Antidot la o anume furie

Posted by Stefan Strajer On May - 19 - 2019

Antidot la o anume furie

Autor: Cornel Cotuţiu

 

Cu câtva timp în urmă am descoperit într-unul din sertarele mele cu manuscrise, o scrisoare, care m-a răscolit în clipa primirii ei și mi-e dragă în continuare, pentru efectul ei de leac. Ea îmi potolește și îmi curmă îndată furia pregătită să dea năvală, la veștile care-mi parvin despre mâncărimile de piele ale buiecilor conduși de (Hun)or K.

Semnatarul scrisorii era/este un prieten ungur din copilărie. În adresa expeditorului e scris așa: „Prof. Szilagyi Sanyi – Alex – publicist nestingherit și fericit – Institutul Oncologic Cluj, Secția Radiologie Chimio-terapie, Salon: 203, România Liberă, Europa – Univers.”

Era expediată în primele zile de ianuarie 1990.

Aflase de mine, (adică, ce responsabilități îmi acordaseră cetățenii din Beclean, începând cu 22 decembrie 1989) încât, la destinatar e scris astfel: „Domnului Scriitor și Președinte al Consiliului Orășenesc Beclean al Frontului Salvării Naționale, Prof. Cornel Cotuțiu, Beclean, Jud. Bistrița-Năsăud, România Liberă – Europa.”

Din interiorul epistolei, extrag câteva secvențe:

„Dragul meu Frate Cornel, Întâiul Leader Simpatic și drag sufletului meu din Beclean, acum, la debut de An Nou, al unei Ere Noi, îți transmit, (ca vechi amic și coleg de suferințe și idealuri, din inima însângerată a capitalei iubitului și bătrânului Ardeal – unde am avut incomensurabila bucurie a trăirii și apărării Victoriei noastre asupra răului și întunericului Românesc).

Fierbintea Urare de veșnice satisfacții profesionale, familiale, amicale, spirituale, multă, foarte multă putere de muncă și sănătate”. (ș.a.m.d.)

Pe cartonul scrisorii sunt prinse, cu o agrafă, un crâmpei de pânză neagră și din tricolorul românesc. (N.B. – Ce zici de asta, /Hun/or K și ciracii tăi obraznici?!)

Cornel-Cotutiu

Foto.Cornel Cotutiu

Profesor de istorie fiind, Sanyi îmi face o trimitere la gestul lui Nicolae Bălcescu, care, participant la revoluția din 1848 de la Paris, smulge „o bucățică din catifeaua roșie a tronului absolutismului tiranic” (sunt cuvintele lui Sanyi) și i-o trimite prietenului său Alecu Russo. Prietenul meu a repetat gestul, către mine, crâmpeiul fiind luat din eșarfele întinse la Cluj, după uciderea, lângă librăria „Universității”, a câtorva revoluționari din decembrie însângerat al anului 1989, care s-au jertfit pentru – scrie prietenul meu – „Cauza Dreptății Sacre Românești”.

Szilagyi Sanyi, înainte de a-și duce sub glie ochii săi albaștri, ținea să-mi împărtășească bucuria pe care o trăia, în ciuda cumplitei suferințe, scriindu-mi, în final: „Trăiască România Liberă!”

Nici el, nici eu, nici atâția dintre noi, nu bănuiam ce ne așteaptă…

Cornel Cotuțiu

P.S. O motivație pentru acest text: Suntem în an aniversar – 30 de ani de la ce s-a întâmplat în decembrie și nu se știe nici acum ce a fost: revoluție? lovitură de stat?

Conturul incert al unei străvechi stări de suflet

Posted by Stefan Strajer On May - 15 - 2019

La noi
Conturul incert al unei străvechi stări de suflet
Autor: Cornel Cotuţiu

Cuvântul „dosar” provoacă imediat (pentru nu puțini dintre noi) un altul – „securitate”. Dar să nu ne impacientăm, mai sunt dosare și de alte categorii; inclusiv cel al dosarelor din propria-ți arhivă.
Or, vine o vreme când începi să le iei din rafturile uitate, îmboldit cel puțin de nostalgii.
Și așa am dat de o mapă dolofană cu lucrări scrise ale foștilor mei elevi, absolvenți ai colegiului de la Beclean acum un sfert de secol. Făcuseră cu mine la clasă nu numai română, ci și latină. Mai păstram amintirea unei compoziții, în română, pe seama unei ziceri latinești; am găsit teza respectivă, efectuată de elevii unei clase a XI-a, profil de filologie.
Expresia este: „Ubi bene, ibi patria”: „Unde este bine, acolo e patria.”. Era în vogă pe vremea romanilor, asimilată de cei care sacrificau sentimentul patriotic în fața intereselor și satisfacțiilor personale. Firește că, de-a lungul istoriei, au fost mari personalități care au veștejit acest crez, de la Horațiu la Voltaire ș.a.m.d.
Totuși… Această îndoială a mea pornea de la ceea ce trăiam (și cu atât mai vârtos acum): după o „societate socialistă multilateral dezvoltată” – cum pretindea dictatorul de la Scornicești -, am ajuns la o „societate românească multilateral împrăștiată, degradată”.
Am scris pe tablă și reversul zicerii antice, adică: „Ubi patria, ibi bene”. Le-am cerut să opteze pentru una dintre cele două variante, apoi să-și argumenteze fiecare opțiunea.
Un prim aspect la care mă așteptam: confuzia între câteva noțiuni, precum patrie, țară, națiune, stat. Bănuiala mi s-a adeverit: După 11 ani de educație școlară, elevii mei erau indeciși (Nu e mai puțin adevărat că astăzi – acum, când înșir aceste impresii – confuzia este și mai… „groasă”; neglijată în învățământul de toate gradele și cultivată cu o inconștiență crasă în mass-media.)
Revenind la lucrarea invocată: Unii dintre „subiecți” se vede că au optat pentru a doua ipostază, cu „Ubi patria”. Sunt câteva lucrări cu argumente convingătoare; dar și câteva, unde transpare (ușor amuzant) motivul alegerii, de genul: Așa se spune, așa ar fi bine să zici. Mai mult de jumătate dintre opinenți au mers pe varianta latină, cu „Ubi bene”. Adică: pe mine mă interesează unde e bine, unde pot acumula bănet, mai puțin patria. Numai că toți au afirmat că, în acest context, nu poate fi evitat „dorul de patrie”.
(Am remarcat această stare mai cu seamă la familiile românești așezate peste Atlantic – distanța mare augmentând și permanentizând acest sentiment.)
În întâlnirile ulterioare am remarcat mărturisiri și atitudini pro și contra. Una dintre aceste foste eleve trăiește în Tenerife, cea mai mare insulă din arhipelagul Canare (originară din comuna Nușeni). I-am împărtășit o nedumerire: Prin lumea pe unde am fost, am observat că spanioloaicele nu sunt așa de frumoase, cu trupuri așa de balerine, precum arată a fi în filmele ce provin din Insula Iberică. Replica ei: „Aveți dreptate. Pe plaja unde mă duc, am observat că suntem doar vreo cinci femei frumoase, dintre care, se spune, mai ales Stela, românca aceea, adică… eu.” Își însoțise aprecierea cu un râs ce adeverea că face doar un joc al înfumurării.
Un caz, oarecum extrem: Din clasa de care pomenisem, una dintre persoane (o botezasem „Gioconda”) s-a stabilit definitiv în Spania; dar un fel de„ excesiv” categoric: De 20 de ani, de când s-a așezat acolo, nu a mai venit în România niciodată. Are familie, un serviciu îndestulător, dar… Trimite celor rămași la Beclean pachete cu fel de fel, C.D.uri, fotografii, dă mereu telefoane, dar… Am abordat-o pe o soră de-a ei, pe tema asta. Mi se răspunde cu același ciudat „Nu știu”, al datului din umeri.
O altă impostază a „binelui” și „patriei”. Genoveva trăiește în Ann Arbor, un adevărat oraș universitar american (Michigan). „Vinovatul” este un român stabilit acolo. Deopotrivă, doi copii și o catedră universitară de istoria literaturii universale. Mi-a zis la un moment dat așa:
„Uneori, când îmi pregătesc cursul sau chiar în sală fiind, printre studenți, mi se întâmplă să-mi amintesc brusc de dumneavoastră, adică remarc că am aceeași gesticulație, același mod de a solicita, de a problematiza, un mod asemănător de a concepe strategii didactice. Dar, tot atunci, țâșnește un dor viu de locurile natale, de țară. E o stare similară când mă gândesc la ai mei de acasă, la părinți.”
E de la sine înțeles că m-a emoționat o asemenea mărturisire. Adaug încă o componentă a acestei relații: Cu niște ani în urmă, i-a murit tatăl, încât, an de an vine la Beclean, să-și vadă mama. De fiecare dată însă ține să se întâlnească și cu mine. E limpede, doar o cunosc de mică: Îi este dor de tatăl ei…
Încă o ipostază a relației „ubi” – „ibi”. Deunăzi, un băiat din clasa suspomeniră (vorba vine „băiat”), la mirarea mea că îl văd „din secol în secol”, mi-a răspuns așa: „Cât de curând ne vom vedea mai des. După 20 de ani de Irlanda, am venit acasă să-mi cumpăr o casă, să-mi fie bine și în patria mea. Apropo de ubi, dom profesor.”
Și câte și mai câte nuanțe ale acestei condiții existențiale: UBI – IBI; parcă mai pregnantă ca oricând.

Cornel-Cotutiu

Foto.Cornel Cotutiu

„Nu ne uitați!…”

Posted by Stefan Strajer On May - 15 - 2019

La noi

„Nu ne uitați!…”

Autor: Cornel Cotuţiu

 

De câte ori primesc un semn dinspre ținuturile românești din fosta Basarabia și de mai departe, din extremitatea estică a Europei, cu spații locuite de români, îmi amintesc imediat de adresarea unei românce, către grupul nostru – din România – în timp ce urcam în autocar, pentru plecare: „Nu ne uitați!… Avem nevoie de voi!”

Grație Despărțământului Iași al Astrei, îmi parvine, număr de număr, publicația „sud-vest”, în frontispiciul căreia se menționează astfel: „Almanah istorico-cultural în limba română pentru cititorii din sudul Basarabiei”. Așadar, e limpede care este profilul acestui trimestrial, limba în care este redactat (căci el apare în Ucraina) și căror români le este adresată mai cu seamă revista.

Sud vest

(Pentru cei care cunosc mai puțin spațiul acesta, numit „sudul Basarabiei”: E un teritoriu românesc, aflat sub papuc ucrainean, administrat discriminatoriu până la spasme de rasism.)

Deopotrivă însă este de remarcat semnificația denumirii publicației: Sintagma aceasta – „sud-vest” – înseamnă orientarea, speranța, aspirația spre Țara Mamă – România; în același timp, spre Europa.

Problema insistentă, obsedantă în „sud-vest” e afirmată sau transpare număr de număr, pagină după pagină: LIMBA ROMÂNĂ – apărarea ei, cultivarea ei în școli și mijloace mass media, în mediul public.

Editorialul de acum se intitulează (ca un strigăt!): „Avem nevoie de un ziar în Limba Română.”, autorul fiind un sătean din raionul Chilia. Își începe textul astfel:

„Noi, românii din sudul Basarabiei, avem nevoie de un ziar în limba română. E dreptul nostru vital, pentru că suntem băștinași, de câteva milenii, pe aceste meleaguri. Avem nevoie de el mai ales acum, când în Ucraina școlile naționale sunt trecute la limba de predare ucraineană.”

Situația aceasta este demascată (cuvântul nu este impropriu) în ampla analiză făcută de către Vadim Bacinski (redactorul-șef al publicației), pornită de la un fățarnic articol din Constituția Ucrainei, de care profită decidenții guvernamentali ucrainieni:

„În 2019 am ajuns, practic, să nu mai avem în sudul Basarabiei (regiunea Odesa) școli cu predare în limba română – observă basarabeanul nostru. Cele două, câte au mai rămas (din Barta, raionul Reni și din Borisovca, raionul Tatarbunar) nu mai înseamnă nimic. (…) Adică școala națională cu limba de predare româna în sudul Basarabiei, practic, nu mai există.”

(Într-o astfel de siuație, nu poți să nu te gândești la unii îmbuibați lideri de grupări etnice din România, care, cu toate garanțiile oferite de Constituție, miorlăie pe inventate motive de… constrângeri rasiale.)

Se rețin, de asemenea, noi strategii de deznaționalizare din partea Kievului. De pildă: În cadrul Universității Umaniste de Stat din Ismail, de trei ani există așa zisul „Centru de Informare a României”. În termeni cinici, s-ar putea isca întrebări de genul: Informare despre ce? Despre ce număr are la pantofi președintele Ucrainei? Căci, iată adevărul: Aici limba română este… „studiată” de către ruși, ucrainieni, bulgari. Ce, pe cine informează aceștia? Iată un mod parșiv de școlit viitori spioni sau diplomați în detrimentul României. Dar secretarul de stat al Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, Victor Alexeev (vai, ce… românește sună numele acesta !) vizitează Odesa și Izmailul ca să… ca să ce? Ca să bifeze undeva o vizită…

În cuprinsul publicației „sud-vest” este inserată și o poezie a unei tinere din raionul Ismail, din care transcriu următoarele versuri: „Din pâinea limbii noastre, / Că una o avem, / Vrem bolțile albastre, / Mai mult nimic nu vrem. // De te-ai trezi, române, / Să vezi pe unde treci. / Că altfel cum rămâne / Să fii român pe veci?” (Aproape că simți puseuri de bocet… Dar și de încredere în noi.)

Merită să remarc din nou rolul/rostul unor români de dincoace de Prut în ființarea acestei reviste. Ea are parte de sprijinul financiar și logistic al Despărțământului Iași al Astrei „Mihail Kogălniceanu” (președintă, neobosita, energica Doamnă Areta Moșu), dar și de astriști din țară. Îmi face plăcere, astfel, să-i „divulg” în acest sens pe năsăudenii Floarea Pleș, Rodica Fercana, Lidia Gavrilaș, Vica Istrate și Romulus Berceni. Dacă mai adăugăm taberele ce se organizează în sezon estival în cuprinsul județului Bistrița-Năsăud, cu tineret din această „pretutindene” românească din marginea Europei, e potrivit un omagiu Filialei Năsăud al Astrei.

Întregul din secvenţe

Posted by Stefan Strajer On September - 14 - 2017

Întregul din secvenţe

Autor: Viorica Pop (Făgăraş)

 

Din seria sinonimică a termenului „îndărătnic”, cel mai potrivit contextului, neologismul „perseverent”, contopește „ars vivendi” cu „ars dicendi” când creația scriitorului este rostul insuși al vieții. „Se sparie gândul” se metamorfozează, dacă e vorba de „trudnicul în ale scrisului” Cornel Cotuțiu într-o „introducere la dor”, în care „timpul trăirii” se sincronizează cu „timpul mărturisirii”.

Volumul de proză scurtă „Ce nu se pierde” (al câtelea oare?) provoacă chiar din titlu curiozitatea cititorului dornic să afle ce anume nu se pierde. Printr-un joc de „puzzle”, realitatea cotidiană și perspectiva subiectivă, ca microrealitate, refac o hartă spirituală ca o grădină cultivată cu atitudinea etică din ADN-ul scriitorului. O fosforescentă tentație spre împlinire îl ajuă să nu se lase captiv vieții de zi cu zi și să pătrundă în deslușirea ei cu detașare intelectuală, necesară dozării intre „idem” și „ipse” pentru a intui permanențe.

Prozatorul nu ignoră condiția de muritor, frica de singurătate, dar se simte atras de freamătul descoperirilor pe claviatura cuvintelor pentru o purificare de lâncezeală ca boală a lumii (Savatie Baștovoi). Acesta pare a fi răspunsul esențial la titlu, scris intenționat fără interogație pentu ca eventualul cititor să intuiască înțelesurile cu autoritatea convingerii.

Cum anume procedează prozatorul? Din grija ca nu cumva ficțiunea să reflecte eronat, se implică mereu, încât creează o confuzie voită între biografia sa și personaje. Joaca lui Barbu Aldea cu motanul (proza „De ce?”) devine un fel de ritual, cu premoniții în arghezianul „De-a v-ați ascuns…”. Secvențele narative au în comun nevoia de comunicare ca remediu la presimțirea dureroasă a sfârșitului, iar pretextul alegerii pietrei funerare („căci a venit vremea unui astfel de gând”) generează dialogul, a cărui gravitate e mascată de un umor benign. Întrebarea lui Titi Rusan, „cioplitor pentru trebuințele celor două cimitire”, dacă epitaful „veni, vidi” să fie gravat cu ghilimele și cu litere cursive, primește un răspuns care încifrează sentimentul comuniunii prin moarte cu urmașii într-o exprimare de factură postmodernistă, cu scânteieri ludice:

„- Domnu inginer, cu ghilimele sau fără?

Barbu se opri și-i răspunse după o clipă amuzantă de răgaz:

– Adevărul e că viața e ceva cu ghilimele…

  • – Și cu litere cursive?
  • – Barbu începu să râdă:
  • – Scursive!”

Variațiuni pe aceeași temă, celelalte secvențe sunt concepute în oglindă, cu nuanțe subtile în intuirea caracterelor. Dialogul cu d-na Zica, femeia căreia Barbu îi încredințează cutia pentru viitoarea lui urnă cu cenușă, plonjează în visul-amintire pe motivul literar al compatibilităților discrete, iar în minisecvența cu preotul străbate o ironică undă la adresa indiferenței mascate în politețea oficialului bisericii. Sentimentul comuniunii în moarte cu părinții, amintind de poezia „Somnn” de Lucian Blaga, este esențial în legătura biografiei cu destinul, ocrotind și fiorul creștin, în care crucea devine „centrul înțelegerii și al cosmosului” (Vintilă Horia).

Arcuit între capetele vieții (proza „Capetele punții arcuite”), sentimentul este asumat cu o candoare a lucidității în care, din detalii dense apar figurile părinților. Timpul trăit (puntea) leagă copilăria de bătrânețe cu speranța salvării din spaimele sfârșitului, asumat lucid.   Simplitatea din atitudinile și vorbele părinților, mai dramatică în substratul ei decât toat frazele meșteșugite, ne amintește că „Înțeleptul nu aspiră la plăcere, ci la absența suferinței”. Bătrânul Simion, care s-a hotărât să trăiască singur pe pământul vândut cândva fratelui său ca să-și poată ține băiatul în școală, poartă în el ceva din solomonarii lui Vasile Voiculescu, asumându-și singurătatea ca un ascet care și-a înțeles menirea. Confesiunea din final are valoare de testament:

„- Jumătate din pensia mea să mi-o trimiți aici, la Melișor. Nu-i nevoie de stradă, număr. Doar cine nu știe aici de Simion Ciui de pe Obârșii? Își dădu pălăria pe ceafă:

– Dragul tatii, ești prea deștept ca să nu pui întrebări. Ai grijă de maică-ta. Aici am eu grijă de mine.”

Urmează ca lectorul să-și imagineze relevațiile fiului de pe un vârf de deal (motiv literar în proză), spre care trebuie să ai tăria obârșiei ca să urci.

Contemplarea generează în proza lui Cornel Cotuțiu o pătrundere de la momente aparrent obișnuite în peisajul interior, tensionat de monolog. Plecând la Cluj pentru un consult medical, Lucian, din perspectiva căruia se rememorează „traseul anilor” în proza „Curaj odată și încă o dată”, este stăpânit de amintirea lui Octav, parcă neatins de trecerea timpului. Deodată zărește din tren o clădire părăsită (semn al dezintegrării?) și renunță la clinică însă nu și la bucuria de-ași revedea prietenul, amator de surprize. Octav îi telefonerză unei colege de facultate, revenită în țară, și mijlocește astfel convorbirea dintre Lucian și Imelda. Reînvie la cei doi pulsația erotică din tinerețe, dar comunicarea se face acum discret, prin simbolul salciei plângătoare. Lucian păstrează undeva în subconștient imaginea salciei de acasă ca pe o sadoveniană fântână dintre plopi („Hanul Ancuței”) dar, în final salcia devine trestie gânditoare (Pascal), purtătoare a lucidității iubirii ca impuls spre hotărâri cruciale în viață: „O ținu întins spre clinică, abia aștepta să intre în cabinet și să-i spună doctorului că acum are curaj. Finlul poematic, voit ambigu lasă loc interpretărilor: Însă la jumătatea drumului se opri, ca pironiți locului. Îndreptă arătătorul spre tâmplă. Își amintise deodată de salcia plângătoare din fața clinicii…”

Intrarea în peisajul interior se face prin declanșearea memoriei involuntare. În timp ce-și bea cafeaua pe terasă, molipsit parcă de „am-n-am treabă al lui Caragiale și de umorul lui Topârceanu, personajul-narator din „Când am folosit ultima oară securea” zărește o dubă cu viței și brusc își amintește de tatăl său, care achiziționa animale pentru abator. Călătoria copilului, trimis în câteva locuri din țară, alături de doi angajați, ca să aducă animale pentru tăiere, este rememorată din perspectiva adultului ca pretext pentru incizii în materia brută a realității. Vițeii de atunci, ca și cei tăiați în ograda unor prieteni sau rude, îi provoacă reacții de respingere a morții violente și de compasiune pentru nevinovăția viețuitoarelor îngenunchiate de implacabilul vieții. Pulsații poetice din Topârceanu și Esenin temperează insuportabilul cruzimii în sensul în care nevinovăția este eternizată în artă.

COTUTIU

Foto. Autorul cartii “Ce nu se pierde”

Compensatorii par secvențele din ceremonialul nunții („Ce nu se pierde decât o singură dată”), surprins în maniera dicteului automat, dar cu pitorescul amestecului de stiluri, din care se desprind reacțiile personajelor. Agitația mamei vine din neliniștea subconștientului pentru destinul fiului.

Există în carte o tentație a prozatorului de a dizolva granițele dintre real și ficțiune, dintre stilul indirect liber și monologul interior în care sunt încifrate simboluri din ritualuri străvechi, mai ales când sunt reinterpretate mituri. Bătrâna din „Luntrea”, socotită nebună de ai casei și de săteni, urcă două dealuri să ajungă la un luntraș, pe care-l roagă să o treacă dincolo… Are în coș o găină cu pene negre (o găină neagră este dată și peste groapa lui Nechifor Lipan din„Baltagul” lui Sadoveanu), dar luntrașul (Caron) refuză. După o duminică ploioasă, face cu greu același drum, vede că e alt luntraș, care nu refuză banii (fină aluzie la pragmatismul lumii contemporane), dar bătrâna se înfurie, pleacă și se închide în odaia ei. Când ai casei forțează ușa, o găsesc acoperită până peste cap cu țolul vărgat. Pe masă se zăreau două lumânări neaprinse, iar pe pernă, găina gâtuită având între aripile negre banul de care nimeni nu știa până atunci. Lirismul este voit ținut sub un ton neutru în care se pot descifra înțelesuri tulburătoare. Nebunia aparentă a bătrânii, ambiguitatea dintre moartea reală și înscenarea morții, simbolurile funerare străvechi întrețin o atmosferă din care se poate descifra atitudinea în fața unui destin implacabil. Precaritatea vieții e pusă în balanță cu prospețimea ei, simulată în „Reverberații” cu naivitatea jocului de copil sau cu răsfăț senzual.

Când reinterpretează teme din literatura clasică, scriitorul Cornel Cotuțiu cenzurează inteligent replicile, ca în dialogurile din proza „Înrt-un microbuz”, inspirată din „Trei surorri”, de Cehov. Nefericirea în căsnicie, boala, problemele moștenirii, grija pentru soarta fiului sunt depășite datorită bogăției sufletești a unor personaje ca Mily, una dintre cele trei surori. Marginalizată de răutatea și micimea sufletească a celorlalți, Mily este preferată de o ființă care intuiește resorturile interioare, așa cum este directorul Muzeului de Mineralogie, întâmplător șoferul care le-a luat pe femei în mașină.

Pe un ton neutru, sub care se macină însă regretele unei ființe ce și-a impus asceza, se desfășoară monologul interior al văduvei Aurica, declanșat de ascultarea pulsului iubirii din camera alăturată în care s-au refugiat tânăra Fulvia și logodnicul ei. E în acest monolog un amestec de bovarism întârziat și de frustrări ale fetei bătrâne (Aurica), din romanul „Enigma Otiliei” de Geoge Călinescu.

Elementul livresc (citatul, parafraza) sau presupusa intuiție a cititorului îi sunt la îndemânbă prozatorului-profesor. O dovedește și secvența din „Fulgurații”, în care pescuitul devine pretext pentru o meditație asupra „acelei drăcii frumoase, numită viață” („Iona”, de Marin Sorescu). Mesajul din substratul narativ al întregului volum presupune găsirea libertății interioare ca libertate a creației, în care condiția de muritor se eternizează în artă. Circumscrise unei asemenea viziuni, prozele, din care am selectat câteva, treanfigurează artistic resorturile interioare ale unui septuagenar îndărătnic să se împlinească spiritual ca să învingă limitele existențiale prin ilimitatul creator.

Ochiul diurn la lumina lămpii

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2017

Ochiul diurn la lumina lămpii

Autor: Viorica Pop (Făgăraş)

Motto: „Acum, după ce am învățat să zburăm prin aer ca păsările și să înotăm pe sub apă ca peștii, avem nevoie de încă un lucru: să trăim pe pământ ca oamenii.” (George Bernard Shaw)

 

Când scriitorul trece pragul trăirilor interioare, are la îndemână antidotul moral care-i permite o scrutare a realității printr-un cod ce ține de simț lingvistic, statut intelectual, de afinități estetice, confruntări dau delimitări, toate motivând solidaritatea în jurul unei cauze: ,,Dacă noi doi avem câte un măr și facem schimb de mere – spunea George Bernard Show – atunci ambii vom avea în continuare câte un măr. Iar dacă eu am o idee, tu ai o idee, cu care facem schimb între noi doi, atunci fiecare va avea câte două idei”.

Ochiul Diurn

În rezonanță cu spusele dramaturgului și eseistului englez, de origine irlandeză, apare inscripția de pe coperta „Ochiului diurn” (volumul V „La noi”, Cluj-Napoca 2016), de prozatorul român Cornel Cotuțiu, care transmite mesajul cu o disciplină de comunicare presupunând descoperirea adevărului: „Uităm uneori de disciplina conversației, comunici, dar trebuie să știi să și taci. Dar acest trebuie rareori e nativ, el se consolideză prin educație. Și educația cine ți-o face? Mde!…” Între ,,da” și „nu” din disciplina comunicării, scriitorul așază cu semn exclamativ adverbul „mda” și interjecția „mde!”, coduri gramaticale pentru cartezinul „Dubito, ergo cogite; cogito, ergo sum”. Determinantul „diurn” din titlu presupune, la rândul său, antonimul „nocturn”, așadar ochi – reflexie și reflecție, în acord cu sugestiile ilustrației „gândite” de Georgiana Cotuțiu pe prima copertă. Nu întâmplător este ales mottoul cărții, un aer arhaic aducând înspre noi dulce-amarul vieții: „…cum vă pitreceți și vă dezmierdați cu aceste supărări la aceste vremi…” (Ion Neculce).

Tot după trebuința exprimării și știința tăcerii (ca în zicerea spaniolă „omul este stăpânul tăcerii sale și sclavul cuvântului său”) pare concepută structura textelor, multe apărute în publicațiile „Răsunetul”, „Tribuna”, „Mișcarea Literară”, „Nord Literar”, „Astra Năsăudeană”, „Cubul visurilor”, „Curentul Internațional”.

În textele din primele două capitole („Efigii”, „Printre ei”), apare predominant mesajul „da”, într-un limbaj nonficțional, dar prin care freamătă metafora genertoare de emoții estetice. Scriitorul își ia libertăți de asociere între antroponime și toponime, armonizaeză activitățile culturale în arheologia timpului, confruntată cu provocările prezentului.

Tehnica sculpturală a portretului naște atmosferă, ca în reportajele lui Geo Bogza, în care omul și muntele apar înfrățiți prin trăinicia rostuului în viață: „Îl vad pe Liviu Păiș așezat pe un podium înalt, la poalele Munților Rodnei, cu mâna dusă streașină la frunte în zarea Someșului Mare, dincolo de Reteag, de unde Ion Pop Reteganul îl salută (…)”. Pitorescul unei vieți patriarhale, surprins nostalgic, în cadențe amintind de proza poematică a lui Alecu Russo, anticipează meditația: „La picioarele podiumului, o tânără doinește, un flăcău cântă din fluier, o băbuță descântă, o nevastă dă cânepa prin meliță, o alta broderză pe o cătrință, un moș spune unui flăcăiaș o poveste, un bărbat deschide catalogul clasei, alături de un altul cu lămpașul de miner”. Personajul simte vânt potrivnic și se întreabă dacă a scris destul și cum se cuvine despre strămoși, dar Cornel Cotuțiu îi salvează neliniștea, convins fiind de probitatea și hărnicia cercetătorului etnofolclorist. Scriitorul răstoarnă ca pe o placă prevenitoare înțelesul inscripției lui Dante Aligheri din „Divina comedie”: „Lăsați orice speranță voi care intrați, căci pe aici a trecut Liviu Păiș!” („Muntele ca un Axis Mundi”).

O simplă enumerare a realizărilor este uneori suficientă pentru justificarea neastâmpărului ca stare de intelectualitate, de creație, de patriotism. Întrebat până unde ține Maramureșul, medicul cărturar Ion Botoș răspunde neaoș: „până unde se vorbrște românește” („Un român neastâmpărat”).

Legăturile spirituale și de credință în neam pe care Cornel Cotuțiu le are cu personalități ale preajmei transilvane și ale pretutindenii românești sunt motivate în toată creația prin idei, atitudini, participări la evenimente, din dorința de a menține într-un prezent continuu rebrenianul „cuib al visurilor”, proiectat pe „dimensiunea românească a ființei” (Mircea Vulcănescu). Lacrima ochiului diurn „distilează în ritmuri această tulburătoare vreme” (titlu dintr-un vers de Ioan Alexandru). Ideile din parta a doua sunt concentrate anticipat în titluri, ca într-un rezumat, cu momente de exaltare și nostalgie, dar și cu îndoielile „mda!” și „mde!”. Neobositul publicist pornește în căutrea „cuibului de lumină” din școli devotate, reține osteneli și performanțe editoriale. Pe teritoriul poeziei pătrunde cu ustensile dintr-o trusă medicală pregătită pentru operații estetice, simțind că, la o anumită vârstă, drama poetului nu e răscolitoare, ci înțeleaptă („Cuvânt prevenitor”). „Mda!”, ar spune și cititorul…

În partitura textelor, clapele pe care se apasă sunt concepte irizante dacă se evită localizările păgubitoare. Activitatea unor personalității ca Vasile Dâncu, Mănuț Maximinian, Sever Ursa, Icu Crăciun, Ioan Seni, Maxim Dumitraș, Elena M. Câmpean, Ilie Hoza, Liviu Păiș conturează o exegeză culturală menită să lărgească deschiderea spre condiția umană cu o lăudabilă perseverență, căci impostura dă târcoale.

Prin meandrele prezentului trec și textele părții a treia, „Pe șarpele albastru în amonte”, cu tematică și puncte de vedere diferite. La întrebarea „Unde este satul românesc?” – întrebare marcată de viziunea aforistică a lui Lucian Blaga și Liviu Rebreanu despre veșnicia născută la sat, despre țăran ca permanență inalterabilă – se află, în cartea lui Dan Popescu „În vuietul timpului”, pe nisipurile mișcătoare ale prezentului. Mde!…

„Cuibul visurilor” sporește cu activitatea personalităților trăitoare peste granițele românești actuale (capitolul IV „… Dar tot la noi”). Dincolo de Prut, apărarea identittății românești este amenințată de viclenii propagandistice. Refuzând „cântecul de lebădă”, Valeriu Cojocaru își mărturisește dureros credința: „Nu-mi pot părăsi Basarabia scumpă” (…). Rămân aici. Rămân aici fidel, ca un câine la casa stăpânului. Am de ce să latru.” Ca și Vadim Bacinski, redactorul-șef al revistei „Sud-Vest” din Odesa (Ucraina)! La simpozioane se dezbat cu patos (iluzoriu?) dileme identitare, dar „ochiul diurn” temperează anecdotic. În orașul Bălți (al doilea ca mărime în Basarabia, dar cu populație majoritar rusofonă și rusofilă), scriitorul vede pe mari panouri portretele lui Marx, Enghels, Lenin și-l întreabă pe un localnic (mai degrabă e aici dublul eului scriitoricesc!) de ce sunt cei trei acolo.   Răspunsul vine de la un Moromete în variantă citadină: „Sub ei e etajul cu birourile pentru pașapoarte. Pe semne că… așteaptă și ei să plece. „Mde!”…   Realitatea nu e sinonimă cu idealul, Basarabia pare „vândută la comedie”, cum sună titlul unei cărți de Valeria Florea-Dascăl.

De pe alte meridiane, nostalgiile se sublimează în rugăciune vibrând prin cuvântul scris sau rostit pe undele radioului de scriitoarea Doina Popa, originară din Făgăraș („De peste Atlantic, spre noi”). Deși distanțele geografice nu șterg lacrima adevărtă a identității românești, lacrima e doar metaforică „atâta timp cât guvernanții noștri, președinția, partidele politice stau cu degetul în nas și, când îl scot, doar rostesc, bâlbâie, câteva fraze solemne”. Mda!

Cartea și educația (titlul părții a cincea) sunt cheia descătușării de răul provocat de incultură. Consemnarea activităților din cadrul filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, festivalurile de literatură, pancartele inspirate de îndemnul cronicarului Miron Costin – „Nu este alta mai frumoasă și mai de folos în viața omului zăbavă decât cetitul cărților” – se traduc prin categoricul „așa da!” Dar ce să vezi? Realitatea cotidiană zgândărește instinctul de dascăl și se pornesc demonstrații îmbibate de ironii împotriva stricătorilor de limbă și de cultură. Replica unui personaj episodic din romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu, preluată în titlul „Românii e dăștepți”, devine pretext pentru o suită de povești lexicale, trimițând și la revoltă împotriva nepăsării celor responsabili: „În sfera calității vieți intră si componenta lucrul bine făcut. Dar ce ni se întâmplă astăzi? Ne copleșește lucrul bine ne-făcut. Iar cutia Pandorei a rămas doar în poveste…” Mda! Și Mde! „Vox populi, vox dei” în varianta lui Caragiale: „Box populi, box dei”!…

Radiografierea cotidianului urmărește distingerea dintre aparență și esență cu acceptarea ideii că din situații mici se pot naște întelesuri mari (capitolul VI, „Semnificația majoră a cotidianului mic”). De la îngrijorarea pentru „paradisul în destrămare” al valorilor la ironia față de cei care uită în programele școlare de „Mens sana in corpore sano” sau la licăririle de simț civic scriitorul controlează excesele prin „Mda!” și „Mde!” în complicitate cu cititorul.

Inserțiile literare ale „ochiului diurn”, purtat ca un aparat de filmat, susțin detaliul semnificativ din gesturi, atitudini și au adesea rol de concluzii moralizatoare. Versul lui Beaumarchais „Atât de rar, încât e imens!” recompensează o situație mică, gestul unui tânăr de a duce la gunoi o sticlă aruncată de boschetari. Snobismul precar este sancționat cu ironia din finalul schiței „Domnul Goe” de I. L. Caragiale: „La bulivar, birjar! La bulivar!…”

Exemplele au jocul stropilor din apa învârtită pe roata morii atunci când discursul postmodernism, ironico-ludic și fragmentar, alcătuiește din „prefabricate” construcții menite să elibereze fantezia postdecembristă și să deconspire viclenia cuvântului „politic”. (Ultima parte „Să sparie gândul”). Invențiile onomastice definesc în stil caragialian parvenitismul (textul „Domnul Păturicăbrânzovenescutipătescupristandacațavencuzoițicamitică”).

Portretele ating grotescul („Ghici ciupercă cine-i?”) și implică luarea unei atitudini civice. Transcrierile din ziare, jocul fantezist de incursiune în viitor a marilor clasici, Eminescu (cel din satira „Scrisorii III”) și Caragiale permit racordarea la societatea din zilele noastre având efectul horațianului „Ridentem dicere verus” („Recitind ca o răcorire”).

Simulând în ultima secvență „o mirare cronică”, scriitorul lasă deschis orizontul preajmei românești în context internațional prin ideea paradoxului în democrație. Rămâne deschisă și întrebarea cititorului dacă nu cumva „mda-ul” și „mde-ul!” „ochiului diurn” sunt vibrații ale neliniștii existențiale într-o „viață ca o pradă”, căci „din prisosul inimii vorbește gura („Evanghelia după Matei”, capitol 12, verset 34).

După dictatura șantajului, acum bau-baul procurorilor

Posted by Stefan Strajer On June - 7 - 2016

La noi

După dictatura șantajului, acum bau-baul procurorilor

 

Autor: Cornel Cotuţiu

 

Mai întâi: Nu vreau să zăbovesc prea mult asupra celui care, timp de 10 ani, a mânjit, prin prezența sa fizică și hă-hă-ul lui, Cotroceniul. A plecat de acolo (cred că a fost singura lege pe care a respectat-o), dar a rămas caracatița băsistă cu tentacule de proporții naționale; o prelungire a celor ceaușiste. Este și motivul pentru care, la ora aceasta, în loc să rânjească după gratii, are tupeul să întindă venin electoral pe hârtoapele „țărișoarei” noastre (Caragiale, ah, Caragiale!). S-a spus în câteva rânduri, că nu va rămâne în memoria românilor (ca să nu zic „istoria”, pe care un robot tehnocrat vrea s-o diminueze în școli și s-o dilueze). Eu cred că va rămâne; va rămâne drept cel mai neobrăzat, ticălos, cinic, sforar conducător de țară. Dar va fi chiar necesar să rămână, pentru ca – vorba cronicarului Grigore Ureche -, să fie de învățătură pentru viitorime, adică   „despre cele rele să se ferească și să se socotească”.

Și tot la un cronicar mă gândesc – Ion Neculce -, care se jelea, pe la 1743: „Oh! Oh! Oh! (…) Ce nărocire de stăpâni ca aceștia ai avut! Ce sorți de viață ți-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mirare este, cu atâtea spurcăciuni de obiceiuri, ce să trag până astădzi în tine!”

Care „astădzi”? Acest „astăzi” al nostru? Întrebare retorică.

Un astăzi, cu Johannis, care nu reușește să treacă de stadiul silabisirii președinției, cu un Cioloș hăbăuc în postura de premier în fruntea unei garnituri de neputincioși, incompetenți (mă rog, excepția confirmă adevărul). Concret:

Se simulează mediul de afaceri și relația de parteneriat între contribuabil și autorități. Programele din Fonduri Europene – da, pe planeta Marte, în țarcul rezervat României. Proiectele aferente exercițiului financiar pentru 2014-2020 – pardon! Să ajungă România în 2021 și atunci se va vedea ce, unde, dacă.

Marile proiecte de infrastructură atârnă în copaci sau se bălăcesc, fără costum de baie, în hârtoapele drumurilor actuale.

Ministerul Învățământului (sau cum i-o fi zicând, că doar feșteala denumirii și-o schimbă) e cel mai performant în simulare: Întâi de toate se simulează pe sine, că există; apoi, simulează examenul de capacitate, de bacalaureat, admiterile în învățământul universitar; încurajează simularea ipostazei de școlar, a celei de dascăl, scâncește programe școlare aiuritoare, antinaționale.

Medicamentele se împuținează, virușii proliferează, spitalele agonizează, tâlhăria fredonează, salariile dormitează (mă opresc aici, că am dat-o… pe rime, or, sănătatea numai de așa ceva nu are nevoie).

Măsurile de stimulare a mediului de afaceri stau cu biberonul în gură prin sertarele ministrului de resort.

De cultură se știe ceva? O, scuze, da, unii o confundă cu coprocultura.

Agricultura? Da. Anual se importă (!!!!) în jur de 875.000 tone de pâine congelată într-unul dintre „grânarele” Europei. E de înțeles: Bucătarii își dau doctorate, iar drojdia e prioritar îndreptată spre fabricile de bere și în lanurile noastre de grâu țăranii cultivă maci (pentru opiu?).

Justiția! Această componentă esențială a unei societăți normale! La noi, ea nu dă socoteală nimănui. Din pricina magistraților (greu calificabili), România e plătitoare la CEDO anual cu milioane de euro; din banii noștri, ai contribuabililor! Justiția noastră e în vals grațios cu instituțiile de forță, atât de „sfioase” și de „fragile”, încât li se permite o absolută secretizare și imunitate. Episoadele cu ordonanțe și urmăriri penale alcătuiesc un serial lung, penibil și plictisitor. Cuvântul „dosar” e, de cele mai multe ori, doar… un substantiv (altfel spus, o parte gramaticală).

Sunt totdeauna emoționat până la lacrimi, când aud derbedei de anvergură națională, milionari delapidatori, fufe proprietare de stațiuni balneare, toți scandând, deși cu mâinile în cătușe: „Cred în Justiție!” Știu ei de ce… Și noi știm de ce – nu-i așa? Căci bau-baul procurorilor nu depășește, decât arar, aceste două silabe simulate.

Încât, finalmente – uăăă! Și, chiar dacă aș avea altă vârstă, n-aș pleca din România; pentru că, cea de azi, o merit. Și chiar dacă mult prețuitul scriitor Romulus Rusan avertiza recent că „Românul este un cetățean care locuiește o zonă periculoasă a Europei”.

 

COTUTIU

Foto autor: Cornel Cotutiu

Refuzul cântecului de lebădă

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2016

La noi

Refuzul cântecului de lebădă

Autor: Cornel Cotuţiu

 

Cu toate că legăturile poștale sunt greoaie, în ciuda unor bănuieli că ele trec prin mâinile suspecte ale unor „specializați” în corespondența interțări, primesc în răstimpuri semne de la românii din Ucraina – zona Odesa -, din vestitul Tatarbunar; îndeosebi publicația lor, românească, „Sud-vest”, iar deunăzi, prin proaspăta-mi cunoștință Nicolae Moșu, volumul „Cealaltă viață a lui Valeriu Cojocaru. Sau Românii sud-basarabeni în cumpăna mileniilor” (tipărită în România, la Sibiu, 2012). Nespus de mult m-a bucurat gestul și cartea aceasta, îngrijită de redactorul șef al revistei amintite, bravul român Vadim Bacinschi!

Coperta I vorbește de la sine și fără înconjor (NB: aceasta în contextul politico-naționalist al autorităților ucrainiene, uneori subtil, alteori fățiș antiromânesc): cuprinde harta cu partea estică a României din perioada interbelică, cea dintre Prut și Nistru, până la Marea Neagră, cu Cetatea Albă a lui Ștefan cel Mare.

Iar imboldul pentru acest efort editorial îl mărturisește autorul însuși în dedicație (reluată pe coperta a IV-a): „Închin această carte memoriei bunului meu prieten Valeriu Cojocaru (1957-2010), care s-a stins subit din viață la 52 de ani, în floarea puterilor sale creatoare, nerealizat ca om de cultură, și neapreciat, ca personalitate, de cei pe care i-a iubit atât de mult.”

În această privință, am două observații: Faptul că nu s-a făcut tam-tam pentru faptele sale nu consider că a fost un om „nerealizat (Se va vedea din ce urmează). Și: Acel „neapreciat” are și o conotație de reproș. La adresa cui? A forurilor culturale ucrainiene sau mai degrabă a conaționalilor români?

Lucrarea e alcătuită din două părți, egale ca întindere: Mai întâi, Vadim Bacinshi străbate cu un condei cald, delicat, dar obiectiv, minuțios, destinul cărturarului Cojocaru; iar partea a doua e alcătuită din texte culese din periodice, semnate de protagonist.

Mai întâi, Bacinschi se întreabă retoric: „Suntem oare noi în drept de a reveni cu memorii, trimiteri, păreri de bine sau de rău la persoana dumnealui, ca la un punct de referință în istoria recentă a comunității românești din stânga Dunării de Jos?” Desigur că presupui răspunsul: „Cred că da.” Desigur că aștepți argumentele.

Iată: Chiar dacă nu a obținut titluri științifice și nu au rămas de la el tomuri cu lucrările sale, în domeniul istoriei arheologiei Dunării de Jos (Bugeac) n-a realizat încă nimeni ceea ce îi aparține de-a lungul a 30 de ani: „Clubul Școlar „Istros”, rebotezat apoi „Danubius”, pe care l-a condus din 1981, săpăturile efectuate în vatra de odinioară a satului Roșcani, intrat în istorie ca loc al morții Domnului Moldovei Ioan Vodă cel Cumplit, cercetările valurilor române de apărare din stânga Dunării de Jos (raionul Reni).” Se rețin, deopotrivă, nenumărate conferințe științifice și simpozioane organizate de el, activitățile cu caracter istoric și național, din cadrul Centrului Zonal al Tineretului Școlar (conduse de el mai bine de 10 ani) în școala românească din Satu Nou și muzeul ridicat aici, „zidindu-i din cărămidă și ceramică peretele de la intrare.”

Sub aspect politic și național, Valeriu Cojocaru a fost „în rândurile dintâi” ale mișcării de renaștere națională a etnicilor români (moldoveni) și anticomunistă, începând cu primii ani 90. Și în acest sens i-au apărut zeci de articole, în presa locală și centrală, în Ucraina, Rusia, România. S-a situat, de pildă, printre cele mai tenace voci în afirmarea realității că moldovenii din regiunea Odesa sunt etnici români care vorbesc limba română (mistificată de sovietici în zisa „limbă moldovenească”). Doar un caz: În 1992, serviciile speciale ucrainiene, pun la cale o acțiune de intimidare a unei manifestări românești care se încheie cu bătaie, leziuni corporale grave și spitalizare. Între cei trei lideri, era și… Valeriu Cojocaru.

Deopotrivă, autorul cărții îi alcătuiește un portret al firii de toate zilele al acestui om, un desen cald, care ni-l însuflețește. A trăit „firesc și neprefăcut. Iată una din principalele sale virtuți. (…) Nu și-a subliniat persoana prin comportament distinct de cel al oamenilor simpli de la Reni sau Satu Nou.” Adică: „bun de gură și de anecdote, săritor la nevoie, iubitor de petreceri, mai mari sau mai mici (…). Se pricepea la ciubotărit, la zidit, la făcut butoaie”. Ba, repara mașini și motociclete vechi. „El, dacă mergea pe stradă, avea ce spune și babelor și moșnegilor de pe la porți, și copiilor mici și fetelor mari. Tot vorbe cu haz, glume, cuvinte de sprijin și îmbărbătare.” „Valeriu, viața întreagă, cât a avut-o de trăit, a rămas copil. Impulsiv, gata de a crede oricui, dornic de a realiza ceva nou cu care s-ar fi putut mândri, căci îi plăcea să se mândrească.” „N-avea astâmpăr în suflet. Fire pasională, se lăsa ușor captivat ba de o idee, ba de alta.” (Nu putem trece mai departe fără a recunoaște talentul de portretist al ziaristului; dar, în câteva rânduri, cititorul are impresia că, vorbind despre prietenul său, Bacinschi vorbește despre sine, că se suprapune peste același tipar al românului în vremuri de rezistență, ostilitate, de afirmare națională într-un context statal neprielnic).

Valeriu Cojocaru avea să-i mărturisească la un moment dat prietenului său: „M-am săturat să trăiesc cu proștii”. Apoi s-a stins din viață, doborât de un atac cerebral. Dar, ceva mai înainte declara public:

„Nu-mi pot părăsi Basarabia scumpă (…). Rămân aici. Rămân aici fidel, ca un câine la casa stăpânului. Am de ce să latru.”

Refuzând cântecul lebedei.

COTUTIU

Foto. Cornel Cotutiu

Lumina vine de unde strălucesc „arginții”

Posted by Stefan Strajer On May - 12 - 2016

Lumina vine de unde strălucesc „arginții”

 

Autor: Cornel Cotuțiu

 

E o parafrază după titlul unui text scris de Mihail Sadoveanu, în 1945, după întoarcerea sa dintr-o călătorie măreață a scriitorului în URSS: „Lumina vine de la Răsărit”. Străbătând teritorii sovietice ruinate de abia încheiatul război mondial, romancierul român era invitat să se minuneze de câtă strălucire emană în jurul său, încât la întoarcere în România să pledeze pentru nevoia unei alte societăți, nu burgheze, ci proletare, socialiste. După felul în care s-a comportat în anii ulteriori, cei care i-ai cunoscut năravurile, poftele, au socotit că Sadoveanu nu a dat tonul doar așa, la niște zâmbete ale Kremlinului.

Despre postura sa de om și scriitor postbelic, am fulgurat o tabletă, acum însă vreau s-o iau mai pe îndelete, dat fiind că în 2016, spre sfârșitul lui, se încheie 55 de ani de la moartea lui M. Sadoveanu. Cei care am lăcrimat atunci, juvenil, nu putem să nu ne amintim de acest fapt calendaristic, dar îmi   displace ideea de a mă alătura celor care îl aniversează, îl comemorează. Ce articol înduioșător am înfipt la gazeta de perete a liceului! „S-a stins din viață Ceahlăul literaturii române!” Greșeam, nevinovat. Nu murea scriitorul, ci omul. Or, eu la omul Mihail Sadoveanu   vreau să mă refer, la cel din ultimii săi 20 de ani de viață.

Apropiata lui „împlinire” îmi stârnește un evantai de sinonime pentru „a muri”: „a se stinge din viață”, „a trece în lumea umbrelor”, „a se ridica la ceruri”, „a-și da obștescul sfârșit”. Consider că e de ales, în cazul lui, două expresii: una pentru scriitorul Sadoveanu, alta pentru omul Sadoveanu; zic așa, pentru că, începând cu 1940 s-a produs o discrepanță neașteptată – până la a fi jenantă, penibilă – între cele două ipostaze ale acestui nume.

Organizațiile extremiste de dreapta i-au ars în public cărți, nu pentru că a scris o literatură neangajată în problemele fierbinți ale anilor aceia, ci fiindcă, mason fiind, a făcut jocul semit al Masoneriei, preluând, printre altele, conducerea a două publicații subvenționate de aceasta – „Adevărul” și „Dimineața”. Iar în anii tragici ai războiului   s-a retras în munte, purtându-și kilogramele adipoase prin pădurile din jurul cabanei sale (una dintre ele, săracul…); fără să ia atitudine publică față de ororile care sfâșiau lumea. Nu, el scria amintiri din copilărie, din tinerețe, fantaza pe seama unor legende asiatice, rescria proze din junețe, pescuia, drumețea.

Nu dă nici un semn privitor la „Dictatul de la Viena” (1940), de contestare publică, în schimb, în 1946, după anularea acestuia, scornește articolul Ardealul de Nord, în care mulțumește sovieticilor pentru „reprimirea” din partea lor a acestui teritoriu românesc (Câtă nerușinare! Ce ofensă adusă memoriei jertfei celor zeci de mii de ostași români care au eliberat „ultima brazdă” a pământului nostru!). Nu ia nici o atitudine privitor la carnagiul războiului, la soarta Basarabiei, a Bucovinei.

Fiica Profira Sadoveanu   nota (1944) în jurnalul ei: „…tata nu poate înghiți pe bolșevici.” Dar, după intrarea lor în țară, avea să semneze adeziuni, cu trup și suflet, la actele de bolșevizare a țării. După prima vizită în Țara Sovietelor a lui Mihail Sadoveanu, un penibil trompetist în vogă – Mihai Gafița – , remarca: „însuflețirea, uimirea și entuziasmul” cu care s-a întors de acolo, „înțelegând că mult dorita soluție a problemei țărănești e socialismul.” (Mă îndoiesc că Mihail Sadoveanu ar fi fost atât de decrepit, de sensibilizat, încât citind astfel de ditirambi să nu se fi amuzat în sinea sa cinică de lichelismul unui confrate.)

În 1949 reprezintă România la Conferința Mondială a Partizanilor Păcii de la… Moscova.

Atitudinea lui publică, strident procomunistă (simulată, desigur), a început din 1947, când, insistent curtat, adulat de proaspeții guvernanți români (?) postbelici, pentru postura sa de mare scriitor, a acceptat intrarea lui în partidul comunist. Da, dar fusese un târg: Mult mai târziu s-a aflat că boierul Sadoveanu a cerut pentru aceasta să i se dea plocon un conac și o moșie de la Ciorogârla.

El, care în 1933 scria despre „adâncimea suferinții trecutului”, „rezistența neamului”, „sfânta moștenire a generațiilor perimate”, el, Mihail Sadoveanu rămâne câțiva ani indiferent la începerea cumplitului proces de colectivizare a țărănimii. Însă, tovarășe Sadoveanu… se poate? Și este „ajutat”. Acceptă să primească un manuscris al unui începător anonim, pe care maestrul prozei românești îl stilizează (pentru a i se recunoaște maniera lui prozastică) și așa vede „lumina” tiparului faimosul (vorba vine) roman Mitrea Cocor; o maculatură despre intrarea entuziastă a unui sat într-o formă colectivă de lucrare a pământului, aceasta, firește, după model sovietic. Cartea avea să primească din partea… Moscovei, în 1950, distincția Medalia de aur a păcii.

În 1952 devine membru în Consiliul Mondial al Păcii. În 1961 i se conferă Premiul Internațional Lenin (pentru merite deosebite – ? – în lupta pentru pace).

”Ce legătură mai poate exista între acest scriitor ghiftuit și surd și poporul înfometat și înșelat din care s-a ridicat?” – se întreba mai adineauri un istoric literar. În întrebarea sa ar fi trebuit să mai adauge adjectivele „laș” și „cameleonic”. Marian Popa (căci la el mă refeream), apreciază succint: „omul e dornic de bani și duce o viață de senior feudal: e vânător și pescar, schimbă casele, vilele și cabanele de vânătoare, ca și hainele, își bate fetele cu biciul, în stil slav, își escrochează contemporanii.”

La moartea sa, guvernanții, scriitorimea politrucă i-au organizat funeralii naționale, iar condeiele de marcă nu și-au zgârcit cerneala în elogii postume. Tudor Arghezi, un alt uriaș penibil lingău postbelic (din păcate),   pur și simplu îl considera „un al treilea Mihai”, așadar, alături de Mihai Viteazul și Mihai Eminescu. Vorba cronicarului. „…să sparie gândul!”

E potrivit să transcriu încheierea aceluiași Marian Popa:

„Chiar dacă scriitorul nu mai prezintă interes pentru marele public și mai ales pentru tineret, chiar dacă el concentrează ura și alergia majorității elevilor din țară, critica manevrată de masoni, sovietici și naționaliști va găsi destule pretexte pentru a-l menține în camera de reanimare a conștiinței cotidiene, dar în primul rând opera antebelică. Abia prin acea parte a operei care ar fi făcut din Sadoveanu un scriitor uriaș, dacă ar fi trăit cu o sutăcincizeci de ani mai înainte.”

COTUTIU

Foto autor: Cornel Cotutiu

Înălțarea Imnului

Posted by Gabriela Petcu On June - 9 - 2013

imnulE obișnuit pentru un drapel național alăturarea cuvântului „înălțare”; sau ridicare. Desigur, pe catarg.

 

Drapelului românesc, intrat în cartea recordurilor mondiale – prin inițiativa tv. Antena 3 -, nu  i se putea găsi un catarg pentru dimensiunea lui uluitoare. Așa încât, firește, a fost întins pe pământ. Această întindere a unei întinderi de roșu, galben și albastru are o semnificație care nu mi s-a relevat decât în ziua  evenimentului, care, în viața unui popor, nu se poate întâmpla decât o singură dată. A fost un drapel întins pe glie. Acesta e un cuvânt care de multe ori se asociază, ideeii, stării de spațiu natal, areal etnic, sevă, adăpost de energie. Atrag atenția: nu „sub glie”, ci „pe glie”.

 

Dar imnul? Textul și muzica sunt binecuvântarea unui popor, căci se recunoaște în el.

 

Nu am cunoscut – pe „viu” – imnul regal (pe motiv de…vârstă), dar am avut parte de trei, în vremea postbelică a zis-ului comunism. Texte impuse de o ideologie străină nouă. Poate de aceea nu am rezonat la intonarea lor decît cu emoție festivă, contrafăcută. Culmea ! Mă sensibiliza mai degrabă „Internaționala”, cântecul proletariatului de pretutindeni.

 

În sfârșit, după 90 avem un imn pe care-l merităm. Cântat de mulțime, te zguduie, te purifică, te face generos, te întremează, te deschide lăuntric spre semenul tău. (Urmează un pasaj pe care îl pun între paranteze, ca și cum l-aș închide astfel: Mă refer la atitudinea oripilantă a lui Andrei Pleșu, care, în mass-media, opina mai deunăzi, că avem un imn nepotrivit, cu un text aiurea, cu o muzică lălăită și un ritm de o monotonie adormitoare. După ce i-am citit enormitatea, am luat cărțile semnate de el, așezate la loc de cinste până atunci și le-am aruncat la containerul cu gunoi.)

 

La câteva zile după omologarea internațională a dimensiunilor fără precedent ale drapelului nostru național, am auzit, la Antena 3, pentru prima dată Imnul nostru cântat de soprana tuturor timpurilor (cum este numită pe planetă) Angela Gheorghiu, îmbrăcată în vestminte populare de sărbătoare. „Cântat”, am spus ? O, nu, numai că nu avem un verb care să se potrivească pentru acest fapt.

 

O voce cât imnul nostru național, încât, prin ea, versurile se sublimează. Textul rămâne text, dar vocea Angelei Gheorghiu se ridică deasupra, vibrând parcă în suprarealitate. S-a întâmplat, deopotrivă, o alăturare miraculoasă între frumusețea aproape dramatică a textului și melodiei și frumusețea ei, ca femeie, și cu vocea ei, care mă ducea cu gândul, ulterior, la convingerea că are un nume predestinat: „Angela”, adică „înger”.

 

Cum Antena 3 își deschide programul de dimineață, de atunci încoace, cu imnul interpretat de geniala noastră româncă,  mi-e foarte drag să mă trezesc de dimineață bună, ca să ascult, la ora 6 fără 5 minute Imnul nostru. În timpul intonării lui trăiesc certitudinea că el se înalță, cum nu i s-a mai întâmplat până acum. Așa îmi încep ziua, cu această emoție.

 

Cornel Cotuțiu

 

 

„Suntem flămânzi de România”

Posted by Stefan Strajer On January - 13 - 2013

„Suntem flămânzi de România”

 

Autor: Cornel Cotutiu (Bistrita Nasaud)

 

Afirmația aceasta nu încetează să mă tulbure. Îi aparține unei doamne românce din Herța (Ucraina). Îi înțeleg of-ul, odată ce autoritățile ucrainiene ale locului ne-au interzis să donăm cărți românești liceului din localitate. Furios, am luat un braț de cărți din geamantanul meu și i le-am pus în brațe unei profesoare de limba română, care tocmai își  reușise un doctorat în literatura română.

E cazul, nu-i așa ? să încep să deslușesc cititorului date, fapte asupra celor șapte zile pe care 50 de români le-am săvârșit într-un periplu cultural pe traseul Iași-Cernăuți-Herța- Edineț-Camenița, Hotin- Soroca-Suceava (așadar, un drum prin trei țări, România, Ucraina, Republica Moldova), spații românești dar în care se trăiește diferit.

ASTRA – adică Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român are în acest an vârsta de 151 de ani. Raportat la acest reper temporal, Despărțământul „Mihail Kogălniceanu” Iași, cu cei 18 ani de la înființare, este, aparent, un bebeluș. Dar super precoce, constat eu, după ce i-am cunoscut la fața locului, apoi în deplasările timp de o săptămână pe itinerarul mai sus amintit. Doamna profesoară Areta Moșu, președintă a Astrei Iași,  și, deopotrivă, vicepreședintă a Asociației Astra (cu reședința la Sibiu)e îndreptățită să creadă și să afirme că Despărțământul Iași „este acum unul dintre cele mai active și mai importante despărțăminte ale Astrei, fapt demonstrat nu doar de gama variată de manifestări și activități, ci și de aprecierile unanime pe care le-a primit din partea a numeroase personalități din țară și din afara României”.

Nu mai departe decât recentul Simpozion Internațional (itinerant) „Românii din afara granițelor țării”, ediția a XIV-a (!),  proiectul fiind cofinanțat de Consiliul Județean Iași.

Întâlnirile – precedate de o splendidă alocuțiune a Domnului academician Alexandru Zub – s-au desfășurat pe trei secțiuni: Istorie, cultură și civilizație românească, Limbă și literatură română, Religie și spiritualitate. La Iași au fost amfitrioni Academia Română, Filiala Iași (aula, biblioteca). Intervenții au avut cercetători, scriitori, ziariști din Iași, Cluj-Napoca, Sibiu, Cahul, București, Chișinău, Suceava, Vaslui. Din județul Bistrița-Năsăud au conferențiat Teodor Tanco (Monor): „Ion Creangă și crengeștii – contribuții la unitatea românilor”, Ioan Seni (Năsăud), pe tema „Legături istorice prin Tabăra de cultură și civilizație românească „Acasă la noi”, Pavel Berengea (Năsăud):  „La granița dintre imperii – ținutul Năsăudului în secolele XVIII-XIX, Cornel Cotuțiu (Beclean): „La noi” și „acasă” în ipostază bivalentă”.

Eram bucuros de participarea la acest simpozion itinerant, întâi de toate pentru că în „geografia mea interioară” rămăsese o singură zonă din jurul hotarelor României necunoscută „pe viu”: Cernăuți, Herța, Edineț, care compun un vechi spațiu românesc.

A trebuit însă să constat (uneori cu stupoare) un contrast între comportamentul autorităților ucrainiene și primirea binevoitoare, caldă a românilor de aici (asta chit că dolofanul consul român la Cernăuți, ne-a vorbit – într-un „splendid” limbaj de lemn, pigmentat cu dezacorduri gramaticale – despre minunata conviețuire între români și ucrainieni).

Un prim moment de iritare, la vamă: Cei de-ai noștri, prezenți în autocar, și care o mai trecuseră în alte rânduri, ne șușoteau fie să tăcem, fie să comunicăm în șoaptă; să fim zâmbăreți ori sobri, să nu intre la cine știe ce bănuieli grănicerii ucrainieni; să nu râdem, să rămânem înțepeniți pe fotoliile noastre, căci, altfel ( trebuia să se înțeleagă), ostilitatea păstrată în latență de către aceștia, i-ar putea determina să nu „ne sloboadă” în țara lor (mi s-a spus că, în anii trecuți, de două ori vehicolul a trebuit să se întoarcă la Iași, renunțându-se la manifestările culturale pregătite).

A doua zi, umblând pe străzile Cernăuțiului, aveam impresia că ar trebui să pășesc în vârful picioarelor și cu un leucoplast pe gură. Orașul (numit cândva „Mica Vienă”) are o plăcută arhitectură baroc-israeliană (cândva aici trăia o numeroasă populație evreiască), dar pe mine mă interesa să aud vorbă românească. N-am auzit decât o singură dată, într-o piațetă, pe durata a două zile, o rostire în românește.

Într-un articol publicat în „Libertatea Cuvântului” (ziar social-politic și de cultură din regiunea Cernăuți) o colaboratoare a acestuia remarca astfel: „Fiecare loc din Cernăuți este un monument de istorie atins de Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, frații Hurmuzaki, personalități ce au trăit și activat aici în perioada austriacă”. (Numai că acum aceste spații românești au devenit un fel de obiecte de vitrină pentru turiști.)

Apoi, continuă condeiera: „Românii sunt tot mai puțini. Orașului de suflet al „românului absolut”, Mihai Eminescu, i s-a schimbat peisajul demografic… Reclamele, panourile și numele de străzi sunt în limba ucrainieană. Mergi pe stradă și auzi cum toți vorbesc în limba ucrainieană. (…) Treptat se șterge orice urmă de românism.. Un destin tragic, o istorie scrisă de alții, o oglindă pentru soarta vitregă a românilor din nordul Bucovinei.”

Aceasta obidă, conținută în citatul de mai sus, se îmbină „armonios” cu detalii. Iată unul: Organizatoarea Simpozionului internațional „Românii din afara granițelor țării” obține din partea Universității Cernăuți aprobarea ca să se poată conferenția pe această temă în aula instituției. La plecarea din Iași, i se comunică de la Cernăuți că pentru acest simpozion porțile sunt închise, dar că vom putea ține manifestarea științifico-artistică în alt loc, în sala cutare. Pe drum fiind, suntem informați cum că sala nu e disponibilă, deoarece… s-a defectat instalația de curent electric. Deci…

„Bunăvoința” ucraineană (despre care vorbea durduliul și anagramatul consul român) aveam s-o simțim ulterior când, la Herța ni s-a interzis să donăm carte romănească pentru liceul românesc din localitate. Deci…

La Cernăuți, îndată ce am coborât din autocar, ne-am strâns cu respect și admirație în jurul imensei statui a lui Taras Șevcenko (1814-1861), poet și pictor ucraniean, revoluționar, luptător democrat, rapsod național și făuritor de limbă poetică, exprimând în lirica sa, de inspirație romantică, aspirația către libertate, dragostea de patrie. Din partea Despărțământului ieșean i s-a așezat pe trepte o coroană de flori.

 

Soluția finală pentru locul de desfășurare a lucrărilor Simpozionului a fost „Palatul Național al Românilor”, după cum glăsuiește o placă bilingvă de pe zidul unei clădiri aflată în chiar centrul orașului și de la balconul căreia, în fața unei populații românești entuziaste a fost rostită Declarația de unire a ținutului bucovinean cu Regatul României (15/28 nov. 1918).

Apropo de palat: În ultima vreme, el se reduce la  o sală de conferințe, cât o sală de așteptare dintr-o gară modestă, o odaie și… o toaletă. Totuși, la stradă sunt înfipte în zid două steaguri românești și un basorelief în marmură neagră dedicat lui Ciprian Porumbescu. E ceva, nu?

Inimosul domn Iurie Levcic, președintele Centrului Bucovinean de Artă pentru conservarea și promovarea culturii tradiționale românești Cernăuți, m-a invitat să fac o vizită sediului acestei instituții, situată la demisolul unei clădiri vechi. Trei încăperi, pentru a depozita costume tradiționale, pentru repetiții  corale, cântece solo și o bibliotecă. Străduința lor este frumoasă, emoționantă, după cum am văzut evoluând pe miniscena sălii de la „Palat” ansamblul lor vocal „Perla”.

După ce m-am preumblat de unul singur pe strada Mihai Eminescu, am putut considera ziua împlinită lângă mormântul cărturarului ardelean Aron Pumnul (1818-1866) eminentul dascăl atât de profund fixat în biografia spirituală a Inegalabilului Poet.

*           

Dacă n-ar fi fost iritarea provocată de interdicția (neașteptată) de a dona carte românească Liceului „Gh. Asachi”, aș fi putut considera că, în sfârșit, am trăit o zi a plenitudinii de suflet și spirit printre românii „de dincolo”.

Am plecat spre Herța dis-de-dimineață, ca să putem participa la Biserica Sf.Spiridon din Herța, pentru slujba de pomenire a lui Gheorghe Asachi, oficiată de părintele Nectarie Bălan, dar secondat de cei trei preoți din România, care făceau parte din grupul nostru. Peste două zile, pe 12 noiembrie se încheiau 143 de ani de la stingerea din viață a eminentului scriitor, gazetar, om politic Gheorghe Asachi, născut aici (1788), pe acest pământ românesc, dar răpit de Stalin și făcut plocon altei țări.

Ne-am dus la bustul din aramă al cărturarului ca să depunem flori. Iar apoi, la liceul care-i poartă numele s-a conferențiat pe seama lui (Elena Apetri – Herța, Gh. Badea – Iași).

Înainte de masa de prânz, am fost oaspeții Școlii de Muzică, unde elevii ei au susținut un moment artistic, impresionant prin calitatea interpretării unor piese muzicale și instrumentale (prof. Irina Achiri fiind coordonatorul programului).

În drum spre Edineț, ne-am oprit la Cetatea Hotinului. E situată pe malul abrupt al Nistrului, pe o colină naturală, aflată într-o mică depresiune înconjurată de o culme de dealuri.

Construcția actualei fortărețe a început în 1325, suferind succesive îmbunătățiri, adăugiri, distrugeri, reconstrucții. A fost declarată de statul ucrainean una din cele șapte minuni ale Ucrainei (E ca și cum ți s-a pus pe piept o broșă care nu-ți aparține și pretinzi că este a ta. Mde! istoria violată…).

Ea este o cetate moldovenească, dar, de-a lungul veacurilor, au lăcomit la ea (prin asedii, jaf, incendii, tratative, fărădelegi, abuzuri, crime) polonezi, lituanieni, ruși, ucrainieni, turci, austrieci. Pentru mine, de  numele ei se leagă Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu, Dimitrie Cantemir, Nicolae Iorga.

După un popas la Cetatea Camenița, înecată de pământ, seara târziu, ne cazăm la Edineț.

Mărturisesc că la Edineț (deja fiind în Republica Moldova) am trăit  o dulce și netulburată stare de frățietate. Nu degeaba am fost întâmpinați, după obicei tradițional, cu pâine și sare, printre amfitrioni numărându-se și dl. Constantin Cojocari, primarul orașului Edineț.

La Liceul „Mihai Eminescu” au avut loc vernisajul Expoziției participanților la recentul festivalul internațional de creație de la Panciova, lansări editoriale, un firesc și așteptat program artistic al elevilor.

Oarecum inedit a fost momentul inaugurării Cercului Astra de la Liceul „Mihai Eminescu”. Cunosc binișor (prin documente și reviste) destinul Astrei în perioada interbelică; știu, prin urmare, că se înființaseră atunci în Basarabia câteva despărțăminte ale Astrei. Ce m-a încântat și aici, dar mai ales la Iași, este faptul că spiritul transilvan în cultură nu a avut și nu are frontiere.

Edineț e o localitate atestată (într-un act din 1431) de pe vremea lui Alexandru cel Bun, situată la 200 de km de Chișinău. Actualmente are o populație de peste 25.ooo de locuitori; la începutul secolului al XX-lea trăiau aici majoritar români, dar și familii de evrei, lipoveni, ruși , polonezi și nemți. Un aspect neașteptat este că grădina publică poartă numele de Alecsandri. La o așa populație, impresionează rețeaua de învățământ a orașului: 5 instituții școlare, 3 școli gimnaziale, 4 licee. La zestrea culturală a Edinețului să mai adăugăm 2 biblioteci publice și faima ansamblului folcloric „Ciocârlia”.

La Cetatea Soroca a fost un fel de vizită de curtoazie. Cum o cercetasem pe îndelete în urmă cu câțiva ani, mi-am plecat privirea peste balustrada din apropiere, spre apele Nistrului, dar și spre țărmul celălalt, care tot românesc este, însă nu în spațiul statal al Basarabiei de azi. Dar aveam și un gând orgolios: Ce întinsă a putut fi Moldova pe vremea lui Petru Rareș, margini marcate de două cetăți ale sale: Soroca (pe Nistru) și Cetatea Ciceului (comuna Reteag, jud.Bistrița-Năsăud), pe Someș.

După-amiază, am luat-o spre România, intrând în patrie prin vama Costești-Stânca. În gara Sucevei – Burdujeni – am sosit cu 10 minute după plecarea trenului nostru spre Transilvania. Așa că, trebuind să rămânem peste noapte la hotel, trebuind apoi să revenim dimineața la gară cu taxiul, trebuind să ne luăm bilete de drum, ne-am scuturat, fără zgârcenie, toate buzunarele, ca să facem față.

În tren eram burdușiți de impresii și sentimente proaspete, dar și de oboseală. Ne-am înviorat însă, când a apărut o copioasă butelcă de vin roșu, de Năsăud.

Un sentiment special l-am avut și îl avem și acum pentru doamna președintă a Astrei Iași, prof. Areta Moșu. Cu finețe, delicatețe, răbdare, pricepere, abnegație, ne-a purtat (secondată de scriitorul Cornel Filip), pe un itinerar superb întru cunoașterea unor spații românești aflătoare în trei  țări. „Românismul” (este cuvântul preferat de Eminescu) nu are granițe. Am simțit și de data aceasta că „la noi” și „acasă” au valoare bivalentă: „aici” și ”acolo” deopotrivă.

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors