O mărturisire de credință despre familie, istorie și neam

Posted by Stefan Strajer On November - 30 - 2018

O mărturisire de credință despre familie, istorie și neam

(Corneliu Florea, Fierăria lui Staricu, Ed. Aletheia, Bistrița, 2018)

Recenzie de Silvia Urdea

 

Pe scriitorul Corneliu Florea l-a urmărit demult gândul elaborării unei cărți despre obârșia sa în strânsă relație cu evenimentele care au brăzdat secolul al XX-lea. Ideea l-a obsedat cu atât mai mult cu cât ecoul întâmplărilor au fost „scrise în inima sa”, cum ar zice Neculce. La Mihail Sadoveanu în finalul romanului Neamul Șoimăreștilor descoperim aceeași implicare personală în istorie: „Bunicii mei sunt strănepoți acelor oameni. Și această istorisire de acum trei sute de ani, din vremea când strămoșii erau încă dârji, am scris-o în liniștea unei prisăci, având în inima mea răsunetul durerii lor” (wikipedia.org/Neamul Soimăreștilor). Dintr-o atitudine similară de congenialitate cu strămoșii s-a născut fresca istorică și autobiografică Fierăria lui Staricu. Este o poveste cu tâlc, care aduce în fața cititorului valorile morale tradiționale din ce în ce mai uitate și contestate în spațiul occidental, o poveste cu un substrat polemic. Nuanța polemică este mai vizibilă în dezbaterea unor aspecte din istoria Întregirii Neamului, a celor două conflagrații mondiale și a epocii staliniste. Scriitorul nu se sfiește să etaleze opiniile proprii despre subiecte controversate, urmărind adevărul și autenticitatea. Odissea familiei Pădeanu din satul Bârza de pe „Jii”, județul Dolj este reprezentativă pentru întreaga nație, care a fost supusă unor presiuni istorice abominabile. Ceea ce ne interesează este rezistența acestei familii în fața încercărilor vieții datorită solidarității, iubirii, întrajutorării și credinței sau, mai succint spus, datorită omeniei țărănești. Războaiele le mutilează chipul, dar nu și sufletul.

Valorile după care rudele din ramura paternă a autorului și-au rânduit viața, încercând să le transmită urmașilor i se par scriitorului atât de importante încât a considerat o datorie a sa să le fixeze într-o poveste. Corneliu Florea nu este nici primul nici ultimul care se entuziasmează în fața umanismului țărănesc. De la Coșbuc până la Arghezi, trecând prin opera lui Goga, de la Rebreanu la Marin Preda descoperim un viguros sentiment de identificare cu blazonul rural. Corneliu Florea încearcă să recupereze valorile umanismului țărănesc de inspirație creștină ca să demonstreze pe de-o parte nedreptatea unei istorii care i-a supus pe români la o imensă suferință și, pe de altă parte, să propună aceste valori ca modele de urmat într-o lume aflată vizibil în decadență.coperta-1-fieraria-lui-staricu

Familia bunicului patern Stan Pădeanu funcționa ca un univers coerent, guvernat de legi proprii, eficiente în confruntarea cu lumea. Originari din comuna Padea, frații Ilie și Ștefan, orfani crescuți din mila rudelor, se strămută în Bârza, aciuându-se la Stana, o bătrână sărmană, care îi îmbie pe noii sosiți să se așeze în gospodăria ei și să muncească împreună, argumentând că „oameni buni suntem și vorbele noastre la fel ca noi îs”. (op. cit., p. 26). Trebuie să remarc de la început intenția stilistică a autorului de a recrea ambianța locului prin inserarea cuvintelor din graiul oltenesc și chiar particularități lingvistice ale familiei. Autorul este mândru de genealogia Pădenilor pentru că sunt urmași ai pandurilor lui Tudor Vladimirescu, ce făcură Adunarea Norodului, luptând împotriva jugului otoman și asupririi fanariote. Tragedia slugerului Tudor îi făcură pe pădeni „aspri” și „drepți”, purtând în sânge „dreptatea pământului de la moșii lor” (p. 22).

Evenimente năprasnice brăzdează viețile clanului Pădeanu, dar ei rezistă ca arborii de esență tare în vuietul furtunilor existențiale datorită stabilității firii lor, a trăiniciei pe care o pun în tot ce construiesc, de la viața de familie, educația copiilor, relațiile cu semenii, ridicarea caselor lor. Ei se îndrăgostesc o dată pentru totdeauna, se leagă de o „fomeie” pe care o cheamă Marta-Maria, cea furată de la horă din Padea sau Siea-Anastasia, adusă de pe front din Basarabia, unde îl îngrijise pe Ilie ca infirmieră. Pe cât de iute se învolburează Pădenii când sunt nedreptățiți pe atât de blânzi sunt față de „fomeile” pe care le-au luat din dragoste curată. Nimic mai străin de acești oameni decât capriciile sau fițele. Cum s-ar spune, sunt oameni de încredere cu care nu ți-e frică să te însoțești. La toate aceste trăsături importante ale ființei lor se adaugă și, nu în ultimul rând, hărnicia, munca necontenită din zori până în noapte fără să se plângă. Ei caută armonia cu apropiații din familie sau cu cei la care lucrează. Nu o dată se subliniază în carte principiul conlucrării împreună, ca fiind o garanție a tuturor înfăptuirilor. Omul singur puțin lucru este, dar „toți împreună lucrară de schimbară casa și ograda…” (p.27). După ce Stan și Ilie se întorc din tranșeele primului război mondial cu chipul mutilat, în cazul lui Stan sau cu răni și suferință, în cazul lui Ilie ei reflectează asupra minunii învingerii atâtor obstacole și a supraviețuirii: „Rănile ni se vindecară, prin muncă ne înzdrăvenirăm și rămânând laolaltă, uniți le răzbirăm pe toate. Ne dădu atâta minte Cel de Sus ș-om răzbi și d-aci-nainte” (p.107). Uniți, împreună, laolaltă sunt cuvinte cheie pentru înțelegerea filosofiei de viață a acestor oameni. La bine și la rău conceptul de împreună „era ca un crez în casa lor: trăiau împreună, gândeau și socoteau împreună, hotărau împreună, munceau împreună, le împărțeau pe toate împreună, credeau că așa e bine și folositor în viața lor.” (p. 125). Insistăm asupra acestor termeni deoarece ei oferă antidotul la nihilismul, narcisismul, egotismul și alte -isme, cauzând destrămarea morală a multor societăți contemporane. Acești oameni simpli sunt înfipți cu picioarele în treburile lor zilnice, la care revin iarăși și iarăși, indiferent de tragediile care-i marchează. Sunt călăuziți de credința în Dumnezeu și în soarta inerentă. Stan îi spune unui superior în armată că „pe fiecare dintre noi, ne trage sau ne împinge ursita pe câte-o cărare a vieții, mai bună, mai rea…”. (p. 39). De unde și percepția că tot ce li se întâmplă este în ordinea firii.

Recruții din comuna Bârza iau pregătirea pentru războiul de întregire a neamului foarte în serios, trăind solemn un moment ca acela al sosirii unui grup de ardeleni ca să se înroleze în armata regală. Locotenentul Ion Someșan îi recomandă cu căldură pe noii veniți, iar unul dintre ei „zâse rar și apăsat Tatăl Nostru și toată suflarea platoului parcă s-a ridicat la ceruri ca un jurământ de credință”. (p. 48). Sunt multe pasaje în cartea lui Corneliu Florea închinate plugarilor care s-au sacrificat fără ezitare în războiul de Întregire, Regelui Ferdinand și Reginei Maria, conducători luminați în momentul de răscruce în care s-a aflat atunci România, tuturor celor care prin efortul lor au pus o cărămidă la fundamentul țării, generali, oameni politici, vizionari. Cartea se vrea un elogiu al tuturor anonimilor care au făcut Unirea cea Mare, fiind implicit o critică la adresa guvernanților actuali de la București, năuciți de lupte sterile pentru putere, incapabili să se ridice la înălțimea simbolisticii Centenarului.

Corneliu Florea punctează adevăruri peste care se trece uneori în grabă. Regele Ferdinand și Regina Maria sunt apreciați pentru dedicația lor față de cauza românească, „pentru comportamentul modest și profund devotat poporului în doliu, bântuit de boli și mari nevoi” (p. 72). În schimb aliații ruși în primul război „ne-au lăsat singuri în toate luptele”, iar după instalarea lui Lenin la Petrograd cu ajutorul banilor nemțești, observă C. Florea, soldații ruși contaminați de morbul bolșevic „deveniseră doar niște paraziți precum păduchii tifosului exantematic” (p. 74). Ascuțișul satirei se îndreaptă și spre regele Carol al II-lea, „prințișorul”, comandant al unui regiment pe front în Moldova și care se găsi să dezerteze de la datorie, fugind la Odessa cu Zizi Lambrino ca să-și astâmpere năbădăile. A dezertat când îi era sărmanei țări mai greu, cu Bucureștiul ocupat de nemți, austrieci, turci. Țăranii din Bârza îl judecă aspru, considerându-l pe Carol un candidat la execuție, ceea ce nu se va întâmpla.

Evocând episodul înfrângerii lui Bela Kuhn, autorul insistă asupra nobleței armatei române, care nu a manifestat nici o clipă intenții anexioniste, ci a salvat Ungaria de molima bolșevică. Doi olteni, sergentul Iordan și caporalul Bivolaru au înfipt o opincă pe Parlamentul de la Budapesta ca răzbunare „pentru toată batjocura ungurească” și ca „avertisment pentru viitor” (p. 85). Dacă despre opincă știe toată lumea, în schimb despre incursiunea lui Nandor Urmanczy în Transilvania, la Beliș știu prea puțini. De aceea autorul ține să ni-l descrie detaliat. Urmanczy a descins cu o armată de mercenari în Transilvania, masacrând barbar pe moții de la Beliș și din împrejurimi. În toată campania armatei române împotriva sovietizării Ungariei nu s-a pomenit de nici un act bestial, deoarece soldații români au reprezentat trăsăturile noastre de națiune pașnică, dornică să apere ce este al nostru, dar nu să pună mâna pe teritorii străine.

Țara încă plină de durere și-a mobilizat energiile pentru a sărbători miraculosul act al Măritei Uniri, cum i s-a spus în epocă. Autorul inserează informații care, în general, ne scapă, dar care sunt foarte revelatorii. În mai puțin de doi ani s-a ridicat la Alba-Iulia Catedrala Reîntregirii pe platoul roman, în apropierea vestigiilor castrului în care a stat Legiunea a 13-a, Gemina. La 15 octombrie 1922 dimineața la ora 9:00 a sosit la Alba-Iulia cu trenul familia regală. S-au sfințit coroanele, a regelui Ferdinand făcută din oțelul unui tun de la 1877, iar a reginei făcută din aurul Munților Apuseni. Suveranii au semnat actul unirii într-un palat devenit muzeul reîntregirii. Apoi au urmat dejunurile: unul de 300 de persoane pentru oaspeții străini, unul de 700 de persoane pentru reprezentanții națiunii și unul de 20.000 de persoane pentru oamenii de rând, înfăptuitorii Măritei Uniri. Momentele înălțătoare evocate cu atâta bucurie și cu entuziasm de Corneliu Florea ne implică emoțional în cel mai însemnat moment din istoria noastră. Constituția promulgată în 1923 statuează chiar de la început adevărul care este piatra din capul unghiului: „Regatul României este un stat național, unitar și indivizibil”.

România a fost jefuită la sânge de ocupantul german, țițeiul, sarea, lemnul, produsele agricole luând calea Vaterlandului. Țăranii din Bârza, cărora nu le scăpa nici un eveniment din istoria pământului strămoșesc, participă și ei la euforia generală. Tricolorul a fost ridicat la primărie, iar vătășelul Petru, corespondentul lui breaking news de astăzi, s-a pornit cu toba „să afle tot leatul că România deveni dodoleață, adicătele rotundă” (p. 111). Autorul reflectează cu amărăciune la sensul celor petrecute cu națiunea română în prima conflagrație mondială, subliniind absurditatea demersurilor beligerante împotriva României: „Aceste armate străine s-au repezit asupra românilor, să le împiedice unirea cea firească ca națiune pe vechea lor vatră istorică, ce de drept le aparținea fiind poporul primordial. L-au copleșit numeric cele șase națiuni ce își aveau țările lor, de la care românii nu au avut nici o pretenție teritorială, doar au cerut și au luptat pentru ceea ce a fost și era românesc.” (p. 93).

Prefacerea României după reforma agrară întreprinsă de regele Ferdinand, pe care bârzanii îl vedeau ca pe „un dar dumnezeiesc” nu întârzie să se producă. Boierii, care au cedat din pământul lor, s-au dovedit adevărați patrioți, înțelegând necesitățile sociale. Intelectualii, preoțimea satelor toți laolaltă și-au adus contribuția la „schimbarea la față” a țării. Deși trecuseră atâtea dureri peste ei, țăranii din Bârza nu-și pierd nădejdea de mai bine și continuă perseverent să meșterească la treburile zilnice și să dezbată evenimentele politice după mintea lor „simplă, dar cinstită și de nenumărate ori erau mai corecți și drepți decât cei mari, puternici și avuți” (p. 134). Dragostea lor de viață și optimismul nu pot fi înfrânte de nici o opreliște. Plăcerea taifasului pe prispă, care la Bârza se cheamă a avea o taină, cu conversația care se-ncheagă din nimic, dar înflorește cu panseuri istețe și spirit zeflemitor de cea mai veritabilă marcă este o trăsătură dominantă a vieții lor. Din această plăcere se încheagă filosofia lor existențială înfiptă în practica zilnică, în acea anteică legătură cu pământul. De aceea Tudor Vladimirescu îndemna „țineți cu poporul ca să nu rătăciți”.

Țăranii din Bârza întâmpină noul cu „uimiri neliniștitoare și uluiri tulburătoare”. Candida lor nedumerire este bine surprinsă pe tot cuprinsul cărții. Recruții din Bârza care trebuiau să ajungă la Craiova la Comandamentul militar nu fuseseră cu „trinul” niciodată și se minunează cum de există toaletă în tren. Scena cu recrutul care se închide involuntar la toaletă și cu opintirea confraților ca să-l scoată, manevrând ușa mai s-o scoată din țâțâni, conține un umor savuros. Și prima trăsură fără cai, citește automobil, îi miră atât de mult încât atunci când boierul le spune că dihania are caii în față, aluzie la motor, țăranii se îmbulzesc să vadă caii cei atât de mici de puteau să încapă sub capotă. Ei nu rămân nepăsători la viteza pe care secolul 20 începuse s-o etaleze, dar se întrebau naiv „de ce atâta grabă, încotro o luară la picior așa de iute, ce și cine-i mână cu bici nevăzut din spate, până unde vor ajunge”. (p. 123). Sunt întrebări de înțelepți.

Binele nu ține mult la români. Cu moartea regelui Ferdinand și a lui Ion I.C. Brătianu se încheie „epoca astrală” a Regatului Român. După instalarea pe tron cu iuțeală de scamator a lui Carol al II-lea începe nebunia politică a ciocnirii ideologiilor de extremă dreaptă și stângă, care au condus la a doua și atât de nimicitoarea conflagrație mondială. Autorul nu are simpatie pentru nici una dintre extreme. Bolșevismul îl detestă din toată ființa. Notează cu tristețe că monarhia constituțională era sugrumată la repezeală de dezertorul Carol al II-lea, care, între timp, făcuse pasiune pentru Lupeasca, zisă și duduia, o evreică ce se amesteca influențându-l pe rege în deciziile lui. Crimele odioase comise de Carol împotriva legionarilor îl expuse lumii întregi ca fiind nelegiuit, instabil, slab de caracter. Se punea de un nou război apocaliptic.

Valuri de neliniște se răspândiră printre țăranii din Bârza. Cu toate acestea ei își urmau neclintiți rostul cotidian. Așa ajunse Nistor, zis și Staricu, unul din cei șase copii ai lui Stan Pădeanu și ai Martei-Maria, ucenic și apoi calfă la un meșter din Craiova ca să învețe meștesugul de fierar. În septembrie 1939 lumea a fost târâtă într-un nou război. Înfrângerea Franței și a Marii Britanii în vara lui 1940 a lăsat complet descoperită România în fața Germaniei, fără nici un fel de aliați, ceea ce a împins-o să accepte alianța cu Germania în mai 1940. De acum începe dezastrul pentru țara noastră. Ce reușiserăm să cucerim la 1918 ne este răpit din nou, soarta nefiindu-ne favorabilă de această dată. Mai marii lumii hotărâseră peste capul popoarelor mici. Eram ca și tranșați în abatorul războiului.

Din nou ne captează atenția detaliile selectate de autor pentru a zugrăvi fresca apocalipsei. La 26 iunie 1940 noaptea Molotov îl chemă pe ambasadorul român la Moscova, Davidescu ca să-i dea un ultimatum privind cedarea Basarabiei și Nordului Bucovinei. Hitler nu mișcă un deget pentru că ne vânduse demult. Prin Dictatul de la Viena din august 1940 Hitler cadorisește Ungaria cu Nord-Vestul Transilvaniei. Carol al II-lea abdică și pleacă, jefuindu-ne și el, cu un tren încărcat. Din nou C. Florea ne oferă un amănunt semnificativ. Pe peronul gării, în văzul tuturor regele Mihai îl imploră pe tatăl său „Nu mă lăsa aici, ia-mă cu tine” (p. 192). Acest detaliu anunță critica acerbă la adresa regelui Mihai, intreprinsă de autor ori de câte ori are prilejul. Pe cât este de fervent admirator al regelui Ferdinand, pe atât de sever îl judecă pe regele Mihai și îl desființează pe regele Carol al II-lea.

Aprecierea reală a autorului se îndreaptă spre Mareșalul Ion Antonescu, care a făcut ordine militară în țară, a ordonat mobilizare națională pentru eliberarea pământurilor românești tranzacționate de diabolicul caporal, l-am numit pe Hitler. Antonescu era văzut ca eliberatorul românilor după toată pacostea ce-o adusese asupra țării aventurierul dezertor, Carol. Mobilizarea i-a prins și pe Pădeni. Staricu a fost trimis ca fierar la un batalion, iar Florea în trupele de geniu prin stepa Calmucă spre Don, în cadrul Armatei a 3-a române. Antonescu a ordonat trecerea Prutului și până la sfârșitul lui octombrie Bucovina și Basarabia erau eliberate. Mareșalul a greșit însă continuând campania și dincolo de Nistru. Ce eroare de judecată să nu vadă că un caporal ticălos ca Hitler nu merita în nici un caz loialitatea absolută, pe care Mareșalul o datora doar armatei lui și țării. „Ce greșeală majoră față de un caporal ticălos care, după ce a fost factorul principal al dezmembrării României, în această campanie, zisă anti-bolșevică, nu a vrut să echipeze modern armata română, nici contra preț în aur negru”, cade greu judecata lui Corneliu Florea (p. 198). A nu se uita însă că Ion Antonescu a făcut tot ce i-a stat în putință pentru armata sa, fiind „singurul conducător de stat și de armată ce s-a aflat mai mult pe front, alături de soldații și ofițerii lui, decât în țară în această campanie…” (p. 199). Mareșalul a fost singurul care a ținut piept urgiei în acele momente de cumpănă pentru țară. România se afla în fața uriașei invazii a armatei roșii, urmată de coloana a cincea a evreilor comuniști și de torționarii NKVD-eului.

Prin contrast, arată C. Florea, Curtea Regală a manifestat nepăsare față de durerile românilor. Elena, mama regelui Mihai, se amuza cu amantul ei grec, Jacques Vergotti, iar fiul ei cu Dolly Chrissoleghos, fiica unui comunist grec, ea însăși tovarășă de încredere a lui Emil Bodnăraș. Contextul acesta explică toate concesiile regelui Mihai față de puterea sovietică. Comportarea regelui față de Ion Antonescu a fost infamă. Constituțional, regele avea dreptul să-l demită din funcție, dar nu să-l aresteze. Regele Mihai a fost singurul monarh care și-a arestat comandantul armatei regale și l-a dat pe mâna lui Stalin. Surprins de un asemenea gest de supunere, se spune că Stalin ar fi exclamat: „Cu asemenea rege aliat facem comunism în România mai înainte de-a termina acest război victorios” (p. 216). N-a fost singura decizie catastrofală a regelui. C. Florea, un judecător aspru al ultimilor doi monarhi din dinastia de Hohenzollern, subliniază vinovăția lui Mihai față de cei 150.000 de soldați români, dezarmați la ordinul lui după semnarea armistițiului, lăsați la voia batjocurii armatei sovietice. Acești bieți români au fost luați prizonieri și trimiși în Gulagul siberian. Țăranii din Bârza se întrebau sarcastic cum de a fost posibil ca o armată aliată, cea sovietică, să facă prizonieri pe soldații unei alte armate aliate. Logică inexpugnabilă! Biata țară lăsată fără apărare se afla în calea tuturor răutăților. Titlurile capitolelor spun totul despre starea disperată a oamenilor și a țării: Americanii cu bombe, rușii cu tancuri, Americanii nu mai vin, rușii nu mai pleacă, Cartela noastră cea de toate zilele, Viitorul comunist vine cu duba neagră. Ocupanții au trecut cu șenilele peste sufletele oamenilor care se simțeau pustiiți, jefuiți, dominați de o adâncă lehamite.

Cartea excelează prin judecăți curajoase asupra istoriei românești, smulgând orice văl de ipocrizie, de convenționalism comod, practicat atâta vreme în istoriografia noastră prea obedientă față de un stăpân sau altul, care ne-a dictat scrierea unei istorii conjuncturale, mincinoase. Fierăria lui Staricu este o carte document, o cronică de familie și o profesie de credință, scrisă dintr-un sentiment de datorie și recunoștință față de înaintașii care au făcut istorie. Reverența față de adevăr este principiul călăuzitor al cărții, dublat de o subliniată atitudine polemică față de măsluitorii istoriei noastre și față de cleptocrația care a confiscat puterea în România de astăzi. Ce contrast izbitor, pare a spune autorul, între generația Marii Uniri și politicienii de doi bani de astăzi! Călător pe diferite meridiane, cunoscător și al altor civilizații, Corneliu Florea îi contemplează pe oltenii săi dintr-o perspectivă amplă, care conferă temei judecăților sale de valoare, justificând solidaritatea sa cu acel spiritus locci, cu un mod de viață bogat prin căldura inimii și sinceritatea gândului, într-un cuvânt prin omenie: „Omenia, mi-am adus aminte de omenia țărănească, cel mai mare dar dumnezeiesc al lor”.

From the Kingdom of the Memory

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2018

From the Kingdom of the Memory

Reminiscenses by Elie Wiesel

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Intenționat am pus titlul original, în englezește, pentru a atrage mai ușor cititorii, fiind la modă că tot ce sună străin tentează mai mult și, în plus, se potrivește de minune cu expresia noastră călăuzitoare „merge și așa”, iar în cazul de față, are avantajul citirii și aflării a ceea ce editurile centrale, post decembriste, nu au voie să traducă și să editeze în România. Printre acestea se află și scrierea lui Elie Wiesel „From the Kingdom of Memory” – Din regatul memoriei – editată la Summit Books – NY în 1990. Subtitlul „reminiscences by Elie Wiesel” este o ajustare, o scuză evreiască în fața instanței și a istoriei, prin care vrea să se apere că sunt doar niște rămășițe vagi, aproape șterse din marele său regat cerebral, în cazul în care s-ar fi strecurat și erori.

După o astfel de autojustificare de la început, Elie Wiesel își permite să scrie ce vrea, să fabuleze urât, murdar și ipocrit despre Poporul Român după 1990, când toți grafomanii scriu mânați de interese. Acum, oricine are dreptul să spună, să scrie ce vrea și cum vrea despre români și România. „E democrație occidentală, globalistă acum”, ne spun noile elite politice și culturale de pe Dâmbovița! Iar noi, românii, nu mai avem dreptul să ne apărăm dreptatea și adevărul istoric, rădăcinile  istorice, identitatea, spatiul geografic, ființa și cultura națională pentru că imediat vom fi catalogați naționaliști ceaușiști, securiști, protocroniști, antieuropeni și, ferească sfântul, să te legi de Elie Wiesel, deținătorul Nobelului pentru pace, că antisemit ești pentru eternitate. Nouă, nimeni nu mai trebuie să ne respecte adevăratul trecut istoric, în schimb noi trebuie să-i respectăm pe toti, fiindcă ei, toți, sunt mai europeni decât noi și democrați de când lumea. Dacă ne vrem și noi în Europa lor trebuie să plătim, plătim, plătim și să-i slujim și acum că sunt plecați. Sunt și excepții de la noua dictatură europeană, mondială sunt, dar supraviețuiesc riscant fiindcă sunt hăituiți și vânați precum vrăjitoarele în evul mediu.

Evreul Elie Wiesel s-a născut la Sighetul Marmației în anul 1928, deci în vremea Regatului Român Unit și autoritățile române l-au înregistrat cu numele și pronumele dăruit de părinții lui, de comunitatea lor. Dacă ar fi fost cu adevărat anti-Semite, cum o tot lungește născutul din 1928, l-ar fi înregistrat ilie nevăstuică. De ce nevăstuică?! Pentru că, la un moment dat, în Imperiul Habsburgic, evreii imigranți din zona etnic slavă trebuiau să-și schimbe numele cu unul german, plătind o taxă în funcție de numele ales (Cele mai scumpe nume erau Goldschtein și Goldman, iar  Wiesel, adică nevăstuică, un nume ieftin pentru evrei ieftini. (Citește Istoria evreilor în Banat a lui Victor Neumann)

Eu, cititor liber, am și dreptul să scriu liber, să transmit idei și informații despre cele citite, fără să-mi pese că unora nu le place critica și mă vor eticheta antisemit. Să fie sănatoși și să poată dovedi în fața instanței ceea ce susțin. Mă întorc la memoriile lui Elie Wiesel din care rețin două linii principale: autorul apară, laudă și hiperbolizează tot ce este evreiesc – să le fie de bine – în schimb, a doua linie, îi ponegrește pe români, până îi desființează ca națiune creștină. Ajungem și la exemple și dovezi din cartea sa. Întâi, îl compătimesc pentru marea traumă psihică suferită și îl admir pentru suprasentimentele umane pe care le are față de etnia sa biblică, atât de greu încercată de-a lungul istoriei. Dar îl critic și descalific ca personalitate – cu tot Nobelul lui pentru pace, la care a fost propus și Hitler (1938) și Stalin (1946) – pentru defăimările și acuzațiile neîntemeiate aduse națiunii mele, în speță, maramureșenilor în cartea de față. De asemenea, încă odată repet că, înțeleg tragedia acestui om, a comunității sale din Maramureșul ocupat de Ungaria horthistă, în urma Dictatului de la Viena din august 1940, dar sunt categoric împotriva condamnărilor nejustificate și mereu reiterate a generației de români de atunci și a celor ce au urmat, fără să li se poată demonstra vreo vinovăție. Elie Wiesel, dacă ar fi fost corect și om al păcii, nu ca Hitler și Stalin, propuși pentru același premiu, trebuia să respecte maramureșenii de atunci la fel de încercați de istorie ca și el în acel moment, traumatizați pentru totdeauna.

Oriunde deschidem cartea și citim dăm peste aceleasi idei: ce oameni deosebiți sunt evreii din toate punctele de vedere și cât de maligne au fost celelalte popoare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Însă, după Elie Wiesel,  numai evreii au suferit un holocaust și ceilalți trebuie să plătească până la sfârșitul lumii. În această carte se răfuieşte și cu maramureșenii, ignorând soarta lor nefastă, faptul  că acea parte a României – Nord Vestul Transilvaniei, din care face parte și Maramureșul – se afla sub ocupație militară și administrație de război ungurească.

Cartea are un capitol intitulat „Sighet again” (Din nou Sighetul), care începe cu binecunoscutul clișeu de incultură și naivitate americană, cărora când le spui Transilvania răspund automat Dracula!! Și de la personajul fals al lui Dracula, autorul trece imediat la marea dramă a evreilor din Transilvania lui Dracula, personajul horror al lui Bram Stoker: „Să nu credeți că copiii evrei au trăit bucuroși și fără frică în Transilvania” (pag.123) și argumentează cu: „Noi am fost tot timpul speriați, îngrijorați, amenințați din toate părțile. Bandiții, ni se spunea, ne spionează din înalțimea munților. Și acolo sunt mocofani („louts”) și lași („cowards”), înmuiați în ură strămoșească („ancestral hatred”) care ne-ar ataca și bate, la fel ca Dracula, aparent ei aveau nevoie să sugă sânge – sânge evreiesc („Jewish blood”) – să fie mândri de ei înșiși”  (pag.124, „From The Kingdom of Memory”, Editia Summit Books 1990 – sursă precisă!!)

Ce imagini înfricoșătoare, înspăimântătoare, de-a dreptul patologice, depășindu-le pe cele de groază din filmele de la Hollywood cu Dracula, izvorâte dintr-o minte de a cărei funcționalitate normală începi sa te îndoiești. Oare printre americani, cartea a apărut în țara lor, sau elitele politice și culturale românești, cititoare în engleză, nu se găsesc oameni raționali care să-și dea seama de aceste aberații, ce pun o notă de grotesc pe imaginea suferinței trecute a evreilor? Tuturor le e frică că vor fi trecuți în computerul negru cu antisemiți?! Americanii nu-s interesați, iar elitele politice și culturale românești nu cunosc istoria și nu se leagă la cap dacă nu-i doare. Poltroni!

Ce minte rătacită în capul acestei nevăstuici agitate! Iată cine primește Premiul Nobel pentru pace (??!!). Un tip care își foloseste mintea și sufletul scriind pe altarul urii, profitând de ignoranța cititorilor de limbă engleză și indolența noilor elite politice și culturale dâmbovițene de-a demasca, si condamna pe acest individ  antisocial, care a denigrat pe maramureșeni, oamenii pământului care i-au primit pe părinții lui să se așeze alături de ei. Cine cunoaște istoria românilor, ori cu atât mai mult dacă a trait în Maramures – parte din Vatra Dacilor, cu greu cucerită de romani – ştie precis că acolo nu s-au vehiculat asemenea confabulații sau halucinații schizofrenice despre vreun Dracula. Dacă luăm toate tipăriturile din Maramureș – românești, ungurești sau evreiești – din trecut și până la deportarea evreilor de către guvernul unguresc, horthist și din Sighet (primăvara 1944) nu vom găsi nici o referire scrisă la asemenea fapte ale maramureșenilor nici înainte, nici în vremea copilariei lui Ilie Nevăstuică pe aceste meleaguri!! Elie Wiesel ar fi trebuit să prezinte probe, probe autentice, altfel înseamnează că a înșelat cititorul de limbă engleză din toată lumea, șocând cititorii cu ficțiunile lui bolnave, pentru ca ei, cititorii, să sară în sus de indignare și să acuze maramureșenii de antisemitism. Este exact ceea ce a urmărit Elie Wiesel și, încă o dată, tăinuind adevărul într-o perioadă când și maramureșenii sufereau cumplit sub ocupația ungurească: uciși – 12 români spânzurați în Sighet, 31 împușcați în Moisei, alții împușcați prin munți – expulzați din țara lor, expropriați, încarcerați, duși în lagăre de muncă forțată în Ungaria sau în companii de muncă grea. Ei nu erau tot oameni, dragi evrei care îl elogiați pe premiatul vostru pentru pace, care scrie despre maramureșeni că „aveau nevoie să sugă sânge – sânge evreiesc”? Nu vă e puțin rușine de el citind această carte? Românilor le este greață de elitele politice și culturale care îl laudă prostește pe ilie nevăstuică, ca să nu fie suspectați de antisemitism. Dacă și alte imagini despre suferințele evreilor vor fi puse într-un  asemenea cadru impregnat de minciuni la adresa românilor, evreii să fie convinși că Elie Wiesel al lor le face un mare deservicu. Mă mir că evreii acceptă asemenea maculatură când tragedia lor – holocaustul nu are nevoie de imagini de Halloween cu Dracula.

Ar fi multe de comentat și contracarat din cele scrise de Elie Wiesel. El însuși, se contrazice în From The Kingdom of Memory la pagina 128 scrind: „De ce am permis noi să fim luați? Noi am fi putut fugi, să ne ascundem noi înșine în munți sau în sate. Ghetoul nu a fost foarte bine păzit, scăparea în masă ar fi avut o șansă de succes”.

Interesant, ridicăm sprâncenele și ne întrebăm, oare Elie Wiesel nu și-a mai adus aminte ce a scris cu câteva paginii înainte, despre bandiții mocofani din munți, care îi spionau și vroiau să-i bată, să le sugă sângele – sângele de evreu, precum Dracula lui Bram Stoker? Retroactiv, alege că șansa de scăpare era fuga în munții și satele maramureșene, unde nu exista ceea ce a confabulat anterior! Ce picioare scurte are minciuna, ca memoria lui Elie Wiesel!

Este penibilă această carte și autorul ei, nu numai prin reminișcențele memoriei, dar mai ales prin rămășițele caracterului. Am citit-o cu atenție – la fel și All Rivers run to the Sea – încărcată de ură, de acuzații, de fraze intenționat neclare, ca împreună cu alte idei și imagini, să-l faca pe cititor sa creadă că România este bântuită de vampiri antisemiți. Mi s-a facut greață; Elie Wiesel nu are respect față de adevărul altora, împingând propaganda în absurd. Cincizeci de ani mai târziu, după abominabilul holocaust, se întreabă ipocrit „Unde este Dumnezeul Evreilor? (pag. 45). Cine poate știi? Poate s-a dus în altă parte a universului, unde nu-s evrei ca autorul acestei cărți, poate chiar s-a sinucis de câte i-a făcut tocmai poporul său ales…

(Corneliu Florea, vara lui 1992, Winnipeg – Canada)

P.S. Pentru prima dată am publicat această contracarare anti-Wiesel în „Jurnal Liber – Vara 1992” și a fost preluată de ziare din țară și străinatate, primind  semnale de atașament și apreciere. Dintre „noii literați postdecembriști” dâmbovițeanul C. Stănescu de la „Adevărul L&A” m-a amuzat cel mai mult, ridicându-și poalele supra – neo democratice în cap, de sub care s-a văzut toată slugărnicia lui de-o viață: înainte a slugărit realismul socialist, după 1990 își caută alți stăpâni…

P.P.S. Revin acum, după 25 de ani, fiindcă am fost la Bârsana Maramureșului, unde, la școală, se află bustul lui Mircea Vulcănescu pe care Institutul Național (?) pentru Studierea Holocaustului în România a cerut – via Ministerul de Externe – să fie îndepărtat. Și maramureșenii au răspuns „institutului Elie Wiesel” cu PE AICI NU SE TRECE !! și au semnat URMAȘII BACIULUI VASILE DIN BÂRSANA MARAMUREȘULUI. Îmi ridic clopul cu respect în fața lor. Corneliu Florea, august 2017.

(Retrimis pentru publicare, 2018)

Corneliu-Florea

Foto. Corneliu Florea

Călătoria ca o formă de catharsis

Posted by Stefan Strajer On October - 4 - 2017

Călătoria ca o formă de catharsis

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

Neobosit turist și scriitor, în același timp, Corneliu Florea se caută pe sine, străbătând meridianele, scrutând semnificații dincolo de aparențe, mărturisind că fericirea de-a călători „m-a obligat să-mi bat și capul, nu numai picioarele …” (op. cit. p. 5). În volumul Călător prin felurite lumi (Aletheia, Bistrița, 2016), ca și în alte cărți ale sale, este limpede că spațiul de elecție al autorului este cel european, pe care îl colindă în lung și-n lat când compania britanică Globus îi oferă o ocazie corespunzătoare aspirațiilor sale. Și astfel, suntem purtați prin Țările de Jos, Germania, Italia, Elveția, Portugalia, Spania. În România se apleacă asupra durerilor țării. Recunosc în euforia trăirii călătoriei la Corneliu Florea împlinirea unor aspirații frustrate ale generației noastre, marcată în timpul dictaturii de interdicția de-a avea un pașaport. Eram tineri, dornici să vedem lumea, dar condamnați la imobilitate. Pașaportul era un privilegiu, care se acorda numai clientelei partidului și a securității. Eliberat demult de acest obstacol, Corneliu Florea își ia revanșa, oferindu-și un adevărat regal al frumuseții în „felurite” spații și într-o infinitate de ipostaze.

Dacă am rămâne numai la dimensiunea contemplării frumuseților europene am sărăci substanța cărții. Ea este mai mult decât atât. Este o rememorare a unei suferințe discret ascunse, care iese liniștit la suprafața sufletului ori de câte ori un colț, un tablou, o sculptură, o catedrală, un comentariu îl fac să retrăiască emoțiile încercate în premieră cu Ica, tovarășa de viață care a plecat în lumea umbrelor. Al doilea personaj insistent prezent este România cu toate rănile ei. Din scena potopului pictată de Michelangelo pe tavanul Capelei Sixtine autorul reține, în mod special, chipul unei femei modeste, purtând pe cap un scaun răsturnat cu puținele lucruri de salvat. O proiecție lăuntrică l-a făcut să remarce imaginea: „Privind-o acum, am o senzație stranie de déjὰ vu, a refugiului nostru din calea potopului comunist, și parcă femeia aceea e Ica mea neînfricată, încrezătoare în altă lume …” (op. cit, p. 117). Vizitează majoritatea locurilor pentru a doua oară, după ce prima dată fusese împreună cu jumătatea sa. Revenirea în aceleași locuri este o formă de căutare a ființei dragi de odinioară, precum miticul Orfeu. Mai mult decât în alte memoriale de călătorie în acesta drumul printre capodopere, minuni ale naturii și ale arhitecturii medievale este o formă catharctică, un mod de purificare prin emoția estetică, dar și un mod de „căutare a timpului pierdut”, în sensul proustian al cuvântului. Multe pasaje din carte au un ton elegiac, amintind de acel minunat vers eminescian „Din valurile vremii nu pot să te cuprind”. Autorul trăiește o adâncă experiență spirituală, în care emoția artistică se împletește cu dorul, care o aprofundează. Cu ani în urmă cei doi medici, soț și soție au fost copleșiți de cea mai impunătoare catedrală din lumea catolică, Sagrada Familia din Barcelona, promițându-și neapărat o întoarcere. Dar l’homme propose, Dieu dispose. Viața le-a fost potrivnică: „Cerule Mare, ce soartă am avut de atunci, luptându-ne pentru viață în toți anii aceștia și cât de cumplit am fost înfrânți în urmă cu șapte ani.”(op. cit., p. 255). De unde decizia celui învins de-a nu se lăsa răpus: „Voi împlini acea hotărâre pentru amândoi” (idem, ibidem).

Subsumat aceluiași concept de catharsis este drumul pelerinilor creștini și necreștini la Santiago de Campostella, care îl impresionează în mod deosebit pe autor. Este al treilea loc de pelerinaj pentru creștini după Ierusalim și Roma. La Santiago de Campostella este catedrala unde se păstrează osemintele Sfântului Iacob, unul dintre apostolii lui Christos, protectorul Spaniei cu un destin tragic ca și ceilalți discipoli ai Mântuitorului. Este un pelerinaj de opt sute de kilometri, străbătut pe jos, cu stăruință și sacrificiu de sine de indivizi dintre cei mai diverși. După cum notează autorul, în timpul drumului se leagă prietenii, se strigă dureri, se autoexaminează oameni, care se simt fericiți și mai ales vindecați de balastul sufletesc, după această probă de tărie fizică și spirituală. Dacă luăm în considerare că pelerinajul a început în secolul al IX-lea, tradiția este cu totul impunătoare pentru Spania și pentru Europa, dar nu numai. Autorului i-a atras atenția un cuplu coreean care a călătorit mii de kilometri din Coreea de Sud numai pentru a participa la acest „tratament natural”. Corneliu Florea îl numește „un spectacol fără asemănare”. (op. cit., p. 275).

În cu totul alt registru este redactat textul când vine vorba despre comparația dintre realizările Vestului și teribilele fapte ale guvernanților români din ultimii treizeci de ani. Sarcasmul și diatriba i se par mijloace insuficiente în judecarea realităților românești. Mut de admirație în fața tablourilor marelui Rubens, pe care le contemplează la Anvers (Antwerp), își amintește de un alt ins care a bătut străzile orașului. Este vorba de fostul președinte Traian Băsescu, șef al Agenției Navrom în timpul dictaturii. Faima lui e de tristă amintire: „a băgat mâna până la cot în devizele statului” (op. cit., p. 48), după care a fost adus în țară, dar n-a pățit nimic deoarece era informator de nădejde „prin scris, oral și ambivalent” la securitatea română. Și am adăuga noi, nu numai că nu a pățit nimic, dar a ajuns președinte ca să ruineze țara în două mandate. Este „cel mai jalnic dintre vânzătorii de țară”, așa cum a dovedit-o în campania pentru distrugerea exploatării de la Roșia Montana și de asemenea, adăugăm noi, în vizitele la cursurile de vară din secuime, când s-a fotografiat cu udemeriștii și steagul Ungariei. Nu a avut bunul simț și curajul pe care l-a avut recent președintele Klaus Johannis, care a înmânat maghiarilor de la Covasna steagul tricolor, amintindu-le de Constituția țării. În concluzie: Băsescu este un „jucător în sforile străinilor”. (op. cit. p. 60) Așa că, fără exagerare, ceea ce spune Corneliu Florea este perfect adevărat și trist totodată.

Deși vede pentru a doua oară, ce privilegiu, minunile civilizației și culturii europene, autorul trăiește cu intensitate momentele. Floriada din 2012, expoziție magistrală a florei pământului organizată în orașul Venlo din Olanda o mai văzuse cu zece ani în urmă. Ea este organizată din zece în zece ani. I se pare „uluitoare, fascinantă, de neuitat”. Geniul lui Michelangelo îl copleșește în Capela Sixtină, la Florența, la Bruges în Biserica Doamnei Noastre Maria, în pictură sau sculptură. Măreția artistului este incomensurabilă. Geneza și Judecata de Apoi pictate pe bolta Capelei Sixtine sunt opere care îi dau fiori de neliniște, ducându-l în păcatul „de a-l vedea pe Creatorul din Biblie în penumbra lui Michelangelo” (op. cit., p.111). Nu uită să amintească de Voronețul nostru, Capela Sixtină din Est, care îi este tot atât de apropiată de inimă. Florența este memorabilă prin atâtea bogății artistice lăsate de magnifica Renaștere italiană. Basilica Santa Croce este sfântă prin mormântul monștrilor sacri pe care-i adăpostește: Galileo, Michelangelo, Dante, Machiavelli, Rossini în total 276 de florentini care au contribuit la gloria Florenței. Aflăm de sindromul Stendhal, care când a intrat în bazilica Santa Croce a fost copleșit de emoție, a amețit, s-a așezat de teamă să nu cadă. A avut o criză de hiperculturemie. Câți indivizi ar mai avea-o în timpul nostru searbăd?

Cezar a înființat pe malul fluviului Arno o colonie de veterani, călugărul dominican Savonarola a fost spânzurat, ars pe rug și cenușa sa aruncată în Arno pentru ideile sale reformatoare împotriva corupției bisericii catolice și a papalității, în special. Magnifice vremuri, cumplite vremuri. Aflăm atâtea lucruri despre istoria catolicismului, despre ordinul franciscanilor din orașul Assisi, despre credință, perseverență, asumarea de bună voie a sărăciei la acei călugări numiți mendicans. Este reconfortant să citim despre asceză într-un veac consumeristic ca al nostru. La Anvers tablourile lui Rubens îl fac pe autor să exclame ca la slujba de Inviere „Veniți și luați lumina minunii artei lui Rubens cu voi” (op. cit., p. 51). La Amsterdam multe îi rețin atenția, dar mai ales „Rembrandt, în fața căruia ne plecăm” (op. cit., p. 15). Descrie cu lux de amănunte tabloul Rondul de noapte, încercând să prindă în cuvinte dinamismul lui. Aflăm că personajele înfățișate au fost reale și și-au plătit fiecare locul pe pânză. La Amsterdam observatorului Corneliu Florea nu-i scapă nici cuplurile de homosexuali și lesbiene, care se afișează public fără nici o pudoare. Îi înregistrează că există, dar nu-i aprobă.

Ceea ce îl impresionează mereu este dovada muncii, tenacității și talentului investite în uimitoarele catedrale gotice ce stăpung cerul, în construcțiile moderne din Olanda, cea care a smuls Mării Nordului pământ, bătându-se cu ea o mie de ani, în viaductele, tunelurile care străbat Alpii elvețieni, în curățenia și ordinea lucrurilor puse la locul lor într-o lume care frizează perfecțiunea. Prin sașii de la noi din Transilvania au pătruns și în România breslașii nemți, dovedindu-și măsura hărniciei și priceperii lor în construirea bisericilor cetate. „Ceea ce mă uimește și mai mult sunt aceste bresle germane ce se bazau pe muncă, fraternitate și credință și au cuprins și au construit în Europa de aici din Bruxelles până în Transilvania celor șapte cetăți sășești.” (op.cit., p. 40-41). Aceași prețuire nutrește pentru constructorii republicii venețiene, fugari din calea barbarilor. Ei și-au construit „o arcă socială prin muncă, ordine și credință cum nu s-a mai văzut și va rămâne în istoria societății umane” (op. cit., p. 141). Copleșitor prin fantezia debordantă, efort neîntrerupt timp de aproape o jumătate de secol i se pare marele arhitect Antonio Gaudi, care a înzestrat Barcelona cu capodopere de faimă mondială.   Nu știi ce să admiri mai mult: grandoarea catedralei neterminate Sagrada Familia sau grandoarea vieții arhitectului, care în fiecare dimineață timp de 43 de ani se ducea la o mică biserică catolică, se ruga și apoi se scufunda în munca la propria-i catedrală de o originalitate șocantă, ca tot ce a creat Gaudi. Moartea lui absurdă, lovit de un tramvai în vara anului 1926 și anonimitatea lui sunt zguduitoare. A făcut comoție cerebrală și a zăcut în stradă, fiind îmbrăcat ponosit și neavând acte de identitate, până când un polițist l-a transportat la spital, unde a doua zi doar preotul spitalului l-a recunoscut pe genialul artist. Omul acesta care a zăcut în stradă a lăsat Spaniei o moștenire care aureolează această țară prin talent, străduință, sacrificiu de sine, pasiune, dând totul pentru alții, luând nimic pentru sine.

Prietenia este o altă virtute umană mult apreciată în această carte. Și, cum autorul ne-a obișnuit din alte cărți ale sale cu judecata sa antitetică, nu ne miră că marile prietenii de odinioară le pune în contrast cu derizoria „socializare de celofibră” din zilele noastre, referindu-se în mod expres la facebook. La polul opus contactelor efemere, superficiale, intermediate azi de media se situează legăturile de durată, de profunzime ca aceea dintre Erasmus de Rotterdam și Thomas Moore, sau dintre Moore și Juan Luis Vives, un alt mare gândior renascentist, care a scăpat de eșafodul regelui Henric al VIII-lea, refugiindu-se în orașul Bruges, din Belgia, port la Marea Nordului. Când a aflat de moartea sângeroasă a lui Thomas Moore, pe care îl admira nespus, a căzut într-o adâncă depresie. „In vremurile medievale prieteniile de suflet și minte aveau alte dimensiuni, alt conținut, altă trăinicie față de surogatele facebook-ului de astăzi.”, cade greu reflecția autorului, pe care îl simțim că tânjește după asemenea trăiri sedimentate, verificate de viață și timp. Cruzimea dementă a regelui englez ne înspăimântă și astăzi. Sub alte fațete ea continuă să se manifeste și acum, multiplicată. Iuda, cum observă undeva în carte autorul, are din nefericire urmași nenumărați pe tot pământul. Interesant este că pictorul Bernardino Luini, renascentist și el, discipol al lui Da Vinci, s-a autoreprezentat în Iuda în tabloul lui Cina cea de Taină, aflat la biserica dominicană Santa Maria della Grazie din orașul elvețian Lugano, situat aproape de Milano. Să fi vrut Luini să ne spună că artistul are o personalitate contorsionată ca aceea a lui Iuda, că nu este linear, că uneori face pact și cu diavolul ca Faust de dragul lărgirii cunoașterii?

Când vine vorba de istorie, Corneliu Florea se ferește de truisme, nu repetă adevărurile sucite prin manualele de istorie din România, doamne ferește. Îl judecă sarcastic pe Napoleon, care, atunci când s-a năpustit în 1797 asupra Republicii Venețiene, s-a confundat cu toți cuceritorii „roși de ambiții, putere, acaparare” (op.cit., p. 145). Cu Napoleon mai are și o altă răfuială. El a aprobat răpirea Basarabiei de către țarul Alexandru I în 1812 pentru că atunci „nu mai putea de dragul țarului”, apoi numai după trei luni „s-a luat după el prin Rusia” (op. cit., p. 39). Atunci ca și astăzi fiecare are atâta dreptate câtă putere are, ca să parafrazăm o cugetare a filozofului Spinoza, mult îndrăgită de Corneliu Florea. Filozoful celebru prin Etica sa, ostracizat pentru scepticismul lui privind originea divină a Bibliei, a șlefuit lentile la Haga până a făcut silicoză, murind de tânăr.   Asemenea vieți îl emoționează pe autor nu doar prin celebritatea lor, ci mai ales prin jertfa lor. Ora et labora (roagă-te și muncește), deviza specifică creștinismului monastic, se poate aplica tuturor celor care și-au legat numele de o înfăptuire care a înfruntat timpul. În pereginările sale autorul remarcă noblețea acestui principiu care stă la baza minunatului edificiu cultural al Occidentului. Îl regăsește și la noi în anumite obști călugărești, pe care le evocă oricând are prilejul, cum ar fi mănăstirea de maici ridicată la Piatra Fântânele în Pasul Tihuța. Să ne aducem fiecare contribuția cu modestie, fără zarvă la binele lumii în care trăim, cam aceasta este esența eticii lui Corneliu Florea. Este atât de simplu și totuși atât de greu de îndeplinit pentru mulți, pe care demonii îi încearcă și îi împing să răspândească moarte și dezastru în jur, astăzi ca și atunci în Evul Mediu.

Autorul nu este un credincios creștin, dar faptul nu-l oprește să constate noblețea ideilor propagate de creștinism „o ideologie religioasă a păcii și iubirii, a muncii cinstite și-a rugăciunii. Cea mai frumoasă religie de până acum a omenirii” (op.ciy., p. 109). Reține din creștinism ritualul aprinderii unei lumânări în memoria morților dragi, ceea ce și face indiferent de bisericile prin care trece. Prin acest ritual se simte solidar cu toți cei care prețuiesc elevația sufletească, iar în bisericile românești „prin care a trecut și trece neamul meu, mă simt alături de el, îl simt și vin să-i dau un semn de respect” (op. cit., p. 109), ni se confesează autorul. Se întâmplă ca starea bisericilor românești să-i cauzeze sentimente de amărăciune și revoltă, atunci când dreptul românilor de a se ruga este boicotat în județele Covasna și Harghita. IPS Ioan Selejan, Arhiepiscop al Episcopiei înființate în 1994 ne vorbește despre pridvoare de biserici atacate cu pietre, cimitire profanate, despre ostilitatea anumitor grupuri de maghiari, care forțează epurarea celor două județe de populație românească. Plângerile IPS Selejan n-au găsit ecou în rândul administrației locale, știut fiind faptul că există o larg răspândită complicitate între autorități și secuii maghiarizați. Clădirea episcopiei, notează reporterul, nu are steagul tricolor arborat. Probabil de teamă.

Acum când scriu, ofensiva iredentistă a Ungariei și cea udemeristă în România sunt în plină desfășurare, având în vedere irascibilitatea, paranoia stârnite de centenarul Păcii de la Trianon. Corneliu Florea face o analiză la obiect a drepturilor maghiarilor din secuime pe toate planurile, economic, politic, religios, cultural, lingvistic. Bătând cu pasul județele în chestiune, realizează cât de abuzivi sunt maghiarii față de minoritatea românească din zonă, ca și când aceasta nu s-ar afla la ea acasă. Să ne întoarcem la 1910 la legile de deznaționalizare forțată prin educație și cultură ale ministrului învățământului Albert Apponyi (1846-1933). Nu este o taină că în Europa politica maghiară de deznaționalizare a fost cea mai atroce. A fost atât de atroce încât nu i-a exceptat nici pe secuii din comitatele lor. Corneliu Florea insistă asupra unui adevăr trecut mereu sub tăcere și anume că între 1848 și 1918 secuii au fost maghiarizați. În 1910 se declarau secui 400.000, iar în 2012 sub 1,000. Concluzia este limpede: cu o mie de secui nu se poate forma un ținut secuiesc, dar domnii Iliescu, Năstase, Severin, Băsescu, Ponta sau nu știu asta sau se fac că nu știu, fiind „niște hiene politice jegoase” (op. cit., p. 177) la cheremul străinilor. Minoritatea maghiară din România, cea mai zgomotoasă dintre minorități s-a dus cu jalba-n proțap mereu pe la forurile internaționale, plângându-se de atentatul politicii românești la identitatea lor etnică. Toți maghiarii din România își vorbesc limba maternă, dar nu toți cunosc limba oficială. Cât de zguduitoare este însă mărturisirea IPS Arhiepiscop Ioan Selejan că în unele sate „sunt români care vorbesc limba română numai cu Dumnezeu” (op.cit., p. 189). Toleranța românilor față de fenomenul udemerist este vecină cu prostia, iar miopia politică voită a multor guvernanți români se numește trădare națională.

(Waterford, 20 iulie 2017)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Urdea (Jinga)

De la Pazvante Chiorul la Băsescu Barcagiul

Posted by Stefan Strajer On April - 29 - 2017

De la Pazvante Chiorul la Băsescu Barcagiul

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Mulți români au auzit de Pazvante-chiorul (Osman Pazvantoglu 1758-1809) dar puțini știu cum a jefuit el, cu pazvangiii lui, Țara Românească la începutul secolului al XIX-lea, întrecut fiind doar de eliberatorii sovietici cu „Sovromurile lor” și de administrațiile dâmbovițene postdecembriste conduse de: Petre Roman, Văcăroiu, Năstase, Boc, Ponta, care au propagat jafuri prin corupție în toată România sub oblăduirea lui Iliescu și Băsescu, depășind cu mult pazvangiii în șalvari cu iatagane.

După această frază despre pazvangii – niște mercenari musulmani plătiți să jefuiască și să omoare oameni pașnici, fără apărare -, să coborâm trei secole în istoria rumânilor sub domniile fanarioților, care nu erau nimic altceva decât niște vătafi ai Porții Otomane în Țările Române pentru a-i asigura haraciul, din ce în ce mai mare, ceea ce în Oltenia a dus la o anarhie greu de stăpânit. Lucrurile s-au complicat când austriecii i-au bătut pe turci în 1717 și prin tratatul de pace, turcii le-au cedat habsburgilor Banatul, Serbia și Oltenia. Habsburgii au numit Oltenia „Kleine Walahei” și au vrut să introducă ordinea și administrația lor, dar nu le-a reușit, deloc, datorită revoltelor oltenilor ce au început să se adune în cete haiducești, culminând cu lovitura reușită dată de Pavel Haiducul caravanei habsburgice formată din douăzeci de care, cu pereți metalici, ce strângeau taxele pentru Viena. Isprava haiducului a zguduit finanțele Vienei în acel an. Oltenia a fost singura provincie imperială ce nu s-a supus ordinei și administrației habsburgice, așa că, în 1739 imperialii au fost bucuroși să se retragă, fără regrete, din „Kleine Walahei”. Domnul fanariot de la București și-a frecat mâinile de bucurie, gândindu-se la haraci și peșcheș, care nu era doar pentru Poarta Otomana, dar și pentru el și neamurile lui, cu care împânzise Țara Românească, punându-le în înalte dregătorii. Și le-a frecat degeaba, pentru că anarhia și haiducia oltenească a luat asemenea amploare încât nu a mai putut să o stăpânească, nici să adune averi cât ar fi vrut pentru el și Imperiul Otoman în declin, datorită corupției fără margini ce îl cuprinsese și ascensiunii Imperiului Habsburgic.

În acest moment istoric, undeva în Bosnia balcanică se naște Osman, ce devine Pazvantoglu, numit după bunicul său, gardian al închisorii din Sofia, fiindcă rămăsese orfan. Fiind dezghețat și ager, îndrăzneț fără pereche și bun mânuitor de arme, vrea să se impună, să domine și să fie bogat cu orice preț. Calea aleasă a fost cămătăria, ceea ce Coranul interzice musulmanilor. Infractorul religios este prins și după lege îl aștepta sfârșitul, dar în Balcanii otomanilor legile sunt doar în cărți, în realitatea de toate zilele deasupra tuturor legilor fiind banii, deci este ajutat să scape din închisoare și până la București nu se oprește, unde deasupra balcanismului otoman înflorise fanariotismul, cu ramuri groase de fățărnicie, ticăloșenie și înșelătorie. Acest oraș, parazitat la sânge de demnitari fanarioți, era mediul favorit, identic cu firea lui Osman Pazvantoglu, ce în scurt timp a ajuns cunoscut prin escrocarea unor boieri naivi. De formă se angajează mercenar în gărzile de arnăuți ale domnului fanariot Mavrogheni și subit e cuprins de ambiția de-ajunge șeful gărzii, ceea ce realizează, în doi ani de zile, prin pungi cu galbeni. În această poziție aria lui de pungășire se lărgește mult, făcând avere necinstită ceea în mediul fanariot al urbei este o fală, un mare blazon. Pazvante, cum îi spuneau rumânii, atinge apogeul fanariotic pe Dâmbovița în anturajul curții domnești, unde, pe neașteptate face o criză de amor total după o jupâniță de la curte care-l refuză cu dispreț, ceea ce îl doboară într-o depresie de zace la pat cu lunile. Își revine, urând de acum înainte femeile și intră într-un fanatism de grandoare uneltind cu alți fanarioți la mazilirea domnitorului Mavrogheni. Acesta află, îl prinde și încarcerează, ridicând eșafodul pe care vroia să-l decapiteze. Zilele lui Pazvante erau numărate, dar când Mavrogheni numără pungile de galbeni pentru eliberarea și exilarea lui Pazvante, uită de eșafod, ia galbenii și îi dă drumul lui Pazvante, care trece Dunărea înapoi de unde venise.

base-pirat la piratul a respins propunerea premierului bulgar

Liber din nou, și-a încropit o bandă de pazvangii și-a început să jefuiască prin Balcani, strângând o sumă mare de galbeni pe care o trimite sultanului Selim al III-lea pentru a-l numi și pe el agă, comandant de armată otomană, cu promisiunea că va dubla peșcheșul dacă îl va numi. Bineînțeles că a devenit agă, doar erau în lumea otomană. Bucuros, dar nu destul, acum vrea să devină pașă, adică guvernator de pașalâc, și surpriză, sultanul Selim nu mai răspunde la pungile lui de galbeni. Avea altceva în cap! Rezultatul, de necrezut și ne mai întâmplat în istoria Imperiului Otoman; Osman Pasvantoglu adună de peste tot o armată de pazvangii, mercenari și se răscoală împotriva sultanului! Este total dezlănțuit, se autointitulează pașă, își face un pașalâc propriu cu capitala la Vidin, unde bate monedă proprie, cu chipul lui pe avers și închisoarea din Sofia pe revers, fiind prima și ultima monedă din lume înfățișând o închisoare! Dar extraordinarul și inexplicabilul, după logica istorică, este ceea ce urmează. De ochii lumii și-al istoriei, sultanul trebuie să-l pedepsească pe răzvrătit și trimite împotriva lui o armată de 100.000 de oameni, condusă de aga Kukuc ce, surpriza, nu poate cuceri Vidinul care nu avea nici măcar 10.000 de pazvangii! Dar, surpriza surprizelor, vine din partea sultanului care se răzgândește în privința răzvrătitului; renunță să-i mai aducă capul pe tavă, ba mai mult, îl face pașa de Vidin! L-a costat foarte scump pe Osman Pazvantoglu răzgândirea sultanului, pe lângă prețul plătit lui aga Kukuc să nu poată cuceri Vidinul! În istorie s-a scris că armata de 100.000 oșteni a lui aga Kukuc nu a putut cuceri Vidinul pentru că domnitorul fanariot Hangerli, al Țări Românești, nu a aprovizionat cum ar fi trebuit marea armată otomană și în consecință fanariotul Hangerli și-a pierdut capul, să fie un țap ispășitor. Așa e scris, dar, de multe ori, adevărul e ascuns printre rânduri.

Nici o pagubă-n domnitori fanarioți, se îngrămădeau pe capete la picioarele sultanului, căruia toate îi mergeau din plin, acum dându-i mână liberă și lui Pazvante să jefuiască Țara Românească și-n folosul lui. Astfel, în 1800 pazvangiii jefuiesc, omoară și dau foc Craiovei, din care mai scapă doar vreo 300 de case din cele 7.000 câte avusese înainte și jefuind ajung până la Târgu Jiu. Cronicile spun că din ordinul lui Pazvante, pazvangiii trebuiau să violeze toate femeile, drept răzbunare că jupânița valahă l-a refuzat, atunci, de mult. După jaful, violurile femeilor și omorârea bărbaților în Oltenia, în 1802 pazvangiii jefuitori pornesc spre București. Domnitorul fanariot Mihail Șuțu, aflând, o ia la sănătoasa, iar arnăuții lui albanezi în loc să apere cetatea de scaun se ceartă între ei și pazvangiii jefuitori intră liberi, fraternizând cu vagabonzii și cerșetorii bucureșteni, dintre care unul dintre ei ajunge să fie luat drept înlocuitor de domnitor. Fapt istoric; străinii, fanarioții și pazvangiii jefuitori au încrustat adânc apucăturile lor în firea bucureștenilor pentru vremurile ce vor veni.

Pașa din Vidin, recunoscut și de sultan de data aceasta, recunoștință ce o plătea cu vârf și îndesat, atinge zenitul său istoric, vorbindu-se despre el în fel și chip; de la aventurier la învățat, de la haimana și fanatic la diplomat și vizionar, când complexat și labil, când puternic și răzbunător. A fost doar un meteorit otoman.

Sfârșitul lui și-al pașalâcului său se trage de la iataganul celui mai mare haiduc oltean, Iancu Jianu. Întâi, într-o luptă directă, i-a scos un ochi, după care rumânii l-au numit Pazvante Chiorul! A doua oară, în 1809 Iancu Jianu, a răzbunat toate jafurile, violurile și omorurile pe care pazvangiii le-au pricinuit în Țara Românească, trecând Dunărea, împreună cu haiducii lui, câteva mii, ce au fost în stare să cucerească Vidinul pe care l-au prădat, au omorât și au pus foc, iar Pazvante Chiorul și-a găsit sfârșitul, așa cum i l-a prezis Iancu Jianu atunci când, prima dată i-a brăzdat fața cu iataganul scoțându-i un ochi.

Iancu Jianu nu este o legendă, este o figură istorică autentică ce a scăpat Țara Românească de Pazvante Chiorul și pazvangiii lui. Iancu Jianu cu haiducii săi a fost și alături de Tudor Vladimirescu în 1821, an după care am scăpat de domniile fanariote ce au sărăcit cele două voivodate românești timp de o sută cinci ani. Din mare nefericire, fanarioții greci și pazvangiii jefuitori au lăsat fățărnicia, ticăloșenia, înșelătoria lor adânc împământenite în firea multor oameni ai Țărilor Române. Din nefericire, străinii, de oriunde au venit, după fanarioți și pazvangii au fost și sunt ipocriți, infami și devastatori, cu excepții de numărat pe degete. Dar cea mai mare nenorocire pe capul românilor este că, nici Providența, nici Neamul Românesc nu a mai dat patrioți ca Iancu Jianu și Tudor Vladimirescu să-i izgonească din țară.

Din nou, România este dominată de interese străine, nu prin iatagane ci prin politologii și ideologii aberante, printr-o mass-media ce prezintă continuu măreț tot ce este străin, minimalizând și denigrând personalitățile autohtone ce s-au dăruit și jertfit pentru unitatea și propășirea acestei țări. E vremea altor pazvangii jefuitori nu doar de averi materiale ca acum trei secole, de data asta vor să ne distrugă, cu tot cu temelia, istoria, tradițiile, cultura, identitatea și unitatea națională milenară.

Odată cu decembrie 1989, la București au reapărut pazvangiii, precum ciupercile după ploaie, care l-au făcut agă și apoi pașă pe Ion Marcel Ilici Iliescu. Câtă asemănare istorică cu Pazvante de la curtea domnească fanariotă, care a vrut să-l înlăture pe domnitor și Iliescu de la curtea Ceaușescului, care chiar l-a înlăturat cu aprobare Înaltei Porți de la Moscova. De la Tel Aviv – Haifa i-a fost sugerat, prin Saul Brukner, ca prim-sfetnic Petre Roman – Neulander, bine educat în Franța, cu mari planuri pentru o nouă Românie. Întâi, a devastat industria românească, pe care în loc să o modernizeze rapid, a decretat că e învechită și a vândut-o străinilor ieftin, cu preț de fier vechi. Adio șase cincinale de trudă proletară. Apoi, cu bună știință, a declanșat cel mai mare genocid al embrionilor și feților din pântecul româncelor: un milion de avorturi în 1990! Nici un leu pentru susținerea demografiei raționale a țării, pentru o educație corect conceptivă, pentru o creșă sau un cămin. Familiile cu patru copii puteau primi gratuit apartamentele în care locuiau pentru că și așa au fost vândute și banii încasați s-au volatilizat. Începutul tâlhăriilor postdecembriste! Petre Roman – Neulander, va rămâne stigmatizat în istoria neamului romanesc ca liderul-pazvangiu care a început, în mod deliberat, descreșterea neamului românesc.

Mulți străini din țări, societăți, comunități și clanuri diferite au năvălit precum pazvangiii de odinioară în București, după decembrie 1989, cu aceleași gânduri și intenții de îmbogățire prin jefuire, cunoscând puternicul iz fanariot al capitalei – pe care otomanii au pus-o pe Dâmbovița, să le fie mai aproape când vroiau să-i mai osândească cu ceva pe valahi, să nu mai bată drumurile până la Târgoviștea lui Vlad Țepeș. Și la fel ca pazvangiii mahomedani de pe vremuri, străinii năvălitori de acum s-au repezit la devastarea țării, găsind la București destui citadini netrebnici cu care au fraternizat pentru a-și împlini scopurile infame și impostoare. Străinii erau versați, bucureștenii erau săraci, înfrigurați și derutați în incertitudini, astfel mulți dintre ei, pentru o mână de dolari, le-au devenit servi în tot felul de false investiții, asociații și ONG-uri antiromânești, în GDS-Soros și mai ales în mass-media.

din-vremea-lui-pazvante-chiorul-cum-se-scapa-de-plosnite-si-guzgani-20272

Foto. Din vremea lui Pazvante…

Ion Marcel Ilici Iliescu și-a plătit, din visteria statului, mercenarii să-i asigure continuarea președinției. Unul dintre ei, cel mai nesătul și avid, Adrian Năstase, ipocrit și arogant, ajuns prim-pazvangiu, a devastat țara, adunând averi dar și oprobriul românilor obișnuiți și cinstiți. A călcat în picioare istoria ardelenilor români prin reamenajarea, la Arad, a monumentului celor 13 generali ai lui Kossuth ce au omorât zeci de mii de români în 1848-1849, pentru vrerea lor de a fi români liberi. Istoria românilor îl va așeza definitiv în rândul pazvangiilor fără de lege.

Se spune că, alegătorii au vrut să scape de greața aroganței lui Adrian Năstase și l-au ales pe bine dispusul Băsescu Traian, cu vechi state de pazvangiu încă de la Anvers, unde deja ciupea din flota comerciala a României, pe care a lichidat-o, împreună cu alți pazvangii de la Constanța, după decembrie 1989.

Noua tagmă a pazvangiilor, prin dezinformare și manipulare, dar și prin bani și șantaj, s-a cuibărit confortabil în Casa Poporului Român de unde, puși pe căpătuială prin devastarea țării, de la început, pentru siguranța lor, au dat lovituri mortale Justiției pe care, de ochii lumii, o țin pe life-suport controlat; cum vrea să-și revină, cum îi taie oxigenul! Nu vor Ordine, nu vor Justiție, vor doar jaf la drumul mare și circ de pazvangii, la fel ca în Bucureștiul anului, de grație, 1802! Acum, în plus de acele trecute vremuri, s-au dedat tâlhărește la banii învățământului general și profesional, la banii ce s-ar cuveni culturii și științei românești, nesocotesc total sănătatea, sportul și artele. Au vândut jumătate din pământul țării străinilor, rad munții de păduri.

Într-un sfert de secol, pazvangiii străini și autohtoni au dus Romania pe ultimul loc în Europa și printre primele țări în lume la pierderea prestigiului și identității naționale, pentru că, printre altele, românii nu au mai avut noroc de un Iancu Jianu.

(Aprilie 2017, St.Vital – Canada)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Pelerinaj întru adevăr

Posted by Stefan Strajer On April - 19 - 2017

Pelerinaj întru adevăr

Autor recenzie: Silvia Jinga-Urdea (Florida,SUA)

 

Medicul scriitor Corneliu Florea, pe numele adevărat Dumitru Pădeanu, autor a cinsprezece cărți de memorialistică, pamflete mordante, reflecţii, comentarii la problemele arzătoare ale României, un activist social sui-generis, compune în ultimul volum, Vara pisicilor negre (editura Aletheia Bistrița, 2015) tabloul unei țări jefuite de politicieni și ignorate în suferința ei de aproape trei decenii. Autorul este un imigrant incomod, care s-a stabilit în Canada în timpul dictaturii ceaușiste, dar abia a așteptat să se întoarcă după căderea Cortinei de Fier să-și revadă locurile dragi. Practică o transhumanță originală: iarna se îngroapă în zăpezile preeriei canadiene, iar primăvara ia drumul țării pe care o poartă mereu în suflet.

Corneliu Florea este cunoscut pentru robustul său spirit polemic, care lovește în punctele nevralgice ale democrației „de salvare națională”, aluzie la Frontul Salvării Naționale inițiat de Ion Iliescu spre folosul famelicilor capitaliști de sorginte securistă, nicidecum al întregii nații. Patosul acuzator al lui Corneliu Florea este pe măsura fărădelegilor care-i sar în cale la tot pasul. La Casa cu flori din Bistrița bucuria îi este umbrită de stupiditatea primarului municipal, care nu-i aprobă tăierea a trei brazi din propria curte, considerând-o defrișare, în schimb rade într-o veselie gorunii de pe coama dealului. Constată sarcastic decimarea nemiloasă a avuției forestiere, în totală desconsiderare a relației ancestrale, a „codrului, frate cu românul”. „Avem scut antirachetă”, observă amarnic autorul, „stăm la umbra lui.” (op.cit., p. 12)

Este o carte a strigătului de durere al unui intelectual profund, al unui patriot nedezmințit, al unei conștiințe oneste și neînfricate, oripilate de dezmățul elitelor politice, antrenate într-un proces de trădare a interesului național în toate domeniile societății românești. Aceste elite au dat numele de revoluție unei lovituri de stat cu numeroase victime omenești, au distrus ceea ce trebuia păstrat din economia noastră, au împins afară din țară milioane de români lăsați șomeri dintr-odată, au adus la sapă de lemn majoritatea populației. Au pus pe butuci o țară pe care dictatorul a lăsat-o fără datorie externă, ca acum să se zbată în coada clasamentelor Uniunii Europene. Politicienilor li s-au adăugat în marea trădare și intelectuali de faimă, aceia de la care ne-am fi așteptat să fie luminătorii nației, așa cum au fost considerați cărturarii din totdeauna la români.

Critica cea mai acerbă a autorului vizează căpeteniile intelectuale, care, după obediența practicată în timpul comunismului, s-au înregimentat la sacul cu bani al noului stăpân. Principiul mult trâmbițat al corectitudinii politice, atacurile la identitatea națională și la integritatea statului român, folosirea minorităților împotriva majorității românești, nepăsarea față de simbolurile culturii românești, tentativa de falsificare din nou a istoriei naționale, detractarea valorilor românești în frunte cu geniul literaturii române, Mihai Eminescu, promovarea unei literaturi pornografice, gen Mircea Cărtărescu, a subculturii, în general, toate acestea declanșează resorturile mâniei justificate a autorului. Două sunt pamfletele de rezistență ale volumului: Un pușcas numit Breban și Alexopatul rătăcitor. Primul demontează farsa isterică pusă la cale de Horia Roman Patapievici, susținut îndeaproape de Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Este cunoscută reacția normală de furie a scriitorului academician Nicolae Breban împotriva denigrării poporului român și a culturii lui cuprinsă în volumul Politice de Patapievici. N. Breban a folosit condiționalul verbului a împușca. Condiția era ca injuriosul volum să fi apărut în Polonia. Mai clar formulat: ceea ce românii au înghițit, polonezii n-ar fi făcut-o nici în ruptul capului pentru că sunt o nație care se respectă. Extrapolând absurd verbul incriminat din context, onorabilii de la GDS au provocat o furtună într-un pahar cu apă, menită a îngenunchea o personalitate a scrisului românesc ca Nicolae Breban. Să fie liniștiți că n-au reușit, pentru că cine are bun simț vede de la o poștă ce clică mercenară s-a aciuat pe la GDS-ul patronat de finanțele milionarului american George Soros, ferventul militant pentru globalizare și societate deschisă, deschisă pentru globaliștii de la centru ca să poată umbla în voie la resursele naturale și la manipularea oamenilor.

Corneliu Florea pune în paralel viața de martir a tatălui lui Nicolae Breban, preot greco-catolic maltratat de unguri în 1940, apoi trimis de comuniști la canal, unde a murit și biografia lui Dionisie Patapievici, tatăl lui Roman, evreu din Cernăuți, „tovarăș de drum” al Armatei Roșii pentru implementarea comunismului la noi. În vreme ce patrioții români erau exterminați la canal din ordinul partidului unic, Dionisie Patapievici era răsplătit cu funcții înalte în Ministerul de Finanțe, să sprijine sovromurile în jefuirea statului român, notează revoltat autorul. Stigmatul de origine nesănătoasă l-a urmărit pe N. Breban de-a lungul anilor de studii mereu întrerupte și niciodată terminate, dar, în ciuda ostracizării sale, a manifestat îndârjire, realizându-și plenar talentul de prozator. În vreme ce Roman Patapievici s-a bucurat de privilegiile nomencalturii comuniste, Breban a suportat, într-o bună parte a vieții sale presiunile unui regim vinovat de moartea tatălui său. Bunicul lui Breban a ridicat în Nordul Transilvaniei biserică de piatră și școală românească în timpul opresiunii maghiare. Breban descinde dintr-un șir de patrioți români, pe când familia Patapievici s-a aliniat celor care au slujit politica de ocupație a României. Cunoscând toate aceste antecedente, s-ar fi impus un minim sentiment de decență din partea lui Roman Patapievici.

Pamfletul este strivitor, punându-le oglinda în față tuturor celor care gravitează în jurul „trinității” Liiceanu, Patapievici, Pleșu. Concluzia extrem de tristă prin adevărul ei cade greu: „scriitorimea, cu puține excepții, și-a băgat capul în nisip, ca de obicei, de fapt în nisip și-l ține în majoritatea timpului în ultimii șaptezeci și cinci de ani” (op. cit. p. 123).

Defăimarea neamului românesc și a istoriei sale este și obiectivul lui Dan Alexe în cartea Dacopatia și alte rătăciri românești, nu întâmplător publicată la editura Humanitas condusă de Gabriel Liiceanu. Dan Alexe, fost membru al grupului dizident de la Iași, împănat cu informatori securiști, printre care și Ion Petru Culianu, este și el un stipendiat al Înaltei Porți de la Bruxelles. Mare păcat că-și folosește inteligența în mod cu totul păgubitor pentru el și pentru poporul din care face parte.

Corneliu Florea ne introduce mai întâi în istoricul problemei scriitorilor mecenari, hack writers, producând o savuroasă proză despre Grub Street din Londra, unde a originat stirpea celor care își vindeau talentul. Autorului îi plac digresiunile, care pun în valoare cultura sa clasică europeană. Fiecare din piesele volumului fac dovada bucuriei taifasului pe teme puțin cunoscute sau doar date astăzi uitării. Îi place postura de pedagog doct, care recurge frecvent la dictonul latin, combinat cu vorbe populare de duh, imprimând o coloratură ardelenească scrisului său. Demersul ironic la adresa scrântelilor lui Dan Alexe despre istoria dacilor este pus fastuos în scenă, cu insistență asupra semanticii cuvintelor hack și hackney (cal de închiriat, de călărit, mârțoagă) pentru a ridiculiza prostituția intelectuală prezentă atât în comunism cât și în capitalism. „În comunism, observă cu umor sec autorul, nu au fost cai de închiriat, toți caii au fost rechiziționați, cei care s-au opus au ajuns la abator” (op. cit, p. 168) și continuă ”majoritatea s-au lăsat convinși să devină voluntar, cai de călărit spre realismul socialist” (idem, ibidem). Îl citează pe Voltaire care spunea despre mercenarii peniței ”că sunt mai prejos decât prostituatele” (op. cit. p. 169. Îi face lui Dan Alexe un portret cu totul defavorabil pentru că nu scrie despre adevăr, ci ”după urechea grefată la Bruxelles” ca să-i denigreze pe geto-daci, după cum cer stăpânii lui cu intenții politice ascunse.

Sursele antice care mărturisesc despre traco-daci sunt, după D. Alexe, egale cu zero, tot ce știm noi despre strămoșii noștri sunt invenție a romantismului naționalist de la Bălcescu la Pârvan. În opinia lui dacii n-au avut o limbă, împrumutând cuvinte din stânga și din dreapta, ținându-se de beții, iar nevestele lor de lucruri slabe, deci un fel de neam de retardați. Pe bună dreptate, se întreabă C. Florea, de ce au fost dacii înveșniciți pe Columna lui Traian și pe Arcul de Triumf al lui Constantin cel Mare, de ce se găsesc statui de daci prin multe muzee ale lumii, dacă ar fi fost un neam de rușine, cum încearcă detractorul D. Alexe să ne convingă. În realitate, tot mai mulți cercetători serioși avansează ideea că limba dacilor ar fi fost similară cu latina pe care a premers-o. Tăblițele de la Tărtăraia ne vorbesc despre folosirea scrisului la noi înainte de Sumer.   Contraargumente arheologice la aberațiile lui Dan Alexe sunt numeroase. Reaua credință și reaua lui voință sunt de domeniul evidenței. Nu este nici primul nici ultimul care scoate de la lada de gunoi a istoriei teorii răsuflate, drapate diferit pentru uz iredentist. Concluzia lui D. Alexe despre români se rezumă la constatarea că ”suntem niște tembeli”(op.cit.,p. 174). Dacopatia lui Dan Alexe ne întărește în ideea că la editura Humanitas se consolidează o mișcare antiromânească menită a ne distruge identitatea națională pentru a ne pregăti intrarea în statul globalist. Spiritul de deriziune în care Dan Alexe a comis pseudoistoria sa este dovada unui ”neam prost”, a unui cărturar care ”vrea să sară mai sus ca puricii”, îl ridiculizează Corneliu Florea.

coperta 1

 

 

Cu stupoare constată Corneliu Florea că libertatea de conștiință și de expresie sunt cenzurate datorită noii invenții, cea a corectitudinii politice comandată din exterior, un fel de cal troian periculos. Românii au crezut că după căderea dictaturii comuniste vor fi cu adevărat liberi. Cei care au murit împușcați la revoluție au strigat „vom muri, dar vom fi liberi”. S-a adeverit că nu putem fi atât de liberi pe cât am dori-o. Decretul 217/2015 și restricțiile impuse de Institutul Wiesel în cercetarea adevărului asupra unor teme considerate încă tabu, cum ar fi mișcarea legionară, îl contrariază pe autor. Minuțios, cum este, intreprinde o incursiune în istoria documentelor care au consfințit drepturile omului, începând cu Magna Charta din 1215, continuînd cu Bill of Rights (1689) – Declarația Drepturilor, în 1789 Declaration des droits de l’homme et du citoyen, în 1948 – Declarația Universală a Drepturilor Omului dată la ONU. „S-au scris degeaba pentru români, care după 200 de ani în România Institutului Wiesel (…) acceptă și propagă corectitudinea politică chiar și în istorie, în loc să-și îndeplinească datoria de-a se opune opresiunii străine” (op. cit. p.120). „Ce decădere, ce deșert!, (p.120) exclamă autorul. Nemulțumirea lui este cauzată de estomparea adevărului despre drama românească, ”copleșitoarea, terifiantă dramă românească, începută cu jertfele de război, cu ocuparea sovietică și dictatura comunistă impusă de alogeni, cu lichidarea în închisorile comuniste a patrioților români și distrugerea țărănimii prin colectivizare …” (p. 22). În numele atâtor declarații, care circumscriu drepturile omului, ar trebui să fie posibil să putem spune cu exactitate ce s-a întâmplat în realitate cu poporul român, supus experimentului comunist. Corneliu Florea amintește, de pildă, un aspect asupra căruia se trece cu vederea și anume rolul evreilor activiști trimiși de la Moscova să comunizeze România. În schimb, se aruncă integral vina pe legionari, ignorându-se caracterul patriotic al mișcării lor, în ciuda limitelor ei. „Cu amărăciune îmi vin în minte vremurile când politrucii evrei trimiși de Moscova, cu o ură înverșunată, dădeau vina pe legionari și Securitatea lor le ținea isonul:   legionarii sunt de vină! După politrucii evrei, legionarii lui Corneliu Codreanu erau vinovați pentru că s-au devotat dreptății naționale și nu au acceptat să fie instrumentele lui Carol al II-lea”. Speră să vină vremea adevărului și să se spună „că cei mai mari vinovați au venit de la Moscova. Restul? Niște instrumente”(op. cit. p. 58).

Patosul adevărului despre istoria românească îl ajută să descopere cărțile revelatoare, cum ar fi lucrarea lui Petre Țurlea, Studențimea română din Cluj 1944-1946 (Ed. Renașterea, Cluj, 2016), pe care le opune celor false, compuse la comandă pentru denigrarea poporului român. De ce este importantă cercetarea din punctul de vedere al intereselor poporului român? Pentru că ne arată negru pe alb că studenții români patrioți s-au opus ferm comunismului instalat prin forță și, pe de altă parte, minoritatea maghiară din Cluj a comis „josnice acțiuni revanșarde antiromânești… împotriva eliberării Ardealului de Nord-Vest de sub ocupația ungurească horthistă”(op.cit., p. 23). Muncitorimea maghiară de la Dermata a atacat căminul studențesc Avram Iancu, strigând „să curgă sânge de valah”. Nici unul dintre agresori n-a fost arestat, în schimb au fost întemnițați douăzeci dintre studenți, represaliile împotriva studenților și a unor profesori patrioți, precum Victor Papilian, nerezumându-se doar la atâta. La alegerile din noiembrie 1946 românii ardeleni au votat pe flanc pentru Iuliu Maniu, în schimb maghiarii s-au plasat de partea comuniștilor. UDMR-ul face și astăzi niște jocuri foarte încurcate. Dar de ce să ne mirăm de UDMR când îi avem pe guvernanții români tranzacționiști și trădători. Prin fraudarea alegerilor în 1946, căci vorba lui Stalin, nu contează cine votează, contează cine numără voturile, Uniunea Populară Maghiară a câștigat 29 de locuri în parlament, toți acei parlamentari fiind”naționaliștii Ungariei Mari, ce urau barbar tot ce era românesc în Ardeal și din fortăreața comunistă în care s-au aciuit, sperau să submineze Tratatul de Pace de la Paris, hotărârea deja luată de reîntregirea Ardealului românesc.(op.cit., p. 32-33).

Manipulările politicienilor maghiari de atunci sunt atât de similare cu cele de astăzi ale urmașilor lor, dacă n-ar fi să amintim decât de Laszlo Tökes devenit peste noapte revoluționar anticomunist fervent, acomodându-se jocului Marilor Puteri pentru a servi însă cauza iredentistă. Vinovat nu este Tökes, vinovați sunt partidele și guvernanții români care nu sancționează cum se cuvine, la timp, atacurile antiromânești. Dar de ce să vorbim numai de guvernanți, când un filozof ca G. Liiceanu adăpostește la faimoasa-i editură lovituri sub centură date poporului român în numele corectitudinii politice și al toleranței.

Înțeleg verdictul lui Corneliu Florea în comparația dintre cărțile adevărate și făcăturile unor autori de la GDS. Cei din urmă eludează aspectele majore ale istoriei și culturii noastre. De aceea, zice C. Florea lucrarea lui Petre Țurlea ”depășește ca valoare cultural-istorică românească toate scriiturile luate împreună, ale celor trei boieri de pe malurile Dâmboviței”. Un lucru este cert, Corneliu Florea nu se ferește să atingă aspectele vulnerabile ale vieții sociale și culturale românești, evitate de cei mai mulți analiști. Celor care din răsputeri încearcă să dilueze conștiința identității naționale a românilor, autorul le răspunde prin demersuri de recuperare a valorilor trecutului, abandonate în uitare, pentru că în România de la Petre Roman și Adrian Năstase până astăzi nu sunt bani pentru menținerea patrimoniului național. În timpul ministeriatului lui Kelemen Hunor, medic veterinar instalat la cultură de președintele Băsescu, s-au găsit bani pentru restaurarea conacelor grofilor din Transilvania. Dar pentru cetățile dacice, declarate monumente UNESCO, nu sunt bani nici pentru pliante, nici pentru drumuri de acces, nici pentru o amenajare civilizată. În schimb, după cum spun localnicii, au fost storși bani grei din jefuirea siturilor arheologice, din furtul de brățări dacice, de obiecte de aur, care au fost împărțite între paznicii acestor situri și guvernanți. O întreagă mafie a fost creată ad hoc pentru stoarcerea cât mai rapidă a profitului chiar și din locurile sfinte ale istoriei noastre. Încât te întrebi: cum de-a ajuns țara noastră pe mâna unor asemenea criminali? Exasperat de nelegiuirile întâlnite în cale, C. Florea rostește o imprecație ca să se răcorească: ”Cerule Mare nu mai ai fulgere și trăsnete pentru vânzătorii de țară românească?!” (op.cit., p. 20).

Cred că dl. Liiceanu și asociații lui ne pot răspunde: când scrii cărți ca să-ți bați joc de istoria și cultura unui popor culegi ceea ce ai semănat. Ca să nu creadă distinșii intelectuali că nu poartă chiar nici o răspundere pentru dezastrul generalizat din România ultimelor trei decenii.

Este amarnic de trist să constați că obediența față de dictatul străin este un fenomen recurent la români. Nu trebuie decât să ne amintim cum a fost tratat Brâncuși căruia nu i s-a permis să se repatrieze în 1955 ca să moară la Hobița. Cât despre procesul verbal de la Academie, în legătură cu moștenirea pe care sculptorul dorea s-o lase poporului său, n-are rost să mai vorbim pentru că este prea cunoscut. Erau implicate atunci nume mari ca M. Sadoveanu, președintele Academiei, G. Călinescu, Al. Graur și trepăduși de serviciu ca A. Toma. Din nefericire M. Sadoveanu, aflăm de la C. Florea, s-a purtat execrabil și față de Mitropolitul Bucovinei, fost coleg de școală la Pașcani, Visarion Victor Puiu, de la care și-a însușit pe nedrept casa de la Schitul Vovidenia, pregătită de către mitropolit pentru rugăciune și solitudine. Tot acolo își pregătise Mitropolitul și mormântul, dar datorită ”sprijinului” tovărășesc al lui Sadoveanu a fost privat de totul și condamnat să moară în străini. Urâte vremuri, bicisnice purtări!

Ca să se curețe de sentimentele negative inspirate de neorânduielile observate la tot pasul, autorul, călător prin definiție, se aruncă în ciuda vârstei avansate, pe drumurile esențiale pentru fibra noastră națională: se duce la mănăstiri, pe Via Imperatorum, drumul străbătut de împărații romani între 106 și 271 a.d. de la Porolissum la Drobeta, se duce să cerceteze Maramureșul, provincia lui de adopție, se chinuie, dar răzbate pe drumurile bolovănoase ale cetăților dacice. În toate aceste călătorii trebuie să vedem responsabilitatea cărturarului Corneliu Florea, care vrea să trezească, mai ales în sufletul tinerilor, dragostea de glie, respectul și gratitudinea pentru   poporul întotdeauna zămislitor de valori. Drumurile peregrinului Florea au menirea să reinstituie firescul în relația românilor cu țara lor, să spubere batjocura unor scribi plătiți și să ne întoarcă la conștiința noastră mai bună. Ne îndeamnă la pietate față de eroii noștri prin unele dintre mărturisirile lui de credință: „fac o pauză în Alba-Iulia, capitala noastră istorică, de la Mihai-Viteazul la Ferdinand Întregitorul. Aprind câte o lumânare pentru moții moților, Horia, Cloșca și Crișan, Avram Iancu, Ion Buteanu, Petru Dobra, cei care sub dominații străine au avut tăria de-a ne păstra identitatea, limba și religia.”(op.cit., p. 197) Frumos și emoționant.

Celor care l-ar putea acuza de provincialism îngust, izolaționism ne grăbim să le răspundem că întreaga carte reflectă un spirit cultivat la izvoarele clasice europene, Elogiul nebuniei de Erasmus de Rotterdam fiind una dintre cărțile favorite. Recurgerea la clasicism, tehnica divagațiilor bazate pe asocieri de lectură amintesc de proza lui Alexandru Odobescu.   Deplânge copierea grăbită de către români a vestimentației americane cu blugi și teniși în orice circumstanță, precum și abandonarea politeții noastre tradiționale, înlocuită cu vulgarități de mitocani. Se întoarce mereu cu bucurie la valorile consacrate, precum O scrisoare pierdută în interpretarea unor monștri sacri ai scenei românești.

Nu doar prin ceea ce scrie, dar și prin acțiunile sale Corneliu Florea ne îndeamnă să ne întoarcem la sursele esențiale ale istoriei și culturii noastre pentru a ne cunoaște mai bine și pentru a nu uita cine suntem. Trei dintre drumurile lui prin țară: pe Via Imperatorum, la câteva mănăstiri din Moldova, la cetățile dacice ne arată cât de bogați suntem, dar, din păcate, cât suntem de risipitori cu zestrea noastră sub guvernările nepăsătoare care susțin ”cel mai abject sistem ipocrit și impostor”. (op. cit., p. 199).

Corneliu Florea este un spirit care veghează de la distanță sau de aproape, din casa lui cu flori de la Bistrița la tot ce se întâmplă în România nu doar ca să-și exerseze condeiul, ci ca să îndrepte nereguli, crezând în acel ridendo castigat mores. Dozându-și patosul și sarcasmul, el repune în drepturi adevărul într-o vreme a mistifăcărilor și a minciunii generalizate, implicându-și cititorul în demersul efervescent al unei inteligențe vii.

Scrisoare deschisă domnului Gabriel Andreescu

Posted by Stefan Strajer On April - 6 - 2017

Replică

Scrisoare deschisă domnului Gabriel Andreescu

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Domnule Andreescu, am citit articolul dumneavoastră „Academicienii ar trebui să-și retragă Apelul” din Observator Cultural, martie 2017. Fiindcă am citit și apelul academicienilor am vrut să vă spun că, afară de a face pe politicul corect, nu aveți competența de a cere să-și retragă apelul „Identitate, suveranitate și unitate națională” indiferent cât de mare disident ați fost, cât de mare vuvuzelă la GDS-Soros sunteți pe post de port drapel al drepturilor minorității ungare din România. Ar fi fost inteligent (înzestrare genetică) și înțelept (acumulare educativ-culturală) să vă formulați părerile și opiniile pe baza complexă a realității istorice și sociale. Nu ați ales această cale, foarte rar folosită la GDS-Sorors, ci ați bătut, cu grație, câmpii drepturilor care vă sunt convenabile, fără să țineți seama că democrația nu este doar un corn al abundenței de drepturi egale ci conține în aceeași măsură îndatoriri cetățenești ce nu permit interdicția de expresie nimănui. Dvs v-ați comportat ca acel hack writer ce știa de la Seneca: „Nulla servitus turpior est guam voluntaria”, dar nu vă mai puteți elibera de stăpânirea GDS-Soros, ce v-a prins în 31 Decembrie 1989.

Am încercat o replică la somația dvs – nedemocratică, ilegală constituțional – adresată academicienilor de a-și retrage Apelul, dar replica mi-a fost blocată electronic. N-am fost surprins pentru că, în trecut, am fost admis ca internaut politically incorrect, fiind un simplu om liber ce nu acceptă actuala cenzură prin corectitudine politică, având în vedere că nu am auzit, citit sau văzut decât politicieni ipocriți, duplicitari, manipulatori, lipsiți de orice corectitudine socială! Acesta este motivul pentru care, de data aceasta, vă scriu aceste rânduri, sperând să vă parvină prin bunăvoința celor de la Observator Cultural, cel puțin prin poșta electronică.

Apelul academicienilor este simplu, direct și pertinent pe o singură pagină, pe când somația dvs. imperativă este pe trei pagini și am să o comentez liber. Începeți cu „Câțiva academicieni semnatari” e o persiflare de arogant tip GDS-Soros; cei ce au citit apelul au văzut 84 – optzeci și patru – de semnături de academicieni. Începând astfel, cititorii și-au dat seama că sunteți una dintre vuvuzelele de serviciu ale globalistului Soros. Rețineți, dacă puteți, că este o mare diferență între membrii Academii Romane și cei ai GDS-Soros, chiar dacă ne oprim numai la istoria reală a apariției Academiei Române în comparație cu fundația GDS-Soros, care din 1990 și până în prezent nu a dat nici o personalitate culturii românești, din contră a distrus câteva și continue să erodeze tradiția și cultura identitară. Marea majoritate a internauților așa vă califică. Nu le citiți comentariile, nu vă dau de gândit, sau credeți că, dacă nu sunt de acord cu voi, vă sunt inferiori?!

Coborând în textul dumneavoastră în care muștruluiți semnatarii apelului academic ca pe niște recruți, le spuneți, nici mai mult nici mai puțin, că sunt lipsiți de competență în chestiunea suveranității, identității și unității naționale și câteva rânduri mai jos ajungeți la concluzia că au o înțelegere primitivă despre suveranitate. Oare nu săriți prea sus, aveți cască de protecție? Nu tot manipulați cu raporturile internaționale, că și noi vedem cum țin USA, Rusia, Israelul și câte și mai câte alte țări la suveranitatea și identitatea lor națională. Deocamdată, societatea umană este multinațională, fiecare națiune are identitatea și unitatea ei, absolut toate ținând la suveranitatea lor. Daca aveți exemple de națiuni care renunță la aceste trei deziderate trebuia să le dați academicienilor drept argument, nu să-i faceți incompetenți și primitivi, cum reiese clar din contextul paragrafului. Un om educat corect, pentru că există și educație corectă, nu folosește asemenea termeni într-o controversă indiferent cu cine o are. Și ca să vă dați grande de GDS-Soros le reamintiți niște banalități – autarhia – pe care toți academicienii, laolaltă, nu o înțeleg ca dvs. În apelul academicienilor nu am găsit autarhie = economie națională închisă, termen pe care l-ați introdus cu rea și manipulatorie intenție. Tipic pentru GDS-Soros.

Corneliu Florea text

Vă întrebați ce înseamnă patriotism în ziua de azi, prin care ați provocat doar zâmbete de milă la adresa dvs, fiindcă, întâi de toate, patriotismul este o sumă de sentimente intrinseci, ce nu se discută ci se manifestă. De ce întrebați academicienii unde au fost din 1990, de ce nu v-ați întrebat pe dvs întâi, pentru simplu motiv că din anticomunist ați devenit globalist înfocat, fără sentimente intrinseci pentru patrie, fără identitate națională, considerându-vă cetățean globalizat, cetățenie ce vă dă dreptul să vă globalizați aiurea. Apoi enumerați, pe sărite, ce fapte mari au făcut unii străini în interesul nostru fără să fie expresie de patriotism românesc. În acest caz au făcut-o dintr-o simpatie personală ori dintr-un interes de grup! În afara subiectului, dar din obligații de serviciu, îl scoateți pe Soros în frunte cu câți bani a cheltuit el pentru susținerea statului de drept în România! Cu ce intenții a făcut-o, hai aveți curaj, doar ați fost disident. Oare de ce a venit, în fugă mare, la o săptămână după executarea lui Ceaușescu, începând cu înființarea GDS-ului cu cei mai de nădejde democrați ai societății deschise, aleși pe sprânceană de Silviu Brucan: Gabriel Liiceanu, Andrei și Catrinel Pleșu, fizicianul Andreescu, patibularul Patapievici, teologul Baconschi, MeReU, etc, etc… Vai, domnule Andreescu, de ce oare nu ați rămas fizician, poate până acum deveneați academician. Păcat de inteligența dvs. irosită de dragul milioanelor de dolari ai lui Soros, ce i-a băgat în statul de drept … Ipocrizie! Sugerați-i să bage câteva milioane și-n buzunarul lui Sabin Gherman, ziaristul pe care-l citați și-i cunoscut în Ardeal prin: „M-am săturat de România”, dar nu a plecat, deși e liber, a rămas alături de dvs, să pună umărul la globalizarea rapidă a României!

În subcapitolul „Unitate și identitate” înșirați clișee arhifolosite, dar politic corecte, pe care le folosesc toți cei ce nu au minimum de cultură istorică și socială ardelenească, cei ce nu au pus piciorul prin Harghita si Covasna în ultimii ani. Pentru că dv. vă erijați în mare apărător al drepturilor minorităților de pe mapamond, puteți să ne spuneți dacă cunoașteți situația minorității române din „secuime”, dacă v-a interesat, dacă ați fost acolo în scop informativ, documentar, de cunoaștere obiectivă. Ce ați citit din istoria ardelenilor – români, sași, secui și unguri – de la începuturi și până astăzi, ce ați mai scris afară de faptul că trebuie „să recunoaștem autonomia Ținutului Secuiesc, cerută de întreaga populație maghiară, corespunde integral spiritului Declarației de la Alba Iulia”. Dacă românii ardeleni refuză atunci este antimaghiarism. Ușor cu pianul pe scări, domnule Andreescu că se varsă istoria corectă din el. Știți că spiritul Albei Iulia a fost omorât de ocupația ungurilor între August 1940 și Octombrie 1944?? Nici atâta nu știți! Dar de spiritul Arbitrajului de la Viena ați auzit? Hai să citim împreună Articolul 5: „Guvernul ungar își ia obligația solemnă ca persoanele care pe baza acestui arbitraj câștigă cetățenia ungară, însă aparțin poporului român să fie considerați egali în fiecare caz cu ceilalți cetățeni unguri.” Punct și să recitim. Apoi să vedem ce au înțeles și făcut ungurii prin obligația solemnă : 919 de români omorâți, dintre care 436 în Județul Sălaj, considerat județ martir de istorici, ne-au închis școlile, liceele, universitatea, ne-au dărâmat 15 biserici și au profanat 48, majoritatea în „secuime”, au bătut și schingiuit mii de români, 15.000 de români au fost întemnițați, 100.000 de români au fost expulzați, un sfert de milion de români s-au refugiat, tinerii au fost trimiși pe front în Rusia iar adulții în companii de muncă forțată. Spirit solemn unguresc de care iredentiștii udemeriști niciodată nu fac caz. Ați fost vreodată în județul Sălaj, la Ip, la Trăznea sau în Maramureș la Moisei? Datorită acestor răni istorice adânci românii ardeleni sunt circumspecți când vine vorba de autonomie, pentru că guvernul unguresc a omorât spiritul lor de la Alba Iulia, iar în caz de autonomie vor lichida minoritatea română din „secuime”, după ce în prealabil, iredentiștii udemeriști vor semna și ei, la rândul lor, o declarație solemnă în îngâmfat spirit unguresc.

Mai am o întrebare, având în vedere cât zel puneți pentru drepturile minorităților, dacă ați trecut să cunoașteți și spiritul unguresc al drepturile românilor din Ungaria?!? Cât de democratic le sunt prezervate identitatea și naționalitatea română?!? Statisticile spun că după primul război mondial mai rămaseseră câteva sute de mii de români în Ungaria, iar acum nu mai sunt decât câteva mii!! Să fie doar din cauza spiritului unguresc de maghiarizare forțată, cum s-a întâmplat și în fosta secuime în care la ultimul recensământ s-au mai declarat secui-secui doar vreo cinci sute!! În acest caz de ce „ținut secuiesc autonom” când nu mai sunt secui?!?

Știu că degeaba v-am înșirat faptele istorice care ne dor pe noi, românii ne globalizați, că doar dvs. sunteți premiatul ungurilor de două ori pentru că le pledați pretențiile și privilegiile neconstituționale. Ne uimește la dvs lipsa de common sense dovedită care o aveți, permițându-vă a-l dăscăli pe academicianul Ioan Aurel Pop, pentru că e român înainte de toate și un cărturar de valoare în istoria și cultura națiunii române, un clar văzător al vremurilor pe care le trăim, pe lângă care dvs. aveți doar valoarea prafului de pe toba politicului corect pe care o tot bateți din 1990.

În încheiere, despre mine, doar că am trăit 41 de ani în România: 24 de ani în Timișoara și 17 ani în Ardeal: Maramureș, Satu Mare, Cluj Napoca, Bistrița Năsăud și direct de la românii ardeleni am aflat cât de mult au suferit în trecut și cât rău fac udemeriștii iredentiști relațiilor de bună înțelegere dintre români și unguri din Ardeal. Săracii unguri, sunt pur și simplu descumpăniți și năuciți de manipularea iredentiștilor unguri – din țară și străinătate – cu autonomia lor, care de fapt e doar o părticică din planul unora de destabilizare a României. Cât privește pe românii ardeleni nici ei nu se simt confortabil cu ce se întâmplă în Romania cu asemenea președinți, guverne, parlamentar, toți politic corecți, corupți și ipocriți. Datorită acestei situații de destabilizare continuă este nevoie de astfel de APELURI din partea adevăratelor elite culturale ce au sacre sentimente față de patria lor și susțin identitatea și unitatea națională, ca marea majoritate a românilor.

(Martie 2017, St.Vital – Canada)

P.S. Știu, Domnule Andreescu, că nu mai puteți înțelege altceva decât ce v-a fost grefat în 27 de ani de GDS-Soros, fiindcă cei ce își aleg stăpâni străini, puternici și avuți, pe rând își pierd identitatea, personalitatea și la urmă unitatea națională!

FLOREA

Foto. Corneliu Florea

Ruşchiţa – aurul alb românesc

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2017

Ruşchiţa – aurul alb românesc

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

De data aceasta, august 2016, eram hotărât ca în drum spre Timişoara să mă opresc şi să vizitez cariera de marmură RUŞCHIŢA, dintr-o seamă de informaţii ce le-am auzit de-a lungul anilor, din care mi-am făcut tot felul de imagini şi idei, conştient fiind că toate pot fi sau nu verosimile. Pentru a fi corecte, adevărate imaginele şi ideile mele trebuia să mă informez mai mult citind, dar mai ales trebuia să vizitez cariera, să am imaginea tridimensională a carierei din spaţiul ei din Munţii Poiana Ruscă, un lanţ muntos teşit de bătrâneţe al Carpaţilor Meridionali dintre Munţii Apuseni şi cei ai Banatului. Sunt munţi frumoşi, împăduriţi cu văi adânci şi peşteri misterioase, din şisturi cristaline încărcate de minerale grele, de tot felul de metale şi fabuloşi prin marmura care o conţin, pe care geologii o estimează la o vechime de trei sute de milioane de ani şi la o cantitate de douăzeci de milioane de tone! Cifrele acestea pe mine mă uimesc, ca să nu zic că de fapt mă aiuresc. Întâi ca timp, pare cu adevărat o veşnicie terestră pe lângă cea biblică, ce este o nimica toată de nici zece mii de ani, deşi te trec fiorii la gândul că majoritatea muritorilor îşi duce eternitatea în cazane cu smoală incandescentă! Dar, se preconizează, datorită penuriei de smoală din iad şi a supra aglomeraţiei din cazane, ca politicienii români de după Decembrie 1989, în frunte cu preşedinţii, miniştrii, parlamentarii să fie introduşi în butoaie cu rahat, puturos şi dezgustător, care l-au mâncat în timpul mandatelor avute. Hotărâre drăcească de necesitate, bine venită, meritată.

Interesul meu faţă de Marmura de Ruşchiţa a crescut şi mai mult de când am aflat că Domul din Milano a fost refăcut, prin anii ’70, cu marmură de la noi, de la Ruşchiţa, nu de la ei, din bine cunoscuta Carrara din care Michelangelo a sculptat celebra Pieta, pentru că marmura noastră, adevărat aur alb în zilele noastre, este mai bună în construcţii fiind mai rezistentă păstrâdu-si nealterate calităţile. Azi, aflăm că străinii, lacomi globalizaţi, îşi înfig colţii şi-n Marmura de Ruşchiţa, la fel precum o fac în Roşia Montana! Azi Roma, Viena, Londra au sărăcit, nu-şi mai permit Marmură de Ruşchiţa abia îşi mai permit gresie şi faianţă ordinară, în schimb lumea arabă îşi permite să placheze şi grajdurile cailor pur arabi cu marmură. Deh, lumea e în permanentă schimbare ideologică şi politică în funcţie de puterea economică, dar şi puterea economică e trecătoare şi într-o zi se va termina şi ţiţeiul arabilor precum aurul negru românesc, secătuit de străinii care i-au condus şi îi conduc…

Cariera de marmura Ruschita

Înainte de Simeria, părăsesc bucăţica de autostradă pe care am venit rapid şi comfortabil numai de la Sebeş – în rest este un calvar rutier datorită aglomeraţiei la care vechile şosele nu mai fac faţă – şi mă îndrept spre Ţara Haţegului, un spaţiu românesc sacru prin frumuseţe şi istorie. Biserica din Densuş, unică în felul ei, aşezată pe temelia unui templu roman şi prin materialele folosite la construcţia ei certifică începutul timpuriu al creştinismului în Dacia. Apoi urmează Sarmizegetusa Ulpia Traiana, construită de legiunile împăratului Traian după al doilea război cu Decebal, un vestigiu foarte important al istoriei noastre lăsat într-o lamentabilă nepăsare şi neglijenţă. Afară de o parcare asfaltată înconjurată de nişte tarabe şi un han improvizat din pefele, din 1990 nu s-a făcut nimic. Între amfiteatrul, de lângă şosea, şi forumul coloniei pe vremea romanilor erau via plaustralis placată cu dalii mari de piatră aşezate perfect, astăzi e un drumeag denivelat plin de gropi ce se transformă în noroi după fiecare ploaie. Despre forum şi celelalte clădiri, vile, temple sau atelierle să nu le comparam cum sunt întreţinute şi prezentate cu cele din străinătatea vestică a României, fiindcă ne cuprinde jalea. Romanii în construcţiile lor de aici au folosit pe lângă piatră şi marmură. Au găsit-o repede, la fel cum au găsit aurul şi sarea dacilor, puţin mai jos, după Poarta de Fier a Transilvaniei, în zona comunei Bucovei de azi. Dar Munţii Poiana Ruscă au şi alte zăcăminte de marmură.

Marele zăcământ de marmură de la Ruşchiţa a intrat în atenţia lumii, a mineralogilor şi a celor interesaţi în exploatarea ei datorită sculptorului maghiar Istvan Ferenczy, în secolul XIX-lea, care a atras atenţia asupra ei în Imperiul Habsburgic prin mass-media vremii, comparându-i calităţile cu cele ale marmurei de Carrara şi estimând zăcământul la o foarte mare cantitate. Atât a trebuit, că a şi sosit un constructor neamţ foarte interesat, Johann Biebel, a urcat pe râul Ruşchiţei a cercetat nemţeşte, a evaluat bine şi a cumpărat ieftin, aproape pe nimic, munţii împăduriţi dintre Pârâul Racii Mari şi Pârâul Padeş, cei doi afluenţi ai Ruşchiţei şi a început exploatarea marmurei în 1883. Cum între timp Imperiul Habsburgic, în declinul lui istoric, a alunecat rău de tot când s-a unit cu Ungaria, numindu-se Austro-Ungaria, totul s-a maghiarizat în Ardeal şi Banat. Chiar şi fiul moştenitor a lui Johann Biebel a devenit Ianos ce s-a căsătorit cu fiica un foarte mare, mare şi viteaz, general ungur din Budapesta şi au început exportul marmurei de la Ruşchiţa în douăsprezece ţări din Europa sub marca: magyar Carrara! Vezi reclamele şi documentele timpului.

La Magyar Carrara din Munţii Banatului, prin 1900, munceau din greu vreo trei sute de gugulani – rumânii locului ce se consideră urmaşii direcţi ai dacilor – ce tăiau, încărcau şi transportau 700 de tone de marmură pe lună cu nişte care mari, special făcute la care erau înhămate multe perechi de cai şi faceau un drum de douăzeci de kilometri până la gara din Voislova. Era o muncă foarte grea, îndrumată şi supravegheată de nişte colonişti germani cu experienţă în minerit şi cariere de piatră şi marmură. Cu magyar Carrara s-a placat Palatul Băncilor din Viena şi Parlamentul din Budapesta şi a ajuns până în America Nord şi Japonia apreciată pentru evantaiul cromatic, strălucire şi rezistenţă.

Cobor prin Poarta de Fier a Transilvaniei în Banat, depăşesc comuna Bucova şi la Voislova o iau spre Rusca Montană, o veche aşezare – ruscă înseamnă sat de sub munte – care s-a mărit datorită industriei extractive de fier, plumb, zinc, argint, dar mai ales carierei de marmură de la Ruşchiţa, cea mai mare din România şi una dintre cele mai mari şi de calitate superioară din Europa. Mă opresc la Monumentul Turismului ridicat de Clubul Turistic Bănăţean în 1936. Citesc: „Turistule ajuns sub poala pădurii/ Aruncă năcazul şi patima urii/ Încearcă să prinzi din legile firii/ Scânteia divină: virtutea iubirii” de ing. silvic V.M… Frumos în acele frumoase zile româneşti, înduioşător, trist în zilele noastre în care mai vedem în pădurile noastre doar sursa exploatării pustiitoare iar scânteile virtuţii s-au stins. A mai rămas turismul transformat în business. Aici, este o zonă turistică unică, unde şi unele vechi galerii miniere se pot transforma în obiective turistice cum sunt prin Europa, mai ales în Germania unde turismul minier este o sursă   bogată de arginţi în vremurile de acum. Trebuie doar chibzuinţă, determinare şi travaliu, Salina de la Turda este un exemplu relevant. Mai departe, de o parte şi alta a şoselei, din loc în loc, prin faţa caselor oamenilor sunt făcute din resturi de marmură mici spaţii de parcare. Minunat, parcari din marmură, sunt pe drumul cel bun. Iată, prin bălării şi tufe o tablă amărâtă, veche, strâmbă, ruginită într-un cadran de fier cu vopseau scorojită pe care scrie RUŞCHIŢA. Etalon de nepăsare şi mizerie aici, la cariera de marmură recunoscută în lume, pentru că nu s-a găsit un bloc de marmură, din miile care se exportă, să fie asezat aici şi pe care să scrie RUŞCHIŢA cu ş-ul românesc, nu cu sch-ul german. Renunţ la alte descrieri ce urâţesc localitatea, privesc numai coridorul verde prin care trec până ce ajung la „S.C. Marmosin S.A. Simeria”. Parchez şi eu în nişte gropi înainte de tabla care scrie „Trecerea oprită” şi încep să mă interesez cum se poate vizita această carieră recunoscută internaţional dar aşa de puţin mediatizată în ţară şi străinătate printre români. Primele informaţii primite îmi sunt nefavorabile: „Este proprietate privată, nu se vizitează ca obiectiv turistic.” Upercut! Ameţit, dar nu renunţ: „Sunt un ziarist din Canada, vă arat legitimaţia, vreau să scriu un reportaj pentru românii de acolo.” Mă priveşte suspicios ca pe un individ suspect şi-mi spune franc: „Mulţi cu legitimaţii de-aşte vin cu alte scopuri pe aici! Da, mergeţi şi vorbiţi cu domnişoara, la uşa a doua”. Mulţumesc pentru scânteia de speranţă. Uşa a doua dă într-o încăpere mare cu multe birouri, dar numai la unul stă o doamnă, înconjurată de registre şi dosare, hârtii şi telefoane, ecrane de calculatoare şi doi trei oameni cu probleme lor. Aştept şi privesc, şi-mi pare că domnişoara e serverul carierei „Dealul lui Ionel”, toate informaţiile trec pe la această doamnă calmă, sigură şi hotărâtă. Îmi vine rândul şi politicos îmi spun dorinţa. „Este companie privată trebuie să aveţi aprobare de la directorul general” Knockout!! Încerc să mă ridic: „Doamnă, vin de la zece mii de kilometri, nu ştiam că e nevoie de aprobări, nu am decât intenţia de a prezenta românilor de peste ocean acest colţ natural valoros al României. M-a privit direct şi eu pe ea, după care a zis: „Aşteptaţi, am să vorbesc cu domnul inginer şef”. Am spus mulţumesc şi am aşteptat cu sufletul la gură. După un timp mi-a spus: „Domnul inginer are sa vina să vorbească cu dumneavoastră. Aşteptaţi. Mulţumesc. Noo, Dumitre, amu e amu, ai să vezi sau nu „magyar carrara” devenită carieră privată! Mi-e ruşine să mă rog lui Dumnezeu să mă ajute pentru atâta lucru, dar rămân la ideea mea; poate îmi trimite un om înţelegător că vin cu sincere intenţii de vizitare a unui spaţiu natural românesc.

RUSCHITA

Când am dat mâna cu domnul inginer Viorel Berindeie, am avut senzaţia omului asprit de munca grea a carierei. A fost lapidar dar pătrunzător, probabil, deja primise toate datele necesare de la „server” şi m-a invitat să mă urc în gipan în care, pe bancheta din spate, stătea o persoană. Odată cu demarajul au început şi discuţiile; eu cu mulţumirile dânsul cu întrebări obişnuite. Apoi a trecut la prezentarea carierei şi explicaţii. „Aceasta a fost prima carieră, se numeşte Gropanul, este în forma unui clopot răsturnat din care s-a extras marmură din secolul trecut până în vremea lui Ceauşescu pentru Casa poporului român”. Specificarea aceasta m-a surprins, adjectivul adăugat spunea foarte multe, mai târziu aveam să aflu că inginerul era moţ. Îmi explica Gropanul, un adevărat amfiteatru gigant de 130 de metri. Impresionant, e unic şi dominant. Pe mine şi pe mulţi ca mine, care l-am văzut ne-a uluit: un munte întreg transformat în amfiteatrul tăcerii, un memorial al marmorei. Veniţi şi cereţi să-l vedeţi, osteneala drumului dispare în faţa lui! Am ascultat detalii şi am urcat în zigzag la Cariera lui Ionel în plină exploatare acum şi imaginea m-a copleşit. Fac o paranteză, eu sunt un fermecat, până la subjugare, de Natura lui Dumnezeu, iar inginerul Viorel Berindeie, moţul, m-a impresionat şi dominat în decorul imaculat al Naturii decopertate, dezvelite, până la nuditate pentru a ne arata frumuseţea creaţiei de acum trei sute de milioane de ani, ajunsă în mâinile unei tehnologii rapace pentru că omenirii îi trebuie, pe lângă multe altele, şi statui şi trepte de marmură. Cu răbdare ca pentru novici, domnul inginer Viorel Berindeie îmi explică utilajele şi tehnologia cu care se desprind blocuri de marmură de zeci de tone. Pentru prima dată, aud de haveze cu discuri şi foreze pentru secţionările marmurei, de utilaje grele de ridicat şi transportat. Le văd în funcţiune, le privesc curios şi fotografiez, întreb naivităţi de ignorant şi primesc răspunsuri de profesionist.

transport_marmura_02 jud Caras Severin la inceputul secolului XX

Foto. Transport de marmura de la Ruschita la inceputul secolului XX

Sunt entuziasmat, mulţumit şi mulţumesc. Inginerul Viorel Berindeie este o persoană robustă, energetică cum trebuie să fi în asemenea uriaşă carieră ca profesionist, ca şef, dar firea şi omenia moţului îi este miezul sufletesc. Ne despărţim cu simpatie. Am avut noroc de vreme frumoasă, de oameni înţelegători că nu mă interesa business-ul carierei – asta se poate afla, cât vrea fiecare, de pe Internet – eu voiam doar să văd carrara românească.

Îmi pare rău că nu se poate vizita organizat cu ghid, cu un vehicul special, cel puţin sâmbăta şi duminica când nu se lucrează în carieră. Ar trebui pentru că merită pentru toata lumea; de la patroni la turiştii din ţară şi străinatae. Şi-n locul tablei prăpădite, ruginită, jalnică de la intrare, să se aşeze cel mai mare bloc de marmură pe care să scrie: RUŞCHIŢA – CARRARA ROMÂNIEI.

(August 2016, Casa cu Flori – Bistriţa)

FLOREA

Foto. Corneliu Florea

Donald Trump – Măreaţă din nou (great again)

Posted by Stefan Strajer On January - 25 - 2017

Donald Trump – Măreaţă din nou (great again)

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

(articol scris in noiembrie 2016)

Familia mea, la fel ca milioane de familii româneşti, s-a sacrificat şi suferit în timpul celui de al Doilea Război Mondial, dar a fost cumplit şi inuman după ce am fost eliberaţi de Armata Roşie, după ce comunismul Moscovei ne-a încarcerat, terorizat, maltratat şi distrus ca naţiune în lagărul ei comunist. Printr-o şansă, mai mare decât cea mai mare minune, în 1980 am reuşit să ajungem, Ica (soţia mea) şi cu mine, în lagărul liber de la Traiskirchen din Austria şi de acolo în America de Nord, în Canada.

Sunt un om liber, niciodată nu m-am înregimentat în vreun partid sau vreo asociaţie politică, dar în America de Nord am fost curios, un timp, cum este şi cum se face politica democrată. O mare decepţie ce m-a dus la concluzia că democraţia a murit acolo unde s-a născut; în Agora Atenei. De-a lungul vremurilor, multe minţi luminate au încercat sincer, cu adevărat să readucă democraţia numai în interesul poporului, nu au reuşit din cauza parveniţilor. Astăzi, democraţia nu e mai mult decât o paiaţă în mâna politicienilor ce vor să conducă omenirea pretutindeni. Sincer nu mă mai interesează democraţia nord-americană. Şi din cei 36 de ani trăiţi în America de Nord, reţin cu admiraţie doar pe Ronald Reagan, ultimul mare preşedinte american şi pe Pierre Trudeau, prim ministru canadian care, împreună cu cabinetul său, a încercat totul pentru canadieni şi Canada. Şi în vara 2016 am fost în Romania, un bazar, un talcioc de vechituri şi lucruri rele în care rumânii, manipulaţi de precupeţi străini, forfotesc dezorientaţi, înjurând şi scuipând printre dinţi pe un sas, adunătura de falşi tehnocraţi şi bandele parlamentare. Nimic nou de 26 de ani cu excepţia alegerilor din Statele Unite, de la care unii rumâni aşteaptă mântuirea neamului mai mult decât de la „catedrala” lui Daniel Ciubotea sau moaştele vreunei sfinte! Nu mă interesa. Fiind însă provocat, am răspuns ce gândeam: „Oricine numai Hillary Clinton, nu!” Desigur, nu m-au lăsat până ce nu le-am spus de ce: „Pentru că mi-e silă şi lehamite de exponenţii globalizării!”

Americanii l-au ales pe Donald J. Trump, printr-un vot de blam dat situaţiei şi sistemului în care au ajuns. Hotărârea şi treaba majorităţi americane, dar mulţi neamericani, de toate categoriile, printre care şi unii rumâni parcă au fost electrocutaţi şi au început să sufle în vânt, un drept universal. Înainte de a sufla şi io în vânt, am cumpărat volumul „Great America – How to fix Our Crippled America” de Donald J. Trump, apărut la Editura Threshold – NY în 2015. Am citit-o şi m-am dumirit. A dumiri este un oltenism, pe care l-am auzit şi învăţat de la bunicul meu însemnând a-şi da bine seama cu ce are de a face, de a înţelege despre ce este vorba cu adevărat. Cele două sute de pagini sunt scrise în standardele   propagandelor electorale, pe înţelesul tuturor americanilor, în limbaj bazic cu fraze din propoziţii simple şi scurte toate terminându-se cu inducţia aceluiaşi slogan: „America e infirmă (crippled)”! Eu, Donald J. Trump, sunt singurul dintre toţi americanii care o pot face din nou (again) mare, măreaţă (great) prima şi cea mai mare putere din lume – „You gotta believe” – aşa îşi începe scriitura cu un slang american după care urmează 17 capitole de propagandă electorală în care aflăm cât de mare este el, Donald Trump, de mă întreb de ce nu şi-a intitulat cartea „The Great Trump” (again) precum regii şi împăraţii din trecut fiindcă are şi orgoliu din belşug.

 

TRUMP Donald - GREAT AGAIN cover

Foto. Coperta cartii “Great Again”

Din primul capitol – „Winning again” – aflăm despre „our very stupid leaders in Washington, DC”. Daca Trump, americanul afirmă acest calificativ despre liderii lor din Washington, io nu-l cred, fiindcă şi americanii ştiu că liderii lor nu-s proşti, proşti ci doar îşi văd de interesele lor fără să-i intereseze, câtuşi de puţin, epitetele. Toţi sunt la fel pentru că se fac bani grei din politica în zilele noastre, în toată lumea. Aştept să-l vad la Casa Albă, cum va începe să o supraetajeze, în fiecare an prezedinţial cu câteva etaje, fiindcă ştim ce interese majore are în construcţia clădirilor-turn ce sunt afaceri bănoase. Subliniază că în afacerile sale creează job-uri chiar şi pentru imigranţii legali. După astea încheie cu crezul său că va face, din nou, America Mare… bigger, better and stronger! Mai mare numai dacă se mai ciupeşte câte ceva de la Mexic sau Canada. Mai bună adicătelea e bună şi acum, dar trebuie să fie şi mai puternică, nu paşnică, pentru că tot dintr-un război în altul o duce conform doctrinei Kissinger încă actuală la Washington.

Capitolul 2 – „Our unbiased political media” adică, cei din mass-media politică sunt „nepărtinitori”. Cunoaşte toată lumea mass-media de pretutindeni şi noi, majoritatea rumânilor, avem repulsie faţă de „nepărtinitori” şi mercenarii manipulatori de pe la noi. Dar în acest capitol, Donald Trump spune un lucru esenţial: „Eu cred că în această ţară, marea ei problemă este corectitudinea politică” (pag.8). Şi eu cred că a sosit vremea să se termine cu această botniţă impusă împotriva gândirii şi exprimării libere, ce contravine drepturilor fundamentale ale omenirii. Pentru americani, liberi de la început corectitudinea politică le vine ca un pumn direct în gură la care reacţionează. Mulţi analişti politici independenţi, şi nu numai ei, susţin că impunerea, tot mai drastică, a corectitudinii politice asupra sistemul politic a fost unul din motivele nealegeri candidatei Hillary Clinton. Cred pentru că şi eu sunt indignat, la fel ca foarte mulţi intelectuali români, de faptul că sasul de la Cotroceni a promulgat anticonstituţionala lege 17/2015, prin care putem fi târâţi în procese şi închisori pentru gândire şi exprimare liberă. NU cred că Klaus Johannis să-şi dea seama că fiecare pasăre călătoare, temporară la Cotroceni, pe ce promulgă piere.

Capitolul 3 – „Immigration: Good walls make good neighbors”. Este capitolul în care se referă la imigrările ilegale, clandestine, prin intrarea în Statele Unite fără viza autorităţilor americane. Autorităţile estimează unsprezece milioane de imigranţi ilegali în Statele Unite veniţi din toată lumea, prin toate mijloacele posibile. Donald Trump va acceptă numai imigranţii legali, fiind fiu de imigranţi: german după tată, scoţian după mamă şi american după locul naşteri, New York. În timpul mandatului său promite că în Statele Unite se va imigra numai legal şi pentru început va ridica un zid între Statele Unite şi Mexic. „Am să construiesc un mare zid, şi nimeni nu construieşte ziduri mai bine decât mine, credeţi-mă …” (pag. 20), iar la pagina 25 adaugă că în acel mare zid va pune uşi frumoase prin care oamenii să intre legal. Americanii l-au votat şi pentru acest great wall, fiindcă rata şomajului american a crescut mult şi ei cred că una din cauze este şi acest val de imigranţi ilegali şi au ceva dreptate. Donald Trump e mândru de planul lui şi-şi compară viitoarea capodoperă cu The Great China Wall şi Israel Wall, comparaţii mult discutabile, îndeosebi cel al zidului israelian, care pur şi simplu i-au getoizat forţat pe palestinienii acelui pământ. Acest fapt este cunoscut de toată lumea dar îl evită a-l discuta pentru că este etichetat politic incorect.

Capitolul 4   – „Foreign Policy: fighting for peace” – Frumos, dar scandinavii să nu sară imediat în sus pregătindu-i Nobel-ul pentru pace, ca lui Obama de cum a ajuns la Casa Albă. Atenţie, Donald Trump a scris: „America este cea mai puternică ţară în lume… şi eu abordez politica externă pe o fundaţie puternică: o conduc cu forţă. Asta înseamnă că trebuie să menţinem cea mai puternică forţă militară în lume” (pag.32). De reţinut, deşi nu e o noutate. Noutate este că noul preşedinte ales, mare om de afaceri, vrea ca ţările pe care le apără, cu armata americană, să plătească! Citează: Germania, Japonia, Coreea de Sud, Kuwait, Arabia Saudită, despre care spune ca face între o jumătate de miliard până la un miliard de dolari pe zi din petrol. Nimic despre scuturile anti rachete instalate în coastele Rusiei, dar nu va trece mult până când vom plăti, dacă nu cumva deja plătim, pentru prezenţa lor în România. Americani au vrut să ne apere, în locul unei armate naţionale defensive, americani avem, ce ne vor conduce şi taxa cum vor. Să nu uităm că zonele de influenţă între marile puteri sunt încă bătute în cuie, vezi şi recentele alegeri din Moldova de Est. Aşa că americanii vin dacă pot şi pleacă, cu scut cu tot, când vor ruşii. Şi rumânii rămân în fundul gol în faţa ruşilor. Uite că nu am învăţat nimic din istoria care se repetă! Cât despre pacea lui   Donald Trump, el are deja în colimator pe ISIS musulman şi Iranul, duşmanul declarat al Israelului.

Capitolul 5 – „Education: a failing grade” un alt american slang în sensul că educaţia americană are un calificativ scăzut fiind pe locul 26 în lume, ceea ce pentru Donald Trump este inacceptabil şi el va schimba totul şi în sistemul învăţământului. A şi găsit ţapii ispăşitori: Departamentul Educaţiei ce trebuie eliminat şi sindicatul învăţătorilor. Îi doresc succes, gândindu-mă cu tristeţe cum a decăzut şi învăţământul nostru românesc din 1989 sub cei 24 de miniştrii, foarte politic corecţi, reducând la minimum toate materiile esenţiale unei educaţii de identitate naţională.

Capitolul 6 – „The energy debate: a lot of hot air” – e o dezbatere veche, aspră între marii consumatori de energie şi ecologi având ca temă global warming fiindcă „toată lumea vorbeşte de vreme, dar nimeni nu face nimic pentru ea” (pag.61). Statele Unite sunt cele mai mari consumatoare de energie şi Donald Trump va folosi, fără restricţie, atât energia din resursele naturale producătoare de o mare cantitate de bioxid de carbon dar va fi preocupat şi de introducerea pe scară largă a captării de energie curate a vântului şi razelor solare. Şi-n România noastră, în care în 25 de ani nu s-a mai făcut nici o hidrocentrală, nu s-au instalat nici măcar nişte câmpuri de panouri solare sau mori eoliene în locul minelor de cărbuni închise. Dezolant, dar mass-media noastă, foarte corect politică, îl face cu ou şi oţet pe un american practic şi de mare acţiune.

Capitolul 7 – „Health Care is making us all sick” – grija sănatăţii ne face pe noi toţi bolnavi, scrie noul preşedinte la pagina 68 şi adaugă: „politicienii numai vorbesc despre a face”. Ai noştri sunt mai grozavi; vorbesc şi promit a face, dar fac numai pentru ei orice, prin toate mijloacele ilegale. E drept că sistemul sănătăţii american este complicat, greoi, parazitat şi foarte costisitor în comparaţie cu cel canadian total asigurat pentru toţi cetăţenii canadieni, introdus de Pierre Trudeau. Donald Trump se angajează să schimbe, să îmbunătăţească şi să asigure un sistem medical pentru toţi americanii. Good luck, Mister President, we keep a finger cross for You!

Capitolul 8 – „It is still The Economy, stupid”. De ce un asemenea titlul? Pentru că Donald Trump scrie că în Statele Unite trăiesc 46,5 milioane de oameni în sărăcie (pag.81) iar la pagina următoare adaugă: „Acum, această ţară este la ananghie financiară. Datoria noastră naţională este de 19 trilioane”. Ohauuu, într-adevăr e vorba de o economie prost condusă – ca în România – şi Donald Trump spune că aceasta se datorează politicienilor de la Washington. E la fel ca noi, cu deosebirea că politicienii noştri sunt şi mai corecţi politic, corectaţi de Bruxelles! Noul preşedinte ales are ocazia să repete, şi iar să repete, că nu este politician ci un om de succes în afaceri, deci se pricepe la economie şi e convins că va redresa economia americană from stupid economy to smart economy venind cu un plan bine întemeiat, agresiv şi viabil. Ce încurajator, la noi nu apar asemenea luptători pentru binele românilor, politicienii noştri doar palavragesc şi se bălăcăresc…

Capitolul 9 – „Nice Guys can finish first” – Cine este băiatul sau tipul plăcut? Donald Trump aşa se recomandă: „Eu sunt un tip plăcut. Eu cu adevărat sunt. Dar am un obicei neplăcut, pe care politicienii de carieră nu-l au: Eu spun adevărul. Nu mă sperii să spun exact ce cred…” (pag.89). Este şi el în campanie electorală şi se prezintă după firea lui: direct, tare, orgolios, are o mare avere muncită, nu cere bani de la niminea pentru cea mai scumpă campanie electorală din lume. Nu vrea sa ajungă un preşedinte dator unuia sau altuia, unor lobbişti! Are o părere foarte proastă despre lobbiştii de la Washington: „Ei câştigă mulţi bani vânzând influenţe” (pag.94). Aceeaşi părere proastă o are şi despre Obama, poate şi mai proastă fiindcă a fost preşedintele ce nu a făcut nimic pentru americani în opt ani de zile. Dar el, Donald Trump, va urni, va împinge Washingtonul în direcţia cea bună pentru că crede puternic în muncă, în valorile tradiţionale, în constituţie, în steagul american. (El s-a născut în 14 iunie, ziua steagului american) Adaugă că e un tip frugal în multe (nu le enumeră, sic!) şi un republican conservator (pag.98). Multe vrea să facă… Succes! Presa americană de cealaltă parte, cea politically correct, a afişat cu litere de-o şchioapă, repetat că Donald Trump va spune orişice numai să fie ales. Dar ceilalţi nu fac la fel? Toţi sunt la fel în campanii electorale, dar politicienii români, de azi, îi întrec pe toţi în promisiuni mincinoase şi slugărnicie faţă de stăpânii lor.

Capitolul 10 – „Lucky to be an american”. Acest noroc se datorează drepturilor pe care le au   americanii: liberi, egali, să se afirme prin muncă şi talent, să-şi practice religia şi să-şi exprime ideile şi opiniile despre orice şi oricine (pag.101). Este un scurt capitol prin care Donald Trump se etalează ca american în felul lui, în drepturile sale. În Florida, la Palm Beach are o proprietate numită „Mar-a-Lago” (cu 128 de camere) şi în faţa căreia, pe un catarg de peste 25 de metri, a ridicat un steag american de vreo 25 de metri pătraţi (pag.102). Bravo lui, e american născut în Day Flag – 14 iunie. Şi a urmat grotescul. De la primăria oraşului a primit o adresă să dea steagul jos că e prea mare, nu se încadrează în dimensiunile reglementate în acea zonă! (nu folosesc epitete, nu comentez, le las cititorului…). Nu ştiu cum a comentat Donald Trump, dar le-a spus categoric că nu dă steagul jos. Cei de la primărie, i-au dat o amendă de 250 de dolari pentru fiecare zi cât va mai sta steagul american înălţat pe catarg. Automat, Donald Trump a dat primăria în judecată pentru că i-au fost încălcate drepturile constituţionale şi a cerut o despăgubire de 25 de milioane de dolari. Modestă pretenţie şi a câştigat!   Dar până la verdict, amenda s-a ridicat la 120.000 de dolari, pe care trebuia să o plătească primăriei. Nu a plătit-o primăriei, a donat suma veteranilor din războiul din Iraq şi a conchis: „Acest steag simbolizează patriotism”. M-a impresionat, pe mine şi pe mulţi alţii. Am redat telegrafic acest episod cu gândul să sensibilizez pe conaţionalii mei români să fie patrioţi, să-şi înalţe tricolorul…

Capitolul 11 – „The Right to bear arm” – „dreptul de-a purta armă”, este stipulat în cel de al doilea amendament al Constituţiei Americane: „Dreptul oamenilor de a deţine şi purta arme, nu va fi încălcat” (pag.109). E un drept de apărare, defensiv împotriva celor ce foloseau armele ofensiv, agresiv. Aşa a rămas în constituţie, bătut în cuie shall not be infringed, cu toate cazurile de crime abominabile şi proteste vehemente de schimbare sau chiar abolirea acestui amendament. Donald Trump spune că deţine arme, e dreptul lui, şi se simte mai sigur, el şi familia lui. Dar, pentru că, criminalitatea a crescut atât de mult este de acord cu controlul armelor, permisele de port arme şi pedepse foarte mari criminalilor. Această poziţie au avut-o şi preşedinţi anteriori deoarece Constituţia Americană este tabu pentru toţi americani. Nu e precum în România postdecembristă, unde, care cum ajunge în parlament sau guvern se repede la constituţia ţării să o schimbe cum vrea…

Capitolul 12 – „Our infrastructure is crumbling” (crumble = a se fărâmiţa, fărâma, dărâma). Chiar aşa să fie în Statele Unite? Mie nu mi s-a părut şi în 35 de ani am şofat-o toată: din Alaska în California, de la Atlantic la Pacific. Dar, mă rog, e campanie electorală şi Donald Trump scrie: „Întreaga noastră infrastructură naţională se fărâmiţează” (pag.120). Apocaliptică situaţie datorită politicienilor care nu au făcut nimic şi între timp au şi căzut 600 de poduri (tot pe pagina 120). Mai aflu că după Forumul Economic Mondial, infrastructura americană este numai pe locul 12 din lume. Viitorul preşedinte e foarte surprins că olandezii şi spaniolii i-au întrecut, iar chinezii construiesc un oraş nou în aproximativ 12 minute! Mare minune, dar asta nu e nimic, să vadă el minune după alegerile românilor din noiembrie după care, în 10 minute îi întrecem şi noi în infrastructură!

Capitolul 13 – „Values”. Frumos, patetic capitol despre valori, punând familia pe primul loc şi exemplificând cu familia părinţilor săi şi a sa personală, recunoscând deschis: „Am fost mult mai bun tată decât soţ” (pag.129). Recunoaşte că a făcut şi multe lucruri greşite, dar fiind religios, considerând credinţa religioasă valoroasă, a învăţat să muncească, respecte şi aplice puterea gândirii pozitive. Şi cu acestea a câştigat un alt mare număr de suporteri, de voturi. Pe toate acestea le suplimentează cu: „În fapt adâncile noastre rădăcini în credinţa religioasă a făcut această ţară mare” (pag.131). Alte aplauze, alte voturi. Şi aşa, din fapt în fapt, ajunge la valoarea tradiţiilor religioase şi american-naţionale ce trebuiesc păstrate şi respectate. El, Donald Trump, le va respecta ţi apăra.

Capitolul 14 – „A new game in town”. Este o folosită expresie americană când ceva nou urmează să se întâmple în oraş. În acest capitol aflăm ce jocuri va face Donald Trump în Statele Unite când va fi la Casa Albă, unde în loc de politicieni va aduce oameni cu discernământ, isteţi, buni afacerişti, pentru că: „Noi suntem unici printre naţiunile lumii, trebuie să conducem, nu să fim conduşi” (pag.136). Clar şi continuă cu America este conducătorul lumii libere şi o va apăra… nu ca Obama, despre care scrie că e awful president folosit în sens figurativ de groaznic, mizerabil. Cât despre el repetă că reface America Mare prin lege şi ordine, dar şi restul lumii se va schimba pentru că: „Preşedintele Statelor Unite este cea mai puternică persoană în lume” (pag.142). Superbie şi ultraj la adresa modestei democraţii, a liniştitei şi binefăcătoarei păci, înviorând marile stafii istorice ale celor două războaie mondiale, incitând şi excitând pe alţi mari lideri şi preşedinţi megalomani. De reţinut din acest capitol şi afirmaţia: „Nouă nu trebuie să ne vină preşedintele Israelului şi să explice Congresului ce am obişnuit să susţinem, să apărăm” (pag.138). Au învăţat deja şi ştim şi noi.

Capitolul 15 – „Teaching The Media dollars and sense”. E un titlu în contracţie, cum se obişnuieşte şi-n presa americană, lipseşte cuvântul despre – about. Nu are importanţă, important este că americanii, şi alţi curioşi din jurul lumii, află ce avere a declarat Donald Trump când şi-a depus candidatura la preşedinţia Statelor Unite, declaraţie obligatorie. „Eu am completat 92 de pagini de dezvăluiri financiare. Averea mea depăşeşte 10 miliarde dolari” (pag.148).

Capitolul 16 – „A Tax Code that works”. Şi porneşte de la „Codul curent – federal – e nebun” (pag.151) pentru că are 74.608 pagini, şi pe care el are să-l simplifice, îmbunătăţindu-l; aşa scrie şi semnează. Nu mă pricep, nu mă implic, redau ce citesc pentru cei interesaţi de Donald Trump. Viitorul preşedinte are planuri mari de reformă a sistemului de taxare-impozitare, cum au toţi candidaţii la preşedinţia americană sau aiurea. Pe urmă o lasă cum a fost sau şi mai rău. Donald Trump fiind finanţist are un plan bine compilat de la predecesori dar expus în manieră proprie, trompistă (un cocktail din trompetă şi Trump). Nu mă pricep nu mă implic, doar îmi aduc aminte de contabila care ne făcea anual income tax-ul. Într-un moment de relaxare, în care criticam taxele canadiene, federale şi provinciale, a spus „aşa cum unii sparg băncile să ia bani, alţii sparg orice cod fiscal să nu dea bani”. Mi-a venit în minte acum.

Ultimul capitol – „Making America Great Again”. Este laitmotivul fiecărui capitol, refrenul tuturor cuvântărilor electorale pe care le-a ţinut din Iunie 2015. Îi dorim succes la afirmaţia: „Noi putem lua infirma (crippled) ţară şi să o facem mare din nou” (pag.161). Apoi vorbeşte despre toate succesele sale în activitatea sa social-economică pe care promite să o continue la Casa Albă din convingerea personală că „numele meu a devenit unul dintre cele mai mare branduri în lume” (pag.162). În acest caz ar fi multe de comentat, dar lăsăm viitoarele fapte să vorbească, cunoscând că una e campania electorală pentru Casa Albă şi cu totul altceva este preşedinţia în Casa Albă, un sistem complicat, criptic şi cabalistic, programat să transforme şi granitul în plastilină, dacă e cazul. Oricum, acestui brav american septuagenar, îi dorim sănătate şi să auzim de bine.

***

Am cumpărat „GREAT AGAIN”, comandată de Donald Trump vreunui hackwriter, nu pentru că nu ar fi putut să o scrie el, doar e concepută după ideile sale, dar nu a avut timp, era prizonierul to the live campaign. Am citit-o şi „… am pus-o la păstrare… dar ştii, la loc sigur… La un caz iar… pac la „Răsboi”! Din „O scrisoare pierdută” şi eu scriu polemică ce vine de la grecescul „polemos” ce înseamnă război! Să văd când apare… primul caz…

Pentru România spoliată şi târguită, depopularizată şi deznaţionalizată de 25 de ani, cu parlamentari mai afurisiţi decât hoţii de drumul mare, cu un guvern de trepăduşi şi o instituţie prezidenţială umilă şi aservită tuturor străinilor, de la Washington nu ne putem aştepta decât la ambasadori la fel ca precedenţii, ordine de supunere, plăţi pentru scut şi conform axiomei „americanii vin când au interese şi pleacă când nu-i mai interesează” cu siguranţă ne vor abandona „Rusiei fără frontiere” pentru că sferele de influenţă din 1945 sunt încă bătute în cuie… iar brava armată americană s-a retras şi din Vietnam, darămite din faţa Rusiei…

(Winnipeg – Canada, Noiembrie 2016)

FLOREA

Foto. Corneliu Florea

Pelerinaj la Biserica „Mihai Eminescu”

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2017

Pelerinaj la Biserica „Mihai Eminescu”

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Da, în România, există o biserică căreia i se spune Biserica „Mihai Eminescu”, este o biserică unică, prin originalitatea și simbolistica picturii interioare, dintre toate   bisericile ortodoxe românești, unică printre bisericile creștine ale lumii prin aureolelor negre ale îngerilor și sfinților pictați în această biserică.

Biserica „Mihai Eminescu” se află la Ipotești, lângă casa părintească a lui Mihai Eminescu, unde poetul nostru național a copilărit. Biserică la care toți românii cu simțire și împlinire națională fac pelerinaje repetate, fiindcă simt o stare spirituală deosebită dată de lumina cerească, lumina Creatorului, ce se împletește cu lumina marelui nostru poet, unde spiritualitatea divină se unește cu spiritualitatea genială a lui Mihai Eminescu pe care fiecare dintre cei veniți o simte și trăiește puternic.

Am fost la Memorialul Ipotești – Centrul național de studii „Mihai Eminescu” împreună cu Latina – îi spun așa pentru că este profesoară de Limbă Latină – care pe drum, fiindu-mi companioană, mi-a vorbit tot timpul cu multă însuflețire, despre Mihai Eminescu, știa totul despre viața, opera și premeditata lui moarte, știa și mi-a recitat în latină, strofe după strofe, din Luceafărul. La Ipotești, am trăit o stare deosebită, o mare bucurie, simțindu-ne mai aproape de Mihai Eminescu ca niciodată până acum, iar Latina într-o stare de euforie m-a uimit și emoționat spunându-mi: „Acum, aici nu simt umbra lui Mihai Eminescu, ci îi simt Lumina Lui”. Adevărat.

1.Eminescu--Biserica--noua-2

Înainte de-a se naște Mihai Eminescu, tatăl său căminarul Gheorghe Eminovici, adică un înalt perceptor în administrația moldovenească, a cumpărat pe 4.000 de galbeni, monede valoroase de aur, o moșie la Ipotești, pe care a ridicat o casă nouă, mare și înaltă, pe vechea fundație a unui fost conac boieresc. În jurul casei s-au înșirat toate acareturile unei gospodării prospere. Au săpat o fântâna și Raluca Iurașcu, mama lui Mihai Eminescu, din dota ei primită la căsătorie a cumpărat cu 250 de galbeni o biserică din lemn pe care au așezat-o pe culmea largii curți boierești. Gheorghe Eminovici a adus un preot pe care-l plătea pentru serviciile lui duhovnicești. Nu a fost un locaș de rugăciune numai al Familiei Eminovici ci și a sătenilor din Ipotești, ceea ce era o comportare adânc creștinească: Dacă în fața lui Dumnezeu suntem deopotrivă, așa trebuie să fim și noi între noi pe pământ.

Aici, la Ipotești, Familia Eminovici a trăit treizeci de ani, copiii s-au școlit și s-au răsfirat, Raluca s-a ostenit până a murit, Gheorghe Eminovici îmbătrânind a făcut greșeli și a trebuit să vândă moșia, pe care a cumpărat-o unul, Papadopol. Casa a rămas goală, doar în spatele bisericii de lemn au mai rămas patru morminte: al Ralucăi și al lui Gheorghe Eminovici, și ale doi dintre copiii lor, Nicolae și Iorgu. Liniștea s-a așezat și a transformat Casa Eminovicilor în paragină. Și paragina în ruina casei, în timp ce bălăriile și tufișurile au acoperit mormintele părinților și fraților lui Mihai Eminescu. În deceniul trei, al secolului XX, proprietarii moșiei, ce își făcuseră o altă casă mare, moldovenească în aceeași curte, au hotărât să demoleze casa Eminovicilor până în temelii. Și așa au făcut, ceea ce a ridicat un val de indignare și proteste în România Întregită, declanșat de studențimea botoșăneană. În această situație proprietara moșiei, Maria D. Papadopol, printr-un act scris a donat locul Casei Eminovici administrației botoșănene cu condiția expresă ca pe același loc să fie ridicată o casă identică, ce să devină muzeu Mihai Eminescu. Au ridicat o casa asemănătoare, la repezeală și ieftină, ce a devenit primul muzeu. Pentru că nu a respectat documentele originale, la cererea eminescologilor casa a fost demolată în 1979 – an al epocii de aur – și reconstruită în cele mai amănunțite detalii ale autenticității, devenind Casa memorială Mihai Eminescu, aievea decorată și mobilată cu piese originale specifice secolului XIX-lea moldovenesc. Vizitând-o fiecare are o reacție și stare personală. E simplă, spațioasă și are o lumină aparte, lumină eminesciană cum o simte, percepe Latina, care privește îndelungat totul, întreabă și întreabă, atinge și fotografiază pentru că ”am să-mi fac un album special”.

În același deceniu, mai exact în 1928, inegalabilul nostru om de istorie și cultură românească al secolului XX, Nicolae Iorga, împreună cu scriitorul Cezar Petrescu au hotărât să ridice o nouă biserică, din piatră și cărămidă, prin subscripție publică, în locul vechii biserici de lemn ce dădea semne marcate de bătrânețe. Până la urmă, au considerat-o ca pe o prețioasă relicvă istorică, au renovat-o temeinic iar lângă ea au construit biserica nouă din piatră și cărămidă, în stil ștefanian, stil moldovenesc bisericesc, o continuare, prelucrată, a ctitoriilor lui Ștefan cel Mare. Pe lângă subscripțiile în bani, oamenii satelor din jur au cărat piatra bisericii cu carele lor cu boi. Biserica a fost sfințită în 15 Iunie 1939, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Biserica a primit hramul Sfinții Voivozi, dar este cunoscută și prețuită drept Biserica „Mihai Eminescu”.

Nicolae Iorga a angajat și pictorul noii biserici, pe Petru Remus Troteanu, căruia i-a cerut ca aureolele sfinților să fie pictate în negru în semn de doliu etern după Mihai Eminescu. Au fost discuții contradictorii, furtunoase ce s-au izbit de intransigența marelui cărturar și până la urma toți au acceptat ideea aceasta de doliu original, îndrăzneață până la cer a marelui nostru patriot cărturar. Astfel, pentru prima dată, în biserica creștină din întreaga lume au apărut aure în doliu. Nicolae Iorga a îndrăznit și a mers atât de departe, cu simțirea și pietatea sa față de Mihai Eminescu, încât și-a depășit toți contemporanii. Păcat ca prea puțini români merg, cu faptele, pe urmele lui. Azi, după Decembrie 1989, cultura românească se află în epoca de aur a epigonilor, pe mâna a peste douăzeci de miniștri efemeri ai culturii, ce au lăsat în urma lor doar praful de pe tobă, cu excepția unui veterinar ungur, care a făcut totul pentru cultura lor, măcelărind după bunul lui plac, investițiile în cultura românească.

8_f0fa84_4a01031a8b

Și a urmat marea nenorocire a României, cea mai cruntă năvălire barbară din istoria țării noastre, năvălirea sovietică din 1944, căreia nu i-a scăpat nici Ipoteștiul, nici Biserica Mihai Eminescu. O bandă de militari sovietici, îndrumați de binevoitori, au intrat în biserică, au vandalizat-o, după care au început să tragă cu armele în sfinți, în candela deasupra ușii împărătești a altarului și portretul regelui Carol al Doilea, care, după părerea multora, cărora mă aliniez, nu-și avea locul sub același acoperiș sfânt cu Mihai Eminescu. Apoi ușa bisericii a fost închisă pentru mult timp pentru a nu se afla despre încă o vandalizare de-a „eliberatorilor”.

Târziu, am aflat despre Biserica „Mihai Eminescu” din surse periferice, pentru că sursele centrale, cu o puternică mass-medie, sunt la dispoziția lui Patapievici care „l-a băgat în debara pe Mihai Eminescu” susținând că numai așa putem intra în UE. Andrei Pleșu care l-a pus în dileme pe Mihai Eminescu, iar Liiceanu și a alți epigoni de teapa primilor doi îl desconsideră până la denigrare pe poetul nostru național. Aflând acestea și citind altele, am dorit să merg la Ipotești, să văd Biserica Mihai Eminescu în care sfinții au aureole negre în semn de doliu etern poetului nostru național. În paranteză, subliniez că toți românii, care nu au de ce să le fie rușine că sunt români, ar trebui să facă un pelerinaj la această biserică, să vadă și să mediteze, să aprindă o luminare. Nu poți să te simți român cu adevărat dacă nu ai făcut un pelerinaj, măcar odată în viață, la Biserica Mihai Eminescu.

Biserica e zveltă, în stil ștefanian, din piatră cu brâuri de cărămidă roșie și are sub cornișă o friză, cum spun arhitecții, acelei bande circulare pe care se încrustează diferite simboluri sau heraldice. Aici, friză este decorată cu stemele județului Botoșani, a Moldovei și a României Întregite. Ușa bisericii era deschisă și am avut șansa ca paracliserul bisericii, pălimarul cum se spune în partea locului, să fie în biserică și plin de bunăvoință și cunoștințe să ne spună multe despre biserică și pictura ei. Aparent, pictura este una obișnuită, bisericească ortodoxă cu excepția aureolelor negre ale sfinților, ce contrastează puternic cu tot ce am văzut până acum. Izbește, șochează, dar îndată ce afli explicația rămâi impresionat și accepți, considerând ideea lui Nicolae Iorga foarte inspirată depășind în intensitate emotivă toate necrologurile la un loc. Trebuie văzute de toată românimea. Iar urmele gloanțelor rusești în picturile din mănăstire, e bine că au fost lăsate să se vadă și să se știe, că pe aici au trecut năvălitori comuniști în secolul XX, care ne-au jefuit, asuprit și ne-au distrus firea noastă românească.

Ne-am spus gândurile în fața altarului lui Dumnezeu și am aprins luminări.

(Septembrie 2016, Casa cu Flori – Bistrița. Publicat în Jurnal Liber – Iarna 2016 – nr. 60, Winnipeg, Canada… pentru răspândire și cunoaștere)

FLOREA

Foto. Corneliu Florea

Apocalipticii cavaleri postdecembrişti

Posted by Stefan Strajer On August - 24 - 2016

Apocalipticii cavaleri postdecembrişti

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

„Istoria omenirii, la drept vorbind, n-a fost și nici nu este altceva decât un hipodrom pentru întrecerea celor patru cavaleri (apocaliptici) și oricând vei găsi un „hipodrom” deschis, aici sau în altă parte, astăzi sau mâine ” (academician Alexandru Surdu)

*

Nu trece mult, după ce ajung în România, și aud că se apropie sfârșitul lumii, fiindcă așa scrie în cărțile sfinte și vine Judecata de Apoi! An de an, aproximativ din Anno Domini 94, vine sfârșitul lumii adus de cei patru cavaleri apocaliptici – infernus rex, gladius magnus, iniustitia, moris – și după ei vine, tot vine, Mesia cu Judecata de Apoi ce este finalul revelațiilor. Punct și de la capăt.

Vechiul Testament începe cu Geneza – Facerea Lumii, care după cei ce au imaginat-o și au scris-o, ar fi fost în urmă cu peste nouă mii de ani, iar Noul Testament sfârșește cu Apocalipsa – Sfârșitul Lumii, ce ar fi fost scris în Anno Domini 94, după revelațiile pe care le-a avut un Ioan din Insula Patmos. Acest Ioan, un creștin timpuriu, extrem de credincios, a propovăduit învățăturile lui Isus și a doua venire a sa pe pământ, până ce legionarii romani ai Împăratului Domițian au pus mâna pe el și l-au expulzat în Insula Patmos, din Marea Egee, ce devenise un fel de Alcatraz al Imperiului Roman pentru cei ce se opuneau ordinii și legilor romane. Simplu, direct și fără tâlcuiri! Și dintre toți exilații pe această insulă, acest Ioan, mai credincios decât toți, ce stătea într-o mică grotă și se ruga a primit din ceruri revelația că niște cavaleri din infern  vor veni, într-un galop furtunos, înspăimântător să sfârșească lumea romană necredincioasă în Mesia. Aceasta a fost ideea și dorință fierbinte a creștinilor timpurii ce erau aspru persecutați în Imperiul Roman. Ceilalți oameni, din afara acestui imperiu, ce nu își schimbau credințele în acele vremuri nu așteptau nici un apocalips, nu le trecuse încă prin cap că începutul lumii trebuie să aibă și un sfârșit. Abia, dacă crezuseră că existența lor fără de sfârșit în forme și lumi diferite. Dormeau fără grija cavalerilor apocaliptici. Dar, în Imperiul Roman, revelațiile lui Ioan din Patmos s-au răspândit fulgerător printre creștinii persecutați, s-au amplificat primind tot mai multe sensuri cu cât trecea timpul, având în vedere că apocalipticii pe cai albi, roșii, negri, suri, întârziau. Și tot mai întârzie. Între timp, din punct de vedere religios, filosofic, științific și artistic toate s-au complicat și încurcat atât de mult, încât nu au mai rămas din revelațiile lui Ioan și ale altora, decât simbolul și  metafora celor patru cavaleri apocaliptici pe toate „hipodroamele” lumii, de două mii de ani. Academicianul Alexandru Surdu are dreptate, dar se oprește, nu ne dă exemple adevărate din multele știute, pe care le știe foarte bine.

Pe Insula Patmos, din Marea Egee, de unde au pornit în lume Revelațiile lui Ioan, s-a ridicat, după o mie de ani, o mânăstire fortificată în jurul grotei lui Ioan, iar acum, după două mii de ani, sunt peste patruzeci de hoteluri pentru pelerinii creștini din toată lumea, ce vin să se roage pentru a doua venire a lui Isus ce a propovăduit pacea și iubirea, dar care au fost și au rămas rarități pe acest pământ. Multe, foarte multe, s-au schimbat în lume în ultimile două mii de ani dar cei  patru călăreți apocaliptici, priviți în picturile lui Albrecht Durer, Victor Vasnetsov și ale altor mulți artiști, au rămas numai simbolurile rele, maligne, ce bântuiesc lumea în lung și lat, mult mai dese și intensive de la apariția banilor, de la folosirea prafului de pușcă și a atomului împotriva omului de către om. Privind grupul celor patru călăreți aducătorii sfârșitului lumii conceput de Albrecht Durer, trebuie să ne imaginăm ce impresie profundă, apocaliptică a făcut asupra credincioșilor în urmă cu cinci sute de ani și să comparăm cu răscolitoarele noastre emoții ce le avem când  ne reamintim ciuperca atomică pe cer și dezastrul ei la Nagasaki !! Relevațiile arhaice ale lui Ioan din Patmos, sunt de mult depășite de mintea omenească, rămân să le folosim doar ca simbolurile relelor de care sunt capabili oamenii de pretutindeni, din toate vremurile.

Generația mea a trecut și este martora apocalipsei aduse de cei patru cavaleri ai iadului ce au adus pe pământ al Doilea Război Mondial. Primul, pe calul alb, Hitler – infernus rex, s-a repezit în Europa ca să facă o ordine ariană, urmat, pe cal roșu, de Stalin – gladius magnus, cel ce a omorât cei mai mulți oameni în vremea lui. Churchill, al treilea cavaler al infernului, legat la ochi cu o balanță strâmbă în mână, a adus injustiția în lumea rămasă pentru următorii cincizeci de ani, dând și România pe mâna comuniștilor pentru a-și păstra imperiul colonial. Ce injustiție! Ultimul apocaliptic, Roosevelt, pe o mârțoagă sură cu o coasă în mână, întruchipând moartea pe care a adus-o din Pacific până în Europa. A fost un sfârșit de lume pentru o sută de milioane de oameni din șaizeci de țări în timp de șase ani. O revelație pe care Ioan din Patmos  nu a avut-o, nu putea să o aibă, când tot Imperiul Roman abia avea  vreo zece milioane de oameni…

Acum, venind an de an în România, de 26 de ani, sunt din nou martorul altor, călăreți apocaliptici care s-au năpustit asupra României ca să o sfâșie, să o sfârșească. Comparând cu apocalipsa lui Ioan din Patmos din anul 94 și cu lucrarea lui Albrecht Durer din 1496, în Decembrie 1989 în România aducătorul apocalipsei, infernus rex, este Ion Marcel Ilici Iliescu arcaș comunist, din tată în fiu, ce zâmbind și-a omorât, întâi de toate, conducătorul ca să-i preia scaunul și funcțiile. Apoi, cu același zâmbet i-a lichidat pe toți ce îi stăteau în cale. Pe cai roșii, în spatele lui infernus rex au urmat cavalerii distrugerii României: Petre Roman, Teodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu, Adrian Năstase, Emil Boc, CPT, MRU, VVP, o haită nelegiuită, abjectă de mercenari ce s-au întrecut între ei în ruinarea României în toți acești ani, în care aproape patru milioane de români au părăsit țara jefuită din instinct de conservare. Și toată această apocalipsă postdecembristă a fost condusă din umbra tenebrelor străine, timp de 15 ani, de apocalipticul Saul Silviu Brucan, tartorul tartorilor, agentul tuturor antiromânilor, călărind calul cel negru al urii și nedreptății împotriva neamului românesc pe care l-a numit stupid people!!  Deocamdată, în coada acestei cavalcade apocaliptice, pe niște gloabe sure precum cea a lui Albrecht Durer, vin mâncând pământul cu coasele în mână Traian Băsescu și Klaus Johannis având ca normă stabilită: apocalipsa antiromânească bine făcută.

(Iulie 2016, Casa cu Flori – Bistrița)

  1. Am scris acest pamflet după lectura eseului„Cumpăna României” de Călin Georgescu. Autorul nu dă nume, numai faptele cutremurătoare, apocaliptice din România postdecembristă. Vă recomand această lectură.

FLOREA

Foto: Corneliu Florea

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors