Un ministru inocent

Posted by Stefan Strajer On April - 3 - 2010

La noi

Un ministru inocent

Autor: Cornel Cotutiu

Mă refer, desigur, la conducătorul Ministerului (ne)Educației și (lipsei) de Cercetare.

Despre viziunea guvernanților  privind învățământul românesc, de pe  toate palierele (de la grădiniță până la universitate), pornești, inevitabil, de la Cotroceni, unde locatarul ei a afirmat, cu nonșalanță (n-am spus cu iresponsabilitate), că școala românească scoate doar tâmpiți. Aserțiunea aparține unui om care, cu câțiva ani în urmă, la dechiderea anului școlar dintr-un liceu bucureștean, recunoștea, la microfon, că a fost un elev mediocru, dar – hă!hă! – iată, e președintele României.  Obsesia președintelui României, cât și a (normal) marelui mititel Boc este de a făuri un învățământ care să scoată oameni performanți pentru muncă. Ei bine, eminentul Andrei Marga – fost ministru al învățământului, actualmente rectorul Universității Babeș-Bolyai – afirma recent, pe un post de televiziune, că o asemenea viziune despre rolul școlii în viața unei națiuni era un principiu obsedant al ideologiei naziste (!).

Acum, să coborâm la nivel guvernamental: Dl. Funeriu, ministrul școlilor din România (al nu știu câtelea urmaș al  lui Spiru Haret; o fi știind de el?) pentru mine, dascăl cu ”state” vechi la catedră, s-a descalificat în clipa când, dezinvolt, a declarat în public că n-a văzut profesor să moară de foame. Zburătăcirea lui pe meridiane, cu șederi prin impresionante instituții de învățământ și cercetare, se vede că i-au atrofiat organele de… percepție a realitățiilor din propria lui țară. Habar nu are ce se întâmplă în teritoriu, iar consilierii lui îl joacă pe degete. Intențiile lui de (cică)  reformă în învățământ țin mai degrabă de ficțiune (o fi scriind și proză cumva?)

Probabil, din această ignoranță se iscă și atitudini, afirmații, care îl fac confuz, agramat, cinic și orgolios, ca o Coana Chirița (vezi Alecsandri) ajunsă în guvern.

Apoi, e de remarcat cât de armonios coabitează ministrul cu purtătoarea lui de cuvânt, Coana Vergu. Apariția ei la televizor este realmente iritantă. Din cel puțin două motive: vocea aceea răgușită, ca de plutonier, mai degrabă croncănește și nu opinează. Iar modul în care aplică pemperși șefului ei e de-a dreptul penibil. Ca gazetar, d-na Vergu avea idei persuasive, avea și stil; acum, ca lucrător la minister, are doar papagal.

Cornel COTUȚIU

Reportaj cu lacrimi și admirație

Posted by Stefan Strajer On March - 23 - 2010

Reportaj cu lacrimi și admirație

 

Autor: Cornel Cotutiu

Asociația pensionarilor din Beclean a organizat, pentru a treia oară, un drum la  Odorheiu Secuiesc, pentru Casa ”Sf. Iosif” a Congregației Inimii Neprihănite. Deci, acum, nu pentru a constata în ce măsură județul Harghita e sau nu un ținut secuiesc sau de ce unii îmbuibați ai zonei latră pe motiv de autonomie administrativă.

Înainte de a înșira câteva impresii despre acest institut călugăresc greco-catolic (căci ziaristul Menuț Maximinian a scos recent o carte despre calvarul acestor ani de pe dealul străzii Stejarului), m-am gândit să notez, la cald, câteva gânduri și impresii ale călătoriei.

Cu excepția șoferului (pe care de mult timp l-am poreclit Harap Alb), ceilalți pasageri din microbuz sunt pensionari, venerabile doamne și domni – cu state ”vechi” în vârsta a treia sau abia intrați în pensie.

Atmosfera e de stare sufletească senină. Se conversează ba potolit, ba pe tonuri mai ridicate. Sunt câțiva bătrânei sfătoși, care știu tot despre orice și acceptă greu părerea altora. Se dialoghează cu nostalgie, se evocă momente comune din anii de serviciu, se fac aprecieri pe seama unor cunoștințe comune, mai ales asupra celor care avuseseră putere de decizie și control. Se emit păreri pe durata a zeci de minute despre aceeași temă. De pildă, se vorbește în fel și chip despre… mămăligă și, din intervenții, se conturează – ca într-un puzzle – imaginea duioasă ori amară a  acestui preparat strămoșesc.

La Reghin se face o colectă de bancnote, rezultă o sumă generos de bunicică, încât, de la un magazin alimentar, să se cumpere cantități considerabile de ulei, orez, zahăr și făină (Se știa că la Casa ”Sf. Iosif” sunt 125 de copii, adolescenți și tineri, iar statul și autoritățile locale nu subvenționează în nici un fel acest institut; cineva a încercat o explicație: pentru că este greco-catolic și, pe de altă parte, pentru că este românesc).

La Corund – localitatea cu celebra ceramică și mulțimea de obiecte artizanale executate mai ales din lemn și lână – se face popas pentru mâncare: ”Să nu ajungem acolo flămânzi” – comentează hâtru cineva, deși se știa că măicuțele își vor pofti oaspeții și în sala de mese, pentru o supă caldă și o tocăniță de cartofi nemaipomenită. Deși ne aflam într-un ținut cu o populație majoritar secuiască (atenție! nu maghiară), nu există nici o dificultate de dialog în limba română, nici la restaurant, nici în buticuri.

Dificil est, oarecum – apropo de limbă – la Odorheiu Secuiesc unde, căutând și întrebând despre direcția spre clădirile Casei ”Sf. Iosif”, răspunsurile sunt fie în doi peri, fie nevinovate (gen: ”Nem tudom”).

Totuși, cei din microbuz sunt veseli; lumea se simte ca într-o orbecăială hazoasă de labirint. Când ni se spunea ”la stânga” eram tentați s-o luăm la dreapta (Nu degeaba, în dimineața plecării din Beclean, cineva glumea: ”V-ați luat pașaportul?”)

În sfârșit, de la o benzinărie dezlegăm misterul și o luăm sigur spre dealul din marginea orașului unde, pe strada Stejarului, se află ridicat așezământul caritativ-educativ, donat în 1996, Congregației Inimii Neprihănite de către Fundația Elvețiană Umanitară ”Basel Hilft”, prin reprezentantul său Dr. Cyril Burgel. Habar n-avea această Fundație câte mârâieli, câtă tensiune va provoca guvernanților români, pentru acest institut uluitor, greco-catolic, și Primăriei din Odorheiu Secuiesc, pe motiv că este românesc.

            Trebuie să explic două cuvinte din titlu.

Nu poți să nu fi înduioșat, până la a-ți simți ochii umezi, că institutul greco-catolic Casa ”Sf. Iosif” al Congregației Inimii Neprihănite există acolo unde e și că rezistă.

Am tentația unei similitudini (păstrând, desigur, proporțiile) între această minune de pe un deal al Odorheiului Secuiesc și Mănăstirea ortodoxă de la Dobric, cu hramul Sfinții Constantin și Elena (județul Bistrița-Năsăud). Ca apartanență la un cult creștin, cele două diferă. Dar se aseamănă prin câteva aspecte importante.

Și Casa ”Sf. Iosif” și Mănăstirea de la Dobric au trecut prin încercări grele pentru a-și afirma și a-și apăra identitatea. Institutul greco-catolic de la Odorheiul Secuiesc e de mai bine de 10 ani într-o continuă hărțuire din partea administrației precumpănitor maghiare a județului Harghita (două componente ale acestui asalt: etnic și confesional). Mănăstirea de la Dobric a avut de suferit opresiuni josnice din partea populației penticostale de acolo (se pare că atmosfera e mai potolită acum).

Deopotrivă, constat o asemănare admirabilă între maica stareță Veronica, de la Dobric, și sora Emilia Trif, conducătoarea Casei. Amândouă sunt niște luptătoare. Eram tentat să scriu ”luptătoare îndârjite”. E mai potrivit, cred astfel: luptătoare perseverente, lucide, iscusite, neînfricate în fața caninilor unor forțe ostile.

Ce am înțeles, privitor la Casa ”Sf. Iosif”: Ea are o activitate apostolică, prin faptul că familia călugărească de aici ”participă la vitalitatea Trupului mistic al lui Cristos” prin două imperative asumate: rugăciune și apostolat. De ce e considerată ”casă pentru copii în dificultate”? E vorba de copii (de la 3 la 18 ani) proveniți din familii destrămate sau copleșite de sărăcie. De pretutindeni, din arealul românesc. De aceea am întâlnit tinere vlăstare, indiferent de etnie și religie, provenite din Dobrogea, Moldova, Maramureș ori Banat.

Pentru cei (încă) nedumeriți, reproduc un segment din pliantul oferit nouă, oaspeților, de către surorile amfitrioane:

”O structură modernă cu standarde europene de viață și ocrotire a copiilor Casa și serviciile promovate și acordate de Congregație corespund atât cerințelor din legislația română cât și celor din legislația internațională la care România a aderat, din domeniul protecției copilului și al familiei. Este o structură modernă destinată copiilor în dificultate, indiferent de etnie și religie și copiilor de pe întreg teritoriul țării.”

Am vizitat etaje, saloane. Îți taie respirația curățenia (întreținută de copii!) și confortul din camere, comportamentul civilizat, cumpătat, fie că e vorba de o fetiță de 7 ani sau un băiat de 14, am intrat în sala de pictură, de muzică, internet, de meditație, am participat, în Capelă, la o Adorație în cinstea Sfintei Fecioare Maria, am intrat într-o toaletă, am străbătut coridoare: totul e impresionant de neașteptat; se văd, se simt ordinea, armonia, naturalețea, bunacuviință, căldura sufletească.

Am stat de vorbă cu Sora Emilia Trif, cu fetițele Maria (din Ieud) și Mădălina (din Bacău), cu sora Rita Petruț, profesoară de limba și literatura română (născută în Dobrogea) și aproape că îți vine să exclami (cum i s-a întâmplat Ritei, când a venit aici): ”Aici îmi e locul!” Noi, laici, exclamăm mai degrabă interogativ: Doamne e chiar adevărat?

Cum acest ”dar ceresc” – Casa ”Sf. Iosif” de la Odorheiu Secuiesc – trăiește nu numai din dragoste frățească, ci și din donații, nu cred că ar fi nepotrivit să-mi închei demersul de acum cu precizarea unor detalii ale adresei: Casa ”Sf. Iosif”, Odorheiu Secuiesc, Str. Stejarului fn, cod 535600, jud Harghita, tel./fax: 0266/218205.

Obrăznicii ude mereu

Posted by Stefan Strajer On March - 10 - 2010

Obrăznicii ude mereu

Autor: Cornel Cotutiu

        S-au întâmplat în ultimele săptămâni (de fapt, câte din 1990 încoace?) o seamă de evenimente politice, congrese de partid, crampe la nivel guvernamental și parlamenatar, toate spre disperarea populației sau afrodisierea ei (prin cârnați, bericici și un pachet de orez gratuit). După ce gură-cască a înghițit  ce i-a picat în plisc, acum cască ochii (nu pliscul) și , încă buimăcit, se întreabă ce i se întâmplă.

        Lumea constată că totul fierbe, dar în același fel ca până acum ( de 20 de ani): felurite feluri, toate la fel.

         Tăbăcit  de astfel de scenarii, unul mai penibil ca altul,  m-am trezit impresionat de două aspecte ieșite din comun, ieșite chiar din comunul bun simț: manelele (omologate de președintele țării) și îndrăzneala ude mereu-lui.

         Locatarul de la Cotroceni, după ce o dă, în public, cu expresia ”țigancă împuțită”, mai deunăzi consideră că această specie de cântec, maneaua, este majoritar preferată de poporul român (invocând chiar nume de cabotini care infestează folclorul românesc). Cu un comportament, o mentalitate, o simțire, o vorbire adesea de maidan (cum o are președintele țării) e firesc, e logic să declari că  populația pe care o păcălești de atâta vreme e manelistă, telenovistă.

        O declarație atât de iresponsabilă, ofensatoare la patrimoniul folcloric românesc a trezit până și mass-media occidentală, provocând mirare și râs. Dar la această aruncare cu mucii în fasole vine, degrabă, un majordom al curții de la Cotroceni – patibularul R.H.Patapievici, jenantul personaj care a fost desemnat de Cotroceni să conducă Institutul

 Cultural Român. A zis el, cu vocea lui de alogen: Da, limbajul de manele este mai corect decât acela de la unele posturi de televiziune românești. S-o recunoaștem: Ce zel pupincurist!

        Ei bine, de unde vine titlul textului acesta? Desigur, de la UDMR.

        Liderii acestei formațiuni ilegale au un comportament uluitor și exemplar pentru ceea ce înseamnă a fi obraznic, parșiv, oportunism și capabil de șantaj circumstanțial.

        Indiferent cum se va finaliza  povestea cu președintele Senatului României, rămâne ideea (prin declarația lui Marko Bela) că UDMR  ar fi râvnit la funcția de al doilea om din stat, în postura de președinte al Senatului. Ce obrăznicie!

        Ce înseamnă obraznic? Dicționarul spune: lipsit de respect, lipsit de rușine, neascultător, neastâmpărat, nerușinat. Acestea sunt, de fapt, atributele acestei organizații, de la înființare până în prezent (altfel, ar fi dispărut de mult!). Tot timpul s-a situat la lipitură,  la pânda unei fripturi. ”Ude mereu” știe că trăim, de 2o de ani, sub o umbrelă a democrației cârpite. Și profită. Așa cum o face dl. Băsescu, hrănindu-și enoriașii cu un cârnat și o bericică.

        Apropo de ”Ude mereu”: prietenii mei unguri sunt sigur că mi-au înțeles  corect demersul acesta. Noi, oamenii normali, români, unguri, sași, tigani suntem la fel de năpăstuiți, de săraci, de păcăliți. Îmbuibații nu au naționalitate.

                                                               Cornel COTUȚIU

”Lipsa de libertate nu deranja pe nimeni”

Posted by Stefan Strajer On February - 24 - 2010

”Lipsa de libertate nu deranja pe nimeni”

 Autor: Cornel Cotutiu

         Mi-a fost dat să aud așa ceva din partea unui intelectual; dar nu oricare, ci persoană care asudă de mulți ani în mass-media românească.

        Această enormitate, rostită lucid și fără nici o picătură de euforie bachică, mi-a provocat o atitudine pe care nu mi-o credeam: m-am ridicat din sala unde ne aflam, prieteni, cunoștințe, și am ieșit, nu înainte de a-i cere insului să repete propoziția (din titlu) și de a o motiva. Prima dată crezusem că glumește. Nu, nu glumea.

         Îl cunosc de zeci de ani. Era, în anii antedecembriști, genul acela de protestatar persuasiv, prin luciditate, locvacitate și ironie; e drept că opina nu în public, ci între amici. Reacționam toți cu acel ha-ha! admirativ care ar fi vrut să însemne: Domnule, ai zis ca și cum aș fi zis-o eu.

         Mai apoi, a făcut câteva gesturi frumoase, pentru mine. Dar acum recunoștința  nu poate fi un imbold pentru iertare și uitare.

         Și, iată,  după 20 de ani postdecembriști, de viață  contorsionată în acest spațiu românesc, aud de la el, bun prieten, afirmația de mai sus. Sunt în ea patru cuvinte importante: ”lipsă”, ”libertate”, ” nu deranja” și ”nimeni”. Desigur că, fără vocabula ”libertate” celelalte ar fi fost niște cuvinte banale. Dar, adunate în enunțul din titlu, ele devin consternante.

         Repet, crezusem că glumește; nu glumea. Și oricîte argumente a încercat să aducă pentru această afirmație iresponsabilă, mi-am dat seama că ele nu justifică atât o stare de fapt – trăită de noi, în România,  o jumătate de secol, după cortina de fier – ci, mai degrabă, starea lui mintală (cum ar fi zis Moromete în poiana lui Iocan). Acum, căutând retroactiv, gesturi și fapte, mi-am dat seama că, până în anii 90, el, de fapt, chiar a dus-o bine și a putut să joace piesa ”De-a rebelul” cu voie de la poliție (vorba lui Caragiale). Problema e că o asemenea judecată asupra trecutului antedecembrist nu e singulară. Și nu e vorba aici de ”un caz” (nici măcar de nostalgie), ci de o lejeritate a opiniei, o dezinvoltură nerușinată în a face judecăți de valoare de către o categorie de inși din societatea românească, nederanjați atunci de lipsa de libertate a cuvântului și care acum, lucid ori maladiv, își dau arama pe față.

         Nu mă îndoiesc că, dacă ar fi să-mi dea o replică la spunerile mele de mai sus, ar face-o din postura omului care știe tot, care emite enunțuri definitive, care conchide fără drept de replică. Recunoașteți: e încă un argument medical pentru un diagnostic indubitabil.

         Mai e ceva, un ”ceva” adânc și trist, ce poate fi întâlnit pe toate meridianele și care nu ține de condiția socio-politică a individului, nici de cea etnică, ci de caracterul lui și puterea lui morală. Petre Pandrea afirma în fascinanta lui carte ”Pomul vieții” că prieteni nu avem decât în copilărie și la vârsta senectuții. Însă nu  puțini dintre noi ajungem să-i dăm mai degrabă dreptate lui Cicero:

        ”Nihil difficilius esse quam amicitiam usque ad extremum vitae permanere.” (Nimic nu este mai greu decât ca prietenia să dureze până la sfârșitul vieții).

        Or, într-o țară bolnavă socio-moral, cum este a noastră, spunerea marelui latin capătă dramatic de multe confirmări.

                                                                            Cornel COTUȚIU

MIHAI EMINESCU LA ROMÂNII DIN AMERICA

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2010

MIHAI EMINESCU LA ROMÂNII DIN AMERICA

File de turneu cultural

Autor: Conf.univ.dr. Anca Sirghie

 

I.ÎN MEREU ÎNSORITUL ORAŞ DENVER, COLORADO, A FOST ÎNCEPUTUL

    Fiecare călătorie în Lumea Nouă din anii precedenţi mi-a dat sentimentul că în plan cultural descopăr la conaţionalii noştri un potenţial nebănuit, dar insuficient valorificat datorită lipsei de unitate între ei. Ceea ce simt mulţi români care muncesc în America este insatisfacţia ruperii de viaţa culturală din ţară. Iată de ce, nu cu mult timp înainte de a pleca spre America, mi s-a comunicat că acolo sunt solicitată să susţin câteva conferinţe în state diferite, începând cu Colorado şi continuând cu New York, ca să ajung apoi şi în Michigan. Cel mai important era să stabilesc teme adecvate comunităţilor de români şi chiar locaţiei stabilite pentru fiecare dintre ele.

    Ca eveniment cultural pus în legătură cu cei 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, conferinţa anunţată din timp la Biserica Sf. Dimitrie cel Nou de la Universitatea din Boulder, Colorado, orăşel universitar prestigios, mult indrăgit de artişti, trebuia să ţină în accepţia mea cont de un anume context religios.  In 27 decembrie a.c. de Sf. Ştefan, după un moment închinat celor muriţi la Revoluţia din România decembristă, preotul Ioan Bogdan, absolvent al Institutului Teologic Ortodox din Sibiu, a anunţat ca “eveniment al zilei” aşteptat de toţi cei prezenţi conferinţa mea, Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu. S-a pregătit imediat ecranul pentru textele şi imaginile aduse de mine. Pe o masă au fost aşezate câteva dintre cărţile mele, pe care în mod sincer intenţionam numai să le arăt, întrucât mă aflam prima dată în faţa unor români americani din zona oraşului  Denver. Capitala Statului Colorado este o localitate de la poalele Munţilor Stâncoşi cu totul surprinzătoare pentru mine, căci aici 300 de zile în an sunt însorite, încât  de la mic la mare, localnicii poartă ochelari de soare indiferent de anotimp. In Denver, oraş superb aflat la o altitudine mare, chiar şi în decembrie, luna cu temperaturi joase, luminozitatea celestă te euforizează, pur şi simplu, aşa ca pe ţărmurile mărilor Greciei în plină vară. Salba de staţiuni de ski din preajmă se situează la înălţimi de peste 3000 m altitudine, unde întregul an sunt condiţii optime pentru sporturile de iarnă. Aflată într-un grup de colindători în ajun de Crăciun, am cunoscut  între altele mai multe familii de maratoniste românce, care se antrenează din plin  în zona montană a oraşului Denver. Erau între ele Constantina Diţă, campioană mondială maratonistă la Beijing în 2008, şi Luminiţa Talpoş, cu un palmares şi el redutabil. Nu m-am mirat să le revăd la conferinţa mea de duminică. I-am remarcat între participanţii la eveniment pe distinşii intelectuali care sunt soţii Ingrid şi Mircea Fotino, prima familie de români care acum aproape 4 decenii s-a aşezat la Denver. Au venit la conferinţa mea şi reprezentanţii presei  româneşti locale. Între ei, Sebastian Doreanu mi-a mărturisit intenţia de a face la Denver o bibliotecă românească, pentru care mi-a solicitat toate cărţile mele.Nu aveam cu  mine decât câteva titluri, luate aproape la întâmplare de acasă la plecare.

    Imediat ce în capela universitară condiţiile de proiecţie au fost asigurate, am început prezentarea temei Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu, pe care în mod explicabil n-am avut vreodată preocuparea de a o propune nici studenţilor mei din ţară, fie la Sibiu sau la Tg. Mureş, la Bacău şi nici celor de la Universitatea “Michel de Montaigne” din Bordeaux, Franţa. Doar  la un simpozion internaţional la Helsinki în vara lui 2008 am tratat o temă similară, concretizând cazul poetului iconoclast Tudor Arghezi, despre care în tot cursul activităţii mele de profesor am vorbit liceenilor şi studenţilor mei români. Acum se cerea să menţionez în faţa unui public atât de însetat de cultură naţională  noile studii, mult mai cuprinzătoare decât bănuisem eu, şi pe autorii lor, care în ultimul deceniu au început să trateze relaţia lui Eminescu, poet şi publicist, cu credinţa religioasă şi cu miturile creştine. Am recurs la manuscrisele eminesciene în care motive şi personaje emblematice ale credinţei creştine apar în mai multe variante ale aceleiaşi poezii, cel mai adesea neşlefuită spre a fi tipărită antum. Surprinzătoare pentru publicul din Denver a apărut şi prezenţa unor motive religioase în publicistica eminesciană, iar pentru că românii  ortodocşi tocmai sărbătoreau în 27 decembrie pe Sf. Ştefan, firească mi s-a părut  consemnarea admiraţiei poetului -gazetar pentru ”atletul lui Christos”, domnitorul Ştefan cel Mare al Moldovei.

Conferinţa a fost un moment de intensă românitate, care s-ar putea să aibă binevenite prelungiri viitoare, mai ales că în zonă apar publicaţii în limba română şi sunt tineri de iniţiativă culturală cu totul remarcabili ca statut intelectual. Mulţumirilor verbale primite la finele conferinţei li s-au adăugat în următoarele câteva zile şi altele scrise, venite din partea unor participanţi, care mă rugau să revin. De altfel, cărţile aduse de mine doar spre ilustrare a domeniilor mele de activitate au fost pe dată cerute de conaţionali ai noştri, dornici să reia legătura cu literatura română, de care au fost ţinuţi atât de departe mulţi, prea mulţi ani.    

Am înţeles că în această comunitate a românilor din capitala Statului Colorado s-a făcut astfel  un început de nouă tradiţie culturală, pe care  este firesc să o perpetueze şi alte personalităţi din ţară care vor vizita pe viitor aceste frumoase meleaguri ale Americii, unde nici măcar temuta criză financiară nu a dat prea mult de furcă localnicilor, care şi-au menţinut economia în parametrii normali ai unei prosperităţi muncite din greu, dar evidente şi în viaţa compatrioţilor noştri, trăitori pe acele meleaguri. M-am despărţit cu greu de ei, înţelegând că las în urmă alţi noi prieteni, bucuroşi să mă asculte oricând, vorbind nu numai despre Eminescu şi nici doar despre clasici.

II. DESPRE MIHAI EMINESCU LA NEW YORK, ÎN CEAS ANIVERSAR

 

     Nicăieri nu am simţit a fi mai justificat mitul creat în jurul lui Mihai Eminescu şi opera sa ca la românii de la New York, care nu apleacă privirile spre nici-un argument potrivnic credinţei în sacralitatea lui, credinţă declarată nu axiomatic, ci sprijiniţi pe dovezi, niciodată îndestul cercetate. De aceea nu am avut motiv să mă simt surprinsă de faptul că împlinirea a 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu a fost marcată în comunitatea românilor newyorkezi printr-o manifestare de o amploare neobişnuită, ea întinzându-se pe trei zile de activităţi variate, în locaţii diferite, dar având o finalitate unitar concepută.  Cele trei trepte ale aceluiaşi eveniment cultural al românilor newyorkezi s-au concretizat ascendent, de la seara de cenaclu literar din 15 ianuarie în atmosfera lejeră a unui dialog ferit de severitatea oficializării, la un simpozion de amploare desfăşurat în instituţia cea mai reprezentativă a statului nostru, Consulatul General al României în ziua de 16 ianuarie, ca în 17 ianuarie  să fie programată o rugăciune către Dumnezeu rostită în mai multe lăcaşuri sfinte ale ortodoxiei newyorkeze pentru poetul naţional al românilor de pretutindeni. Iată o triadă a spiritualizării într-un eveniment cultural românesc conceput şi chiar organizat exemplar, departe, slavă Domnului, de formele îndeobşte letargice  pe care le-a înregistrat în ţară, unde el este umbrit de cei care contestă fără o suficientă argumentare importanţa simbolică a lui Eminescu în viaţa spirituală a poporului român.

    Surpriza pe care mi-au pregătit-o organizatorii manifestării însă, nu a fost numai faptul că la această ediţie eram singurul membru al Uniunii Scriitorilor din România invitat din ţară, ci  şi acela că în reuniunea din 15 ianuarie a.c. eram oaspete de onoare al Cenaclului  “Mihai Eminescu”din New York. Drept aceea,  trei membri de frunte ai cenaclului, anume poetul prof. Th Damian, prof. Valentina Ciaprazi, criticul şi istoricul literar M.N.Rusu, au prezentat  dintre ultimele-mi cărţi apărute  la edituri din ţară, pe cea realizată în colaborare cu prof. dr. Ada Stuparu de la Craiova, volumul Limba şi literatura română-Scrierea argumentativă. Scrierea reflexivă, Scrierea imaginativă, Editura Gabriel, 2009, un bun instrument de lucru pentru profesorii de română cu elevii ciclului gimnazial, conceput în vederea dezvoltării deprinderii de a realiza compuneri, fie “argumentative” legate de genurile literare studiate la clasă, fie compuneri libere, “reflexive” şi respectiv “imaginative”. Aşa cum a remarcat M.N.Rusu, succesul acestui caiet de lucru derivă din valoarea reprezentativă a fragmentelor selectate din opere beletristice, ele devenind un punct de pornire temeinic pentru viitoarea cultură umanistă a elevilor. Criticul semnala faptul că noi, ca autoare, nu am ignorat nici operele scriitorilor diasporei româneşti, semn al unei intrări în normalitate. A fost menţionată şi revista la care activez ca redactor- şef „Lumina slovei scrise”, publicaţie academică anuală ajunsă acum la al 7-lea volum, care se va lansa în curând la Universitatea “Alma Mater” Sibiu. Dialogul consacrat lui M. Eminescu de participanţi, între care se afla şi publicistul Gr. L. Culian de la „New York Magazin”, cel mai vechi ziar românesc independent în metropola americană,  s-a focalizat pe ipostaza ziaristului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ipostază nesocotită şi prea puţin cercetată până în prezent, deşi ea evidenţiază spiritul de jertfă în numele dreptăţii, într-o luptă cu mistificările de tot felul. Deja în 1906 A.C.Popovici afirma că :”Oricât l-am admira pe Eminescu ca poet, şi mai multă admiraţie merită ca gânditor politic.” Personalitatea geniului absolut al culturii române, cu deosebire în ipostaza de ziarist implicat activ în viaţa socială şi în cea politică a epocii lui apare, mai mult decât în toate perioadele exegezei precedente, reliefată  prin cercetarea documentară din ultimele decenii, când s-a evidenţiat dramatismul unei existenţe dedicate poporului său şi sacrificate până la martiriu pentru el. S-a remarcat şi faptul că până în prezent nici opera beletristică eminesciană nu a fost epuizată de istoria literară românească, dar o nouă deschidere o asigură punerea în circulaţie a ediţiei complete a manuscriselor acestui  inegalat creator de geniu al culturii naţionale. 

     Într-un moment când la Bucureşti spiritele luminate ale Academiei Române se întrebau într-o reuniune publică dacă Eminescu poate fi socotit “poetul naţional” al neamului,  în cenaclul de la New York se reconstituia sinusoida receptării poetului de către generaţiile liceenilor din epoca socialistă şi ale celor posdecembrişti. Argumentul decisiv pe care eu  îl invoc ori de câte ori se pune în discuţie calitatea lui Eminescu de poet naţional al românilor este adevărul că peste 100 de generaţii  de şcolari la cele mai diferite vârste l-au receptat pe poet, considerându-l al lor ca simţire şi conştiinţă-model, ceea ce nu s-a mai întâmplat cu niciun alt scriitor al neamului nostru, fie că ne referim la G. Bacovia, T.Arghezi, L.Blaga sau  la N. Stănescu şi indiferent de valoarea lor intrinsecă. În concluzie, fără să fi ieşit din nota firescului, dezbaterile acestei animate şedinţe de cenaclu au fost o reuşită. 

   În continuare, conaţionalii noştri din New York l-au evocat pe Mihai Eminescu la Consulatul General al României  în 16 ianuarie 2010. Iniţiativa a fost tot a scriitorului pr. prof. Theodor Damian, preşedintele Institutului  de Teologie Ortodoxă şi Spiritualitate, în colaborare cu ing Cristian Pascu, preşedintele Societăţii Române Creştine “Dorul”, lor alăturându-li-se Academia Oamenilor de Ştiinţă. De patru ani de când primesc invitaţia de a prezenta comunicări despre Eminescu la mijloc de ianuarie în America nu încetez să mă simt contrariată văzând că Institutul Cultural Român din New York, aflat în aceeaşi clădire cu Consulatul, nu participă la un asemenea eveniment important, pe care în mod firesc chiar el ar fi trebuit să-l patroneze şi să-l găzduiască. Oare şi în alte ţări asemenea  institute culturale manifestă o asemenea atitudine de somnolenţă în loc să-şi împlinească menirea? Simpozionul Eminescu, intrat de aproape două decenii în tradiţia culturală a comunităţii românilor de peste Ocean,  s-a impus a fi cel mai amplu eveniment academic din Statele Unite ale Americii. Totuşi, în România nu se preia prin mass-media evenimentul, care rămâne total necunoscut şi în anul acesta, când s-a ajuns la a 17-a ediţie, ca şi în cei precedenţi.  

  În deschiderea manifestării, Cristian Pascu a relatat  modul cum s-a finalizat un mai vechi proiect cultural al său prin aducerea la finele anului 2009 la New York a celui dintâi bust al Luceafărului poeziei româneşti. Este prima statuie a marelui poet care trece Oceanul către SUA şi în sens mai larg primul monument cultural românesc din “Lumea Nouă”, conceput să fie expus într-un spaţiu public de pe teritoriul american. Bustul a fost transportat cu un container în care s-a aflat şi noua catapeteasmă, care va înlocui vechiul iconastas de la Biserica Sf. Maria din Queens NY, care pentru moment adăposteşte bustul amintit, până la primirea autorizaţiei de amplasare a lui în vecinătate, la “Queens Museum of Art”. Lucrarea, în greutate de 90kg.,  a fost realizată în anul 1969, fiind turnată în bronz masiv la Arad, operă a sculptorului Nicolaie Goia-Pascu, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România şi profesor la Liceul  “Nicolae Tonitza” din Bucureşti. Este un proiect cultural unicat în SUA, el întrunind aprecierile unui număr de 1.030 de români, care au semnat individual şi s-au alăturat demersului Societăţii Române Creştine “Dorul”. Acest moment de pionierat a fost atunci semnalat de presă, căci la plecarea Bustului din România, Agerpres-ul şi unele ziare de mare tiraj, inclusiv seiturile Antenei 3, au comentat acest eveniment de excepţie pentru românii americani din New York.

    În acest an aniversar Simpozionul a avut ca temă generală  Receptarea  lui Eminescu în cultura română în trecut şi astăzi. Au conferenţiat distinşi cercetători şi cadre didactice prestigioase ale domeniului, precum profesorii Theodor Damian şi Doru Tsaganea de la Metropolitan College din New York,eu, adică Anca Sîrghie de la Universitatea “Alma Mater” Sibiu, România, Tudor Spătaru de la Columbia University, USA, criticul şi istoricul literar M.N.Rusu, Valentina Ciaprazi de la LaGuardia Comunity College din New York, dr. Napoleon Săvescu, directorul revistei “Dacia Magazin”  şi preşedintele Asociaţiei “Dacia Revival International Society” din New York.

  Răspunzând dezideratului de a actualiza o temă care  din motive politice obiective nu a depăşit cercul restrâns al specialiştilor domeniului, comunicarea mea, intitulată Anotimpurile receptării motivelor creştine din opera lui Mihai Eminescu, a avut o armătură ştiinţifică solidă,  concretizată în 38 note bibliografice, fiind rodul unei cercetări îndelungate. Ea  ilustrează  calea sinuoasă înregistrată în cele 4 perioade distincte ale abordării în istoria literaturii române a acestui domeniu mai puţin proeminent al operei poetice şi publicistice eminesciene. Este un registru poetic rămas în cea mai mare parte în filele de postume, care decenii de-a rândul au fost greu de accesat. După “îngheţul” finelui de secol XIX şi al începutului de veac XX, când prima abordare biografică a lui Alex. Grama a imprimat o notă negativistă, care a inhibat pentru un timp cercetarea în domeniu, perioada interbelică prezintă aspectul unui anotimp al “dezgheţului”. Aceasta este perioada primei adevărate deschideri, pe care gândiriştii au concretizat-o prin încercarea de a argumenta ideea că Eminescu a fost un precursor al mişcării lor ortodoxiste. De altfel, în toate etapele receptării critice abordarea acestei teme eminesciene a stârnit controverse aprinse. Aşa a fost nu numai cea dintre Eugen Lovinescu, ca mentor al modernismului, şi N. Crainic, ideolog al ortodoxismului, ci chiar în cadrul revistei “Gândirea”, T. Vianu contraargumentează ideile lui Radu Dragnea, iar viitorul eminescolog G. Călinescu descurajează la tinerii analişti improvizaţia şi lipsa spiritului critic în tratarea acestui aspect al creaţiei eminesciene, rămas pe mai departe fragil  ca deschidere documentară. În anotimpul “secetei cumplite”, cum poate fi definit proletcultismul ateist al perioadei comuniste, motivele creştine sunt puse sub sechestrul cenzurii, obstrucţionând cercetarea şi deviind unghiurile obiective de interpretare, chiar atunci când este vorba de G. Călinescu sau Şerban Cioculescu. Singurul care a înfruntat primejdia cenzurărilor ideologice în numele adevărului este Perpessicius, neîntrecut cunoscător al postumelor eminesciene. El a avut cutezanţa de a semnala existenţa unor motive religioase în universul liricii “ poetului nepereche”. Nevoia obiectivă de popularizare a manuscriselor eminesciene a resimţit-o acut filosoful Constantin Noica, care din 44 caiete, câte au intrat în zestrea Academiei Române în 1902, a izbutit să facsimileze doar 16, colindând ţara cu ele de la Bucureşti la Sibiu şi de acolo la Botoşani, dar el avea să moară fără a-şi vedea împlinit visul popularizării lor printr-o ediţie integrală. Ea există abia acum, când în capitala României tocmai s-a lansat şi ultimul caiet al manuscriselor eminesciene într-o ediţie completă, coordonată de acad. Eugen Simion şi care va ajunge nu numai la Chişinău ci şi la românii din America sau de pe alte continente.

    Prin antiteză, un nou  câmp de sondare a acestei teme eminesciene se creează în anii postdecembrişti, în “anotimpul rodirii”,  când pe baza unei documentări tot mai larg accesate de criticii literari este prezentat un întreg “univers” al creaţiei sale poetice şi publicistice în care apar motive creştine. Volume ample, ca cele ale profesorilor Dumitru Gh. Constantinescu şi Doru Scărlătescu de la Iaşi, Nicolae Suciu de la Constanţa sau  interpretări ale unor  prestigioşi cărturari bisericeşti, precum Valeriu Anania  de la Cluj-Napoca, oferă cititorilor şansa situării lui Mihai Eminescu în familia autorilor “inefabili” de lirică religioasă, alături de E.A. Poe, Baudelaire sau R.M.Rilke, antrenaţi, cum afirma prof. Constantin Ciopraga şi academicianul Mihai Cimpoi într-un “dialog fiinţial” cu divinitatea. Bipolaritatea argumentărilor se structurează antitetic şi pe opinia unor eminescologi, aidoma lui Dumitru Gh. Constantinescu care în lucrarea Eminescu şi spiritualitatea creştină, apărută la Editura Axa Botoşani în 2001, conchidea: “Eminescu a fost şi rămâne cel mai religios dintre toţi poeţii şi scriitorii noştri. ”(p. 249 ) Chiar dacă această comunicare a ilustrat cu  cea mai mare fidelitate solicitările temei generale, şi celelalte intervenţii au provocat acelaşi viu interes din partea celor mai mulţi dintre participanţi. Ei au urmărit cu încordare expuneri ca: M. Eminescu:Interpretări şi răstălmăciri a lui Th Damian, Eminescu în viziunea lui Nichita Stănescu de M.N.Rusu, M.Eminescu şi Gr. Vieru de Tudor Spătaru, Politica europeană a anilor 1880 reflectată în opera publicistică a lui M. Eminescu, de Doru Tsaganea, Patriotismul lui Eminescu de Napoleon Săvescu sau Eminescu şi romantismul european de Valentina Ciaprazi, în care diversitatea spectrului tematic a fost agrementată cu amintiri personale, cu evocări ale unor personalităţi din contemporaneitate.  

    Partea artistică a programului, într-o manifestare  culturală patronată  de Excelenţa Sa Pietro Luciano Pavoni, Consulul General al României la New York, s-a compus dintr-un recital de lirică eminesciană şi un altul din creaţia membrilor Cenaclului literar deja menţionat, activ în marea metropolă americană din anul 1993.  Artişti newyorkezi precum Lia Lungu, ziaristă şi iubitoare a cântecului românesc, poeţi ca Valentina Ciaprazi, Alex Amalia Călin, Ion Burcin, Th. Damian, clarinetistul Constantin Apostol şi solista Emilia Alexandrescu au încântat asistenţa, aşa cum, de altfel, ea era obişnuită de mulţi ani. Surpriza artistică a evenimentului au rezervat-o musafirii din Republica Moldova. Astfel Cristian Aldea -Teodorovici, organizatorul Festivalului de muzică “Două inimi  gemene”, fiul martirilor Ion şi Doina Aldea Teodorovici, şi actorul Nicolae Jelescu, directorul Teatrului de poezie din Chişinău, au interpretat piese pe texte eminesciene şi au recitat versuri ale Luceafărului liricii noastre naţionale. Lacrimi de sfântă reculegere pentru destinul unui poet inegalat şi nu mai puţin pentru cel al neamului său urgisit. Nu au lipsit nici unele intervenţii spontane, ca realizarea unor înregistrări muzicale pe versurile poetei Valentina Ciaprazi, înregistrări prezentate ad-hoc de  dr. N. Săvescu, plin de însufleţire şi om de iniţiativă, ca de obicei.   Din expoziţia de carte românească recent apărută participanţii la eveniment au cules informaţii utile de documentare literară, aceasta fiind o altă tradiţie notabilă a evenimentului newyorkez. 

      În cea de-a treia zi, la Capela “Sf. Petru şi Pavel” din New York s-a oficiat o slujbă religioasă de pomenire a marelui poet şi publicist român. Dar nu numai atât. Din triumviratul personalităţilor pomenite cu acest prilej au mai făcut parte Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală, cărturar de vrednică amintire, şi poetul Grigore Vieru, la un an de la trecerea sa în lumea drepţilor. Invitat unic din România la acest eveniment complex, am fost rugată să prezint tema Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu, dar am simţit nevoia să evoc şi pe Gr. Vieru, căruia în 30 noiembrie 2009 în cadrul Congresului Spiritualităţii Românilor de Pretutindeni, ajuns la a XIII-a ediţie, i s-a ridicat primul monument aşezat pe Aleea Scriitorilor din Alba Iulia în imediata vecinătate a statuii lui M. Eminescu. Erau prezenţi acolo români basarabeni şi alţi participanţi la congres, veniţi din 32 ţări, emoţionaţă să asiste la sfinţirea monumentului edificat de sculptorul Ion Adam. Împlinirea unui an de la stingerea poetului basarabean avea să stârnească iniţiative similare şi în alte oraşe din România şi din Republica Moldova. Se ştie că Gr. Vieru a avut un adevărat cult pentru M. Eminescu, între altele, evident în poezia-testament  Legământ, dedicată  în 1964 înaintaşului său de geniu. La rândul său, Mitropolitul Antonie Plămădeală, personalitate ecleziastică de  înaltă ţinută întelectuală, pusese în circulaţie o monografie necunoscută şi deci ignorată de istoria literară, anume cea a lui Elie Miron Cristea, care în 1895  o prezentase ca teză de doctorat la Universitatea din Budapesta.

     La slujba de Pomenire şi la Parastasul celor 3 mari conştiinţe naţionale colacul împletit în forma spicului de grâu şi voluminoasa colivă au fost oferite de Societatea “Dorul”. Aşa cum ţinea să menţioneze Cristian Pascu “e bine să nu omitem asemenea lucruri, care par unora simple detalii, deoarece noi, cei din America, facem aceste gesturi cu modestie, de cele mai multe ori pe propria cheltuială şi mai important decât atât, cu multă SMERENIE, (asta ca să folosesc şi un termen bisericesc).”

 La finalul evenimentului de la Biserica Sf. Petru şi Pavel din Astoria, pr. Th. Damian anunţa că în aceeaşi formaţie organizatorică se va sărbători şi “Unirea Principatelor Române” în 24 Ianuarie 2010, legându-se o Horă a Unirii, după ce expunerile de substanţă ale lui M.N.Rusu şi Doru Tzaganea vor fi evidenţiat semnificaţia unui atât de important eveniment istoric. Într-adevăr, la împlinirea a 151 de ani de la marele şi emblematicul Act al Unirii Moldovei cu Ţara Românescă la 1859, sub sceptrul domnitorului Alexandru Ioan Cuza (ca o curiozitate, în arhiva Societăţii Creştine “Dorul” se păstrează din 1904 o chitanţă originală de donaţie a membrilor săi, pentru realizarea statuii lui A.I. Cuza din Iaşi), de la Manifestarea de la Biserica Sf. Petru şi Pavel din Astoria NY nu a lipsit nici Comitetul de Doamne al Bisericii în frunte cu Anişoara Constantinescu (în costum naţional), diaconul cantor Cătălin Condurache, decanul de vârstă al Societăţii   sau  d-na Lucia Columb (într-un superb costum naţional cu cca. 2 kg. de argint masiv în broderia fustei), domnia sa împlinind frumoasa vârstă de 90 de ani. Şi lista poate continua cu alţi participanţi prestigioşi. A fost o nouă după amiază minunată în care s-a cântat, s-a dansat în horă şi s-au recitat poezii ale evenimentului şi s-a simţit româneşte.

      Am plecat din New York convinsă că în metropola americană vieţuiesc oameni de talent şi români de iniţiativă, iar rigoarea ştiinţifică a comunicărilor selectate pentru sesiunea simpozionului Eminescu, ajuns la cea de-a 17-a ediţie, precum şi emoţia trăirii patriotice, atât de intense la conaţionalii noşti din diaspora, dau manifestării newyorkeze, susţinute de invitaţi din America, România şi din Republica Moldova, o notă de unicitate între aniversările organizate spre cinstirea poeziei naţionale pe diferite meridiane ale lumii la început de an 2010. Oricum am judeca lucrurile, lipsa comunicării prin reţelele mass-media din ţară a unor asemenea evenimente organizate de românii diasporei este păgubitoare pentru noi toţi, indiferent pe ce parte a Oceanului suntem trăitori.

III. “SUNTEŢI UN ADEVĂRAT AMBASADOR AL LITERATURII ROMÂNE ÎN AMERICA

În statul american Michigan există o mare comunitate de români şi, ca de obicei, când ajung aici sunt rugată să vorbesc conaţionalilor noştri, iubitori de cultură, despre literatură, fie în sala de conferinţe a unei biblioteci publice, fie într-o social hall al bisericii,  dat fiind faptul că instituţia credinţei funcţionează în comunităţile românilor americani drept un liant între compatrioţii noştri,  un liant cu multiple valenţe, inclusiv în plan cultural. Şi nu sunt deloc puţini românii americani însetaţi de cultură naţională, de care se simt îndepărtaţi fără voia lor. De data aceasta am fost invitată la Troy, într-o largă şi elegantă sală socială, cu aproape 100 de participanţi români. Nu au lipsit din sală foşti elevi sau studenţi sibieni, trăitori pe îndepărtatele meleaguri americane şi chiar sosiţi din localităţile de graniţă ale Canadei. O surpriză dragă sufletului meu mi-au făcut-o prof. Maria Raica de la Detroit MI venind la conferinţă împreună  cu frumoasa ei copilă, sau prof. Maria şi fiica ei, Magdalena Munteanu, care activează pe funcţie de contabilă la Universitatea Michigan din An Arbor, căci la timpul cuvenit mi-au fost pe rând eleve la licee din Sibiu, asemenea lui Odolean Simion Petru, aflat în sala de conferinţă cu soţia sa.   Ca şi la alte evenimente similare, la conferiţa fixată pentru ziua de 24 ianuarie au fost prezenţi Episcopul Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române din America Irineu Duvlea, preotul făgărăşan Gh. Cârstea, ierodiaconul Sebastian sau Gh. Chindriş, preşedintele Societăţii “Avram Iancu”, care a subliniat semnificaţia actului politic al Unirii Principatelor Române din 1859. Conferinţa mea intitulată Mituri creştine în creaţia poetică şi în publicistica eminesciană, prezentată în power point, a evidenţiat cu referire la poezii precum Rugăciune, Colinde, colinde, Christ, Dumnezeu şi om, Învierea, Rugăciunea unui dac, Răsai asupra mea, etc, aspecte total interzise în şcolile româneşti din perioada comunismului, aspecte pe care chiar şi critica literară a acelei epoci le-au mistificat ca semnificaţie ori le-au nesocotit cu desăvârşire. După cuvântul lui George Alexe, dedicat românismului de tradiţie dacică, a urmat momentul de recitare poetică susţinut de Dorina Căluşeriu, iar profesoarele Doina Popa din Detroit şi Cristina Rahovean de la Association Canadienne Française de l’Ontario, Canada, au recenzat o carte recent apărută în ţară, volumul de proză Scorbură în cuib al lui Cornel Cotuţiu. Partea fierbinte a reuniunii a fost dezbaterea care a urmat, când am răspuns la întrebările  puse din sală privind  atitudinea instituţiei Uniunii Scriitorilor din România faţă de Mihai Eminescu, poetul naţional,  sau cum este el studiat acum în şcolile din ţară şi multe altele. Aşa cum ne-am prins de mâini spre a face tradiţionala Horă a Unirii, pe care am cântat-o acolo, departe de ţară, dar  cu un dor de cuvânt românesc ostoit pentru un moment, măcar, am simţit că devenisem o mare familie a românilor “uniţi în cuget şi în simţire”, iar aprecierea rostită  de organizatorul manifestării, ing. Călin Cutean, concluziv, anume că “sunt un adevărat ambasador al literaturii române în America” avea să prindă consistenţă abia după ce, purtând cu mine volumele oferite de Sorin Olariu ( Epigrame, mică antologie), de Octavian Maior ( Vecinătăţile săseşti în istoria oraşului Sighişoara), de Irineu Duvlea ( Cuvânt de suflet) sau cea venită de la Cornel Cotruţiu ( Scorbură în cuib),  am ajuns acasă, unde în aceeaşi seară şi nu numai am primit pe Internet felicitări de la unii participanţi:   

   * “Mă bucur foarte mult că am reuşit să venim la Conferinţa pe care aţi susţinut-o strălucit. Mi-ar fi părut rău să nu fiu acolo. Vă doresc drum bun înapoi acasă şi multă, multă sănătate şi putere de muncă, asfel încât să puteţi bucura cât mai multă lume cu splendidele prelegeri pe care le ţineţi.” Emilia Matei, Windsor, Canada

*“Mulţumim tare mult, a fost frumos, cu toate că pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, organizarea noastră mai lasă de dorit. Am fost de fiecare dată să vă ascult când ne-aţi vorbit despre nemuritorul nostru Eminescu şi de fiecare dată am învăţat ceva nou şi interesant. Vă mulţumesc încă o dată, vă doresc multă sănătate, dumneavoastră şi familiei, să vă dea Dumnezeu putere să mai veniţi şi să ne revedem cu bine.

                    Cu stimă şi deosebită consideraţie,  Pia Nanu, membră a Societăţii “Avram Iancu”, Detroit MI

 * Stimată şi dragă Doamnă Sîrghie,

             Vă mulţumesc încă o dată pentru bunăvoinţa şi dragostea d-voastră,

pentru felul în care ne-aţi oferit şi prezentat momentele de neuitat de ieri, de la Troy. Sunteţi o mare doamnă a românimii de pretutindeni, vă iubim şi vă stimăm,

vă dorim multă sănătate şi bucurii şi vă mai aşteptăm cu drag în mijlocul nostru.

              Dacă mai rămâneţi pe acest continent, poate vom mai avea ocazia altor

întâlniri. Aşteptăm veşti de la dumneavoastră cu multă bucurie.

                                           Cu respect şi mare drag, Prof. Doina Popa, Detroit MI

*“Ce mare bucurie că aţi reuşit să reveniţi şi să aduceţi atâta împlinire spirituală celor dornici de cultură.” Prof. Maria Raica, Detroit MI.

Chiar din Europa mi-a sosit un entuziast semn de simţire românească pentru Eminescu, din partea unor profesoare sibience stabilite în Austria, care au aflat din presă cele petrecute la Denver, la New York şi în cele din urmă  la Troy:

*”Minunat! Extraordinar! Cele mai frumoase gânduri şi cele mai calde felicitări pentru ceea ce aţi realizat şi pentru succesele Dumneavoastră, dragă şi stimată doamnă Anca!

Ne bucurăm şi noi alături de Dumneavoastră şi … îl iubim la fel de mult pe dragul, fără de seamănul nostru Eminescu!

Vă dorim în continuare numai şi numai bine, o şedere, în continuare foarte frumoasă în America, şi o întoarcere cu bine acasă!

Cu drag şi cu preţuire, ”                           Nuţi Cotu şi Mihaela, Austria

Nici newyorkezii de care nu de mult timp mă despărţisem nu s-au lăsat  mai prejos, dar din corespondenţa lor voi alege aporape aleatoriu, doar un exemplu:

*„Am citit articolul referitor la participările Dumneavoastră la manifestările din New York, Michigan şi Colorado. Mi-a plăcut felul în care le-aţi conceput şi realizat, la modul general. Felicitări! De  trei ori Bravo pentru prestaţia Dv. în America.

Imi amintesc cu multă plăcere de prima mea întâlnire cu Dv. la Harvard University din 2007 şi păstrez şi acum setul de fotografii în albumul Societăţii  “Dorul” de la Simpozionul ţinut la Divinity School, de la prestigioasa Universitate Americană, iar mai apoi şi de la celelalte prilejuri în care ne-am reântâlnit la Consulatul General din New York şi nu numai. 

Opinia mea este că de fiecare data v-aţi întrecut pe D-voastră înşivă în comunicări interesante şi cu multă substanţă, de un deosebit nivel academic, care vă fac multă cinste….”

Ing. Cristian Pascu, preşedintele Societăţii “Dorul”, New York.

  Nu ştiu dacă este dreaptă aprecierea organizatorului conferinţei de la Troy care definea drept  gest de diplomaţie culturală iniţiativa mea de a prezenta noutăţi într-un domeniu prea puţin cunoscut al cercetării literare în periplul meu prin 3 state din Lumea Nouă, dar comunicarea cu românii din comunităţile care m-au invitat să vorbesc la Denver, Colorado, la New York şi la Troy în statul Michigan a constituit pentru mine o experienţă nouă, convingându-mă cât de benefice le sunt conaţionalilor diasporei americane prezentările unor aspecte  importante ale artei naţionale. În noua epocă, cea a răspândirii noastre pe întregul Mapamond, nu găsesc nimic mai firesc decât dialogul permanent între românii de pe diferite meridiane ale lumii.

                            Conf. univ. Dr. Anca Sîrghie, Universitatea “Alma Mater” Sibiu

Impotență mascată

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2010

 Impotență mascată

 Autor: Cornel Cotutiu

 Nu mă refer la neputința sexuală a bieților bărbați, ci la spectacolul pe care îl fac o parte dintre guvernanții și parlamentarii noștri atunci când ies în public sau când opinează pe probleme de legi mai mult sau mai puțin fundamentale, pe care le votează sau le resping fără să știe de ce; căci, în fond, pentru poporul acesta aiurit de atâta demagogie importante sunt, în vreme de alegeri, cârnatul, bericica, găleata, vesta electorală.

             Iar când această impotență politico-guvernamentalo-administrativă e dublată de lingușeală la drumul mare, atunci speranța întru mai bine a necăjitului popor român devine clorotică de-a dreptul.

             Ion (sau Ioan? – varianta a doua ar fi o impietate, dat fiind vorba de o persoană fără nimic sfânt în ea), deci Ion Oltean, considera, mai deunăzi (cu un entuziasm penibil și de o seninătate uluitoare) că e nevoie de introdus în limbajul politic românesc o unitate a calității politice – ”bocul”. Îl cunosc pe acest parlamentar bistrițean de niște ani buni încoace. Inițial, era un om rezonabil (probabil, atunci, încă nu prinsese savoarea ciolanului demagogic). Acum, îmi repugnă să-l văd pe vreun post Tv.  Asta fie chiar pentru ca îi anticipez ”ascuțimile de minte” partidică. Este un performer: Orice vorbește nu iese din garderoba limbajului de lemn.

             Premierul Boc a hotărât că, după 20 de ani de tranziții și reforme, am intrat într-o perioadă  de convalescență (E cumva într-o postură mascată de ministru al sănătății?…) Cred că subordonatul său – foarte exersat în utilizarea trompetei, în dresarea papagalilor – nu mai are alte dexterități psiho-somatice decât în a repeta aceleași gestici la care se pricepe cu aceeași nevinovăție penibilă. Eventual, din patos partidic, ar putea inventa o nouă sintagmă: ”boc-olteano-convalescență” – o unitate de măsură aplicabilă din casă în casă. Iar cei sănătoși – scoși în stradă; pentru vina de a nu se fi adaptat condiției de convalescent.

                                                                           Cornel COTUȚIU

 Articol refuzat de tov. colonel al fostei Securitati din Romania, Emil Dreptate, actualmente director al publicației ”Mesageul de Bistrita-Nasaud”!, unde scriitorul Cornel Cotutiu era ”publicist-comentator”. Concluzia e limpede…

Sa nu cautam hibe în ograda vecinului

Posted by Stefan Strajer On January - 6 - 2010

Sa nu cautam hibe în ograda vecinului

Autor: Cornel Cotutiu

Condeierul bistritean Menut Maximinian merita toata lauda pentru isprava editoriala realizata recent prin cartea ”Radacini  împrumutate”. Volumul rezulta din documentare la fata locului (bazinul Odorheiu Secuiesc) si parcurgerea unei impresionante bibliografii pe tema destinului tinutului secuiesc. Desigur, în aceeasi masura, trebuie relevata motivatia acestui demers: atasamentul de suflet si spirit pentru românimea din zona, de-a lungul veacurilor pâna azi.
Când iei în mâna, adica în mod serios, o astfel de carte, e normal sa te intrige si sa cauti dezlegare titlului. De ce ”radacini împrumutate”? (Se cuvine o lamurire: Pentru scrierea romanului meu, ”Ce ramâne”, am procedat precum Maximinian: am strabatut tinutul cu pasul si am zabovit, prin biblioteci, asupra unor carti si colectii de ziare ale secolului XIX, cautând fapte si lamuriri asupra tinutului secuiesc – si nu maghiar, cum o spun cu viclenie sau ignoranta politicieni parsivi ori gazetari creduli).
De asemenea, vreau sa se accepte ca, în arealul românesc – indiferent de ce culoare etnica e populatia -, daca dai de doi români, este improprie sitagma ”români minoritari”. Nu suntem minoritari în propria noastra tara, indiferent unde si câti ne-am afla.
Deopotriva, e inadecvata, pâna la a fi suparatoare, perseverenta într-o confuzie (agreata pâna si de prefatatorul cartii acesteia, Vasile V. Filip): confuzie între secui si unguri. Adevarul e luminat (documentar si nu sentimental) mai întâi de I.G.Bibicescu, în ”Poezii populare din Transilvania” (culegere publicata în 1893 si reeditata în 1970 – apropo de acuratetea bibliografica, M.M.!) si mai apoi de  catre Ion I. Russu în ”Românii si secuii” (l990). Si de catre alti  ”viteji dupa razboi”.
Apoi: în motivatia demersului sau, autorul încheie astfel:  ”Noi nu judecam, noi doar urmam firul epic (…)”. În cazul acesta, care e premiza acestei carti? Asa pusa problema, rezulta de aici o atitudine tipic mioritica si de care au profitat de-a lungul istoriei toate hoardele care au trecut peste noi,  au stat o vreme peste noi ori au ramas, cu ifose de stapânitori. Mi-e si de mirare ca, dintr-o astfel de perspectiva liricoidala, mai existam.
În acest sens, M.Maximinian – înainte de a face cartii o încheiere cu iz de predica – scapa o afirmatie care, în timp, va fi, din pacate, confirmata: ”Asistam neputinciosi la dezradacinarea noastra în propria tara. O poveste halucinanta, la care asistam fara a spune nimic.” Pai, nu asa face si ciobanelul din ”Miorita”? Înloc sa se apere, el se miorlaie liric: ”Si de-o fi sa mor…”, bla-bla-bla.
Sunt oameni care, iata, nu asista fara a spune nimic: dovada, chiar aceasta carte a lui Menut Maximinian, care acuza chiar prin titlu: ”Radacini împrumutate”. Dar nu el are putere de decizie, ci acei care, iresponsabil, naruie conditia de stat de drept a României.
Cum guvernantii, demnitarii nostri stau cu degetul în cucuruz, fenomenul descris de Vasile V.Filip va înainta: ”În zona unde maghiarii sunt minoritari, acestia sunt bine protejati de autoritati, au proiecte speciale, clase în limba maghiara, locuri la facultate. În zona unde românii sunt minoritari în propria lor tara, nu au nici un drept, toate parca au fost întoarse împotriva lor. Scolile dispar si, odata cu ele, limba.” Limba româna în România!
Ce-ti mai vine sa spui? Îmi amintesc de o zicere româneasca, dar care, se vede ca nu ne-a fost de folos: ”Obraznicul manânca praznicul.”

Autor:  Gabriela PETCU

ANIVERSAREA A  ZECE ANI DE LA PRIMA APARIŢIE A ZIARULUI ROMÂNESC

„ CURENTUL INTERNIONAL”

„Curentul Internaţional”, tipărit în America – Detroit pentru românii din toată lumea

 

frontlit-24x3-m

Album poze

Scurt istoric al ziarului. În 1999, Gabriela şi Tiberiu Mihalache mânaţi de dorinţa de a lupta împotriva unor tendinţe secesioniste din România, au decis să dea fiinţă unui ziar de calitate în America. „Am vrut împreună, să cream un ziar independent, curajos, o voce într-adevăr liberă care să unească românii, nu să divizeze, care să inspire, nu să inducă teamă şi ură, care să spună lucrurilor pe nume dar cu respect şi pe cât posibil, obiectivitate”. Cu multă îndrăzneală, au pătruns într-o lume nouă, Gabriela Mihalache fiind psiholog iar soţul acesteia, Tiberiu Mihalache, om de afaceri. Nu erau de profesie jurnalişti dar au ştiut să se impună prin concepte ferme, fără să se lase intimidaţi de cele câteva publicaţii în limba română din acea vreme, ce supravieţuiau prin metode de incitare la ură şi suspiciune, influienţând astfel opinia publică. „Am dorit un ziar de calitate care să educe, să lumineze şi să ajute comunitatea română. Ca să păstrăm obiectivitatea şi neutralitatea, nu ne-am aliat şi nu am solicitat niciodată suport financiar din partea nici unui partid sau instituţie religioasă”.

Deşi, ziarul a fost ideea lui Tiberiu Mihalache, acesta s-a retras curând rămânând să ducă lupta care să contribuie la unirea românilor din America, doar Gabriela. Mânată fiind şi de ampreta participării directe la evenimentele din decembrie 1989 şi căutând răspunsuri motivaţionale pentru cei ce au murit atunci, a continuat îndrăzneţ bătălia împotriva comunismului ca o datorie faţă de cei care i-au fost alături în zilele revoluţionare şi au pierit pe nedrept. Desigur, s-au găsit destui care „deranjaţi” de sinceritatea conţinutului editorialului, din invidie şi din răutate, să submineze integritatea ziarului.  „Nimeni nu aruncă cu pietre într-un pom fără fructe”. În acele momente, cuvintele venerabilului şi mult respectatul colaborator al ziarului, domnul Aurel Sergiu Marinescu, veneau ca o certitudine a realităţii că atunci când faci ceva bun, inevitabil, apare şi invidia.

Ziarul trebuia să aibă şi aspect nu numai conţinut. Au ales formatul publicaţiei „USA Today” şi au găsit un motto, mai mult decât potrivit. Cuvintele celebrului fost preşedinte al SUA, J.F.Kennedy: „Presa trebuie să apere Puterea de ispita aroganţei. Ne împiedică să ne pierdem minţile şi să umblăm cărând cu noi un soclu”, continuă şi azi  să stea mărturie intenţiei de integritate a ziarului. A fost apreciat imediat de public şi însuşit cu mare încredere, ca un bonus existenţial al românului aflat departe de ţara natală.  Aşa s-a născut „Curentul Internaţional”. poza 1 Curentul International Timp de şase ani, deşi nu a fost deloc uşor, satisfacţiile au venit pe măsura sufletului depus, dedicaţiei şi sacrificiului, pasiunii şi patriotismului celei ce a fondat acest ziar şi echipei alese să-i  fie alături.

În 2005, Gabriela Mihalache revine  la prima sa pasiune,  psihologia.  Renunţarea la acest „copil” al său,  „Curentul Internaţional”, a fost una dintre cele mai grele decizii.  Nu vroia să vândă cuiva ziarul care , cu siguranţă devenea interesat de exploatarea acestuia în sensul unei surse de profit. Prefera să-l închidă. Ca o minune, în momentul când pregătise scrisorile de adio pentru toţi abonaţii şi colaboratorii  urmând să le trimită, a apărut Ştefan Străjeri. Nici acesta nu avea studii de specialitate  fiind economist de meserie însă, însufleţit de cele mai frumoase idei pentru a duce mai departe munca Gabrielei, a reuşit să-i transmită sentimentul încrederii că nimic nu se va pierde din ce a fost şi totul poate merge înainte în cele mai bune condiţii.  „Trebuie că acest ziar să fi avut un impact bun, să fi făcut ceva bine, ca să fie astfel salvat de la moarte în ultimul moment. Dedicaţia, patriotismul şi blândeţea lui Ştefan, m-au făcut să decid adopţia. Am ştiut că dau copilul meu,  pe mâini bune.”

poza 2 Gabriela  si Stefan. „Curentul Internaţional” continuă să „trăiască” şi  acum  sub îndrumarea şi grija lui Ştefan Străjeri care a reuşit să menţină ziarul până azi,  în cea mai aspectuasă formă şi conţinut integru, atât de necesar celor care trăiesc departe de România.  A trecut de foarte multe ori prin perioade de timp grele dar a ieşit de fiecare dată învingător.  Ca o realitate recentă, avem chiar acestă criză universală pe care o parcurgem şi care a obligat foarte multe publicaţii să-şi oprească activitatea.  „Curentul Internaţional” rezistă şi apare sub tipar de fiecare dată, mai proaspăt, mai intens dar niciodată departe de adevăr.

Iată de ce, anul 2009  este un prilej de mare sărbătoare . „Curentul Internaţional” împlineşte 10 ani de la prima sa apariţie şi pentru acest lucru, trebuie să-i reamintim pe Gabriela şi Tiberiu Mihalache,  pe Ştefan Străjeri, pe colaboratorii ziarului implicaţi în această reuşită dar şi pe numeroşii cititori din toate colţurile lumii. Toamna aceasta a fost mare sărbătoare la Pojorâta!

 

Sărbătoarea de la Pojorâta. Plaiurile bucovinene se revarsă în calea noastră în cea mai minunată toamnă cu iz de sărbătoare. Păduri falnice de brad şi de molid în văile primitoare ale râurilor Moldova şi Putna, culmi împădurite, pajişti îmbrăcate în verde şi fâneţe înflorate vara, cu miros de gutui şi foşnet de frunze ruginii toamna, cu ierni ce îmbracă satul în albul imaculat şi mirific al zăpezilor, cu primăveri care aduc vindecarea prin însăşi minunea existenţei pe acest plai cu nume de dor, cu glas de ciocârlie şi culori rupte din curcubeu.  Pojorâta.  Numele localitatăţii datează din 1707, ziua de 6 ianuarie fiind consemnată într-un zapis de împărţire a unei moşii, redactat la Pojorâta. Situată în vestul judeţului Suceava, cuprinzând  şi satul Valea Putnei, Pojorâta îşi păstrează cu sfinţenie tradiţiile şi obiceiurile lăsate din străbuni. Toate acestea, sunt îndrumate şi iubite dar mai ales simţite şi transmise mai departe de primul om al comunei, tânărul primar,  ing. Bogdan Codreanu.

poza 3 Pojorata

De ce Pojorâta?  Sărbătoarea ziarului „Curentul Internaţional” nu putea să se desfăşoare niciunde mai armonios decât în locul unde s-a născut şi a copilărit Ştefan Străjeri. Aici, sunt părinţii săi Maria şi Toader, rudele, prietenii şi toţi locuitorii comunei care i-au fost alături în aceste momente cu multă încărcătură emoţională. Pentru ca evenimentul să fie exemplar, şi-a adus contribuţia primarul comunei, Bogdan Codreanu împreună cu viceprimarul Vladimir Cârloanţă şi secretarul Alexandru Grigorovici.

Căminul Cultural  din Pojorâta s-a îmbrăcat de sărbătoare. Pe fundalul scenei, un banner impresionant cuprinde  panorama comunei, din pământurile căreia se înalţă curcubeul tuturor reuşitelor în cei „10 ani de existenţă a Curentului Internaţional”. Flori de toamnă, bucate tradiţionale, tineri îmbrăcaţi în costume naţionale şi care, alături de primarul comunei, te întâmpinau cu zâmbet ospitalier oferindu-ţi pâine cu sare. Din America, Gheorghe Chindriş preşedintele Societăţii Culturale Româno-Americane „Avram Iancu” , nu a putut fi prezent dar, a vrut să fie cu sufletul şi atunci, fiecare participant a primit o frumoasă insignă cu prezentarea sărbătorii care să stea mărturie bucuriei ce înalţă şi uneşte în armonie sufletele româneşti. Tot Gheorghe Chindriş a transmis şi un mesaj de salut participanţilor la aceast eveniment. Au mai fost discuri cu muzică românească având design aceleaşi imagini de sărbătoare. Sala de conferinţe este pregătită pentru găzduirea primului eveniment al zilei. Emoţia pluteşte peste tot. E sărbătoare!

2 octombrie 2009. Invitaţii speciali şi colaboratorii din toate oraşele, sosesc. Vasile Zărnescu, Alexandra Zărnescu din Bucureşti şi Marius-Albin Marinescu din Sibiu, care reprezintă publicaţiile „Justiţiarul”, preot dr. Ilie Rusu din Suceava, prof. dr. Anghel Popa din Câmpulung Moldovenesc, Cornel Cotuţiu, Virgil Raţiu, Eliza Cotuţiu, Viorel Rus din Bistriţa şi Beclean, Elena Rodica Lupu din Bucureşti, Elena Munteanu din Paşcani, Florin Maftei din Iaşi, Horaţiu Stamatin din Câmulung Moldovenesc, Valerian Bedrule din Pojorâta, Constantin Ciubotaru din Bucureşti, Nina Negru din Chişinău, Acad. Nicolae Dabija din Chisinau – revista „Literatură şi artă”,  Vasile Tărâţanu din Cernăuţi, Eva Iova-Ungaria ziarul „Foaie Românească”, Vasile Barbu-Serbia, revista „Tibiscus”, Mihaela Dordea, Alexandra Şandru, Alice Cobeanu , Raluca Florescu şi Valentin Popescu din Bucureşti, Gabriela Petcu din Constanţa, Liviu Antonesei din Iaşi, Mălina Aniţoaie din Rădăuţi, Mugurel Sasu din Câmpulung Moldovenesc, George Petrovai din Maramureş, Adriana Stoica din Deva şi nu în ultimul rând, Stela Nacu şi George Oscar Păduraru de laTVR Internaţional.

Deschiderea evenimentului „Aniversare a zece ani de la prima apariţie  a ziarului Curentul Internaţional” se face cu  o iexpo presamprecartesionantă „Expoziţie de presă românească editată în diaspora”. Găsim aici titluri ca „Tribuna României”, „Universul”, „Meridianul Românesc”,  „Libertatea”, „Luminătorul” „Lupta”, „America” (primul ziar românesc, editat începând din 1906) şi o publicaţie din anul 1926 „Români în America” scris` de Şerban Drutzu în colaborare cu Andrei Popovici şi o prefaţă de prof. Nicolae Iorga. La expoziţia de presă românească editată în diaspora au fost etalate şi publicaţii ale participanţilor din judeţul Bistriţa-Năsăud, Bucureşti, Cernăuţi, Chişinău etc.

Intr-o atmosferă de sărbătoare în care se vede bine că organizatorii au pus mult suflet, cu o deosebita prezentare a mapelor, derularea momentului într-o ordine firească şi subtilitatea tradiţiilor locale găsite în cele mai nebănuite locuri, primarul  Bogdan Codreanu deschide evenimentul. După o prezentare a comunei, face cunoscut celor de faţă motivul principal pentru care ne-am adunat în număr destul de important aici, la Pojorâta şi anume sărbătorirea  publicaţiei „Curentul Internaţional”.

Ştefan Străjeri, emoţionat de dubla sa menire, aceea de director al ziarului şi de fiu al comunei, vorbeşte despre apariţia primei ediţii sub iniţiativa Gabrielei Mihalache apoi, despre preluarea ziarului cu asumarea datoriei de a duce mai departe intenţiile de bună credinţă în vederea unirii şi menţinera armoniei între toţi românii aflaţi departe de ţara natală.

Din partea TVR Internaţional, Stela Nacu realizator emisiuni TV, cunoscând acest ziar din alte împrejurări cu importanţă pentru presa românească,  ţine un frumos discurs în ce priveşte seriozitatea şi dăruirea lui Ştefan Străjeri care a reuşit împreună cu echipa de colaboratori să aducă ziarul în forma cea mai perfectă până în această clipă de sărbătoare.

Partea a doua a zilei, se continuă cu o întâlnire jurnalistică „Împreună pentru România noastră” . Publicaţiile „Justiţiarul” au fost prezente prin directorul Marius-Albin Marinescu şi redactorul şef Vasile Zărnescu;  Nina Negru care posedă un dar excelent în oratorie,  prezintă un material dedicat ieromonahului Ieraclie Flocea, un călugăr cărturar al Basarabiei interbelice, originar din Pojorâta. Au mai prezentat expuneri: preot Ilie Rusu, Viorica Cernăuţeanu – profesoară de istorie, Vasile Sfarghiu – scriitoar din Bucovina, autor a peste 10 cărţi, Virgil Raţiu – directorul editorii Aletheia din Bistriţa, Cornel Cotuţiu scriitor din Beclean, Viorel Rus – istoric ş.a.

Prima zi se încheie cu o masă oficială oferită de către Primăria Pojorâta, prin domnul primar Bogdan Codreanu, la Pensiunea „Dor de munte”, într-un decor bucovinean de o rară frumuseţe astfel, toţi cei prezenţi reuşind să se cunoască mai bine şi să lege prietenii consolidând o şi mai bună colaborare.

Ziua de 3 octombrie 2009 începe cu lansarea de carte a volumului de poezie „AH!” al autorului bucovinean,  învăţătorul Valerian Bedrule. Este prezentă poeta Rodica Elena Lupu directoarea editurii Anamarol din Bucureşti, colaboratoare veche a ziarului „Curentul Internaţional”, cea care s-a implicat în apariţia acestei cărţi şi care a prezentat volumul cu multă însufleţire. Poetului, i-a fost alături Elena Munteanu, expert al limbii vorbite de Puşkin cât şi al celei vorbite de Bodelaire şi care deţine numeroase  publicaţii în versuri  fiind apreciată pe multe din site-urile literare şi nu numai. De asemenea, a fost prezent  şi Florentin-Adrian Maftei poet dar şi prozator cunoscut prin romanul istoric „Cu Rareş prin(tre) Lespezi”. S-au citit versuri din volumul „Ah!” aducându-se aprecieri prin comentariile făcute de cei prezenţi, iubitori de poezie şi în numele limbii române care trebuie păstrată nealterată în cele mai frumoase forme de exprimare. „Valerian Bedrule ne-a dus în ispita scrierii sale. Parafrazând-l pe Fănuş Neagu, aş zice că poezia şi-a pus sâmbătă 3 octombrie, inel de viaţă lungă la Pojorâta de Bucovina” (Elena Munteanu).

Din Basarabia, Vasile Şoimaru a fost prezent cu un atlas în imagini inedite. Această deosebită lucrare certifică importanţa atribuită sufletului românesc de către autor. Timp de cinci ani de zile, profesorul basarabean a călătorit în toată lumea ca să-şi găsească fraţii de neam şi de limbă duşi de tainele vieţii peste hotarele patriei. Astăzi, când mi-am văzut 5 ani de viaţă adunaţi în albumul <Românii din jurul României în imagini>, am acelaşi sentiment ca şi părinţii mei când se reântorceau acasă de la un seceriş bogat. Oricât ar fi fost de obosiţi, aveau o lumină pe faţă, izvorată dintr-o bucurie lăuntrică, ce mi-a rămas printre amintirile cele mai dragi”.poza 4 scena joc Partea a doua a zilei continuă cu un „Spectacol de cânt şi joc românesc”. Căminul Cultural este aproape neîncăpător. Toţi locuitorii comunei, au venit să se bucure alături de „Curentul Internaţional” la cei 10 ani de viaţă`. Invitaţii plecaţi de la primărie către Căminul Cultural, au fost escortaţi de stăjerii călăreţi ai comunei şi întâmpinaţi cu pâine şi sare.

Spectacolul este prezentat de Gabriel Ojog  iar din program au făcut parte vestita şi talentata Veta Biriş din Alba, Marinel Petreuş din Maramureş, Alexandra Băcilă din Alba, premiantă a ziarului „Curentul Internaţional” la Festivalul „Strugurele de Aur” de la Jidvei 2009,   Ansamblul „Ciprian Porumbescu” din Suceava, Ansamblul „Plaiurile Pojorâtei” din comuna Pojorâta, Ansamblul „Străjerii Bucovinei” din Pojorâta, a cântat folk tânărul Mihai Rusu fiul preotului Ilie Rusu din Ciocăneşti-Suceava, ca o surpriză,  Lia Lungu, legenda vie a românilor din America de Nord, a prezentat un frumos program şi nu în ultimul rând, din Basarabia, ne-a încântat sufletele marele naist Vasile Iovu.

Între aceste momente artistice de mare valoare, primarul Bogdan Codreanu împreună cu directorul ziarului Ştefan Străjeri, au decernat premii sub formă de diplome şi plachete. Premiul special, a revenit lui Nicolae Dabija, academician al Academiei Române care a prezentat un material numit „Cuvânt despre Basarabia”.

Publicul a fost minunat şi fiecare moment apreciat şi aplaudat intens.

Mulţumirile erau deopotrivă pentru sărbătoriţi, pentru invitaţi şi pentru public.  O altă zi frumoasă s-a încheiat cu minunea şi acceptarea unei perfecţiuni care nu se va uita, rămânând ca un punct istoric dedicat presei, dar nu oricărei publicaţii ci numai aceleia care rezistă demnă în integritatea şi adevărul său. A urmat o seară de discuţii libere, de suflet, cu o masă festivă oferită de redacţia ziarului „Curentul Internaţional”, la pensiunea turistică „Floare de colţ”, din Pojorâta.

4 octombrie 2009. Soarele se revarsă peste toamna Pojorâtei prin cele mai frumoase culori. E timpul să ne bucurăm de natură prin frumuseţile plaiurilor bucovinene şi încă de câteva minute dedicate cărţilor.  „Curentul Internaţional” ne-a mai pregătit o surpriză. „Masa cu cărţi”  are ultimile apariţii din această toamnă bogată în cultură.  De data aceasta,  este un moment televizat, modelat de Stela Nacu şi George Păduraru. Gabriela Petcu, prezintă pe rând, volumele de pe „Masa cu cărţi” încercând să surprindă mesajele transmise prin sensibilitatea autorilor care au dat viaţă lungă celor mai frumoase cuvinte româneşti, puse în scriere.

cartiAstfel, s-a vorbit încă o dată cu mare plăcere de volumul în versuri al lui Valerian Bedrule -„Ah!”.  Un alt volum de versuri numit „Dar”aparţine poetei Rodica Elena Lupu care este neîntrecută şi în a recita.  Se aduce în discuţie o altă carte „Evadare din spaţiul virtual” a poetului George Roca din Australia. Toamna aceasta, a venit cu versuri deosebit de frumoase prin care  apropie lumea virtuală de cea reală. „Petale din lumină” este un volum de poezii de o sensibilitate aleasă scrise special pentru părinţi şi copii deopotrivă. Cartea poartă semnătura Siminei-Silvia Şcladan din Suceava care este şi coordonatoarea  antologicului în versuri, „Izvoarele vieţii”. Este prezent şi acest antologic care a reuşit să adune poeţi români din ţară dar şi de peste hotare legându-i în prietenii şi colaborări. Şi nu în ultimul rând, o carte de proză, un roman care aduce în suflete iubirea.  Romanul „Tragedie şi triumf” a Ligiei Seaman este o lecţie de viaţă, un capitol din existenţa noastră trecut uneori cu vederea dar care poate fi trezit la sentimente alese, prin aceste exemple vii pe care Ligia le transpune atât de delicat în scris.

E toamnă. Zilele acestea au fost alese special parcă, pentru sărbătoare. Soarele ne-a stat alături ca să ne certifice încă o dată că natura poate fi în armonie cu acele clipe de bucurie prilejuite de evenimente deosebite. Ziarul „Curentul Internaţional” a fost sărbătorit. La mulţi ani şi viaţă cât mai lungă! Fie să ne regăsim peste încă zece ani de activitate, aici, la Pojorâta!

Pietrele doamnei1Dor de munte1Floare de colt1

E bine sa nu uitam

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2009

E bine sa nu uitam

Autor: Cornel Cotutiu

Despre miscarea de rezistenta româneasca anticomunista si antisovietica se vorbeste, se scrie adesea în raspar sau în treacat. Din ignoranta? Intentionat? Ce e vadit e faptul ca analistii, istoricii sunt, deocamdata, mai preocupati de a se vaicari pe seama elementelor alogene, a vâscului de pe crengi, uitând ca întâi de toate, se vede copacul.
Un aspect care se neglijeaza – din motive obscure? din porunci oculte? – este ce s-a întâmplat pe întregul areal românesc în primii ani postbelici. Altfel spus: nu se au în vedere actiunile de la est de Prut. Mai concret: adica din Basarabia fortata de Stalin sa se numeasca Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca.

mapromaniamare1_s
Accesul împotmolit la arhivele moscovite face ca sa cunoastem doar fragmentar despre lupta basarabenilor împotriva invadatorilor bolsevici. Din documentele sustrase din „zestrea” KGB – publicate pe ici, pe colo în Occident – reiese, de pilda, ca în anii l948-1950 existau în Basarabia în jur de 30 (!) de organizatii antisovietice clandestine, inclusiv un partid – Partidul Libertatii.
Acest partid, cu centru la Chisinau (anihilat în 1950), intentiona „sa redea libertatea poporului si sa readuca Regele pe Tron”. Dar si: „Partidul doreste ca din rândurile lui sa iasa oameni hotarâti, caliti în lupta, care mâine sa formeze guvernul statului român.” (Atentie tov.general Voronin: în 1950 la Chisinau se punea problema statului român, nu a vreunui stat moldovenesc).
Desigur, cotarlele KGB n-au stat sa-i contemple pe cei care s-au constituit în astfel de organisme clandestine de lupta împotriva sistemului sovietic. Au fost treptat descoperiti si arestati peste 250 de persoane; caci turnatori, tradatori, informatori au existat dintotdeauna (de când e lumea pâna în vecii vecilor). Iar „rasplata” a fost precum se poate banui: deportari, condamnari la ani grei de închisoare, disparitii inexplicabile.
Dar aceste fapte trebuie inserate în istoria românilor de pretutindeni; ele nu tin de o arbitrara granita, ci de memoria si fiinta nationala.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors