşia Montană ca să-l atragă într-o cursă printr-un interviu pe  profesorul universitar Ioan Piso, ce se afla acolo. Profesorul s-a dus de bună credinţă, în ideea unui dialog pe baze de argumente. Dar rebutul intelectual Mihai Tatulici i-a pregătit argumentarea printr-un grup contra care l-au huiduit, insultat şi agresat pe profesor în public. Profesorul a părăsit emisiunea, fiindu-i milă de unii şi greaţă de alţii. Mihai Tatulici a jubilat că i-a ieşit emisiunea, că a  îndeplinit, cu succes, sarcina de manipulare a companiei care, desigur, îl va trimite să mai vadă şi alte mine. Oricâte mine ar vedea, veşnicul prostituat Tatulici nu va observa, că nu are cu ce, marea diferenţă dintre minele operate de „Gold Corporaţion” din alte părţi, amplasate fie prin deşerturi fie prin munţi pustii, faţă de  Roşia Montană, care se află într-o zonă dens populată, cu o istorie de două mii de ani marcată acolo. Toţi trepăduşii gabrielenilor, printre care şi această ruşine a mass-media româneşti, nu văd decât ce li se spune să vadă.

Multe am aflat, documentându-mă şi discutându-le la „Aletheia” până ce, într-o după-masă, aşa dintr-o discuţie cu scriitorul Virgil Raţiu ne-am urcat în Golfuleţ şi am plecat la Roşia Montană, care este la o aruncătură de băţ de noi, de numai 275 kilometri. Până la Cluj şoseaua este foarte bună – făcută de o companie germană. Să ajungem la Alba Iulia nu mai trebuie să trecem prin traficul Clujului ci printr-o nouă centură ocolitoare, trecem direct spre Turda şi scurtăm aruncătura de băţ. Centura, o veche şi bună idee,  trece la câteva sute de metri si pe lângă marea groapa de gunoaie a Clujului, la marginea căreia a apărut, de necrezut şi nemaivăzut în România socialistă, un micro-cartier nou-nouţ fabricat din materiale uşoare achiziţionate din groapa de gunoi, în care locuiesc cetăţeni români, fără diferenţe de etnie, religie, sex sau vârstă, deci democrată, europeană sută la sută, ce muncesc şi trăiesc din marea  groapa de gunoi a Clujului!

 

Am văzut şi un reportaj, prim plan, foarte bine făcut care m-a şocat. De necrezut ce diversă a devenit societatea clujeană de la dealurile pline de vile la acest modern bidonville de invidiat în toată Uniunea Europeană! De fapt este numai un eşantion al  noii societăţi româneşti care a ajuns din urmă capitalismul cu toate câte le are el!

 

Doamne fă-mi o favoare mică, învie-l pe Ceauşescu şi trimite-l într-o istorică vizită de lucru aici! Motorul Golfuleţului s-a oprit şi am auzit o voce: „Nu vrea să vă mai vadă, nu aţi fost mulţumiţi când v-a dat locuri de muncă şi apartamente la toţi, atâta pricepere i s-a dat, nu ştiam că va ajunge preşedintele vostru! Acum, lăsaţi-l în pace, s-a apucat şi aici de construcţia socialismului. Să  meargă Băsescu şi scutierul lui, Boc, să-i  asigure că dacă aprobă proiectul „Gold Corporation”, ăia  or să le creeze şi lor locuri de muncă!”

 

Motorul Golfuleţului s-a pornit din nou şi noi ne-am dus mai departe, dezgustaţi şi întristaţi, discutând de ce poţi vedea şi auzi la noi în ţară. De la Alba Iulia am luat-o spre Munţii Apuseni pe Valea Ampoiului pe un drum mai mult decât mizerabil. Vai de telescoapele Golfuleţului şi de cururile noastre! Am oprit la Zlatna să ne cumpărăm de-ale gurii, că ne pierduserăm pofta de mâncare după ce trecurăm pe lângă groapa de gunoi a Clujului, pe buza căreia se înălţa micro-cartierul liberilor scormonitori în gunoaie. Magazinul era plin şi de alimente şi de oameni, aveam aici şi o datorie la o doamnă vânzătoare, de la trecerea precedentă. Intrasem să-mi cumpăr ceva de mâncare, că io, ca ţăranul ardelean mănânc numai din traistă, dar nu mai aveau pâine. Doamna vânzătoare aflând ca sunt un drumeţ pe aici şi cum  peste tot se închidea mi-a tăiat din pâine ei patru felii şi mi le-a dat.

 

Doamne, de ce ai făcut poporul asta atât de omenos şi i-ai dat asemenea conducători ticăloşi şi trădători să-l distrugă, împreună cu străinii ţării? Nu mi-a răspuns, o fi fost la cină. Sau poate s-a plictisit de sâcâielile  mele. „Da de unde, nu te mai ia în seamă’’   Tac şi-mi văd de drumul cu gropi şi câini comunitari costelivi şi cu capul aplecat, dar care, odată cu deschiderea mineritului sub victoriosul steag a lui „Gabriel Resources” vor umbla mândri cu covrigi în coadă. Unii dintre noi, românii semănăm leit cu aceşti câini.

 

După Zlatna, spre Abrud, drumul devine absolut pitoresc în apus de soare  şi urcând într-un pas montan îmi dă impresia că intru în sufletul naturii mamă, mă simt bine în natura Ţării  Moţilor. Ce ruşine că nu o cunoaştem cu toţii, că nu o îngrijim şi preţuim cum s-ar cuveni. Şi fără să vreau gândurile mă poartă în Olanda, unde oamenii ţării de o mie de ani ridică diguri solide împotriva unei mări mai înalte, ameninţătoare transformând nişte terenuri mlăştinoase în ţară frumoasă, grădina de flori a lumii prin ei înşişi. Iar noi cu atâta frumuseţe şi bogăţie nu suntem în stare nici de nişte drumuri ca lumea, nu mai suntem în stare nici să ne exploatăm aurul nostru. Suntem încă aici, o parte, suntem genetic foarte bine înzestraţi, majoritatea, dar am ajuns ultimii din Europa în privinţa griji şi randamentului faţă de ţară. După ce trecem pasul, coborând, începem  să ne uităm după o pensiune unde să înnoptăm, nu prea sunt.

 

Ce turişti să vină pe drumuri rele ca ăsta? Se mai găsesc, uită-te la noi! Şi într-adevăr, nu după mult timp ne-a ieşit la marginea drumului Pensiunea „Detunata”. Excepţional de frumos amenajată, modernă, confortabilă, foarte curată, deci se poate. Şi nu eram singurii, erau şi nişte nemţi veniţi pe motociclete, ce stăteau pe terasă la o bere „Ursus”.  Noi ne-am dus în gradină într-un chioşc frumos amenajat  unde ne-am scos merindele şi glajele din traistă şi ne-am apucat de mâncat şi povestit câte în stelele de deasupra noastră, că lună nu era în seara noastră din Munţii Apuseni. Virgil m-a ascultat, ironizându-mă din când în când, cum plăsmuiesc io Tirolul Românesc aici în Munţii Apuseni, prin noi înşine. Şi când am terminat glajele, târziu după miezul nopţii, ne-am luat vorbele şi visele cu noi şi ne-am dus la culcare.

 

Paragina din centrul istoric al Abrudului l-a stânjenit rău pe Virgil, îndeosebi starea de degradare a Bisericii Unitariene şi a casei monument istoric unde au fost trădaţi şi deţinuţi conducători moţilor la Răscoala din 1784.  Până la Roşia Montană  mai erau puţini kilometri, ultimii în pantă, printre nişte clădiri una mai dărăpănată ca alta, dar lăsau de înţeles trecutul lor frumos al bunăstării de atunci ce acum s-a transformat în monumentalitate neglijată. Piaţa veche din centrul istoric, deprimantă şi bandajată de gabrieleni era aproape pustie, cu cutia Poştei Romane, roşie şi prăfuită, căzută pe o rână de pe suportul ei metalic, aşteptând şi ea să se dea drumul la minerit în speranţa ca atunci vin „investitori canadieni” şi o aşează şi pe ea, înapoi pe suportul ei. Să aştepte sănătoasă. Am revăzut cu interes muzeul aurului şi apoi am traversat piaţa la centrul „Gabriel Resourses” unde am fost invitaţi politicos de o altă doamnă să-i ascultăm explicaţiile binefacerilor aduse de proiectului RMGC, ceea ce am şi făcut cu luare aminte, dar în momentul când doamna a văzut reportofonul în mâna lui Virgil, i-a spus să-l închidă. Virgil i-a arătat legitimaţia de ziarist, degeaba. Din acel moment politeţea doamnei s-a întrerupt, precum curentul electric în epoca de aur. Am mai rămas câteva minute într-o conversaţie lâncezită şi apoi am plecat cu pliantele sub braţ.

 

Am coborât la fosta administraţie a minei, Societatea „Roşiamin2, unde, împreună cu un grup venit din Ungaria am coborât în istoria de acum optsprezece secole, în galeriile săpate de minerii şi sclavii romani. Am coborât 150 de trepte şi fiorii reci ai istoriei trecute, atât de bine povestită de ghid, inginerul miner Valentin Rus, ne-a însoţit în cei câţiva kilometri de galerii trapezoidale, electrificate acum, dar pe vremea aceia luminate doar de nişte opaiţe slabe ce aveau nişe speciale în pereţii minei. Grupul din Ungaria era unul feminin ce avea două translatoare din Cluj şi m-a impresionat prin seriozitatea cu care ascultau  şi prin întrebările puse. Erau inteligente şi rafinate în acelaşi timp.

 

După vizitarea galeriilor am urcat la suprafaţă şi am vizitat muzeul în aer liber cu vestigii romane şi maşini unelte folosite în mină din evul mediu până în epoca modernă, apoi am vizitat muzeul interior încărcat de fotografii, planşe şi minereuri aurifere. Aici, inginerul miner a  continuat cu interesante explicaţi şi răspunsuri la întrebări din partea grupului unguresc foarte interesate, ţintite, se vedea că au multe noţiuni şi informaţii despre situaţia de la Roşia Montană. Am observat cum inginerul minier a ocolit cu pricepere întrebările despre proiectul RMGC, rămânând la suprafaţă şi trecând cu şiretenie subtilă la istoria şi monumentelor romane de la Roşia Montana, în care s-a dovedit un adevărat expert. Noi am fost politicoşi, am lăsat vizitatoarele să-şi epuizeze întrebările, după care au mulţumit şi au plecat. Atunci, l-am încolţit noi cu întrebări, la care ne-a răspuns calm, politicos tot la suprafaţă, folosindu-se de… „nu ştiu”, „nu cunosc’” şi chiar de „no comment”!

 

Zâmbind, Virgil la întrebat cum se face de ştie aşa de bine ce a fost aici, acum aproape două mii de ani şi nu ştie ce se întâmplă astăzi în Roşia Montană? Domnul inginer miner, Valentin Rus ne-a privit pătrunzător  un moment şi zâmbind  blând a spus: „Ştiu ce se întâmplă, pentru că este la vederea oamenilor cu vedere, dar eu nu vreau să  fiu  avocatul unei părţi. Adevărul trebuie înţeles şi judecat la lumină, nu ascuns în galeriile propagandelor avocăţeşti! Pentru mine, miner fiind, susţin că se mai poate mineri aici,  pentru încă multe generaţii, dar să minerim aşa puţin şi pe îndelete ca înainte. Cred însă că trebuie să mai facem şi altceva aici în Munţii Apuseni pentru bunăstarea îndelungată a moţilor! Şi din nou, ca inginer miner care m-am ocupat de istoria mineritului, spun că Roşia Montană, înainte de toate, trebuie să devină în ochii lumii ceea este de fapt… cel mai mare muzeu autentic al mineritului aurului şi argintului din lume, pentru că însumează 150 de kilometri de galerii, în toate formele de la începuturile făcute de daci şi romani  trecând continuu prin  toate epocile societăţi până astăzi…”

 

Muzeu al douăzeci de secole prin el însuşi este o mină de aur continuă pentru generaţii şi generaţii de localnici dar şi pentru vizitatorii din întreaga lume. Nemţii şi austrecii au făcut din asemenea mine muzee, cu toate că sunt mult mai mici decât cele de la Roşia Montană, dar comunităţile din jurul lor au prosperat prin acest turismul miner. Să mai adaug şi vestigiile romane, şi clădirile istorice care se află în frumosul peisaj al Roşei  Montană şi vă asigur că va fi cel mai mare şi mai interesant muzeu de acest gen din lume…

 

Corneliu FLOREA

august  2012 – iulie 2013

Winnipeg  –  Canada

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors