A mușca

Posted by Stefan Strajer On February - 2 - 2011

A mușca

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Am ezitat o vreme ce ton să dau acestui articol, după vestea uciderii unei femei în București, de către o haită de cotarle.

Am fost și mai oripilat după ce am prins pe un canal tv. declarația medicului care a încercat să salveze viața ființei aceleia. Era el însuși cutremurat de cum arăta trupul acelui om sfâșiat de câini. Dinții javrelor i-au desfigurat fața, brațele erau descărnate, sânge, sânge, pântecul sfâșiat. Desigur că nu a mai putut fi salvată de la moarte.

Unde ești Brigitte Bardot, cu campaniile tale de ocrotire a câinilor??!… Actrița aceasta era apetisantă cândva, era sexi – în limbajul actual -, ca artist de cinema putea fi încadrată, eventual, la categoria fanfaroană. Ei bine, după ce i-au trecut nurii, a făcut o obsesie din ocrotirea javrelor, nu numai în Franța, ci pe meridiane unde persoane de teapa ei o luau în serios.

Ceea ce e stupefiant e faptul că mai în toate localitățile găsești câte o Brigitte Bardot, de cele mai multe ori domnișoare bătrâne, văduve, femei acrite de o conviețuire lamentabilă cu cel care, notarial, se numește soț. Le vezi umblând prin cartiere cu câte o pungă de resturi de mâncare, căutând jigodiile să le îndestuleze stomacul. Toate acestea sunt cazuri de psihiatrie. Pasiunea pentru câini ori pisici este un semn indubitabil al neputiinței; neputința de a trăi omenește între oameni, repulsia față de semenul tău. Și atunci îți maschezi această infirmitate prin dragostea față de un animal, căci, nu-i așa? animalul e obedient, supus, ascultător, credincios stăpânului.

Hai, mai treacă-meargă o așa condiție – și pentru biped și pentru patruped. Dar când câinimea ajunge la zeci de mii de exemplare în capitala unei țări, vagabondează, ucide, atunci e un semn, un alt semn de neputință, de data aceasta al administrației.

Dar nu poate fi neglijat un aspect socio-politic al bietei Românii de azi. Mușcă nu numai patrupedul, ci și bipedul ajuns în postura de factor de decizie, în speță cel ajuns în guvern sau la Cotroceni. Se mușcă în fel și chip: se mușcă din salariile bugetarilor, din pensiile militarilor, din alocațiile pentru mame, se mușcă din condiția civică a medicilor, profesorilor, minerilor, a polițailor.

Nu e greu de remarcat că alături de verbul „a fura”, atât de caracteristic statului român, se poate alătura și verbul „a mușca”.

„Preajma prezentului și viața care a devenit istorie” – Interviu cu Cornel Cotuțiu

 Autor: Mihaela Solomon

Mihaela Solomon: E greu, e ușor să devii scriitor?

Cornel Cotuțiu: E ușor, dacă-l consideri scriitor pe cel care scrie cu creta o înjurătură pe gard ori pe îndrăgostitul care alcătuiește o epistolă de amor către femeia visurilor sale; sau pe infractorul care dă declarații la poliție. Nu?

M.S.: Nu. Știți prea bine că am avut în vedere omul de condei – cum se spune -,adiică poetul, prozatorul, dramaturgul, eseistul, criticul literar ș.a.

C.C.: Desigur că glumeam. E greu să ajungi scriitor, asta chiar dacă nu ești membru al acestei bresle. Nu există o rețetă, o vârstă. Definirea noțiunii de scriitor e inevitabil ambiguă, inevitabilă incompletă. De la Vasile Cârlova au rămas doar cinci poezii, însă a intrat în istoria literaturii române. Mateiu Caragiale a scris un singur roman, dar e considerat unul dintre cei mai originali prozatori români. A.Toma, în plin avânt proletcultist, era considerat de către propaganda comunistă nici mai mult nici mai puțin decât un geniu; astăzi, doar câțiva vârstnici își mai amintesc de el, așa, ca să-l dea de exemplu cum o nulitate poate fi socotită, într-un anume context socio- politic, o personalitate scriitoricească nemaipomenită. Ca să ajungi scriitor veritabil, aceasta presupune un cumul de trebuințe: talent (dar ce e… talentul?), vastă lectură, inspirație (dar ce e… inspirația?), curajul de a căuta forme proprii de exprimare, perseverență,   sacrificiu, noroc, poate și un dram de nebunie (dar ce e… nebunia?), iscusința de a te comunica pe tine însuți prin virtuțile conotative ale cuvântului și încă altele și altele. Încât, îl invoc pe esteticianul italian Benedetto Croce, parafrazându-i o afirmație năucitoare: Scriitorul este ceea ce toată lumea știe că este. Parcă e…simplu. Nu?

M.S.: Cum ați trăit momentul intrării dv. în Uniunea Scriitorilor din România?

C.C.: Sunt uneori clipe când dorești ceva cu ardoare, dar împlinirea, intrarea în posesie întârzie, e amânată. Până la urmă, visul, dorința, aspirația se concretizează, însă constați că trăiești o stare lăuntrică potolită, stoarsă; nu e de amploarea celei pe care o anticipai.             Am devenit scriitor cu „patalama” în primul an postdecembrist. Până atunci avusesem „la activ” trei cărți tipărite, cronici în reviste literare, recomandări. Și totuși – nu! Eram printre cei câțiva zeci de autori refuzați. De ce?  Pentru că asta era politica organismelor ceaușiste în domeniul creației artistice. În primul deceniu de după război se putea intra în obștea scriitoricească chiar dacă nu scoseseși nici măcar o carte, însă aveai în tolbă cinci articole și trei poezii de preamărire a regimului impus de Kremlin. E de reținut și faptul că în ultimii ani ceaușiști scriitorimea devenise o categorie de intelectuali incomozi și, în bună măsură, retractilă pentru omagiile către dictator. În consecință, se intra în USR „cu țârâita”.

M.S.: Dintre cărțile publicate de dv., care vă este…preferata?

 

C.C.: Ah, ce întrebare dură mi-ai pus! E ca și cum ai întreba o mamă cu mai mulți copii pe care îl iubește cel mai mult. Îți va răspunde că îi sunt dragi toți, la fel. Totuși, hai să îți șoptesc un titlu, dar…rămâne între noi, să nu afle și alții. E vorba de romanul Ce rămâne. Câteva persoane, care îmi cunosc cărțile, prin lectură integrală, mi-au mărturisit – fără să le fi cerut – că le-au plăcut cel mai mult această carte.

M.S.: Ce izvoare de inspirație stau la baza scrierii uneia sau alteia dintre cărțile dv?

C.C.: Preajma prezentului și viața care a devenit istorie.

M.S.: Există câteodată o insinuare malițioasă cum că scriitorii nu citesc decât propriilor lor cărți. Sunteți… în situația asta?

C.C.: Cunosc o astfel de opinie, însă nu e decât o mică răutate, o maliție ieftină. Recent am citit o plachetă de versuri, Coarda curcubeului, a româncei Doina Popa, stabilită în SUA, dar cartea tipărită la Eikon Cluj-Napoca. Apropo de asta și de interesul pentru lectură: Am încredințarea că, treptat-treptat, poezia și proza scurtă sunt speciile literare care vor face…carieră în viitor.

M.S.: În această ipostază de scriitor, desigur că ați participat de-a lungul anilor la tot felul de manifestări culturale. E vreun eveniment care v-a rămas în suflet ca fiind unul special?

C.C.: O, iarăși o întrebare dificilă pentru cel intervievat! Au fost momente, unul mai frumos decât celălalt, mai emoționant, începând cu turneul în Transilvania, organizat de Editura Dacia, în 1978 (când debutam editorial) până mai deunăzi, când Editura Eikon (prin directorul ei, poetul George Vasile Dâncu) a organizat la faimoasa cafenea „Arizona” de la Cluj-Napoca o triplă lansare de cărți semnate de Viorel Mureșan, Radu Țuculescu și Cornel Cotuțiu. Hai să zicem că iese din comun „Revelionul Saeculum” din pragul anului 1984, pe care l-am organizat la Beclean, la sugestia (de acum) a  regretatului Radu Săplăcan. Au participat atunci nu numai membri ai cenaclului„Saeculum”, ci și invitați. Au fost prezenți scriitori de la București, Brașov, Cluj-Napoca, Dej, Bistrița, Baia Mare. A fost un revelion al prieteniei și solidarității într-o atitudine de neaderență la slugărnicia cerută de regimul comunisto-securist din anii aceia.

M.S.: Mai toți tinerii își gândesc viitorul având un idol, un model de viață. Presupun că și dv.ați avut.           

C.C.: Da! Un „da” din toată inima. În timpul liceului (și după aceea) am fost fascinat de personalitatea profesorului Petru Săplăcan (tatăl poetului și criticului literar Radu Săplăcan). Nu l-am avut la clasă nici măcar o oră. Ne-am apropiat când am îndrăznit să-i dau spre lectură primele mele încercări literare. Purtam după amiezile discuții pe teme culturale, cunoștea culisele vieții literare din anii 5o, din vremea șederii la București, apoi fusese regizor la un  teatru din Baia Mare. Ajuns profesor la Beclean (originar fiind dintr-o comună la câțiva km. de oraș), a întemeiat o trupă de teatru a corpului profesoral din localitate și una a elevilor (din care făceam parte și eu), ceea ce a însemnat turnee, ecouri în presă notorietate. Era o bucurie chiar să-ți răspundă la salut; o făcea cu o expresie și un glas de bunăvoință vie, afectuoasă. Râsul, surâsul, timbrul vocii, ironia fină, privirea de cărbune luciu – toate, tot atâtea mângâieri pentru adolescentul ce eram. Sugestia pentru povestirea  Luna, cu care am debutat în „Tribuna”, el mi-a dat-o. Nu mai zic că primele articole de ziar publicate (licean fiind) în „Făclia” clujeană, la îndemnul lui le-am scris. În anii studenției, când mai trăgeam câte o fugă acasă, mă chema să asist la câte o lecție de română, apoi, în altă ocazie, schimbam locurile, el trecând în banca din spatele sălii, eu trecând la catedră. Faima de dascăl excepțional și om de aleasă cultură a sporit când s-a stabilit la Dej. Îl vizitam și acolo, mai cu seamă că, între timp, mă împrietenisem cu Radu, fiu-său. Iată modelul și norocul meu, ca profesor și condeier.

M.S.: Vi s-a întâmplat în viață ceva ce n-ați fi vrut să vi se întâmple?

C.C.: Andre Gide spune undeva: Ceea ce nu s-a întâmplat, nu putea să se întâmple. Întorcând foaia: Ceea ce a fost, nu putea fi evitat. Așa cred. Doi oameni de decizie mi-au hotărât nefast destinul. Decanul Mircea Zaciu m-a exmatriculat, fără temei, din facultate. Chiar dacă mai târziu, într-o dedicație pe o carte a sa, mărturisea că se simte vinovat pentru ce a făcut – vină pe care el însuși nu și-o iartă, preciza el -, asta nu putea să repare ceva, mă mutase ireversibil, pe altă cărare. A doua persoană, tot om de decizie, un  secretar cu propaganda al proaspătului înființat județ Bistrița-Năsăud (1968). Tocmai terminasem (cu întârziere) un institut pedagogic, iar nou înființatul ziar de la Bistrița („Ecoul”) avea nevoie în redacție de un tânăr reporter care să zburde pe plaiurile zonei și să aducă la ziar texte. Fusesem recomandat de Valentin Raus. O lună de zile am făcut așa ceva, redacția mă dorea încadrat, nu și acel politruc, care a replicat: Nu! Dascălul să meargă la țară! Așadar, precum zice tot omul: Așa a fost să fie. Ceea ce nu înseamnă că regret profesia pe care am practicat-o peste 40 de ani. Nici o fărâmă de îndoială. Dacă ar fi să dau timpul înapoi, aș hotărî așa cum îmi propusesem încă din clasa a VII-a: mă voi face dascăl de română. De aceea, obligația de a intra în pensie a fost pentru mine o ofensă. Politrucul de atunci, demnitarii de azi? Aceeași varză stricată.

M.S.: Se acreditează ideea că s-a pierdut interesul pentru lectură, mai ales în rândul tineretului. Sunteți de acord?

C.C.: Parțial. Atitudinea față de carte depinde de mulți factori. Exercițiul lecturii, nevoia de a citi o carte de beletristică, de istorie, de filozofie poate începe încă din familie. Dacă pruncul crește obișnuindu-și privirea cu cele câteva rafturi de cărți din casă, dacă o vede pe mama adâncită în lectura unei cărți, dacă își vede tatăl  scoțând din mapă, la întoarcerea de la serviciu, o carte tocmai cumpărată, dacă în oraș intră în librărie însoțindu-și unul dintre părinți, atunci acest interes pentru carte intră în firescul existenței diurne. Cred că nu exagerez considerând că deprinderea lecturii este un element component a ceea ce se numește „cei șapte ani de acasă”. Mama mea a fost o împătimită a cititului. În tinerețe, a făcut pe menajera câțiva ani în casa unei familii bucureștene. Mare mirare a fost pentru surorile ei mai mici când, întoarsă la casa părintească, au văzut că jumătate din geamantanul ei era ocupat de cărțile cumpărate în timpul șederii la București. Rețin apoi o scenă de acasă (eu abia intrasem la școală): tata trebăluind la măsuța lui de pantofar și, alături, mama, citind cu voce tare din ”Anna Karenina”. Asta m-a stârnit să împrumut și eu o carte de la bibliotecă. Doamna bibliotecară s-a înveselit și mi-a replicat condescendent: „Ești încă mic pentru așa ceva”. Interesul pentru lectură poate fi cultivat sau diminuat de calitatea școlii, a profesorilor, mai cu seamă, desigur, a celor de limba și literatura română. Când ora la clasă e însuflețită de dialog, de problematizări (pornind de la o frază, de la o strofă), când elevul este ajutat să decodeze frumusețea unui enunț, așa apropierea de carte nu mai e silită, plicticoasă, ci dorită.  Nu e mai puțin adevărat că mass-media și internetul pot tenta, mai cu seamă tineretul, îndepărtându-l însă de actul lecturii unei cărți. Curiozitatea pentru computer, nevoia de el, snobismul,  pot deveni un viciu periculos, îndeosebi pentru sănătatea psihică. Treptat, în  cel contaminat de „sticla” calculatorului, se strecoară și persistă o stare de însingurare, de izolare și, pe de altă parte, se clădește în mentalul lui o zestre culturală mediocră, rezultată din informații trunchiate, uneori greșite, din texte manipulate, mesaje tendențioase. În ultimă instanță – un ghiveci. Diapozitivele, filmele, documentarele așează privitorul într-un fel de nișă unde nu e loc decât pentru el. Dimpotrivă, citind o pagină de roman (de pildă), te situezi într-o intimitate a relației dintre emițător și receptor, într-o interacțiune care stimulează sensibilitatea, imaginația; ceea ce echivalează cu o prelungire a dialogului, cu o replică proprie la metaforă, la nuanțele gestului tocmai descris de scriitor. Nu poate fi însă ocolită și o altă ipostază a actului lecturii, a contactului cu litera tipărită: adulții, vârstnicii citesc, dar, nu puțini, preferă un ziar, cărți de umor ieftin, eventual volume  cu documente, mărturii, integrame, publicații tabloide; deci, mai rar beletristică. Și totuși, librarii au observat, în ultima vreme, că a sporit numărul cumpărătorilor de carte, chiar dacă prețul lor crește mereu. E un semn de reviriment al actului lecturii? Concluzionând: E drept că multă tinerime își potolește hormonii în discoteci ori prin tufișuri sau devine dependentă de calculator, dar nu puțini tineri au pasiunea lecturii. Da, deocamdată mass-media și internetul precumpănesc (deocamdată!), ceea ce nu înseamnă că lectura unei cărți e un fapt marginalizat sau pe cale de dispariție.

M.S.: Să trecem acum la presa scrisă. Din experiența dv. de ziarist, ce condiții credeți că ar fi necesare să îndeplinească un  text pentru a merita să vadă lumina tiparului?

C.C.: Să fie persuasiv în opinie, să aducă informații proaspete, să convingă prin discernământ, să pledeze pentru adevăr, să atragă prin acuratețea limbajului, prin argumente serioase (în cazul unui text critic, al unei polemici, dezvăluiri), să atragă prin obiectivitate și echidistanță.

M.S.: În prelungirea întrebării anterioare: Care credeți că sunt calitățile pe care trebuie să le aibă un bun jurnalist?

C.C.: Mai întâi: jurnalistul nu poate fi decât bun sau foarte bun. Ceilalți sunt impostori; eventual, jenanți veleitari, fanfaroni, cameleoni. Ziaristului adevărat îi pretind coloană vertebrală, ochi limpede în a vedea ceea ce alții neglijează, cunoașterea fără reproș a limbii române, subtilitate în stil (dar nu prețiozitate), evitarea improvizației în redactarea articolului, evitarea supozițiilor debile, a insinuărilor de prost gust. Avem, din păcate, gazetari (e drept, de duzină) care fac texte-chisăliță, amestecând informația cu opinia. Unii se descalifică prin însăși formularea titlului: sintagme obosite de prea multă folosință, ziceri prăfuite, incolore, luate (din lene ori lipsă de imaginație) din tolba limbajului de lemn.

M.S.: În textele dv. de gazetă ce problematică abordați?

C.C.: Nu am un anume program tematic. Scriu când și cum „îmi vine”. Imboldul de a alcătui un articol e uneori neașteptat, neprevăzut, el țâșnind din reacția la ceea ce se întâmplă în jur, în această societate din ce în ce mai debusolată, mai bolnavă. Am speranța că mă situez în categoria formatorilor de opinie, că mă situez exponențial. Textele mele sunt stârnite de te miri ce: o afirmație din mass-media, o zicere năucitoare a președintelui de la Cotroceni, un  gest de generozitate al cuiva, o mitocănie de pe stradă, un colț de natură, un obicei tradițional, o personalitate a locului, lacrima unui copil, căderea unei frunze, apariția unei cărți, declarația incalificabilă a vreunui demnitar. În general, sunt dintre cei care văd jumătatea goală a paharului și de aici apoi tonul meu uneori persiflant, acid, cu inserții pamfletare. Ceea ce, am observat de-a lungul anilor, place cititorului. Adesea primesc mesaje de genul: Bine ai zis-o! Ține-o tot așa!

M.S.: În postura de cititor de ziare și reviste, ce căutați mai cu seamă?

C.C.: Caut, întâi de toate, paginile, rubricile de sport, apoi știrile, reportajele din domeniul culturii, rar texte de informație din sfera politicului. Din păcate, cele mai multe dintre cotidiene au început să se manelizeze. În revistele de literatură și artă mă interesează cronicile literare, interviurile, eseurile pe anumite teme ; rar, beletristica.

M.S.: Ce sfaturi le dați tinerilor care vor să se afirme ca jurnalist și/sau scriitor?

C.C.: Nu se dau sfaturi decât celor care le cer. Prin urmare, nu pot să-ți dau decât ție sfaturi, fiindcă mi-ai cerut. Să scrii, să scrii, să scrii! Să exersezi deprinderea de a sesiza metonimiile vieții cotidiene. Până la urmă, se va vedea ce iese: floare ori buruiană. Desigur, te vreau floare.

M.S.: Vă mulțumesc pentru bunăvoința și timpul acordate.

Mihaela SOLOMON

I.L.Caragiale – 106 ani

Posted by Stefan Strajer On January - 25 - 2011

I.L.Caragiale – 106 ani

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Nu, n-am greșit. Desigur, ziua de naștere a lui Caragiale este 30 ianuarie, așadar, 159 de ani de la venirea sa pe lume, în Haimanale, satul de lângă Ploiești.

Ce e însă cu acest 106? Înseamnă atâția ani de când – în 1904 – la vârsta de 52 de ani a părăsit definitiv Bucureștiul, autoexilându-se la Berlin (asta, bineînțeles, grație moștenirii lăsate de răposata și bogata sa mătușă, Momuloaia).

De ce am optat pentru această „aniversare”? Vine de la o iritare provocată de un slogan pe un canal tv. din ultimele zile ale lui 2010: „Fii mândru că ești bucureștean!” Și așa, de-aiurea, mi-am amintit de Caragiale, de faptul că atunci părăsise „micul Paris” cu o silă pe care doar o bănuim, căci nu a mărturisit nicicând care a fost motivul. Oricum, nu a fost mândru că era bucureștean. Atitudinea sa civică, articolele critice, nu o dată sarcastice, privind societatea românească de la finele secolului 19, în speță cloaca socio-morală, culturală și politică a Capitalei, persiflarea fină din momentele și schițele sale i-au provocat treptat o drojdie de repulsie de așa natură, încât fabuloasa moștenire l-a determinat să-și ia aluatul și să plece, lăsând copaia goală.

Zeci de ani după trecerea lui în lumea umbrelor s-au tot mestecat, în ziare, în cărți, cauzele pentru care a părăsit definitiv regatul României. Ar fi vrut să se stabilească undeva în Transilvania, îi plăceau ardelenii (chiar dacă făcuse o spumoasă bășcălie cu personajul său Marius Chicoș Rostogan), avea o seamă de prieteni în acest areal. Se gândea la Brașov, Sibiu, Bistrița, Cluj. Or, în anii aceia, instituțiile culturale din această provincie nu corespundeau, totuși, exigențelor , gusturilor sale elevate. Poate a renunțat la a se stabili în Transilvania și pentru că nu accepta fenomenul brutal al maghiarizării românilor.

Caragiale fusese un mare iubitor de muzică cultă, un adevărat meloman, or, Berlinul îl putea îndestula în această privință, cu Offenbach, Mozart, Haydn, dar mai ales Beethoven, pe care-l numea, cu familiaritate și respect, „babacul” ori „boierul”.

Ceea ce nu înseamnă că firele intime ce-l lega de pământul natal, românesc, ar fi fost rupte. Inegalabilul său exeget – Șerban Cioculescu – avea să remarce: „Prin prieteniile românești, întreținute cu atâta statornicie, prin curiozitatea sa față de mersul evenimentelor, prin atitudinea lui civică și patriotică /…/ s-a dovedit nedespărțit de realitățile noastre românești.”

Nu e greu de presupus ce reacție ar fi avut Caragiale la îndemnul președintelui de azi al României, către concetățeni, de a-și părăsi țara.

Ministereasa cu sânge-n păsărică

Posted by Stefan Strajer On January - 17 - 2011

Ministereasa cu sânge-n păsărică

Autor: Cornel COTUȚIU        

După ce mapamondul a râs copios pe seama guvernului Boc  care vrea să impoziteze vrăjitoarele, acum va face înconjurul planetei, cu siguranță, expresia „ministereasa cu sânge-n păsărică.”

E adevărat că afirmația caraghiosului primar al unei comune din zona Moldovei e, oarecum, ambiguă, dar nu pot să nu o iau în seamă și să o analizez în consecință. Trogloditul se referea la Elena Udrea, în cadrul unei întâlniri a consiliului județean. Limbajul de mahala al aleșilor noștri se vede că circulă lejer de la Cotroceni în jos, și lături, fără nici o jenă. Vaporeanul de la Cotroceni a dat tonul, așa că, băieți, dați măsura capacității voastre de subcorticali!

Care e păsărica doamnei ministru Elena Udrea?

„Păsărică” e ceea ce toți știm că este, dar dacă suntem pudibonzi și nu zicem neaoș ceea ce înseamnă (prin tradiție) „păsărică”, găsim un sinonim mai sugestiv, mai plastic: „fofoloancă” și așa, nevinovații, ajung, cumva, la ideea de organ sexual feminin. Bun. „Păsărica” are tot timpul sânge în ea, adică nu mai altfel decât în  orice parte a corpului uman. Oare primarul din comuna Alexandru cel Bun să se fi referit la momentele de menstruație ale doamnei ministru? Acelea fiind cele mai bune pentru deciziile pe  care le ia?

Pe de altă parte a nedumeririlor mele, presupun că doamna Udrea nu are alături vreo păsărică educată ca, în locul ministresei, să aibă menstruație.

Dacă tot are, inevitabil, această manifestare ciclică, să înțeleg că doar în zilele de menstruație ia decizii ministeriale de anvergură națională și de penibil planetar? Adică, în celelalte zile post ciclu, călărește, brodează, joacă sârba, se plimbă cu elicopterul, îl mai mâmgâie pe chelie pe internatul de la Cotroceni, mai face pe… cocoșu etc.

După această perlă cu „sânge-n păsărică”, zău că străinii vor căuta atlasele să găsească unde e acea țară năstrușnică numită România.

O urare din tolba limbajului de lemn

Posted by Stefan Strajer On January - 1 - 2011

O urare din tolba limbajului de lemn

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Mă văd nevoit să dau niște informații semianalfabeților care, ajunși în posturi de decizie – de sus până la opincă –, emit urări către prostime, de sărăbători, mai ales în prag de An Nou.

Prin urmare: adjectivul poate fi folosit la diferite grade de comparație; de la cel (gramatical) pozitiv la alte trepte, până la superlativul absolut, construit, românește, prin „foarte”, „prea”, „extrem de” etc.

De zeci de ani, a intrat în limbajul de lemn, până la talpa țării, o urare nevinovată și suspectă: „Vă dorim un an mai bun”. Auzi urarea în mass-media sau pe stradă.

Așadar, un an mai bun.

Asta presupune că anul pe care, calendaristic, îl termini a fost bun și dorești ca următoarea „ciosvârtă” de timp să fie „mai”: un an  „mai bun”. Deci: astfel, validezi, consfințești, recunoști că anul tocmai încheiat a fost bun și vrei ceva mai bun.

Doamne!

Anul românesc 2010 a fost „bun”, încât îl dorești pe următorul „mai”?

De o jumătate de secol încoace românii nu au trăit un an precum 2010.

Nu inventariez aici grosolăniile prezidențiale, faptele legislative înfiorătoare, nerușinarea guvernamentală, dar, din această perspectivă, cred că e totalmente iresponsabilă, inconștientă urarea: „Un an mai bun!”

Ei bine, ce urare consider că s-ar potrivi în prag de an 2011: Un an mai puțin penibil pentru Cotroceni un an, mai puțin urât, un an mai puțin dramatic, mai puțin opresant, un an mai puțin rușinos, mai puțin ipocrit și incompetent administrativ, legislativ.

Un amic glumeț îmi ura astfel, la telefon: „Sărbători mai fericite decât cel din anul viitor!”

Ce sarcasm îndreptățit!

DINCOLO DAR TOT AICI

Posted by Stefan Strajer On December - 18 - 2010

“DINCOLO DAR TOT AICI”

Autor: Doina Popa

(Dexter, Michigan, USA)

Personalitate marcantă în lumea literelor româneşti, scriitorul Cornel Cotuţiu îşi investeşte talentul şi inteligenţa în volume de prozǎ şi publicistică oferindu-ne din nou cu neastâmpǎrul şi generozitatea binecunoscute o carte despre şi pentru românii aflaţi în preajma sa sufleteascǎ şi nu numai, despre fapte si stări socio-politice bine studiate cu ochiul sǎu de fin observator şi profesionist al cuvântului.

Volumul I a apǎrut în decembrie 2008 la  Casa Cărţii de Ştiinţǎ Cluj-Napoca unde îl regăsim pe autor în calitate de personaj, comentator, interpret neobosit, în ritmul alert al cǎutǎtorului, cercetǎtorului de suflet romanesc. Cǎlǎtoria şi şederea sa în spaţiile locuite de români devine o investigare permanentǎ a condiţiei românului de pretutindeni rǎmânând sufleteşte, în preajma sintagmei “La Noi” adicǎ “Acasǎ”, oriunde se aflǎ.

Volumul II al acestei geografii sufleteşti a apǎrut în toamna acestui an 2010, la Editura Eikon, Cluj-Napoca, un volum dens de aproximativ 343 de pagini, împǎrţit în opt capitole cu titluri sugestive presǎrate cu ilustraţii elegante, relevante, semnate de graficiana Georgiana Cotuţiu.

Foto. Autorul… Cornel Cotutiu

Autorul distruge graniţele cu inteligenţǎ şi talent cǎutându-şi preajma sufleteasca pretutindeni unde trǎiesc români , fie în ţarǎ sau dincolo de fruntariile ei, peste mǎri si ţǎri, ademenindu-i sub aceeaşi corolǎ matricialǎ numitǎ “La Noi”(adicǎ pretutindeni).

Talentul l-a consacrat pe scriitorul Cornel Cotuţiu cu acel dar al observaţiei lucide care pǎtrunde infinitezimal în arterele realitǎţii, cu darul cǎutǎtorului de pretexte pentru transmiterea propriilor reflecţii conducându-ne vioi într-un labirint de zone geografice, istorice, spirituale, disparate cu abilitate de ghid consacrat, printre nedumeriri, doruri, speranţe, taine, fiecare carte a  scriitorului însemnând o înnoire spiritualǎ.

Spirit efervescent, Cornel  Cotuţiu este unul din câştigtorii alergǎtorilor de cursǎ lungǎ în maratonul literar oferind mereu încredere  în puterea sa de creaţie.

În structura artisticǎ a scriitorului, prozatorul si jurnalistul îşi disputǎ întâietatea… Dupǎ fiecare cǎlǎtorie întreprinsǎ apar note în care, dincolo de aspectul recreativ sunt redate experienţe existenţiale demne de un specialist sociolog.

Pe parcursul întregului său serial, autorul rămâne constant în atitudinea faţă de guvernanţi, preşedinte şi liderii maghiari încolţindu-i cu “un dinte de lup singuratic” şi luând în derâdere orgoliile, prostia şi lichelismul.

Volumul se deschide cu capitolul închinat “rebelilor”urmǎrind “Obiectivul“ N.Steinhartdt şi personalitǎţi ca Anton  Raţiu şi Ioan Vǎlean, ce nu vor înceta sǎ existe în arealul românesc.

Cu ironie si sarcasm “securea cu rotile” a scriitorului înfierează “constituţia bâlbâită”, “prostia fudulǎ”, incompetenţa, justiţia, adulterul, îmbogǎţiţii peste noapte, toate regǎsindu-se în proza şi dramaturgia  lui Ion Luca  Caragiale,  ubliniind cǎ “trǎim acum ca şi atunci o lume pe dos”. Cornel Cotuţiu ne propune pentru proiectul de spectacol caragelian personaje precum: Ion Iliescu, Victor Ciorbea, Gelu Voican Voiculescu, Mona Muscǎ, Virgil Mǎgureanu, Traian Bǎsescu, Corneliu Vadim Tudor, Marko Bela, Elena Udrea, Emil Boc, Dinu Patriciu si alţii. Considerând cǎ “la români eternitatea nu e eternǎ”, ar trebui sǎ-l investim pe I.L. Caragiale în funcţia de “Preşedinte de onoare pe veci al României”.

În capitolul “Nu uitǎm, deci nu putem ierta” autorul propune cititorului sǎ judece dacǎ am ajuns sau nu va trebui mult sǎ ajungem la starea de “stat eşuat” judecând dupǎ ce simţim pe pielea noastrǎ de 20 de ani încoace, când românii suferǎ de boli devastatoare  colorate în verde, brun, roşu iar acum, de cancerul portocaliu cu focarul la Cotroceni.

Cornel Cotuţiu face o retrospectivǎ usturǎtoare a ceea ce se întâmplǎ pe spinarea acestui nefericit popor, pe care se experimenteazǎ tot felul de formule politico-administrative într-o democraţie originalǎ. Nu iartǎ nici “confortul minoritǎţilor printre mǎslinele mioritice “în secvenţe ca: “Vina de a fi fost români”; “Obrǎznicii ude mereu” sau “obrǎzniciile de soacrǎ acrǎ” ale unor demnitari maghiari din ţarǎ şi peste hotare dar nu a

ungurului de rând sau a intelectualului lucid.

Mânuind cu dexteritate lingvisticǎ incredibilǎ condeiul printre informaţiile primite cu inteligenţǎ  ne prezintǎ opiniile legate şi de cele douǎ capete existenţiale: vârsta senectuţii şi a tineretului, lǎsate sǎ pluteascǎ într-un “abur de nechezol politic, guvernamental, parlamentar, administrativ”.

În capitolul “Dincolo dar tot aici”, scriitorul urmǎreşte drama românului care-şi încearcǎ existenţa pe alte meridiane, preocupat fiind atât de soarta limbii romane cât şi de procesul de asimilare într-un slalom literar printre “prejudecǎţi şi capricii” şi “întâmplǎri româno-româneşti” trecând prin condeiul sǎu  destine –  de la omul de rând şi pânǎ la monarhi, scriitori, politicieni, regizori, actori, cǎutând  identitatea românească în aceastǎ lume clǎditǎ pe imperativul banului.

Interviul inserat ni-l dezvaluie pe Cornel Cotutiu – om/scriitor/profesor – cu preocupările diurne, opinii si proiecte în curs de desfasurare.

 “Când te afli în cǎlǎtorii sau popasuri, apoi scrii despre ele, aşadar te încredinţezi cuvântului, ca prin cuvânt să rămânǎ ceva pentru alt timp – remarci, reminiscenţe, “scǎpǎri ale memoriei” ( ca şi cum altfel ai fost nedrept cu tine insuţi).”

1 Decembrie 2010 și cele trei ofense penibile

Posted by Stefan Strajer On December - 8 - 2010

1 Decembrie 2010 și cele trei ofense penibile

 

Autor: Cornel COTUȚIU

În istoria contemporană europeană nu s-a mai întâmplat ca un șef de țară să-și părăsească țara de Ziua Națională a țării, chiar dacă o împinge iresponsabil în prăpastie. Traian Băsescu își părăsește electoratul de mahala, care îl menține pentru a doua oară la Cotroceni, și de 1 Decembrie se duce să moțăie în sala unui banal Summit din Kazahtan.

Mai mult: Sfidând a mia oară Constituția României, ordonă la telefon, cu câteva minute înainte de ceremonialul obișnuit Zilei Naționale, ca onorul militar să îl primească nu președintele Senatului, precum glăsuiește Constituția, ci Nimicul de la Palatul Guvernului. Emil Boc, dacă nu ar fi cel mai penibil premier din istoria României, ar fi putut să refuze această ofensă adusă Constituției României, dar, trompetist cum e, desigur că s-a conformat; plus că a înghițit și huiduielile care îi erau pregătite nu lui ci lui Băsescu. Apropo de asta: Nu cunosc ca de Ziua Noastră Națională să se fi huiduit, ca acum – nu numai la București, ci în toată țara.

Prin urmare, lașitatea unui (zis) președinte de țară a fost dublată de un comportament ridicol al șefului guvernului.

Urmărind evenimentele și ecoul lor pricinuite de 1 Decembrie, mi-am zis în sinea mea: Băsescule, trage dictatura pe față! În acești ani de mahala românească, opresată de PDL, în cârdășie cu UDMR, aș vrea să nu dispar până la a trăi, efectiv, o nouă dictatură. Despre câteva dictaturi știu din cărțile de istorie, dar am trăit pe propria-mi piele și pe propriii meu neuroni, „dictatura proletaritaului” și cea din vremea ceaușistă. Mai vreau să apuc încă una! Hai, Băsescule, mai fă un pas și aruncă debila Constituție a României la canal!

Istoria omenirii poate confirma, rezumativ, că a fi dictator înseamnă a-ți face de cap, spre profitul celor care te adulează. Fă-o! Ai destui căței care să latre în consecință. Iar noi îți vom ridica omagii. Elena Udrea a intrat deja in Biblie, fiind considerată aducătoare de lumină, pe tine te vom socoti un adevărat Mesia, izbăvitor de mizeriile în care trăim!. Am doar o îngrijorare: acel cameleon, zis  ministru al armatei, are un elicopter disponibil încât la momentul necesar, să te ridice de pe acoperișul palatului Cotroceni?…

A treia penibilitate a fost produsă de acea caricatură de față bisericească numită Laszlo Tokes. A declara, în auzul planetei, că Ziua Națională a unui popor e zi de doliu pentru alt popor e uluitor, prin nesimțire! Dacă acest individ e popă, atunci eu sunt locomotivă. În mod firesc, logic, ar trebui să i se ridice cetățenia română și, eventual, exilat în Groenlanda (clima de acolo i-ar mai putea tempera neobrăznicia). Dar cine s-o facă? Băsescu? Boc? Blonda Elena? Roberta? Marko Bela? Uaaaau!

CARPE DIEM!

Posted by Stefan Strajer On November - 27 - 2010

CARPE DIEM!

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Mai zilele trecute îmi intitulam un articol (privindu-l pe Adrian Păunescu) cu o expresie latinească: „De mortius nil nisi bene.” Îmi pare acum potrivit să folosesc alta, în încercarea mea (riscantă) de a opina, ca un mod de atitudine civică.

Pentru cei mai puțin familiarizați cu crâmpeie din gândirea antică, cred că e potrivit să luminez sintagma din titlu:

În latină, „Carpe diem” înseamnă „Bucură-te de ziua de azi, folosește-te de ziua de azi.” E un vers dintr-o odă a faimosului poet latin Horațiu. Cuvintele acestea au căpătat o mare răspândire de-a lungul veacurilor, înțelese ca un îndemn de a culege („carpere” înseamnă „a culege”) roadele și bucuriile zilei de azi.

Ei bine, cred că Adrian Păunescu a venit pe lume, a trăit și s-a dus sub acest dicton,  asumat cu un orgoliu furtunos, cu o vanitate care nu a cunoscut scrupule, nici măsură.  Spuneam în textul anterior că în gândul înțeleptului din Sparta aș introduce un cuvânt, adică: Despre morți, deocamdată, numai de bine. Nu credeam că voi ajunge foarte repede să depășesc, temporal,  durata lui „deocamdată” în ce-l privește  pe cel recent trecut în lumea umbrelor. Hora  laudativă la adresa lui Adrian Păunescu, glăsuită de voci mediocre în mass-media românească, mai mult sau mai puțin mediocră, mă determină să mă delimitez de ele, riscând, deopotrivă, să cred despre mine că nu sunt un cabotin.

Iată, mai întâi, semnale, opinii, titluri din Mediafax (pentru unele având rezerve, pe altele împărtășindu-le):

Toți suporterii prezenți pe stadionul „Dinamo” s-au ridicat în picioare și au aplaudat imnul Craiovei (la meciul cu Universitatea Craiova, textul imnului fiind compus, se știe, de Păunescu).

Cărțile de poezie ale lui Adrian Păunescu – epuizate din librării, după moartea poetului (Mde! așa e la români).

Adrian Păunescu a lăsat în urma sa o avere de 3.700000 euro, plus bijuterii, obiecte de artă și conturi bancare (Săracu de el!).

O stradă din Chișinău ar putea purta numele lui Adrian Păunescu (Mai nou, am auzit că primarul satului Bârca umblă să schimbe toponimul, localitatea urmând a se numi Adrian Păunescu.; după cum se vede, cultul stalinist al personalității e încă vioi).

Ion Iliescu: „A.P. a devenit liderul generației lui de mari creatori” (Moșul Iliescu a uitat că „liderul”era fugărit de către bucureșteni în jurul hotelului Intercontinental, în zilele în care el, Iliescu, regiza cacealmaua sângeroasă din finalul lui decembrie 1989).

Patriarhul Daniel: „Cu tristețe am primit vestea trecerii la cele veșnice a lui A.P.” (Chestia cu veșnicia o va hotărî urmașii acestor ani urâți).

Kelemen Hunor: „A.P. și-a trăit viața cu greșeli omenești (puteau fi și greșeli animaliere? – n.n.), dar și cu generozități de înger” (În cazul acesta, mai e un pas și îl trecem… în calendarul creștin).

Mircea Dinescu: „Destinul lui A.P. e absolut dramatic. Și-a subminat destinul de scriitor.” (Să recunoaștem că e un fel de autocaracterizare).

Viorel Padima: ”Poet nu prea original și deci, în fond, minor – căci stilul său fusese descoperit și bătătorit hăt demult, de Bolintineanu, Coșbuc, Goga, chiar dacă admiratorii săi contigenți habar n-au ce înseamnă chestia asta, a unicității stilistice, în ordinea creativității fundamentale.”

Am revăzut scrisoarea deschisă pe care Laurențiu Ulici a publicat-o în 26 septembrie 1990, unde (eu folosesc acum un limbaj de stradă) îi propunea  „ciocu mic”. Neavând decența de a se retrage în umbră și cumpătare ( precum, de pildă, a făcut-o D.R.Popescu, ultimul președinte al Uniunii Scriitorilor din România ceaușistă), Adrian Păunescu s-a îmbățoșat în plan politic. A fost o sfidare sub același dicton: „Trăiește-ți clipa!” O asemenea atitudine publică (provenită din reflexe de cenaclul „Flacăra”) aduce foarte aproape de zicerea unui rege francez: „După mine, potopul!”

Apropo de  cei doi, Păunescu și Ulici. Un flașnetar folk, acum, culmea!  parlamentar (poate e semnificativ) îl numea pe cel recent dus pe lumea cealaltă „om de caracter”. Pardon! Laie Chiorul, lăutarul lui Goga, da, cred că va fi fost om de caracter, dar nu acest zdrăngănitor în fostul (așa-zis) cenaclul „Fleașcăra”., care a devenit un fel de anexă specială a „Cântării României”, unde se practica un fel de religie atee a dictaturii. Așa –zisul cenaclu era pentru A.Păunescu o posibilitate de a slugărnici dictatura ceaușistă, și care, în paralel, îi facilita manifestarea orgoliului său patologic.

În scrisoarea menționată adineaori, dreptul, cinstitul Laurențiu Ulici (ajuns ulterior el însuși președinte al Uniunii Scriitorilor, după circăraia practicată de Mircea Dinescu) se mira naiv, pe seama lui Păunescu, în felul următor: Cum de nu și-a dat seama că o dictatură nu poate exista „fără zidari”, că nomenclatura e sursa totalitarismului,, că regimul ceaușist nu numai că ne-a ținut în foame și frig, dar a urmărit distrugerea forței morale a neamului nostru, iar apoi, în lunile postdecembriste să încerci să găsești justificări și circumstanțe atenuante unui astfel de regim.

Cred că Ulici făcea pe naivul, știa destul de bine că imperativul existenței sale Păunescu l-a trăit copios: „Trăiește-ți clipa!”, iar după tine, potopul!

Moartea lui Adrian Păunescu a revigorat nevoia de superlative a românului trăitor în această vreme urâtă. Deopotrivă, s-a excitat o degradare a unor noțiuni, stări, morale, civice, de genul: „coloană vertebrală”, „patriotism”, „naționalism”, „poet național” etc. S-a atentat până și la cuvântul „poezie”.

Înțelesul cuvântului „poezie” e extrem de greu de priceput, precum acela de „femeie” sau „lumină”. Iar apropierea lui Adrian Păunescu de Mihai Eminescu e , pur și simplu, un sacrilegiu. E o ofensă adusă culturii române. Îmi voi aduce argumente, pentru această afirmație, în tableta următoare, dar încheind cu o afirmație a unui alt scriitor de curte ceaușească (Eugen Barbu): „Totul mă supără la acest poet în afară de poezia lui.”

„De mortuis nil nisi bene”

Posted by Stefan Strajer On November - 17 - 2010

„De mortuis nil nisi bene”

(Despre morți, numai bine)

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Mi-a venit în minte spunerea aceasta –  versiune latinească și românească -, în zilele acestea de omagii post-mortem și superlative generoase pricinuite de moartea lui Adrian Păunescu.

Ce favoare făcută celor curând dispăruți, ce delicatețe din partea antichității latine, atitudine împărtășită apoi de-a lungul mileniilor de nenumărate popoare – mi-am zis din nou, adică a nu știu câta oară.

Am avut însă inspirația să consult câteva dicționare și să mă edific, în consecință. Da, dictonul a fost răspândit în versiune latină, dar, de fapt,  el este de origine greacă (de altfel, latinii au preluat din cultura elinilor valori culturale – până la pastișă, uneori; de la zei, numindu-i altfel, până la patrimoniul paremiologic).  Zicerea din titlul meu aparține înțeleptului Chilon al Spartei (unul din cei șapte înțelepți ). Acesta considera că moartea absolvă pe oameni de toate păcatele și că, prin urmare, despre decedați e mai potrivit să vorbim în cuvinte binevoitoare.

De acord cu propunerea bătrânului Chilon, dar în formularea următoare: „să vorbim, deocamdată, în cuvinte binevoitoare.”

Așadar, mi-am spus că e potrivit să scriu, deocamdată, despre bardul de la Bârca în cuvinte (chiar) encomiastice, referindu-mă la ipostaza sa de jurnalier. Ei bine, consider că el se situează pe traseul ziaristic ridicat de Eminescu pe înălțimi profesionale de neegalat și căruia îi urmează condeieri excepționali ai presei scrise precum Arghezi, N.D.Cocea, Brunea-Fox, Camil Petrescu, G.Călinescu, Nechifor Crainic, Geo Bogza, Fănuș Neagu ș.a. Dar, pentru vremea postbelică românească cel mai mare a fost Adrian Păunescu. Nici un scriitor, ca gazetar, nu a avut „starea de spirit, de febrilitate devoratoare”, „de nebunie” (sunt cuvintele lui despre sine însuși), persuasiunea vulcanică, precum le-a trăit și le-a revărsat în dialogurile cu confrații, publicate mai întâi în „Luceafărul”, „Tribuna”, „Contemporanul” și strânse apoi în uriașul volum „Sub semnul întrebării”.

Ce m-a impresionat, privitor la această carte, sunt cei doi factori catalizatori ai demersului său: Omul este în acest univers un răspuns deja constituit, însă care își așteaptă întrebările necesare. Și: „ Dar fericirea mea n-ar fi întreagă dacă alături de ei (interlocutorii – n.n.), nu m-aș fi mărturisit eu însumi aici, întrebând.” Și a întrebat, uneori cu o virulență de îți făcea impresia că îl poartă pe conviv din corzi în corzi, provocându-l la răspunsuri neașteptate, pentru însuși intervievatul, tot timpul însă sub ochiul cenzurii-securistice.

Cât despre revista „Flacăra” și cenaclul respectiv, condiția politico-civică a lui Adrian Păunescu, despre măsura în care multe dintre poeziile sale sunt ori nu poezii, ci mai degrabă fulminante texte versificate, pe curând.

O revelație despre foștime

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2010

O revelație despre foștime

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Cuvântul „foștime” nu e (încă) menționat în dicționar. Oricum, până când lexicografii români îl vor lua în seamă, noi, de 20 de ani încoace avem a face cu foștimea, în nenumăratele ei ipostaze și posturi (acest ultim cuvânt e valabil, ca înțeles fie că accentul cade pe „o”, fie pe „u”). Vorba unei prietene: „Asta e realitatea, nu trebuie să mă trezesc pentru a o pricepe.”

Revin. Cine e foștimea? O adunătură/rețea de tipi isteți, lucrători în organisme de partid (unic) antedecembrist, în ministere, în organe de represiune, în diferite slujbe politico-administrative cu putere de decizie, de sus în jos, până la nivel de cătun. Iar acum au firme, au, în continuare, relații clientelare, unii au ajuns milionari, unii sunt deghizați în lucrători de pază și securitate. Vorba prietenei, nu trebuie să te trezești ca să constați că în România colcăie foștimea, de la Cotroceni, parlament și guvern până jos, la talpa țării, oameni cu aceeași mentalitate politruco-securistă, la fel de grosieră și mirositoare, în ciuda șpreiurilor demagogice cu care amețesc lumea cea de toate zilele.

Recent, în tren fiind (vehicol particular, după 45 de ani de carieră didactică, nu am decât o bicicletă), trecând de gara Dej, am dat cu ochii de una dintre clădirile (încă nedemolate) ale fostei fabrici de ciment. Pe fațada ei, pe o fâșie lată, între parter și etaj, se vedea distinct lozinca „Trăiască Partidul Comunist Român!” Litere de o jumătate de metru, groase, roșii. Am tresărit, apoi m-am amuzat cu tristețe.

Firește că în 1990 lozinca a fost văruită, acoperită. Și totuși… Și totuși, în ciuda spoielii, după 20 de ani literele au rezistat, au redevenit vizibile; ploaia, vântul, soarele le-au scos treptat la vedere. Mesajul ipocrit, cumplit, a răzbit.

În clipa aceea am avut, printr-un repede efort de conexiuni mentale, revelația: Așa a rămas și azi în reflexele, mentalitatea, comportamentul foștimii care foșgăie în primării, consilii județene, locale, în parlament, guvern, președinție, în (deghizata) Securitate; și își dau arama pe față cu un tupeu și o nerușinare robustă, sfidătoare, cu un  populism de veritabilă mahala balcanică.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors