Ziua Z, ora H plus 17 minute

Posted by Stefan Strajer On April - 5 - 2011

Ziua Z, ora H plus 17 minute

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Într-o anume parte a mass-media – adică cea neplecată slugarnic Cotroceniului – despre premierul Emil Boc s-a spus, nu o dată, că minte. Cuvântul este dur pentru această postură guvernamentală, plus că eu nu cred că minte. Papagalul e străin de minciună. Emil Boc se situează deasupra vreunei conștiențe a stării de a minți… Pe de altă parte, dacă nu ar avea o mișcare expresivă a buzelor, ai putea spune că poate fi asemănat cu un ventriloc, în sensul că vocea lui pornește din abdomen; creierul său e de mult timp în odihnă, dar, compensativ, are timpanul extrem de sensibil, de unde cuvântul șefului suprem coboară, fără efort, pe limbă.

Premierul a declarat, cu niște săptămâni în urmă (cred că și curcile l-au râs), că țara noastră scapă de pacostea recesiunii la sfârșit de martie, altfel spus, în ziua Z, ora H, plus 17 minute. Ceea ce înseamnă, peste noapte, ziua de 1 aprilie, care e, precum se știe, în tradiția românească, ziua păcălelilor. Desigur, majoritatea absolută a acestui popor năpăstuit nu se mai lasă păcălită de automatismele verbale ale primului-ministru și a camarilei sale. Doar că oamenii se simt ofensați pentru încercarea guvernanților de a-i prosti.

Haideți s-o luăm, băbește, pe segmente de înțeles ale cuvântului „recesiune”:

– Ea este o fază a ciclului economic, constând în scăderea producției. Am ajuns cumva pe o treaptă a căderii unde ne-am oprit și din ziua Z sunt semne că urcăm? Cine simte asta? Mahalagii? Tăranii? Pensionarii? Bugetarii de toate categoriile profesionale? Hait!

– Recesiunea înseamnă, deopotrivă, diminuarea produsului intern brut. Ei bine, s-a terminat cu diminuarea, hotărăsc cacialmiștii de pe malul Dâmboviței, după ce au tras niște șprițuri în compania marelui șef.

– Recesiunea a însemnat reducerea investițiilor. Da? Deci, de la 1 aprilie, la ora H și 17 minute investitorii (neglijați, amânați, ofensați), din țară și de peste hotare vor da buzna cu oferte, asta chiar și numai pentru a sprijini afirmația lui Emil Boc cum că recesiunea s-a volatilizat.

– Afacerile comerciale nu vor mai fi restrânse, vor înota între flori. Adică s-a gândit (și demarează) realizarea unui echilibru armonios între export și import. Hait! Deunăzi mâncam pere de Argentina și mazăre de Ungaria. Când va fi altfel?

– Recesiunea este evidentă, de asemenea, prin creșterea șomajului. Începem să-l diminuăm de la „și 17 minute”, glăsuiesc mușchii lui Emil Boc, în timp ce se anunță închiderea câtorva fabrici și firme, ceea ce va însemna vreo 10.000 de oameni trecuți în șomaj.

Prin urmare, Emil Boc nu minte. Când cineva nu știe ce vorbește cum să-l consideri mincinos? Dar cum să-l consideri? E un șir întreg de atribute, însă e unul atotcuprinzător: incalificabil.

Totuși, până când?!

Posted by Stefan Strajer On March - 24 - 2011

Totuși, până când?!

 

Autor: Cornel COTUȚIU           

Ne-a rămas de la străbunii noștri latini o strigare a lui Cicero: „Quousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra?”. Adică: Până când, Catilina, vei abuza de răbdarea noastră? Diatriba avea un caracter acuzator și dramatic.

E o diferență între anul 63 d.H. și 2011 de azi. Atunci, Catilina era doar membru al Senatului roman, pe când cetățeanul Traian Băsescu e ditamai șeful de la Cotroceni.

Eu, la rândul meu, nu sunt un Cicero, ci doar un cetățean al României, dar această postură nu mă împiedică să nu-i adresez locatarului de la Cotroceni întrebarea: Până când vei abuza de răbdarea noastră în ce privește obrăznicia maghiarilor din țară și de dincolo, referitor la pretențiile lor de  autonomie teritorială? Catilina pusese la cale un complot contra republicii romane. Ei bine, Traian Băsescu ce complotează?

Se vede că starea lăuntrică, psihică, a migrării, pentru unii dintre cetățenii români, nu s-a terminat, nu s-a potolit, chit că au trecut o mie de ani. Ungurii au venit spre Europa cu carne crudă sub șeaua calului. Secuii au venit mai târziu, iar conducătorii lor i-au vândut maghiarilor în anii zisei revoluții de la 1848. Acum, iredentiștii unguri umblă țanțoș cu niște pretenții de autonomie etnică în spațiul lor, secuiesc.

E obrăznicia celui speriat să nu dispară.

Una dintre modalitățile de a nu sucomba este denigrarea unor repere istorice, culturale, ale celor care ți-au îngăduit să exiști. Concrtet: Să murdărim nume scumpe ale poporului în care ne-am strecurat. Cum a fost recent: Avram Iancu și Mihai Eminescu.

Faptul că unui puștan ungur (chiar dacă are 31 de ani, îl consider un handicapat mintal), i se permite, cu seninătate birocratico-politică, să batjocorească o mare personalitate a istoriei românești – Avram Iancu –  acceptându-i-se un spectacol antiromânesc (în România!) de spânzurare a „Craiului”, la Miercurea Ciuc – deci, acest fapt, pentru care guvernul boc (rog redacția să păstreze inițialele minuscule pentru cele două substantive de dinaintea parantezei) nu a luat nici o atitudine, mă consternează.

Acest cetățean, numit boc, este originar din Apuseni. Eu am fost profesor în zona aceea, la Călățele. Treceam o măgură și ajungeam la Răchițele – locul unde barza a avut nenorocul să aducă pe lume o păpușă nmită Emil și căruia nu degeaba tatăl său îi sparge în cap ouă  în zilele de Paști. Am fost și la Abrud, Câmpeni, Sohodol, Roșia Montană, am stat săptămâni multe pe vârful Vlădeasa, dar nu am întâlnit oameni de micimea spiritual-morală ca Boc sau Ciorbea.

Munții Apuseni sunt dovada și garanția românismului (cuvânt mereu folosit de Eminescu în articolele sale politice – Eminescu terfelit și el la Miercurea Ciuc).

Ei bine, vine un handicapat, care își bate joc de istoria noastră și demnitarii de București stau cu degetul în cucuruz. Se lasă șantajați de niște voturi electoral-parlamentare. Vorba unui redactor tv: „Nu suntem o țară zdravănă la cap.”

Totuși, până când?!

 

                   

Trecerea nesimțită în uitare

Posted by Stefan Strajer On March - 4 - 2011

Trecerea nesimțită în uitare

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Nesimțită ori nesimțitoare – rămâne să hotărască cititorul.

De-a lungul veciilor românești, vremelnice Puteri (cum altfel?) au fost consecvente în atitudinea față de cultură și marile ei personalități; în felul următor: de la Miron Costin încoace, astfel de oameni au fost decapitați, exilați, uciși în fel și chip, deportați, supuși unor sadice scenarii de exterminare. O clipă! Nu mi-e aici intenția de a intra în exemple, detalii. Pentru că vreau să ajung la ceea ce, în anii aceștia, instanțe comunisto-oculte au început să procedeze mai subtil: trecerea deliberată în uitare.

De ce nu e timp pentru personalități de genul Constantin Brâncuși sau Marin Sorescu? Vai, dar câte explicații nu sunt?! Atenția „organelor” (abilitate – cuvânt atât de des chinuit de marioneta Boc), a mass-media e reținută obsedant de probleme majore: scandalul cu cei 25% furați de stat din salariile bugetarilor, grevele de tot felul, corupția ajunsă până și pe chelia șefului statului, exodul tineretului în alte lumi, foametea, care nu iartă, primarul, care face masturbație cu fotografia unei blonde din guvern, șpaga din vămi, genocidul populației prin desființarea a zeci de spitale, alegerile din partide, țigăneala, la nivel național, a țiganilor șa.șa.

Cum să mai dai importanță unor morți de genul uriașului sculptor mondial Constantin Brâncuși sau Marin Sorescu, cel mai mare dramaturg din literatura română postbelică?! Ce profit de imagine sau cont bancar pot aduce ei? Hait!

Cel mai modern sculptor al secolului XX s-a născut în februarie acum 135 de ani, într-un sat oltenesc, iar după ce se stabilește, în 1904, la Paris, treptat-treptat, uimește, prin lucrările sale, întregul mapamond artistic. Mai puțin la el în țară. Totuși, o conjunctură de toate felurile ale vremii face posibilă construirea magnificului complex de la Târgu Jiu. Spre sfârșitul vieții sale – sfârșit pe care îl presimțea -, a dorit să lase patrimoniului românesc o mare parte din sculpturile sale, inclusiv celebrul său atelier. Oferta i-a fost refuzată de către analfabetul regim comunist al anilor 50. S-a stins din viață în 1957, departe de patrie. Când, cu un an înainte, un miliardar american a dorit că cumpere ansamblul de la Târgu Jiu, oferind, în schimb, asfaltarea tuturor drumurilor din România, troglodiții din guvernul de la București abia așa au priceput că acest Brâncuși nu e un oarecare și au refuzat afacerea. Au pus la cale chiar o cârpeală: la Muzeul de artă din Craiova se inaugura (1956) primul grupaj al operelor brâncușiene, iar în decembrie al aceluiași an se deschidea prima expoziție personală Brâncuși, din Europa, la Muzeul de artă din București. Apoi a început campania de recuperare (din temeliile unor case) a clepsidrelor (șterpelite), care flanchează aleea de la ”Masa tăcerii” la „Poarta sărutului”. Mde!

Astăzi, oltenii se căsătoresc la „Poarta sărutului” sau sparg lubenițe pe „Masa tăcerii”. (Vorba aceea: am văzut cu proprii mei ochi). Nu m-aș mira să-l văd pe președintele țării cu un pahar de șpriț în mână, rezemat de „Coloana infinitului”.

Alt oltean scump mie: Marin Sorescu. Ee!… Născut și el în februarie, dar în 1936. Și ce dacă se împlinesc 75 de ani de atunci? S-a stins din viață acum 15 ani, să-i fie de bine! Noi avem acum blondele noastre, piticii noștri, robertele noastre, mondialii noștri. Ce atâtea mofturi cu comemorările?! Trecutul să fie așezat în vitrină! Și nici nu-i musai să te uiți la el. Contează prezentul portocaliu, tovarăși domni!

Volumele sale de poezie, de teatru, eseistică, proză, critică literară, implicarea majoră în revuistica literară a vremii, tonul ironic, istețimea ludică a soluțiilor  compoziționale, din creațiile sale, ineditul lor ș.a.ș.a. l-au ridicat la o cotă valorică în cultura postbelică românească pe care doar Nichita Stănescu a atins-o. Și?… Acum, la împlinirea a 75 de ani de la nașterea lui, Ministerul Culturii stă cu degetul în cucuruz, Uniunea Scriitorilor din România, la fel, doar în Aula Academiei Române s-a organizat o sesiune comemorativă, în cadrul căreia fostul președinte al Academiei, Eugen Simion, a remarcat cu franchețe: „Am observat că nimeni nu se mai gândește la Marin Sorescu.” Îmi pare potrivit, ca replică dramatică, titlul unei cărți  dedicată de el copiilor: „Unde fugim de-acasă”.

Mde! Se confirmă încă o dată că în spațiul nostru mioritic posteritatea este idioată, iar ideea de veșnicie –  o bagatelă.

PORTRET ÎN SPAŢIUL ONDULAT

Posted by Stefan Strajer On February - 15 - 2011

PORTRET ÎN SPAŢIUL ONDULAT

Autor: Viorica Pop

În orizontul cunoaşterii obişnuite, trecem adesea prin „vămi ale preajmei”, bănuite sau nebănuite, în care starea de fapt se verifică în stare de sine de acolo de unde şi drumul are răspântii. La fiecare din ele, chemări de sirene, duh în oasele pietrelor, argint în colţi de mistreţ. Încotro? Spre amurguri căzute pe gânduri? Spre un răsărit cu găuri de ozon? Spre fata morgana a vreunui emir din „jarul pustiei” ocolite de atâţia pociţi? Pe poteci cu pândă ucigaşă? Gândul întrebător ajunge nelinişte creatoare: răspântiile se unesc şi fac dealul, dincolo de care e alt deal şi tot aşa, pentru urcări şi coborâri fără de sfârşit. Îţi imaginezi o coloană a infinitului pe orizontală în toate punctele cardinale din existenţa finită. Nu dealuri şi văi mimate mioritic, ci dealuri colţuroase, cu lut aspru, întunecat de vreme şi vremuri, cu încolăciri de şerpi printre siluete de flori, cu ochi de păduri şi cu zvâcniri   ale bulboanei din vale. Deasupra, răscoliri de nori împunşi cu raze de senin.

O aşa descifrare în imagini pare neliniştea scriitoricească a lui Cornel Cotuţiu, născut în 15 februarie (ca şi Titu Maiorescu, dar în 1945) ca un Vărsător bistriţean al condeiului cu iscodiri în depărtările lumii pentru apropieri sufleteşti.

Un străfund de esenţă romantică întreţine aspiraţia, un ochi critic (maiorescian, în sensul criticii constructive!)  dezvăluie neîmpliniri ale individului şi ale societăţii contemporane sau imperativele realităţii ca stare de fapt şi ca proiecţie pe orbita dezvoltării. Inteligenţa suplă desfiinţează maldărul prostiei, ironia dă amenzi încrâncenării, simţul limbii – „semn al celor aleşi”  (Titu Maiorescu) – e scăpărare paremiologică  în argument.

Un portret interior se conturează ca o profesiune de credinţă, pe care Vărsătorul o revarsă în unităţile de măsură ale artei autentic moderne: disponibilităţi intelectuale, afinităţi culturale, inflexibilitate la derizoriu, problematizări cu temei, ziceri cu speranţa că pericolul cel mare, îngheţul de minte ca îngheţ planetar, poate fi dezgheţat cu valori, iar fruntea încreţită, cu „povestea vorbei”.

Povestea cuvântului înseamnă la Cornel Cotuţiu: volume de proză scurtă: „În căutarea altui final”, „Spate în spate”, „Scorbură în cuib”; romane: „Opt zile pentru totdeauna”, „Şarpele albastru”, „Ce rămâne”; proză nonfictivă: „Veveriţa de pe Rue Noel”, „La noi” (vol. I şi II); publicistică: „Taifas în purgatoriu”, „Am fost pe lumea cealaltă”, „Cărăbuşii de sub pernă”, „Securea cu rotile”, „Pompa de iluzii”; antologii: „Nexul editorial al şcolilor din Beclean”, „Saeculum, dincolo de nostalgii”. Toate, completate de numeroase colaborări şi editări de reviste, răsplătite cu premii ale Uniunii Scriitorilor (al cărei membru este), cu medalii şi distincţii (Ordinul „Meritul Cultural în grad de acavaler”). Şi pentru că toate acestea poartă un nume – vorba poetului – i se spune simplu: Cornel Cotuţiu. Şi pentru că toate acestea transfigurează preajma şi pretutindenea în geografie sacră a spaţiului sufletesc numit „Patrie”, rostul scriitorului Cornel Cotuţiu se face portret în spaţiul ondulat, în accepţia „cunoaşterii poetice” a lui Lucian Blaga şi în accepţia de „permanenţă”, de cuprins în necuprins.

STUPOARE!

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2011

STUPOARE!

 

 Autor: Cornel COTUȚIU

Am primit pe internet un scurt text care m-a stupefiat, încât țin să-l comunic și altora, inclusiv impresiile mele datorate lui. Citindu-l, simțeam că se așează în mintea mea așa cum (să zicem) probezi în magazin un  costum de haine și constați că – veston, pantaloni –  ți se potrivesc perfect. Iată textul:

„Țară minoră /…/ căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei. Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoții improvizați astăzi în moraliști, miniștrii care s-au vândut o viață întreagă, deputații, contrabandiștii…

Nu ne prăbușim nici de numărul dușmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoșătoare de meningită morală.”

Sub text urmează o întrebare și o propunere: Cui aparțin aceste enunțuri? Și se dau următoarele variante: Cristian Tudor Popescu, Andrei Pleșu, Dan Puric, Emil Hurezeanu.

Am luat-o de la coadă. Emil Hurezeanu? După cum îl știu, atitudinea lui publică, discernământul sunt strunite, controlate (să-i zic) nemțește. Dan Puric? El e un artist genial, iar opiniile sale, dincolo de frumusețea lor, sunt previzibile. Andrei Pleșu? Elegant, când pune degetul pe rană, sclipitor în opinii, dar zgârcit cu esențele. Am optat pentru Cristian Tudor Popescu: stil corosiv, tranșant, mușcător până în măduva oaselor.

Am avut o bănuială, încât am rulat pagina calculatorului până jos. Era un răspuns, care m-a bulversat: Octavian Goga, 1916. Autorul mesajului își încheie dezlegarea cu trei semne de exclamare.

Am alergat la rafturile mele, căutând volumele din Goga, să găsesc fragmentul de mai sus. Nimic. Îi citisem volumul princeps de publicistică „Mustul care fierbe”, am revăzut cartea „Naționalism dezrobitor” (editura Albatros, 1998); e o ediție penibilă, rezultată parcă dintr-o selecție de fost securist.

Prin urmare: Afirmațiile de mai sus îi aparțin sau nu lui Goga? Nu am nici o reținere în a afirma că ele țin de stilul și fervoarea publicistului Octavian Goga. Dar să zicem că ar aparține altcuiva. Stupoarea mea se datorează adevărului acut care colcăie în arealul românesc al anului 2011. Cine cunoaște textele politice ale lui Eminescu, Caragiale, Goga, nu poate fi străin de o impresie dureroasă: parcă ar fi fost scrise aseară. Ele confirmă că acest „aseară” durează de peste 150 de ani.

O, Doamne, ce suntem!

A mușca

Posted by Stefan Strajer On February - 2 - 2011

A mușca

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Am ezitat o vreme ce ton să dau acestui articol, după vestea uciderii unei femei în București, de către o haită de cotarle.

Am fost și mai oripilat după ce am prins pe un canal tv. declarația medicului care a încercat să salveze viața ființei aceleia. Era el însuși cutremurat de cum arăta trupul acelui om sfâșiat de câini. Dinții javrelor i-au desfigurat fața, brațele erau descărnate, sânge, sânge, pântecul sfâșiat. Desigur că nu a mai putut fi salvată de la moarte.

Unde ești Brigitte Bardot, cu campaniile tale de ocrotire a câinilor??!… Actrița aceasta era apetisantă cândva, era sexi – în limbajul actual -, ca artist de cinema putea fi încadrată, eventual, la categoria fanfaroană. Ei bine, după ce i-au trecut nurii, a făcut o obsesie din ocrotirea javrelor, nu numai în Franța, ci pe meridiane unde persoane de teapa ei o luau în serios.

Ceea ce e stupefiant e faptul că mai în toate localitățile găsești câte o Brigitte Bardot, de cele mai multe ori domnișoare bătrâne, văduve, femei acrite de o conviețuire lamentabilă cu cel care, notarial, se numește soț. Le vezi umblând prin cartiere cu câte o pungă de resturi de mâncare, căutând jigodiile să le îndestuleze stomacul. Toate acestea sunt cazuri de psihiatrie. Pasiunea pentru câini ori pisici este un semn indubitabil al neputiinței; neputința de a trăi omenește între oameni, repulsia față de semenul tău. Și atunci îți maschezi această infirmitate prin dragostea față de un animal, căci, nu-i așa? animalul e obedient, supus, ascultător, credincios stăpânului.

Hai, mai treacă-meargă o așa condiție – și pentru biped și pentru patruped. Dar când câinimea ajunge la zeci de mii de exemplare în capitala unei țări, vagabondează, ucide, atunci e un semn, un alt semn de neputință, de data aceasta al administrației.

Dar nu poate fi neglijat un aspect socio-politic al bietei Românii de azi. Mușcă nu numai patrupedul, ci și bipedul ajuns în postura de factor de decizie, în speță cel ajuns în guvern sau la Cotroceni. Se mușcă în fel și chip: se mușcă din salariile bugetarilor, din pensiile militarilor, din alocațiile pentru mame, se mușcă din condiția civică a medicilor, profesorilor, minerilor, a polițailor.

Nu e greu de remarcat că alături de verbul „a fura”, atât de caracteristic statului român, se poate alătura și verbul „a mușca”.

„Preajma prezentului și viața care a devenit istorie” – Interviu cu Cornel Cotuțiu

 Autor: Mihaela Solomon

Mihaela Solomon: E greu, e ușor să devii scriitor?

Cornel Cotuțiu: E ușor, dacă-l consideri scriitor pe cel care scrie cu creta o înjurătură pe gard ori pe îndrăgostitul care alcătuiește o epistolă de amor către femeia visurilor sale; sau pe infractorul care dă declarații la poliție. Nu?

M.S.: Nu. Știți prea bine că am avut în vedere omul de condei – cum se spune -,adiică poetul, prozatorul, dramaturgul, eseistul, criticul literar ș.a.

C.C.: Desigur că glumeam. E greu să ajungi scriitor, asta chiar dacă nu ești membru al acestei bresle. Nu există o rețetă, o vârstă. Definirea noțiunii de scriitor e inevitabil ambiguă, inevitabilă incompletă. De la Vasile Cârlova au rămas doar cinci poezii, însă a intrat în istoria literaturii române. Mateiu Caragiale a scris un singur roman, dar e considerat unul dintre cei mai originali prozatori români. A.Toma, în plin avânt proletcultist, era considerat de către propaganda comunistă nici mai mult nici mai puțin decât un geniu; astăzi, doar câțiva vârstnici își mai amintesc de el, așa, ca să-l dea de exemplu cum o nulitate poate fi socotită, într-un anume context socio- politic, o personalitate scriitoricească nemaipomenită. Ca să ajungi scriitor veritabil, aceasta presupune un cumul de trebuințe: talent (dar ce e… talentul?), vastă lectură, inspirație (dar ce e… inspirația?), curajul de a căuta forme proprii de exprimare, perseverență,   sacrificiu, noroc, poate și un dram de nebunie (dar ce e… nebunia?), iscusința de a te comunica pe tine însuți prin virtuțile conotative ale cuvântului și încă altele și altele. Încât, îl invoc pe esteticianul italian Benedetto Croce, parafrazându-i o afirmație năucitoare: Scriitorul este ceea ce toată lumea știe că este. Parcă e…simplu. Nu?

M.S.: Cum ați trăit momentul intrării dv. în Uniunea Scriitorilor din România?

C.C.: Sunt uneori clipe când dorești ceva cu ardoare, dar împlinirea, intrarea în posesie întârzie, e amânată. Până la urmă, visul, dorința, aspirația se concretizează, însă constați că trăiești o stare lăuntrică potolită, stoarsă; nu e de amploarea celei pe care o anticipai.             Am devenit scriitor cu „patalama” în primul an postdecembrist. Până atunci avusesem „la activ” trei cărți tipărite, cronici în reviste literare, recomandări. Și totuși – nu! Eram printre cei câțiva zeci de autori refuzați. De ce?  Pentru că asta era politica organismelor ceaușiste în domeniul creației artistice. În primul deceniu de după război se putea intra în obștea scriitoricească chiar dacă nu scoseseși nici măcar o carte, însă aveai în tolbă cinci articole și trei poezii de preamărire a regimului impus de Kremlin. E de reținut și faptul că în ultimii ani ceaușiști scriitorimea devenise o categorie de intelectuali incomozi și, în bună măsură, retractilă pentru omagiile către dictator. În consecință, se intra în USR „cu țârâita”.

M.S.: Dintre cărțile publicate de dv., care vă este…preferata?

 

C.C.: Ah, ce întrebare dură mi-ai pus! E ca și cum ai întreba o mamă cu mai mulți copii pe care îl iubește cel mai mult. Îți va răspunde că îi sunt dragi toți, la fel. Totuși, hai să îți șoptesc un titlu, dar…rămâne între noi, să nu afle și alții. E vorba de romanul Ce rămâne. Câteva persoane, care îmi cunosc cărțile, prin lectură integrală, mi-au mărturisit – fără să le fi cerut – că le-au plăcut cel mai mult această carte.

M.S.: Ce izvoare de inspirație stau la baza scrierii uneia sau alteia dintre cărțile dv?

C.C.: Preajma prezentului și viața care a devenit istorie.

M.S.: Există câteodată o insinuare malițioasă cum că scriitorii nu citesc decât propriilor lor cărți. Sunteți… în situația asta?

C.C.: Cunosc o astfel de opinie, însă nu e decât o mică răutate, o maliție ieftină. Recent am citit o plachetă de versuri, Coarda curcubeului, a româncei Doina Popa, stabilită în SUA, dar cartea tipărită la Eikon Cluj-Napoca. Apropo de asta și de interesul pentru lectură: Am încredințarea că, treptat-treptat, poezia și proza scurtă sunt speciile literare care vor face…carieră în viitor.

M.S.: În această ipostază de scriitor, desigur că ați participat de-a lungul anilor la tot felul de manifestări culturale. E vreun eveniment care v-a rămas în suflet ca fiind unul special?

C.C.: O, iarăși o întrebare dificilă pentru cel intervievat! Au fost momente, unul mai frumos decât celălalt, mai emoționant, începând cu turneul în Transilvania, organizat de Editura Dacia, în 1978 (când debutam editorial) până mai deunăzi, când Editura Eikon (prin directorul ei, poetul George Vasile Dâncu) a organizat la faimoasa cafenea „Arizona” de la Cluj-Napoca o triplă lansare de cărți semnate de Viorel Mureșan, Radu Țuculescu și Cornel Cotuțiu. Hai să zicem că iese din comun „Revelionul Saeculum” din pragul anului 1984, pe care l-am organizat la Beclean, la sugestia (de acum) a  regretatului Radu Săplăcan. Au participat atunci nu numai membri ai cenaclului„Saeculum”, ci și invitați. Au fost prezenți scriitori de la București, Brașov, Cluj-Napoca, Dej, Bistrița, Baia Mare. A fost un revelion al prieteniei și solidarității într-o atitudine de neaderență la slugărnicia cerută de regimul comunisto-securist din anii aceia.

M.S.: Mai toți tinerii își gândesc viitorul având un idol, un model de viață. Presupun că și dv.ați avut.           

C.C.: Da! Un „da” din toată inima. În timpul liceului (și după aceea) am fost fascinat de personalitatea profesorului Petru Săplăcan (tatăl poetului și criticului literar Radu Săplăcan). Nu l-am avut la clasă nici măcar o oră. Ne-am apropiat când am îndrăznit să-i dau spre lectură primele mele încercări literare. Purtam după amiezile discuții pe teme culturale, cunoștea culisele vieții literare din anii 5o, din vremea șederii la București, apoi fusese regizor la un  teatru din Baia Mare. Ajuns profesor la Beclean (originar fiind dintr-o comună la câțiva km. de oraș), a întemeiat o trupă de teatru a corpului profesoral din localitate și una a elevilor (din care făceam parte și eu), ceea ce a însemnat turnee, ecouri în presă notorietate. Era o bucurie chiar să-ți răspundă la salut; o făcea cu o expresie și un glas de bunăvoință vie, afectuoasă. Râsul, surâsul, timbrul vocii, ironia fină, privirea de cărbune luciu – toate, tot atâtea mângâieri pentru adolescentul ce eram. Sugestia pentru povestirea  Luna, cu care am debutat în „Tribuna”, el mi-a dat-o. Nu mai zic că primele articole de ziar publicate (licean fiind) în „Făclia” clujeană, la îndemnul lui le-am scris. În anii studenției, când mai trăgeam câte o fugă acasă, mă chema să asist la câte o lecție de română, apoi, în altă ocazie, schimbam locurile, el trecând în banca din spatele sălii, eu trecând la catedră. Faima de dascăl excepțional și om de aleasă cultură a sporit când s-a stabilit la Dej. Îl vizitam și acolo, mai cu seamă că, între timp, mă împrietenisem cu Radu, fiu-său. Iată modelul și norocul meu, ca profesor și condeier.

M.S.: Vi s-a întâmplat în viață ceva ce n-ați fi vrut să vi se întâmple?

C.C.: Andre Gide spune undeva: Ceea ce nu s-a întâmplat, nu putea să se întâmple. Întorcând foaia: Ceea ce a fost, nu putea fi evitat. Așa cred. Doi oameni de decizie mi-au hotărât nefast destinul. Decanul Mircea Zaciu m-a exmatriculat, fără temei, din facultate. Chiar dacă mai târziu, într-o dedicație pe o carte a sa, mărturisea că se simte vinovat pentru ce a făcut – vină pe care el însuși nu și-o iartă, preciza el -, asta nu putea să repare ceva, mă mutase ireversibil, pe altă cărare. A doua persoană, tot om de decizie, un  secretar cu propaganda al proaspătului înființat județ Bistrița-Năsăud (1968). Tocmai terminasem (cu întârziere) un institut pedagogic, iar nou înființatul ziar de la Bistrița („Ecoul”) avea nevoie în redacție de un tânăr reporter care să zburde pe plaiurile zonei și să aducă la ziar texte. Fusesem recomandat de Valentin Raus. O lună de zile am făcut așa ceva, redacția mă dorea încadrat, nu și acel politruc, care a replicat: Nu! Dascălul să meargă la țară! Așadar, precum zice tot omul: Așa a fost să fie. Ceea ce nu înseamnă că regret profesia pe care am practicat-o peste 40 de ani. Nici o fărâmă de îndoială. Dacă ar fi să dau timpul înapoi, aș hotărî așa cum îmi propusesem încă din clasa a VII-a: mă voi face dascăl de română. De aceea, obligația de a intra în pensie a fost pentru mine o ofensă. Politrucul de atunci, demnitarii de azi? Aceeași varză stricată.

M.S.: Se acreditează ideea că s-a pierdut interesul pentru lectură, mai ales în rândul tineretului. Sunteți de acord?

C.C.: Parțial. Atitudinea față de carte depinde de mulți factori. Exercițiul lecturii, nevoia de a citi o carte de beletristică, de istorie, de filozofie poate începe încă din familie. Dacă pruncul crește obișnuindu-și privirea cu cele câteva rafturi de cărți din casă, dacă o vede pe mama adâncită în lectura unei cărți, dacă își vede tatăl  scoțând din mapă, la întoarcerea de la serviciu, o carte tocmai cumpărată, dacă în oraș intră în librărie însoțindu-și unul dintre părinți, atunci acest interes pentru carte intră în firescul existenței diurne. Cred că nu exagerez considerând că deprinderea lecturii este un element component a ceea ce se numește „cei șapte ani de acasă”. Mama mea a fost o împătimită a cititului. În tinerețe, a făcut pe menajera câțiva ani în casa unei familii bucureștene. Mare mirare a fost pentru surorile ei mai mici când, întoarsă la casa părintească, au văzut că jumătate din geamantanul ei era ocupat de cărțile cumpărate în timpul șederii la București. Rețin apoi o scenă de acasă (eu abia intrasem la școală): tata trebăluind la măsuța lui de pantofar și, alături, mama, citind cu voce tare din ”Anna Karenina”. Asta m-a stârnit să împrumut și eu o carte de la bibliotecă. Doamna bibliotecară s-a înveselit și mi-a replicat condescendent: „Ești încă mic pentru așa ceva”. Interesul pentru lectură poate fi cultivat sau diminuat de calitatea școlii, a profesorilor, mai cu seamă, desigur, a celor de limba și literatura română. Când ora la clasă e însuflețită de dialog, de problematizări (pornind de la o frază, de la o strofă), când elevul este ajutat să decodeze frumusețea unui enunț, așa apropierea de carte nu mai e silită, plicticoasă, ci dorită.  Nu e mai puțin adevărat că mass-media și internetul pot tenta, mai cu seamă tineretul, îndepărtându-l însă de actul lecturii unei cărți. Curiozitatea pentru computer, nevoia de el, snobismul,  pot deveni un viciu periculos, îndeosebi pentru sănătatea psihică. Treptat, în  cel contaminat de „sticla” calculatorului, se strecoară și persistă o stare de însingurare, de izolare și, pe de altă parte, se clădește în mentalul lui o zestre culturală mediocră, rezultată din informații trunchiate, uneori greșite, din texte manipulate, mesaje tendențioase. În ultimă instanță – un ghiveci. Diapozitivele, filmele, documentarele așează privitorul într-un fel de nișă unde nu e loc decât pentru el. Dimpotrivă, citind o pagină de roman (de pildă), te situezi într-o intimitate a relației dintre emițător și receptor, într-o interacțiune care stimulează sensibilitatea, imaginația; ceea ce echivalează cu o prelungire a dialogului, cu o replică proprie la metaforă, la nuanțele gestului tocmai descris de scriitor. Nu poate fi însă ocolită și o altă ipostază a actului lecturii, a contactului cu litera tipărită: adulții, vârstnicii citesc, dar, nu puțini, preferă un ziar, cărți de umor ieftin, eventual volume  cu documente, mărturii, integrame, publicații tabloide; deci, mai rar beletristică. Și totuși, librarii au observat, în ultima vreme, că a sporit numărul cumpărătorilor de carte, chiar dacă prețul lor crește mereu. E un semn de reviriment al actului lecturii? Concluzionând: E drept că multă tinerime își potolește hormonii în discoteci ori prin tufișuri sau devine dependentă de calculator, dar nu puțini tineri au pasiunea lecturii. Da, deocamdată mass-media și internetul precumpănesc (deocamdată!), ceea ce nu înseamnă că lectura unei cărți e un fapt marginalizat sau pe cale de dispariție.

M.S.: Să trecem acum la presa scrisă. Din experiența dv. de ziarist, ce condiții credeți că ar fi necesare să îndeplinească un  text pentru a merita să vadă lumina tiparului?

C.C.: Să fie persuasiv în opinie, să aducă informații proaspete, să convingă prin discernământ, să pledeze pentru adevăr, să atragă prin acuratețea limbajului, prin argumente serioase (în cazul unui text critic, al unei polemici, dezvăluiri), să atragă prin obiectivitate și echidistanță.

M.S.: În prelungirea întrebării anterioare: Care credeți că sunt calitățile pe care trebuie să le aibă un bun jurnalist?

C.C.: Mai întâi: jurnalistul nu poate fi decât bun sau foarte bun. Ceilalți sunt impostori; eventual, jenanți veleitari, fanfaroni, cameleoni. Ziaristului adevărat îi pretind coloană vertebrală, ochi limpede în a vedea ceea ce alții neglijează, cunoașterea fără reproș a limbii române, subtilitate în stil (dar nu prețiozitate), evitarea improvizației în redactarea articolului, evitarea supozițiilor debile, a insinuărilor de prost gust. Avem, din păcate, gazetari (e drept, de duzină) care fac texte-chisăliță, amestecând informația cu opinia. Unii se descalifică prin însăși formularea titlului: sintagme obosite de prea multă folosință, ziceri prăfuite, incolore, luate (din lene ori lipsă de imaginație) din tolba limbajului de lemn.

M.S.: În textele dv. de gazetă ce problematică abordați?

C.C.: Nu am un anume program tematic. Scriu când și cum „îmi vine”. Imboldul de a alcătui un articol e uneori neașteptat, neprevăzut, el țâșnind din reacția la ceea ce se întâmplă în jur, în această societate din ce în ce mai debusolată, mai bolnavă. Am speranța că mă situez în categoria formatorilor de opinie, că mă situez exponențial. Textele mele sunt stârnite de te miri ce: o afirmație din mass-media, o zicere năucitoare a președintelui de la Cotroceni, un  gest de generozitate al cuiva, o mitocănie de pe stradă, un colț de natură, un obicei tradițional, o personalitate a locului, lacrima unui copil, căderea unei frunze, apariția unei cărți, declarația incalificabilă a vreunui demnitar. În general, sunt dintre cei care văd jumătatea goală a paharului și de aici apoi tonul meu uneori persiflant, acid, cu inserții pamfletare. Ceea ce, am observat de-a lungul anilor, place cititorului. Adesea primesc mesaje de genul: Bine ai zis-o! Ține-o tot așa!

M.S.: În postura de cititor de ziare și reviste, ce căutați mai cu seamă?

C.C.: Caut, întâi de toate, paginile, rubricile de sport, apoi știrile, reportajele din domeniul culturii, rar texte de informație din sfera politicului. Din păcate, cele mai multe dintre cotidiene au început să se manelizeze. În revistele de literatură și artă mă interesează cronicile literare, interviurile, eseurile pe anumite teme ; rar, beletristica.

M.S.: Ce sfaturi le dați tinerilor care vor să se afirme ca jurnalist și/sau scriitor?

C.C.: Nu se dau sfaturi decât celor care le cer. Prin urmare, nu pot să-ți dau decât ție sfaturi, fiindcă mi-ai cerut. Să scrii, să scrii, să scrii! Să exersezi deprinderea de a sesiza metonimiile vieții cotidiene. Până la urmă, se va vedea ce iese: floare ori buruiană. Desigur, te vreau floare.

M.S.: Vă mulțumesc pentru bunăvoința și timpul acordate.

Mihaela SOLOMON

I.L.Caragiale – 106 ani

Posted by Stefan Strajer On January - 25 - 2011

I.L.Caragiale – 106 ani

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Nu, n-am greșit. Desigur, ziua de naștere a lui Caragiale este 30 ianuarie, așadar, 159 de ani de la venirea sa pe lume, în Haimanale, satul de lângă Ploiești.

Ce e însă cu acest 106? Înseamnă atâția ani de când – în 1904 – la vârsta de 52 de ani a părăsit definitiv Bucureștiul, autoexilându-se la Berlin (asta, bineînțeles, grație moștenirii lăsate de răposata și bogata sa mătușă, Momuloaia).

De ce am optat pentru această „aniversare”? Vine de la o iritare provocată de un slogan pe un canal tv. din ultimele zile ale lui 2010: „Fii mândru că ești bucureștean!” Și așa, de-aiurea, mi-am amintit de Caragiale, de faptul că atunci părăsise „micul Paris” cu o silă pe care doar o bănuim, căci nu a mărturisit nicicând care a fost motivul. Oricum, nu a fost mândru că era bucureștean. Atitudinea sa civică, articolele critice, nu o dată sarcastice, privind societatea românească de la finele secolului 19, în speță cloaca socio-morală, culturală și politică a Capitalei, persiflarea fină din momentele și schițele sale i-au provocat treptat o drojdie de repulsie de așa natură, încât fabuloasa moștenire l-a determinat să-și ia aluatul și să plece, lăsând copaia goală.

Zeci de ani după trecerea lui în lumea umbrelor s-au tot mestecat, în ziare, în cărți, cauzele pentru care a părăsit definitiv regatul României. Ar fi vrut să se stabilească undeva în Transilvania, îi plăceau ardelenii (chiar dacă făcuse o spumoasă bășcălie cu personajul său Marius Chicoș Rostogan), avea o seamă de prieteni în acest areal. Se gândea la Brașov, Sibiu, Bistrița, Cluj. Or, în anii aceia, instituțiile culturale din această provincie nu corespundeau, totuși, exigențelor , gusturilor sale elevate. Poate a renunțat la a se stabili în Transilvania și pentru că nu accepta fenomenul brutal al maghiarizării românilor.

Caragiale fusese un mare iubitor de muzică cultă, un adevărat meloman, or, Berlinul îl putea îndestula în această privință, cu Offenbach, Mozart, Haydn, dar mai ales Beethoven, pe care-l numea, cu familiaritate și respect, „babacul” ori „boierul”.

Ceea ce nu înseamnă că firele intime ce-l lega de pământul natal, românesc, ar fi fost rupte. Inegalabilul său exeget – Șerban Cioculescu – avea să remarce: „Prin prieteniile românești, întreținute cu atâta statornicie, prin curiozitatea sa față de mersul evenimentelor, prin atitudinea lui civică și patriotică /…/ s-a dovedit nedespărțit de realitățile noastre românești.”

Nu e greu de presupus ce reacție ar fi avut Caragiale la îndemnul președintelui de azi al României, către concetățeni, de a-și părăsi țara.

Ministereasa cu sânge-n păsărică

Posted by Stefan Strajer On January - 17 - 2011

Ministereasa cu sânge-n păsărică

Autor: Cornel COTUȚIU        

După ce mapamondul a râs copios pe seama guvernului Boc  care vrea să impoziteze vrăjitoarele, acum va face înconjurul planetei, cu siguranță, expresia „ministereasa cu sânge-n păsărică.”

E adevărat că afirmația caraghiosului primar al unei comune din zona Moldovei e, oarecum, ambiguă, dar nu pot să nu o iau în seamă și să o analizez în consecință. Trogloditul se referea la Elena Udrea, în cadrul unei întâlniri a consiliului județean. Limbajul de mahala al aleșilor noștri se vede că circulă lejer de la Cotroceni în jos, și lături, fără nici o jenă. Vaporeanul de la Cotroceni a dat tonul, așa că, băieți, dați măsura capacității voastre de subcorticali!

Care e păsărica doamnei ministru Elena Udrea?

„Păsărică” e ceea ce toți știm că este, dar dacă suntem pudibonzi și nu zicem neaoș ceea ce înseamnă (prin tradiție) „păsărică”, găsim un sinonim mai sugestiv, mai plastic: „fofoloancă” și așa, nevinovații, ajung, cumva, la ideea de organ sexual feminin. Bun. „Păsărica” are tot timpul sânge în ea, adică nu mai altfel decât în  orice parte a corpului uman. Oare primarul din comuna Alexandru cel Bun să se fi referit la momentele de menstruație ale doamnei ministru? Acelea fiind cele mai bune pentru deciziile pe  care le ia?

Pe de altă parte a nedumeririlor mele, presupun că doamna Udrea nu are alături vreo păsărică educată ca, în locul ministresei, să aibă menstruație.

Dacă tot are, inevitabil, această manifestare ciclică, să înțeleg că doar în zilele de menstruație ia decizii ministeriale de anvergură națională și de penibil planetar? Adică, în celelalte zile post ciclu, călărește, brodează, joacă sârba, se plimbă cu elicopterul, îl mai mâmgâie pe chelie pe internatul de la Cotroceni, mai face pe… cocoșu etc.

După această perlă cu „sânge-n păsărică”, zău că străinii vor căuta atlasele să găsească unde e acea țară năstrușnică numită România.

O urare din tolba limbajului de lemn

Posted by Stefan Strajer On January - 1 - 2011

O urare din tolba limbajului de lemn

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Mă văd nevoit să dau niște informații semianalfabeților care, ajunși în posturi de decizie – de sus până la opincă –, emit urări către prostime, de sărăbători, mai ales în prag de An Nou.

Prin urmare: adjectivul poate fi folosit la diferite grade de comparație; de la cel (gramatical) pozitiv la alte trepte, până la superlativul absolut, construit, românește, prin „foarte”, „prea”, „extrem de” etc.

De zeci de ani, a intrat în limbajul de lemn, până la talpa țării, o urare nevinovată și suspectă: „Vă dorim un an mai bun”. Auzi urarea în mass-media sau pe stradă.

Așadar, un an mai bun.

Asta presupune că anul pe care, calendaristic, îl termini a fost bun și dorești ca următoarea „ciosvârtă” de timp să fie „mai”: un an  „mai bun”. Deci: astfel, validezi, consfințești, recunoști că anul tocmai încheiat a fost bun și vrei ceva mai bun.

Doamne!

Anul românesc 2010 a fost „bun”, încât îl dorești pe următorul „mai”?

De o jumătate de secol încoace românii nu au trăit un an precum 2010.

Nu inventariez aici grosolăniile prezidențiale, faptele legislative înfiorătoare, nerușinarea guvernamentală, dar, din această perspectivă, cred că e totalmente iresponsabilă, inconștientă urarea: „Un an mai bun!”

Ei bine, ce urare consider că s-ar potrivi în prag de an 2011: Un an mai puțin penibil pentru Cotroceni un an, mai puțin urât, un an mai puțin dramatic, mai puțin opresant, un an mai puțin rușinos, mai puțin ipocrit și incompetent administrativ, legislativ.

Un amic glumeț îmi ura astfel, la telefon: „Sărbători mai fericite decât cel din anul viitor!”

Ce sarcasm îndreptățit!

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors