De la troiene ucigașe la apropiate ape sinistre

Posted by Stefan Strajer On February - 23 - 2012

De la troiene ucigașe la apropiate ape sinistre

 

Autor: Cornel Cotuţiu

 

Ne-am procopsit cu un nou prim-ministru? Daaa! Ideea de procopseală vine nu de la „ne-am”, ci de la „neam”. Căci fostul șef al spionajului român este de alt „neam” decât noi, ăștia, mioriticii… Am primit de peste Atlantic suficiente informații despre originea etnică a tovarășului Mihai Răzvan Ungureanu. Dacă acest cotidian îmi va îngădui, voi da în vileag continente întregi nemărturisite în CV de actualul Premier.

În începutul său de carieră guvernamentală, pupila (vă rog nu omiteți din cuvânt silaba „pi”) arendașului de la Cotroceni a săvârșit două perle verbale (asta ca să nu zic că a zvârlit de două ori cu mucii-n fasole).

A doua zi după măreața investitură, face un raid pe la toate ministerele protocolindu-și proaspeții sau mai vechii miniștri. Asta, în timpul în care în zonele calamitate se murea de foame și frig. Abia a doua zi, la căldurica elicopterului, proaspătul uns în fruntea guvernului – Mihai Răzvan Ungureanu – făcea un survol peste ținuturile Buzăului și Vrancei ca să ochească prin dioptriile ochelarilor săi care e situația. Ignoranța lui în probleme de geografie și limbă română era afișată dezinvolt și mânios. De pildă, nu știe că spațiile acelea care străbat satele nu se numesc „străzi”, ci „ulițe”. Nu știe că majoritatea locuitorilor din sate sunt oameni vârstnici (cei tineri fiind plecați la oraș sau la muncă în țările din vestul Europei). Și, finalmente, fostul(?) șef al spionajului românesc trage concluzia mânioasă: Este inadmisibil că oamenii stau în case, la căldurică, și armata, jandarmeria fac eforturi de dezăpezire. Ce caragialesc ai zis-o, Coane Leonida, față cu reacțiunea! Ce aroganță de ignorant! Trebuia să fie chemat să scoată din troiene de 5 metri un mort pentru cimitir? Așa ar fi văzut ce înseamnă lipsă de apă, mâncare și căldură. Poate nici atunci, deoarece era îmbrăcat într-o haină de blană. Mde, spionii…

Altă minunăție: Întrebat de o jurnalistă cum comentează disputa penibilă între Consiliul județean și Prefectura din județul cutare, el răspunde cu o promptitudine iresponsabilă și care va intra în istoria acestor ani penibili: „Eu nu comentez, eu muncesc.” Cumplit! De ce? În 1990, la București au existat niște mârâieli de stradă, în care, la un moment dat, oameni de proastă condiție școlară și intelectuală, scandau de-a lungul bulevardelor: „Noi muncim, nu gândim!” Se deosebește, în esență, replica Premierului Ungureanu de orăcăiala de atunci din București?

Ca încheiere: Vin dezghețurile, vine vremea inundațiilor. Cât de leneși vor fi bătrânii aceia din zone uitate de lume, cum se vor propti ei să nu le ia apele casele? Vom face vizite de lucru și vom certa autoritățile că stau cu degetul în cucuruz, domnule prim-ministru?

Unde ești, Emil Boc? Măcar nu erai fudul și obraznic.

 

30 ianuarie – 160 de ani de la nașterea lui I.L.Caragiale

Posted by Gabriela Petcu On January - 21 - 2012

„Trebuiau să poarte un nume”

   (După Marin Sorescu)

 

               Caragiale n-a existat.

               „A existat numai o țară frumoasă”, în care, de-a lungul anilor, oameni simpli și bărbați de faimă au fost/ sunt sârguincios împroșcați cu puroiul demagogii politice,  anesteziați de fățărnicia ticăloșilor ajunșila Putere, murdăriți de cinismul lichelelor și a prostiei fudule despre care, acum 160 de ani românești, nu se credea că se va permanentiza pentru veșnicie.

                A existat un neamț de treabă – Carol I, un Nicolae Iorga (ucis într-o pădure),  un Mihail Sadoveanu (vânzător de țară), care susținea că lumina vine dela Răsărit(adică dela Moskova), taman când români sufereau crâncen de foame și boli, un Gheorghiu Dej, împingător de vagoane, apoi criminal de tip stalinist, un Ceaușescu, leneș ca ciubotar, însă iscusit în instituirea dictaturii, un ucenic al acestuia – Băsescu -, securist vaporean, cârmaci execrabil al destinului unui popor năpăstuit și umilit de „matrozii” lui.

               Caragiale n-a existat.

               Dar există cohorte de Tipătești, Trahanache, coane Zoițica (ba brunete, ba blonde), Cațavenci, Dandanache (handicapați sau paranoici), batalioane de Farfuridi, interminabile cupluri de conu Leonida și consoarte Efimița, zglobii „scârța-scârța” pe hârtie de Rică Venturiano, puzderie de Ioneli (repetenți, ajunși la guvern, parlament ori prefecturi), regimente de Pristanda cu epoleți, petlițe și steluțe pe umăr („curat murdar !”).

               Toți citeau/citesc „O noapte furtunoasă”,  „Conu Leonida față cu reacțiunea”, „O scrisoare pierdută”,, „D-ale carnavalului”, „Vizită”, „!907. Din primăvară până-n toamnă”, „Un pedagog de școală nouă” și atâtea altele, cititorii fiind mirați cum de acum 160 de ani se putea prevedea ce se întâmplă acum.

               Acest „mon cher” stă la taclale, la o bere și-i țiuie timpanele de vorbele românești stâlcite, îi plesnesc pupilele la vederea îmbogățiților peste noapte (prin jaf și corupție), rămâne siderat la apariția pe mașini super a odraslelor lor, e consternat de avântul economiei românești, care e sublimă, dar riscă să dispară cu desăvârșire, pleacă ba la căpșuni, ba peste ocean, dar revine în câte o țară europeană, ascultând muzică bunăla Berlinsau alcătuind cofraje prin șantiere, se mai întoarce în țară cu speranța că „două loturi” câștigate i-ar putea salva familia și propria-i viață, fără a ajunge la ospiciu.

               Privește scara istoriei moderne și constată că nimic nu s-a schimbat, dar totul s-a modificat, vrea trădare, dar s-o știe și el, cel puțin până la 12 trecute fix.

               Au mai existat/există oameni suciți, năpaste, patologii în vreme de război sau pe căldură mare ori câte un CFR căruia i s-a blocat ceasul.

               Acest „nenea”, cu mustață răsucită balcanic și pălărie cu boruri largi, se împiedică mai mereu de inși mai canalii decât Cațavencu și mai proști decât Farfuridi, trece „bătut de gânduri” văzându-și numele de pe frontispiciul Teatrului Național din Capitală, surâde pișicher, dar îl apucă tristețea, căci nu găsește răspuns la o întrebare esențială: Când va fi să fie ca acest popor să ajungă la acel nivel de moralitate, cultură, la acea bunăstare de toate zilele, încât să mă considere un scriitor de neînțeles, inutil, depășit ? Prin urmare, crezând că operele mele sunt alcătuiri de retardat ?

                   „Și pentru că toate acestea”

                   (si multe altele)

                   „Trebuiau să poarte un nume,

                   Un singur nume,

                   Li s-a spus”

                   Caragiale.

                   (sau, alintat, Nenea Iancu).

 

 Cornel COTUȚIU

 

 

 

 

 

Iar se agită nămolul de pe Dâmbovița

Posted by Stefan Strajer On October - 10 - 2011

Iar se agită nămolul de pe Dâmbovița

 

 Autor: Cornel Cotuţiu

Se cunoaște parabola biblică cu nebunul care aruncă o piatră în apă și 10 oameni normali sar după ea. Așa este cu articolul „Psihologia Imnului Național”, publicat recent de Andrei Pleșu în „Dilema veche”. Textul e reluat imediat în „Adevărul” și problema e dezbătută în patru pagini ale acestui cotidian, sub genericul iresponsabil „Deșteaptă-te, române, și schimbă imnul!” Bășcălie de dâmbovițean.

Fac o precizare: Nu-l consider dement pe Andrei Pleșu, dimpotrivă, îl socot perfect sănătos mintal – dar tocmai de aceea e trist și suspect gestul său. Înșiră afirmații și calificative aiuritoare pe seama imnului actual, a textului și melodiei (și o face pe tonul insului superdoct, căruia îi ies din gură numai porumbei de aur). Consideră melodia imnului un fel de bocet, îl supără prezența în text a cuvintelor „moarte”, „cruzi”, „sclavi”, „viclene uneltiri”, „lupii-n stâne”. Textul „Mizează – crede Pleșu – pe victimizare”, „lamentație plângăcioasă și adversitate generală”. Mai mult, timpanul său sensibil reține astfel: „S-ar zice că e destinat să fie intonat nu la demne împrejurări festive, nu la momente de cumpănă ale unui popor de oameni întregi, ci în sala de reanimare, de post de maslu.” Recunoașteți că aruncarea imnului nostru în derizoriu frizează lipsa de bun simț. Ș-apoi ce o fi însemnând, pentru maestru, „oameni întregi”?

Când l-am cunoscut la Bistrița (înainte de 1989) era suplu, balerin (și la minte și la trup), dar atrăgea atenția și prin pigmenții epidermici de extracție Ferentari. Oricum, nu dădea impresia că ar fi „un gentilom de mahala” (vorba lui Nicolae Filimon).

Acum se pare că osânza îi aburește ochelarii, încât percepția realității și prospectarea anilor ce vin alternează între hăis și cea! Da, dar i se alătură, adică sar după piatră, câțiva trepăduși gazetari și scribi din domeniul istoriei, care scârțâie pe aceeași scripcă a lui Pleșu. În numărul următor al publicației, are o intervenție și Ștefan Cazimir, care potolește însă mârâiala cârcotașilor. Rezum: Domnilor, Imnul acesta e menționat într-un articol al Constituției României, nu într-un almanah sexy, nu aveți cum vă atinge de el, câtă vreme Constituția e cea pe care o avem și trebuie respectată.

Nu-mi face plăcere, însă nu pot să uit că de la războiul ultim până astăzi suntem la al cincilea imn național, (deci, într-un interval de 66 de ani), pe când francezii își păstrează „Marseilleza” de 219 ani, sau ungurii își au același imn de la mijlocul secolului al XIX-lea; la fel și nemții. Măcar rușii – după prăbușirea imperiului sovietic au renunțat la textul imnului, dar au păstrat melodia lui.

Iar noi?… Hm!

Noi dovedim constanță în a ne da cu stângu-n dreptul.

Cu câțiva ani în urmă un moș notoriu și cu mintea încă limpede, opina pe un canal tv., că 1 Decembrie nu ar fi potrivită ca Zi Națională a României, fiindcă… e frig.

Pe malurile Dâmboviței bucureștene, miticii nu au stare, se trezesc mereu supărați pe valorile istoriei și culturii românești, încât mai dau cu mucii-n fasole (nu pot renunța  la sintagma aceasta, care poate părea ireverențioasă, însă mustește de expresivitate, de conotații). Iată campania de denigrare a lui Mihai Eminescu (găzduită de… ”Dilema”). Poetul era considerat un anacronic, epitetul de „geniu” – desuet -, se considera a fi așezat injust la înălțimea unde l-a situat posteritatea, se pedala pe boala lui, pe lipsa de discernământ politic, i se reproșa până și faptul că era… păros pe corp, iar un cabotin răsplătit de Cotroceni cu șefia unei instituții de cultură, îl numea nici mai mult, nici mai puțin „poet de debara”.

E o tradiție funestă la noi – încă de pe vremea cronicarului Miron Costin – să ne căsăpim mari personalități sau măcar să le împroșcăm cu noroi. Noroc că avem locuțiunea adverbială „și totuși”… Valabilă atât pentru păguboasa atitudine mioritică, dar și pentru geana de lumină a speranței.

Apropo de imn: cum Andrei Pleșu este un fiu devotat Ferentarilor, îi propun să accepte, pentru sine și pentru acoliții lui, un imn particular de genul „Halaripu acana!”

Cornel Cotuţiu – “După cinci minute”

Posted by Gabriela Petcu On August - 5 - 2011

Doina Popa – recenzie

 

Prozator şi publicist de elitǎ, membru în Uniunea scriitorilor din România,

filiala Cluj- Napoca , semnatar al unei lungi liste cu publicaţii printre care se evidenţiazǎ romanele: “Opt zile pentru totdeauna”(1982); “Şarpele albastru”(1989); “Ce rǎmâne”(2002); prozǎ scurtǎ: “Spate în spate”(2004); nuvele: “Scorbura în cuib”2010; schiţe şi nuvele: “Dupǎ cinci minute”(20011); prozǎ nonfictivǎ: “Veveriţa de pe Rue Noel”(2007); volume de publicisticǎ: “Taifas în purgatoriu” (1995); “Am fost pe lumea cealaltǎ” (2000); “Cǎrǎbuşii de sub pernǎ” (2001); “Securea cu rotile” (2005) şi multe altele,  scriitorul Cornel Cotuţiu este prezent în mai multe antologii literare realizate la scarǎ naţionalǎ dar şi în dicţionare şi publicaţii din ţarǎ şi peste hotare, activitatea, talentul şi  meritele sale  fiind încununate cu multe premii literare.

  Pǎcǎlind timpul, scriitorul Cornel Cotuţiu ne surprinde din nou cu febra scrisului sǎu, imprevizibil  şi “dupǎ cinci minute” de gândire ne oferǎ un nou  volum de schiţe şi nuvele, al cǎrui miracol parcǎ l-am presimţit, o carte pe care o gǎseşti în buzunarul hainei, lângǎ lampa de pe noptierǎ sau pe raftul bibliotecii, o carte pregǎtitǎ sǎ-şi iubeascǎ cititorii prin autorul sǎu care parcǎ ne avertizeazǎ:

                       “Iar când mǎ întorc te îmbrǎţişez,

                        fiindcǎ am certitudinea cǎ mǎ înviorez,

                        cǎ îmi dai încredere în propriile mele sentimente”.

   Nu este doar confesiunea cǎtre femeia iubitǎ ( “Intre paranteze”), ci şi aceea a autorului cǎtre cititorul sǎu fidel.

   Volumul de schiţe si nuvele “ Dupǎ cinci minute” apare în colecţia “Scriitorii Transilvaniei” seria “Prozǎ” la “Casa cǎrţii de ştiinţǎ” din Cluj-Napoca -2011 şi cuprinde un numǎr de şapte schiţe şi nuvele, o “Addenda la modul gerunziu”, care vine sǎ motiveze prezenţa interviului între paginile cǎrţii,  interviu acordat studentei Mihaela Solomon intitulat “Preajma prezentului şi viaţa care a devenit istorie”, titlu care semnificǎ izvorul de inspiraţie ce stǎ la baza scrisului cotuţian, un fundal amplu pe care s-au ţesut textele. Cu ani în urmǎ, într-un alt interviu,  scriitorul îi recunoaşte artei mǎrturisirii  calitatea de ocrotire a echilibrului lǎuntric.

   Nuvela “Cerga” descoperǎ cititorului  povestea de iubire a Mariei, poveste ţesutǎ pe o cergǎ luatǎ de la Sǎpânţa, încadrând  eroina pe lista personajelor feminine ale literaturii noastre – personaj romantic dar puternic şi statornic, desprins din lumea satului românesc actual.

   “Înainte de “rest’, o schiţǎ bazatǎ pe impresiile lǎsate de drumeţiile intreprinse de autor în munţi, mǎ duce cu gândul la o “fotografie”din romanul scriitorului “Opt zile pentru totdeauna” cu tehnici de dincolo şi dincoace de obiectiv. Excursiile sale descriptive constituie proiecţia unor stǎri interioare sugerate de imaginile ce se succed : “ în stânga şi dreapta acareturile (mici, simple) iar pe latura din fund – casa, legatǎ, aproape lipitǎ de celelalte; curte micǎ, spaţiu economicos, abia reuşeşti sǎ întorci capul; senzaţia de spaţiu închis, de incintǎ, curtea fiind o prelungire a casei, a tindei, a intimitǎţii familiei.”

   Cu rucsacul în spate, autorul ne poartǎ pe aripile unui crâmpei din propria existenţǎ.

  “Înainte de rest” – o noţiune improprie, odatǎ ce abia începuse drumul dorit şi nici vorbǎ sǎ fi rǎmas din el doar un rest.

    Printre “paranteze”, ştiri oferite de cotidianul local privind explozia din minǎ se desfǎşoarǎ tragedia familiei Nǎlbaru, sentimentele de care sunt stǎpâniţi, siguranţa pe care, îmbrǎţişarea femeii  dǎ forţǎ şi încredere bǎrbatului înainte de a coborâ în minǎ.

    Autorul sondeazǎ cu abilitate psihologia personajelor, spaima în faţa morţii, dorinţa vie de a trǎi şi iubi (“Între paranteze”) .

    Petricǎ şi  Doichiţa , cei doi soţi din schiţa “Un crap într-o familie tânǎrǎ”, apar în postura cuplului fǎrǎ experienţǎ, superficial, al carui comportament în faţa peştelui încǎ viu, agonizând, provoacǎ zâmbete, ca-n scene comice. Dialogul vioi, picant uneori se deruleazǎ pe fundalul muzical oferit de Patricia Kaas sau Celine Dion, schimbând stǎrile psihice ale eroilor noştri, ironizaţi cu fineţe.

   Psihologia omului obişnuit, misticismul, superstiţia acestuia, imposibilitatea de a se pune în afara primejdiei, sunt relevate dureros în schiţa “Un preţ ascuns”.  Autorul ne reţine din nou atenţia prin fineţea observaţiilor sale: gesturi, sunete, nuanţe nebǎnuite, touşate cu naturaleţe şi talent de înaltǎ ţinutǎ artisticǎ.

   O adevǎratǎ terapie prin arta conversaţiei se realizeazǎ în nuvela “Propunere de recuperare’ surprinzǎtoare prin consistenţa monologului interior: limpede, concis, ingenios şi plin de isteţisme. Personaje istorice sau din imediata preajmǎ apar în amintirile emoţionante. Nuvela se încadreazǎ  în chenare literare de excepţie.

  Iubitor de drumeţie, profesor şi psiholog, scriitorul îşi conduce elevii pe itinerarii geografice bine studiate pentru îmbogatirea cunoştinţelor acestora  dar şi spre îmbogǎţirea surselor sale de inspiraţie. Îmbinând realul cu ficţiunea Cornel Cotuţiu deruleazǎ pe pânza ecranului sǎu povestea tristǎ cu final  tragic a Anei (“Un album refuzat”) asemǎnǎtoare unui film de Alfred Hitchcock, al cǎrui screen play îl semneazǎ autorul nostru cu ingeniozitate. Aspectul cinematografic al prozei cotuţiene este evident.

  Suspansul este urmǎrit  cu intenţie subtilǎ, dând frâu imaginaţiei cititorului spre libera alegere.

  Paginile cǎrţii, de o frmuseţe literarǎ şi stilisticǎ remarcabilǎ, dovedesc cu mǎiestrie  talentul, spiritul elevat şi rafinamentul scriitorului.

                                                                        

Prozator şi publicist de elitǎ, membru în Uniunea scriitorilor din România,

filiala Cluj- Napoca , semnatar al unei lungi liste cu publicaţii printre care se evidenţiazǎ romanele: “Opt zile pentru totdeauna”(1982); “Şarpele albastru”(1989); “Ce rǎmâne”(2002); prozǎ scurtǎ: “Spate în spate”(2004); nuvele: “Scorbura în cuib”2010; schiţe şi nuvele: “Dupǎ cinci minute”(20011); prozǎ nonfictivǎ: “Veveriţa de pe Rue Noel”(2007); volume de publicisticǎ: “Taifas în purgatoriu” (1995); “Am fost pe lumea cealaltǎ” (2000); “Cǎrǎbuşii de sub pernǎ” (2001); “Securea cu rotile” (2005) şi multe altele,  scriitorul Cornel Cotuţiu este prezent în mai multe antologii literare realizate la scarǎ naţionalǎ dar şi în dicţionare şi publicaţii din ţarǎ şi peste hotare, activitatea, talentul şi  meritele sale  fiind încununate cu multe premii literare.

  Pǎcǎlind timpul, scriitorul Cornel Cotuţiu ne surprinde din nou cu febra scrisului sǎu, imprevizibil  şi “dupǎ cinci minute” de gândire ne oferǎ un nou  volum de schiţe şi nuvele, al cǎrui miracol parcǎ l-am presimţit, o carte pe care o gǎseşti în buzunarul hainei, lângǎ lampa de pe noptierǎ sau pe raftul bibliotecii, o carte pregǎtitǎ sǎ-şi iubeascǎ cititorii prin autorul sǎu care parcǎ ne avertizeazǎ:

                       “Iar când mǎ întorc te îmbrǎţişez,

                        fiindcǎ am certitudinea cǎ mǎ înviorez,

                        cǎ îmi dai încredere în propriile mele sentimente”.

   Nu este doar confesiunea cǎtre femeia iubitǎ ( “Intre paranteze”), ci şi aceea a autorului cǎtre cititorul sǎu fidel.

   Volumul de schiţe si nuvele “ Dupǎ cinci minute” apare în colecţia “Scriitorii Transilvaniei” seria “Prozǎ” la “Casa cǎrţii de ştiinţǎ” din Cluj-Napoca -2011 şi cuprinde un numǎr de şapte schiţe şi nuvele, o “Addenda la modul gerunziu”, care vine sǎ motiveze prezenţa interviului între paginile cǎrţii,  interviu acordat studentei Mihaela Solomon intitulat “Preajma prezentului şi viaţa care a devenit istorie”, titlu care semnificǎ izvorul de inspiraţie ce stǎ la baza scrisului cotuţian, un fundal amplu pe care s-au ţesut textele. Cu ani în urmǎ, într-un alt interviu,  scriitorul îi recunoaşte artei mǎrturisirii  calitatea de ocrotire a echilibrului lǎuntric.

   Nuvela “Cerga” descoperǎ cititorului  povestea de iubire a Mariei, poveste ţesutǎ pe o cergǎ luatǎ de la Sǎpânţa, încadrând  eroina pe lista personajelor feminine ale literaturii noastre – personaj romantic dar puternic şi statornic, desprins din lumea satului românesc actual.

   “Înainte de “rest’, o schiţǎ bazatǎ pe impresiile lǎsate de drumeţiile intreprinse de autor în munţi, mǎ duce cu gândul la o “fotografie”din romanul scriitorului “Opt zile pentru totdeauna” cu tehnici de dincolo şi dincoace de obiectiv. Excursiile sale descriptive constituie proiecţia unor stǎri interioare sugerate de imaginile ce se succed : “ în stânga şi dreapta acareturile (mici, simple) iar pe latura din fund – casa, legatǎ, aproape lipitǎ de celelalte; curte micǎ, spaţiu economicos, abia reuşeşti sǎ întorci capul; senzaţia de spaţiu închis, de incintǎ, curtea fiind o prelungire a casei, a tindei, a intimitǎţii familiei.”

   Cu rucsacul în spate, autorul ne poartǎ pe aripile unui crâmpei din propria existenţǎ.

  “Înainte de rest” – o noţiune improprie, odatǎ ce abia începuse drumul dorit şi nici vorbǎ sǎ fi rǎmas din el doar un rest.

    Printre “paranteze”, ştiri oferite de cotidianul local privind explozia din minǎ se desfǎşoarǎ tragedia familiei Nǎlbaru, sentimentele de care sunt stǎpâniţi, siguranţa pe care, îmbrǎţişarea femeii  dǎ forţǎ şi încredere bǎrbatului înainte de a coborâ în minǎ.

    Autorul sondeazǎ cu abilitate psihologia personajelor, spaima în faţa morţii, dorinţa vie de a trǎi şi iubi (“Între paranteze”) .

    Petricǎ şi  Doichiţa , cei doi soţi din schiţa “Un crap într-o familie tânǎrǎ”, apar în postura cuplului fǎrǎ experienţǎ, superficial, al carui comportament în faţa peştelui încǎ viu, agonizând, provoacǎ zâmbete, ca-n scene comice. Dialogul vioi, picant uneori se deruleazǎ pe fundalul muzical oferit de Patricia Kaas sau Celine Dion, schimbând stǎrile psihice ale eroilor noştri, ironizaţi cu fineţe.

   Psihologia omului obişnuit, misticismul, superstiţia acestuia, imposibilitatea de a se pune în afara primejdiei, sunt relevate dureros în schiţa “Un preţ ascuns”.  Autorul ne reţine din nou atenţia prin fineţea observaţiilor sale: gesturi, sunete, nuanţe nebǎnuite, touşate cu naturaleţe şi talent de înaltǎ ţinutǎ artisticǎ.

   O adevǎratǎ terapie prin arta conversaţiei se realizeazǎ în nuvela “Propunere de recuperare’ surprinzǎtoare prin consistenţa monologului interior: limpede, concis, ingenios şi plin de isteţisme. Personaje istorice sau din imediata preajmǎ apar în amintirile emoţionante. Nuvela se încadreazǎ  în chenare literare de excepţie.

  Iubitor de drumeţie, profesor şi psiholog, scriitorul îşi conduce elevii pe itinerarii geografice bine studiate pentru îmbogatirea cunoştinţelor acestora  dar şi spre îmbogǎţirea surselor sale de inspiraţie. Îmbinând realul cu ficţiunea Cornel Cotuţiu deruleazǎ pe pânza ecranului sǎu povestea tristǎ cu final  tragic a Anei (“Un album refuzat”) asemǎnǎtoare unui film de Alfred Hitchcock, al cǎrui screen play îl semneazǎ autorul nostru cu ingeniozitate. Aspectul cinematografic al prozei cotuţiene este evident.

  Suspansul este urmǎrit  cu intenţie subtilǎ, dând frâu imaginaţiei cititorului spre libera alegere.

  Paginile cǎrţii, de o frmuseţe literarǎ şi stilisticǎ remarcabilǎ, dovedesc cu mǎiestrie  talentul, spiritul elevat şi rafinamentul scriitorului.

 

                                                                       

Mânie și amar

Posted by Stefan Strajer On April - 13 - 2011

Mânie și amar

 

Autor: Cornel COTUȚIU

De două mii de ani încoace, am tot fost călăriți de fel de fel de seminții hrăpărețe: romani, huni, otomani, austrieci, unguri, ruși. Probabil de aici s-a iscat atitudinea mioritică a poporului român, cu acea imbecilă reacție: „Și de-o fi să mor…”etc. Ei bine, acum suntem călăriți de propriii noștri conaționali, adunați într-o turmă rapace numită PDL, concretizată, prin putere executivă, numită Palatul Victoria și (mai ales) Palatul Cotroceni.

Țara arde și PDL-ul se piaptănă. Sau…se scarpină.

Cel mai recent pieptănat este acesta al spitalelor desființate. 66 de spații ale sănătății și suferinței sunt rase din rețeaua de sănătate, cel mai adesea din rațiuni halucinante. Bolnavi cronici, lehuze, bebeluși, personal medical: dați afară, fiindcă așa vreau mușchii Băsescu-Boc și camarila din care se ițesc arogant și incompetent câteva capete UDMR, superbe în arta șantajului politico-administrativ. Căci, cine e la Ministerul Sănătății: durduliul Cseke Attila. Dar la cultură? Răspuns: Kelemen Hunor. Dar vicepremier? Răspuns: Marko Bela. Dar consilier al papagalului Boc? O doamnă Vass, adusă de la Cluj (cei răi o numesc Vacs, sau Vay).  În mediul rural e revoltă pe seama spitalelor, la Tg.Mureș e înecat institutul de cardeologie (unde, în 10 ani, au avut loc aproape 50 de transplanturi de inimă), foste spitale din mediul rural au fost lăsate de izbeliște, bolnavi incurabili –  părăsiți și deposedați până și de cearceaful de sub ei, personal medical-  lăsat în șanț, medici-  care-și părăsesc țara, în căutarea unui venit potrivit profesiei, medicamente expirate sau extrem de scumpe etc. etc. Mai miră pe cineva că Puterea are un plan pentru „genocid”? Nu trebuie să faci mult efort al minții, ca să te pască gândul că, efectiv, există o strategie masonic-mafiotă de decimare a poporului român.

Un alt segment al mâniei și amarului cotidian e provocat de felul în care mahalaua românească, în…consens cu organisme ale culturii, e receptivă la aniversări și fapte ale înaintașilor.

Ziare, posturi tv și de radio juisează pe seama unor clovnerii despe Irinel, Moni, Zăvo, Pepe și alți subcorticali de genul acesta, în vreme ce se împlinesc 100 de ani de la nașterea unuia dintre marii români care au înfipt un jalon distinct pe meridianul culturii mondiale: Emil Cioran, filozoful român despre care se spunea că i-a învățat pe francezi (unde se stabilise, spre norocul lui, după război) subtilitățile de gândire în propria lor limbă.

Institutul Cultural Român a inițiat, prin filialele sale de peste hotare, acțiuni potrivite/necesare acestui moment în Franța, Spania, Suedia, Ungaria. La noi, Academia Română pune la cale o ceremonie. Cam atât. Dar Ministerul Culturii? Mister… Poate pentru că Kelemen H. o fi citit „Schimbarea la față a României”, unde Cioran consideră că ungurii s-au impus în văzul lumii prin gulaș și femei blonde? „Misterul” acesta e al culturii ori al coproculturii, domnule („ur” – pre limba d-voastră) Kelemen? După ce l-ați uitat pe Brâncuși, vedeți că mai sunt și alți doi români de talie internațională, pe care…merită să-i faceți uitați: Mircea Eliade și Eugen Ionescu. Dolofanul d-voastră coleg de guvern, cel al sănătății, a participat la acțiunea de spânzurare simbolică a unuia dintre marile simboluri naționale românești: Avram Iancu. Presupun că, după aceea, i-a tihnit tare mult un papricaș. D-voastră cu care dintre marii români amintiți mai sus veți mânca un gulaș? Blonde avem și noi, chiar în guvern. Nu degeaba Qadhafi l-a somat pe Băsescu să îi spună câte cămile să-i dea pentru ea.

Ziua Z, ora H plus 17 minute

Posted by Stefan Strajer On April - 5 - 2011

Ziua Z, ora H plus 17 minute

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Într-o anume parte a mass-media – adică cea neplecată slugarnic Cotroceniului – despre premierul Emil Boc s-a spus, nu o dată, că minte. Cuvântul este dur pentru această postură guvernamentală, plus că eu nu cred că minte. Papagalul e străin de minciună. Emil Boc se situează deasupra vreunei conștiențe a stării de a minți… Pe de altă parte, dacă nu ar avea o mișcare expresivă a buzelor, ai putea spune că poate fi asemănat cu un ventriloc, în sensul că vocea lui pornește din abdomen; creierul său e de mult timp în odihnă, dar, compensativ, are timpanul extrem de sensibil, de unde cuvântul șefului suprem coboară, fără efort, pe limbă.

Premierul a declarat, cu niște săptămâni în urmă (cred că și curcile l-au râs), că țara noastră scapă de pacostea recesiunii la sfârșit de martie, altfel spus, în ziua Z, ora H, plus 17 minute. Ceea ce înseamnă, peste noapte, ziua de 1 aprilie, care e, precum se știe, în tradiția românească, ziua păcălelilor. Desigur, majoritatea absolută a acestui popor năpăstuit nu se mai lasă păcălită de automatismele verbale ale primului-ministru și a camarilei sale. Doar că oamenii se simt ofensați pentru încercarea guvernanților de a-i prosti.

Haideți s-o luăm, băbește, pe segmente de înțeles ale cuvântului „recesiune”:

– Ea este o fază a ciclului economic, constând în scăderea producției. Am ajuns cumva pe o treaptă a căderii unde ne-am oprit și din ziua Z sunt semne că urcăm? Cine simte asta? Mahalagii? Tăranii? Pensionarii? Bugetarii de toate categoriile profesionale? Hait!

– Recesiunea înseamnă, deopotrivă, diminuarea produsului intern brut. Ei bine, s-a terminat cu diminuarea, hotărăsc cacialmiștii de pe malul Dâmboviței, după ce au tras niște șprițuri în compania marelui șef.

– Recesiunea a însemnat reducerea investițiilor. Da? Deci, de la 1 aprilie, la ora H și 17 minute investitorii (neglijați, amânați, ofensați), din țară și de peste hotare vor da buzna cu oferte, asta chiar și numai pentru a sprijini afirmația lui Emil Boc cum că recesiunea s-a volatilizat.

– Afacerile comerciale nu vor mai fi restrânse, vor înota între flori. Adică s-a gândit (și demarează) realizarea unui echilibru armonios între export și import. Hait! Deunăzi mâncam pere de Argentina și mazăre de Ungaria. Când va fi altfel?

– Recesiunea este evidentă, de asemenea, prin creșterea șomajului. Începem să-l diminuăm de la „și 17 minute”, glăsuiesc mușchii lui Emil Boc, în timp ce se anunță închiderea câtorva fabrici și firme, ceea ce va însemna vreo 10.000 de oameni trecuți în șomaj.

Prin urmare, Emil Boc nu minte. Când cineva nu știe ce vorbește cum să-l consideri mincinos? Dar cum să-l consideri? E un șir întreg de atribute, însă e unul atotcuprinzător: incalificabil.

Totuși, până când?!

Posted by Stefan Strajer On March - 24 - 2011

Totuși, până când?!

 

Autor: Cornel COTUȚIU           

Ne-a rămas de la străbunii noștri latini o strigare a lui Cicero: „Quousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra?”. Adică: Până când, Catilina, vei abuza de răbdarea noastră? Diatriba avea un caracter acuzator și dramatic.

E o diferență între anul 63 d.H. și 2011 de azi. Atunci, Catilina era doar membru al Senatului roman, pe când cetățeanul Traian Băsescu e ditamai șeful de la Cotroceni.

Eu, la rândul meu, nu sunt un Cicero, ci doar un cetățean al României, dar această postură nu mă împiedică să nu-i adresez locatarului de la Cotroceni întrebarea: Până când vei abuza de răbdarea noastră în ce privește obrăznicia maghiarilor din țară și de dincolo, referitor la pretențiile lor de  autonomie teritorială? Catilina pusese la cale un complot contra republicii romane. Ei bine, Traian Băsescu ce complotează?

Se vede că starea lăuntrică, psihică, a migrării, pentru unii dintre cetățenii români, nu s-a terminat, nu s-a potolit, chit că au trecut o mie de ani. Ungurii au venit spre Europa cu carne crudă sub șeaua calului. Secuii au venit mai târziu, iar conducătorii lor i-au vândut maghiarilor în anii zisei revoluții de la 1848. Acum, iredentiștii unguri umblă țanțoș cu niște pretenții de autonomie etnică în spațiul lor, secuiesc.

E obrăznicia celui speriat să nu dispară.

Una dintre modalitățile de a nu sucomba este denigrarea unor repere istorice, culturale, ale celor care ți-au îngăduit să exiști. Concrtet: Să murdărim nume scumpe ale poporului în care ne-am strecurat. Cum a fost recent: Avram Iancu și Mihai Eminescu.

Faptul că unui puștan ungur (chiar dacă are 31 de ani, îl consider un handicapat mintal), i se permite, cu seninătate birocratico-politică, să batjocorească o mare personalitate a istoriei românești – Avram Iancu –  acceptându-i-se un spectacol antiromânesc (în România!) de spânzurare a „Craiului”, la Miercurea Ciuc – deci, acest fapt, pentru care guvernul boc (rog redacția să păstreze inițialele minuscule pentru cele două substantive de dinaintea parantezei) nu a luat nici o atitudine, mă consternează.

Acest cetățean, numit boc, este originar din Apuseni. Eu am fost profesor în zona aceea, la Călățele. Treceam o măgură și ajungeam la Răchițele – locul unde barza a avut nenorocul să aducă pe lume o păpușă nmită Emil și căruia nu degeaba tatăl său îi sparge în cap ouă  în zilele de Paști. Am fost și la Abrud, Câmpeni, Sohodol, Roșia Montană, am stat săptămâni multe pe vârful Vlădeasa, dar nu am întâlnit oameni de micimea spiritual-morală ca Boc sau Ciorbea.

Munții Apuseni sunt dovada și garanția românismului (cuvânt mereu folosit de Eminescu în articolele sale politice – Eminescu terfelit și el la Miercurea Ciuc).

Ei bine, vine un handicapat, care își bate joc de istoria noastră și demnitarii de București stau cu degetul în cucuruz. Se lasă șantajați de niște voturi electoral-parlamentare. Vorba unui redactor tv: „Nu suntem o țară zdravănă la cap.”

Totuși, până când?!

 

                   

Trecerea nesimțită în uitare

Posted by Stefan Strajer On March - 4 - 2011

Trecerea nesimțită în uitare

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Nesimțită ori nesimțitoare – rămâne să hotărască cititorul.

De-a lungul veciilor românești, vremelnice Puteri (cum altfel?) au fost consecvente în atitudinea față de cultură și marile ei personalități; în felul următor: de la Miron Costin încoace, astfel de oameni au fost decapitați, exilați, uciși în fel și chip, deportați, supuși unor sadice scenarii de exterminare. O clipă! Nu mi-e aici intenția de a intra în exemple, detalii. Pentru că vreau să ajung la ceea ce, în anii aceștia, instanțe comunisto-oculte au început să procedeze mai subtil: trecerea deliberată în uitare.

De ce nu e timp pentru personalități de genul Constantin Brâncuși sau Marin Sorescu? Vai, dar câte explicații nu sunt?! Atenția „organelor” (abilitate – cuvânt atât de des chinuit de marioneta Boc), a mass-media e reținută obsedant de probleme majore: scandalul cu cei 25% furați de stat din salariile bugetarilor, grevele de tot felul, corupția ajunsă până și pe chelia șefului statului, exodul tineretului în alte lumi, foametea, care nu iartă, primarul, care face masturbație cu fotografia unei blonde din guvern, șpaga din vămi, genocidul populației prin desființarea a zeci de spitale, alegerile din partide, țigăneala, la nivel național, a țiganilor șa.șa.

Cum să mai dai importanță unor morți de genul uriașului sculptor mondial Constantin Brâncuși sau Marin Sorescu, cel mai mare dramaturg din literatura română postbelică?! Ce profit de imagine sau cont bancar pot aduce ei? Hait!

Cel mai modern sculptor al secolului XX s-a născut în februarie acum 135 de ani, într-un sat oltenesc, iar după ce se stabilește, în 1904, la Paris, treptat-treptat, uimește, prin lucrările sale, întregul mapamond artistic. Mai puțin la el în țară. Totuși, o conjunctură de toate felurile ale vremii face posibilă construirea magnificului complex de la Târgu Jiu. Spre sfârșitul vieții sale – sfârșit pe care îl presimțea -, a dorit să lase patrimoniului românesc o mare parte din sculpturile sale, inclusiv celebrul său atelier. Oferta i-a fost refuzată de către analfabetul regim comunist al anilor 50. S-a stins din viață în 1957, departe de patrie. Când, cu un an înainte, un miliardar american a dorit că cumpere ansamblul de la Târgu Jiu, oferind, în schimb, asfaltarea tuturor drumurilor din România, troglodiții din guvernul de la București abia așa au priceput că acest Brâncuși nu e un oarecare și au refuzat afacerea. Au pus la cale chiar o cârpeală: la Muzeul de artă din Craiova se inaugura (1956) primul grupaj al operelor brâncușiene, iar în decembrie al aceluiași an se deschidea prima expoziție personală Brâncuși, din Europa, la Muzeul de artă din București. Apoi a început campania de recuperare (din temeliile unor case) a clepsidrelor (șterpelite), care flanchează aleea de la ”Masa tăcerii” la „Poarta sărutului”. Mde!

Astăzi, oltenii se căsătoresc la „Poarta sărutului” sau sparg lubenițe pe „Masa tăcerii”. (Vorba aceea: am văzut cu proprii mei ochi). Nu m-aș mira să-l văd pe președintele țării cu un pahar de șpriț în mână, rezemat de „Coloana infinitului”.

Alt oltean scump mie: Marin Sorescu. Ee!… Născut și el în februarie, dar în 1936. Și ce dacă se împlinesc 75 de ani de atunci? S-a stins din viață acum 15 ani, să-i fie de bine! Noi avem acum blondele noastre, piticii noștri, robertele noastre, mondialii noștri. Ce atâtea mofturi cu comemorările?! Trecutul să fie așezat în vitrină! Și nici nu-i musai să te uiți la el. Contează prezentul portocaliu, tovarăși domni!

Volumele sale de poezie, de teatru, eseistică, proză, critică literară, implicarea majoră în revuistica literară a vremii, tonul ironic, istețimea ludică a soluțiilor  compoziționale, din creațiile sale, ineditul lor ș.a.ș.a. l-au ridicat la o cotă valorică în cultura postbelică românească pe care doar Nichita Stănescu a atins-o. Și?… Acum, la împlinirea a 75 de ani de la nașterea lui, Ministerul Culturii stă cu degetul în cucuruz, Uniunea Scriitorilor din România, la fel, doar în Aula Academiei Române s-a organizat o sesiune comemorativă, în cadrul căreia fostul președinte al Academiei, Eugen Simion, a remarcat cu franchețe: „Am observat că nimeni nu se mai gândește la Marin Sorescu.” Îmi pare potrivit, ca replică dramatică, titlul unei cărți  dedicată de el copiilor: „Unde fugim de-acasă”.

Mde! Se confirmă încă o dată că în spațiul nostru mioritic posteritatea este idioată, iar ideea de veșnicie –  o bagatelă.

PORTRET ÎN SPAŢIUL ONDULAT

Posted by Stefan Strajer On February - 15 - 2011

PORTRET ÎN SPAŢIUL ONDULAT

Autor: Viorica Pop

În orizontul cunoaşterii obişnuite, trecem adesea prin „vămi ale preajmei”, bănuite sau nebănuite, în care starea de fapt se verifică în stare de sine de acolo de unde şi drumul are răspântii. La fiecare din ele, chemări de sirene, duh în oasele pietrelor, argint în colţi de mistreţ. Încotro? Spre amurguri căzute pe gânduri? Spre un răsărit cu găuri de ozon? Spre fata morgana a vreunui emir din „jarul pustiei” ocolite de atâţia pociţi? Pe poteci cu pândă ucigaşă? Gândul întrebător ajunge nelinişte creatoare: răspântiile se unesc şi fac dealul, dincolo de care e alt deal şi tot aşa, pentru urcări şi coborâri fără de sfârşit. Îţi imaginezi o coloană a infinitului pe orizontală în toate punctele cardinale din existenţa finită. Nu dealuri şi văi mimate mioritic, ci dealuri colţuroase, cu lut aspru, întunecat de vreme şi vremuri, cu încolăciri de şerpi printre siluete de flori, cu ochi de păduri şi cu zvâcniri   ale bulboanei din vale. Deasupra, răscoliri de nori împunşi cu raze de senin.

O aşa descifrare în imagini pare neliniştea scriitoricească a lui Cornel Cotuţiu, născut în 15 februarie (ca şi Titu Maiorescu, dar în 1945) ca un Vărsător bistriţean al condeiului cu iscodiri în depărtările lumii pentru apropieri sufleteşti.

Un străfund de esenţă romantică întreţine aspiraţia, un ochi critic (maiorescian, în sensul criticii constructive!)  dezvăluie neîmpliniri ale individului şi ale societăţii contemporane sau imperativele realităţii ca stare de fapt şi ca proiecţie pe orbita dezvoltării. Inteligenţa suplă desfiinţează maldărul prostiei, ironia dă amenzi încrâncenării, simţul limbii – „semn al celor aleşi”  (Titu Maiorescu) – e scăpărare paremiologică  în argument.

Un portret interior se conturează ca o profesiune de credinţă, pe care Vărsătorul o revarsă în unităţile de măsură ale artei autentic moderne: disponibilităţi intelectuale, afinităţi culturale, inflexibilitate la derizoriu, problematizări cu temei, ziceri cu speranţa că pericolul cel mare, îngheţul de minte ca îngheţ planetar, poate fi dezgheţat cu valori, iar fruntea încreţită, cu „povestea vorbei”.

Povestea cuvântului înseamnă la Cornel Cotuţiu: volume de proză scurtă: „În căutarea altui final”, „Spate în spate”, „Scorbură în cuib”; romane: „Opt zile pentru totdeauna”, „Şarpele albastru”, „Ce rămâne”; proză nonfictivă: „Veveriţa de pe Rue Noel”, „La noi” (vol. I şi II); publicistică: „Taifas în purgatoriu”, „Am fost pe lumea cealaltă”, „Cărăbuşii de sub pernă”, „Securea cu rotile”, „Pompa de iluzii”; antologii: „Nexul editorial al şcolilor din Beclean”, „Saeculum, dincolo de nostalgii”. Toate, completate de numeroase colaborări şi editări de reviste, răsplătite cu premii ale Uniunii Scriitorilor (al cărei membru este), cu medalii şi distincţii (Ordinul „Meritul Cultural în grad de acavaler”). Şi pentru că toate acestea poartă un nume – vorba poetului – i se spune simplu: Cornel Cotuţiu. Şi pentru că toate acestea transfigurează preajma şi pretutindenea în geografie sacră a spaţiului sufletesc numit „Patrie”, rostul scriitorului Cornel Cotuţiu se face portret în spaţiul ondulat, în accepţia „cunoaşterii poetice” a lui Lucian Blaga şi în accepţia de „permanenţă”, de cuprins în necuprins.

STUPOARE!

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2011

STUPOARE!

 

 Autor: Cornel COTUȚIU

Am primit pe internet un scurt text care m-a stupefiat, încât țin să-l comunic și altora, inclusiv impresiile mele datorate lui. Citindu-l, simțeam că se așează în mintea mea așa cum (să zicem) probezi în magazin un  costum de haine și constați că – veston, pantaloni –  ți se potrivesc perfect. Iată textul:

„Țară minoră /…/ căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei. Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoții improvizați astăzi în moraliști, miniștrii care s-au vândut o viață întreagă, deputații, contrabandiștii…

Nu ne prăbușim nici de numărul dușmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoșătoare de meningită morală.”

Sub text urmează o întrebare și o propunere: Cui aparțin aceste enunțuri? Și se dau următoarele variante: Cristian Tudor Popescu, Andrei Pleșu, Dan Puric, Emil Hurezeanu.

Am luat-o de la coadă. Emil Hurezeanu? După cum îl știu, atitudinea lui publică, discernământul sunt strunite, controlate (să-i zic) nemțește. Dan Puric? El e un artist genial, iar opiniile sale, dincolo de frumusețea lor, sunt previzibile. Andrei Pleșu? Elegant, când pune degetul pe rană, sclipitor în opinii, dar zgârcit cu esențele. Am optat pentru Cristian Tudor Popescu: stil corosiv, tranșant, mușcător până în măduva oaselor.

Am avut o bănuială, încât am rulat pagina calculatorului până jos. Era un răspuns, care m-a bulversat: Octavian Goga, 1916. Autorul mesajului își încheie dezlegarea cu trei semne de exclamare.

Am alergat la rafturile mele, căutând volumele din Goga, să găsesc fragmentul de mai sus. Nimic. Îi citisem volumul princeps de publicistică „Mustul care fierbe”, am revăzut cartea „Naționalism dezrobitor” (editura Albatros, 1998); e o ediție penibilă, rezultată parcă dintr-o selecție de fost securist.

Prin urmare: Afirmațiile de mai sus îi aparțin sau nu lui Goga? Nu am nici o reținere în a afirma că ele țin de stilul și fervoarea publicistului Octavian Goga. Dar să zicem că ar aparține altcuiva. Stupoarea mea se datorează adevărului acut care colcăie în arealul românesc al anului 2011. Cine cunoaște textele politice ale lui Eminescu, Caragiale, Goga, nu poate fi străin de o impresie dureroasă: parcă ar fi fost scrise aseară. Ele confirmă că acest „aseară” durează de peste 150 de ani.

O, Doamne, ce suntem!

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors