Înălțarea Imnului

Posted by Gabriela Petcu On June - 9 - 2013

imnulE obișnuit pentru un drapel național alăturarea cuvântului „înălțare”; sau ridicare. Desigur, pe catarg.

 

Drapelului românesc, intrat în cartea recordurilor mondiale – prin inițiativa tv. Antena 3 -, nu  i se putea găsi un catarg pentru dimensiunea lui uluitoare. Așa încât, firește, a fost întins pe pământ. Această întindere a unei întinderi de roșu, galben și albastru are o semnificație care nu mi s-a relevat decât în ziua  evenimentului, care, în viața unui popor, nu se poate întâmpla decât o singură dată. A fost un drapel întins pe glie. Acesta e un cuvânt care de multe ori se asociază, ideeii, stării de spațiu natal, areal etnic, sevă, adăpost de energie. Atrag atenția: nu „sub glie”, ci „pe glie”.

 

Dar imnul? Textul și muzica sunt binecuvântarea unui popor, căci se recunoaște în el.

 

Nu am cunoscut – pe „viu” – imnul regal (pe motiv de…vârstă), dar am avut parte de trei, în vremea postbelică a zis-ului comunism. Texte impuse de o ideologie străină nouă. Poate de aceea nu am rezonat la intonarea lor decît cu emoție festivă, contrafăcută. Culmea ! Mă sensibiliza mai degrabă „Internaționala”, cântecul proletariatului de pretutindeni.

 

În sfârșit, după 90 avem un imn pe care-l merităm. Cântat de mulțime, te zguduie, te purifică, te face generos, te întremează, te deschide lăuntric spre semenul tău. (Urmează un pasaj pe care îl pun între paranteze, ca și cum l-aș închide astfel: Mă refer la atitudinea oripilantă a lui Andrei Pleșu, care, în mass-media, opina mai deunăzi, că avem un imn nepotrivit, cu un text aiurea, cu o muzică lălăită și un ritm de o monotonie adormitoare. După ce i-am citit enormitatea, am luat cărțile semnate de el, așezate la loc de cinste până atunci și le-am aruncat la containerul cu gunoi.)

 

La câteva zile după omologarea internațională a dimensiunilor fără precedent ale drapelului nostru național, am auzit, la Antena 3, pentru prima dată Imnul nostru cântat de soprana tuturor timpurilor (cum este numită pe planetă) Angela Gheorghiu, îmbrăcată în vestminte populare de sărbătoare. „Cântat”, am spus ? O, nu, numai că nu avem un verb care să se potrivească pentru acest fapt.

 

O voce cât imnul nostru național, încât, prin ea, versurile se sublimează. Textul rămâne text, dar vocea Angelei Gheorghiu se ridică deasupra, vibrând parcă în suprarealitate. S-a întâmplat, deopotrivă, o alăturare miraculoasă între frumusețea aproape dramatică a textului și melodiei și frumusețea ei, ca femeie, și cu vocea ei, care mă ducea cu gândul, ulterior, la convingerea că are un nume predestinat: „Angela”, adică „înger”.

 

Cum Antena 3 își deschide programul de dimineață, de atunci încoace, cu imnul interpretat de geniala noastră româncă,  mi-e foarte drag să mă trezesc de dimineață bună, ca să ascult, la ora 6 fără 5 minute Imnul nostru. În timpul intonării lui trăiesc certitudinea că el se înalță, cum nu i s-a mai întâmplat până acum. Așa îmi încep ziua, cu această emoție.

 

Cornel Cotuțiu

 

 

„Suntem flămânzi de România”

Posted by Stefan Strajer On January - 13 - 2013

„Suntem flămânzi de România”

 

Autor: Cornel Cotutiu (Bistrita Nasaud)

 

Afirmația aceasta nu încetează să mă tulbure. Îi aparține unei doamne românce din Herța (Ucraina). Îi înțeleg of-ul, odată ce autoritățile ucrainiene ale locului ne-au interzis să donăm cărți românești liceului din localitate. Furios, am luat un braț de cărți din geamantanul meu și i le-am pus în brațe unei profesoare de limba română, care tocmai își  reușise un doctorat în literatura română.

E cazul, nu-i așa ? să încep să deslușesc cititorului date, fapte asupra celor șapte zile pe care 50 de români le-am săvârșit într-un periplu cultural pe traseul Iași-Cernăuți-Herța- Edineț-Camenița, Hotin- Soroca-Suceava (așadar, un drum prin trei țări, România, Ucraina, Republica Moldova), spații românești dar în care se trăiește diferit.

ASTRA – adică Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român are în acest an vârsta de 151 de ani. Raportat la acest reper temporal, Despărțământul „Mihail Kogălniceanu” Iași, cu cei 18 ani de la înființare, este, aparent, un bebeluș. Dar super precoce, constat eu, după ce i-am cunoscut la fața locului, apoi în deplasările timp de o săptămână pe itinerarul mai sus amintit. Doamna profesoară Areta Moșu, președintă a Astrei Iași,  și, deopotrivă, vicepreședintă a Asociației Astra (cu reședința la Sibiu)e îndreptățită să creadă și să afirme că Despărțământul Iași „este acum unul dintre cele mai active și mai importante despărțăminte ale Astrei, fapt demonstrat nu doar de gama variată de manifestări și activități, ci și de aprecierile unanime pe care le-a primit din partea a numeroase personalități din țară și din afara României”.

Nu mai departe decât recentul Simpozion Internațional (itinerant) „Românii din afara granițelor țării”, ediția a XIV-a (!),  proiectul fiind cofinanțat de Consiliul Județean Iași.

Întâlnirile – precedate de o splendidă alocuțiune a Domnului academician Alexandru Zub – s-au desfășurat pe trei secțiuni: Istorie, cultură și civilizație românească, Limbă și literatură română, Religie și spiritualitate. La Iași au fost amfitrioni Academia Română, Filiala Iași (aula, biblioteca). Intervenții au avut cercetători, scriitori, ziariști din Iași, Cluj-Napoca, Sibiu, Cahul, București, Chișinău, Suceava, Vaslui. Din județul Bistrița-Năsăud au conferențiat Teodor Tanco (Monor): „Ion Creangă și crengeștii – contribuții la unitatea românilor”, Ioan Seni (Năsăud), pe tema „Legături istorice prin Tabăra de cultură și civilizație românească „Acasă la noi”, Pavel Berengea (Năsăud):  „La granița dintre imperii – ținutul Năsăudului în secolele XVIII-XIX, Cornel Cotuțiu (Beclean): „La noi” și „acasă” în ipostază bivalentă”.

Eram bucuros de participarea la acest simpozion itinerant, întâi de toate pentru că în „geografia mea interioară” rămăsese o singură zonă din jurul hotarelor României necunoscută „pe viu”: Cernăuți, Herța, Edineț, care compun un vechi spațiu românesc.

A trebuit însă să constat (uneori cu stupoare) un contrast între comportamentul autorităților ucrainiene și primirea binevoitoare, caldă a românilor de aici (asta chit că dolofanul consul român la Cernăuți, ne-a vorbit – într-un „splendid” limbaj de lemn, pigmentat cu dezacorduri gramaticale – despre minunata conviețuire între români și ucrainieni).

Un prim moment de iritare, la vamă: Cei de-ai noștri, prezenți în autocar, și care o mai trecuseră în alte rânduri, ne șușoteau fie să tăcem, fie să comunicăm în șoaptă; să fim zâmbăreți ori sobri, să nu intre la cine știe ce bănuieli grănicerii ucrainieni; să nu râdem, să rămânem înțepeniți pe fotoliile noastre, căci, altfel ( trebuia să se înțeleagă), ostilitatea păstrată în latență de către aceștia, i-ar putea determina să nu „ne sloboadă” în țara lor (mi s-a spus că, în anii trecuți, de două ori vehicolul a trebuit să se întoarcă la Iași, renunțându-se la manifestările culturale pregătite).

A doua zi, umblând pe străzile Cernăuțiului, aveam impresia că ar trebui să pășesc în vârful picioarelor și cu un leucoplast pe gură. Orașul (numit cândva „Mica Vienă”) are o plăcută arhitectură baroc-israeliană (cândva aici trăia o numeroasă populație evreiască), dar pe mine mă interesa să aud vorbă românească. N-am auzit decât o singură dată, într-o piațetă, pe durata a două zile, o rostire în românește.

Într-un articol publicat în „Libertatea Cuvântului” (ziar social-politic și de cultură din regiunea Cernăuți) o colaboratoare a acestuia remarca astfel: „Fiecare loc din Cernăuți este un monument de istorie atins de Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, frații Hurmuzaki, personalități ce au trăit și activat aici în perioada austriacă”. (Numai că acum aceste spații românești au devenit un fel de obiecte de vitrină pentru turiști.)

Apoi, continuă condeiera: „Românii sunt tot mai puțini. Orașului de suflet al „românului absolut”, Mihai Eminescu, i s-a schimbat peisajul demografic… Reclamele, panourile și numele de străzi sunt în limba ucrainieană. Mergi pe stradă și auzi cum toți vorbesc în limba ucrainieană. (…) Treptat se șterge orice urmă de românism.. Un destin tragic, o istorie scrisă de alții, o oglindă pentru soarta vitregă a românilor din nordul Bucovinei.”

Aceasta obidă, conținută în citatul de mai sus, se îmbină „armonios” cu detalii. Iată unul: Organizatoarea Simpozionului internațional „Românii din afara granițelor țării” obține din partea Universității Cernăuți aprobarea ca să se poată conferenția pe această temă în aula instituției. La plecarea din Iași, i se comunică de la Cernăuți că pentru acest simpozion porțile sunt închise, dar că vom putea ține manifestarea științifico-artistică în alt loc, în sala cutare. Pe drum fiind, suntem informați cum că sala nu e disponibilă, deoarece… s-a defectat instalația de curent electric. Deci…

„Bunăvoința” ucraineană (despre care vorbea durduliul și anagramatul consul român) aveam s-o simțim ulterior când, la Herța ni s-a interzis să donăm carte romănească pentru liceul românesc din localitate. Deci…

La Cernăuți, îndată ce am coborât din autocar, ne-am strâns cu respect și admirație în jurul imensei statui a lui Taras Șevcenko (1814-1861), poet și pictor ucraniean, revoluționar, luptător democrat, rapsod național și făuritor de limbă poetică, exprimând în lirica sa, de inspirație romantică, aspirația către libertate, dragostea de patrie. Din partea Despărțământului ieșean i s-a așezat pe trepte o coroană de flori.

 

Soluția finală pentru locul de desfășurare a lucrărilor Simpozionului a fost „Palatul Național al Românilor”, după cum glăsuiește o placă bilingvă de pe zidul unei clădiri aflată în chiar centrul orașului și de la balconul căreia, în fața unei populații românești entuziaste a fost rostită Declarația de unire a ținutului bucovinean cu Regatul României (15/28 nov. 1918).

Apropo de palat: În ultima vreme, el se reduce la  o sală de conferințe, cât o sală de așteptare dintr-o gară modestă, o odaie și… o toaletă. Totuși, la stradă sunt înfipte în zid două steaguri românești și un basorelief în marmură neagră dedicat lui Ciprian Porumbescu. E ceva, nu?

Inimosul domn Iurie Levcic, președintele Centrului Bucovinean de Artă pentru conservarea și promovarea culturii tradiționale românești Cernăuți, m-a invitat să fac o vizită sediului acestei instituții, situată la demisolul unei clădiri vechi. Trei încăperi, pentru a depozita costume tradiționale, pentru repetiții  corale, cântece solo și o bibliotecă. Străduința lor este frumoasă, emoționantă, după cum am văzut evoluând pe miniscena sălii de la „Palat” ansamblul lor vocal „Perla”.

După ce m-am preumblat de unul singur pe strada Mihai Eminescu, am putut considera ziua împlinită lângă mormântul cărturarului ardelean Aron Pumnul (1818-1866) eminentul dascăl atât de profund fixat în biografia spirituală a Inegalabilului Poet.

*           

Dacă n-ar fi fost iritarea provocată de interdicția (neașteptată) de a dona carte românească Liceului „Gh. Asachi”, aș fi putut considera că, în sfârșit, am trăit o zi a plenitudinii de suflet și spirit printre românii „de dincolo”.

Am plecat spre Herța dis-de-dimineață, ca să putem participa la Biserica Sf.Spiridon din Herța, pentru slujba de pomenire a lui Gheorghe Asachi, oficiată de părintele Nectarie Bălan, dar secondat de cei trei preoți din România, care făceau parte din grupul nostru. Peste două zile, pe 12 noiembrie se încheiau 143 de ani de la stingerea din viață a eminentului scriitor, gazetar, om politic Gheorghe Asachi, născut aici (1788), pe acest pământ românesc, dar răpit de Stalin și făcut plocon altei țări.

Ne-am dus la bustul din aramă al cărturarului ca să depunem flori. Iar apoi, la liceul care-i poartă numele s-a conferențiat pe seama lui (Elena Apetri – Herța, Gh. Badea – Iași).

Înainte de masa de prânz, am fost oaspeții Școlii de Muzică, unde elevii ei au susținut un moment artistic, impresionant prin calitatea interpretării unor piese muzicale și instrumentale (prof. Irina Achiri fiind coordonatorul programului).

În drum spre Edineț, ne-am oprit la Cetatea Hotinului. E situată pe malul abrupt al Nistrului, pe o colină naturală, aflată într-o mică depresiune înconjurată de o culme de dealuri.

Construcția actualei fortărețe a început în 1325, suferind succesive îmbunătățiri, adăugiri, distrugeri, reconstrucții. A fost declarată de statul ucrainean una din cele șapte minuni ale Ucrainei (E ca și cum ți s-a pus pe piept o broșă care nu-ți aparține și pretinzi că este a ta. Mde! istoria violată…).

Ea este o cetate moldovenească, dar, de-a lungul veacurilor, au lăcomit la ea (prin asedii, jaf, incendii, tratative, fărădelegi, abuzuri, crime) polonezi, lituanieni, ruși, ucrainieni, turci, austrieci. Pentru mine, de  numele ei se leagă Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu, Dimitrie Cantemir, Nicolae Iorga.

După un popas la Cetatea Camenița, înecată de pământ, seara târziu, ne cazăm la Edineț.

Mărturisesc că la Edineț (deja fiind în Republica Moldova) am trăit  o dulce și netulburată stare de frățietate. Nu degeaba am fost întâmpinați, după obicei tradițional, cu pâine și sare, printre amfitrioni numărându-se și dl. Constantin Cojocari, primarul orașului Edineț.

La Liceul „Mihai Eminescu” au avut loc vernisajul Expoziției participanților la recentul festivalul internațional de creație de la Panciova, lansări editoriale, un firesc și așteptat program artistic al elevilor.

Oarecum inedit a fost momentul inaugurării Cercului Astra de la Liceul „Mihai Eminescu”. Cunosc binișor (prin documente și reviste) destinul Astrei în perioada interbelică; știu, prin urmare, că se înființaseră atunci în Basarabia câteva despărțăminte ale Astrei. Ce m-a încântat și aici, dar mai ales la Iași, este faptul că spiritul transilvan în cultură nu a avut și nu are frontiere.

Edineț e o localitate atestată (într-un act din 1431) de pe vremea lui Alexandru cel Bun, situată la 200 de km de Chișinău. Actualmente are o populație de peste 25.ooo de locuitori; la începutul secolului al XX-lea trăiau aici majoritar români, dar și familii de evrei, lipoveni, ruși , polonezi și nemți. Un aspect neașteptat este că grădina publică poartă numele de Alecsandri. La o așa populație, impresionează rețeaua de învățământ a orașului: 5 instituții școlare, 3 școli gimnaziale, 4 licee. La zestrea culturală a Edinețului să mai adăugăm 2 biblioteci publice și faima ansamblului folcloric „Ciocârlia”.

La Cetatea Soroca a fost un fel de vizită de curtoazie. Cum o cercetasem pe îndelete în urmă cu câțiva ani, mi-am plecat privirea peste balustrada din apropiere, spre apele Nistrului, dar și spre țărmul celălalt, care tot românesc este, însă nu în spațiul statal al Basarabiei de azi. Dar aveam și un gând orgolios: Ce întinsă a putut fi Moldova pe vremea lui Petru Rareș, margini marcate de două cetăți ale sale: Soroca (pe Nistru) și Cetatea Ciceului (comuna Reteag, jud.Bistrița-Năsăud), pe Someș.

După-amiază, am luat-o spre România, intrând în patrie prin vama Costești-Stânca. În gara Sucevei – Burdujeni – am sosit cu 10 minute după plecarea trenului nostru spre Transilvania. Așa că, trebuind să rămânem peste noapte la hotel, trebuind apoi să revenim dimineața la gară cu taxiul, trebuind să ne luăm bilete de drum, ne-am scuturat, fără zgârcenie, toate buzunarele, ca să facem față.

În tren eram burdușiți de impresii și sentimente proaspete, dar și de oboseală. Ne-am înviorat însă, când a apărut o copioasă butelcă de vin roșu, de Năsăud.

Un sentiment special l-am avut și îl avem și acum pentru doamna președintă a Astrei Iași, prof. Areta Moșu. Cu finețe, delicatețe, răbdare, pricepere, abnegație, ne-a purtat (secondată de scriitorul Cornel Filip), pe un itinerar superb întru cunoașterea unor spații românești aflătoare în trei  țări. „Românismul” (este cuvântul preferat de Eminescu) nu are granițe. Am simțit și de data aceasta că „la noi” și „acasă” au valoare bivalentă: „aici” și ”acolo” deopotrivă.

 

 

CURENTUL – DE LA PAMFIL ŞEICARU LA ŞTEFAN STRĂJERI

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2013

CURENTUL – DE LA PAMFIL ŞEICARU LA ŞTEFAN STRĂJERI  

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)          

 

Pe vremea când CURENTUL lui Pamfil Şeicaru era cotidian la Bucureşti, eu nu ştiam să citesc, abia învăţam mersul. Se spune, şi pe bună dreptate, Pamfil Şeicaru este cel mai mare ziarist patriot român, după Mihai Eminescu. Argumente sunt nenumărate, în esenţă două: viaţa şi devotamentul închinate patriei. Cât de apreciat ca patriot a fost Pamfil Şeicaru în România între cele două războaie spune şi faptul că Liviu Rebreanu l-a făcut personaj de roman,Toma Pahonţu, în romanul Gorila, iar Radu Comşa, din Întunecarea lui Cezar Petrescu, este tot Pamfil Şeicaru. Mulţi ani mai târziu, în 1977, când Ceauşescu i-a aprobat să vină în România, a spus securiştilor care-l însoţeau peste tot în vizită: „…guvernele-s trecătoare, pământul ţării e peren”

Când Ion Antonescu a realizat iminenţa cotropirii României, ce va fi urmată de prădare, de către Rusia comunistă, a pregătit apărarea intereselor naţionale împotriva cotropitorului comunist. Pe lângă Fondul Naţional de Apărare trimis în Elveţia (din care, trebuie menţionat, s-a înfruptat şi ex-rex-ul Mihai fără să facă ceva concret pentru România) a trimis şi adevăraţi patrioţi români să susţină libertatea şi independenţa României după război printre ei fiind şi Pamfil Şeicaru, ziarist absolut autonom, cavaler al Ordinului Mihai Viteazu şi patriot total.

Plecând din România, încheia primul capitol al publicaţiei  CURENTUL ce a durat 17 ani de strălucitoare carieră ziaristică. Avea 50 de ani şi era înzestrat cu o energie intelectuală superioară, un clarvăzător social de elită, ceea ce în străinătate s-a materializat în mii de articole, sute de eseuri, memorialistică, proză toate concentrate împotriva dictaturii comuniste instaurată în România de forţa brută a Moscovei. Securitatea îl avea în obiectiv, informatorii roiau în jurul lui, ştia şi îşi vedea de patriotismul său. El este cel care a publicat în diasporă (pe vremea aceea i se spunea exil) Marx despre români în 1966 şi, astăzi se ştie, Ministerul Afacerilor Externe i-a plătit 3.000 de dolari pentru cheltuieli. A intrat în legătură cu Securitatea, când a dorit să publice în România romanul Vulpea Roşcată, despre personalitatea depravată a Elenei Lupescu ce în viaţa ei a parvenit prin sex. Din acel moment Pamfil Şeicaru a rămas tot restul vieţii în legătură cu securitatea, dar nu a fost informator, el spunea tuturor deschis: „Eu nu mă uit cine poartă steagul ţării, eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr” Acesta a fost crezul lui şi a mers atât de departe încât a dorit să vină în România şi să se întâlnească cu Nicolae Ceauşescu. La 83 de ani a fost în România, era în August 1977,  vizită aranjată în secret de Securitate. Toate datele concrete au fost dezvăluite după 1989, din dosarele securităţii.

Foto. Pamfil Seicaru

În 1978 la München, începe partea a doua a publicaţiei CURENTUL ceea ce i-a revigorat forţa intelectuală şi planuri mai vechi de publicaţii. De la început, în jurul lui au fost doi oameni de sprijin. Un fost ofiţer român de contrainformaţii, Vasile C. Dumitrescu, care după 23 August nu a acceptat să se alăture ruşilor, rămânând de partea germană până la urmă şi Rene A. de Flers, tot ofiţer de informaţii din celebra divizie franceză „Charlemagne”, care de la început până la sfârşit a fost alături de Armata Germană. (Nu e nevoie să reamintim că informaţioniştii informaţionişti trebuie să rămână). Încet, încet s-a coagulat o echipă de colaboratori din exil, cum se spunea. Din nefericire în 1980, inima marelui patriot român s-a oprit, dar Vasile C. Dumitrescu a dus steagul ţării mai departe pe cheltuielile lui până în 1992, când şi inima lui s-a oprit.

Eu am citit primele numere din CURENTUL în 1982, an în care am luat contact cu Domnul Vasile C. Dumitrescu şi, de la început, m-a acceptat să colaborez, ceea ce am făcut ani de zile, absolut voluntar şi departe de München. Colaboratorii erau de toate profesiile, mai puţini ziarişti, dar toţi aveau condei şi idei, toţi eram pe baricada anticomunistă Pamfil Şeicaru. Nu se ţinea seama de apartenenţa politică, se ţinea seama de ceea ce scriai, cât de documentat, clar şi la ţintă. Trăgeam cu toţii, din toate poziţiile, cu gloanţe oarbe, în dictatura comunistă. Nouă ne era uşor, baricada noastră era în afara lagărului comunist, dar braţul lung al Securităţi ne mângâia. Pe mine mai puţin, eram mic, începător şi pierdut în zăpezile mari ale nordului canadian.  

Păstrez cât trăiesc numere din CURENTUL lui Şeicaru de la München pe care, din când în când, le răsfoiesc şi-mi amintesc de Constantin Mareş, comentatorul pe care l-am admirat pentru clarviziunea lui politico-socială pe care o prezenta direct, clar şi simplu. Eu încercam să fiu ca el. Era acolo un arhitect, semna cu un pen name, avea un spirit acid de pamfletar, tot ce scria era o reuşită. Rar apăreau articole de Nicolae Baciu pe care îl veneram, a muncit ani de zile la volumul YALTA ŞI CRUCIFICAREA  ROMÂNIEI dar când a apărut ne-a uimit cu documentaţia istorică. De la el s-a aflat prima dată cum ne-a vândut Churchill lui Stalin  pentru Grecia şi să nu infuzeze ideea de eliberare de sub colonialism în imperiul Britanic. A fost un şoc în tot exilul. În paginile Curentului, George Ciorănescu şi Nicolae Lupan aduceau informaţii despre situaţia românilor din Basarabia şi Bucovina  înglobate în URSS. Se protesta împotriva nedreptăţii. Se scria din patriotism, din contrarietate, se scria dur sau patetic, dar totul era şi dintr-o solidaritate cu cei din RSR care nu puteau nici atât. Vasile Mănuceanu era un scriitor de o sensibilitate intelectuală deosebită, îl iubea toată lumea, în comparaţie cu neuropatologul Ovidiu Vuia, cu inteligenţă şi condei Laser, ce spulbera pe mulţi, pe mine când mă legăna când mă dădea de pământ. Ion Caraion era de asemenea o prezenţă distinsă. Îi păstrez scrisorile, scria frumos, ordonat dar tremurat, îl dobora ciroza contractată în minele de plumb de la Baia Sprie din timpul detenţiei politice. La urmă a venit Titu Popescu, doctor în estetică, jurnalist şi scriitor de-adevărat. A fost de o mare fineţe şi niciodată nu m-a luat de urechi pentru toate greşelile mele, le corecta şi zicea: bine, Dumitre, scrie, scrie. În decembrie 1989 toţi s-au urcat cu steagul lui Pamfil Şeicaru desfăşurat şi înclinat în faţa revoluţionarilor din România. Pentru un moment toţi ni s-au părut revoluţionari adevăraţi, patrioţi şi democraţi.

Foto. Stefan Strajeri si Corneliu Florea

Dar, când fumul armelor teroriştilor străini s-a risipit, era clar: puterea era deja în mâna brucanilor şi ilieştilor care, cu goarne şi tobe, anunţau tranziţia, ce trebuia să treacă printr-un tunel beznă a cărei luminiţă era promisă  la capătul tunelului  fără de sfârşit şi încolăcit. Vasile C. Dumitrescu a dorit să-i îndeplinească dorinţa lui  Pamfil Şeicaru să fie aşezat la Mânastirea Sf. Ana iar CURENTUL să devină din nou un cotidian bucureştean. S-a luptat cu morile de vânt nou şi prin procese de succesiune a drepturilor asupra CURENTULUI până ce bucureştimea şi viaţa l-a înfrânt. CURENTUL a supravieţuit trecând ca o ştafetă din mâna în mână.

Eu, departe de lumea dezlănţuită, refugiat în Nordul preeriei canadiene, unde măsor timpul vieţii mele după sosirea şi plecarea păsărilor călătoare, am prins din urmă partea a treia a CURENTULUI lui Pamfil Şeicaru, adus în Nord America de Doamna Gabriela Mihalache şi continuat de Ştefan Străjeri. Domniile lor s-au dăruit cu suflet, minte, timp şi bani, în toţi aceşti ani, să continue linia lui Pamfil Şeicaru „…eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr”. Pot spune, fiind cititor de presă românească din 1980, când am plecat din România, că aici în Nord America CURENTUL a devenit cel mai căutat şi apreciat ziar românesc după ce CUVÂNTUL ROMÂNESC şi-a încetat apariţia. Este o publicaţie ce a dezbătut liber, argumentat şi profund toate problemele româneşti istorice, politice şi culturale din trecut şi prezent. Este o tribună liberă în care fiecare cititor, indiferent de opţiunile sale politice, de încărcătura culturală, istorică sau de  ideologiile pe care le îmbrăţişează, a găsit articole diferite, clare, documentate ce îi stârnesc interesul. O publicaţie a tot cuprinzătoare datorită colaboratorilor, bănuiesc voluntari, aşa cum am fost şi la CURENTUL de la München. Nu pot să nu amintesc pe cei ce au scris şi scriu această publicaţie, începând cu Aurel Sergiu Marinescu a cărui memorie Ştefan Străjeri o păstrează publicându-i în fiecare număr o pagină din scrierile sale. La fel simţea şi făcea şi Vasile C. Dumitrescu la München, publicând o pagină din Pamfil Şeicaru. Un gest de onoare ce onorează. În problemele româneşti actuale, domină cu autoritate, bazată pe clarviziune şi argument, istoricul Mircea Dogaru, profesorul Ion Coja, Ioan Ispas, Nicolae Balint, Vasile Zărnescu, scriitorul Cornel Cotuţiu şi mult regretatul Andrei Vartic a cărui ştafetă o duce mai departe, şi în coloanele CURENTULUI, Ovidiu Creangă, Nicolae Dabija, Vasile Şoimaru. Colaboratoare de prestigiu, începând cu Eva Iova ce se află în cea mai vulnerabilă situaţie, susţinând românitatea acolo unde este sistematic deznaţionalizată (Ungaria), Monica Corleanca, Maria Diana Popescu şi încheind cu scriitoarea Silvia Jinga ce susţine prezentări şi recenzii de cărţi la înalt prestigiu literar. Rubrica de spirite celebre a lui Mihai Burduja este o adevărată oază de cultură ce te luminează şi îndeamnă la meditaţie. Mulţi poeţi vin şi trec cu frunţile grele de versuri, dar strâng mâna lui Sorin Olariu, bănaţean ca mine, deci fruncea şi mă aplec în faţa Doinei Popa. (CEI pe care i-am omis, neintenţionat, nu au să mă ierte, nici nu merit).

Publicaţia este o rapsodie românească, ascultaţi-l pe Enescu şi apoi citiţi CURENTUL de Michigan, îngrijit şi călăuzit de sufletistul Ştefan Străjeri ca pe copil lui de suflet.   

                                                            ******

Nu pot să accept ideea încetării apariţiei acestei publicaţii. Nu pot şi mă mâhneşte. Pentru mine se închide un ciclu de 30 de ani de a publica la CURENTUL (1982 – 2012) – am fost voluntar pe o baricadă cu steag românesc. Cititorii vor trece de la cititul relaxat al unei publicaţii tipărită pe hârtie, la statul rigid cu capul într-un ecran şi cu degetele pe tastatură, cât despre colaboratorii devotaţi ai publicaţiei mulţi se vor risipi, ce păcat, ce echipă am fost. Nu pot să accept să nu mai am în mână publicaţia şi colecţia mea să se oprească aici, aşa cum, în urmă cu 20 de ani, s-a oprit cea de la München. Nici atunci nu am acceptat, căzuse tirania, venise libertatea şi Vasile C. Dumitrescu nu putea să continue  spiritul patriotic a lui Şeicaru la Bucureştiul lui natal. Oare a ajuns mâna lunga a cotroceniştilor, victoriştilor, parlamentariştilor până aici ? Dacă nu, înseamnă că noi, românii din Nord America nu suntem capabili să ţinem steagul, să-l vedem şi să-l apăram. Se vor bucura duşmanii noştri, văzând cum mai cade un avanpost romanesc. Din 1991 văd cum numai publicaţiile patriotice cad.  Le enumăr la cele la care am colaborat Cuvântul Românesc, Vatra Românească, Danubius, Cuvântul Legionar, Naţiunea, acum Curentul Internaţional şi mai sunt două care abia, cu sacrificii, mai rezistă …

 

(Winnipeg – Canada)

Zburătorul

Posted by Gabriela Petcu On October - 25 - 2012

DOINA POPA – Dexter , Michigan

Din nou în avion. Pasărea uriaşă aparţinȃnd companiei “DELTA”- KLM mă poartă spre ţara natală. De 14 ani, parcurg acest drum. De multe ori mă-ntreb dacă aşa mi-a fost ursit, ca în această perioadă a vietii să fac naveta (spaţială) odată pe an în Romȃnia. Serviciile companiei americano-olandeze de la bordul avioanelor de tip Boeing 747, s-au îmbunătăţit substanţial faţă de anii anteriori, cȃnd criza şi-a pus amprenta şi în acest sector. Acum, mult mai multe băuturi, mai multe şi bogate feluri de mȃncare, cafea la discreţie. Diversele programe la TV, îi ajută pe călători să-şi petreacă timpul de zbor mai uşor şi mai captivant. Personalul zȃmbitor şi atȃt de amabil e pregătit pentru orice apel al clientului . Aceleaşi ipostaze agreabile s-au etalat şi in zborul Amsterdam-Bucureşti.

La ieşirea din aeroportul “Otopeni” , o caldură de luna lui cuptor ne-a întȃmpinat cu surȃsuri de toamnă prin copacii pastelaţi în culorile ei cu nuanţe şi arome de miere.

La Predeal, Dan opreşte în dreptul unui chioşc aflat pe marginea şoselei şi cumpără pȃine de casă coaptă pe vatră. Ṣtie că-mi place şi de fiecare dată cȃnd mă aduce de la aeroport îmi îndeplineşte dorinţa şi menţine traseul anume. Uit că nu mi-e foame şi rup cu nesaţ din pȃinea caldă.

Ṣoseaua, pe întreg traseul Bucureşti-Braşov-Făgăraş este uimitor de netedă şi perfect marcată. Prin sate au apărut o mulţime de noutăţi intersecţionale, unele cu folos, altele inutil amplasate, parcă spre a încurca circulaţia şi a-l pune pe şofer in dificultate. S-au cheltuit bani mulţi, dar nu se ştie cȃţi au intrat în buzunarele celor care nu ştiu să ţină o lopată în mȃnă. În locul acestor cheltuieli fără noimă, mai bine s-ar proiecta autostrăzi, mai ales pe DN1, care străbate ţara dintr-o parte în cealaltă.

Noroc cu zilele superbe de toamnă şi neastȃmpărul revederii celor dragi, ca să nu aprofundez decepţiile provocate de atȃtea lucruri care nu s-au schimbat în cei doi ani de absenţă, ba chiar au regresat .

Centrul oraşului natal, neschimbat, cu faţadele proaspăt vopsite şi caldarȃmul din faţa Primăriei neted, îmi rezervă pe ici/colo şi apoi din ce în ce mai des, zone deteriorate, pavaje crăpate şi cariate cu gropi şi borduri sfărȃmate. Cu cȃt mă-ndepărtez de centrul municipiului, cu atȃt mai mult am certitudinea delăsării şi-n minte îmi vine povestea femeii leneşe, care face curat doar în mijlocul casei la vedere, iar după uşă, zace gunoiul. Din nou mi se replică: “Primăria nu are bani”. Normal! În faţa ochilor îmi apare parcarea primăriei plină de maşini, de la un capăt la celălalt de stradă, care mai de care mai sofisticată : “BMW”;”NISAN”;”MERCEDES”;”TOYOTA”;”AUDI”, etc. aparţinȃnd suitei din Primărie. Deci, “NO COMMENT”.

Un alt aspectşocant prin lipsa de bun simţ îl găsesc tot în centrul oraşului unde sunt amplasate din zece în zece metri cutii albastre pe care stă scris cu litere mari, de-o schioapa: “PARCARE CU PLATA”…e de înţeles că aşa e modern: cum să parchezi o maşină fără sa plăteşti? Dar sunt amplasate atȃt de des, încȃt îţi dau impresia unor maşini de cerşit bani. Daca ai ghinionul să nu funcţioneze, căci multe dintre ele sunt defecte, banii nu sunt deturnaţi , în schimb în cinci minute te poţi trezi cu o amendă groasă prin poştă. Cȃt de frumos ar arăta centrul cu nişte coşuri mari cu flori în locul acestor cutii dezagreabile care aparţin de fapt nu Primăriei, ci unui privat , care de unde/de neunde, s-a văzut proprietar pe centrul oraşului! Mda! Banii să iasă! Nu contează cum, nu-i aşa?

Cu ocazia lansării unor volume de poeme şi proză, la Fundaţia Culturală “Negru Vodă”, sosesc la Făgăraş din Becleanul de pe Someş oaspeţi de seamă: D-l profesor Cornel Cotuţiu, membru în Uniunea Scriitorilor din Romȃnia şi d-na Eliza Cotuţiu. Am astfel prilejul să poposesc în gara oraşului, altădată plină de verdeaţă şi flori, acum prăfuită şi încolţită de haite de cȃini vagabonzi, lăţoşi, murdari, cotrobăind prin gunoaie. În aşteptarea trenului ne-am fi aşezat să consumăm răcoritoare, dar unde? Nicio terasă, doar un chioşc din tablă şi în faţa lui, două mese cu scaune şchioape din plastic. Gara este cartea de vizită a oraşului. Halal carte de vizită!

Fundaţia Culturală”Negru Vodă”, condusă de inimosul profesor de istorie Florentin Olteanu, ajutat îndeaproape de soţia sa, prof. de lb. franceză Lucreţia , se evidenţiază prin varietatea activităţilor culturale şi prin organizarea de expoziţii sub semnul marelui voievod al Ţării Făgăraşului. Se strȃng aici profesori, scriitori, iubitori ai istoriei şi culturii neamului , care vin de pretutindeni, din ţară şi străinătate. D-na Maria Bălan, secretara fundaţiei mă asigură, că foarte mulţi făgăraşeni participă şi se evidenţiază în cadrul activităţilor culturale. Cu toate acestea puţini au fost aceia care au dat curs invitaţiei de lansare. Romȃnii harnici din fire, sunt antrenaţi în diverse activităţi benefice: munci agricole, recoltări de toamnă, conservarea legumelor şi fructelor pentru iarnă, politică, afaceri ( vanzare/cumpărare acţiuni Olt-Chim?). Au prea puţin timp pentru acţiuni de suflet. Sunt de accord că zacusca e mai gustoasă, murăturile mai îmbietoare şi mustul mai îmbătător … suntem înţelegători şi admitem atracţiile de fel şi fel, fără comentarii, multumind tuturor celor ce-au venit şi postului TV Făgăraş “NOVA”, care a intrat în toate casele cu programul de ştiri. Prezentarea cărţilor a fost coordonată de către prof. Viorica Pop şi prof. Ioan Funariu, aplaudaţi îndelung pentru nivelul de excepţie al moderării evenimentului . Iubitorii de lectură au fost atraşi mai ales de volumele d-lui prof. Cornel Cotuţiu care a prezentat vol.3 “La noi” si vol. de schiţe şi nuvele “După cinci minute”. A fost prezentat cu această ocazie si vol. de poeme “Zbor alb în picături de rouă” al subsemnatei.

Lăsand în urmă lansarea, am trecut dincolo de coarda Oltului, aproape secătuit de seceta îndelungată, pȃnă sub curbura încă verde a brazilor, spre izvoarele munţilor , care într-o dimineaţă şi-au aşezat căciulă subţire de zăpadă, brumărind împrejurimile, aburindu-şi poalele cu văluri de ceaţă şi încărcȃnd aerul cu prospeţimea mirosului hibernal.

Valea Sȃmbetei, atȃt de înfoiată şi zglobie şi-a subtiat talia, devenind un firicel de apă, lăsȃnd pietrele albiei descoperite şi albite de secetă. Vegetaţia prăfuită şi secătuită işi schimbă prematur culoarea verde în nuanţe tomnatice, umplȃnd potecile cu un covor foşnitor de frunze ruginii.

In ciuda arşiţei neostoite de ploi, strugurii s-au copt timpuriu şi au umplut corfele culegătorilor, apoi damigenele cu mustul lor dulce, aromat, iar gospodinele şi-au îndesat cămările cu borcane şi sticle viu colorate de vegetalele conservate pentru iarnă.

Din nou pe drumul spre aeroport cu Dan în noapte, din nou în aeroportul Otopeni, constatȃnd cu bucurie cȃt de mult s-a mărit şi modernizat. Mă despart greu, înlăcrimată, de fiul meu cu ochii verzi cu gȃndul şi speranţa revederii, dar şi cu temeri. După controlul bagajelor de mȃnă, l-am căutat cu privirea în mulţime, să-l mai văd odată, dar dispăruse. Pȃnă la intrarea în avion am intrat în cȃteva magazine mici instalate în Duty Free. M-a atras cel cu articole de artizanat. Neaşteptat, am găsit insigne cu drapelul Romȃniei şi cu sigla Bucureştiului. O cunoştinţă, colecţionară de insigne din toate ţările m-a rugat să-i aduc una din Romȃnia. Numai bine o alătur pȃnzei de drapel romȃnesc promisă unei familii de romȃni stabilită în Up Nord. Romȃnii din diaspora sunt mai dornici de” romȃnisme” decȃt cei rămaşi în ţară. E firesc! Dar nici nu pot fi înţeleşi decȃt de cei de-o seamă cu ei.

Din nou în avion zburȃnd spreţările de adopţie. Privesc în jurul meu…Suntem nişte” zburători” purtȃndu-ne dorurile oriunde ne-am afla… Fiecare cu dorurile sale. Pȃna cȃnd?!

Contraste și corespunderi

Posted by Gabriela Petcu On October - 14 - 2012

 

Există la Cornel Cotuţiu, ca si la Octavian Paler, o nelinişte scriitoricească iscodind suprafeţe şi adâncimi, netedul şi colţurosul vieţii, o nelinişte născută pe de o parte din neîmpăcarea cu limitele si suferinţele fiinţei, pe de altă parte dintr-o superbă libertate artistică din care se compune simfonia zborului.

 

De la debutul editorial (cu volumul de nuvele ”In căutarea altui final”) la romane (”Opt zile pentru totdeauna”, ”Şarpele albastru”, ,,Ce rămâne”) sau la proza scurtă şi la publicistică (”Spate în spate”, ”Veveriţa de pe Rue Noel”, ”Scorbură în cuib”, ”După cinci minute”, ”Taifas în purgatoriu”, ”Am fost pe lumea cealaltă”, ”Securea cu rotile”, ”Pompa cu iluzii”, la care se adaugă alcătuiri de antologii), prozatorul Cornel Cotuţiu îsi descifrează şi îşi fixează în imagini alcătuirea lăuntrică, rostul creaţiei ca permanenţă literară.

 

In trilogia ”La noi” se interesează, după propria mărturisire, de ”pretutindenile româneşti, fie cele din jurul României, fie de peste ţări şi mări”, pe care le adună într-o corolă matricială’’, în sensul dat de poematicul din filosofia lui Lucian Blaga.

 

Adresarea către cititor de la începutul volumului al treilea anunţă, pe lângă rolul unei profesiuni de credinţă, şi o dimensiune etică în tradiţia prozei trensilvane, şi opinia proprie despre realităţile prezentului şi intuiţiile asupra viitorului.

 

Spaţiul străbătut e descoperire şi revenire, contrast şi similitudine, popas şi insomnii, dezamăgiri şi certitudini, indignare şi diafan. Din contraste scapără corespondenţe: dintre realitatea românească din România şi cea din diaspora, dintre realitatea interioară a scriitorului şi reacţiile colective sau individuale.

 

Ochiul atent la tot şi la toate aduce în tiparul gândului teme din actualitate: degradarea vieţii politice, polarizarea accentuată a societăţii, mecanismele mafiote, dar şi sensibilităţi dăruite recuperărilor şi restituirilor de valori.

 

Din tiparul gândului transpare tiparul afectiv-estetic, menit să frăgezească aspectele despre care cititorul ar putea spune că s-a cam săturat. Nu întâmplător primul capitol trimite cu titlul (motivat în ultimul subcapitol) la romanul ”Greaţa” de Jean-Paul Sartre. Starea de plictiseală, dezgust şi repulsie a protagonistului Roquentin se transpune în paginile lui Cornel Cotuţiu ca fiind provocată de un regim politico-administrativ care desfiinţează tupeistic bunul-simţ, măsura lucrurilor tulburând echilibrul existenţial. Protagonistul din subcapitolul ,,Basm cu personaje contemporane’’ are un nume uşor de ghicit dacă îl considerăm format prin compunere din abrevieri. Trebă devine ridicol şi insuportabil tocmai prin contrastul dintre ceea ce crede si vrea să impună că este şi ceea ce este el în realitate. Scriitorul lasă liberă imaginaţia cititorului avizat de a-l încadra în tipologii literare, de la soldatul fanfaron al lui Plaut la moş Teacă a lui A. Bacalbaşa sau de la Dinu Păturică (din romanul ”Ciocoii vechi şi noi”, de Nicolae Filimon) la personajele lui I.L.Caragiale. George Călinescu, Mateiu Caragiale: Caţavencu, Stănică Raţiu, Gore Pirgu. In jurul lui Trebă ”lingăii performanţi” (titlul unui alt subcapitol) ”jură cu Constituţia deasupra cheliei”, trâmbiţează de la tribuna politică un limbaj de lemn şi de mahala ”lăbărţându-şi stupefiant nesimţirea”. Când accentele pamfletare riscă artificialul retoric, simţul lingvistic al prozatorului- profesor deconectează cu mijloace ale registrelor stilistice. Tehnica simulării serveşte jocurilor de cuvinte, întoarcerii neaşteptate ale frazei, calamburului, seriilor cvasisinonimice sau paronimice (subcapitolele ”Cucuveaua şi vuvuzeaua”, ”Re Re Re Re” , ”Mâine şi amar” , ”O urare din tolba limbajului de lemn”).

 

Mânuitorul de metafore şi antiteze opune ”meningitei morale” terapia formatorului de opinie, portretele evidenţiind trăsături fundamentale ca modestia şi altruismul. Că e vorba despre redactorul-şef al revistei în limba română ”Familia” din Serbia, despre muzeograful-ctitor de la Maieru, despre autori de monografii săteşti, dascăli, preoţi sau directori de instituţii, toţi au o ”corolă matricială” identificată în bine, frumos, adevăr, credinţă, ca manifestări sacre ale neamului. Atenţia la detaliile biografice, bibliografice, etnografice, moral-civice, trimiterile la valori naţionale sau universale evită schematismul portretelor, creează şi întreţin atmosfera spirituală din tot spaţiul cunoaşterii cotuţiene.

 

Impresiile de peste ocean din ultimul capitol le prelungesc pe cele din cărţile anterioare, în special din ,,Veveriţa de pe Rue Noel’’, cu o credinţă asemănătoare celei mărturisite cândva de G. Ibrăileanu : ”O carte recitită niciodată nu este aceeaşi”. Oriunde merge, Cornel Cotuţiu face noi descoperiri, se bucură de revenirea în spaţiul cultural, de performanţele românilor din America; se emoţionează în faţa frumuseţii nevinovate a copiilor, se simte răsfăţat de ospitalitate şi ocrotit de prieteni. Îşi trăieşte însă şi singurătatea meditativă în mijlocul unei naturi conştiente parcă de frumuseţea şi veşnicia ei, îşi trăieşte amărăciunea obsedantă că prezenţele culturale româneşti nu sunt mediatizate în Canada.

 

Strategia opiniei presupune în toate cele şase capitole din ”La noi”, volumul al treilea, necesitatea argumentului în susţinerea temei, atitudinii, reflecţiei, emoţiei, ajungându-se adesea la concluzii scânteietoare, aforistice sau lăsând finalul deschis. Graniţele dintre proza fictivă şi nonfictivă sunt trecute cu dezinvoltura sau graţia scriitorului conştient că el însuşi devine personaj principal, că drumul său iniţiatic este ocrotit de iubirea pentru spaţiul românesc transfigurat în permanenţă spirituală.

 

Viorica POP

 

 

 

De la troiene ucigașe la apropiate ape sinistre

Posted by Stefan Strajer On February - 23 - 2012

De la troiene ucigașe la apropiate ape sinistre

 

Autor: Cornel Cotuţiu

 

Ne-am procopsit cu un nou prim-ministru? Daaa! Ideea de procopseală vine nu de la „ne-am”, ci de la „neam”. Căci fostul șef al spionajului român este de alt „neam” decât noi, ăștia, mioriticii… Am primit de peste Atlantic suficiente informații despre originea etnică a tovarășului Mihai Răzvan Ungureanu. Dacă acest cotidian îmi va îngădui, voi da în vileag continente întregi nemărturisite în CV de actualul Premier.

În începutul său de carieră guvernamentală, pupila (vă rog nu omiteți din cuvânt silaba „pi”) arendașului de la Cotroceni a săvârșit două perle verbale (asta ca să nu zic că a zvârlit de două ori cu mucii-n fasole).

A doua zi după măreața investitură, face un raid pe la toate ministerele protocolindu-și proaspeții sau mai vechii miniștri. Asta, în timpul în care în zonele calamitate se murea de foame și frig. Abia a doua zi, la căldurica elicopterului, proaspătul uns în fruntea guvernului – Mihai Răzvan Ungureanu – făcea un survol peste ținuturile Buzăului și Vrancei ca să ochească prin dioptriile ochelarilor săi care e situația. Ignoranța lui în probleme de geografie și limbă română era afișată dezinvolt și mânios. De pildă, nu știe că spațiile acelea care străbat satele nu se numesc „străzi”, ci „ulițe”. Nu știe că majoritatea locuitorilor din sate sunt oameni vârstnici (cei tineri fiind plecați la oraș sau la muncă în țările din vestul Europei). Și, finalmente, fostul(?) șef al spionajului românesc trage concluzia mânioasă: Este inadmisibil că oamenii stau în case, la căldurică, și armata, jandarmeria fac eforturi de dezăpezire. Ce caragialesc ai zis-o, Coane Leonida, față cu reacțiunea! Ce aroganță de ignorant! Trebuia să fie chemat să scoată din troiene de 5 metri un mort pentru cimitir? Așa ar fi văzut ce înseamnă lipsă de apă, mâncare și căldură. Poate nici atunci, deoarece era îmbrăcat într-o haină de blană. Mde, spionii…

Altă minunăție: Întrebat de o jurnalistă cum comentează disputa penibilă între Consiliul județean și Prefectura din județul cutare, el răspunde cu o promptitudine iresponsabilă și care va intra în istoria acestor ani penibili: „Eu nu comentez, eu muncesc.” Cumplit! De ce? În 1990, la București au existat niște mârâieli de stradă, în care, la un moment dat, oameni de proastă condiție școlară și intelectuală, scandau de-a lungul bulevardelor: „Noi muncim, nu gândim!” Se deosebește, în esență, replica Premierului Ungureanu de orăcăiala de atunci din București?

Ca încheiere: Vin dezghețurile, vine vremea inundațiilor. Cât de leneși vor fi bătrânii aceia din zone uitate de lume, cum se vor propti ei să nu le ia apele casele? Vom face vizite de lucru și vom certa autoritățile că stau cu degetul în cucuruz, domnule prim-ministru?

Unde ești, Emil Boc? Măcar nu erai fudul și obraznic.

 

30 ianuarie – 160 de ani de la nașterea lui I.L.Caragiale

Posted by Gabriela Petcu On January - 21 - 2012

„Trebuiau să poarte un nume”

   (După Marin Sorescu)

 

               Caragiale n-a existat.

               „A existat numai o țară frumoasă”, în care, de-a lungul anilor, oameni simpli și bărbați de faimă au fost/ sunt sârguincios împroșcați cu puroiul demagogii politice,  anesteziați de fățărnicia ticăloșilor ajunșila Putere, murdăriți de cinismul lichelelor și a prostiei fudule despre care, acum 160 de ani românești, nu se credea că se va permanentiza pentru veșnicie.

                A existat un neamț de treabă – Carol I, un Nicolae Iorga (ucis într-o pădure),  un Mihail Sadoveanu (vânzător de țară), care susținea că lumina vine dela Răsărit(adică dela Moskova), taman când români sufereau crâncen de foame și boli, un Gheorghiu Dej, împingător de vagoane, apoi criminal de tip stalinist, un Ceaușescu, leneș ca ciubotar, însă iscusit în instituirea dictaturii, un ucenic al acestuia – Băsescu -, securist vaporean, cârmaci execrabil al destinului unui popor năpăstuit și umilit de „matrozii” lui.

               Caragiale n-a existat.

               Dar există cohorte de Tipătești, Trahanache, coane Zoițica (ba brunete, ba blonde), Cațavenci, Dandanache (handicapați sau paranoici), batalioane de Farfuridi, interminabile cupluri de conu Leonida și consoarte Efimița, zglobii „scârța-scârța” pe hârtie de Rică Venturiano, puzderie de Ioneli (repetenți, ajunși la guvern, parlament ori prefecturi), regimente de Pristanda cu epoleți, petlițe și steluțe pe umăr („curat murdar !”).

               Toți citeau/citesc „O noapte furtunoasă”,  „Conu Leonida față cu reacțiunea”, „O scrisoare pierdută”,, „D-ale carnavalului”, „Vizită”, „!907. Din primăvară până-n toamnă”, „Un pedagog de școală nouă” și atâtea altele, cititorii fiind mirați cum de acum 160 de ani se putea prevedea ce se întâmplă acum.

               Acest „mon cher” stă la taclale, la o bere și-i țiuie timpanele de vorbele românești stâlcite, îi plesnesc pupilele la vederea îmbogățiților peste noapte (prin jaf și corupție), rămâne siderat la apariția pe mașini super a odraslelor lor, e consternat de avântul economiei românești, care e sublimă, dar riscă să dispară cu desăvârșire, pleacă ba la căpșuni, ba peste ocean, dar revine în câte o țară europeană, ascultând muzică bunăla Berlinsau alcătuind cofraje prin șantiere, se mai întoarce în țară cu speranța că „două loturi” câștigate i-ar putea salva familia și propria-i viață, fără a ajunge la ospiciu.

               Privește scara istoriei moderne și constată că nimic nu s-a schimbat, dar totul s-a modificat, vrea trădare, dar s-o știe și el, cel puțin până la 12 trecute fix.

               Au mai existat/există oameni suciți, năpaste, patologii în vreme de război sau pe căldură mare ori câte un CFR căruia i s-a blocat ceasul.

               Acest „nenea”, cu mustață răsucită balcanic și pălărie cu boruri largi, se împiedică mai mereu de inși mai canalii decât Cațavencu și mai proști decât Farfuridi, trece „bătut de gânduri” văzându-și numele de pe frontispiciul Teatrului Național din Capitală, surâde pișicher, dar îl apucă tristețea, căci nu găsește răspuns la o întrebare esențială: Când va fi să fie ca acest popor să ajungă la acel nivel de moralitate, cultură, la acea bunăstare de toate zilele, încât să mă considere un scriitor de neînțeles, inutil, depășit ? Prin urmare, crezând că operele mele sunt alcătuiri de retardat ?

                   „Și pentru că toate acestea”

                   (si multe altele)

                   „Trebuiau să poarte un nume,

                   Un singur nume,

                   Li s-a spus”

                   Caragiale.

                   (sau, alintat, Nenea Iancu).

 

 Cornel COTUȚIU

 

 

 

 

 

Iar se agită nămolul de pe Dâmbovița

Posted by Stefan Strajer On October - 10 - 2011

Iar se agită nămolul de pe Dâmbovița

 

 Autor: Cornel Cotuţiu

Se cunoaște parabola biblică cu nebunul care aruncă o piatră în apă și 10 oameni normali sar după ea. Așa este cu articolul „Psihologia Imnului Național”, publicat recent de Andrei Pleșu în „Dilema veche”. Textul e reluat imediat în „Adevărul” și problema e dezbătută în patru pagini ale acestui cotidian, sub genericul iresponsabil „Deșteaptă-te, române, și schimbă imnul!” Bășcălie de dâmbovițean.

Fac o precizare: Nu-l consider dement pe Andrei Pleșu, dimpotrivă, îl socot perfect sănătos mintal – dar tocmai de aceea e trist și suspect gestul său. Înșiră afirmații și calificative aiuritoare pe seama imnului actual, a textului și melodiei (și o face pe tonul insului superdoct, căruia îi ies din gură numai porumbei de aur). Consideră melodia imnului un fel de bocet, îl supără prezența în text a cuvintelor „moarte”, „cruzi”, „sclavi”, „viclene uneltiri”, „lupii-n stâne”. Textul „Mizează – crede Pleșu – pe victimizare”, „lamentație plângăcioasă și adversitate generală”. Mai mult, timpanul său sensibil reține astfel: „S-ar zice că e destinat să fie intonat nu la demne împrejurări festive, nu la momente de cumpănă ale unui popor de oameni întregi, ci în sala de reanimare, de post de maslu.” Recunoașteți că aruncarea imnului nostru în derizoriu frizează lipsa de bun simț. Ș-apoi ce o fi însemnând, pentru maestru, „oameni întregi”?

Când l-am cunoscut la Bistrița (înainte de 1989) era suplu, balerin (și la minte și la trup), dar atrăgea atenția și prin pigmenții epidermici de extracție Ferentari. Oricum, nu dădea impresia că ar fi „un gentilom de mahala” (vorba lui Nicolae Filimon).

Acum se pare că osânza îi aburește ochelarii, încât percepția realității și prospectarea anilor ce vin alternează între hăis și cea! Da, dar i se alătură, adică sar după piatră, câțiva trepăduși gazetari și scribi din domeniul istoriei, care scârțâie pe aceeași scripcă a lui Pleșu. În numărul următor al publicației, are o intervenție și Ștefan Cazimir, care potolește însă mârâiala cârcotașilor. Rezum: Domnilor, Imnul acesta e menționat într-un articol al Constituției României, nu într-un almanah sexy, nu aveți cum vă atinge de el, câtă vreme Constituția e cea pe care o avem și trebuie respectată.

Nu-mi face plăcere, însă nu pot să uit că de la războiul ultim până astăzi suntem la al cincilea imn național, (deci, într-un interval de 66 de ani), pe când francezii își păstrează „Marseilleza” de 219 ani, sau ungurii își au același imn de la mijlocul secolului al XIX-lea; la fel și nemții. Măcar rușii – după prăbușirea imperiului sovietic au renunțat la textul imnului, dar au păstrat melodia lui.

Iar noi?… Hm!

Noi dovedim constanță în a ne da cu stângu-n dreptul.

Cu câțiva ani în urmă un moș notoriu și cu mintea încă limpede, opina pe un canal tv., că 1 Decembrie nu ar fi potrivită ca Zi Națională a României, fiindcă… e frig.

Pe malurile Dâmboviței bucureștene, miticii nu au stare, se trezesc mereu supărați pe valorile istoriei și culturii românești, încât mai dau cu mucii-n fasole (nu pot renunța  la sintagma aceasta, care poate părea ireverențioasă, însă mustește de expresivitate, de conotații). Iată campania de denigrare a lui Mihai Eminescu (găzduită de… ”Dilema”). Poetul era considerat un anacronic, epitetul de „geniu” – desuet -, se considera a fi așezat injust la înălțimea unde l-a situat posteritatea, se pedala pe boala lui, pe lipsa de discernământ politic, i se reproșa până și faptul că era… păros pe corp, iar un cabotin răsplătit de Cotroceni cu șefia unei instituții de cultură, îl numea nici mai mult, nici mai puțin „poet de debara”.

E o tradiție funestă la noi – încă de pe vremea cronicarului Miron Costin – să ne căsăpim mari personalități sau măcar să le împroșcăm cu noroi. Noroc că avem locuțiunea adverbială „și totuși”… Valabilă atât pentru păguboasa atitudine mioritică, dar și pentru geana de lumină a speranței.

Apropo de imn: cum Andrei Pleșu este un fiu devotat Ferentarilor, îi propun să accepte, pentru sine și pentru acoliții lui, un imn particular de genul „Halaripu acana!”

Cornel Cotuţiu – “După cinci minute”

Posted by Gabriela Petcu On August - 5 - 2011

Doina Popa – recenzie

 

Prozator şi publicist de elitǎ, membru în Uniunea scriitorilor din România,

filiala Cluj- Napoca , semnatar al unei lungi liste cu publicaţii printre care se evidenţiazǎ romanele: “Opt zile pentru totdeauna”(1982); “Şarpele albastru”(1989); “Ce rǎmâne”(2002); prozǎ scurtǎ: “Spate în spate”(2004); nuvele: “Scorbura în cuib”2010; schiţe şi nuvele: “Dupǎ cinci minute”(20011); prozǎ nonfictivǎ: “Veveriţa de pe Rue Noel”(2007); volume de publicisticǎ: “Taifas în purgatoriu” (1995); “Am fost pe lumea cealaltǎ” (2000); “Cǎrǎbuşii de sub pernǎ” (2001); “Securea cu rotile” (2005) şi multe altele,  scriitorul Cornel Cotuţiu este prezent în mai multe antologii literare realizate la scarǎ naţionalǎ dar şi în dicţionare şi publicaţii din ţarǎ şi peste hotare, activitatea, talentul şi  meritele sale  fiind încununate cu multe premii literare.

  Pǎcǎlind timpul, scriitorul Cornel Cotuţiu ne surprinde din nou cu febra scrisului sǎu, imprevizibil  şi “dupǎ cinci minute” de gândire ne oferǎ un nou  volum de schiţe şi nuvele, al cǎrui miracol parcǎ l-am presimţit, o carte pe care o gǎseşti în buzunarul hainei, lângǎ lampa de pe noptierǎ sau pe raftul bibliotecii, o carte pregǎtitǎ sǎ-şi iubeascǎ cititorii prin autorul sǎu care parcǎ ne avertizeazǎ:

                       “Iar când mǎ întorc te îmbrǎţişez,

                        fiindcǎ am certitudinea cǎ mǎ înviorez,

                        cǎ îmi dai încredere în propriile mele sentimente”.

   Nu este doar confesiunea cǎtre femeia iubitǎ ( “Intre paranteze”), ci şi aceea a autorului cǎtre cititorul sǎu fidel.

   Volumul de schiţe si nuvele “ Dupǎ cinci minute” apare în colecţia “Scriitorii Transilvaniei” seria “Prozǎ” la “Casa cǎrţii de ştiinţǎ” din Cluj-Napoca -2011 şi cuprinde un numǎr de şapte schiţe şi nuvele, o “Addenda la modul gerunziu”, care vine sǎ motiveze prezenţa interviului între paginile cǎrţii,  interviu acordat studentei Mihaela Solomon intitulat “Preajma prezentului şi viaţa care a devenit istorie”, titlu care semnificǎ izvorul de inspiraţie ce stǎ la baza scrisului cotuţian, un fundal amplu pe care s-au ţesut textele. Cu ani în urmǎ, într-un alt interviu,  scriitorul îi recunoaşte artei mǎrturisirii  calitatea de ocrotire a echilibrului lǎuntric.

   Nuvela “Cerga” descoperǎ cititorului  povestea de iubire a Mariei, poveste ţesutǎ pe o cergǎ luatǎ de la Sǎpânţa, încadrând  eroina pe lista personajelor feminine ale literaturii noastre – personaj romantic dar puternic şi statornic, desprins din lumea satului românesc actual.

   “Înainte de “rest’, o schiţǎ bazatǎ pe impresiile lǎsate de drumeţiile intreprinse de autor în munţi, mǎ duce cu gândul la o “fotografie”din romanul scriitorului “Opt zile pentru totdeauna” cu tehnici de dincolo şi dincoace de obiectiv. Excursiile sale descriptive constituie proiecţia unor stǎri interioare sugerate de imaginile ce se succed : “ în stânga şi dreapta acareturile (mici, simple) iar pe latura din fund – casa, legatǎ, aproape lipitǎ de celelalte; curte micǎ, spaţiu economicos, abia reuşeşti sǎ întorci capul; senzaţia de spaţiu închis, de incintǎ, curtea fiind o prelungire a casei, a tindei, a intimitǎţii familiei.”

   Cu rucsacul în spate, autorul ne poartǎ pe aripile unui crâmpei din propria existenţǎ.

  “Înainte de rest” – o noţiune improprie, odatǎ ce abia începuse drumul dorit şi nici vorbǎ sǎ fi rǎmas din el doar un rest.

    Printre “paranteze”, ştiri oferite de cotidianul local privind explozia din minǎ se desfǎşoarǎ tragedia familiei Nǎlbaru, sentimentele de care sunt stǎpâniţi, siguranţa pe care, îmbrǎţişarea femeii  dǎ forţǎ şi încredere bǎrbatului înainte de a coborâ în minǎ.

    Autorul sondeazǎ cu abilitate psihologia personajelor, spaima în faţa morţii, dorinţa vie de a trǎi şi iubi (“Între paranteze”) .

    Petricǎ şi  Doichiţa , cei doi soţi din schiţa “Un crap într-o familie tânǎrǎ”, apar în postura cuplului fǎrǎ experienţǎ, superficial, al carui comportament în faţa peştelui încǎ viu, agonizând, provoacǎ zâmbete, ca-n scene comice. Dialogul vioi, picant uneori se deruleazǎ pe fundalul muzical oferit de Patricia Kaas sau Celine Dion, schimbând stǎrile psihice ale eroilor noştri, ironizaţi cu fineţe.

   Psihologia omului obişnuit, misticismul, superstiţia acestuia, imposibilitatea de a se pune în afara primejdiei, sunt relevate dureros în schiţa “Un preţ ascuns”.  Autorul ne reţine din nou atenţia prin fineţea observaţiilor sale: gesturi, sunete, nuanţe nebǎnuite, touşate cu naturaleţe şi talent de înaltǎ ţinutǎ artisticǎ.

   O adevǎratǎ terapie prin arta conversaţiei se realizeazǎ în nuvela “Propunere de recuperare’ surprinzǎtoare prin consistenţa monologului interior: limpede, concis, ingenios şi plin de isteţisme. Personaje istorice sau din imediata preajmǎ apar în amintirile emoţionante. Nuvela se încadreazǎ  în chenare literare de excepţie.

  Iubitor de drumeţie, profesor şi psiholog, scriitorul îşi conduce elevii pe itinerarii geografice bine studiate pentru îmbogatirea cunoştinţelor acestora  dar şi spre îmbogǎţirea surselor sale de inspiraţie. Îmbinând realul cu ficţiunea Cornel Cotuţiu deruleazǎ pe pânza ecranului sǎu povestea tristǎ cu final  tragic a Anei (“Un album refuzat”) asemǎnǎtoare unui film de Alfred Hitchcock, al cǎrui screen play îl semneazǎ autorul nostru cu ingeniozitate. Aspectul cinematografic al prozei cotuţiene este evident.

  Suspansul este urmǎrit  cu intenţie subtilǎ, dând frâu imaginaţiei cititorului spre libera alegere.

  Paginile cǎrţii, de o frmuseţe literarǎ şi stilisticǎ remarcabilǎ, dovedesc cu mǎiestrie  talentul, spiritul elevat şi rafinamentul scriitorului.

                                                                        

Prozator şi publicist de elitǎ, membru în Uniunea scriitorilor din România,

filiala Cluj- Napoca , semnatar al unei lungi liste cu publicaţii printre care se evidenţiazǎ romanele: “Opt zile pentru totdeauna”(1982); “Şarpele albastru”(1989); “Ce rǎmâne”(2002); prozǎ scurtǎ: “Spate în spate”(2004); nuvele: “Scorbura în cuib”2010; schiţe şi nuvele: “Dupǎ cinci minute”(20011); prozǎ nonfictivǎ: “Veveriţa de pe Rue Noel”(2007); volume de publicisticǎ: “Taifas în purgatoriu” (1995); “Am fost pe lumea cealaltǎ” (2000); “Cǎrǎbuşii de sub pernǎ” (2001); “Securea cu rotile” (2005) şi multe altele,  scriitorul Cornel Cotuţiu este prezent în mai multe antologii literare realizate la scarǎ naţionalǎ dar şi în dicţionare şi publicaţii din ţarǎ şi peste hotare, activitatea, talentul şi  meritele sale  fiind încununate cu multe premii literare.

  Pǎcǎlind timpul, scriitorul Cornel Cotuţiu ne surprinde din nou cu febra scrisului sǎu, imprevizibil  şi “dupǎ cinci minute” de gândire ne oferǎ un nou  volum de schiţe şi nuvele, al cǎrui miracol parcǎ l-am presimţit, o carte pe care o gǎseşti în buzunarul hainei, lângǎ lampa de pe noptierǎ sau pe raftul bibliotecii, o carte pregǎtitǎ sǎ-şi iubeascǎ cititorii prin autorul sǎu care parcǎ ne avertizeazǎ:

                       “Iar când mǎ întorc te îmbrǎţişez,

                        fiindcǎ am certitudinea cǎ mǎ înviorez,

                        cǎ îmi dai încredere în propriile mele sentimente”.

   Nu este doar confesiunea cǎtre femeia iubitǎ ( “Intre paranteze”), ci şi aceea a autorului cǎtre cititorul sǎu fidel.

   Volumul de schiţe si nuvele “ Dupǎ cinci minute” apare în colecţia “Scriitorii Transilvaniei” seria “Prozǎ” la “Casa cǎrţii de ştiinţǎ” din Cluj-Napoca -2011 şi cuprinde un numǎr de şapte schiţe şi nuvele, o “Addenda la modul gerunziu”, care vine sǎ motiveze prezenţa interviului între paginile cǎrţii,  interviu acordat studentei Mihaela Solomon intitulat “Preajma prezentului şi viaţa care a devenit istorie”, titlu care semnificǎ izvorul de inspiraţie ce stǎ la baza scrisului cotuţian, un fundal amplu pe care s-au ţesut textele. Cu ani în urmǎ, într-un alt interviu,  scriitorul îi recunoaşte artei mǎrturisirii  calitatea de ocrotire a echilibrului lǎuntric.

   Nuvela “Cerga” descoperǎ cititorului  povestea de iubire a Mariei, poveste ţesutǎ pe o cergǎ luatǎ de la Sǎpânţa, încadrând  eroina pe lista personajelor feminine ale literaturii noastre – personaj romantic dar puternic şi statornic, desprins din lumea satului românesc actual.

   “Înainte de “rest’, o schiţǎ bazatǎ pe impresiile lǎsate de drumeţiile intreprinse de autor în munţi, mǎ duce cu gândul la o “fotografie”din romanul scriitorului “Opt zile pentru totdeauna” cu tehnici de dincolo şi dincoace de obiectiv. Excursiile sale descriptive constituie proiecţia unor stǎri interioare sugerate de imaginile ce se succed : “ în stânga şi dreapta acareturile (mici, simple) iar pe latura din fund – casa, legatǎ, aproape lipitǎ de celelalte; curte micǎ, spaţiu economicos, abia reuşeşti sǎ întorci capul; senzaţia de spaţiu închis, de incintǎ, curtea fiind o prelungire a casei, a tindei, a intimitǎţii familiei.”

   Cu rucsacul în spate, autorul ne poartǎ pe aripile unui crâmpei din propria existenţǎ.

  “Înainte de rest” – o noţiune improprie, odatǎ ce abia începuse drumul dorit şi nici vorbǎ sǎ fi rǎmas din el doar un rest.

    Printre “paranteze”, ştiri oferite de cotidianul local privind explozia din minǎ se desfǎşoarǎ tragedia familiei Nǎlbaru, sentimentele de care sunt stǎpâniţi, siguranţa pe care, îmbrǎţişarea femeii  dǎ forţǎ şi încredere bǎrbatului înainte de a coborâ în minǎ.

    Autorul sondeazǎ cu abilitate psihologia personajelor, spaima în faţa morţii, dorinţa vie de a trǎi şi iubi (“Între paranteze”) .

    Petricǎ şi  Doichiţa , cei doi soţi din schiţa “Un crap într-o familie tânǎrǎ”, apar în postura cuplului fǎrǎ experienţǎ, superficial, al carui comportament în faţa peştelui încǎ viu, agonizând, provoacǎ zâmbete, ca-n scene comice. Dialogul vioi, picant uneori se deruleazǎ pe fundalul muzical oferit de Patricia Kaas sau Celine Dion, schimbând stǎrile psihice ale eroilor noştri, ironizaţi cu fineţe.

   Psihologia omului obişnuit, misticismul, superstiţia acestuia, imposibilitatea de a se pune în afara primejdiei, sunt relevate dureros în schiţa “Un preţ ascuns”.  Autorul ne reţine din nou atenţia prin fineţea observaţiilor sale: gesturi, sunete, nuanţe nebǎnuite, touşate cu naturaleţe şi talent de înaltǎ ţinutǎ artisticǎ.

   O adevǎratǎ terapie prin arta conversaţiei se realizeazǎ în nuvela “Propunere de recuperare’ surprinzǎtoare prin consistenţa monologului interior: limpede, concis, ingenios şi plin de isteţisme. Personaje istorice sau din imediata preajmǎ apar în amintirile emoţionante. Nuvela se încadreazǎ  în chenare literare de excepţie.

  Iubitor de drumeţie, profesor şi psiholog, scriitorul îşi conduce elevii pe itinerarii geografice bine studiate pentru îmbogatirea cunoştinţelor acestora  dar şi spre îmbogǎţirea surselor sale de inspiraţie. Îmbinând realul cu ficţiunea Cornel Cotuţiu deruleazǎ pe pânza ecranului sǎu povestea tristǎ cu final  tragic a Anei (“Un album refuzat”) asemǎnǎtoare unui film de Alfred Hitchcock, al cǎrui screen play îl semneazǎ autorul nostru cu ingeniozitate. Aspectul cinematografic al prozei cotuţiene este evident.

  Suspansul este urmǎrit  cu intenţie subtilǎ, dând frâu imaginaţiei cititorului spre libera alegere.

  Paginile cǎrţii, de o frmuseţe literarǎ şi stilisticǎ remarcabilǎ, dovedesc cu mǎiestrie  talentul, spiritul elevat şi rafinamentul scriitorului.

 

                                                                       

Mânie și amar

Posted by Stefan Strajer On April - 13 - 2011

Mânie și amar

 

Autor: Cornel COTUȚIU

De două mii de ani încoace, am tot fost călăriți de fel de fel de seminții hrăpărețe: romani, huni, otomani, austrieci, unguri, ruși. Probabil de aici s-a iscat atitudinea mioritică a poporului român, cu acea imbecilă reacție: „Și de-o fi să mor…”etc. Ei bine, acum suntem călăriți de propriii noștri conaționali, adunați într-o turmă rapace numită PDL, concretizată, prin putere executivă, numită Palatul Victoria și (mai ales) Palatul Cotroceni.

Țara arde și PDL-ul se piaptănă. Sau…se scarpină.

Cel mai recent pieptănat este acesta al spitalelor desființate. 66 de spații ale sănătății și suferinței sunt rase din rețeaua de sănătate, cel mai adesea din rațiuni halucinante. Bolnavi cronici, lehuze, bebeluși, personal medical: dați afară, fiindcă așa vreau mușchii Băsescu-Boc și camarila din care se ițesc arogant și incompetent câteva capete UDMR, superbe în arta șantajului politico-administrativ. Căci, cine e la Ministerul Sănătății: durduliul Cseke Attila. Dar la cultură? Răspuns: Kelemen Hunor. Dar vicepremier? Răspuns: Marko Bela. Dar consilier al papagalului Boc? O doamnă Vass, adusă de la Cluj (cei răi o numesc Vacs, sau Vay).  În mediul rural e revoltă pe seama spitalelor, la Tg.Mureș e înecat institutul de cardeologie (unde, în 10 ani, au avut loc aproape 50 de transplanturi de inimă), foste spitale din mediul rural au fost lăsate de izbeliște, bolnavi incurabili –  părăsiți și deposedați până și de cearceaful de sub ei, personal medical-  lăsat în șanț, medici-  care-și părăsesc țara, în căutarea unui venit potrivit profesiei, medicamente expirate sau extrem de scumpe etc. etc. Mai miră pe cineva că Puterea are un plan pentru „genocid”? Nu trebuie să faci mult efort al minții, ca să te pască gândul că, efectiv, există o strategie masonic-mafiotă de decimare a poporului român.

Un alt segment al mâniei și amarului cotidian e provocat de felul în care mahalaua românească, în…consens cu organisme ale culturii, e receptivă la aniversări și fapte ale înaintașilor.

Ziare, posturi tv și de radio juisează pe seama unor clovnerii despe Irinel, Moni, Zăvo, Pepe și alți subcorticali de genul acesta, în vreme ce se împlinesc 100 de ani de la nașterea unuia dintre marii români care au înfipt un jalon distinct pe meridianul culturii mondiale: Emil Cioran, filozoful român despre care se spunea că i-a învățat pe francezi (unde se stabilise, spre norocul lui, după război) subtilitățile de gândire în propria lor limbă.

Institutul Cultural Român a inițiat, prin filialele sale de peste hotare, acțiuni potrivite/necesare acestui moment în Franța, Spania, Suedia, Ungaria. La noi, Academia Română pune la cale o ceremonie. Cam atât. Dar Ministerul Culturii? Mister… Poate pentru că Kelemen H. o fi citit „Schimbarea la față a României”, unde Cioran consideră că ungurii s-au impus în văzul lumii prin gulaș și femei blonde? „Misterul” acesta e al culturii ori al coproculturii, domnule („ur” – pre limba d-voastră) Kelemen? După ce l-ați uitat pe Brâncuși, vedeți că mai sunt și alți doi români de talie internațională, pe care…merită să-i faceți uitați: Mircea Eliade și Eugen Ionescu. Dolofanul d-voastră coleg de guvern, cel al sănătății, a participat la acțiunea de spânzurare simbolică a unuia dintre marile simboluri naționale românești: Avram Iancu. Presupun că, după aceea, i-a tihnit tare mult un papricaș. D-voastră cu care dintre marii români amintiți mai sus veți mânca un gulaș? Blonde avem și noi, chiar în guvern. Nu degeaba Qadhafi l-a somat pe Băsescu să îi spună câte cămile să-i dea pentru ea.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors