Corneliu FLOREA

„Principes  mortales, respublica aeterna”

(Conducătorii sunt muritori, ţara este veşnică)

                       TACITUS

La aterizare, aud şi simt când roţile avionului ating pista aerodromului.  Este momentul în care, după 11.000 Km de zbor, am ajuns acasă, în România. Bine te-am găsit Ţară. Prin parbrizul maşinii închiriate din aeroportul Cluj, privesc începutul  primăverii doar cu iarbă şi muguri. În curând  învierea Naturii va izbucni cu putere. Casa cu Flori, de sub pădure, mă primeşte tăcută în spaţiul ei plin de amintiri, ştie că o voi îmbrăţişa-o cu multe flori, în curând. Până atunci curăţ gradina,  pomi din livadă  şi mă pregătesc să o regenerez cu câţiva noi pomi. Cerul e tihnit şi senin, iar din orizonturile nordice munţii mei dragi mă cheamă. Mă urc în Golfuleţ – aşa îi spun maşinii închiriate – şi urc la Piatra Fântânele, la Mânăstirea cu maici pioase şi cu zâmbete calde, sufletiste şi harnice, ce mă primesc cu bucurie, care se revarsă în mine binefăcătoare, luminoasă, întăritoare. Îmi promit înfăptuirea rugăminţii mele. Aprind o lumânare.

 

Am ales şi plantat pomi în livadă: cireş, vişin, cais, gutui, doi meri şi câţiva aluni pe lângă gard. Noaptea e încă rece, câteodată coboară sub zero grade, mai aştept pentru flori. Până atunci plec în Dulcea Bucovină, trecând peste împădurite obcini sau printre ele şi opresc, ca întotdeauna, la Moldoviţa lui Petru Rareş şi Suceviţa fiilor logofătului loan Movilă şi până seara am ajung la Putna lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Eminescu.

 

Doamne ce oamenii ai dat României, te rog ajut-o din nou ! E ruga dorinţei mele şi cu degetul bat în clopotul lui Buga, pentru că sunetul lui se aude până în ceruri.  Într-un colţ al curţii mânăstirii, o învăţătoare le vorbeşte elevilor adunaţi în jurul ei despre Ştefan cel Mare Îi privesc cât de frumoşi sunt copiii românilor, cu câtă atenţie îşi ascultă învăţătoarea şi gândul mă întoarce la învăţătoarea mea de demult, erau alte vremuri, iar ţara arăta altfel decât acum. Îmi dau seama, nu pentru prima dată, că nu numai generaţiile se schimbă ci şi ţara odată cu ele. Generaţia bunicilor mei a înfăptuit întregirea ţării neamului românesc, fiindcă neamul era întregit în cuget. Generaţia părinţilor mei a pornit pe urmele lor de a înfrumuseţa şi îmbogăţi România, dar nu a avut parte de prea multă pace, fiind angrenată în războiul care ne-a adus numai nenorociri şi dominaţie străină. Sub dominaţia rusă, generaţia mea s-a născut şi trăit în nevoi, teroare şi îndoctrinare. În lagărul comunist lumina adevărului şi libertatea de conştiinţă au fost interzise, aşa că noi am devenit o generaţie duplicitară. Generaţia mea a dus duplicitatea la perfecţiune, ceea ce i-a atrofiat conştiinţa, caracterul iar personalitatea i-a luat forme de târâtoare pentru supravieţuire de dragul vieţii. Suntem prima generaţie românească fără adevărate elite naţionale, cu puţini luptători pentru cauzele libertăţii şi emancipării naţionale şi ţara a început să arate trist. Amărâţi într-o ţară dezolantă. Dar şi mai condamnabil este ca am transmis copiilor noştri aceste trăsături nefaste, dându-le drept învăţătură ce naşte din pisică trebuie să miaune şi să se frece ipocrit pe picioarele stăpânului. Generaţii pierdute, supravieţuitori numai pentru existenţă biologică şi au avut prea puţin timp pentru ţară. Privesc copiii din jurul învăţătoarei şi-mi pun speranţa în generaţia lor. Speranţa moare odată cu viaţa, dar ce nu moare atunci?!

 

Vremea primăverii a devenit prielnică pentru flori. Concitadinii mei au un cult pentru flori şi piaţa s-a umplut de răsaduri ce i-au atras, ca pe albine şi zumzăie în târguială  prelungă până când pleacă încărcaţi cu flori. Am luat odată, am luat de două ori, am tot luat până ce am încărcat Casa cu Flori cu ele. De fapt, denumire aceasta  îi vine de la Ica – Florica, Florin, Florina, Florea. Zilnic ud şi urmăresc florile, iar ele se prind frumos şi pomii dau semne ca le place in livadă Casei cu Flori. O parte din butucii de vie, bătrâni de peste trei decenii, au renunţat să mai înfrunzească în această primăvară. Îi privesc, îmi pare rău, dar îi înlocuiesc cu nişte butaşi de-o şchioapă. Cireşii şi vişinii cei bătrâni şi-au scuturat florile, sunt în floare merii şi perii. În oraş, castanii pe aleea lor, se pregătesc de înflorit, iar eu să plec în pelerinaj la Maramureş  Din 1990, urc în fiecare an în pelerinaj la bisericile de lemn şi Monumentul de la Moisei. Până la Maramureş,  trec printre strănepoţii năsăudenilor din regimentului grăniceresc ce l-or speriat de moarte pe Napoleon în Italia, la podul de la Arcole. Trec prin locurile de baştină a lui George Coşbuc şi Liviu Rebreanu, care, la primirea în Academia Română a ţinut un laudatio ţăranului român. Nobleţe.

 

Cerule Mare, ce neam am fost şi cât am decăzut în trei generaţii, dacă anul acesta la Timişoara i s-a ţinut un laudatio de doctor honoris causa, fiului de nomenclaturist  evreu, Roman Patapievici, care a scris despre România: „Radiografia plaiului mioritic este ca al fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării’’ („Politice” ediţia 1996 pag.  63. Am făcut un denunţ penal  împotriva lui Patapievici la Bucureşti.  Băsescu Traian l-a acoperit!) Nu, scumpă Românie, nu-l lua în seamă; el este unul dintre străinii ce trăiesc bine aici, dar urăsc de moarte neamul nostru. Şi asta din trei motive: învăţătura ipocrită de la părinţi, proptit de serviciile coreligionarilor săi şi bântuit de tulburări neuro-psihice. Românii adevăraţi ţin la tine şi te respectă, iar cei plecaţi prin alte ţări te poartă în minte şi în suflet ca pe o icoană: patria maternă.

 

Dragul meu Maramureş s-a schimbat, nu mai este cum a fost acum aproape cincizeci de ani, când am fost aici medic. Multe trebuiau să se schimbe, unele nu. S-au schimbat mai mult din cele ce nu trebuia să se schimbe şi mai puţin din cele ce trebuiau schimbate. În locul clopului maramureşan acum se poartă baseball-cap american, iar locul porţilor maramureşene, o adevărată artă în stejar, l-au luat tot felul de  table şi fiare sudate grosolan, gresia şi bucăţi de marmora aşezate în modele de kitsch local.  Din motive personale  merg la Bârsana, unde s-a ridicat un adevărat complex monahal în cea mai autentică artă maramureşană, la care a contribuit şi Ica. La Sighetul Marmaţiei, pe uliţele Muzeului Satului Maramureşan, simt istoria maramureşenilor de demult, iar  la  închisoarea elitelor naţionale, acum muzeu memorial, văd în fiecare celulă cum au suferit cei ce au făurit marea unire naţională şi s-au dăruit independenţei, progresului şi emancipării României. Sempiterni precum România. După  anul 2.000 de fiecare dată mă opresc la noua Mănăstire Peri Săpânţa, cu cea mai înaltă biserica de lemn din Maramureş şi a fost ridicată în memoria primei episcopii ortodoxe maramureşene de la Peri, aflată pe malul celălalt al Tisei, pe care au dărâmat-o habsburgii, iar ucrainenii au şters vestigiu.

 

Când nu-s plecat, stau şi citesc pe terasa de la etaj a Casei cu Flori, ce dă spre livadă şi pădurea de pe culme, măreaţă natură plină de viaţă. Dintre toate lecturile din vara aceasta, cel mai mult m-a prins „Universul într-un singur atom’’ de Dalai Lama. Am o deosebită slăbiciunea faţă de marele cărturar filosofic şi consideraţie faţă de lupta sa pentru independenţa Tibetului, iar acum m-a cucerit cu această carte. Parcă m-a luat de mână şi cu distincţie omenească superioară şi multă înţelepciune mi-a arătat alte orizonturi, ale omului liber cugetător şi atent la evoluţia lumii. La sfârşit, m-am simţit stimulat  să încerc sa gândesc şi eu la  acele orizonturi.

 

Am plecat la părinţii mei, la Timişoara mea natală, luându-l şi pe Dalai Lama în gând. Ei, adoraţii mei, sunt în alte orizonturi ale gândirii omeneşti, poate chiar acolo unde universul poate intra într-un atom, aşa cum noi oamenii începem viaţa dintr-o celulă cu treizeci şi şase de cromozomi şi ajungem un univers biologic unic, dar ce  paradoxal. Pentru mine, ei sunt şi aici în cimitir şi merită  mult mai mult decât  o lumânare şi o floare odată pe an din partea mea…

 

Simt pista de sub avion, simt cum accelerează şi totul devine zdruncinături  şi trepidaţii datorita vitezei până când ne desprindem de pistă, aud doar motoarele avionului ce zboară spre orizonturile cele înalte  de unde văd  România. Rămâi cu bine şi să ne revedem cu bine.

 

Corneliu  FLOREA

august  2012 – mai 2013

Winnipeg  -  Canada

 

„Ce facem cu România?“ – Dezbatere deschisă de ziarul adevărul

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Izbitoare vulgaritatea cu care patronii acestui cotidian bucureştean şi o parte dintre redactorii lefegii şi-au intitulat dezbaterea, dovedind continua poziţie antiromânească, de blamare, discreditare şi denigrare a României şi Românilor. „Ce  facem cu…“ este o întrebare comună pentru lucruri şi întâmplări cotidiene, mărunte, dar cu totul nepotrivită când ne referim la ţara ai cărei cetăţeni suntem. Fiind vorba despre o pretinsă dezbatere a situaţiei unui popor, a unei naţiuni, consider titlul nepotrivit, ofensator, iar cei ce l-au proiectat sunt absolut limitaţi intelectual, educaţional, social  sau plătiţi să umilească şi să defăimeze încă din titlu.  

„Ce facem cu cloşca c-o lăsat ouăle? Dumnezău ştie!  Ce facem cu porcu’  vecinului, că o intrat la noi în gradină? Să-l ia dracu’!  Ce facem cu ăia de la A4 că au pus WC-ul lor pe locul nostru? Îl zgâriem cu şurubelniţa! Ce facem cu fata asta că ne face de râs în tot Bucureştiul? O trimitem la Bruxelles să-i meargă vestea şi acolo! Ş.a.m.d.

Ne-dragi bucureşteni de la adevărul, acesta vă este adevăratul nivel, dacă  începeţi  o dezbatere cu un asemenea titlu. Dar se pare a  fi doar o dezbatere de umplutură de pagini, de la o zi la alta, să vă ţină atenţia trează, la datorie, să blamaţi şi denigraţi, să-i faceţi pe români să-şi pună cenuşă în cap, să-i depersonalizaţi până la nepăsare, apatie şi să fiţi fericiţi că părăsesc România  sau că au ajuns la concluzia pe care le-aţi infiltrat-o ani de zile: sunt de nimic şi nu se mai poate face nimic!

Ştiu românii de ce nu se mai poate face nimic?!? Le-o spuneţi tot voi, urmărind scenariul primit: au greşit in istorie, mai ales de la Întregirea României!  Frumos scenariu, bine ticluit, ţinteşte şi nimereşte! Şi aduceţi probe şi martori: Radu  Ioanid.    

Radu Ioanid  ştie ce face din România,  doar cu asta se ocupă de când a plecat din România, iar acum, ca invitat la aceasta dezbatere, „doctorul în istorie şi filozofie“ a spus: „Istoria României moderne nu poate fi despărţită de antisemitism“, aşa cum se intitulează interviul lui din adevărul, din 26 ianuarie 2012. ŞI?!? Nu se desparte, nu se desparte, ce valoare mai are această afirmaţie, în 2013, când, de peste şaptezeci şi cinci de ani, evreii de astăzi nu pot dovedi în faţa unui tribunal liber un act concret de antisemitism în România! Facta non verba. Cu toate acestea, se tot bat tobele cele vechi şi perimate, de la un colţ al Pământului la altul, se inventează noi ficţiuni care să menţină starea de vinovăţie peste generaţii. În criză de fapte concrete de antisemitism în România, caută cu detectoare speciale antisemiţii. Au bani de propagandă. Este adevărat că, şi în România, ca peste tot în lume, a fost şi există un grad de antisemitism, care până în 1990 a fost din amintiri şi dormit, dar au venit echipa de la Holocaust Industry şi a sunat deşteptarea! Mă întreb dacă sunt fericiţi că l-au generat în mijlocul unui popor, care i-a primit creştineşte, văzându-i fugăriţi şi pribegi de prin alte părţi, pentru ca, apoi, să-şi despoaie binefăcătorii prin exploatare perfidă. Acum, în lipsă de acte şi fapte concrete de discriminare împotriva lor, au lansat propaganda cu neo-antisemitismul şi  „holocaustul în România“, impunându-ne,  fără discuţii, comentarii, argumente, să ne cerem iertare, să ne punem cenuşă în cap, să le despăgubim averile plus taxă de holocaust, calculată de ei, pentru sute de mii de evrei şi, pe deasupra, au cerut cetăţenie românească, cu pensii şi ajutoare băneşti! Paradoxul paradoxurilor: evreii cer cetăţenia unei ţări pe care o acuzi că a declanşat holocaustul în lume! Pe toate cele cerute le-au primit de la ochlocraţia postdecembristă, şi nici aşa nu ne lasă în pace!

Dragi evrei din toată lumea, mai lăsaţi-ne în pace, acum aveţi ţara voastră, nu mai este ca în urmă cu o sută, două de ani când, neavând ţara făgăduită, trebuia să suferiţi prigoanele ca venetici. În Israel, nu veţi suferi de antisemitism ca în Europa trecută, acolo sunteţi cetăţeni liberi, puteţi să faceţi o mare dezbatere  despre  Ce facem cu Israelul, o oază lipsită de antisemitism, dar în mijlocul unui deşert ostil! Nu aveţi destule probleme cu vecinii?!  Trebuie să ne vârâţi pe sub uşă evrei americani, să latre la români că sunt antisemiţi? Oare nu era mai corect să-i duceţi în Israel, să  vadă în ce stare de alerta permanentă trăiţi şi atunci ar fi văzut cu adevărat cine, şi câţi, le sunt duşmani! Atunci, din Israel, sunt convins că şi-ar fi cerut şi ei cetăţenie românească pentru siguranţă în caz de manifestări reale de antisemitism!

Radu Ioanid, sărmanul, este  limitat în gândire şi orizonturi, o păpuşă cu o singură melodie cu cheie de la Holocaust industry – sintagma şi cartea aparţin profesorului universitar evreu Norman G. Finkelstein(cf. The Holocaust Industry: Reflections on the Exploitation of Jewish Suffering, New Edition 2nd Edition) – pe care o cântă, de douăzeci de ani, cât îl ţine gura: romanii sunt antisemiţi! E liber, scrie şi-n Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Numai românii nu sunt liberi să se apere împotriva antiromânismului, fiindcă pentru ei Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost abrogată şi în locul ei s-a introdus neo-inchiziţia Secolului XX. Exemplific, citind interviul „luminatului şi justiţiarului doctor“ Radu Ioanid; am constatat la postările cititorilor că mai mult de jumătate au fost refuzate fiind neacceptabile, deci: Everyone has the right to freedom of opinion and expression.. nu e la fel  pentru orice fel de Radu… mă cheamă. În România-U.E. să ai dreptul la opinie trebuie să fii, întâi de toate, supravieţuitor de holocaust sau descendent, european occidental, minoritar maghiar şi, ceea ce mai rămâne, e doar pentru lefegii români ai celor dinainte. În acest context, pervertit de dezinformări şi rea-credinţă, nu se poate forma o strategie de viitor pentru România! De fapt, e clar, se urmăreşte altceva.

Strategic, se urmăreşte, prin manipulare insistentă, dezmembrarea statului naţional român până în anul 2018! Întâi le facem regiuni şi, pe urmă, vecinii sunt poftiţi să-şi aleagă ce doresc, ipocritul Băsescu, Boc slugă ardeleană la U.D.M.R., M.-R. Ungureanu cu studii serioase în ebraică, kicsi Ponto sunt înhămaţi de alţii la acest proiect „în doi timpi şi trei mişcări“. Şi cum Istoria Modernă a României, pe lângă antisemitism, pe care îl plătim precum despăgubirile de război faţă de U.R.S.S., e plină-plinuţă şi de antiromânism, în bună parte din cauza evreilor – lucru pe care ochlocraţia de astăzi şi structurile ei îl ascund sub preş –, s-ar putea ca regionalizarea şi, apoi, dezmembrarea spre care suntem împinşi să se împlinească. Un motiv în plus de îngrijorare este şi faptul că românii au fost puşi la punct şi cu toleranţa! Atât de manipulaţi şi de dezinformaţi au fost în legătură cu preceptul de toleranţă în democraţie încât au fost împinşi în toleranţa fără prag şi limite: care cum vine trebuie să beneficieze de câtă toleranţă vrea, precum odinioară în casele de toleranţă, numai că de data asta e pe gratis…

Am în faţă cele zece pagini ale interviului „doctorului în filozofie şi istorie“ de la Muzeul Holocaustului din Washington, care s-a deplasat la Bucureşti, bănuiesc pe cheltuiala lui, ca să-şi dea cu presupusul ce e de făcut în România, dar el a pedalat numai pe antisemitismul românilor. Verificaţi, este public! Şi, vorba lui Nenea Iancu, ne-am procopsit, am luat-o a doua oară de la paş’opt,  aceeaşi placă de 23 de ani ! Întrebarea mea, de român obişnuit, este: ce mai vor?

Toate câte le-au pretins le-au primit, le primesc cu vârf şi îndesat!  Dacă vor un al doilea stat israelian, de rezervă, în România, nu e o problemă: se poate aranja cu ochlocraţia şi cleptocraţia de la Bucureşti, dar atunci trebuie să-şi asume şi posibilele riscurile reale, nu numai pe cele supraexpuse de 23 de ani, fără nici un caz concret în acest timp. Ceea ce mă uimeşte pe mine este că în România se refuză o dezbatere amplă, în public şi mass media, care să pună în balanţă dreaptă, numai cu argumente, antisemitismul românilor şi antiromânismul evreilor.

De ce evreilor şi elitelor dâmboviţene le e frică să dezvelească adevărurile? Cât vor mai continua mass media din România cântatul în strună la orchestrările evreieşti?

Ianuarie 2013, Winnipeg, Canada

 

Pamflet: Universitatea s-a scremut şi a ieşit un şoricel

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

„Vladimir Tismăneanu este cel mai excepţional produs al spaţiului cultural românesc, şi insist, este al spaţiului cultural românesc… cel mai… poate, cel mai important produs universitar de origine românească pe care-l avem…” a spus Horia Roman Patapievici (HRP) la Târgul de Carte „Gaudeamus”, în 25 Noiembrie 2012  

Vă daţi seama că un asemenea titlu e complet aiurea, un nonsens fiindcă nu există nici o universitate care să scoată şoricei titraţi pentru simplu motiv că ei şi-ar roade diploma imediat. Totuşi, când spui scremut şi şoricel prima sinapsă mintală se face cu o zicere populară, veche şi cu tâlcuri, pe care o ştim mulţi şi o folosim în tot felul de situaţii şi sensuri subversive: un munte s-a scremut şi a fătat un şoricel, aşa zicem noi, urmaşii geto-dacilor, dar marele poet Horaţius a scris un vers pentru posteritate: Parturient montes, nascetur ridiculus mus – se vor screme munţii şi vor naşte un şoricel ridicol. Chiar şi aşa, lucrurile par fără legătură între ele, încerc, printr-o fabulaţie, să le cârpesc. Se spune că la o universitate din Bucureşti unde, după august 1944, mulţi profesori valoroşi au fost daţi afară şi înlocuiţi cu noii veniţi pe tancurile ruseşti, dintre care unii nici nu aveau diplome universitare adecvate sau deloc, au început să iasă şoricei foarte importanţi, dintre care unul a fost cel mai important. Vestea s-a dus departe, departe, până în Carpaţi unde un munte, îmi scapă numele, atât a fost de impresionat, în acelaşi timp, invidios pe universitate încât s-a scremut şi s-a scremut până a fătat un şoricel caraghios. Deci, pentru a pune lucrurile în ordine; întâi universitatea a făcut excepţia asta şi pe urmă un munte invidios a vrut sa facă şi el pe cel mai important. Mult scremet pentru nimic!!

Acum, fiindcă veni vorba de excepţii de la universitatea bucureşteană, am aflat câteva din volumul „Marele Manipulator” al profesorului universitar Ion Coja. De exemplu Ion Vitner, care l-a alungat pe George Călinescu de la catedra de literatură română, era stomatolog, Crohmălniceanu era inginer constructor iar Paul Cornea nu era nimic, dar ei conduceau literatura română. Frumos, nu am să spun că toţi erau evrei, fiindcă cunosc un schizopat cu halucinaţii vizuale care vede numai antisemiţi în jurul lui şi eu nu suport acest senseless word,  un fel de flit ce se dă la nasul românilor, de la un timp, să-i bage în spaimă, obidă şi tăcere. În plus, îmi aduc aminte de un caz de la stagiul de Psihiatrie, unde era un pacient care cum mă vedea în secţie striga: Te-am prins, eşti un marţian! Fusese miliţian dar în loc să vadă şi să prindă duşmanii clasei muncitoare începuse să vadă numai marţieni în jurul lui, care, după mintea lui veneau de la Mărţişoara. Săracul schizofren, la început m-a speriat, pe urmă am zâmbit trist: ce dureros e când cineva îşi pierde raţionamentul şi e bântuit de halucinaţii. Mai bine schimbăm subiectul şi secţia lui cu Târgul de Carte „Gaudeamus”. Lume multă, curioasă, interesată de diferite cărţi, care abundă şi acoperă toate preferinţele, gusturile.

Foto.H.R.Patapievici bantuit de fantome…

HRP vorbeşte liber despre volumul „Lumea secretă a nomenclaturii” semnată de Vladimir Tismăneanu, autor pe care îl prezintă celor de faţă drept poate cel mai important produs universitar, al universităţii bucureştene, unde a terminat Sociologia şi fiind fiul lu’ tata, nomenclaturist comunist, i-a călcat pe urme. Toţi fac la fel, considerându-se cei mai importanţi produşi universitari. HRP a vorbit aproape 25 de minute dintre care câteva minute despre VT şi tot atâtea despre carte, iar restul, minute şi minute în şir, cu aplomb de neo-politruc despre recrudescenţa antisemitismului în societatea românească, de tot auditoriul a lăsat capul în jos simţindu-se vizat şi vinovat. Şi-a susţinut intoxicarea cu exemple puerile. Unul vechi, pe care-l tot spune ca o flaşnetă: ieri în târg am fost izbit de un om care mă considera insuficient de român şi ce caut eu aici, printre oamenii de cultură români. Ce să comentezi, că Bucureştiul e un târg fără alte produse intelectuale importante, unde se târguieşte identitatea şi demnitatea naţională, că omul era liber să-l întrebe ce caută în cultura românească, după ce HRP a  scris şi semnat: Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături, sau că România are o cultură tip second hand şi Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC (e destul cât face Vladimir Tismăneanu, cel mai important produs universitar). Eu, Doamne fereşte, nu-l ating nici cu o floare, dar l-am întrebat aceleaşi lucruri, în scris, pe Băsescu Traian, care a tăcut fiindcă nu are nimic în comun cu cultura românească, doar cu flota a avut ce a avut. Alt exemplu de  recrudescenţă antisemitică a fost cazul unei profesoare universitare, care a scris într-un articol Volodea în ghilimele şi Tismăneanu fără ghilimele. Ei da, acesta este cel mai grav act de antisemitism ce mi-a fost dat să-l aud  din 1492 încoace. Insist, vorba lui HRP, din 1492 şi tam-tamul pe care l-a făcut mi s-a părut de mahalagiu din secolul trecut, din Groapa lui Oatu, nu a unui important produs universitar din târgul lui Bucur. Dar, după asta, se prea poate ca profesoara universitară, ce a intrat în mare panică, să aibă o carieră profesională subminată de acum înainte, deşi, după mine, nu Volodea trebuia pus în ghilimele ci Tismăneanu, având în vedere că pe tatăl lui, nomenclaturist comunist, l-a chemat Leonid Tisminetski  nu Tismăneanu şi după psihiatrice precepte cei ce îşi schimbă numele dovedesc că nu au avut personalitate şi nici nu câştigă vreuna.

Apoi, HRP s-a întors la el însuşi, pozând în victima antisemitismului, de m-au trecut toate lacrimile când a repetat, a nu ştiu câta oară retragerea sa de la „Evenimentul Zilei” pentru că acolo era unul, care în fiecare miercuri noaptea îl urmarea cu: mori jidane şi mă chiş în freza lui. Mulţi marţieni pe lumea asta şi necuviincioşi! Dar nu acesta e de luat  în seamă ci ceea ce debita şi susţinea el în acele articole era, de multe ori, para-raţional, nu folosesc termenul consacrat. Era atât de ridicol încât crea momente de ilaritate, de clovn la curtea regelui băsescu, pentru toţi ce îl citeau, mulţi fiind incitaţi să-l critice cu argumente pertinente, să-l zeflemisească, câteodată usturător, şi unii chiar lipindu-i epitete! Deh, gura lumii slobodă, scrie şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului semnată la ONU şi de România şi de Israel. În paranteză, din 1998, când am început să-l critic decent şi cu argumente pe HRP multe etichete şi injurii s-au abătut asupra mea de la zisele elite bucureştene – A. Pleşu, C. Stănescu, Alex Ştefănescu – ce îl idolatrizau grotesc pe HRP mai ales după ce acesta a ajuns preşedinte pe bugetul culturii româneşti de tip second hand! Acum, în sfârşit, adepţii şi idolatrii lui şi-au dat seama de adevărata personalitate a lui HRP şi el face ultima sforţare să se menţină strigând în gura mare că este victima antisemitismului. Cât despre manipularea lui cu recrudescenţa antisemitismului mă amuză cât dă în gropi şi-mi aduce aminte de Moses Rozen, care numai după 1990 a pus în faţa Templului Coral o placă pe care scria că  românii sunt responsabil de un holocaust a 400.000 de evrei. Până atunci nici o acuzare atât de directă şi gravă, şi slavă, armatei roşii eliberatoare, care ne-a adus pe Ana Pauker, Nikolski, Brucan, Walter Roman, Leonid Tismeniski, Dionisie Patapievici şi mulţi alţii de acelaşi sânge, dar nici unul dintre ei sau, de ce nu, toţi în cor nu au acuzat România de holocaust până în 1990!! După cincizeci de ani, din 1990, Moses Rozen, Jean Ancel şi Elie  Wiesel au început să scrie scenariul şi să regizeze holocaustu din România cu puţine şi şterse personaje reale dar mulţi figuranţi plătiţi. Şi aşa au ajuns contribuabilii români după 50 de ani să fie acţionari obligatorii la Holocaust Industy, cum l-a numit profesorul universitar Norman G. Finkelstein, evreu american, în cartea sa. În paranteză, în 2001 l-am rugat, în scris, pe Gabriel Liiceanu să publice la „Editura Humanitas” cartea profesorului american, să afle şi românii cât sunt de manipulaţi cu holocaustu din România. Altum silentium!! Aşa că astăzi ştafeta holocaustului din România este preluată de la Rozen, Wiesel şi Ancel de către fiii nomenclaturiştilor evrei Tismăneanu, Oişteanu, Patapievici. Succes băieţi, aveţi cale deschisă!! Intelectualitatea bucureşteană şi provincială, cu excepţia câtorva, tremură ca nu cumva HRP să-i arate cu degetul său, detector de antisemiţi!! 

Dar şi mai penibile sunt elitele bucureştene şi  provinciale de astăzi, jurnaliştii şi scriitori, ce nu au nici o reacţie vocală sau scrisă la elucubraţiile lui HRP, motivându-şi laşitatea cu aşa zisa ignoranţă de om mult superior. Aiurea, sunt poltroni în toată regula. Dar, unii dintre aceştia coboară şi mai jos pe scara demnităţii, mimând ascultarea cu interes, cu gura căscată, dând din cap aprobativ şi aplaudându-l la sfârşit. Unul dintre aceştia, Mircea Cărtărescu, a fost de faţă, şi el prezentând cartea lui Vladimir Tismăneanu. A început patetic, cum cel mai important produs universitar bucureştean îi este mai mult decât prieten, îi este un frate mai mare şi cu o scurtă evocare din 1990. Atunci, a fost paraşutat(?!) direct în miezul marelui măr, Big Apple şi fratele cel mare l-a întâmpinat la telefon cu: Ce faci, bă! Am ascultat de trei ori înregistrarea pentru că vroiam să fiu sigur de mai multe lucruri. Întâi, scriitorul de pe lista suedeză a nobililor a spus: în sensul acestei prime fraze de-o familiaritate şi căldură extraordinară s-a desfăşurat în continuare perioada cât am stat… Pentru mine nu este nici o frază, ci o propoziţie simplă de mahala, care demonstrează cât de important produs universitar bucureştean este Vladimir Tismăneanu sau Volo cum îi spune Mircea Cărtărescu,  căruia îi trage un periaj de mic lacheu, ca să nu folosesc expresia obişnuită în asemenea situaţii. Încă odată m-am mai lămurit de anvergura personalităţii cărtăresciene care în scrierile sale foloseşte Românica în loc de România şi cât de nesuferită i-a devenit această ţară, dar nu o părăseşte, cum nu o părăsesc nici cei ce urăsc românii, limba română şi statul lor unitar de aproape o sută de ani…

Mi-am comandat cartea lui Vladimir „Tismăneanu”, dar până ce o voi primi am să mă adresez universităţii bucureştene cu propunerea să înlocuiască una din statuile din faţa ei cu statuia celui mai important produs universitar pe care l-a dat iar la picioarele lui să pună două statui mai mici, de-o şchioapă, ale lui HRP şi MC.  

(Noiembrie 2012, Winnipeg – Canada)

CURENTUL – DE LA PAMFIL ŞEICARU LA ŞTEFAN STRĂJERI  

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)          

 

Pe vremea când CURENTUL lui Pamfil Şeicaru era cotidian la Bucureşti, eu nu ştiam să citesc, abia învăţam mersul. Se spune, şi pe bună dreptate, Pamfil Şeicaru este cel mai mare ziarist patriot român, după Mihai Eminescu. Argumente sunt nenumărate, în esenţă două: viaţa şi devotamentul închinate patriei. Cât de apreciat ca patriot a fost Pamfil Şeicaru în România între cele două războaie spune şi faptul că Liviu Rebreanu l-a făcut personaj de roman,Toma Pahonţu, în romanul Gorila, iar Radu Comşa, din Întunecarea lui Cezar Petrescu, este tot Pamfil Şeicaru. Mulţi ani mai târziu, în 1977, când Ceauşescu i-a aprobat să vină în România, a spus securiştilor care-l însoţeau peste tot în vizită: „…guvernele-s trecătoare, pământul ţării e peren”

Când Ion Antonescu a realizat iminenţa cotropirii României, ce va fi urmată de prădare, de către Rusia comunistă, a pregătit apărarea intereselor naţionale împotriva cotropitorului comunist. Pe lângă Fondul Naţional de Apărare trimis în Elveţia (din care, trebuie menţionat, s-a înfruptat şi ex-rex-ul Mihai fără să facă ceva concret pentru România) a trimis şi adevăraţi patrioţi români să susţină libertatea şi independenţa României după război printre ei fiind şi Pamfil Şeicaru, ziarist absolut autonom, cavaler al Ordinului Mihai Viteazu şi patriot total.

Plecând din România, încheia primul capitol al publicaţiei  CURENTUL ce a durat 17 ani de strălucitoare carieră ziaristică. Avea 50 de ani şi era înzestrat cu o energie intelectuală superioară, un clarvăzător social de elită, ceea ce în străinătate s-a materializat în mii de articole, sute de eseuri, memorialistică, proză toate concentrate împotriva dictaturii comuniste instaurată în România de forţa brută a Moscovei. Securitatea îl avea în obiectiv, informatorii roiau în jurul lui, ştia şi îşi vedea de patriotismul său. El este cel care a publicat în diasporă (pe vremea aceea i se spunea exil) Marx despre români în 1966 şi, astăzi se ştie, Ministerul Afacerilor Externe i-a plătit 3.000 de dolari pentru cheltuieli. A intrat în legătură cu Securitatea, când a dorit să publice în România romanul Vulpea Roşcată, despre personalitatea depravată a Elenei Lupescu ce în viaţa ei a parvenit prin sex. Din acel moment Pamfil Şeicaru a rămas tot restul vieţii în legătură cu securitatea, dar nu a fost informator, el spunea tuturor deschis: „Eu nu mă uit cine poartă steagul ţării, eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr” Acesta a fost crezul lui şi a mers atât de departe încât a dorit să vină în România şi să se întâlnească cu Nicolae Ceauşescu. La 83 de ani a fost în România, era în August 1977,  vizită aranjată în secret de Securitate. Toate datele concrete au fost dezvăluite după 1989, din dosarele securităţii.

Foto. Pamfil Seicaru

În 1978 la München, începe partea a doua a publicaţiei CURENTUL ceea ce i-a revigorat forţa intelectuală şi planuri mai vechi de publicaţii. De la început, în jurul lui au fost doi oameni de sprijin. Un fost ofiţer român de contrainformaţii, Vasile C. Dumitrescu, care după 23 August nu a acceptat să se alăture ruşilor, rămânând de partea germană până la urmă şi Rene A. de Flers, tot ofiţer de informaţii din celebra divizie franceză „Charlemagne”, care de la început până la sfârşit a fost alături de Armata Germană. (Nu e nevoie să reamintim că informaţioniştii informaţionişti trebuie să rămână). Încet, încet s-a coagulat o echipă de colaboratori din exil, cum se spunea. Din nefericire în 1980, inima marelui patriot român s-a oprit, dar Vasile C. Dumitrescu a dus steagul ţării mai departe pe cheltuielile lui până în 1992, când şi inima lui s-a oprit.

Eu am citit primele numere din CURENTUL în 1982, an în care am luat contact cu Domnul Vasile C. Dumitrescu şi, de la început, m-a acceptat să colaborez, ceea ce am făcut ani de zile, absolut voluntar şi departe de München. Colaboratorii erau de toate profesiile, mai puţini ziarişti, dar toţi aveau condei şi idei, toţi eram pe baricada anticomunistă Pamfil Şeicaru. Nu se ţinea seama de apartenenţa politică, se ţinea seama de ceea ce scriai, cât de documentat, clar şi la ţintă. Trăgeam cu toţii, din toate poziţiile, cu gloanţe oarbe, în dictatura comunistă. Nouă ne era uşor, baricada noastră era în afara lagărului comunist, dar braţul lung al Securităţi ne mângâia. Pe mine mai puţin, eram mic, începător şi pierdut în zăpezile mari ale nordului canadian.  

Păstrez cât trăiesc numere din CURENTUL lui Şeicaru de la München pe care, din când în când, le răsfoiesc şi-mi amintesc de Constantin Mareş, comentatorul pe care l-am admirat pentru clarviziunea lui politico-socială pe care o prezenta direct, clar şi simplu. Eu încercam să fiu ca el. Era acolo un arhitect, semna cu un pen name, avea un spirit acid de pamfletar, tot ce scria era o reuşită. Rar apăreau articole de Nicolae Baciu pe care îl veneram, a muncit ani de zile la volumul YALTA ŞI CRUCIFICAREA  ROMÂNIEI dar când a apărut ne-a uimit cu documentaţia istorică. De la el s-a aflat prima dată cum ne-a vândut Churchill lui Stalin  pentru Grecia şi să nu infuzeze ideea de eliberare de sub colonialism în imperiul Britanic. A fost un şoc în tot exilul. În paginile Curentului, George Ciorănescu şi Nicolae Lupan aduceau informaţii despre situaţia românilor din Basarabia şi Bucovina  înglobate în URSS. Se protesta împotriva nedreptăţii. Se scria din patriotism, din contrarietate, se scria dur sau patetic, dar totul era şi dintr-o solidaritate cu cei din RSR care nu puteau nici atât. Vasile Mănuceanu era un scriitor de o sensibilitate intelectuală deosebită, îl iubea toată lumea, în comparaţie cu neuropatologul Ovidiu Vuia, cu inteligenţă şi condei Laser, ce spulbera pe mulţi, pe mine când mă legăna când mă dădea de pământ. Ion Caraion era de asemenea o prezenţă distinsă. Îi păstrez scrisorile, scria frumos, ordonat dar tremurat, îl dobora ciroza contractată în minele de plumb de la Baia Sprie din timpul detenţiei politice. La urmă a venit Titu Popescu, doctor în estetică, jurnalist şi scriitor de-adevărat. A fost de o mare fineţe şi niciodată nu m-a luat de urechi pentru toate greşelile mele, le corecta şi zicea: bine, Dumitre, scrie, scrie. În decembrie 1989 toţi s-au urcat cu steagul lui Pamfil Şeicaru desfăşurat şi înclinat în faţa revoluţionarilor din România. Pentru un moment toţi ni s-au părut revoluţionari adevăraţi, patrioţi şi democraţi.

Foto. Stefan Strajeri si Corneliu Florea

Dar, când fumul armelor teroriştilor străini s-a risipit, era clar: puterea era deja în mâna brucanilor şi ilieştilor care, cu goarne şi tobe, anunţau tranziţia, ce trebuia să treacă printr-un tunel beznă a cărei luminiţă era promisă  la capătul tunelului  fără de sfârşit şi încolăcit. Vasile C. Dumitrescu a dorit să-i îndeplinească dorinţa lui  Pamfil Şeicaru să fie aşezat la Mânastirea Sf. Ana iar CURENTUL să devină din nou un cotidian bucureştean. S-a luptat cu morile de vânt nou şi prin procese de succesiune a drepturilor asupra CURENTULUI până ce bucureştimea şi viaţa l-a înfrânt. CURENTUL a supravieţuit trecând ca o ştafetă din mâna în mână.

Eu, departe de lumea dezlănţuită, refugiat în Nordul preeriei canadiene, unde măsor timpul vieţii mele după sosirea şi plecarea păsărilor călătoare, am prins din urmă partea a treia a CURENTULUI lui Pamfil Şeicaru, adus în Nord America de Doamna Gabriela Mihalache şi continuat de Ştefan Străjeri. Domniile lor s-au dăruit cu suflet, minte, timp şi bani, în toţi aceşti ani, să continue linia lui Pamfil Şeicaru „…eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr”. Pot spune, fiind cititor de presă românească din 1980, când am plecat din România, că aici în Nord America CURENTUL a devenit cel mai căutat şi apreciat ziar românesc după ce CUVÂNTUL ROMÂNESC şi-a încetat apariţia. Este o publicaţie ce a dezbătut liber, argumentat şi profund toate problemele româneşti istorice, politice şi culturale din trecut şi prezent. Este o tribună liberă în care fiecare cititor, indiferent de opţiunile sale politice, de încărcătura culturală, istorică sau de  ideologiile pe care le îmbrăţişează, a găsit articole diferite, clare, documentate ce îi stârnesc interesul. O publicaţie a tot cuprinzătoare datorită colaboratorilor, bănuiesc voluntari, aşa cum am fost şi la CURENTUL de la München. Nu pot să nu amintesc pe cei ce au scris şi scriu această publicaţie, începând cu Aurel Sergiu Marinescu a cărui memorie Ştefan Străjeri o păstrează publicându-i în fiecare număr o pagină din scrierile sale. La fel simţea şi făcea şi Vasile C. Dumitrescu la München, publicând o pagină din Pamfil Şeicaru. Un gest de onoare ce onorează. În problemele româneşti actuale, domină cu autoritate, bazată pe clarviziune şi argument, istoricul Mircea Dogaru, profesorul Ion Coja, Ioan Ispas, Nicolae Balint, Vasile Zărnescu, scriitorul Cornel Cotuţiu şi mult regretatul Andrei Vartic a cărui ştafetă o duce mai departe, şi în coloanele CURENTULUI, Ovidiu Creangă, Nicolae Dabija, Vasile Şoimaru. Colaboratoare de prestigiu, începând cu Eva Iova ce se află în cea mai vulnerabilă situaţie, susţinând românitatea acolo unde este sistematic deznaţionalizată (Ungaria), Monica Corleanca, Maria Diana Popescu şi încheind cu scriitoarea Silvia Jinga ce susţine prezentări şi recenzii de cărţi la înalt prestigiu literar. Rubrica de spirite celebre a lui Mihai Burduja este o adevărată oază de cultură ce te luminează şi îndeamnă la meditaţie. Mulţi poeţi vin şi trec cu frunţile grele de versuri, dar strâng mâna lui Sorin Olariu, bănaţean ca mine, deci fruncea şi mă aplec în faţa Doinei Popa. (CEI pe care i-am omis, neintenţionat, nu au să mă ierte, nici nu merit).

Publicaţia este o rapsodie românească, ascultaţi-l pe Enescu şi apoi citiţi CURENTUL de Michigan, îngrijit şi călăuzit de sufletistul Ştefan Străjeri ca pe copil lui de suflet.   

                                                            ******

Nu pot să accept ideea încetării apariţiei acestei publicaţii. Nu pot şi mă mâhneşte. Pentru mine se închide un ciclu de 30 de ani de a publica la CURENTUL (1982 – 2012) – am fost voluntar pe o baricadă cu steag românesc. Cititorii vor trece de la cititul relaxat al unei publicaţii tipărită pe hârtie, la statul rigid cu capul într-un ecran şi cu degetele pe tastatură, cât despre colaboratorii devotaţi ai publicaţiei mulţi se vor risipi, ce păcat, ce echipă am fost. Nu pot să accept să nu mai am în mână publicaţia şi colecţia mea să se oprească aici, aşa cum, în urmă cu 20 de ani, s-a oprit cea de la München. Nici atunci nu am acceptat, căzuse tirania, venise libertatea şi Vasile C. Dumitrescu nu putea să continue  spiritul patriotic a lui Şeicaru la Bucureştiul lui natal. Oare a ajuns mâna lunga a cotroceniştilor, victoriştilor, parlamentariştilor până aici ? Dacă nu, înseamnă că noi, românii din Nord America nu suntem capabili să ţinem steagul, să-l vedem şi să-l apăram. Se vor bucura duşmanii noştri, văzând cum mai cade un avanpost romanesc. Din 1991 văd cum numai publicaţiile patriotice cad.  Le enumăr la cele la care am colaborat Cuvântul Românesc, Vatra Românească, Danubius, Cuvântul Legionar, Naţiunea, acum Curentul Internaţional şi mai sunt două care abia, cu sacrificii, mai rezistă …

 

(Winnipeg – Canada)

Unirea – sacra noastră sărbătoare 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Pretutindeni în lume, unde soarta i-a împrăştiat pe români, Ziua Naţională a Întregirii Naţionale îi adună în sărbătoare, precum a fost atunci, în urmă cu aproape o sută de ani la Alba Iulia, adunarea voinţei, împlinirii şi bucuriei unirii, a întregirii în spaţiul nostru istoric şi naţional. 

Foto. Doua generatii, o singura credinta nationala (Stefan Strajeri si Corneliu Florea)

În repetate rânduri Ştefan Străjeri, redactorul-şef al publicaţiei Curentul Internaţional din Michigan, m-a invitat să sărbătorim împreună cu familia sa, cu  colaboratorii şi cititorii publicaţiei Ziua Naţionala. Anul acesta am răspuns invitaţiei şi am zburat trei mii de kilometri pentru a mă afla în mijlocul comunităţii româneşti din această parte a Statelor Unite. Am fost oaspetele Familiei Silvia şi Nicu Jinga ce m-au tratat cu bine cunoscuta ospitalitate ardelenească. La Ştefan Străjeri, casă frumoasă şi primitoare am avut parte de ospitalitatea bucovineană şi am fost impresionat cum a găzduit întreaga formaţiune folclorică „Plaiurile Pojorâtei” venită expres la această sărbătoare tocmai din Bucovina, din Pojorâta natală a lui Ştefan Străjeri. Acesta nu este un amănunt oarecare ci este expresia unei uniri de neam, de suflet şi dragoste, în calea cărora mările şi ţările, oceanele şi continentele nu sunt un obstacol. Fiind împreună în aceast încăpător cămin bucovinean am avut din primul moment sentimentul de mare familie, de neam, purtându-ne unii faţă de alţii cu grijă, consideraţie şi dragoste creştinească. Simţeam aceeaşi trăire psihică pe care o am întotdeauna în bisericile lui Ştefan cel Mare din Bucovina, ce aici era îmbogăţită de consătenii lui Ştefan Străjeri, atât de tineri şi frumoşi, îmbrăcaţi în minunate costume populare specifice Ţării de Sus pregătiţi de spectacolul sărbătorii.

Foto. Bravo voua, sunteti la inaltime

Sărbătoarea Zilei Naţionale, ÎNTÂI DECEMBRIE, a avut loc în sala mare a Bisericii Ortodoxe „Pogorârea Sfântului Duh” din Warren, Mihigan, unde am fost uimit de participarea a peste 450 de români veniţi de la zeci de kilometri, din alte state şi chiar din Canada. Nu am mai văzut atâţia români la un loc de când trăiesc în străinătate. M-am simţit foarte bine şi am fost bucuros să stau de vorbă cu bănăţeni din Banatul sârbesc, de unde au venit bunicii mei după Unirea cea mare şi firească, să mă întâlnesc cu maramureşeni de pe Valea Izei, unde, an după an, fac un pelerinaj la bisericile cele vechi din lemn sau întâlnirea cu Preotul Mihuţ, de la noi din Năsaud, o personalitate puternică, bravă, înţeleaptă, ce a ridicat patru biserici ca român şi preot, cu care avem atâtea şi atâtea cunoştinţe comune.

Foto. Cu cei ce vin de departe dar intotdeauna aproape

Atmosfera românească a fost plăcută iar programul pregătit de Societatea Culturală Româno – Americană „Avram Iancu” a fost bogat, diversificat de mare ţinută artistică. Aşa cum se cuvine la această sărbătoare de neam, preoţii au rostit marea rugăciune închinată Tatălui Nostru, au adus cuvinte de merit celor ce au săvârşit Marea Unire şi au pomenit pe cei ce s-au jertfit pentru ea. A urmat o scurtă şi însufleţită prelegere a poetei Doina Popa despre Unirea Neamului şi mesajul naţional înflăcărat al Primarului Ioan Bogdan Codreanu din Pojorâta citit de una din componentele Ansamblului „Plaiurile Pojorâtei”. Apoi a început un bogat program folcloric la care şi-au dat concurs solişti vocali în frunte cu Ionela Prodan, Florin Boita, Bogdan Filimon, Diana Pantea. Instrumentişti şi dansatori locali sau veniţi de departe, toţi cu o dăruire şi talent. Aplauze meritate, puternice şi îndelungate. Meniul tradiţional românesc abundent la care, fiecare, după preferinţe şi putere, şi adăugat la băutura asortată.   

Foto. Bucovineni in Hora Unirii la Detroit  

Buna dispoziţie a continuat multe ore cu chef de vorbă, jocuri populare şi dansuri, cânt. Am fost la o masă împreună cu Doamna Gabriela Mihalache fondatoarea publicaţiei Curentul Internaţional în urmă cu 13 ani, publicaţie ce a continuat linia naţională a lui Pamfil Şeicaru, necesară românilor din străinătate, cu Doamna Silvia Jinga performantă jurnalistă şi comentatoare a publicaţiei şi soţul dânsei o fire artistică, cu buna mea prietenă, sensibila poetă Doina Popa şi originalul poet şi epigramist bănăţean Sorin Olariu. Ultimii doi vechi cunoştinţe de la Câmpul Românesc (Hamilton, Canada) şi camarazi plăcuţi de acţiune şi şuete pe toate registrele lor. Familia Luminiţa şi Ştefan Străjeri, făcând parte din echipa organizatorică, au avut o seară încărcată de treburi, cu toate acestea, se mai aşezau pe scaune cu noi la masă să-şi tragă sufletul, să ne zâmbească şi să schimbăm impresii. La toate mesele din jur domina armonia şi bucuria.

Impresiile mele sunt foarte bune şi frumoase, au meritat zborurile făcute, am să mai fac.

A doua zi, după tumultoasa sărbătoare, am avut parte, atât la Familia Jinga cât şi la Familia Străjeri, de conversaţii liniştite despre viitorul publicaţiei, la care eu colaborez de zece ani din vremea Doamnei Gabriela Mihalache, pe care o respect pentru fineţea personalităţii şi cu care m-am înţeles la fel de bine precum cu marele sufletist Ştefan Străjeri.

Despărţirea nu e uşoară, de acea ne îmbrăţişam şi ne dorim o proximă ocazie.

(5 Decembrie 2012, Winnipeg – Canada) 

 

Foto. Suntem la aceeasi inaltime romaneasca

 

 

 

 

Când România este Mare!

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan, SUA)

 

Anul 1918 reprezintă ȋn istoria poporului romȃn anul triumfului idealului naţional, anul ȋncununării victorioase a luptelor şi sacrificiilor umane  pentru făurirea statului naţional unitar. „În această zi, scria Nicolae Iorga, a sosit un ceas pe care-l aşteptăm de veacuri, pentru care am trăit ȋntreaga noastră viaţă naţională, pentru care am muncit şi am scris, am luptat şi am gȃndit. A sosit ceasul ȋn care cerem şi noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui, ca robi, rodul ostenelilor noastre.”

Foto. Membrii Societatii Avram Iancu din Detroit (de la stanga la dreapta: Stefan Strajeri, Irina Coman, Maria Ionescu, Mirela Costa, Dragos Costa, Ion Coman – lipseste Felicia Musat)) impreuna cu preotii Ioan Mihut si Stefan Vlad

Ȋn adȋncul inimii fiecărui romȃn era ȋntipărită credinţa că mȃntuirea de orice domnie străină nu se poate realiza decȃt prin unitatea naţională.

O necesitate istorică – naţiunea trebuie să trăiască ȋntr-un stat naţional – s-a dovedit mai puternică decȃt orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă şi punȃnd ȋn mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă să treacă peste toate adversităţile, să dea viaţă aspiraţiei sale: Statul Naţional Romȃn. Romȃnii sunt  mȃndri de faptele istorice ale neamului şi se bucură de Ziua Naţională a Romȃniei, nu  numai cei din ţară, dar şi cei aflaţi la mii de kilometri depărtare.

Foto. Marea artista a cantecului popular Ionela Prodan

Romȃnii din statul Michigan, U.S.A., au fost invitaţi să sărbătorească Ziua Naţională a Romȃniei ȋn cadrul unui eveniment special organizat de  societatea culturală romȃno-americană „Avram Iancu” şi partenerul media “Curentul Internaţional”.

Foto. Florin Boita – tanar talent al cantecului banatean

Fiind activi, ȋmpreună, mereu, putem transforma lumea ȋntr-un loc mai bun pentru familiile noastre, pentru prietenii noştri, pentru comunităţile şi ţările noastre, pentru generaţiile viitoare. Călăuziţi de aceste idealuri, membrii societăţii “Avram Iancu” s-au străduit să organizeze, ȋn cadru şi mod cȃt mai plăcut, acest eveniment  sărbătoresc pe măsura importanţei sale. Astfel ȋncȃt sȃmbătă, 1 Decembrie 2012, sala de festivităţi a bisericii ortodoxe “Pogorȃrea Sfȃntului Duh” din Warren, Michigan, SUA, aranjată sărbătoreşte a strȃns zeci şi zeci de suflete venite din toate colţurile Michiganului, dar şi din Atlanta (Georgia), Indiana, Canada, Romȃnia.

Foto. Grupul Bucovina din Atlanta (Irina si Garofas Milici, Iulia si Ovidiu Babici)

Prima parte a programului serii a fost deschisă de preşedinta societăţii culturale “Avram Iancu”, tȃnăra şi sufletista d-nă Mirela Costa, care a prezentat programul pe ȋntreg parcursul serii. Spectacolul  a debutat cu cele doua imnuri naţionale, romȃn şi american, interpretate cu vocea-i minunată de solista Diana Pantea.

Foto. Diana Pantea interpretand imnurile de stat ale Romaniei si SUA

Părintele Ioan Mihuţ, preotul de aproape 30 de ani al bisericii ortodoxe romȃne “Pogorȃrea Sfȃntului Duh” a rostit cȃteva cuvinte de deschidere, urmat de solistul Florin Boita, interpret de muzică populară din zona Banatului.

Foto. Ansamblul Flcloric “Plaiurile Pojoratei” din Bucovina (Suceava) – Membri: Roxana Serovschi, Diana Cozmaciuc, Ionela Jucan, Alecu Balan, Grigore (Florin) Taran, Ioana Roata, Gheorghe Strajer si Ioana Forminte

Un “Cuvȃnt despre Unire” a rostit Doina Popa şi d-l Marius Marin, preşedintele Asociaţiei romȃnilor din nord-vestul Americii.

Cȃntecele patriotice interpretate cu măiestrie artistică de către soliştii Bogdan Filimon şi Ionela Prodan au fost ȋnsoţite de Hora Unirii, care a ȋncins ȋntreaga sală ȋn cercuri largi de dansatori, colorȃnd sala ȋn cromatica tricolorului romȃnesc.

Foto. Hora Unirii la 1 Decembrie 2012, biserica “Pogorarea Sfantului Duh”, Warren (Detroit)

Au interpretat remarcabil formaţia „Academic” din Detroit, condusă de Gheorghe Trȃmbiţaş şi solista Diana Pantea cu muzică live pe toate gusturile.

Grupul de dansatori “Bucovina” din Atlanta, foşti membri ai ansamblului “Ciprian Porumbescu” (Suceava, Bucovina) au executat măiestru dansuri din Bucovina, Moldova şi Oltenia, alternȃnd eleganţa mişcărilor cu frumuseţea costumelor bucovinene.

Marea artistă a cȃntecului popular romȃnesc, Ionela Prodan a marcat spectacolul cu o interpretare de ȋnaltă ţinută artistică, vibrȃnd sala cu timbrul vocii sale inconfundabile.

Invitaţi de onoare, de suflet şi spirit ai d-lui Ṣtefan Străjeri, sosiţi din satul natal al domniei sale – Pojorȃta – au fost membrii ansamblului folcloric „Plaiurile Pojorȃtei”, care au constituit marea atracţie a evenimentului cu trei intrări pe scenă, ridicȃnd sala ȋn aplauze şi ovaţii prelungite. Costumele populare specifice zonei, garnisite cu blană de dihor, scoteau ȋn evidenţă frumuseţa şi eleganţa portului bucovinean din zona Pojorȃtei. Directorul ziarului ȋnsuşi a purtat cu mȃndrie ȋntreaga seară costumul tradiţional.

Printre invitaţi, s-au remarcat colaboratori ai ziarului “Curentul Internaţional”, scriitorii: Silvia Jinga, Sorin Olariu, Corneliu Florea – sosit din Winnipeg – Canada, Gabriela Mihalache – fondatoarea ziarului, Ṣtefan Străjeri – directorul ziarului, inimos şi harnic organizator al evenimentului.

Sosit din ţară ȋmpreună cu alţi oaspeţi, ne-a surprins plăcut cu prezenţa, d-l Gheorghe Chindriş, unul dintre fondatorii societaţii culturale “Avram Iancu”.

Nu mic a fost aportul celorlaţi membri organizatori şi al tuturor celor ce au dat o mȃnă de ajutor pentru ca serbarea să fie la ȋnălţimea evenimentului.

Multumiri din partea tuturor romanilor pentru cei mai inimosi dintre romani, membri ai societatii „Avram Iancu”: Mirela si Dragos Costa, Irina si Ion Coman, Maria Ionescu, Felicia Musat si Stefan Strajeri, alaturi de membri familiilor lor care au fost alaturi la organizarea acestei sarbatori a neamului romanesc.

Un tot unic, ȋntr-un spectacol desăvȃrşit.

Ȋmi vin ȋn minte cȃteva versuri dintr-o poezie găsită ȋn raniţa unui soldat căzut ȋn toamna anului 1918 pe muntele Sorica din zona Carpaţilor de Curbură:

„Nu plȃnge Maică Romȃnie

Adună tot ce-i bun sub soare

Ne cheamă şi pe noi la Praznic

Cȃnd Romȃnia va fi Mare.”

Iată cum Maica noastră Romȃnia ne-a adunat la sărbătoarea ei şi ȋn acest ȋnceput de decembrie 2012, iată cum romȃni cu suflet curat şi dragoste de neam şi ţară au răspuns chemării sale, oriunde se află ȋn lume.

Romȃnia este acolo unde trăiesc, muncesc, ȋnvaţă romȃni.

Timpul şi spaţiul nu ne ȋnving!

 

        

„Ce tristă e soarta scriitorilor români: ciudăţenii nici măcar interesante,

venite dintr-un spaţiu total ignorat, dintr-o ţară fără identitate, fără istorie,

fără nimic de aşteptat de la ea şi de la cei ce o locuiesc. Dar asta e o veche

poveste’’ scrie MIRCEA CĂRTARESCU în volumul său „Frumoasele străine”

 

De mult, un domn şi după el alţi, mulţi domni, au cerut în scris: „O bere pentru calul meu!”. Mi-a plăcut comanda, cred că şi cailor, fiindcă o bere e o bere, ecologică, sănătoasă, diuretică. Dar, de la un timp m-am întrebat: pentru ce fel de cai au comandat ei bere, chiar au avut cai berofili (cuvânt improvizat ad-hoc) sau i-au plăsmuit pentru o idee sau pamflet? Şi aşa am ajuns să-mi imaginez un cal care vrea şi un Nobel, pe lângă bere. De ce nu, doar s-a dat liber şi la imaginaţie din Decembrie 1989, scrie şi la ziar. Eu oricum nu ţin seama că, între timp, libertăţile au fost modificate genetic, pardon politic ca pe vremuri, eu scriu despre Nobel.

 

Şi, cum spusei, calul imaginat de mine, nechează şi bate din copite, în miez de noapte, că vrea un Nobel. Mă duc la el să-l liniştesc fiind prea târziu şi toate s-au închis, peste tot, chiar şi la Stockholm. Atât mi-a trebuit, era să-mi dea o copită de să-mi sară proteza din gură. Îl înţeleg, sunt tolerant cu calul, fiinţă nobilă, dar cu mai multe picioare, şi omeneşte încerc să-l calmez cu una cu alta, dar nu-mi scapă să-l întreb de ce vrea el neapărat un Nobel? Şi ce fel de Nobel vrea, că sunt mai multe sortimente. Nici mai mult nici mai puţin, el vrea un Nobel pentru Literatură. No, Dumitre, atât ţi-a fost, tu ţi l-ai imaginat, descurcă-te! Naiba te-a pus să citeşti „frumoasele străine’’ aşteptându-te la nu ştiu ce… Ştii ce, l-a citit şi Ioranna împreună cu mine, aşa că lasă subînţelesurile şi submultipli lui.

 

Oameni buni, întâi de toate, credeţi-mă, eu sunt unul dintre milioanele de cititori români, care sincer, pe cuvântul meu de om simplu şi cinstit, aş dori un premiu Nobel pentru literatura română acordat unui scriitor român. Poate şi dumneata, dragă cititorule român, doreşti acest lucru, fiind unul dintre acele milioane de români care, împreună, credem în scriitorii români că pot să ne satisfacă această dorinţă, pentru că nu suntem o ţară fără identitate, fără istorie, ci din contră avem inteligenţă şi imaginaţie creativă chiar şi în literatură, precum au şi celelalte naţiuni. Avem speranţe în scriitorimea noastră că, poate, prin sensibilitate, dăruire, trudă, să ne proiecteze mai bine în lume. Dar, nu aşa, să aud calul, în miez de noapte, cerându-mi şi mie un Nobel, după ce a scris sub specificul naţional ne exhibăm fără jenă organele atavice ale unui trecut ciobănesc, ne vine greu să-l susţinem. Aşa că n-are decât să şi-l caute şi adjudece singur printre ceilalţi ce nu au trecut ciobănesc şi miros de stână, ca noi românii.

 

Mie nu mi-e ruşine că mă trag din ciobani, eu iubesc plaiul mioritic cu majoritatea oamenilor lui aşa cum sunt. Şi-i dau o bere de drum bun, fiindcă tot dă din copite că are să plece din stâna noastră, în alte părţi, unde sunt sălaşe mai luxoase, cu aer condiţionat şi trotuare spălate cu şampon pentru cai breji ca el. Nu mă scuteşte, îşi aduce aminte de Herta Muller că a trebuit să plece din România să primească Nobelul pentru literatură, şi ea a scris la fel ca el, poezie şi proză roză. Argument lui, nu are decât să o ia din loc. Nu-l ţinem legat de stâna noastră.

 

Nu pleacă, s-a domolit, a lăsat capul în jos, pare dărâmat, deprimat. Mi se face milă de el, încerc din nou, eşti cal bătrân, pardon matur, ştii cum merg treburile în literatură, cum vă mâncaţi pe Dâmboviţa, aşa-i peste tot şi nu te mai pune cu iepele, şti că nu poţi… Am răbdare, îl mângâi pe coamă şi povestesc: „Stăteam cu Ioranna la o terasă pe frumosul pietonal din Fussen, ştii care, ai fost pe el, şi vis-a-vis era o librărie care ne atrăgea privirile. Când am terminat, ne ridicăm şi intrăm în librărie. Frumoasă, ordonată, bogată şi cu două nemţoaice să le pupi, nu că erau frumoase, ci de amabile ce erau. Privim, atingem, răsfoim şi comentăm şi deodată Ioranna zice: „Dumitre, dar nemţii, ăştia, au zeci de scriitori de-ai lor, băştinaşi, ce scriu de zeci de ani, cum de nu s-a găsit unul dintre ei, mai breaz ca Herta Muller, să i se dea premiul Nobel pentru Literatură?” Rămân perplex! Uite, calule, până la Ioranna, care citeşte şi scrie pe lângă profesia ei, nimeni dintre scriitori şi critici români nu a pus această întrebare, care era de întrebat şi de răspuns. Nu le-a trecut prin cap o întrebare esenţială, obligatorie pentru un IQ cât de cât mai elevat de condeieri despre cum merge de politic Nobelul pentru literatură. Asta-i una la mână, a doua e că Ioranna nu te are la rânză, cum zic ardelenii, mai ales după ce a citit «De ce iubim femeile» şi frumoasele străine în care, de la un capăt la altul, discreditezi România, pe care o scrii Românica ca ţiganii, ceea ce ne face să credem ca nu te-a chemat cărtărescu de la carte ci căldărescu la origini. Ţi-ar conveni ca în loc de scriitor roman să te numim scriitor romanic?! Apoi în cele două scrieri vorbeşti murdar, josnic de români şi de tot ce este românesc, ca să nu-ţi amintesc decât cât de oribil, murdar o portretizezi pe Sofia Vicoveanca la pagina 95: „o… mogâldeaţă… cocârjată… broboadă pe ochi… un soi de traistă în spinare… opinci uriaşe… port popular de o hidoşenie… mirosind a stătut… cu arniciul mucegăit… voce de baci de la oi… şi închei… Era Muma-Pădurii!” Te-a ros invidia că toată asistenţa încremenise siderată în scaunele ei cum conchizi. Uite îţi sugerez, să citeşti această pagină unui psihiatru, care nu te cunoaşte şi să-l întrebi ce părere are despre autor. Atât. Ba nu, fă-i un portret şi lui Băsescu 2012, care ti-a proptit o tinichea în piept pentru video-clipul de susţinere în alegerile prezidenţiale. Hai, nu fi poltron, ce contează că e „zeus”, nu ne lăsa cu impresia că numai de „mogâldeţe” ai curajul să te legi. Când am să mă întâlnesc cu DOAMNA SOFIA VICOVEANCA am să-i pup mâna, şi ca medic ce sunt, am să-i spun să nu te ieie în seamă, pentru că de la un timp ţi s-a stricat mansarda… de când cu Nobelul Hertei Muller.

 

Şi pentru că am ajuns noi doi, acum în miez de noapte, până aici cu vorbirea, să-ţi spun şi finalul de la Fussen. Era vară şi frumos pe acel pietonal, de pe care nu ne mai dădeam duşi şi luându-ne pe ale literaturii valuri, am întrebat-o pe Ioranna, care citeşte de o sută de ori mai mult decât scrie, cine crede ea că e îndreptăţit la Nobel pentru Literatură dintre români? S-a uitat la mine în dungă şi mi-a zis: „Mă m-ai întrebi, păi daca i l-au dat Hertei Muller, Paul Goma îl merita de zece ori până acum, fiind vorbă de dezvăluirea şi condamnarea comunismului din România, şi de cinci ori ca scriitor mai bun”. Îi dau dreptate, eu am citit cu interes pe Paul Goma şi împins de curiozitate şi pe Herta Muller, curiozitate ce mi s-a topit repede…

 

Hai, calule, revino-ţi, nu cădea în depresie din cauza chinezului ce a luat Nobel-ul 2012, vorba Coanei Zoiţica: „capul sus, calule, asta nu-i cea din urmă decernare de Nobel’’. Bea o bere, ca alţi cai şi puneţi o ecuaţie: între pleiada scriitorilor germani, ce scriu de zeci de ani fără să primească recent un Premiul Nobel, şvaba Herta Muller ale cărei cărţi nu se citesc mai mult de jumătate şi-s abandonate, să nu-ţi spun cu ce comentarii, şi Paul Goma, care zeci de ani a dezvăluit adevărul despre dictatura comunistă din România, despre suferinţa basarabenilor, fiind basarabean, dar niciodată nu a ultragiat ţara ci a criticat direct, deschis scriitorimea română pentru că a scris la comandă şi-a îndoctrinat cititori, cine era mai îndreptăţit la Nobel pentru literatură?! Să fim raţionali, înaintea tuturor vanităţilor şi nedreptăţilor societăţii.

 

Ca să fii un scriitor român, nu un scriitor romanic, trebuie întâi de toate să fii alături de concetăţenii tăi, la bine şi rău, să-le scrii bucuriile şi supărările, durerile să i le alini, să-l încurajezi cu personaje care să-i antreneze în reuşită. Să critici cu aplomb pe cei ce ne mint, fură şi urăsc. Şi vei simţi cum cititorii te vor îndrăgi şi te vor susţine pentru un Premiu Nobel!

 

Aşa credem noi, mulţi dintre cititori români, ce dorim sincer să avem un Nobel pentru literatura noastră, pentru că va fi al nostru al tuturor. Dacă nu-ţi place felul şi judecata noastră, ştii că nu te-a legat nimeni de stâna noastră românească. Eşti liber să paşti unde vrei. Mai mult decât o altă bere de drum nu-ţi dăm, după cum ai scris despre noi până acum. Nu avem nevoie de laude sau vorbe goale, nici de epitete sau clişele necorespunzătoare, dar nici nu mai aceptam megalomania găunoasă în care te simţi bine de la un timp, în locul valorilor literare naţionale. Încă suntem o naţiune, nu te da cu cei ce vor să ne distrugă prin toate mijloacele vremurilor.

 

PS. Celor ce nu sunt de acord cu acest pamflet şi vor să mă blameze, să fie sănătoşi, dar înainte de-a mă apuca de gât să citească cele doua cărţi ale lui Mircea Cărtărescu, la care m-am referit ca cititor în aceste rânduri, să le compare cu ce scriu, şi cum scriu alţii autori străini de talie universală despre naţiunea lor!

 

Corneliu FLOREA

octombrie 2012

Winnipeg, Canada

 

 

 

„Munţii noştri aur poartă

Noi  cerşim din poartă-n poartă’’

(spusă cu durere de moţi, scrisă de Octavian Goga)

 ŞI IO AM FOST LA ROŞIA MONTANĂ

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

              În România, Salvaţi Roşia Montană sună prelung şi rugător din partea românilor cu minte bogată şi suflet ales, în timp ce preşedintele, guvernul şi alţi lefegii mărunţi fac strident reclamă abundenţei pe care o va aduce compania canadiană, Gold Corporation, dacă guvernul român va aproba deschiderea şi exploatarea aurului după proiectul şi condiţiile acestei companii. În final, după ani de exploatare intensivă, compania va pune mâna pe tot aurul şi argintul de la Roşia Montană, după care va pleca extrem de îmbogăţită lăsând în locul muntelui de aur un munte otrăvitor de cianură. România va fi mult mai săracă iar moţii amăgiţi şi abătuţi vor spune: Munţii noştri numai cianură mai poartă…    

De data aceasta am fost mai atent la subiect, amplu dezbătut şi mediatizat şi ceea ce mi-a atras atenţia şi m-a revoltat a fost vizita şi mesajul preşedintelui Băsescu la Roşia Montană. Nu insist, argumentele sunt la îndemâna oricărui român lucid, Băsescu este o calamitate pentru România, este o adevărată cianură, ca să rămânem în subiect. Pentru mine, pentru foarte mulţi, Băsescu nu este mai mult decât un impostor ordinar, iar la Roşia Montană prin mesajul transmis, pur şi simplu a făcut reclamă şi propagandă în favoarea companiei străine, care în câţiva ani are să ia toate metalele preţioase şi în schimb ne lăsă un dezastru ecologic de zeci de ani. Video-clipul, probabil după un reportaj pedelistic cosmetizat, începe cu primirea lui Băsescu, înconjurat de garda personală şi mass media, într-un cadru sinistru din  curtea unei mine închise, părăsite şi cu clădirile ruinate, fără geamuri şi uşi, cu tencuielile căzute şi acoperişurile duse, iar în fundal nişte vagonete ruginite şi bălării. În acest cadru de ruina nepăsării, Băsescu s-a purtat indiferent şi relaxat, cu o mână în buzunar ca politicienii americani iar cu cealaltă despicând aerul, în sus şi-n jos, spunând banalităţi de piaţă. La vederea unui firicel de apă colorată ce se scurgea din mina părăsită a făcut remarca seamănă cu coniacul ceea ce atestă cine este şi ce îl preocupă întâi de toate. Apoi şi-a adus aminte de Gold Corporation, ce se ocupă de exploatarea aurului în ţările cu economii  ineficiente şi de mesajul pe care trebuia să-l transmită: statul nostru, în actuala condiţie cu 4.2 milioane de angajaţi şi 4.9 de pensionari, nu poate face faţă cheltuielilor, investiţiilor în mari proiecte industriale. Trebuie să se împrumute de bani pentru pensionari!! Deci companiile străine, investitoare sunt bine venite. Clar.

Se spune: Nu omorâţi mesagerul! Adevărat, dar nu acceptaţi mesajul adus de Băsescu. Informaţi-vă temeinic, aflaţi clauzele contractuale, documentaţi-vă la faţa locului, comparaţi, judecaţi şi apoi hotărâţi. Eventual, întrebaţi mesagerul sub ce preşedinţi şi guverne au apărut, şi de ce, atâţia şi atâţia pensionari în România după decembrie 1989.    

În 1945, România ieşea dintr-un război devastator pentru ţară şi poporul ei, plus că rămânea ocupată de ruşi, dar după aproape douăzeci de ani, Dej, într-o şedinţă de guvern, a scos un leu din buzunar şi a spus nici atâta datorie de război nu mai are statul român!!Să nu mai comentăm din nou, cu câtă datorie de război ne-a încărcat aliatul frate de la Răsărit, şi a luat-o întreit, dar să ne întrebăm, pe bună dreptate, dacă atunci eram o altă ţară, un alt popor?! Nu, tot noi eram dar nu era atâta corupţie în conducere şi administraţie.

Acum, Băsescu, în toate situaţiile critice, pune placa cu cei 4.9 milioane de pensionari, pe care a repetat-o şi aici de două trei ori, papagaliceşte. Păi aşa preşedinte jucător cum e nu are decât să adune toţi pensionarii României la un loc, ca într-un lagăr şi să aranjeze cu Gold Corporation să le dea şi pensionarilor, fiecăruia, câte o lingură de cianură cum are să le dea şi moţilor. Adevărul este că lui Băsescu nu-i mai pasă de moţi de acum înainte, nu mai trebuie să le ceară încă un mandat de preşedinte, aşa că poate să facă schimbul aurului pe cianură cum doreşte compania străină la ordinele căruia se vede că este. Pe Băsescu de asemenea nu-l interesează distrugerea frumosului mediu din Munţii Apuseni, nici că sunt ţări europene care au interzis folosirea cianurilor în minerit. El rămâne orb la faptul că toate celelalte  exploatări aurifere pe care a pus mâna Gold Corporation, sunt în alte ţări, nu în Canada, oare de ce, doar Canada are mai multe zăcăminte de aur decât România?! Nu a realizat nici amănuntul, semnificativ, că celelalte exploatări aurifere pe care a pus mâna respectiva companie sunt fie în deşerturi, fie în munţi sterpi, nepopulaţi, nu ca Roşia Montană o arie bogată şi majestoasă cu floră carpatică şi cu o populaţie densă, milenară în cincisprezece sate?!? Toţi oamenii liberi şi lucizi văd şi compară, numai el, cel mai josnic dintre vânzători de ţară, evită!! În schimb, degajat şi popular cum îi place să se dea în faţa camerelor de luat vederi, ne dă de ştire că i s-a arătat lui o exploatare auriferă la suprafaţă (în clasica formă de pâlnie – NA) în mijlocul unei aşezări. Formidabil, cum e pus să ne fraierească cu această reclamă a companiei, fără să ne spună cum se face exploatarea minereului şi unde-i procesarea cu cianură a minereului, nici faptul că acea aşezare e temporară, pe perioada exloatarii minereului. Simple omisiuni de propagandist cu cianură. 

În altă ordine de idei, habar nu are că la Baia Mare există un grup de cercetători romani, la ce-a mai rămas din fostul Institut de Metale Neferoase, care au lucrări originale, avansate şi experimentate legate de extragerea metalelor preţioase fără să folosească cianuri şi sunt pe cale de-a finaliza un întreg proces tehnologic de extragere a metalelor preţioase fără reziduri atât de toxice, dăunătoare mediului. Însă se zbat cu lipsurile financiare, au nevoie de 100.000 de euro, pe care nu-i găsesc în toată România şi nici Vasile Frank Timiş sau Gold Corporation, foarte tare interesaţi de aurul românesc, nu îi investesc! Vasile Frank Timiş la un Christmas Party la Londra, într-un cerc politic de vârf şi-a permis să facă o donaţie de 100.000 de dolari, iar Gold Corporation mai bine aruncă sutele de mii de dolari în propagandă ordinară decât să sprijine cercetarea ştiinţifică românească benefică mediului înconjurător. Banii lor, treaba lor, noi doar ne dăm seama de adevăratul lor profil moral. Grupul cercetătorilor de la Baia Mare îşi pun speranţa în academicianul Ionel Haiduc, o somitate în chimie, care a condus echipa academică ce a stopat programul companiei Gold Corporation, ce ar fi o devastatoare bombă cu cianură deasupra Roşiei Montane şi a celor cincisprezece sate din împrejurimi.

Pentru Băsescu toate astea nu au importanţă, el a venit la Roşia Montană să pună placa cu pensionarii şi să transmită mesajul de undă verde pentru cianurizarea Roşiei Montane. A plecat stăpânit de culoarea  apei ce ieşea din mină şi semăna cu coniacul. Mă mir că nu s-a aplecat să ia o gură. Ce tristă marionetă cu suspendări, încă doi ani va fi jucător în sforile străinilor pe urmă va fi azvârlită la coşul lor de gunoi, iar în istoria românilor va fi aşezat alături de vânzătorii acestei ţări. Pentru că nu a perceput acest popor de pe poziţia de preşedinte al ţării şi mult mai puţin a înţeles ce trebuia să facă pentru această  ţară.  Niciodată nu s-a oprit să judece ce au vrut să ne înveţe înaintaşii noştri lucizi şi iubitori de ţară, când ne-au îndemnat cu „Prin noi înşine” sau cât adevăr este în: cu cât eşti mai dator cu atât ai mai puţină libertate, independenţă, demnitate! Mi-e milă de el de-mi vine să-i dau un ban din pensia mea de şase sute şaptezeci de lei după şaptesprezece ani practicaţi ca medic în  România .        

 

ÎN DRUM SPRE ROŞIA MONTANĂ  

 

Acest video-clip cu preşedintele jucător după cum îi cântă străinii, alte informaţii de la moţii locali sau persoane competente prin pregătirea lor profesională şi imagini din patrulaterul aurifer din Munţii Apuseni, încet au pus stăpânire pe mine şi am hotărât, ca la întoarcerea la Casa cu Flori din Bistriţa, să trec prin Munţii Apuseni, pe la Roşia Montană, să am eu propriile mele imagini, propriile mele păreri. 

Am plecat din Timişoara dimineaţa, după ce mi-am luat rămas bun de părinţii mei din cimitirul din Fratelia. Da, am eu un cult permanent şi profund pentru ei, îi pomenesc şi îi plâng cât voi trăi. Cred că ceva aparte, anume din sufletele lor au rămas şi în mine, în sufletul meu. Deşi nu-s religios, am un cult al morţilor marcat pentru că sunt istoria  rădăcinilor mele, a fiinţei mele într-o lume care trece fără noimă dacă nu-i ştim, îi uităm.

Şoseaua spre Lugoj e foarte bună, se merge rapid şi trece prin Recaş, comună mare bogată şi de fiecare dată, când trec prin ea, îmi aduc aminte de munca patriotică pe care o făceam împreună cu colegii mei, după sesiunile de examene din vară, la Gostatul Recaş. Acum nu mai este gostat, au mai rămas totuşi cramele de Cădarcă de Recaş! De la Lugoj o iau spre Nord, spre Deva, pe lângă  Munţii Poiana Ruscă trecând prin comuna în care s-a născut primul om din lume care a zburat cu o maşină proprie, prin forţă proprie şi fără alte anexe, Traian Vuia. Atunci, în 1872 când s-a născut, românii îi ziceau comunei Surducul Mic, azi în cinstea şi memoria unuia dintre pionierii aviaţiei mondiale îi spun Traian Vuia. Cu adevărat viu, ager, instruit cu două licenţe universitare de la Budapesta, pleacă la Paris să realizeze visul  omenirii: să inventeze o maşină cu care să poată zbura!! Şi în 1906, cu maşina sa cu aripi s-a ridicat de la pământ şi a zburat. O, da, e adevărat s-a ridicat numai câţiva centimetri şi a zburat numai câteva zeci de metri, dar a fost atunci la începutul începuturilor aviaţiei mondiale, când el şi alţi doi români, Aurel Vlaicu şi Henry Coandă, au fost în fruntea ei. Ce măreţie, ce  stare de mândrie pentru naţiunea al cărei fiu este.

Ce oameni de frunte în lume a dat mica noastă naţiune de-a lungul  istoriei ei europene iar acum a decăzut economic mai rău decât sub dictatura comunistă. Am zburat printre primii în lume, am minerit în Munţii Apuseni înainte de a veni romanii, iar acum am ajuns să facem programe şi contracte prin care vom ceda străinilor 80% (optzeci la sută) din aurul ce se va extrage de la Roşia Montană şi asta pentru că ne garantează că vor angaja câteva sute de români la moderna lor mină  în urma căreia, doar în câţiva ani, va rămâne un munte de cianură şi iar câteva sute de şomeri. Va fi mai rău decât acum!! Nu pot să cred că Băsescu e chiar atât de prost şi nu poate analiza o situaţie atât de simplă, fiindcă totuşi a dat dovadă de un IQ mediu, realizează ce se va întâmpla după extragerea totală şi rapidă a minereului de aur, dar el este un ticălos fără simţire faţă de această naţiune, fără caracter, un mare şarlatan.  

Înainte de a intra în Deva iau drumul care merge la Brad, trec podul peste Mureş şi am intrat în Ţara Moţilor din Munţii Apuseni. E o zi de vară, senină, într-o ţară de un  frumos pitoresc geografic, ridicată de pe nişte munţi vulcanici, care aici au scos la suprafaţă numai metale preţioase din mijlocul incandescent al micuţei noastre planete. Din nefericire, din mare nedreptate, metalele astea preţioase au generat o  istorie grea a celor ce au trudit în galerii să le scoată la suprafaţă, să strălucească pentru alţii, departe de această ţară. Cerule Mare, de câte ori am colindat prin munţii aceştia atât de frumoşi cu oameni cu suflet din lacrimi. Am început din studenţie cu rucsacul în spate pe jos, pe platformele trenurilor înguste trase de mocăniţă, cuvânt ce derivă de la mocan cum li se mai spun oamenilor de la munte, cu camioane de ocazie ce miroseau puternic a benzină şi se stricau des, lăsându-ne în drum în noapte, dar de fiecare dată un suflet din lacrimi ne găzduia, ne ospăta din puţinul lui. Apoi cu castravetele cum îi spuneam maşinii noastre familiale, cu Ica şi Florin. Acum cu VW, un golfuleţ ce strâmbă din nas pe drumurile noastre. Peisajul pe Valea Vălişoare, ce şerpuieşte printre dealuri împădurite şi largi păşuni montane îmi răscoleşte amintirile trecutului. De sus din Pasul Vălişoare cobor în Brad, un orăşel cu rezonanţe istorice şi tradiţii în mineritul metalelor preţioase. Urmează o intersecţie unde o iau spre Abrud pe un drum denivelat şi cu gropile petecite cu bitum de proastă calitate, străjuit de buruieni şi de ce mai aruncă unii trecători din goana maşinilor. Benzinării sărăcăcioase cu grupuri sanitare murdare.

Abrudul pentru mine are o rezonanţă istorică unică. Două semnificative  evenimente s-au petrecut aici pe care românii ar trebuie să le cunoască bine, să le judece şi să ia aminte. Evenimente de care preşedintele jucător şi ordonanţa lui, Boc, nu au ţinut cont, fiindcă acum mai mult ca niciodată în trecut, paragina micului orăşel este uluitoare, depresivă. E drept este şi vina administraţiei locale şi nepăsarea citadinilor greu încercaţi. Cea mai dărăpănată casă, intenţionat lăsată pradă unei distrugeri rapide, că să se şteargă istoria moţilor, care trebuie globalizaţi de către Gold Corporaţion, este cea de la o răscruce, pe care, încă se mai află două plăcii de marmură pe care scrie: În această casă s-a pus la cale trădarea şi prinderea lui Horia şi Cloşca în decembrie 1784 iar sub ea, pe a doua placă: În subsolul acestei case au fost ţinuţi în lanţuri Horea şi Cloşca în noaptea de Anul Nou (1784 – 1785 ) iar în zorii zilei au fost escortaţi la Alba Iulia. Casa care ar trebui să fie un muzeu amplu documentat al răscoalei iobagilor din Munţii Apuseni conduşi de Horia, Cloşca şi Crişan este o ruină strigătoare la cer, cu acoperişul spart şi ţigle furate ca distrugerea să se facă mai repede, cu geamuri sparte, cu tencuiala căzută şi cărămizi distruse de ape şi igrasie, iar gardul din faţă ruginit şi incomplet lasă să se vadă buruienile ce au început să crească şi pe trepte. Cerule mare, ce naţiune de trădători am ajuns! Nu am ajuns, am fost din totdeauna, genele plebei romane se văd în noi de la trădarea lui Vlad Ţepeş, Mihai Viteazu, Tudor Vladimirescu, Ion Antonescu,  dar astăzi sub Ion Marcel Ilici Iliescu şi Traian Băsescu s-a atins apogeul. Pe capetele conducătorilor răscoalei iobagilor s-a pus un premiu de 300 de galbeni, astăzi trădarea poporului român se face prin comisioane de douăzeci şi doi de ani. Atunci, în Secolul al XVIII-lea european, numit secolul luminilor şi al emancipării naţionale, s-a vorbit mult de răscoala iobagilor români, despre substraturi de vitejie şi legături masonice, despre  cele patru întâlniri a lui Horia cu împăratul habsburg, Iosif al Doilea, despre aurul moţilor care nu ar mai fi ajuns la Viena ci la Paris, pentru pregătirea revoluţiei franceze din 1789, dar acum guvernele post decembriste tac şi ascund emanciparea naţională distrugând evidenţele ridicării unei naţiuni împotriva tiranilor de orice fel. Au motive, dar au şi ordine străine în acest sens, trebuie să le execute ori adio guvernare.  

În centru se află o clădire cu etaj, cu restaurant la parter acum, pe care se află o altă placă pe care scrie: În această casă a suferit moarte de martir, pentru cauza revoluţiei de la 1848 – 1849 Petru Dobra prefectul ţinutului Zlatnei. Cine o fi hotărât acest text torsionat?  Despre ce fel de revoluţie se vorbeşte aici, de atunci din Munţii Apuseni? Câţi din cei ce cunosc adevărul istoric al Războiului  moţilor de neatârnare la Ungaria, împotriva honvedseg-lui lui Kossuth sunt de acord cu acest text, care ascunde marea ticăloşenie a maiorului Hatvani, care a transformat convorbirile de pace în masacrul moţilor şi conducătorilor lor. Avram Iancu a scăpat din asedierea Abrudului de către Hatvani, dar va reveni cu legiunile sale şi aspru va răzbuna omorârea prefectului Petru Dobra şi-a a celorlalţi români din Abrud. Îi va învinge şi izgoni pe unguri din Ţara Moţilor. În paranteză, pentru adevărul istoric, Petru Dobra, Ion Buteanu şi Ion Dragoş se aflau la Abrud la înţelegere de pace cu trimişii lui Kossuth, care a promis că pe timpul convorbirilor armatele lui nu vor ataca. Maiorul Hatvani nu s-a ţinut de promisiune, a atacat şi a luat prizonieri delegaţii români. Petru Dobra, pentru atitudinea sa intransigentă, a fost schingiuit groaznic, apoi împins şi aruncat pe fereastră de la etaj, în momentul în care a căzut honvezii l-au împuşcat strigând că a încercat să evadeze!!    

Tot în acest centru, cu clădiri şi biserici posomorâte şi neglijate am mai văzut şi casa în care a fost găzduit Nicolae Iorga, la doctorul Laurenţiu Pop, în 1905. Marele istoric a citit şi studiat şi scris enorm, dar a avut timp de peregrinări istorice în care simţea, trăia şi onora înaintăşii  românilor. Azi, nici istoricii din Bucureşti, poate nici cei din Transilvania nu au timp să vină la Abrud să vadă casa dărăpănată în  care au fost trădaţi şi apoi deţinuţi în lanţuri Horia şi Cloşca, să intervină pentru renovarea şi deschiderea unui muzeu pe măsura şi semnificaţia acelei răscoale, având drept rezultat abolirea iobăgiei în Transilvania ajunsă pe mâna nobililor unguri, dar sub stăpânire habsburgă.           

După câţiva kilometri am ajuns la un indicator mare, nou, ce indica direcţia spre Roşia Montană şi am văzut şi marele avânt economic adus de programul Gold Corporation, afişat printr-un ceas digital fixat în indicator. Dar mă opresc la ce ne indică istoria aurului de aici. 

 

O ISTORIE UNICĂ A AURULUI DIN MUNŢII APUSENI

 

De aproape două mii de ani fiecare stăpânire care a trecut prin Munţii Apuseni a exploatat aurul lor. În galeriile minelor de la ROŞIA  MONTANĂ au fost descoperite între anii 1786 şi 1855 Tăbliţele Cerate prin care se confirmă existenţa acestei mine de aur din anul 131 AD, atestând documentar şi una dintre cele mai vechi localităţi europene numită Alburnus Maior (Roşia Montană de azi, Abrudul a fost numită Alburnus Minor).

AURUL a fost primul dintre metale care a făcut cu ochiul omului primitiv, în urmă cu peste 20.000 de ani şi, oricât a evoluat omul de atunci, privirea sa tot de strălucirea aurului e atrasă şi, dacă de la început, a fost considerat metal sacru printre celelalte, cu timpul a devenit metalul îmbogăţirii, avuţiei şi puterii în lume. Metal nobil, fascinant prin strălucire, ademenitor, are duritate redusă şi este considerat cel mai plastic metal, învăluieşte orice, ambiţionează şi înşeală. E maleabil dar nu se lasă oxidat, acizii nu-l modifică în săruri, este stabil, aproape îţi vine să crezi că e etern, dacă ar există eternitate. Şi pentru că nu există eternitate nici aurul nu rezistă aşa zisei apei regale  – o combinaţie de acid clorhidric şi azotic – fiindcă omul nu mai e primitiv şi a inventat, între timp, şi anti-eternitatea! Se găseşte împreună cu alte metale rare, nobile, aproape pur, dar cum nici strălucirea soarelui nu e pură, la fel nici aurul.

HERODOT: Agatârşii sunt oameni înstăriţi şi poartă mult aur, locuiesc împreună ca fraţii şi nu se invidiază între ei. Agatârşii se pare că au venit odată cu sciţii pe meleagurile noastre – nouă sute de ani înainte de Christos – şi au adus cu ei aur din Munţii Urali. Agatârşii, oameni ai munţilor au fost atraşi de Munţii Apuseni unde, la fel ca în Urali, au început să caute aur în albiile râurilor. Şi l-au găsit din abundenţă!! Găsind aur în albia râurilor, au tot urcat pe firul lor şi au început să facă gropi, să-l caute şi-n adâncime, era logic, a fost cu succes. Astfel au apărut primele gropi, primele galerii pe marginea pâraielor, a râurilor, fiindcă în credinţa lor practică aurul venea din adâncuri!! Geto-dacii au observat îndeletnicirile agatârşilor şi au început să caute şi ei aur în albiile râurilor sau prin mineritul  primitiv şi au adunat mult aur. Atât de mult încât istoricul roman Diodor spune că regele geto-dacilor, Dromichaites, când l-a bătut pe Lisimach, generalul lui Alexandru Macedon, avea o mie de tone de aur curat!! Nu ştiu cum s-au făcut calculele – oricum se pare că avea mult aur, dar şi-a  invitat învinsul la o masă tare sărăcăcioasă ca să-l întrebe după ce sărăcie a venit în ţara lui. Apoi, sunt date istorice care precizează că fenicienii şi grecii cumpărau aur de la geto-daci, bazate şi pe faptul că la Roşia Montană s-au găsit monede macedonene din secolul patru înainte de Christos… deci de atunci stăpânii acestor munţi dădeau aur pe bănuţi de cupru…

EPOCA PREROMANĂ. La Roşia Montană s-au găsit urme evidente de minerit înaintea cuceririi Daciei de legiunile romane. Mărturie fiind găurile din munte făcute prin metoda focului puternic după care aruncau apă rece cu oţet ce fisurau stâncile pe care le desprindeau mai uşor în căutarea aurului. Astfel, înainte de venirea romanilor, geto-dacii se îndeletniceau şi cu mineritul aurului. În anul 2000 o echipă de arheologi francezi a făcut cercetări la Roşia Montană şi a descoperit galerii vechi de mină cu susţineri din lemn. Cercetări cu Carbon 14 demonstrează că aceste bârne erau dinainte de Christos!!

EPOCA ROMANĂ. Înfrângerea Daciei în 106 AD a însemnat, întâi de toate, pentru Imperiul Roman 164 de tone de aur şi 331 tone de argint aducând Romei cea mai mare pradă de război din toată istoria imperiului. Mărturie la această afirmaţie stă sărbătorirea  victoriei la Roma timp de 150 de zile continuu!! A fost anul în care romanii au fost scutiţi de impozite iar moneda de aur a imperiului a devenit pe încă odată mai grea decât fusese înainte!! La atâta aur, era normal să i se ridice lui Traian cea mai mare columnă printre împăraţii imperiului. E momentul să lăsăm deoparte teoria făuririi poporului nostru din legionarii romani şi femeile dace. Gata, vremurile în care ne ameţeam şi încântam cu idila dintre romani şi daci în făurirea poporului român a trecut, chiar dacă într-un moment istoric, sau mai multe, ne-a fost de ajutor. Pe Columna lui Traian nu este nici cel mai mic semn în acest sens, doar cât de viteji au fost romanii şi câţi sclavi daci au adus cu ei. Astăzi, istoria a trecut de la fantezie la raţionament istoric, comparativ. Urmărind creşterea şi descreşterea imperiului roman nu găsim date care să ateste că legiunile romane, cu floricele în colţul gurii, au venit să procreeze popoare latine ci să cucerească, supună Dacia şi îmbogăţească Roma! După victoria legiunilor lui Traian în Dacia, Roma a fost de-a dreptul uluită, zguduită de atâta aur şi argint, de poveştile despre bogăţiile fabuloase ale noii provincii imperiale.  Toate aceste noutăţi, despre frumoasa şi bogata provincie, au determinat o parte din plebea Romei să ia drumul Daciei, să se procopsească. Cu siguranţă, judecând omenirea, care în anumite privinţe nu s-a schimbat deloc, a fost prima goană după aur din istoria lumii, fiindcă în istorie se vorbeşte despre un drum al aurului din Dacia la Roma. Mai mult, cu acelaşi raţionament istoric, printre cei veniţi au fost şi creştini ce au diseminat, noua religie cum s-au priceput, printre dacii în bună parte monoteişti deja. Drumul aurului s-a suprapus cu drumul creştinismului timpuriu.

Pentru cotropitorii Daciei, devenită provincie romană, nu leagănul unui nou popor latin ci exploatarea aurului a fost prima preocupare.  Ca să meargă treaba mai bine şi mai bine, cu spor mai mare, prefecţii romani au adus mineri din Dalmaţia şi Iliricum pentru exploatarea aurului din noua lor provincie. Descoperirile arheologice arată o mare dezvoltare romană la Roşia Montană. Mineritul a fost profitabil şi pe lângă minerii adulţi din alte părţi ale imperiului, numiţi hospites, cu experienţa şi tehnica acelor vremuri, ce cunoşteau şi metode de evacuare a apelor din galerii folosind ca mijloc roatele cu cupe, erau aduşi şi sclavi. Munca cea dură şi grea o făceau sclavii, care odată băgaţi în mină nu mai ieşeau decât morţi, fiindcă acolo traiau şi săpau după aur până la epuizare şi moarte. Inginerul miner Valentin Rus care a scris o documentată istorie a mineritului la Roşia Montană şi ne-a fost ghid în galeriile romane ale minei, ne-a spus: mulţi sclavi din mină cereau să devină gladiatori şi să se lupte pe viaţă şi moarte decât să mai rămână în întunericul minelor de aur de aici. În contrast, gladiatorii care nu dădeau dovadă de luptători cutezători şi viteji în arene erau ameninţaţi că vor fi trimişi în mina de aur de la Alburnus Maior, unde vor muri ca nişte şobolani în întuneric. Plebea romană, venită în goană după aurul noii provincii romane, răscolea mai mult  albiile râurilor din Munţii Apuseni, a Arieşului şi ale Crişurilor. Aurul adunat, se topea în creuzete de lut şi se turna în lingouri ce luau drumul de aur spre Roma. Se estimează că romanii de la Roşia Montană trimeteau trei tone de aur pe an şi astfel, în timpul stăpânirii lor în Dacia au dus la Roma trei sute de tone de aur, pe lângă cel prădat la început, în 106 AD, când Traian l-a învins pe Decebal, fără să-i aducă în dar nici măcar o lupoică deformată, cu trei ţâţe siliconate, cum au fixat-o nişte aberanţi de curând pe scările muzeului de istorie din Bucureşti. Mă rog, pentru câtă istorie românească ştiu bucureştenii e tocmai potrivită (îmi cer scuze de la excepţii, şi sunt destule, dar nu-i scuz pentru că o acceptă acolo, în continuare).

POPOARELE MIGRATOARE fiind în deplasarea jefuirii nu s-au oprit să minerească, s-au mulţumit cu ce au prădat. Hunii sufereau în spaţiile închise, muntoase, împădurite aşa că nu au lăsat nici o urmă de aşezare după trecerea lor. Ostrogoţii au fost mai receptivi la aurul de aici şi de la ei ne-a rămas Tezaurul de la Pietroasa „Cloşca cu pui de aur”.

FEUDALISMUL timpuriu a început cu ungurii care au aflat de aurul munţilor şi au urcat pe Mureş şi Crişuri pentru că în albiile acestor râuri încă se mai găsea aur, ajungând până la sursa cea fabuloasă auro-argentiferă din Munţii Apuseni. Cum ungurii nu aveau nici o pricepere, dar le plăcea aurul, s-au învrednicit să-l prade de la moţi iar regii lor au colonizat zona cu mineri saşi. Astfel, în 1325 Regele Carol Robert de Anjou a concesionat Baia de Arieş unor mineri din Saxonia, ce au venit cu unelte şi tehnică minieră mult mai avansată, deci au fost mult mai productivi. Odată cu minerii au sosit şi alţi meseriaşi ceea ce a dus la o superioară dezvoltare a localităţilor miniere. Atunci, galeriile romane ce însumau vreo şapte kilometri sunt prelungite cu alte galerii cu profil diferit, boltit, susţinut de zidărie uscată din piatră cioplită. După înfrângerea regatului ungar în 1526, Transilvania devine principat autonom dar vasal otomanilor, care nu îşi aduc prea mare contribuţie în minerit, doar în colectarea aurului prin toate mijloacele. Odată  învinşi otomanii, Transilvania este încorporată în Imperiul Habsburgic iar mineritul din Munţii Apuseni ia un avânt nemaiîntâlnit din epoca romană. Însăşi Maria Teresia se implică în accelerarea şi performanţa mineritului, dând poruncă să se facă tăuri speciale pentru apa necesară ştampurilor – instalaţie mecanică din lemn folosită la sfărâmarea minereului – după care numărul ştampurilor a depăşit mia, după cum reiese din raportul baronului Ignatz von Born, ce a fost trimis de curtea imperială la Roşia Montană pentru un raport amplu despre starea şi performanţa mineritului, după cum scrie şi inginerul miner Valentin Rus în istoria sa. Ei au deschis noi galerii, cărora le-au dat denumiri religioase ca: „Sfânta Treime”, „Înălţarea Domnului” sau „Sfânta Cruce”, ultima fiind cea mai lungă şi bogată în care vagoneţii de lemn pe şine din lemn au fost treptat înlocuite cu cele din fier. Astăzi, când privim cu admiraţie cât de măreaţă este Viena, fosta capitală a imperiului habsburgic, ştim că la baza ei stă munca perseverentă a habsburgului şi aurul moţului.

La sfârşitul secolului XIX-lea în Munţii Apuseni, scrie inginerul Valentin Rus în documentata sa lucrare istorică despre Roşia Montană: existau mici exploatări miniere, proprietate individuală sau proprietatea unor asociaţii miniere pe cuxe şi precizează că deşi mici proprietari lucrau rudimentar au atins cele mai mari şi bogate minereuri aurifere. De amintit, pentru că merită ca exemplu, printre micii proprietari individuali din vremea hasburgică se afla şi un mecena al moţilor, Mihail Gritta, care, fiind foarte norocos în exploatarea sa,  din aurul găsit a ridicat şapte biserici româneşti, printre care şi vechea biserică ortodoxă din Roşia Montană în 1781, cu un turn zvelt de 31 de metri, ceea ce a fost un semn de emancipare pentru moţi, printre celelalte confesiuni cu biserici mai mari.

SECOLUL XX. În timpul Primului Război Mondial mulţi mineri au fost recrutaţi şi duşi pe diferite fronturi, multe mine s-au închis iar, după 1918, noua administraţie românească a fost nepricepută şi obstruată, în fel şi chip, de fosta stăpânire. Au trecut nişte ani buni până ce mineritul la Roşia Montană sub administraţie românească să atingă ritmul anterior războiului, şi într-un deceniu a reuşit exploatări pe noi galerii în lungime de 20 Km. Când totul începuse să meargă ca pe roate a intervenit Al Doilea Război Mondial, ocuparea şi exploatarea României de către eliberatorii  sovietici, naţionalizările şi sovromurile impuse.

Naţionalizarea din 1948 a trecut automat toate asociaţiile şi societăţile miniere în proprietatea statului de democraţie populară ce era încătuşat şi tras, în marş forţat şi dur supravegheat, să ajungă comunismul fratelui de la răsărit. În vocabularul dictaturii comuniste apare sintagmele: sarcina principală, producţii mărite, întreceri socialiste, cincinale, victoria comunismului în întreaga lume. Chiar aşa, trebuie însă precizat că mineritul, în noua societate comunistă impusă, a beneficiat de foarte buni specialişti români, formaţi la Institutul de Mine din  Petroşani, care au proiectat minele şi instalaţiile miniere la parametri mondiali, dar la norme de producţie peste putinţe ce au fost trasate ca sarcina de partid şi stat.

Nevoia tot mai mare de aur a impus o cercetare riguroasă a zăcămintelor de aur din patrulaterul aurifer din Munţii Apuseni, cu maximum de focalizare la Roşia Montană, unde au fost angrenate mai multe echipe complexe de specialişti, formate din ingineri, tehnicieni, geologi, topografi, forjori pentru eşantioane, care au adunat cu mult profesionalism date necesare, concrete. La sfârşitul cercetărilor concluziile au evaluat că la Roşia Montană se găsesc 300 de tone de aur şi 1.600 tone de argint, plus alte metale preţioase necesare în tehnologiile actuale, moderne. Pe aceste date Consiliului de Miniştri a hotărât ca din 1970 să se înceapă exploatarea minereului de aur de la suprafaţă, începându-se cu derocarea muntelui. Tehnologia exploatării la suprafaţă, chiar dacă nu a fost la cel mai ridicat nivel, a reuşit să exploateze minereu din care se extrăgea 340 Kg de aur şi 1.800 Kg de argint pe an. Din 1974 exploatarea subterană s-a sistat şi galeriile au fost părăsite împreună cu o mare parte din utilajele  din ele.

DUPĂ DECEMBRIE 1989, s-au instalat la guvernare oportunişti şi parveniţi dornici să se îmbogăţească mai rapid decât încrâncenaţii capitalişti. Capitaliştii străini, în patologica lor stare de înavuţire şi dominare economică, au găsit în guvernanţii post-decembrişti marionetele care răspund rapid, bine şi slugarnic la comenzile lor, mulţumindu-se cu mărunte favoruri şi comisioane. Prin strategia lor de dresori dominanţi le-au indus ideea că industria română este doar o grămadă de fier vechi ce trebuie blocată, stopată, degradată şi apoi vândută lor la preţul fierului vechi!! Iliescu cu Petre Roman şi Adrian Năstase au depus zel şi râvnă în acest sens şi rezultatele s-au văzut în câţiva ani. În industria mineritului, ruinarea se vede peste tot, dar Roşia Montana este un caz special de urmărire şi vânare a bogăţiei după o ruinare programată, ca apoi să fie vândută de zeci de ori sub adevărata ei valoare. Fapte: în 1989 exploatarea la suprafaţă funcţiona cu 1200 de angajaţi şi era în limitele eficienţei, în anul 2000 mai erau 800 de angajaţi cărora li se inducea ideea de ineficienţă, nerentabilitate, nesiguranţă şi în 2006 exploatarea de la Roşia Montană s-a închis, punând în şomaj de mizerie 450 de angajaţi. Cifrele sunt din volumul ROŞIA MONTANĂ – AUR şi ARGINT lucrare scrisă de inginerul miner Valentin Rus, director al Societăţii Roşiamin. Astăzi autorul este şi ghid turistic al galeriilor romane din Roşia Montană şi nădăjduieşte ca, odată şi odată, fostele galerii miniere să fie amenajate în cel mai mare muzeu minier al Europei, pentru că atât ca lungime cât şi în timp istoric este pe primul loc. 

După 1989, în întreaga Românie, industria mineritului a intrat într-un declin rapid până la închiderea majorităţii minelor. Acest colaps al mineritului se datorează celor trei factori majori: preşedinţilor şi guvernelor lor post-decembriste, minerilor dezorientaţi, dezinformaţi şi rapacităţii capitaliştilor străini. Guvernele corupte şi capitaliştii străini şi-au dat mâna în a deruta şi dezaxa societatea română, în a o depersonaliza şi deznaţionaliza, în a sărăci România şi a o supune intereselor străine. Guvernele lui Iliescu şi Băsescu au dus la îndeplinirea acestor interese străine, chiar mai mult decât se aşteptau bancherii globalizării şi pe lângă ei tot felul de impostori. Pentru afirmaţiile de mai sus este ilustrativ, edificator ce se întâmplă la Roşia  Montană, cea mai bogată în minereuri de metale preţioase din patrulaterul aurifer al Munţilor Apuseni, unde a apărut Gold Corporation, o companie caracatiţă în exploatarea aurului lumii, pozând aici cu oferte şi programe de binefaceri sociale, în spatele cărora se ascund adevăratele intenţii de profituri exorbitante.

Ajunşi aici cu istoria reală, trebuie făcută o paranteză, oprindu-ne un moment la Vasile Timiş, cel ce a deschis ochii, din calcule şi inginerii financiare, companiei Gold Corporation către Eldorado din Munţii Apuseni, de la Roşia Montană. Fără nici o îndoială maramureşanul  Vasile Timiş, născut în 1963 la Borşa şi absolvent al şcolii profesionale auto-mecanică, este un om de afaceri înnăscut cu norocul de partea sa, dacă la vârsta de 45 de ani se înscria printre cei cinci sute cei mai bogaţi englezi, fiindcă acum trăieşte la Londra cunoscut sub numele de Frank Timiş, dar face afaceri şi în România unde se plasează între primii zece români căpătuiţi recent, dacă luăm în considerare că după absolvirea şcolii profesionale, a plecat din România cu mâinile goale şi s-a fixat în Australia unde a început ca şofer, camionagiu. Când a avut primul său camion s-a declarat companie, apoi a minerit vreo şase luni într-o regiune numită plastic pârâul ţânţarului şi şi-a deschis o companie proprie de minerit, mai mult o firmă, din spatele căreia s-a lansat în bursă, unde norocul îi mergea înainte deschizându-i toate uşile. Vasile Frank Timiş este o minte financiară efervescentă cu o voinţă şi cutezanţă rară, care a experimentat cu succes, până acum, metoda îndată ce dai faliment cu o companie, imediat deschide alta mai îndrăzneaţă şi astfel în 1995 a pus pe roate Gabriel Resources un adevărat cal troian la bursă cu care şi-a deschis alte oportunităţi de îmbogăţire. Printre porţile deschise se numără cele din România, începând cu Regia Autonomă a Cuprului din Deva, care s-a fălit cât de bogată este prezentându-i deschis toate cercetările şi documentaţia resurselor minerale din Munţii Apuseni făcute de specialiştii români în deceniile trecute. Sigur că l-a atras bogăţia Munţilor Apuseni, unde a început prospecţiunile de verificare a datelor. Vasile Frank Timiş nu a venit singur ci împreună cu calul troian, Gabriel Resources, dar al zeilor financiari pentru Roşia Montană şi aşa muntele de aur al moţilor se va  mistui în băncile zeilor financiari în timp ce moţii vor rămâne, câţi vor mai rămâne, cu încă o istorie amară, dar de data asta şi fără aurul munţilor lor.

 

ROŞIA MONTANĂ – 2012 

 

 

              Am ajuns în piaţa Centrului Istoric al Roşiei Montane, epicentrul propagandei RMGC pentru cei ce vin din alte părţi aici, condusă cu o strategie informaţională de Gabriel Resourses – companie de explorare şi dezvoltare din Toronto – care a obţinut dubios şi o licenţă de exploatare a întregului minereu, dar încă nu a primit aprobare de începerea extracţiei şi de prelucrare cu cianură. Între timp licenţa a expirat, s-au găsit mari abateri de la legile statului român şi internaţionale ale proiectului RMGC, dar compania de explorare şi dezvoltare persistă cu încăpăţânare diabolică, prin tot felul de negocieri şi târguieli, prin manipulări propagandistice să obţină aprobarea acestui proiect total dezavantajos economic României şi dăunător, nociv mediului natural. În aceşti ani a apărut o contracarare puternică din partea unor localnici ce susţin „suntem supuşi, manevraţi şi exploataţi mai rău ca pe vremea sovromurilor”. Acestora li s-au alăturat, şi continuă să se alăture, academicieni, cercetători de înaltă calificare, elite culturale şi artistice, sociologi şi alte categorii de intelectuali, cetăţeni lucizi din toată România şi împreună se opun cu argumente pertinente proiectului RMGC!!   

Piaţa veche e cu adevărat istorică, a fost sute de ani târgul de sâmbătă al moţilor, al meseriaşilor şi comercianţilor de la poalele muntelui de aur, nesecat în peste optsprezece secole de minerit continuu. Piaţa este înconjurată de clădiri vechi, de secole, marcate adânc de ruinare ce au fost lăsate aşa de noii proprietari. Dintre clădiri, din cea mai reprezentativă a mai rămas doar faţada şi aceasta în stare de pre-prăbuşire, pe care noii proprietari au acoperit-o cu nişte pânze, ca nişte tifoane groase, pe care au pictat cum va arata acea clădire renovată. Acest tratament de pansare cu tifoane pictate l-au aplicat şi altor clădiri din piaţă, ce vor fi scoase nou-nouţe ca din pălăria iluzionistului, după ce vor primi aprobarea să secătuiască definitiv nu numai un munte de aur ci patru munţi: Cetate, Cârnic, Orlea şi Jing consideraţi că ar conţine cel mai mare zăcământ de aur şi argint din Europa şi unul dintre cele mai bogate din lume. Până la obţinerea aprobării clădirile rămân în agonia dărâmării, mascate de bandaje de tifoane groase pictate, pentru că guvernele Băsescu nu au fonduri de renovarea patrimoniului, numai pentru ICR-ul patibularului patapievici.  Pentru mine, la prima vedere îmi dau imaginea cadavrelor  din morgă acoperite cu cearceafuri, dar, în realitate sunt frescele propagandei,  manipulată economic şi psihologic de Gabriel Resources din Toronto, înfiinţată în 1995 de Vasile Frank Timiş, ce este preşedinte peste zece directori!! I-am găsit pe Internet, mari specialişti în jongleriile bursei torontone. Aceştia, au motive determinate să pună mâna pe acest tezaur românesc şi să-l bage în bursele şi băncile lor, după principiul capitalist: minimum de investiţie şi maximum de profit, la care, în globalizarea intensivă s-a adăugat prin orice mijloace de la manipulare psiho-economică şi ajungând, chiar, să se folosească de aranjamente teroriste (vezi cum se poate începe un război unde e mult petrol). 

În spatele acestui centru istoric atât de sărac şi părăginit, în letargie,  ajuns de comă şi în comă, printre turnuri de biserici vechi se vede strălucitor muntele de aur decapitat şi derocat de exploatările trecute, ale comunismului a tot biruitor! Strălucirea muntelui relevă bogăţia pe care o conţine şi parcă adevereşte cât de mare va fi profitul companiei de explorare şi dezvoltare oferit de către noii vânzători ai României. În câţiva ani de exploatare modernă, intensivă cum ni se  spune şi putem crede, îl vor rade împreună cu alţi trei dintre ceilalţi Munţi Apuseni. Atunci în această piaţă istorică vor rămâne doar nişte clădiri refăcute superficial, prin lucrări şi materiale ieftine, care în interior se vor sprijini pe consolidări cu bârne mascate, decorate cu sclipiciuri şi zugrăveli lavabile, pardosite cu plastic second hand, iar la  exterior, în locul bandajelor propagandistice de azi, vor fi nişte tencuieli netede şi colorate, uşi şi geamuri de termopan, tot din plastic. Pe faţade vor fi puse tăbliţe de alamă cu tot felul de informaţi istorice şi atenţionare: proprietate Gabriel Resources, fiindcă deja sunt ale companiei, achiziţionate între 2002 şi 2008 cum scrie în proiectul lor. Bineînţeles că au fost cumpărate la preţ de moloz, dar când  gabrielenii – am io motiv să-i numesc aşa pe cei zece directori conduşi de preşedintele lor Vasile Frank Timiş –  îşi vor lua tălpăşiţa cu munţii de aur în spinare, nu înainte de-a aranja cu guvernanţii statului român să le cumpere de la ei, dar la preţ de palate din marmură de Carrara. Şi ce nu fac guvernanţii români cu banii contribuabililor când cad comisioane grase!    

Dintre toate clădirile centrului istoric, numai una singură a fost restaurată, cea mai mică şi aceasta de către muzeele naţionale de istorie din Bucureşti şi Alba Iulia, este Casa 325 transformată în muzeul Aurul Apusenilor. Clădirea este bine renovată, muzeul nu prea mare şi nici prea bogat, dar profesional aranjat iar ghida foarte plăcută, binevoitoare şi doctă. Ceea ce m-a impresionat pe mine a fost statuia zeiţei Terra Mater – Telus la greci – ce mi-a amintit imediat de Mather Earth a amerindienilor, acelaşi cult, dar la ce distanţă geografică între ele, la care adaug şi budismul tibetan. E un cult religios deosebit de înţelept, de-a trata planeta noastră ca pe mama tuturor fiinţelor şi al lucrurilor, de-a o respecta şi îngriji. Ecologiştii de astăzi, într-un fel sau altul, practică acest cult. Nu şi cei de la Gold Corporation ce va folosi  anual 91.800 tone substanţe dăunătoare mediului dintre care 12.000 tone vor fi sărurile de cianură puternic otrăvitoare Mamei Pământ!!

M-am întreţinut plăcut cu ghida ce mi-a explicat multe exponate şi mi-a arătat şi cele două replici după tăbliţele cerate, ce ne transmit date importante despre mineritul din timpul romanilor, aici la  Alburnus Maior. La sfârşit mi-a recomandat să vizitez mina romană. Bineînţeles este mai mult decât o curiozitate pe care am să mi-o  satisfac din multe puncte de vedere.  

Pe latura cealaltă a pieţii, în Casa 323 se află Centrul de informare a proiectului minier RMGC ce mă interesează. Este o veche clădire cu etaj şi ea cu faţada bandajată să nu se vadă starea de degradare în care se află şi pe care scrie mare, deasupra intrării: Suntem aici. Vino în centrul de informare ca să înţelegi proiectul miner Roşia Montană şi sigla lui Gold Corporation, care e afişată peste tot la Roşia Montană din zece în zece metri, numai că de data asta nu scrie sub ea Gold Corporation ci, cu aldine, Gabriel! Foarte frumos, gabrielenii noştri, proprietarii noştri din Toronto, care de ani de zile, duc cea mai murdară campanie de manipulare psihologică, de panică cum au să moară de foame foşti mineri şi se va dărâma toată istorica Roşie Montană dacă nu vin ei, gabrielenii  lui Vasile Frank Timiş să-i salveze.

Salvarea minerilor şi-a Roşiei Montane, gabrielenii au început-o cu achiziţionările: au achiziţionat 78% din totalul proprietăţilor rezidenţiale din zona industrială a proiectului – aşa scrie în proiectul lor. Nu au restaurat nici măcar clădirea centrului lor de propagandă, doar au bandajat-o iar pe unii roşieni şi turişti îi îmbrobodesc cu palavre! Vino în, în cazul acesta, sună ca la tavernele cu băutură proastă şi scumpă ocolite de clienţi sau ca la bordelurile cu curve bolnave şi bătrâne.

Eu am intrat ca să înţeleg, cum scrie afară şi bine am făcut, mi-am dat seama că înţelesesem adevărul mai dinainte, de la cei competenţi şi oneşti, care trăiesc aici sau au cercetat mediul istoric şi social precum şi proiectul RMGC în amănuţime. Centrul are o sală mare, încărcată de machete şi grafice, în mijlocul căreia turuia, ca un Kalaşnikov, căreia i s-au ataşat şi difuzoare, o doamnă robustă şi agresivă, precum activistele de partid de pe timpuri, care băga în capetele unui mic grup, să înţeleagă, ce impotenţi economic suntem noi, statul român după 2006, când s-a oprit definitiv exploatarea minieră. Apoi, cum ne-a pus Dumnezeu mâna în cap trimiţându-ne gabrielenii din Toronto să cumpere Roşia Montană cu centrul istoric cu tot şi ce minuni economice vor urma aici. Deocamdată, vedem doar cum au bandajat şi pus în cârje clădirile, ca nu cumva să nu cadă peste cei, câţiva roşieni, ce stau nepăsători la o bere în apropiere, pe o terasă urâtă din scânduri. Ceilalţi roşieni, mult mai prevăzători au urcat la Tăul Brazi la un picnic sănătos, cu bere şi mici, îndeletnicire duminicală pe căldurile lunii cuptor!

Orice întrebări sau încercări de a discuta şi alte soluţii locale, judeţene sau de stat, de redresare a situaţiei economice, prin noi înşine, cum am făcut şi în trecut, erau stopate cu agresivitate de către vajnica propagandistă a gabrielenilor din Toronto şi răspicat te aducea la ordinile ei, să accepţi fără alte comentarii şi păreri ceea ce îţi spune şi să aduci admiraţie, omagiu şi veneraţie gabrielenilor altfel fiind  etichetat duşman al bunăstării roşienilor şi cu un IQ de dobitoc! Nu m-a impresionat, eu am fost şi duşmanul poporului muncitor în trecut, acum doar a roşienilor e floare la ureche, dar am plecat că mi se făcuse greaţă corticală. Adică, cei interesaţi de ce se întâmplă cu adevărat la Roşia Montană, cei ce au citit tot felul de surse despre aur şi mineritul lui, cei ce au comparat situaţiile şi mineritului intensiv, modern şi vin la faţa locului să cunoască mai bine situaţia nu au dreptul să-şi exprime nedumeririle sau părerile contradictorii proiectului RMGC. E foarte adevărat că paragina localităţii şi-a mediului se datorează în parte mineritului de întrecere socialistă, dar şi dezorientării localnicilor după 1989, dar sunt şi argumente ce susţin că paragina şi sărăcia este şi rezultatul manipulărilor companiei de explorare şi dezvoltare din Toronto  pentru  falimentarea companiei româneşti de minerit, ca să-i ia locul şi să facă mare profit rapid prin minerit ultramodern, ultrarapid şi mega-poluant. 

Mă întreb cât mai durează până ce gabrielenii ăştea, aici, pe noile lor proprietăţi din Munţi Apuseni nu fac şi un lagăr de reabilitare cu românii ce se opun proiectului RMGC iar pe doamna propagandistă de la centrul lor să o pună şefă? Ce ticăloşi, câtă rapacitate, ce iad otrăvitor vor lăsa în urma lor! I-am dat  dracului cu centrul lor după ce am aflat că deja sute de familii de aici au fost strămutate de pe proprietăţile lor strămoşeşti să le facă loc lor, gabrielenilor. La  sugestia unui alt duşman al proiectului venit din regat, am urcat să vedem starea şi spiritul roşienilor, duminica, sus la Tăul Brazi. Am fost uimit de două lucruri: de frumuseţea peisajului ce se află într-o zonă de mediu ocrotită prin lege şi de buna dispoziţie a roşienilor în jurul meselor şi-a grătarelor. Deschişi şi ospitalieri, totuşi unii refuză să vorbească, să-şi spună părerea, alţii direct susţin ca sunt minţiţi, înşelaţi şi furaţi de străini care iau 80% din aur iar statul român aproape 20%.  Auzi dumneata, aproape 20% , adică ei precis 80% iar noi aproape 20%, păi şi 12% e aproape, nu? Doar contractul e secret! Contract secret pe moştenirile noastre din moşi, strămoşi! Păi să nu-i trimiţi undeva? Îi ştim noi pe străini din istoria minei ăştia, dar nu credeam că  guvernanţii noştri să fie aşa mari curve cu noi, cu moţii!!

Se făcuse târziu şi până ce se lasă noaptea trebuia să fiu acasă, la mine, în Nordul României. Am coborât tulburat şi iritat de câte am văzut şi auzit, fiindcă toate au început să mă frământe şi ştiu că mă frământă degeaba, mai mult decât să scriu şi eu, ca alţii, şi să mă alătur roşienilori nu pot face singur. Nu am nici forţă economică, nici poziţie socială, sunt numai un străin cu accent, dar cu acelaşi suflet românesc ca foarte mulţi din România. În schimb lefegii mass mediei guvernamentale primesc forţă economică să trâmbiţeze, pe toate căile, cât de bine le va fi roşienilor de îndată ce gabrielenii din Toronto vor demara proiectul mineritului intensiv cu cianură, dar nu vorbesc despre modul şi dramele strămutării a 973 de familii de pe proprietăţile lor pentru că proiectul gabrielenilor are nevoie de 42 kilometri pătraţi, adică 42.000 de hectare! Mare discordanţă între propaganda locurilor de muncă pentru roşieni şi realitatea strămutării lor.  

Am aflat dintr-un pliant de la centrul RMGC, primit gratuit, că peste o treime  din aceste familii au fost deja strămutate în noul cartier Recea din Alba Iulia, iar unii în judeţele învecinate, în schimbul proprietăţii cedate gabrielenilor. Din alt pliant, tot  de la centru, aflu că pe perioada funcţionării minei, Oxford Policy Management a calculat că va fi nevoie de 3.600 angajaţi!! Păi de unde îi luăm, dacă strămutăm, aproape forţat, trei sferturi din populaţia Roşiei Montane între timp? Îi aducem de la Oxford?! Sau precum romanii au adus mineri din Dalmaţia şi Iliria, gabrielenii din Toronto îi vor aduce de pe undeva din lumea treia, unde mâna de lucru e foarte ieftină, după ce a  împrăştiat prin manipulare milenară o comunitate autohtonă, prin strămutări şi relocări, stingându-i tradiţia etnică şi îngropându-i istoria sub haldele de cianură…

 

ROŞIA MONTANĂ ÎMPINSĂ PE MARGINEA  PRĂPASTIEI DE GABRIELENI

 

Roşia  Montană este acolo de când vulcanii aducători de metale preţioase la suprafaţă s-au liniştit şi au adormit de tot. Atestarea ei documentară scrisă pe celebrele tăbliţe de ceară este data de 6 februarie 131 AD dată la care se numea Alburnus Maior după latinii imperiului roman, cuceritorii Daciei la acea vreme. De-a lungul istoriei s-a vorbit şi scris deseori despre Roşia Montană pentru că a fost o exploatare minieră continuă de peste optsprezece secole, cea mai longilină mină de aur din lume. În ultimii douăzeci de ani se vorbeşte din ce în ce mai mult despre ea, de când Gabriel Resources şi-a băgat nasul înfigăreţ într-un chilipir românesc, pentru că Ion Marcel Ilici Iliescu şi Petre Roman au transformat România, prin mult trâmbiţata lor tranziţia, în chilipirul tuturor străinilor! Totul s-a făcut prin propagandă şi mass media.  

Se ştie de peste o sută de ani, de la un congres oarecare, că cine va stăpâni mass media, va influenţa şi controla societatea viitoare. Absolut adevărat, absolut demonstrat şi astfel cei ce vor să influenţeze lumea după scopurile lor se sprijină pe o mass media proprie, o adevărată armă îndreptată împotriva fiecăruia, la el în casă, mai ales după ce a apărut televiziunea şi internetul cu socializarea feisbucistă (în romgleză de la Facebook). Într-o sută de ani mass media s-a diversificat şi amplificat în fel şi chip, iar pentru cei puternici şi avuţi purtându-se chiar ca prostituatele de stradă:  pentru bani satisface orice pretenţii. Este o forţă de dominare teribilă. E adevărat că acestei forţe a privilegiaţilor i se opune o contra forţă: libertatea presei şi accesul egal la ea ce s-a  încununat cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, prin celebrul ei articol 19. Imediat, cei puternici şi avuţi, ce vor să controleze lumea şi prin presă, au contracarat cu alte forţe, metode: negarea adevărului inconvenabil, omiterea sau trunchierea realităţii, a esenţialului, selectarea din sondaje ce le este favorabil sau pur şi simplu fabricarea lor, propagandă stridentă, violentă în marş nazist sau demonstraţie comunistă. Au pus în scenă sfânta calomnie şi dezinformatorii cu descântece halucinogene şi ca personaj principal  manipularea ce are multiplele proceduri pentru brainwashing şi mind programming cum este recunoscut internaţional! Într-o frază am punctat  aceste caracteristice ale mass mediei folosite cu multă abilitate de gabrielenii din Toronto în alienarea şi strămutarea locuitorilor din Roşia Montană pentru a le lua proprietăţile, mutându-i în locuri diferite, greu de adaptat şi este la fel, precum în trecut, nord americanii îi strămutară  pe amerindieni în rezervaţi! Cartierul Recea din Alba Iulia este o neo-rezervaţie.

Datorită acestor nelegiuiri, Roşia Montană a devenit o problemă a întregii naţiuni române fiindcă proiectul străin de exploatare intensivă este o altă ocupare şi prădare a ţării şi a declanşat  scânteia de redeşteptare naţională, precum în trecut au fost cele din 1784 -1785 şi 1848  -1849, tot aici, în  Munţii Apuseni!  Atenţie…

Insistenţa abuzivă, fără margini şi discernământ, a gabrielenilor din Toronto de a pune mâna pe minereul de la Roşia Montană prin orice mijloace, în mod cert ascunde alte motive pe lângă marele profit cu care RMGC se alege în dauna României. La suprafaţă promit toate legalităţile, tehnologiile şi dragoste neţărmurită faţă de sărăcia roşienilor, pe care-i strămută de pe vetrele lor milenare, în timp ce în subteran fac aranjamente şi corup şi mai mult guvernanţii corupţi, să scoată legi şi ordonanţe în favoarea lor, dovedind că se pricep la săpături, la mineritul subteran! Din nefericire, mass media de Cotroceni, de parlament şi cea de stradă, prostituată, satisface propaganda lui Gabriel Resourses, numindu-se mass media contra serviciu pe sub masă!

Cel mai evident exemplu de manipulare a opiniei publice prin frontul comun al acestor trei mass media este crearea locurilor de muncă la Roşia Montană, unica sursă de bunăstare locală, după ele. Această afirmaţie nu se sprijină pe realitate, este un fals grosolan din două motive: Întăi, RMGC este angajată în faza de strămutare a peste nouă sute de familii de roşieni, deci aproape o jumătate din toată populaţia comunei şi satelor ei. Strămutarea este în toi: peste trei sute de familii au fost ca deportate spre reciclare în locuri de muncă, în alte părţi. Al doilea, după proiectul RMGC toată activitatea de minerit şi prelucrare va dura 25 de ani, perioadă mult exagerată la tehnologia ultramodernă cu care se afişează, după care vor pleca, dar, bineînţeles nu vor lua şi angajaţii locali cu ei, deci înapoi la şomajul anului 2006!! Roşia Montană va fi părăsită şi dată uitării precum  minele secătuite din vestul sălbatic nord american!!

În paranteză, mult mediatizată de RMGC în România este o doamnă care doreşte insistent deschiderea mineritului pentru viitorul copiilor ei. Sentimente materne nobile, numai că în 25 de ani, copiii dânsei vor fi adulţi şi caritabila companie a gabrielenilor va fi dusă lăsând pentru viitorul copiilor doar o haldă de 250 milioane tone de steril cu cianuri într-o groapă de 360 de hectare pe Valea Cornei, un adevărat mormânt al fostului aur românesc. Această haldă îmbibată intensiv în substanţe chimice toxice va fi ţinută de un baraj înalt de 180 de metri, cât o clădire cu 60 de etaje!! Vă daţi seama ce înălţime şi ce mare presiune îl forţează în permanenţă şi eventualitatea cedării este chiar şi matematic admisă. Atunci acea haldă otrăvitoare de 250 de milioane tone porneşte la vale, ca cea de la Baia Mare din anul 2000, declanşând un dezastru ecologic local şi european!!

Şi mai vreau să-i spun ceva doamnei, primarului din Roşia Montană, şi celor ce văd  totul în roz prin acest proiect. Dacă se va porni acest proiect anti Roşia Montană, antinaţional, la care Băsescu pune umărul, că el cap nu are decât pentru buzunarele lui, să fiţi siguri că nu va dura atât cât spun, sa vă amăgească, în zece ani îl termină, cu tot cu mult mediatizatele locuri de muncă!! Argument este Mina Rio Narcea din Spania, asemănătoare ca mărime cu cea de aici, pe care au dat-o gata în nouă ani!! Reţineţi: strămutarea populaţiei, durata de existenţă a exploatării şi calculaţi-vă viitorul în roz adus pe tava mass mediei de gabrielenii din Toronto!           

Din diferite surse scrise pe hârtie şi de pe Internet aflăm ce bombă cu ceas distrugătoare va lăsa în scurta ei trecere prin Roşia  Montană această companie străină. Dar mai întâi, sunt de părerea celor ce susţin continuarea mineritului la Roşia Montană, dar într-o formă mult mai redusă, modernizată, în timp îndelungat şi concomitent cu mineritul la minimum să se treacă treptat de la această mono industrializare la activităţi alternative atât în alte sectoare industriale cât şi agro-zootehnice, la un turism specific acestui spaţiu. Cunosc Munţii Apuseni şi cred în superiorul lor potenţial turistic, am ideea aceasta şi cred că putea fi realizată în două decenii, dacă statul român ar fi făcut contracte de parteneriat cu companii din Austria sau Germania pentru modernizarea drumurilor şi şoselelor plus anexele moderne ale turismului, Munţii Apuseni puteau deveni TIROL ROMÂNESC! 

Să continuu ideea; dacă, în loc de politică miticească de pricopseală necinstită guvernanţii României ar fi avut un pic de dragoste de ţară şi spirit gospodăresc, se puteau apuca de un asemenea proiect în urmă cu ani şi ani de zile şi atunci roşienii aveau de lucru şi nu trebuiau să fie strămutaţi, mai ales că au acasă la ei cel mai mare muzeu al mineritului din lume, ce trebuia doar amenajat şi prezentat lumii. Locuri de muncă şi venit pentru generaţii şi generaţii. Blestem pe capul naţiunii să nu fie condusă de gospodari ci de guzgani!! Să-l  aibă preşedinte pe Băsescu Traian, care văzând culoarea apei ce se scurgea din mina părăsită nu a putut face o altă sinapsă neuronală decât că seamănă cu coniacul!! Al doilea, şi eu, fiind cetăţean român, mă opun proiectului RMGC pe care îl văd ca pe un monstru, ca pe un balaur din basmele noastre populare, care se năpusteşte asupra Munţilor Apuseni şi-al oamenilor săi. E monstruos cum o companie străină ne înşeală, cum ne jefuieşte la noi în ţară, cum ne aruncă de pe vetrele noastre milenare şi aducând utilaje gigantice vor transforma, în câţiva ani, patru munţi frumoşi în rezidii otrăvitoare peste secole. E o neruşinare monstruoasă din partea lor dar în acelaşi timp o laşitate din partea noastră că nu suntem mai mulţi, mai hotărâţi să ne opunem  acestui proiect  străin şi monstruos.   

 

CREDINŢĂ ÎN FORŢELE NOASTRE, ÎMPOTRIVIRE UNITĂ, REUŞITĂ

 

Cred în cei ce se opun cu argumente şi idei cinstite proiectului RMGC. Sunt foarte mulţi cetăţeni români luminaţi, ce cred că putem reuşi prin noi înşine. Am urmărit în ultima vreme multe informaţii, interviuri, mese rotunde, dezbateri publice pe această temă. Marea majoritate, de la cetăţenii Roşiei Montane la academicieni, de la iubitorii Munţilor Apuseni la cercetători şi specialişti, se opun categoric acestui proiect, care ne bagă pe gât câteva miliarde de dolari şi ne desfiinţează identitatea, tradiţia, istoria şi ne lasă fără aur. Printre cei ce se opun cu argumente competente am să mă opresc la cadrele didactice din Academia de Ştiinţe Economice care au publicat un material intitulat 24 argumente contra proiectului RMGC, nici un argument pentru. Este un material academic de 15 pagini, ce spulberă toată propaganda gabrielenilor din Toronto. Este, după părerea mea, unul dintre cele mai clare, raţionale şi complete materiale care spulberă  proiectul RMGC ce se sprijină numai pe propagandă, aranjamente, comisioane.

Redau, telegrafic, demonstraţia raţională a cadrelor didactice contra RMGC: 1- prezentarea şi performanţele companiei Gabriel Resources sunt slabe şi incompetente, gabrielenii nu sunt specialişti în minerit ci doar nişte investitori, cu banii naivilor, în explorare şi dezvoltare; 2 – Gabriel Resources a obţinut licenţă de exploatare prin aranjamente subterane nu prin licitaţie publică cum trebuia după lege; 3 – după încheierea contractului şi obţinerea licenţei, Gabriel Resources  şi-a însuşit noi terenuri inclusiv în vatra comunei Roşia Montană, ce este pe lista monumentelor istorice protejate; 4 – Gabriel Resources  calcă în picioare Legea Minelor care nu permite activităţi minere pe terenurile cu situri arheologice sau monumente istorice, guvernul şi parlamentarii închid ochii; 5 – Nu este în interesul ţării această mega exploatarea rapidă a aurului, pentru că Banca Naţională are aur în lingouri peste valoarea impusă de UE;  6 – Dacă s-ar aproba proiectul RMGC, Gabriel  Resources se va extinde şi la alte exploatări, ceea ce măreşte aria dezastrului mediului; 7 – utilajele gigantice, camioane de 150 de tone, şi substanţe toxice cu mari cantităţi de cianură sunt foarte dăunătoare comunităţii şi mediului; 8 – Gabriel Resources este incapabilă tehnic şi financiar să demareze şi să realizeze un asemenea mega proiect, se bazează pe inginerii financiare de bursă şi hazarduri favorabile pe parcurs; 9 – Gabriel Resources are experienţă limitată în exploatare, însă se bazează pe succes prin propagandă şi jonglerii de bursă; 10 – Neîncrederea în datele furnizate în proiect, fiindcă variază de la un raport la altul, în funcţie de preţul aurului la bursă, în timpul crizelor preţul aurului creşte întotdeauna; 11 – vestigiile arheologice sunt mai preţioase decât aurul rămas după optsprezece secole de exploatare; 12 – Gabriel Resources nu a fost capabil să facă exploatarea rentabilă anterior, între anii 2000 şi 2006, când capacitatea de exploatare era de trei ori mai mică decât în noul proiect RMGC; 13 -  neîncredere în angajamentele şi graficul lui Gabriel Resources datorită abaterilor şi amânărilor din trecut; 14 – Proiectul RMGC a fost  anulat definitiv de către Curtea Supremă, în 2008, pentru nerespectarea legii cu privire la protejarea siturilor arheologice; 15 – Proiectul RMGC este slab întocmit fără să ţină cont de marile riscuri care le generează;  16 – Relocarea sau strămutarea a circa 2000 de oameni (900 de familii) este un sacrilegiu; 17 – RMGC nu va aduce un beneficiu regiunii, localnicilor ci probleme de mediu pe termen lung, pentru că RMGC pleacă cu aurul, miliardele intră pe mâna guvernaţilor din Bucureşti, cei din Munţii Apuseni rămân la fel de săraci; 18 – Până acum Gabriel Resources a făcut bani prin emiterea de acţiuni la bursă şi în numele aurului din Roşia Montană unde a făcut investiţi foarte puţine dar multă propagandă; 19 – Atitudine nedreaptă, agresivă a lui Gabriel Resources faţă de locuitorii afectaţi de proiectul companiei; 20 – Înstrăinarea cu atâta nepăsare a bogaţiilor naturale şi calamitatea adusă mediului sunt sacrilegii la adresa generaţiilor viitoare; 21 – Proiectul RMGC este opus unei dezvoltări durabile, el produce numai un dezastru durabil; 22 – Roşia Montană face parte din patrimoniul naţional ca zonă protejată datorită monumentelor naturale, de asemenea se află şi pe lista monumentelor istorice, ceea ce conform legilor şi reglementărilor interzice proiectul RMGC; 23 – Conform PSA – Producţion Sharing Agreement – care face recomandări în asemenea proiecte ce se încheie între stat şi investitor, precizează că produsul finit (aurul şi argintul în cazul de faţă) revine 80% statului şi 20% investitorului ori la Roşia Montana e tocmai invers; 24 – comparând cu alte megaproiecte de exploatare a aurului din lume, vedem că prin contractul secret încheiat cu Gabriel Resources cetăţenii români sunt  grosolan manipulaţi şi înşelaţi de ambele părţi semnatare ale contractului.

Mi-am permis, pentru clarificarea realităţii, să reproduc telegrafic cele 24 de puncte de vedere ale cadrelor didactice ale Academiei de Studii Economice pentru că sunt competente şi conţin esenţa impactului dezastruos al proiectului RMGC.

Dacă am repetat, şi voi mai repeta, anumite puncte ce conţin opinii asemănătoare ale unor academicieni, cercetători, oameni de cultură, ziarişti autonomi şi mai ales ale localnicilor prin vocea lucidă, hotărâtă şi curajoasă a lui Eugen David, preşedintele Asociaţiei Alburnus Maior vom ajunge la concluzia că avem, cu toţii, drepturi legitime şi raţionale să ne opunem acestui proiect. Iar dacă ne vom uni şi vom fi mai activi vom reuşi să oprim acest proiect. 

 

DIN NOU LA ROŞIA MONTANĂ

 

În zilele care au urmat după trecerea mea prin Roşia Montană  am rămas aproape complet ataşat de ea. Mă obseda insistenţa companiei Gabriel Resourses, care de 15 ani urmăreşte, pândeşte şi atacă vicios Roşia Montană pentru a o răpune şi a devora-o. Mă obseda comportamentul unei părţi din mass-media românească ce se prostituează la solicitarea gabrielenilor şi ca foarte mulţi ce cunosc ce fel de guvernanţi avem văd cei treizeci de arginţi cu care au trădat Roşia Montană, Munţii Apuseni! Obsesiile acestea m-au împins la mai multă informare, pentru a-mi consolida poziţia de voluntar în campania împotriva acestui proiect. 

Mi s-au părut competente şi de reţinut afirmaţiile profesorului universitar Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş–Bolyai şi membru al Academiei: În privinţa acestui proiect şi al nocivităţii lui comunitatea ştiinţifică din România s-a pronunţatşi, după enumerarea celor ce fac parte din comunitatea ştiinţifică şi se opun proiectului, continuă: implementarea proiectului va duce la dispariţia în cvasi-totalitate a resurselor valoroase, a patrimoniului cultural şi natural al sitului Roşia Montană, afectând ireparabil mediul. Aşa va fi. Am citit multe dintre argumentele comunităţii ştiinţifice din România şi m-au convins prin demonstraţiile lor ştiinţifice de consecinţele dezastruoase ale proiectului RMGC şi observ cum se izbesc nu atât de limitarea intelectuală a guvernanţilor, cât mai ales de lipsa lor de caracter şi rapacitatea, avându-l în frunte pe jucătorul Băsescu Traian. Despre ultimul dintre aceştia, şi la propriu şi la figurat, istoricul Ioan Piso, directorul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei şi preşedintele Fundaţiei Culturale Roşia Montană scrie: se vede cu ochiul liber că toate autorităţile statului – de la ultimul miliţian de acolo şi până la Traian Băsescu – toţi se transformă în activişti de propagandă şi în agenţi de sprijin ai mineritului după proiectul RMGC. Iar domnul Băsescu este cel mai activ în acest sens. Profesorul universitar Ioan Piso este recunoscut pentru două lucruri: întâi, este o somitate profesională şi didactică, al doilea fiind foarte inteligent şi analitic devine neiertător, caustic cu proştii, răii, ticăloşii. Parcă faţă de proşti e mai îngăduitor, nu şi în cazul Băsescu, care este şi ticălosul numărul unu din România. În articolul din ziarul „Cotidianul” îi aminteşte prim- ticălosului cum, în 2009, înainte de-a fi reales, a semnat Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Conservarea Patrimoniului Naţional în care este consemnată şi conservarea patrimoniului de la Roşia Montană şi se cere interzicerea mineritului intensiv şi cu cianuri. Timpul a trecut de la acea semnătură şi profesorul adaugă: domnul Băsescu se poartă de parcă ar avea puternice interese materiale (personale, desigur) în proiectul minier de la Roşia Montană. Paranteza cu personale, desigur îi aparţine semnatarului şi răzbunarea domnului Băsescu nu a întârziat, răzbunarea lui este recunoscută. În cazul de faţă, piratul răzbunător s-a folosit de doctorul veterinar Kelemen Hunor, pe care l-a aranjat pe funcţia de ministru al culturii româneşti, care l-a demis pe  profesorul universitar Ioan Piso din funcţia de director al muzeului şi l-a împins să-şi ia umbrela din cuier şi să plece la pensie!! În ce hal de degradare intelectuală şi morală sunt parlamentarii români dacă au dat cultura română pe mâinile unui veterinar, care este la fel de răzbunător precum căpitanul piraţilor. În paranteză, telegrafic, explicaţia: Kelemen Hunor are o consilieră personală, pe numele ei bun Csilla Heghedus, care i s-a plâns veterinarului cu lacrimi anti-româneşti că ardeleanul român, Piso, nu l-a ascultat, ba chiar l-a supărat rău pe tăticul ei de la Cluj, proiectantul Szabo Balint!! Atât i-a fost românului ardelean!! Să nu uit: ministrul veterinar lucrează din greu să încropească, cu ajutorul piratului, ţinutul autonom semisecuiesc-–semiunguresc şi dacă va reuşi, şi eu nu văd nici o piedică în faţa paşilor mărunţi, căpitanul pirat  va fi pus de preşedinte onorific pe viaţă!!           

Dar ziaristul Mihai Tatulici îi întrece pe amândoi, şi pe veterinar şi pe prim-piratul, încă de pe vremea când a lansat ruşinea de a fi român, imediat după  Decembrie 1989. Până atunci fusese un aplaudac, în picioare, al epocii de aur şi flaşnetar, pe la toate colţurile, al partidului unic şi al conducătorului mărit, acum a ajuns să se prostitueze şi cu gabrielenii care l-au plătit gras, trimiţându-l în Noua Zeelandă să vadă cum funcţionează o mină. De atunci, nefericitul rebut intelectual a devenit flaşnetarul gabrielenilor la Realitatea TV. A fost trimis, tot pe banii lor, la Roşia Montană ca să-l atragă într-o cursă printr-un interviu pe profesorul universitar Ioan Piso, ce se afla acolo. Profesorul s-a dus de bună credinţă, în ideea unui dialog pe baze de argumente. Dar rebutul intelectual Mihai Tatulici i-a pregătit argumentarea printr-un grup contra care l-au huiduit, insultat şi agresat pe profesor în public. Profesorul a părăsit emisiunea, fiindu-i milă de unii şi greaţă de alţii. Mihai Tatulici a jubilat că i-a ieşit emisiunea, că a îndeplinit, cu succes, sarcina de manipulare a companiei care, desigur, îl va trimite să mai vadă şi alte mine. Oricâte mine ar vedea, veşnicul prostituat Tatulici nu va observa, că nu are cu ce, marea diferenţă dintre minele operate de Gold Corporaţion din alte părţi, amplasate fie prin deşerturi fie prin munţi pustii, faţă de  Roşia Montană, care se află într-o zonă dens populată, cu o istorie de două mii de ani marcată acolo. Toţi trepăduşii gabrielenilor, printre care şi această ruşine a mass-media româneşti, nu văd decât ce li se spune să vadă.   

Multe am aflat, documentându-mă şi discutându-le la Aletheia până ce, într-o după masă, aşa dintr-o discuţie cu scriitorul Virgil Raţiu ne-am urcat în Golfuleţ şi am plecat la Roşia Montană, care este la o aruncătură de băţ de noi, de numai 275 kilometri. Până la Cluj şoseaua este foarte bună (făcută de o companie germană) şi să ajungem la Alba Iulia nu mai trebuie să trecem prin traficul Clujului ci printr-o nouă centură ocolitoare, trecem direct spre Turda şi scurtăm aruncătura de băţ. Centura, o veche şi bună idee, trece la câteva sute de metri si pe lângă marea groapă de gunoaie a Clujului, la marginea căreia a apărut, de necrezut şi nemaivăzut în România socialistă, un micro-cartier nou-nouţ fabricat din materiale uşoare achiziţionate din groapa de gunoi, în care locuiesc cetăţeni români, fără diferenţe de etnie, religie, sex sau vârstă, deci democrată, europeană sută la sută, ce muncesc şi trăiesc din marea groapă de gunoi a Clujului!! Am văzut şi un reportaj, prim plan, foarte bine făcut care m-a şocat. De necrezut ce diversă a devenit societatea clujeană de la dealurile pline de vile la acest modern bidonville de invidiat în toată Uniunea Europeană! De fapt este numai un eşantion al noii societăţi româneşti care a ajuns din urmă capitalismul cu toate câte le are el!!

Doamne fă-mi o favoare mică, învie-l pe Ceauşescu şi trimite-l într-o istorică vizită de lucru aici! Motorul Golfuleţului s-a oprit şi am auzit o voce: Nu vrea să vă mai vadă, nu aţi fost mulţumiţi când v-a dat locuri de muncă şi apartamente la toţi, atâta pricepere i s-a  dat, nu ştiam că va ajunge preşedintele vostru! Acum, lăsaţi-l în pace, s-a apucat şi aici de construcţia socialismului. Să  meargă Băsescu şi scutierul lui, Boc, să-i  asigure că dacă aprobă proiectul Gold Corporation, ăia  or să le creeze şi lor locuri de muncă!!

Motorul Golfuleţului s-a pornit din nou şi noi ne-am dus mai departe, dezgustaţi şi întristaţi, discutând de ce poţi vedea şi auzi la noi în ţară. De la Alba Iulia am luat-o spre Munţii Apuseni pe Valea Ampoiului pe un drum mai mult decât mizerabil. ai de telescoapele Golfuleţului şi de cururile noastre! Am oprit la Zlatna să ne cumpărăm de-ale gurii, că ne pierduserăm pofta de mâncare după ce trecurăm pe lângă groapa de gunoi a Clujului, pe buza căreia se înălţa micro-cartierul liberilor scormonitori în gunoaie. Magazinul era plin şi de alimente şi de oameni, aveam aici şi o datorie la o doamnă vânzătoare, de la trecerea precedentă. Intrasem să-mi cumpăr ceva de mâncare, că io, ca ţăranul ardelean mănânc numai din traistă, dar nu mai aveau pâine. Doamna vânzătoare aflând că sunt un drumeţ pe aici şi cum  peste tot se închidea mi-a tăiat din pâinea ei patru felii şi mi le-a dat.

Doamne, de ce ai făcut poporul ăsta atât de omenos şi i-ai dat asemenea conducători ticăloşi şi trădători să-l distrugă, împreună cu străinii ţării?!? Nu mi-a răspuns, o fi fost la cină. Sau poate s-a plictisit de sâcâielile  mele. „Da de unde, nu te mai ia în seamă”. Tac şi-mi văd de drumul cu gropi şi câini comunitari costelivi şi cu capul aplecat, dar care, odată cu deschiderea mineritului sub victoriosul steag a lui Gabriel Resources vor umbla mândri cu covrigi în coadă. Unii dintre noi, românii semănăm leit cu aceşti câini.

După Zlatna, spre Abrud,  drumul devine absolut pitoresc în apus de soare şi urcând într-un pas montan îmi dă impresia că intru în sufletul naturii mamă, mă simt bine în natura Ţării Moţilor. Ce ruşine că nu o cunoaştem cu toţii, că nu o îngrijim şi preţuim cum s-ar cuveni. Şi fără să vreau gândurile mă poartă în Olanda, unde oamenii ţării de o mie de ani ridică diguri solide împotriva unei mări mai înalte, ameninţătoare transformând nişte terenuri mlăştinoase în ţară frumoasă, grădina de flori a lumii prin ei înşişi. Iar noi cu atâta frumuseţe şi bogăţie nu suntem în stare nici de nişte drumuri ca lumea, nu mai suntem în stare nici să ne exploatăm aurul nostru. Suntem încă aici, o parte, suntem genetic foarte bine înzestraţi, majoritatea, dar am ajuns ultimii din Europa în privinţa griji şi randamentului faţă de ţară. După ce trecem pasul, coborând, începem să ne uităm după o pensiune unde să înnoptăm, nu prea sunt.

Ce turişti să vină pe drumuri rele ca ăsta?

Se mai găsesc, uită-te la noi!! Şi într-adevăr, nu după mult timp ne-a ieşit la marginea drumului Pensiunea „Detunata”. Excepţional de frumos amenajată, modernă, confortabilă, foarte curată, deci se poate. Şi nu eram singurii, erau şi nişte nemţi veniţi pe motociclete, ce stăteau pe terasă la bere Ursus. Noi ne-am dus în grădină într-un chioşc  frumos amenajat unde ne-am scos merindele şi glajele din traistă şi ne-am apucat de mâncat şi povestit câte în stelele de deasupra noastră, că lună nu era seara noastră din Munţilor Apuseni. Virgil m-a ascultat, ironizându-mă din când în când, cum plăsmuiesc io Tirolul Românesc aici în Munţii Apuseni, prin noi înşine. Şi când am terminat glajele,  târziu după miezul nopţii, ne-am luat vorbele şi visele cu noi şi ne-am dus la culcare.

Paragina din centrul istoric al Abrudului l-a stânjenit rău pe Virgil, îndeosebi starea de degradare a Bisericii Unitariene şi a casei monument istoric unde au fost trădaţi şi deţinuţi conducători moţilor la Răscoala din 1784. Până la Roşia Montană mai erau puţini kilometri, ultimii în pantă, printre nişte clădiri una mai dărăpănată ca alta, dar lăsau de înţeles trecutul lor frumos al bunăstării de atunci ce acum s-a transformat în monumentalitate neglijată. Piaţa veche din centrul istoric, deprimantă şi bandajată de gabrieleni era aproape pustie, cu cutia Poştei Romane, roşie şi prăfuită, căzută pe o rână de pe suportul ei metalic, aşteptând şi ea să se dea drumul la minerit în speranţa că atunci vin „investitori canadieni” şi o aşează şi pe ea, înapoi pe suportul ei. Să aştepte sănătoasă. Am revăzut cu interes muzeul aurului şi apoi am traversat piaţa la centrul Gabriel Resourses unde am fost invitaţi politicos de o altă doamnă să-i ascultăm explicaţiile binefacerilor aduse de proiectului RMGC, ceea ce am şi făcut cu luare aminte, dar în momentul când doamna a văzut reportofonul în mâna lui Virgil, i-a spus să-l închidă. Virgil i-a arătat legitimaţia de ziarist, degeaba. Din acel moment politeţea doamnei s-a întrerupt, precum  curentul electric în epoca de aur. Am mai rămas câteva minute într-o conversaţie lâncezită şi apoi am plecat cu pliantele sub braţ.

Am coborât la fosta administraţie a minei, Societatea Roşiamin, unde, împreună cu un grup venit din Ungaria am coborât în istoria de acum optsprezece secole, în galeriile săpate de minerii şi sclavii romani. Am coborât 150 de trepte şi fiorii reci ai istoriei trecute, atât de bine povestită de ghid, inginerul minier Valentin Rus, ne-a însoţit în cei câţiva kilometri de galerii trapezoidale, electrificate acum dar pe vremea aceia luminate doar de nişte opaiţe slabe ce aveau nişe speciale în pereţii minei. Grupul din Ungaria era unul feminin ce avea două translatoare din Cluj şi m-a impresionat prin seriozitatea cu care ascultau şi prin întrebările puse. Erau inteligente şi rafinate în acelaşi timp.

După vizitarea galeriilor am urcat la suprafaţă şi am vizitat muzeul  în aer liber cu vestigii romane şi maşini unelte folosite în mină din evul mediu până în epoca modernă, apoi am vizitat muzeul interior încărcat de fotografii, planşe şi minereuri aurifere. Aici, inginerul miner a  continuat cu interesante explicaţi şi răspunsuri la întrebări din partea grupului unguresc foarte interesate, ţintite, se vedea că au multe noţiuni şi informaţii despre situaţia de la Roşia Montană. Am observat cum inginerul miner a ocolit cu pricepere întrebările despre proiectul RMGC, rămânând la suprafaţă şi trecând cu şiretenie subtilă la istoria şi monumentele romane de la Roşia Montana, în care s-a dovedit un adevărat expert. Noi am fost politicoşi, am lăsat vizitatoarele să-şi epuizeze întrebările, după care au mulţumit şi au plecat. Atunci, l-am încolţit noi cu întrebări, la care ne-a răspuns calm, politicos tot la suprafaţă, folosindu-se de „nu ştiu”, „nu cunosc” şi chiar de no comment!

Zâmbind, Virgil l-a întrebat cum se face de ştiţi aşa de bine ce a fost aici, acum aproape două mii de ani  şi nu ştiţi ce se întâmplă astăzi în Roşia Montană? Domnul inginer miner, Valentin Rus ne-a privit pătrunzător un moment şi zâmbind blând a spus: Ştiu ce se întâmplă, pentru că este la vederea oamenilor cu vedere, dar eu nu vreau să  fiu  avocatul unei părţi. Adevărul trebuie înţeles şi judecat la lumină, nu ascuns în galeriile propagandelor avocăţeşti! Pentru mine, miner fiind, susţin că se mai poate mineri aici, pentru încă multe generaţii, dar să minerim aşa puţin şi pe îndelete ca înainte. Cred însă că trebuie să mai facem şi altceva aici în Munţii Apuseni pentru bunăstarea îndelungată a moţilor! Şi din nou, ca inginer miner care m-am ocupat de istoria mineritului, spun că Roşia Montană, înainte de toate, trebuie să devină în ochii lumii ceea este de fapt: Cel mai mare muzeu autentic al mineritului aurului şi argintului din lume, pentru că însumează 150 de kilometri de galerii, în toate formele de la începuturile făcute de daci şi romani trecând continuu prin toate epocile societăţi până astăzi..

Muzeu al douăzeci de secole prin el însuşi este o mină de aur continuă pentru generaţii şi generaţii de localnici dar şi pentru vizitatorii din întreaga lume. Nemţii şi austrecii au făcut din asemenea mine muzee, sunt mult mai mici decât  Roşia Montană, dar  comunităţile din jurul lor au prosperat prin acest turismul miner. Să mai adaug şi vestigiile romane, şi clădirile istorice care se află în frumosul peisaj al Roşei Montană şi vă asigur că va fi cel mai mare şi mai interesant muzeu de acest gen din lume…       

(Iulie 2012, Winnipeg – Canada)

 

 

                                          

 

Considerabile documente şi idei      

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… de Larry L.Watts

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

În 1985 am primit în Canada, de la editorul Ion Dumitru din München, două volume cartonate În serviciul  Mareşalului de Larry L. Watts, recomandate printr-o prezentare superlativă ce mi-a stârnit interesul. Pe măsura lecturii interesul s-a transformat într-o impresie puternică, de neuitat aflând despre România şi Mareşalul Antonescu, evenimente istorice documentate cum nu am auzit sau citit în România sau în străinătate. Cu această ocazie, am aflat despre autor că a fost trimis cu o bursă Fulbright în România să cerceteze problema Ion Antonescu şi România în vremea celui de al II-lea Război Mondial. Şi a făcut-o cum nu a mai făcut-o nimeni până la el; ca un om de mare caracter şi cercetător de elită. Îl recomand. 

În 2011, Larry L. Watts a surprins, uimit şi zdruncinat puternic cititorii români cu un volum istoric supra-documentat intitulat Fereşte-mă, doamne, de prieteni… apărut la editura bucureşteană RAO, rodul muncii de cercetare pe parcursul unui deceniu. Autorul îşi începe  prefaţa cu Cercetările pot conduce uneori mult mai departe decât se anticipa. Acest adevăr a fost de multe ori demonstrat până acum, dar lectura acestui volum ne demonstrează cât de riguros şi exigent autorul a împins cercetarea, şi mai ales cât de profund, plecând de la ideea războaielor subversive ale vecinilor noştri care, în permanenţă, au urmărit sfâşierea acestui vechi spaţiu latin.   

Volumul cuprinde 28 de capitole, aşezate în nouă părţi distinctive, în care găseşti date, evenimente, personalităţi, scrieri şi autori, surse bibliografice noi şi multe, încât fără nici un fel de rea intenţie, din contră, cu sinceră părere de rău, acest volum de peste şapte sute de pagini depăşeşte, din şi în toate punctele de vedere, tot ce au scris scriitorii, politologii şi istoricii români laolaltă după 1990. Din nou un cercetător străin ne dă o lecţie de tenacitate ştiinţifică, curaj civic şi ne prezintă adevărul istoric. Felicitări autorului. Citiţi.

Pentru mine, pentru scrierea mea, Cine tulbură liniştea Transilvaniei, ce este o replică, o contracarare documentată a segregaţiei, iredentismului şi revizionismului unguresc faţă de România, scrierea lui Larry L. Watts îmi este, ne este tuturor românilor interesaţi, de mare ajutor prin vasta bază de documente istorice, prin competenta şi pertinenta lor interpretare oferită, pentru cunoaştere, învăţătură şi răspândire. Referitor la Transilvania, autorul ne prezintă trei subcapitole, intitulate pe rând: Prima campanie transilvaneană 1918-1919, a doua campanie transilvaneană 1938-1940 şi a treia campanie transilvăneană 1944-1946, campanii în care ungurii revizionişti au avut ca aliat principal Rusia lui Lenin şi Stalin. Autorul nu se opreşte la ele ci, din nou tot atât de documentat, ne prezintă continuitatea revizionismului unguresc, prin orice mijloace, în problema Transilvaniei până în zilele de astăzi. Citiţi, meditaţi, consideraţi.

Fiind vorba de date istorice, documente istorice, puse la dispoziţia cititorilor de limbă română, voi păstra subtitlurile capitolelor folosite de autor, subliniind doar esenţialul lor, dar îmi permit să adaug idei şi comentarii personale, critic şi analitic. 

 

Prima campanie  transilvaneană  1918- 1919 (paginile 76 – 86)

 

La început, autorul face o scurtă biografie a evreului ardelean Bela Kun (şi-a auto maghiarizat numele din Kohn) care, fiind prizonier în Rusia între 1914-1917, a devenit comunist şi s-a înrolat voluntar în Armata Roşie. Împreună cu alţi prizonieri unguri au format grupul maghiar al partidului comunist rus, o rampă de pe care Lenin şi Trotski i-au lansat spre Ungaria, unde trebuiau să însămânţeze,  cultive şi fructifice o republică sovietică a sfaturilor, comunistă sui generis! La Budapesta, Bela Kun  a fondat partidul comunist ungar şi apoi o aripă transivăneană, comunistă în formă, iredentist-revizionistă în fond, din foşti prizonieri unguri din Transilvania. În obiectivele comuniştilor unguri, ce au prins rădăcini la Budapesta, au intrat şi operaţiuni paramilitare şi teroriste împotriva autorităţilor şi populaţiei române din Transilvania. Document: în Ianuarie 1919, o brigadă din Divizia Szekler şi foşti prizonieri unguri la ruşi au organizat un atac anti-românesc la Zalău, judeţul Sălaj. Eşec. După acest eşec comuniştii unguri au hotărât să treacă la o alianţă ideologică şi militară completă cu Rusia Sovietică prin care, împreună, au plănuit şi acţiunile militare de cotropire şi anexare a unor teritorii româneşti. Armata roşie ucraineană să atace România prin Bucovina şi să facă joncţiune cu armata roşie a lui Bela Kun care va intra prin Transilvania, iar, în urma victoriei comune, ucrainenii să ia Bucovina iar ungurii Transilvania. Lenin, care lansase decretul păcii cu Germania, pentru a debloca armata ţaristă din războiul mondial şi a o folosi în scopurile extinderii revoluţiei sovietice, prin forţă şi teroare, este de acord cu acest plan ca Bucovina şi Basarabia să fie atacate  de armata roşie ucraineană pentru anexare şi Bela Kun primeşte acelaşi acord pentru Transilvania. Fără să mai aştepte, fără declaraţie de război, în aprilie 1919 armata  roşie a lui Bela Kun atacă România, dar în decurs de două săptămâni este aruncată înapoi, până peste Tisa. A doua oară, în iulie 1919, când Rakovski, comandantul armatei roşii ucrainene, dă un ultimatum României să evacueze imediat Basarabia, Bela Kun cu armata lui atacă din nou România. De data aceasta armata română nu se mai opreşte la Tisa, respinge şi înfrânge definitiv armata lui Bela Kun în pusta ungară, intrând victorioasă în Budapesta. Bela Kun fuge în Austria, de unde se plânge lui Lenin că înfrângerea lui, a ungurilor, a comunismului în Ungaria se datorează lipsei de o susţinută cooperare din partea lor.

După Bela Kun a urmat Miklos Horthy care, de la început, a formulat un memorandum strategic de refacere a Ungariei, în care considera România inamicul numărul unu al Ungariei. România, care i-a scăpat de republica sovietică şi fără de care el, Miklos Horthy, niciodată nu mai ajungea regent, al treilea şi ultimul regent al Ungariei. 

Un proverb românesc: Nu mă lăsa să mor, că nu te-oi lăsa să trăieşti… zice bine…

 

A doua campanie transilvăneană 1938-1940 (paginile 121-140)

 

Larry L. Watts citează din A History of Modern Hungary 1929-1945 că Moscova a început să-şi declare sprijinul pentru revizionismul teritorial al guvernului Horthy  încă din 1938, în ideea să prindă România în cleşte, având în vedere că, în acelaşi timp, Cominternul făcea presiuni împotriva României pentru cedare de teritorii URSS-ului şi Bulgariei!! După acest semnal din partea Moscovei, Consiliul Suprem al Apărării a lui Horthy  întocmeşte proiecte ale unor convenţii militare cu URSS-ul, pentru coordonarea momentului atacului asupra României. După proiecte, ce sunt avizate favorabil de ambele părţi, urmează planuri detaliate ale acţiunilor militare şi mai apoi, se află pe căi diplomatice, că ambasadorul sovietic la Budapesta încurajează Ungaria să treacă la acţiune militară împotriva Transilvaniei. 

În acelaşi timp, Ungaria s-a apropiat diplomatic şi de Germania, prin convenţii şi alianţe, cunoscând bine şi apetitul lui Hitler pentru schimbarea frontierelor în Europa.  După aranjamentele diplomatice, Horthy şi prim-ministrul Gombos, îi spun direct lui Hitler despre pretenţiile lor asupra Transilvaniei, mergând până acolo încât susţin că în Transilvania populaţia majoritară este cea ungară. Hitler nu se lasă convins de retorica lor şi îi  întreabă, dacă ei cred că singuri pot să învingă România într-o confruntare directă. Se lasă tăcere şi răspunsul nu mai vine. După tăcere, care era un răspuns, Hitler le promite că îi sprijină, contra sprijin, printr-un arbitraj, nu printr-o confruntare armată, fiindcă un război în această parte îi încurca planurile, şi aşa încurcate prin iraţionalitatea lor militară. Horthy şi Gombos, apoi Horthy şi Teleki au ascultat sfatul lui Hitler, acceptând calea arbitrajului având asigurat suportul lui Hitler şi a lui Mussolini, în locul războiului direct la care erau împinşi de ruşi. Pentru o imagine mai clară a situaţiei europene din acel moment trebuie subliniat că Hitler nu dorea război în apropierea câmpurilor petrolifere române, în timp ce Stalin ar fi dorit un conflict armat între Ungaria şi România, ce ar fi fost un bun pretext să ajungă la câmpurile petrolifere române, motivând germanilor că doar sprijină pretenţiile justificate ale ungurilor. Şi aşa s-a ajuns la acel nefast dictat din 30 august 1940, prin care monarhia şi guvernul românesc au cedat Nord-Vestul Transilvaniei  Ungariei, adică 42.243 kilometri pătraţi ce cuprindea peste 1.300.000 de români, 480.000 de unguri, 450.000 saşi, 150.000 evrei şi sub 200.000 diferite alte etnii. Aceste numere de recensământ, rotunjite la urmă în plus, arată elocvent în procentaje că: românii erau mai mult de jumătate din populaţie cedată, pe când ungurii abia că ajungeau o cincime  din  populaţia transilvăneană! Dacă se adaugă, cum corect se obişnuieşte, şi datele istorice ale atestării vechimii  populaţiilor în acel teritoriu, este clar că a fost un dictat prin forţă, profund nedrept. Iar dacă cunoaştem în amănunt evenimentele din jurul şi timpul dictatului, soarta românilor ardeleni sub acest dictat, este indubitabil că: Hitler şi Mussolini au fost satrapi satanici, Horthy şi guvernul lui revizionist nişte căpetenii barbare, iar Regele Carol al II-lea, camarila şi guvernele lui principalii vinovaţi de acest dictat!! 

Cine nu mă crede să umble sănătos, cine se îndoieşte şi vrea să-şi risipească îndoielile să citească cel puţin pe  Milton L. Lehrer şi Larry L. Watts şi sunt convins că va descoperi cât de vinovată a fost monarhia, camarila, guvernele şi o parte din elitele culturale româneşti între   1927 şi 1947. Întâi, au privit cu superficialitate şi nepăsare  propaganda, manifestările şi acţiunile subversive ale  iredentismul şi revizionismul ungurilor (asemenea celor din prezent, n.r.). Al doilea, serviciile româneşti de informaţii le-au adus la cunoştinţă reţeaua, conexiunile şi centrii iredentismului din România şi străinătate, dar au rămas fără reacţie, decizie sau au schiţat doar ambiguităţi verbale. Regele Carol era obsedat cum să lichideze mişcarea naţional-creştină legionară şi împreună cu lacheii lui au  trecut la arestarea şi asasinarea conducătorilor şi personalităţilor marcante ale Mişcării Legionare, dar nu l-a preocupat şi nu a dispus, cum ar fi trebuit, începerea unei campanii de contracarare, pe plan intern şi internaţional, a propagandei anti-româneşti a ungurilor revizionişti. Dacă regele nu a dat tonul, nici guvernele lui nu au deschis gura. Diplomaţia romanească, cu puţine excepţii, a sesizat şi semnalat formal şi anemic acţiunile şi propaganda ungurească, fără  să contracareze cu documentaţia istorică şi demografică pe care o aveam, dar nu a fost folosită. Trebuia, dar nu s-a făcut, să fie invitaţi în România toţi ziariştii şi scriitori străini care ne acuzau prin presă, radio, tipărituri de discriminare şi opresiune a minorităţilor conlocuitoare, să se informeze la faţa locului. Revin la nefastul rege, care, atunci, când s-a aflat în vizită la Hitler a fost interesat doar de poziţia cancelarului faţă de Mişcarea Legionară, nu de revizionismul lui Horthy care venise, cu clopul în mână, la Hitler pentru Transilvania. Mai departe cunoaşteţi istoria…

Superficialitatea şi delăsarea autorităţilor române ani de zile în această majoră problemă au dus la Dictatul de la Viena. Atunci, în al doisprezecelea ceas s-au trezit, speriaţi.

S-au trezit degeaba. Aşa se vor trezi într-o zi şi actualii guvernanţi.

 

A treia campanie transilvăneană  1944-1946 (paginile 141-189)

 

Ianuarie 1943 a fost placa turnantă a frontului în Rusia. Contraofensiva Armatei Roşii a fost nimicitoare pentru armatele germane, italiene, române şi ungureşti. Germanii au pierdut 450.000 de combatanţi la Stalingrad iar Ungaria aproape 150.000 la Voronej pe Don. Din acel moment conducătorii Ungariei au căutat portiţe de ieşire din război, dar să nu piardă teritoriile câştigate prin arbitraje. Serviciile speciale şi diplomaţia ungurească au căutat, cu asiduitate şi reuşit, să se apropie de Moscova prin legăturile comuniste rămase de la Bela Kun, prin  fabricarea unor falşi comunişti de conjunctură, prin manipulări parşive şi delaţiune.

Baronul transilvănean Ede Atzel, comandantul Rongyos Garda (Garda zdrenţuroşilor) cea mai reacţionară şi brutală formaţiune anti-românească, era unul dintre oamenii de încredere a lui Horthy, şi a fost trimis la Moscova, în secret, unde a luat contact cu şeful  spionajului militar, generalul Feodor Kuzneţov şi în schimbul informaţiilor militare pe care i le-a dat, a obţinut asigurări că Armatei Române nu i se va permite ocuparea Nord Vestului Transilvaniei, şi în plus, administraţia, poliţia şi jandarmeria ungurească nu va fie înlocuită cu una românească. Fără îndoială, pentru asemenea asigurări baronul revizionist a dat multe informaţii militare despre armatele germane şi române, cu care cele ungureşti în acel moment, erau aliate pe frontul din Rusia. Ulterior Horthy a trimis un general în fruntea unei delegaţii la Moscova  pentru un armistiţiu iar sovieticii au aprobat cu satisfacţie acordul Kuzneţov- Atzel anterior.  

Aşa s-a făcut istoria, nu cum au scris-o unii şi alţii, iar ceea ce a urmat a demonstrat din plin acordul Kuzneţov – Atzel după 23 August 1944, când regele Mihai a dat pe mâna ruşilor pe Mareşalul Ion Antonescu şi Armata  Română, indubitabil exemplu de trădare a ţării. Larry L. Watts citează din Armata Roşie în România: „…într-o întâlnire de 15 minute de la Târgu Mureş, pe data de 11 noiembrie 1944, autorităţile militare sovietice au înlocuit fără multe vorbe administraţia românească proaspăt instalată şi le-a ordonat să elibereze întreg teritoriul Transilvaniei”. Citiţi dragi compatrioţi, şi adăugaţi că, în acel moment Armata Română împreună cu armata sovietică eliberatoare luptau împotriva fasciştilor germani şi aliata lor, viteaza armată ungară!! Şi faceţi şi diferenţa între energia şi căile ungurilor pentru obţinerea  Transilvaniei şi nepăsarea Regelui Mihai, care la Bucureşti benchetuia fără ruşine cu generali ruşi şi proaspeţii lor comunişti aduşi drepţi consultanţi. În acelaşi timp la Cluj, Miklos Goldberger instalat de sovietici în fruntea comitetului regional al comuniştilor acuza noua administraţie română ca fiind colonizatoare, reacţionară şi fascistă ceea ce armata eliberatoare sovietică nu va admite, şi pretindea că proletariatul maghiar şi român solicită o Transilvanie independentă, care având o frontieră comună cu URSS ar putea fi şi ea inclusă. Orice, numai Transilvania să nu aparţină României, iar Moscova prin Teohari Georgescu a transmis că Transilvania nu poate fi recâştigată decât ca parte constitutivă a Uniunii Sovietice. Până şi Gheorghe Gheorghiu Dej a dezaprobat vehement această hotărâre, numai Regele Mihai se ţinea de coada comuniştilor, începuse mai de mult cu Dolly Chrissoleghos pupila Anei Pauker şi a lui Emil Bodnăraş. Şi toate acestea au fost numai începutul instalării unui protectorat sovietic în Transilvania, administrat de unguri, protectorat temporar până la înglobarea Transilvaniei în sânul marii familii a popoarelor sovietice, era începutul unei noi dictaturi comuniste, anti-româneşti, în timp ce Armata Română era folosită de Stalin şi Molotov drept carne de tun în Hungaria şi Cehoslovacia pentru gloria Armatei Roşii, a Moscovei.

În acelaşi timp în Transilvania de Nord, peste care trecuse frontul şi Horthy fuse îndepărtat de la conducerea Ungariei, toţi horthiştii transilvăneni au devenit comunişti, mari comunişti, pe cât de mari hothişti au fost!! Şi astfel, la  începutul anului 1945 la Cluj, au format un parlament  comunist, independent pentru Nordul Transilvaniei Liber şi Independent. În Maramureş, ucrainenii cu complicitatea comandamentului sovietic din zonă, au cerut anexarea  Sighetului şi a unei părţi a Maramureşului la Ucraina ameniţând majoritatea românească în caz de refuz cu arestarea, deportarea sau moartea! 

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni că de duşmani mă păzesc eu  zic şi românii, cum zic şi alte naţii prin Europa.  Din nefericire, Dumnezeu nu ne-a ferit de prieteni, ba mai mult a râs de noi când a auzit că îi numim eliberatori!! Cât priveşte, cum ne păzim noi de duşmani, să nu mai vorbim că e tristeţea pe pământ. Cine nu crede să citească istoria românilor de la Carol al II-lea şi fiu-său, Mihai, până acum, sub Iliescu, Constantinescu, Băsescu.   

            ***

Larry L. Watts  şi după aceste trei perioade transilvane continuă etalarea adevărurilor istorice despre prietenul cel mare, URSS, şi prietenul mai mic, Ungaria, în care cel mare ne ţine de gât iar cel mic ne dă picioare-n cur, iar noi înghiţim totul mioritic. Aşa a fost sub Carol şi Mihai, aşa este şi după 1989 sub Iliescu, care a recunoscut Basarabia ca stat independent în loc să sprijine reunificarea cum au făcut germanii între ei, Constantinescu, tras de nas de Adrian Severin, a cedat Nordul Bucovinei cu românii bucovineni cu tot, cât despre Băsescu pentru nişte amărâte de mandate de preşedinte de Cotroceni lasă udemereul să taie şi spânzure cum vor ei în România. Aceşti trei preşedinţi au atins cea mai abjectă formă de laşitate. Pe lângă ei, Dej (în 1964), şi mai ales, Ceauşescu (începând cu 1968) au fost  nişte patrioţi incontestabili ai României. Fac această comparaţie cu mâhnire, dar aceasta este un adevăr istoric.    

(Decembrie 2011, Winnipeg – Canada)

 

PS. După război, englezii şi francezii, cu americani cu tot, au spus: fereşte-ne, Doamne, de prieteni… Au spus-o degeaba şi târziu, i-a costat treizeci de ani de război rece cu marele lor prieten de la răsărit, URSS-ul, şi încă nimic nu-i sigur, cu o singură excepţie: restul e îndoielnic!! 

Relaţiile dintre Regele Mihai şi Mareşalul Ion Antonescu

 

Autor: Ioan Ispas (Delaware, SUA)

 

În 25 octombrie 2011 Regele Mihai împlineşte vârsta de 90 de ani. Monarhişti sau republicani să-i urăm conform tradiţiei româneşti La Mulţi Ani! Dar de numele Regelui Mihai este legat indisolubil cel al Mareşalului Antonescu pus astăzi pe nedrept sub obroc.

Istoricul Petre Ţurlea în cartea sa „Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu“ apărută în editura SemnE în anul 2011 face o analiză a relaţiilor dintre aceste două personalităţi ale României. S-au scris multe lucrări despre cele două personalităţi, fiecare autor încercând să scoată în evidenţă meritele unuia sau altuia, funcţie de simpatia sa. Cartea d-lui Petre Ţurlea m-a impresionat atât prin valorificarea unor documente de arhivă mai puţin cunoscute cât şi prin grija cu care trage concluziile doar după ce prezintă toate variantele legate de evenimentul respectiv. Din această cauză lucrarea sa este convingătoare, permite cititorului să-şi facă o imagine corectă asupra acţiunilor celor doi şi demolează stereotipuri cu care am fost intoxicaţi.

De exemplu s-a vehiculat mult timp ideea că Mareşalul Antonescu s-a purtat arogant cu Regele Mihai, ignorând-ul, neconsultându-l în treburile ţării, rezervându-i un loc secundar. Această idee este infirmată de autor, care dovedeşte cu documente că Mareşalul Antonescu a fost un monarhist convins¹ şi a făcut eforturi deosebite pentru a reabilita imaginea Coroanei, grav deteriorată de comportamentul Regelui Carol al II-lea. Importanţa pe care a acordat-o monarhiei rezultă şi din raportul Înfăptuirile Guvernului din 31 decembrie 1940, unde realizarea cea mai importantă a primelor patru luni a Guvernului Antonescu este prezentată ca fiind “Consolidarea Dinastiei şi repunerea ei pe un înalt plan moral“ (pag.142). De altfel chiar din 6 sept.1940 când  Regele Carol al II-lea a fost obligat să abdice, iar viitorul Rege Mihai la cei 19 ani ai săi era atât de speriat de răspunderea pe care trebuia s-o poarte încât voia să plece împreună cu tatăl său, Generalul Antonescu putea să declare abolirea monarhiei, dar nu numai că nu a făcut-o dar a avut grijă ca să nu fie asasinat fostul rege, care dacă s-ar fi întâmplat ar fi afectat grav relaţiile cu tânărul rege. În toate cuvântările sale sau proclamţii l-a menţionat pe rege, a dispus ca-n toate locurile publice să fie afişat portretul regelui, i-ar după începerea războiului numele regelui apare în toate comunicatele referitoare la victoriile armatei române pe câmpul de luptă. Sunt prezentate numeroase telegrame de felicitare reciproce cu prilejul unor zile importante sau ca urmare a victoriilor de pe front.

În emisiunile postului  Radio România numele regelui era menţionat foarte des în emisiunile de ştiri militare sau civile. Emisiunea săptămânală „Ora ostaşului” difuza constant, începând cu 24 martie 1941, „Crezul ostaşului” care începea cu: „Cred în Regele nostru, în Conducătorul Ţării şi în Veşnicia Neamului Românesc “. (pag.159)

Jurământul ostaşilor începând cu aprilie 1941 era astfel formulat: „În numele lui Dumnezeu atotputernic eu … jur credinţă Naţiunii, Regelui şi Statului român. Jur credinţă şi supunere Conducătorului statului” (pag.160).

Prin grija Ministerului Propagandei Naţionale s-a întocmit o biografie elogioasă a tânărului rege care a fost trimisă la ambasadele României pentru a fi răspândită în lume.

Relaţiile personale între familia regală şi familia Antonescu au fost foarte bune şi sincere în cursul anilor 1940-1941, când documentele citate consemnează vizite particulare reciproce la Castelul Peleş şi la vila din Predeal a Mareşalului.

Pe linia consolidării imaginii luminoase a tânărului rege în contrast cu cea malefică a tatălui său este şi publicarea în presă şi citirea la radio, în 1941, scrisorii din 25 decembrie 1925 a  Reginei Maria către prinţul Carol.

Tot pe linia consolidării monarhiei şi a aproprierii de rege a fost şi iniţiativa din 6 septembrie 1940 a  Generalului Antonescu de a rechema în ţară pe Regina Mamă Elena, plecată cu opt ani în urmă din cauza Elenei Lupescu. În plus mai dorea să-l ferească pe tânărul rege de influenţe negative şi să-i fie cineva apropiat care să se ocupe de perfecţionarea educaţiei sale neglijată de tatăl său. Petre Ţurlea prezintă contrastul dintre ieşirea lui Carol al II-lea din ţară culcat pe podeaua vagonului pentru a se feri de gloanţele trase de legionari şi primirea triumfală a Reginei Elena, în aceeaşi gară Jimbolia, la numai o săptămână.

În perioada anilor 1940-1941, a fost totuşi un moment de cumpănă în relaţiile dintre Regele Mihai şi Generalul Antonescu, în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941. În 19 ianuarie 1941, duminică seara la ora 18, Generalul solicită o audienţă la Rege, pentru a-l convinge să nu intervină în conflictul cu legionarii. Totuşi în 21 ianuarie 1941, în timpul rebeliunii, Regele Mihai, însoţit de aghiotantul regal maiorul Mircea Tomescu şi un emisar trimis de Horia Sima, încearcă să ajungă cu automobilul la Bucureşti. Condica palatului, consemnează pentru 23 ianuarie 1941: „M.S. Regele a plecat cu automobilul spre Bucureşti, dar s-a înapoiat de la Câmpina din sfatul d-lui general  Antonescu “ (pag. 145). Nu s-a făcut publicitate despre incident, opiniei publice servindu-se varianta concordiei perfecte între Rege şi General.

Ca argument al ignorării regelui este adus şi momentul 22 iunie 1941, când Generalul ordonă trecerea Prutului fără să-l informeze în prealabil. Pe lângă argumentul păstrării secretului adus de autorii pro Antonescu, Petre Ţurlea demonstrează că un alt motiv a fost cel al protejării Regelui şi păstrarea sa ca rezervă neimplicată în cazul că războiul de eliberare al Basarabiei şi Bucovinei ar fi eşuat. Această ipoteză este confirmată de comportamentul Mareşalului din  1943. După ce analizează mai multe documente Petre Ţurlea conchide: „Se poate remarca din partea lui Ion Antonescu, în a doua parte a lui 1943, o anume îndepărtare voită de Mihai. Fiind monarhist convins, cel mai probabil nu dorea să-l asocieze, în ochii opiniei publice, cu insuccesele tot mai dese de pe front, pentru a nu-i scădea prestigiul. Astfel, îl disocia şi în ochii sovieticilor de efortul de război românesc împotriva lor. Prin urmare, le oferea inamicilor României din acel moment – Puterile Aliate –posibilitatea de a dispune de un partener de discuţii; Mihai era transformat în „soluţia de rezervă” a Ţării “ (pag.232).

Un alt subiect controversat este cel al continuării războiului dincolo de Nistru. Astăzi regele Mihai declară că n-a fost de acord cu războiul dincolo de Nistru, dar nu există nici un document care să consemneze această atitudine. Sunt consemnate în schimb vizitele din Transnistria şi pe frontul din Crimeea din  august 1941 ale Regelui Mihai. Dacă nu era de acord de ce s-a dus în acele vizite dincolo de Nistru? Sau de ce nu a făcut grevă regală, cum întreabă d-nul Corneliu Florea într-un articol recent?²

O răcire se produce în 1943, când pe fondul insucceselor militare şi a dorinţei camarilei de a a avea un rol mai important, curentul ostil întreţinut la palat de Ioan Mocsony-Stârcea (secretar particular al regelui şi şeful Casei Civile din 1941), care-l bârfea constant pe Mareşal în faţa Regelui este tot mai puternic. În urma informaţiilor primite pe mai multe căi, Mareşalul Antonescu cere un raport privind relaţiile dintre Casa Civilă şi Casa Militară a Curţii Regale de la col. Ion Codreanu. O copie a acestui raport confidenţial este sustrasă şi trimisă regelui, care furios face mai multe adnotări pe marginea documentului, prima fiind: „Nimeni din Curtea mea n-are voie să raporteze în afară şi nici să informeze”, iar ultima: „În rezumat, col. Codreanu nu mai poate rămâne şeful Casei Militare” (pag.219). Regele în aceeaşi zi, 27 februarie 1943,  trimite documentul cu adnotările sale la spitalul unde era internat col. Codreanu în urma unei operaţii. Antonescu răspunde, în 6 martie 1943, cu o lungă scrisoare regelui, arătând că guvernele trebuie să ştie ce se petrece la curţile suveranilor pentru „a îndruma cu tact şi respect pe suverani, pe căile dictate de interesele superioare ale Statului, cât şi pentru a-i împiedica – atunci când a fost cazul – de a face erori care pot duce, cum au dus în nenumărate cazuri peste tot şi recent la noi, la catastrofe, nu numai Coroana, dar şi Naţia.“ (pag.221). Regele nu ţine cont de avertisment şi impune ca şef al Casei Militare chiar pe Ioan Mocsony-Stârcea, cel pe care-l criticase col. Codreanu, care apoi va face rocada cu generalul Sănătescu promovat şef al Casei Civile de către Ion Antonescu, ca o compensaţie pentru pierderea col. Codreanu.

În privinţa controvesatului act de la 23 august 1944, Petre Ţurlea dovedeşte, pe bază de documente, că rigiditatea³ lui Ion Antonescu, invocată de unii „drept cauză a loviturii de Stat împotriva lui, nu se susţine; Mareşalul a colaborat cu Opoziţia pentru ieşirea din război, ieşire pe care o dorea, însă, alături de Aliaţii occidentali , nu de ruşi. Se adaugă şi exploatarea altor căi diplomatice, inclusive una directă cu URSS, prin Stockholm“ (pag. 291). În acest sens reproduce Memoriul Mareşalului Antonescu, redactat în franceză⁴, trimis Aliaţilor pe căi diplomatice, prin Ankara, în ianuarie 1944⁵. Iată câteva din motivele pentru care Ion Antonescu nu dorea ieşirea din război alături de ruşi: „A face şi noi gestul Italiei, înseamnă a înlesni ruşilor ca la braţul nostru să intre în Ţara noastră, în Balcani şi în Europa Centrală. Acesta este rolul istoric care se rezervă României ca răsplată a trădării sale faţă de un aliat care a salvat-o într-un moment foarte critic al al existenţei sale, când nimeni nu i-a dat, fiindcă nu a putut să-i dea, nici un ajutor? Dar cine garantează României că ruşii odată intraţi cu concursul propriei noastre Armate, pe teritoriul nostru nu vor face şi aici ceea ce au făcut în Ţările Baltice: administraţie sovietică, guvern de muncitori: plebiscit şi act de adeziune la republicile sovietice, (…) Când eventual  trupele anglo-americane vor veni la Dunăre, trupele române nu le vor ieşi înainte pentru a le combate, ci se vor găsi toate la Nistru pentru a opri înaintarea rusească. Credem că aceasta este misiunea care trebuie să se rezerve Ţării noastre în această tragedie a Europei şi a Lumii… Totuşi anglo-americanii să fie siguri că dacă germanii ar face un act de agresiune în contra Ţării noastre, sub orice pretext, Armata noastră va lupta şi în contra lor, oricare ar fi riscurile.” (pag.290)

La 23 august 1944 are loc ultima întâlnire între regele Mihai şi Mareşalul Antonescu.

Drept mulţumire pentru că s-a zbătut pentru întărirea monarhiei şi promovarea unei imagini luminoase a tânărului rege, acesta îl arestează pe Antonescu şi-l dă pe mâna comuniştilor⁶, iar aceştia la ruşi. Este un caz unic în istorie când un rege îşi arestează comandantul armatei ca să-l predea duşmanului cu care se lupta.

O altă problemă pe care o clarifică Petre Ţurlea este dacă Ion Antonescu a făcut sau nu cerere de graţiere. Unii istorici încearcă să-l disculpe pe rege pe motiv că Ion Antonescu fiind foarte orgolios a refuzat să ceară graţierea. Este prezentată însă copia xerox a împuternicirii din 17 mai 1946 dată de Ion Antonescu avocaţilor săi pentru a redacta cererea de graţiere (pag.424). De asemenea în tabelul cu cererile de graţiere, înaintat de ministrul Justiţiei regelui, pe primul loc apare numele Ion Antonescu (pag. 421). Regele Mihai a încercat înainte de proces să obţină de la aliaţi ca Mareşalul Ion Antonescu să fie judecat la Nürnberg, ca executarea lui să nu fie legată de numele său, dar n-a reuşit⁷. Motivul pentru care nu l-a graţiat a fost că spera ca făcându-le pe plac comuniştilor va reuşi să-şi salveze tronul. Este acelaşi motiv pentru care n-a făcut nimic pentru salvarea din închisori a liderilor PNŢ. Din acelaşi motiv n-a cerut niciodată eliberarea din lagărele sovietice a prizonierilor de război români.

Într-o frază Petre Ţurlea conchide: „Regele Mihai s-a adaptat mereu împrejurărilor, chiar când adaptarea era condamnabilă moral” (pag.332). Şi… „Ion Antonescu a fost omul de sacrificiu necesar pentru români în perioada războiului. Şi a fost conştient de acest rol al său, având convingerea că pentru dăinuirea unui popor, sunt de acceptat momente de sacrificiu personal sau colectiv⁸”. (pag.334).

Am selectat doar câteva dintre aspectele controversate ale relaţiilor dintre Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu, lucrarea respectivă clarifică şi altele mai puţin dezbătute⁹. 

Petre Ţurlea trage o concluzie la final: „Raporturile dintre Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu reprezintă o pagină de istorie importantă care trebuie cunoscută. Şi o constatre: amândoi au vrut ca viitorul să le asigure o statuie, dar numai unul din ei, Ion Antonescu, o şi merită¹⁰”.  

(Delaware, octombrie 2011)

***

1. Nu l-a criticat niciodată pe rege, exceptând ultima convorbire cu soţia şi mama sa, după ce a aflat că i-a fost refuzată graţierea, când a spus: „Regele este un monstru moral, într-o lună îşi va pierde Tronul” (pag.324).

2. Extemporale despre un ex-rex publicat în Curentul Internaţional nr.513, sept.2011.

3. Într-un interviu televizat regele Mihai a răspuns la o întrebare că l-a arestat pe Antonescu pentru că n-a vrut să semneze armistiţiul cu ruşii. Dacă reporterul nu era obedient ar fi întrebat dacă exista un armistiţiu negociat de Curtea Regală cu ruşii pe care Antonescu ar fi refuzat să-l semneze. Ar fi fost interesant de aflat ce i-a cerut de fapt să semneze. Se ştie că armistiţiul s-a semnat trei săptămâni mai târziu şi că de fapt Curtea Regală n-a negociat ninic cu ruşii, regele minţind populaţia.

4. Limba franceză era limba folosită în diplomaţie şi era cunoscută de Antonescu.

5. Memoriul era un răspuns la întrebarea generalului american Tindal pusă ataşatului militar col. Teodorescu: „care ar fi aportul de colaborare al Armatei române, cu trupele anglo-americane-turce în cadrul unor eventuale operaţiuni în Balcani în primăvara anului 1944“. (pag.288).

6. Comuniştii au ajuns la Curtea Regală la sugestia liderilor ţărănişti şi liberali, care sperau că aceştia vor avea un succes mai mare pe lângă sovietici în apărarea intereselor României. A fost o greşeală catastrofală pentru că aşa au avut acces la rege agenţii NKDV, cel mai cunoscut fiind Emil Bodnarenco (Bodnăraş). Cunoscând ce intenţie are Curtea Regală ca urmare a informaţiilor trimise de Emil Bodnarenco, ruşii au tărăganat negocierile de la Stokholm. Neagu Djuvara într-un interviu televizat afirma că Antonescu a tărăganat pentru că l-a trimis pe el, cu trenul, la Stokholm cu ultimele propuneri, în loc să le trimită printr-o telegramă cifrată, astfel s-au pierdut 24 de ore. Se poate afirma că actul de la 23 august 1944 a fost o strălucită operaţiune a NKDV-ului a cărui unealtă involuntară a fost regele Mihai. Stalin a apreciat aportul regelui Mihai şi l-a decorat cu ordinul Pobeda. Dacă ruşii sunt recunoscători şi astăzi regelui Mihai pentru 23 august, noi, românii, nu avem nici un motiv pentru care să-i fim.

7. Aliaţii occidentali şi rudele imperiale nu l-au ajutat, iar ruşii aveau cel puţin două motive ca Ion Antonescu să nu ajungă la Nürnberg:

a) exista riscul să nu fie condamnat la moarte.

b) se pierdea un prilej de compromitere în faţa românilor a regelui Mihai.

8. Colonelul pensionar Olteanu trimite în 2 iunie 1944  drept cadou Mareşalului Antonescu, cu prilejul zilei de naştere, un document a lui Ion Vodă cel Cumplit, scris într-un moment greu, în care voievodul se adresa astfel boierilor: „Dragii mei boieri şi iubitele mele slugi. Greul de astăzi întrece toate grelele de mai înainte… Cugetaţi şi alegeţi: Supunându-ne orbeşte vrăjmaşului nostru, vom pieri desigur şi vom pieri ca nişte mişei; sculându-ne asupră-i, chiar de nu vom izbuti – pentru păcatele noastre – tot vom avea mângâierea de a pieri bărbăteşte…“ Răspunsul de mulţumire al Mareşalului Ion Antonescu, datat 12 iunie 1944, este următorul: “Iubite Olteanu, Mulţumesc pentru darul trimis. El este de actualitate. Sunt atâţia oameni uşurateci care se gândesc la capitulare. Dacă Poporul nostru ar fi capitulat cu aceeaşi uşurinţă în decursul veacurilor, astăzi am fi orice numai români nu. Cu bune sentimente, Mareşal Antonescu “ (pag.334)

9. Pentru cei interesaţi să procure lucrarea lui Petre Ţurlea, respectiv altele, o pot face accesând site-ul www.semneartemis.ro

10. În Timişoara există un bust al Regelui Ferdinand  în Piaţa Operei şi unul al Regelui Mihai în faţa clădirii Universităţii de Medicină şi Farmacie. Dacă Regele Ferdinand ar merita o statuie, bustul Regelui Mihai ar trebui să fie alături de bustul lui Emil Bodnăraş.