DINCOLO DAR TOT AICI

Posted by Stefan Strajer On December - 18 - 2010

“DINCOLO DAR TOT AICI”

Autor: Doina Popa

(Dexter, Michigan, USA)

Personalitate marcantă în lumea literelor româneşti, scriitorul Cornel Cotuţiu îşi investeşte talentul şi inteligenţa în volume de prozǎ şi publicistică oferindu-ne din nou cu neastâmpǎrul şi generozitatea binecunoscute o carte despre şi pentru românii aflaţi în preajma sa sufleteascǎ şi nu numai, despre fapte si stări socio-politice bine studiate cu ochiul sǎu de fin observator şi profesionist al cuvântului.

Volumul I a apǎrut în decembrie 2008 la  Casa Cărţii de Ştiinţǎ Cluj-Napoca unde îl regăsim pe autor în calitate de personaj, comentator, interpret neobosit, în ritmul alert al cǎutǎtorului, cercetǎtorului de suflet romanesc. Cǎlǎtoria şi şederea sa în spaţiile locuite de români devine o investigare permanentǎ a condiţiei românului de pretutindeni rǎmânând sufleteşte, în preajma sintagmei “La Noi” adicǎ “Acasǎ”, oriunde se aflǎ.

Volumul II al acestei geografii sufleteşti a apǎrut în toamna acestui an 2010, la Editura Eikon, Cluj-Napoca, un volum dens de aproximativ 343 de pagini, împǎrţit în opt capitole cu titluri sugestive presǎrate cu ilustraţii elegante, relevante, semnate de graficiana Georgiana Cotuţiu.

Foto. Autorul… Cornel Cotutiu

Autorul distruge graniţele cu inteligenţǎ şi talent cǎutându-şi preajma sufleteasca pretutindeni unde trǎiesc români , fie în ţarǎ sau dincolo de fruntariile ei, peste mǎri si ţǎri, ademenindu-i sub aceeaşi corolǎ matricialǎ numitǎ “La Noi”(adicǎ pretutindeni).

Talentul l-a consacrat pe scriitorul Cornel Cotuţiu cu acel dar al observaţiei lucide care pǎtrunde infinitezimal în arterele realitǎţii, cu darul cǎutǎtorului de pretexte pentru transmiterea propriilor reflecţii conducându-ne vioi într-un labirint de zone geografice, istorice, spirituale, disparate cu abilitate de ghid consacrat, printre nedumeriri, doruri, speranţe, taine, fiecare carte a  scriitorului însemnând o înnoire spiritualǎ.

Spirit efervescent, Cornel  Cotuţiu este unul din câştigtorii alergǎtorilor de cursǎ lungǎ în maratonul literar oferind mereu încredere  în puterea sa de creaţie.

În structura artisticǎ a scriitorului, prozatorul si jurnalistul îşi disputǎ întâietatea… Dupǎ fiecare cǎlǎtorie întreprinsǎ apar note în care, dincolo de aspectul recreativ sunt redate experienţe existenţiale demne de un specialist sociolog.

Pe parcursul întregului său serial, autorul rămâne constant în atitudinea faţă de guvernanţi, preşedinte şi liderii maghiari încolţindu-i cu “un dinte de lup singuratic” şi luând în derâdere orgoliile, prostia şi lichelismul.

Volumul se deschide cu capitolul închinat “rebelilor”urmǎrind “Obiectivul“ N.Steinhartdt şi personalitǎţi ca Anton  Raţiu şi Ioan Vǎlean, ce nu vor înceta sǎ existe în arealul românesc.

Cu ironie si sarcasm “securea cu rotile” a scriitorului înfierează “constituţia bâlbâită”, “prostia fudulǎ”, incompetenţa, justiţia, adulterul, îmbogǎţiţii peste noapte, toate regǎsindu-se în proza şi dramaturgia  lui Ion Luca  Caragiale,  ubliniind cǎ “trǎim acum ca şi atunci o lume pe dos”. Cornel Cotuţiu ne propune pentru proiectul de spectacol caragelian personaje precum: Ion Iliescu, Victor Ciorbea, Gelu Voican Voiculescu, Mona Muscǎ, Virgil Mǎgureanu, Traian Bǎsescu, Corneliu Vadim Tudor, Marko Bela, Elena Udrea, Emil Boc, Dinu Patriciu si alţii. Considerând cǎ “la români eternitatea nu e eternǎ”, ar trebui sǎ-l investim pe I.L. Caragiale în funcţia de “Preşedinte de onoare pe veci al României”.

În capitolul “Nu uitǎm, deci nu putem ierta” autorul propune cititorului sǎ judece dacǎ am ajuns sau nu va trebui mult sǎ ajungem la starea de “stat eşuat” judecând dupǎ ce simţim pe pielea noastrǎ de 20 de ani încoace, când românii suferǎ de boli devastatoare  colorate în verde, brun, roşu iar acum, de cancerul portocaliu cu focarul la Cotroceni.

Cornel Cotuţiu face o retrospectivǎ usturǎtoare a ceea ce se întâmplǎ pe spinarea acestui nefericit popor, pe care se experimenteazǎ tot felul de formule politico-administrative într-o democraţie originalǎ. Nu iartǎ nici “confortul minoritǎţilor printre mǎslinele mioritice “în secvenţe ca: “Vina de a fi fost români”; “Obrǎznicii ude mereu” sau “obrǎzniciile de soacrǎ acrǎ” ale unor demnitari maghiari din ţarǎ şi peste hotare dar nu a

ungurului de rând sau a intelectualului lucid.

Mânuind cu dexteritate lingvisticǎ incredibilǎ condeiul printre informaţiile primite cu inteligenţǎ  ne prezintǎ opiniile legate şi de cele douǎ capete existenţiale: vârsta senectuţii şi a tineretului, lǎsate sǎ pluteascǎ într-un “abur de nechezol politic, guvernamental, parlamentar, administrativ”.

În capitolul “Dincolo dar tot aici”, scriitorul urmǎreşte drama românului care-şi încearcǎ existenţa pe alte meridiane, preocupat fiind atât de soarta limbii romane cât şi de procesul de asimilare într-un slalom literar printre “prejudecǎţi şi capricii” şi “întâmplǎri româno-româneşti” trecând prin condeiul sǎu  destine –  de la omul de rând şi pânǎ la monarhi, scriitori, politicieni, regizori, actori, cǎutând  identitatea românească în aceastǎ lume clǎditǎ pe imperativul banului.

Interviul inserat ni-l dezvaluie pe Cornel Cotutiu – om/scriitor/profesor – cu preocupările diurne, opinii si proiecte în curs de desfasurare.

 “Când te afli în cǎlǎtorii sau popasuri, apoi scrii despre ele, aşadar te încredinţezi cuvântului, ca prin cuvânt să rămânǎ ceva pentru alt timp – remarci, reminiscenţe, “scǎpǎri ale memoriei” ( ca şi cum altfel ai fost nedrept cu tine insuţi).”

1 Decembrie 2010 și cele trei ofense penibile

Posted by Stefan Strajer On December - 8 - 2010

1 Decembrie 2010 și cele trei ofense penibile

 

Autor: Cornel COTUȚIU

În istoria contemporană europeană nu s-a mai întâmplat ca un șef de țară să-și părăsească țara de Ziua Națională a țării, chiar dacă o împinge iresponsabil în prăpastie. Traian Băsescu își părăsește electoratul de mahala, care îl menține pentru a doua oară la Cotroceni, și de 1 Decembrie se duce să moțăie în sala unui banal Summit din Kazahtan.

Mai mult: Sfidând a mia oară Constituția României, ordonă la telefon, cu câteva minute înainte de ceremonialul obișnuit Zilei Naționale, ca onorul militar să îl primească nu președintele Senatului, precum glăsuiește Constituția, ci Nimicul de la Palatul Guvernului. Emil Boc, dacă nu ar fi cel mai penibil premier din istoria României, ar fi putut să refuze această ofensă adusă Constituției României, dar, trompetist cum e, desigur că s-a conformat; plus că a înghițit și huiduielile care îi erau pregătite nu lui ci lui Băsescu. Apropo de asta: Nu cunosc ca de Ziua Noastră Națională să se fi huiduit, ca acum – nu numai la București, ci în toată țara.

Prin urmare, lașitatea unui (zis) președinte de țară a fost dublată de un comportament ridicol al șefului guvernului.

Urmărind evenimentele și ecoul lor pricinuite de 1 Decembrie, mi-am zis în sinea mea: Băsescule, trage dictatura pe față! În acești ani de mahala românească, opresată de PDL, în cârdășie cu UDMR, aș vrea să nu dispar până la a trăi, efectiv, o nouă dictatură. Despre câteva dictaturi știu din cărțile de istorie, dar am trăit pe propria-mi piele și pe propriii meu neuroni, „dictatura proletaritaului” și cea din vremea ceaușistă. Mai vreau să apuc încă una! Hai, Băsescule, mai fă un pas și aruncă debila Constituție a României la canal!

Istoria omenirii poate confirma, rezumativ, că a fi dictator înseamnă a-ți face de cap, spre profitul celor care te adulează. Fă-o! Ai destui căței care să latre în consecință. Iar noi îți vom ridica omagii. Elena Udrea a intrat deja in Biblie, fiind considerată aducătoare de lumină, pe tine te vom socoti un adevărat Mesia, izbăvitor de mizeriile în care trăim!. Am doar o îngrijorare: acel cameleon, zis  ministru al armatei, are un elicopter disponibil încât la momentul necesar, să te ridice de pe acoperișul palatului Cotroceni?…

A treia penibilitate a fost produsă de acea caricatură de față bisericească numită Laszlo Tokes. A declara, în auzul planetei, că Ziua Națională a unui popor e zi de doliu pentru alt popor e uluitor, prin nesimțire! Dacă acest individ e popă, atunci eu sunt locomotivă. În mod firesc, logic, ar trebui să i se ridice cetățenia română și, eventual, exilat în Groenlanda (clima de acolo i-ar mai putea tempera neobrăznicia). Dar cine s-o facă? Băsescu? Boc? Blonda Elena? Roberta? Marko Bela? Uaaaau!

CARPE DIEM!

Posted by Stefan Strajer On November - 27 - 2010

CARPE DIEM!

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Mai zilele trecute îmi intitulam un articol (privindu-l pe Adrian Păunescu) cu o expresie latinească: „De mortius nil nisi bene.” Îmi pare acum potrivit să folosesc alta, în încercarea mea (riscantă) de a opina, ca un mod de atitudine civică.

Pentru cei mai puțin familiarizați cu crâmpeie din gândirea antică, cred că e potrivit să luminez sintagma din titlu:

În latină, „Carpe diem” înseamnă „Bucură-te de ziua de azi, folosește-te de ziua de azi.” E un vers dintr-o odă a faimosului poet latin Horațiu. Cuvintele acestea au căpătat o mare răspândire de-a lungul veacurilor, înțelese ca un îndemn de a culege („carpere” înseamnă „a culege”) roadele și bucuriile zilei de azi.

Ei bine, cred că Adrian Păunescu a venit pe lume, a trăit și s-a dus sub acest dicton,  asumat cu un orgoliu furtunos, cu o vanitate care nu a cunoscut scrupule, nici măsură.  Spuneam în textul anterior că în gândul înțeleptului din Sparta aș introduce un cuvânt, adică: Despre morți, deocamdată, numai de bine. Nu credeam că voi ajunge foarte repede să depășesc, temporal,  durata lui „deocamdată” în ce-l privește  pe cel recent trecut în lumea umbrelor. Hora  laudativă la adresa lui Adrian Păunescu, glăsuită de voci mediocre în mass-media românească, mai mult sau mai puțin mediocră, mă determină să mă delimitez de ele, riscând, deopotrivă, să cred despre mine că nu sunt un cabotin.

Iată, mai întâi, semnale, opinii, titluri din Mediafax (pentru unele având rezerve, pe altele împărtășindu-le):

Toți suporterii prezenți pe stadionul „Dinamo” s-au ridicat în picioare și au aplaudat imnul Craiovei (la meciul cu Universitatea Craiova, textul imnului fiind compus, se știe, de Păunescu).

Cărțile de poezie ale lui Adrian Păunescu – epuizate din librării, după moartea poetului (Mde! așa e la români).

Adrian Păunescu a lăsat în urma sa o avere de 3.700000 euro, plus bijuterii, obiecte de artă și conturi bancare (Săracu de el!).

O stradă din Chișinău ar putea purta numele lui Adrian Păunescu (Mai nou, am auzit că primarul satului Bârca umblă să schimbe toponimul, localitatea urmând a se numi Adrian Păunescu.; după cum se vede, cultul stalinist al personalității e încă vioi).

Ion Iliescu: „A.P. a devenit liderul generației lui de mari creatori” (Moșul Iliescu a uitat că „liderul”era fugărit de către bucureșteni în jurul hotelului Intercontinental, în zilele în care el, Iliescu, regiza cacealmaua sângeroasă din finalul lui decembrie 1989).

Patriarhul Daniel: „Cu tristețe am primit vestea trecerii la cele veșnice a lui A.P.” (Chestia cu veșnicia o va hotărî urmașii acestor ani urâți).

Kelemen Hunor: „A.P. și-a trăit viața cu greșeli omenești (puteau fi și greșeli animaliere? – n.n.), dar și cu generozități de înger” (În cazul acesta, mai e un pas și îl trecem… în calendarul creștin).

Mircea Dinescu: „Destinul lui A.P. e absolut dramatic. Și-a subminat destinul de scriitor.” (Să recunoaștem că e un fel de autocaracterizare).

Viorel Padima: ”Poet nu prea original și deci, în fond, minor – căci stilul său fusese descoperit și bătătorit hăt demult, de Bolintineanu, Coșbuc, Goga, chiar dacă admiratorii săi contigenți habar n-au ce înseamnă chestia asta, a unicității stilistice, în ordinea creativității fundamentale.”

Am revăzut scrisoarea deschisă pe care Laurențiu Ulici a publicat-o în 26 septembrie 1990, unde (eu folosesc acum un limbaj de stradă) îi propunea  „ciocu mic”. Neavând decența de a se retrage în umbră și cumpătare ( precum, de pildă, a făcut-o D.R.Popescu, ultimul președinte al Uniunii Scriitorilor din România ceaușistă), Adrian Păunescu s-a îmbățoșat în plan politic. A fost o sfidare sub același dicton: „Trăiește-ți clipa!” O asemenea atitudine publică (provenită din reflexe de cenaclul „Flacăra”) aduce foarte aproape de zicerea unui rege francez: „După mine, potopul!”

Apropo de  cei doi, Păunescu și Ulici. Un flașnetar folk, acum, culmea!  parlamentar (poate e semnificativ) îl numea pe cel recent dus pe lumea cealaltă „om de caracter”. Pardon! Laie Chiorul, lăutarul lui Goga, da, cred că va fi fost om de caracter, dar nu acest zdrăngănitor în fostul (așa-zis) cenaclul „Fleașcăra”., care a devenit un fel de anexă specială a „Cântării României”, unde se practica un fel de religie atee a dictaturii. Așa –zisul cenaclu era pentru A.Păunescu o posibilitate de a slugărnici dictatura ceaușistă, și care, în paralel, îi facilita manifestarea orgoliului său patologic.

În scrisoarea menționată adineaori, dreptul, cinstitul Laurențiu Ulici (ajuns ulterior el însuși președinte al Uniunii Scriitorilor, după circăraia practicată de Mircea Dinescu) se mira naiv, pe seama lui Păunescu, în felul următor: Cum de nu și-a dat seama că o dictatură nu poate exista „fără zidari”, că nomenclatura e sursa totalitarismului,, că regimul ceaușist nu numai că ne-a ținut în foame și frig, dar a urmărit distrugerea forței morale a neamului nostru, iar apoi, în lunile postdecembriste să încerci să găsești justificări și circumstanțe atenuante unui astfel de regim.

Cred că Ulici făcea pe naivul, știa destul de bine că imperativul existenței sale Păunescu l-a trăit copios: „Trăiește-ți clipa!”, iar după tine, potopul!

Moartea lui Adrian Păunescu a revigorat nevoia de superlative a românului trăitor în această vreme urâtă. Deopotrivă, s-a excitat o degradare a unor noțiuni, stări, morale, civice, de genul: „coloană vertebrală”, „patriotism”, „naționalism”, „poet național” etc. S-a atentat până și la cuvântul „poezie”.

Înțelesul cuvântului „poezie” e extrem de greu de priceput, precum acela de „femeie” sau „lumină”. Iar apropierea lui Adrian Păunescu de Mihai Eminescu e , pur și simplu, un sacrilegiu. E o ofensă adusă culturii române. Îmi voi aduce argumente, pentru această afirmație, în tableta următoare, dar încheind cu o afirmație a unui alt scriitor de curte ceaușească (Eugen Barbu): „Totul mă supără la acest poet în afară de poezia lui.”

„De mortuis nil nisi bene”

Posted by Stefan Strajer On November - 17 - 2010

„De mortuis nil nisi bene”

(Despre morți, numai bine)

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Mi-a venit în minte spunerea aceasta –  versiune latinească și românească -, în zilele acestea de omagii post-mortem și superlative generoase pricinuite de moartea lui Adrian Păunescu.

Ce favoare făcută celor curând dispăruți, ce delicatețe din partea antichității latine, atitudine împărtășită apoi de-a lungul mileniilor de nenumărate popoare – mi-am zis din nou, adică a nu știu câta oară.

Am avut însă inspirația să consult câteva dicționare și să mă edific, în consecință. Da, dictonul a fost răspândit în versiune latină, dar, de fapt,  el este de origine greacă (de altfel, latinii au preluat din cultura elinilor valori culturale – până la pastișă, uneori; de la zei, numindu-i altfel, până la patrimoniul paremiologic).  Zicerea din titlul meu aparține înțeleptului Chilon al Spartei (unul din cei șapte înțelepți ). Acesta considera că moartea absolvă pe oameni de toate păcatele și că, prin urmare, despre decedați e mai potrivit să vorbim în cuvinte binevoitoare.

De acord cu propunerea bătrânului Chilon, dar în formularea următoare: „să vorbim, deocamdată, în cuvinte binevoitoare.”

Așadar, mi-am spus că e potrivit să scriu, deocamdată, despre bardul de la Bârca în cuvinte (chiar) encomiastice, referindu-mă la ipostaza sa de jurnalier. Ei bine, consider că el se situează pe traseul ziaristic ridicat de Eminescu pe înălțimi profesionale de neegalat și căruia îi urmează condeieri excepționali ai presei scrise precum Arghezi, N.D.Cocea, Brunea-Fox, Camil Petrescu, G.Călinescu, Nechifor Crainic, Geo Bogza, Fănuș Neagu ș.a. Dar, pentru vremea postbelică românească cel mai mare a fost Adrian Păunescu. Nici un scriitor, ca gazetar, nu a avut „starea de spirit, de febrilitate devoratoare”, „de nebunie” (sunt cuvintele lui despre sine însuși), persuasiunea vulcanică, precum le-a trăit și le-a revărsat în dialogurile cu confrații, publicate mai întâi în „Luceafărul”, „Tribuna”, „Contemporanul” și strânse apoi în uriașul volum „Sub semnul întrebării”.

Ce m-a impresionat, privitor la această carte, sunt cei doi factori catalizatori ai demersului său: Omul este în acest univers un răspuns deja constituit, însă care își așteaptă întrebările necesare. Și: „ Dar fericirea mea n-ar fi întreagă dacă alături de ei (interlocutorii – n.n.), nu m-aș fi mărturisit eu însumi aici, întrebând.” Și a întrebat, uneori cu o virulență de îți făcea impresia că îl poartă pe conviv din corzi în corzi, provocându-l la răspunsuri neașteptate, pentru însuși intervievatul, tot timpul însă sub ochiul cenzurii-securistice.

Cât despre revista „Flacăra” și cenaclul respectiv, condiția politico-civică a lui Adrian Păunescu, despre măsura în care multe dintre poeziile sale sunt ori nu poezii, ci mai degrabă fulminante texte versificate, pe curând.

O revelație despre foștime

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2010

O revelație despre foștime

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Cuvântul „foștime” nu e (încă) menționat în dicționar. Oricum, până când lexicografii români îl vor lua în seamă, noi, de 20 de ani încoace avem a face cu foștimea, în nenumăratele ei ipostaze și posturi (acest ultim cuvânt e valabil, ca înțeles fie că accentul cade pe „o”, fie pe „u”). Vorba unei prietene: „Asta e realitatea, nu trebuie să mă trezesc pentru a o pricepe.”

Revin. Cine e foștimea? O adunătură/rețea de tipi isteți, lucrători în organisme de partid (unic) antedecembrist, în ministere, în organe de represiune, în diferite slujbe politico-administrative cu putere de decizie, de sus în jos, până la nivel de cătun. Iar acum au firme, au, în continuare, relații clientelare, unii au ajuns milionari, unii sunt deghizați în lucrători de pază și securitate. Vorba prietenei, nu trebuie să te trezești ca să constați că în România colcăie foștimea, de la Cotroceni, parlament și guvern până jos, la talpa țării, oameni cu aceeași mentalitate politruco-securistă, la fel de grosieră și mirositoare, în ciuda șpreiurilor demagogice cu care amețesc lumea cea de toate zilele.

Recent, în tren fiind (vehicol particular, după 45 de ani de carieră didactică, nu am decât o bicicletă), trecând de gara Dej, am dat cu ochii de una dintre clădirile (încă nedemolate) ale fostei fabrici de ciment. Pe fațada ei, pe o fâșie lată, între parter și etaj, se vedea distinct lozinca „Trăiască Partidul Comunist Român!” Litere de o jumătate de metru, groase, roșii. Am tresărit, apoi m-am amuzat cu tristețe.

Firește că în 1990 lozinca a fost văruită, acoperită. Și totuși… Și totuși, în ciuda spoielii, după 20 de ani literele au rezistat, au redevenit vizibile; ploaia, vântul, soarele le-au scos treptat la vedere. Mesajul ipocrit, cumplit, a răzbit.

În clipa aceea am avut, printr-un repede efort de conexiuni mentale, revelația: Așa a rămas și azi în reflexele, mentalitatea, comportamentul foștimii care foșgăie în primării, consilii județene, locale, în parlament, guvern, președinție, în (deghizata) Securitate; și își dau arama pe față cu un tupeu și o nerușinare robustă, sfidătoare, cu un  populism de veritabilă mahala balcanică.

O zi între bunăvoință și mitocănie

Posted by Stefan Strajer On October - 17 - 2010

O zi între bunăvoință și mitocănie

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Ceea ce fac pensionarii din Asociația de la Beclean (județul Bistrița-Năsăud), mai cu seamă acum, când guvernul vrea să le fure din buzunar un anumit procentaj din pensia lor, e foarte aproape de zicerea Monahului Delarohia: ”Să dai din ce nu ai.”

Acest gând creștin îi leagă de Congregația Inimii Neprihănite  „Casa Sfântul Iosif” de la Odorheiul Secuiesc  unde, acum câteva zile, un grup de pensionari s-au dus acolo (dar nu pentru întâia oară) nu cu mâna goală și nu din interese meschine, ci cu dragoste și bunăvoință pentru cei peste 130 de copii/adolescenți, proveniți din familii nevoiașe (dar nu numai) din cuprinsul României (ajunși aici după criterii străine de discriminare etnică, de sex și confesiune).

Nu sunt puțini kilometri până acolo, de aceea se obișnuiește un popas la ieșirea din Corund (o localitate vestită pentru ceramică populară), unde, pe terasa cu zeci de mese a hotelului restaurant ”Forgas”, pensionarii își scot din traistă de-ale gurii. Potrivit uzanței, cineva s-a dus să întrebe dacă ni se permite să ne așezăm pentru mâncare, asta presupunând, pentru doritori, și consumație din local: bere, suc, cafea, apă minerală ș.a. Persoana de la bar a acceptat, cu mențiunea (firească, de altfel) să lăsăm curat la plecare. Și ne-am așezat, scoțând din sacoșe ce a fost preparat acasă.

Din partea cealaltă, școlarii unui autocar – se vorbea ungurește –  tocmai se ridicau să intre în vehicolul parcat lângă trepte.

Abia am apucat să ne dorim unul altuia ”Poftă bună!”, când a apărut o fufă indignată, certându-ne pe o românească chinuită, să plecăm în 5 minute de acolo. Eram stupefiați. De ce să plecăm, câtă vreme ni s-a îngăduit șederea? Ea o ținea ca un papagal: Să plecăm, altfel, șeful o dă afară din slujbă. Insista isteric (deși, între timp a apărut și șeful și nici nu a luat-o în seamă). Noi, cu gura plină, cu îmbucătura nemestecată, ne strângeam farfuriile, pungile, lichidele, furculițele.

Am întrebat-o de ce micii excursioniști maghiari de alături au avut parte de alt tratament. Mi s-a strigat: „Pentru că au făcut comandă anticipată”. Anticipată? Cu urechea mea de dascăl de română am fost măgulit să aud din gura unei unguroaice țanțoșe neologismul românesc ”anticipată”. De fapt, ce vor fi comandat copiii? Nu era greu de observat că aveau fiecare preparate de la mămica. Eu, de acolo: ”Ce au comandat anticipat? Votcă, bere, ceai?”

Nu e prima dată când am constatat că în situații de isterie nu poate avea loc dialog.

La întoarcere spre casele noastre, în plină noapte, ne-am oprit la primul han, după intrarea în județul nostru. Tot pe motiv de foame și… sete. Am întrebat-o pe barmaniță dacă ne permite să poposim pe terasă, pentru a ciuguli ce ne-a mai rămas în bagaje. N-a avut nici o reținere. Și am stat acolo cât a fost nevoie, dar nu a apărut nimeni să ne alunge.

La un moment dat, am rostit o întrebare către grupul nostru: „De ce aici am fost tratați altfel decât acolo ?” Un moș hâtru a dat un repede răspuns: „Fiindcă aici ne aflăm în România”. Îl voi căuta să-l întreb ce trebuia înțeles prin aici.

Dacă guvernanții, Parlamentul român și Cotroceniul sunt atât de lași și meschini, acceptând de 20 de ani încoace șantajul UDMR-ului (aceasta însemnând nu colaborare, nu coaliție), așteptați-vă, cetățeni români, să nu puteți trece, în curând,  prin județele Harghita-Covasna decât cu pașaport. Fie că e vorba de tren sau de autoturism. Poate nu va fi nevoie, dacă veți fi cocoțați pe cal și cu o carne crudă sub șa… Veți avea norocul să fiți considerați urmașii înaintașilor lor. Dar carnea de sub șa va trebui să fie din trupurile românilor uciși la Ip și Trăsnea în 1940.

Ardelean fiind, pot constata pozitiv, totuși: majoritatea ungurilor din arealul românesc sunt oameni de bunăvoință. Ceilați se situează la categoria ”piszkos”, ”mocskos” – în psihic, în comportament, în cotidianul cel de toate zilele, garnisit cu „gulas” și ”palinka”.

Șeful gunoaielor și libertatea presei

Posted by Stefan Strajer On September - 14 - 2010

Șeful gunoaielor și libertatea presei

Autor:  Cornel COTUȚIU

Intelectual, cultural – e un pigmeu. Ca afacerist, îi merge bine – nu degeaba este șeful gunoaielor din București. Ca parlamentar, e necesar partidului pe care ba îl părăsește, ba îl împărtășește, revenind la sânul lui – precum fiul risipitor din Biblie; oricum, e un măscărici necesar pentru PDL-ul aflat în iminent naufragiu.

E limpede la cine mă refer: Silviu Prigoană.

Doamne, cum de se suportă alăturate cele două nume?! Adică: nobilul prenume din latinitate – Silviu -, cu Prigoană -, cuvânt de origine rusească și care mustește de semnificații (care de care mai… mirositoare).

Doar că Prigoană al nostru (brr!) face pe ”telectualul”, adică buchisește ceva în câte vreun ziar, ba e invitat pe la niște emisiuni tv., ca să dea un pic de coloratură de circ (prin conduită și agramatisme). Și uite-așa (desigur, comandă de la Cotroceni), băiatului i-a venit ideea (?) să inițieze o zicere legislativă (mde! e deputat) prin care ziarele și canalele tv. ar trebui cenzurate de un organ al statului. Care organ?  Desigur, Consiliul Național al Audiovizualului – CNA.

Musiu Prigoană vrea să salubrizeze presa românească, ceea ce ar însemna răstignirea ziarelor independente neaservite Puterii; de asemenea, ar însemna o… ”prigoană” asupra celor care mișcă în front. De ce? Pentru că acest CNA e alcătuit din indivizi numiți de partidul de la Putere. (Nu întâmplător inițiatorii, alături de Prigoană, sunt PDL-iști, un UDEMER-ist și un așa-zis independent).

Asta, tovarășe Prigoană, ar semăna cu a pune botniță mass-mediei și a crea pe planeta noastră nenonrocită încă o ipostază românească a …democrației (!?!?).

Vorba cronicarului, nasc și pe gunoaiele Bucureștiului oameni.

Sper că în Parlamentul României există o majoritate…neprigonită.

Cucuveaua și vuvuzeaua

Posted by Stefan Strajer On September - 4 - 2010

Cucuveaua și vuvuzeaua

 

Auror: Cornel COTUȚIU

Într-o „anumită parte a presei” din primii ani postedembriști circula o sintagmă care se preta la conotații și atribuiri de valențe simbolice fel de fel: „Cucuveaua de la Cotroceni”. Președintele României era „săracul” kgb-ist Ion Iliescu.

Acum se ițește o nouă expresie: „Vuvuzeaua de la Cotroceni”, cu diferența că președintele țării, Traian Băsescu, cârmaci fiind, ține muștiucul în gură, dar zgomotul se produce la palatul Guvernului. Apoi, premierul Boc îl amplifică, asta chiar dacă din ce în ce mai puțini votanți se mai lasă impresionați de cei trei mici, o bere și o găleată de plastic pe care le-au primit la alegerile anterioare.

„Popolul suveran” a asistat în zilele acestea la un spectacol intitulat „Remaniere portocalie”; autor: jucăușul de la Cotroceni. Adică: șase hălci de osânză (cabotini și maeștri în furtișag, demagogie, impostură) au fost schimbate cu personaje proaspete ori reciclate. Altfel spus: să vină alții, care vor deprinde „arta” guvernării României, buzunărind un popor, ascunzând gunoiul sub preșul pretinsei democrații, mințind cât încape și adulându-l pe mare Cârmaci.

O paranteză: tovarășul  Marko Bela, în acest act al guvernării, are o tehnică simplă, dar extrem de eficientă: Dacă vă atingeți de miniștrii mei unguri, pa!, ne retragem și voi, portocaliilor, pierdeți sprijinul nostru, iar pentru o minimă majoritate de care ați avea nevoie în actul decizional nu aveți decât să vă machiați cu cosmeticalele coanei Udrea, cea care e luminița pe care Traian Băsescu o vede după ce străbate tunelul (politic, desigur). Deci, Băsescu/Boc – ciocu mic! Ba chiar, uneori, „hallgas!”

„Popolul suveran” confundă (nevinovat sau voit) două verbe: „a remania” și „a remaia”.

Să vedem: „a remania” înseamnă a aduce îmbunătățiri în cuprinsul unei lucrări, în organizarea unei instituții, în componența unui guvern etc. Ei bine, ce să remaniezi în sânul puterii executive care a bramburit o țară de second-hand (cum a numit-o Cârmaciul de la Cotroceni într-un recent interviu execrabil)? Sunt doar experimente pe buzunarul contribuabilului.

Dar „a remaia”? Iată: a reface (la un ciorap, la un tricot) firele deșirate, prinzând ochiurile scăpate, rupte, cu ajutorul unui instrument special. Ei bine, nu e nevoie de un mare efort de substituție, pentru a găsi corespondenți reali, potriviți expresiilor conținute în definirea noțiunii. Concret: Care sunt firele deșirate în România de azi? Dar ochiuri scăpate, rupte? Cine e instrumentul special în efortul de cârpoceală a unui dezastru? De la centru până la talpa țării veți găsi date, fapte concrete, oameni încadrabili în conturul semantic al sintagmelor de mai sus. Și veți recunoaște că e mult mai potrivit verbul „a remaia” (nu ca o soluție, ci ca o pecete calificativă!) pentru penibila comedie parlamentar-guvernamentală, regizată de Cotroceni, în care suntem siliți să supraviețuim.

Cornel COTUȚIU

Stupefianta lăbărțare a nesimțirii

Posted by Stefan Strajer On August - 27 - 2010

Stupefianta lăbărțare a nesimțirii

 

Cornel COTUȚIU

      Preiau din citatul unui gazetar afirmația „În politică, prostia nu este un handicap.” Zicerea nu acoperă realitatea de acum, socio-politico-economico-morală, fiindcă, după substantivul „prostie” s-ar fi putut continua cu alte substantive (subiect): „mitocănie”, „tâlhărie”, „ofensa la drumul mare”, „parvenitism” ș.a.

Acum, vreau să mă opresc doar asupra uneia dintre dimensiunile penibile ale condiției de demnitar în România de azi: mitocănia. Cu 150 de ani în urmă scriitorul Nicolae Filimon o numea „gentilețe de mahala”.

În mahala, în lumea interlopă, mitocania nu e nici calitate, nici defect, ci o banală manifestare comportamentală de zi cu zi. Dar ea capătă alte valențe, alte irizări publice când e practicată la vârf: prezidențial, parlamentar, guvernamental, partidic. Concret:

Cu nărav de vaporean intratabil, Băsescu (să fie limpede, nu pot folosi, în ce-l privește, cuvinte de genul „domnul”, „domnia sa”; ar fi un limbaj ipocrit din parte-mi) dă cu capul în dinții cetățenilor, pocnește cu palma, cu pumnul, ba un adolescent, ba un avocat, scuipă cuvinte „elevate” către ziariști („țigancă împuțită”, „găozar”), ceartă sinistrați, pentru că îi aduc reproșuri, e huiduit (adică, apreciat la adevărata lui valoare) de Ziua Marinei (el, marinelul!), îndeamnă elita intelectuală să o șteargă din țară și atâtea alte minunății de șef de stat.

Ceilalți: bietul Boc. Cunoașteți vreun prim-ministru păpușă în toată istoria modernă a statului român? Eu nu.

Elena Udrea: o verișoară de maidan a coanei Zoe Trahanache.

Sebastian Vlădescu, ca un contabil de C.A.P. din vremea celuilat „cârmaci”.

Ministrul (zis) al muncii (Mihai Șeitan – ardelenii știu ce înseamnă „șaitău”): o prestanță jenantă în guvern.

Adriean Videanu? Nerușinare, numele tău este acesta al ministrului (zis) al industriei. Merită câteva fraze. Numele Videanu vine de la „vid” (nu de la localitatea Videle!), adică un gol de nesimțire planetară. În orice postură administrativ-politică a fost, tot timpul comentatorii, analiștii de toate felurile au invocat nu „postura” lui, ci „calitatea” lui precumpănitoare – „impostura”. Acum, și-a pus niște ochelari pe nas, ca să dea impresia că arată a intelectual (și nu căpușă, cum îl percepe românul, de la cel mai simplu, până la școlitul de bună credință). Tupeul, cinismul lui sunt fără precedent, când afirmă public că el și familia lui pot trăi dintr-un salariu de 1.500 de lei. Adică, el: cu odrasle trimise la școli în Occident; el, cu nevastă („șomeră”), care își pune pe trup vestimentație și podoabe de 100.000 de euro; el, care și-a ridicat un palat rezidențial; el poate acoperi toate aceste cheltuieli cu 1.500 de lei. (Pretinde că muncește de dimineața până seara; în această atitudine de țambal e și șeful său suprem, Băsescu, cu afirmația recentă că muncește într-o zi cât un dascăl într-o săptămână; nu degeaba a fost un școlar submediocru…). Ce să fie aici: sfidare inconștientă, afișarea unei perverse ignoranțe?

O adresare, la vocativ (fără articol hotărât): Băsescu, Boc, Udrea, Videanu, Berceanu, Șeitan, Funeriu, Vlădescu, cei trei unguri de la cultură, sănătate și mediu (nu le pot reține numele asiatic, regret), bănuiți unde este limita suportabilității din partea acestui popor urgisit?

Tâlhărie la drumul mare

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2010

Tâlhărie la drumul mare

 

Autor: Cornel COTUȚIU

         O cunoștință, de cetățenie româno-americană, a poposit la noi în județ timp de o săptămână. Prietenii au purtat-o prin zone de agrement și tradiție strămoșească, de la Anieș, Rodna și Maieru, la Beclean, Bistrița, apoi la mănăstirea Rohia.

         A avut parte de „o bună întocmire a văzduhului” – cum se spune în scriptură -, dar de o stupefiantă imagine a întocmirii executiv-legiuitoare  din arealul  românesc.

         A cunoscut oameni de toate felurile, în tren, în autobuze, în mașini particulare, pe stradă. A aflat date și fapte transmise la radio și pe canale tv. La un moment dat, am fost întrebat – amfitrion fiind –  de ce aude atât de des strigătul „Hoții!”

         Ziaristă, ea va scrie, desigur, câte ceva despre atmosfera terifiantă a acestor săptămâni din România. Din ce i-am spus eu, dau tiparului, deocamdată, mărturisiri personale pe tema jafului pus la cale de premierul Băsescu-Boc privind pensia cetățeanului român.

         De-a lungul zecilor de ani de muncă, românul și-a încredințat, ritmic, statului o sumă de bani, încât ea, finalmente, să se convertească în ceea ce se numește pensie. Așadar, pensia nu este o pomană de la guvern, ci o sumă care i se cuvine din ceea ce a dat spre păstrare. Pensia nu e o sursă de venit, ci un avut propriu, particular, al fiecărui om ajuns la această categorie socială.

         Și deodată vine un guvern impotent – dar rapace și nerușinat –  și vrea să fure din proprietatea a milioane de cetățeni câte 15% lunar din ceea ce este a lor (pe motiv că statul nu mai are bani).

         Cum poți numi o asemenea procedură dictatorială decât tâlhărie la drumul mare?!

Vine guvernul cu pretenția de a-și băga ghiara în banii proprii ai cetățeanului, în avutul său personal, încredințat statului de-a lungul a zeci de ani de muncă. Cum să numești procedura aceasta decât tâlhărie?

         Guvernul nu are nici o scuză că a administrat cabotin, iresponsabil și mișelește venitul bietului pensionar, buzunarul propriu al acestuia.

         Una (prima!) dintre concluzii (dar cea mai tristă): Constituția României a devenit un fel de hârtie igienică pentru ”cârmaciul” de la Palatul Cotroceni și ”papagalul” de la Palatul Victoria. (Vor urma alte concluzii…)

Cornel COTUȚIU

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors