Omagiu antrenorului Ștefan Aftenie (Kaiac-Canoe –Constanța)

Posted by Gabriela Petcu On August - 4 - 2013

Stefan Aftenie 03.04.1948-03.08.2013”Toți suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi” (Mircea Eliade)

 

Prea curând a plecat dintre noi…sau poate acum a trebuit să se înalțe ca și cum misiunea sa aici, a ajuns la maturitatea universului. Și pentru că nimic nu mai era de făcut, și-a lăsat trupul chinuit de boală și suferința neputinței pământești și din iubire și pentru iubirea de viață, a plecat la ceruri.

 

A fost grea lupta sa din ultimii ani…Boala l-a învins… însă Victoria îi aparține pentru că timpul său aici, chiar dacă puțin, a fost intens trăit și justificat prin rezultate deosebite în lumea sportului, în cea a familiei, a prieteniei.

 

1976 a fost anul în care primele merite în sport s-au arătat sub forma medaliilor de aur la Campioanatele Naționale de Juniori ale României. Și au continuat. Timp de 30 de ani, dragul nostru antrenor Ștefan Aftenie, a fost extrem de serios în munca sa. A preparat sportivi de înaltă performanță – naționali, mondiali, olimpici. Întreaga familie s-a dedicat cauzei sportive. Marcela, soția sa și Gabriel fiul lor, au fost și sunt sportivi și antrenori. Suntem alături de ei în aceste zile triste și vom păstra în amintire, gloria unui om care a devinit nemuritor prin gestul existenței sale.  Mergi în pace, suflete!

 

Cu eternă prețuire,

noi, echipa primului an campion - 1976

Gabriela, Ani, Tecla și Anișoara

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pasul următor: Demiterea lui Băsescu!

Posted by Stefan Strajer On July - 16 - 2012

Pasul următor: Demiterea lui Băsescu!

 

Autor: Ion Coja (Bucuresti)

Prin condamnarea și încarcerarea lui Adrian Năstase s-a făcut primul pas și a început astfel sfârșitul haitei de criminali și hoți instalați la guvernarea României pe 22 decembrie 1989. Pasul următor este demiterea lui Băsescu, la referendumul din 29 iulie. Votul nostru trebuie să împingă lucrurile spre acest deznodămînt firesc și absolut necesar. Ne-am săturat de ei. Din păcate, nu-i putem demite pe toți printr-un singur referendum, printr-un singur gest public! Va trebui să-i luăm pe rând. Știe toată lumea cine va urma după Băsescu! Dar e musai ca Băsescu, capul răutăților din România, să dispară acum de pe scena politică pentru ca prăbușirea sistemului politic mafiot să continue, să meargă până la capăt, dacă ne ajută bunul Dumnezeu!

      Presa mercenară, inclusiv televiziunile, încearcă o diversiune parșivă și ticăloasă în sprijinul lui Băsescu, prezentând situația ca o luptă între Traian Băsescu și Crin Antonescu, inducând în mintea românilor ideea că la referendum vor avea de ales între Băsescu și cuplul Ponta-Antonescu! Nimic mai fals și mai periculos decât această interpretare a situației în care ne aflăm! Noi acum avem posibilitatea de a elimina din jocul politic pe unul dintre cei mai mari răufăcători din politica românească! Faptul că adversarii săi s-ar putea să fie mai mincinoși și mai hoți și mai incompetenți decât Băsescu nu trebuie să ne inducă în eroarea de a-i mai acorda lui Băsescu creditul nostru!

      Din fericire, nu aceasta este situația. Adversarii politici ai lui Băsescu au păcatele lor, incomparabil mai mici însă. Au făcut multe greșeli, dar răul făcut de ei Țării și cetățenilor acestei Țări este, dacă pot spune așa, în limitele normalității. Aceste limite Băsescu le-a depășit chiar înainte de a deveni președinte!

      Avem acum ocazia acestui referendum și trebuie folosită fără niciun regret, pentru a scăpa astfel de un individ care ne-a făcut mult rău și ne va mai face, dacă nu-i luăm din mână pârghiile puterii de a face mai departe rău în jurul său!

      Pentru ceilalți politicieni, tovarăși sau adversari, unii cu nimic mai de soi decât Băsescu, nu avem încotro și trebuie să așteptăm până la următorul soroc electoral, în toamnă. Imediat după demiterea lui Băsescu, societatea civilă va trebui să se aplece asupra candidaturii lui Crin Antonescu. Ar fi o mare rușine ca românii să aleagă încă un președinte, al patrulea, care nu are ce căuta în fruntea Țării. Să sperăm că scurtul răgaz de câteva săptămâni nu ne va împiedica să ne edificăm corect asupra lui Crin Antonescu și a celorlalți candidați, în speranța că măcar unul dintre ei să prezinte un palmares demn de a fi luat în seamă.

      Să ne fie clar așadar: votul nostru pentru demiterea lui Băsescu nu înseamnă un vot pentru Crin Antonescu! Nu înseamnă preferința pentru acesta!

      Votăm împotriva lui Traian Băsescu numai și numai prin raportare la isprăvile bine cunoscute ale lui Băsescu, unul dintre principalii vinovați pentru starea precară a națiunii române, a României de azi!

 

*

      De ce trebuie demis Băsescu?

      Nu au nicio valoare acuzațiile pe care i le aduce Parlamentul. Motivele pentru care Băsescu trebuie să cadă sunt cu totul altele, mult mai serioase, mai numeroase, și de ele trebuie să ținem seama în ziua referendumului.

      Mai întâi, amintim câteva dintre motivele pentru care Băsescu nici nu trebuia să ajungă în cea mai înaltă funcție! În mod normal, Băsescu nu trebuia să ajungă nici parlamentar, nici ministru!

 

      1. În decembrie 1989 Traian Băsescu ocupa o funcție de director în Ministerul Transporturilor, la Constanța, în Port. Erau ani buni de când nu mai naviga. Era cunoscut printre colegi și subordonați ca un impostor în funcția respectivă. O funcție pe care nu o onora, nici prin comportamentul său, nici prin pregătirea sa profesională destul de îndoielnică. Se știa că la câteva examene importante din cariera unui comandant Băsescu nici nu se prezentase, dar le promovase prin intervenția „organelor de partid”, a protectorilor săi din Securitate.

       Apartenența lui Băsescu la Securitate este certă, a fost demonstrată public. Personal, am discutat acest subiect cu Ion(?) Cătuneanu, fost director în Portul Constanța, care după 1990 și-a recunoscut apartenența la Securitate în fața unui grup de prieteni constănțeni. Cătuneanu ne-a spus că a fost coleg cu Băsescu în structurile Securității. După părerea mea, acest detaliu biografic nu îl încriminează în mod automat pe Traian Băsescu. Nu este grav dacă Băsescu a colaborat cu Securitatea sau dacă a lucrat efectiv în Securitate, ca ofițer! Problema este despre ce Securitate vorbim! După decembrie 1989 a devenit clar că Securitatea nu a fost un monolit, cu oameni de aceeași factură, toți o apă și un pământ. A devenit clar că unii dintre securiști, nu puțini, au făcut parte din Securitatea trădătoare, din Securitatea aservită unor servicii secrete străine, care n-au rămas străine de ce a urmat după 1990 în România. Avem toate motivele să credem că toată cariera politică a lui Traian Băsescu, atât de neașteptată, este datorată sprijinului ocult primit de acesta din partea unor astfel de instituții și structuri. Evident, nici pe departe Băsescu nu este singurul om politic aflat în această situație. Îi țin companie ceilalți doi președinți de după 1990, precum și importanți lideri politici sau din mass media etc. Partea proastă este că au primit acest sprijin ca să facă mult rău României și românilor.

 

      2. În ianuarie 1990, Băsescu a fost printre primii directori demiși la cererea colegilor și a subordonaților. S-a aflat pe lista de directori demiși semnată de ministrul Burada. După câteva zile, acesta a fost „sfătuit” și, practic, obligat să revină asupra demiterii lui Traian Băsescu, revocând ordinul. Subalternii au protestat vehement, contestându-l în continuare, inclusiv în justiție. Băsescu a fost obligat să cedeze și să plece din Constanța, alungat propriu zis de foștii colegi și subordonați. În mod semnificativ, la alegerile parlamentare nu a candidat niciodată în Constanța, unde multă lume îl cunoaște foarte bine câte parale face. Era vestit printre marinari ca un comandant de vas extrem de priceput în relațiile cu vama din port…  A venit la București unde aceiași protectori discreți și eficienți l-au plasat sub pulpana lui Petre Roman și Ion Iliescu. Așa a început o carieră politică de care n-ar fi avut parte dacă nu ar fi primit constant ajutorul unor entități secrete, imposibil de identificat de publicul larg, de alegători.

 

      3. Ca ministru la Transporturi (din mai 1990 până în octombrie 1992 și după 1996), se face vinovat de multe abuzuri și nereguli. Iată câteva:

 

- a permis și a coordonat deplasarea minerilor la București, la mineriadele din iunie 1990 și septembrie 1991. Un simplu ordin al ministrului putea să împiedice venirea minerilor. Dimpotrivă: Băsescu i-a pedepsit pe subalternii care, din proprie inițiativă, au încercat să oprească năvala minerilor.

 

- a demarat acțiunile complexe de sabotare a CFR-ului. Din ordinul său a fost suspendat primul tren de călători, pe ruta Craiova-Cluj. La concurență cu CFR au apărut firme particulare de transport auto. Aceste firme sunt, cele mai multe, controlate prin interpuși de Traian Băsescu și alți foști miniștri la Transporturi. Ca să le meargă bine acestor firme, au fost suspendate o mulțime de trenuri, au intrat în reparații nesfârșite liniile cele mai circulate, pentru ca viteza trenurilor să fie exasperant de mică și lumea să prefere transportul auto. Linia Constanța-București este cel mai bun exemplu pentru ce s-a întâmplat și se întâmplă în toată țara. Se urmărește distrugerea CFR și privatizarea a ceea ce nu poate fi distrus!

 

- a descurajat și amânat orice proiect de construcție a unor auto-străzi noi. A decis că „România nu are nevoie de auostrăzi”! A supravegheat personal reparațiilor la auto-strada Pitești, lipsa sa de pricepere vădindu-se imediat prin calitatea proastă a lucrărilor.

 

- a introdus sistemul de dijmuire în transportul internațional auto, sistem perpetuat până azi.

 

- s-a implicat direct sau prin interpuși în falimentarea flotei comerciale și înstrăinarea acesteia. Dosarul Flota, ajuns în justiție, n-a fost finalizat deoarece Băsescu a știut să-și facă complici persoane din conducerea celorlalte partide parlamentare, precum Micky Șpagă și alții, de aceeași teapă!

 

- demascat de dl Gabriel Ștefănescu, șeful corpului de control din minister, Băsescu a trecut la represalii, concediindu-l pe funcționarul corect și curajos.

 

- altă persoană care l-a demascat pe Băsescu a fost Mihai Erbașu. Mihai Erbașu a murit asasinat în propria sa casă, a doua zi după ce l-a criticat pe Băsescu la OTV și a promis că va aduce la următoarea emisiune a lui Dan Diaconscu dovezile certe ale fărădelegilor și abuzurilor săvârșite de Traian Băsescu de-a lungul ultimilor ani, ca ministru și ca primar general al Capitalei. Îi sugerez lui Dan Diaconescu să scoată din arhiva OTV și să prezinte emisiunile făcute cu Mihai Erbașu și Gabriel Ștefănescu pe tema abuzurilor lui Traian Băsescu. Mă îndoiesc însă că Dan Diaconescu va urma sugestia mea. Face în momentul de față o propagandă fățișă în favoarea lui Băsescu. Păcat…

 

- alegerea sa ca primar și președinte s-a făcut prin fraudă electorală. Vorba lui Ponta: „Au furat mai mult decât noi!” (Ghilimelele îmi aparțin…) Băsescu și oamenii săi au inventat procedee inedite de furt electoral, au inovat în domeniu. La asemenea prostii le merge bine mintea! Căci prost nu este Băsescu, dimpotrivă, este inteligent și mai ales viclean! Predispus genetic spre infracțiune, spre eludarea legii, a normelor și regulilor bunei creșteri, ale corectitudinii! Lasă să se înțeleagă că această „dimensiune” golănească și interlopă a personalității sale a dobândit-o la gura portului! Ca băiat de port!… Eu nu recunosc în acest comportament stilul constănțean, mentalitatea celor născuți pe malul mării! Traian Băsescu nu este constănțean! Nu este născut la Constanța, cei șapte ani de acasă nu i-a petrecut la Constanța, iar constănțenii, când au avut prilejul, l-au alungat dintre ei! Prin felul său de a răzbi în viață, mințind și păcălind, având mereu ceva de ascuns, Băsescu nu este de-al nostru!

 

Ca președinte, și-a arătat arama în nenumărate ocazii.

 

- răpirea ziariștilor din Irak a fost o manevră tembelă și criminală deopotrivă. Chiar și azi, dacă s-ar face o anchetă serioasă, s-ar putea dovedi că Băsescu a fost de acord cu această diversiune prin care a sperat să pozeze în salvator al Patriei! Se pare că au gândit-o alții, dar el a fost în permanență în cunoștință de ce se întâmplă. La data aceea țara era guvernată de coaliția PSD-PNL, de Călin Tăriceanu prim ministru, iar Băsescu șoma la Cotroceni, nu-l băga nimeni în seamă!

 

- la referendumul din 2007 a evitat un scrutin corect introducând în mod abuziv și a doua întrebare pentru alegătorii naivi: dacă sunt de acord cu reducerea Parlamentului, la o singură Cameră, cu numai 300 de parlamentari? Întrebare capcană, care atrăgea simpatia naivilor și a deturnat atenția electoratului de la miza reală. Băsescu încearcă acum o manevră similară prin răspândirea ideii că lumea are de ales între el și Crin Antonescu… Repet: manevră abilă, dar perfect ticăloasă, care denotă lașitate și fuga de răspundere pentru faptele sale.

 

- după alegerile din 2008 a refuzat să ofere funcția de prim ministru majorității parlamentare, care îl propusese pe Klaus Johannis. L-a numit în mod perfect ne-constituțional pe Emil Boc,  care își dovedise deja incompetența, și a demarat acțiunea de racolare, prin șantaj și șpagă, a parlamentarilor traseiști dispuși să se alăture PDL-ului, pentru a inversa raportul politic din Parlament stabilit democratic prin votul nostru. Așa a ajuns să inventeze un nou partid, UNPR, într-un dispreț total pentru voința electoratului și litera Constituției!

 

- lui Băsescu îi aparține ideea de a interzice oamenilor săi din Parlament să participe la votul secret, neavând încredere că aceștia vor vota la ordinul primit. Moment extrem de rușinos, fără pereche în viața parlamentară din toată lumea!

 

- a luat o serie de măsuri care au discreditat și dezonorat armata. A dispus trecerea în rezervă a unor ofițeri superiori de valoare, veritabili profesioniști, caractere autentice, și a ridicat la gradul de generali o seamă de impostori, în frunte cu fostul ministru al Armatei.

 

- în disprețul opiniei publice, a adevăratei intelectualități, i-a numit pe Vladimir Tismăneanu și Horia Patapievici în funcții pentru care aceștia nu aveau nicio competență, dimpotrivă, erau contra-indicați în modul cel mai categoric cu putință.

 

- în schimb, a eliminat-o din viața politică pe dna Mona Muscă atunci când, din sondaje, a reieșit că lumea prețuia tot mult mai mult eleganța și competența unei adevărate doamne în comparație cu mârlănia și bădărănia prezidentului nimerit în funcția supremă prin tertipuri și minciună. Mona Muscă nu a făcut poliție politică. Eu însumi și toți colegii mei de la Universitatea București, care aveam ore cu studenții străini, am acceptat să informăm ierarhic – în cazul nostru la prodecan, dacă ni se pare ceva suspect la vreun student străin! Era știut că sub eticheta de student intrau în țară mulți veritabili teroriști! Nu am semnat niciun angajament în acest sens, dar dacă ni s-ar fi cerut să semnăm, nu am fi avut nimic împotrivă! Presa noastră a avut atunci un comportament dezgustător, făcându-se complice la mârșăvia lui Băsescu. Ca și colegii de partid ai bietei femei!… Căci acesta este pericolul cel mai mare pe care îl reprezintă Băsescu: proliferează în societate, în rândurile tineretului mai ales, modelul său de succes: prin fraudă, bădărănie, viclenie, diversiune, nerușinare!

 

- în anii de guvernare a lui Emil Boc, când Traian Băsescu a controlat tot ce se făcea în Țară, guvernul a contractat cele mai mari împrumuturi din istoria României. În aceeași perioadă guvernul a procedat și la cea mai severă scădere de salarii și pensii din istoria României! Unde s-au dus aceste fonduri uriașe?

Cât timp va mai sta la Cotroceni, lui Băsescu nu i se va cere socoteală pentru acest jaf!

 

- nu putem uita și ierta recomandarea prezidențială făcută tinerilor români aflați în dificultate, nemulțumiți de ce le oferă societatea: să emigreze, să plece în străinătate!…

 

- cel mai vinovat și inacceptabil gest politic al lui Băsescu îl constituie declarațiile repetate făcute de acest saltimbac politic potrivit cărora România trebuie să cedeze din suveranitatea națională în favoarea „guvernului” de la Bruxelles sau din alte capitale, exponente ale Noii Ordini Mondiale. Niciun alt președinte european nu s-a arătat atât de dispus să accepte acest raport politic de subordonare și aservire națională. Cui a cerut nevrednicul de Băsescu mandat pentru asemenea declarații iresponsabile? Nu este acesta un gest de trădare națională? Sau de iresponsabilitate majoră?! Ce trebuie să mai facă acest individ că să fie îndepărtat de la orice funcție publică și tras la răspundere pentru faptele sale, incompatibile cu legea penală și cu exigențele funcției prezidențiale?! (Voi reveni asupra chestiunii.)

 

- și-a permis să iasă în public cu declarații ne-constituționale de susținere a unor proiecte economice precum Roșia Montană! Interpelat de activiști voluntari ai interesului național, când aceștia i-au pomenit de obligațiile pe care fiecare generație le are față de urmași, față de nepoți, neisprăvitul le-a rîs în nas: care nepoți?! Exact cu aceeași mentalitate a țiganului nomad, pe care nimic nu-l leagă de vatra satului, de Țară:

        – Măi, țigane, sări că-ți arde satul!

        – Nu-i nimic! Mă mut în altul!

       Chiar are patrie acest Băsescu? Iar acea patrie este România? Mă îndoiesc!

 

 

                                                                                                            Ion  Coja

 

Post scriptum. Oameni buni, să nu ne facem griji prea mari și prea devreme pentru cel care va urma să-i ia locul Băsescului în toamnă la Cotroceni. Să rezolvăm la referendum problema Băsescu. Și vom vedea ce va fi mai departe! Sunt convins că vor apărea candidaturi noi, valabile, demne de funcția respectivă, din partea societății civile. Știu bine că vreo doi-trei dintre generalii pe care i-a îndepărtat Băsescu din Armată ar fi foarte potriviți cu funcția supremă. Academia Română și mediul academic ne oferă de asemenea câteva candidaturi valabile, mai valabile decât cele cu care ne amenință clasa politică. Personal, mă gândesc cu plăcere și speranță la Dumitru Prunariu… Și la încă vreo trei-patru posibili candidați, oameni tineri, români de care să fim mândri și mulțumiți.

Dar mă văd obligat să fac următoarea constatare: deși nu mi-a plăcut niciodată de Crin Antonescu, impresie pe care am făcut-o public în mai mult rânduri, trebuie să recunosc că prestația sa din ultimele zile, prestața sa la Cotroceni, mă satisface. Declarațiile sale limpezi în apărarea demnității și suveranității funcției de președinte al României în raport cu funcționărimea de la Bruxelles m-au surprins în modul cel mai plăcut. Sper că le va confirma în continuare.

Doamne, ajută!

101 zile de cultură la Costineşti

Posted by Gabriela Petcu On September - 29 - 2011

 

În perioada iunie-septembrie 2011 s-a desfaşurat ediţia a patra a Concursului de creaţie literar-artistică “101 zile de cultură la Costineşti”. Organizatori: Fundaţia “Patriot” Costineşti şi Cenaclul literar “Mihail Sadoveanu” al Cercului Militar Constanţa. Numărul de concurenţi înscrişi: 35, după cum urmează: 12 membri ai Cenaclului literar “Mihail Sadoveanu”, 3 membri ai Clubului Umoriştilor Constănţeni “Prăvălia cu umor”, 3 din republica Moldova, 1 din Manchester (student român) şi restul, până la 35, de pe teritoriu (Iaşi, Vaslui, Piteşti, Tg Jiu, Cluj-Napoca, Sibiu, Hunedoara, Bucureşti, Rm Sărat, Bacău, Năvodari şi Constanţa).

Secţiunile concursului: proză scurtă, proză umoristică, fabulă/poezie umoristică, haiku, poezie, epigramă, eseu, caricatură şi fotografie.

Juriul a avut urmatoarea componenţă: Dan Norea, epigramist, preşedintele Clubului Umoriştilor Constănţeni, Costache Tudor, scriitor, preşedintele Fundaţiei Culturale “Sorin Tudor”, editor al revistei de cultură “Agora”, Laura Văceanu, poet, preşedintele Societaţii de Haiku, filiala Constanţa, Alexandru Birou, scriitor, preşedintele Ligii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea, Ananie Gagniuc, scriitor, membru al Asociaţiei Umoriştilor din România, Cristian Timofte, poet, eseist, critic literar, Dumitru Mihailescu, scriitor, Dumitru Ifteme, poet.

Festivitatea de premiere a vut loc joi, 22 septembrie la Cercul Militar Constanţa.

Au fost acordate urmatoarele premii:

Fabulă /poezie umoristică: 1. Ioan Toderaşcu (Vaslui), 2. Lica Pavel (Bucureşti) 3. Mariana Dobrin (Piteşti);

Epigramă: 1. Gheorghe Balici (Chişinau); 2. Petru Garda (Cluj-Napoca); 3. Traian Brătianu (Cenaclul literar “Mihail Sadoveanu”);

 Proză scurtă: 1. Miruna Ştefana Belea (Manchester); 2. Florentina Loredana Dalian (Clubul Umoriştilor Constănţeni); 3. Adrian Ispas (Cenaclul literar “Mihail Sadoveanu”);

Proză umoristică: 1. Petronela Vali Slavu (Aninoasa, Hunedoara); 2. Vasile Larco (Iaşi);

Eseu: 1. Anastasia Dumitru, 2. Daniela Varvara, 3. Nastasia Savin (toti 3 de la Cenaclul literar “Mihail Sadoveanu”);

Haiku: 1. Delia Miruna Hârbu (Constanţa);

Poezie: 1. Mirela Ioana Aldea (Dumbraveni, Sibiu); 2. Ottilia Ardeleanu (Navodari); 3. Andrei Patras (Iaşi);

Fotografie: 1. Aurel Lăzăroiu (Cenaclul literar “Mihail Sadoveanu”), 2. Roland Voinescu (Clubul Umoristilor Constănţeni).

A mai fost acordat un premiu de excelenţă la secţiunea caricatură: Costel Pătrăşcan şi trei premii speciale: Nelida Bormambet (poezie), Simona Băcilă (eseu) şi Ion Ruse (epigramă).

A consemnat,

Aurel Lăzăroiu

La multi ani SCMD!

Posted by Stefan Strajer On August - 19 - 2011

La multi ani SCMD!

La 18 august 2009, prin hotararea definitiva si irevocabila a Judecatoriei Sector 1 Bucuresti, SCMD a dobandit personalitate juridica, incepandu-si existenta legala ca unic sindicat pe ramura, conform legii, al militarilor in rezerva si in retragere din toate structurile sistemului national de aparare.

S-a incercat, fara a se reusi, anularea acestei decizii.

S-a incercat, fara a se reusi, obtinerea unor modificari in structura organizatorica a SCMD, pentru a fi obligati sa ne intoarcem la judecatorie, unde ni s-ar fi comunicat, mai mult ca sigur, ca s-a produs o greseala si ni s-ar fi retras dreptul la existenta legala.

Nu s-a reusit si nu se va reusi!

Se va incerca demonstrarea indepartarii noastre de prevederile propriului Statut. Departamentul juridic analizeaza in acest moment, cu Statutul in mana, propunerile de ROF, instructiunile si alte reglementari de uz intern, pentru a inchide orice unghi de atac.

S-a incercat crearea unor alte sindicate ale rezervistilor cu personalitate juridica, dar legal nu se poate, pentru ca prin Statut noi am acoperit totul, si atunci s-a inventat o struto-camila ca suma de ONG-uri, dar folosind o terminologie sindicala. Este motivul pentru care, reamintim tuturor, cele spuse la intemeierea fiecarei filiale: sindicatul suntem toti la un loc, contul este al sindicatului, care a deschis subconturi filialelor, personalitatea juridica este a sindicatului in ansamblu, filialele neputand avea separat personalitate juridica, prin lege si prin Statut. Ele sunt parte a sindicatului, reprezentand sindicatul in teritoriu, adica in centrul de garnizoana (colegiul electoral) respectiv.

Sindicatul si-a intemeiat filialele pe centre de garnizoana si nu pe judete, iar in Bucuresti, pe cartiere militare si nu pe Sectoare sau pe oras. Toate primele filiale din Sectoare sau localitati au indicativul 1, spre exemplu Filiala 1 Craiova, deoarece orasul fiind mare si avand mii de militari in rezerva si in retragere din toate structurile, pot aparea oricand, ca si in Sectoarele Capitalei, filialele 2, 3, 4 Craiova.

Reamintim ca actuala gandire militara nu mai are nici o legatura cu perioada noastra de formare, Romania nemaiavand armate, corpuri de armata si divizii, ci brigazi si batalioane.

La intemeierea fiecarei filiale au fost anuntate nu numai legile care vor veni impotriva noastra (inclusiv legile lustratiei) si mijloacele noastre de actiune, in sensul contracararii, dar si faptul ca Romania va fi facuta bucati, printr-o reimpartire administrativa pe regiuni mai mult sau mai putin istorice, ca baza a federalizarii.

S-a convenit explicit si toti noii membri au aderat la aceasta idee, ca filialele pe localitati ale SCMD vor constitui structuri mai largi, conform statutului, dupa ce aceasta regretabila tradare a factorului politic se va produce, pentru ca, pe de o parte, din nici un colegiu electoral sa nu lipsesca o filiala SCMD, iar pe de alta, prin reorganizarea sa (fapt ce va impune intoarcerea la Judecatorie si precizari statutare in viitor), SCMD sa pastreze imaginea unitatii statului roman si a natiunii, in pofida vrerii factorului politic.

S-a precizat de la inceput, ca filialele SCMD trebuie sa fie organisme suple, puternice, care sa cunoasca si sa stapaneasca situatia din teritoriu (colegiile electorale respective), pentru ca misiunea noastra, constitutional, este aceea de a proteja, pe de o parte interesele noastre socioprofesionale, pe de alta, interesele natiunii intregi, in sensul apararii existentei unitare statale romanesti si al reinstaurarii democratiei constitutionale.

S-a precizat de la inceput, si toti cei care au aderat la sindicat au acceptat, ca filialele sa fie organisme puternice prin hotararea in actiune si coeziunea realizata intre membrii lor proveniti din structuri diferite.

S-a stipulat de la inceput si evenimentele din ultimul an au demonstrat acest adevar, ca o filiala cu peste 250 de membri nu este operationala, pentru ca niciodata nu va fi in stare sa ia decizii statutare, neputand aduna jumatate plus unu din membri.

La marile adunari ale filialelor, nemaivorbind de actiuni, au participat maxim 80–150 de membri, desi filialele respective au intre 400 si 1500 de membri. Filialele au crescut datorita disperarii din ianuarie a.c., noi incercand in acea nebunie, sa intemeiem noi filiale, dar valul de inscrieri si activitatile legate de procese ne-au stanjenit in buna masura.

Pentru ca o filiala sa fie operationala, presedintele si membrii biroului trebuie sa-i cunoasca personal pe toti membrii. Cam greu, cand este vorba de 1500 de persoane, cu perspectiva ca acest numar sa se dubleze din 15 septembrie a.c., dupa disponibilizarea cadrelor din MAI.

S-a precizat de la inceput ca sindicatul nu este o unitate militara, dar nici un partid care sa dispara in momentul in care organizatiile sale, grupand membri care nu se cunosc intre ei si adera doar din interese personale de moment, ar deveni pur formale.

S-a mai precizat ca, din punctul de vedere al actiunii, un sindicat este mai aproape de activitatea unui partid si ca, in calitate de coloana vertebrala a societatii civile, SCMD va reusi sa se impuna in fruntea acesteia, tocmai pentru ca va aplica, in lupta social-politica, principiile gandirii si artei militare.

S-a facut apel de la inceput la constientizarea faptului ca vechile noastre pozitii in structurile militare sunt moarte pentru totdeauna, ucise fiind de o Istorie potrivnica noua, ca nici unul dintre noi, indiferent de gradul avut in activitate, obtinut fie pe merit, fie prin servilism sau cumparare, nu si-a facut datoria cand a trebuit, pentru ca altfel nu am fi ajuns in halul in care am ajuns, ca armata, politie, servicii de informatii si contrainformatii, dar si ca Tara.

Toti cei care au aderat la sindicat, au fost rugati respectuos sa renunte pentru totdeauna la modalitatile de gandire de tip UTC sau de miriste, sa-si aleaga conducerile locale functie nu de iluzorii merite trecute, ci numai de capacitatile personale, sistemul de relatii personal (notorietatea), dar si de dorinta respectivilor alesi si timpul avut la dispozitie, spre a-l cheltui in interesul sindicatului.

S-a mai precizat ca, mai utila decat zece filiale cu cate o mie de membri pe hartie, dar care la o adunare sau o actiune nu pot mobiliza la un loc decat 200 de membri, este o filiala cu acest efectiv de 200 de membri, care-i poate mobiliza pe toti. In acest sens, s-a dat exemplul BO ale Filialelor 1 Craiova si 1 Deva, 1 Slobozia si 1 Calarasi care, lucrand cu abnegatie, au contribuit la construirea unor filiale noi, in acelasi judet sau in judete limitrofe.

Toata lumea a inteles importanta acestui mod de a vedea lucrurile, in momentul in care un exceptional presedinte de filiala, facand o confuzie in privinta numelui Filialei 1 Timisoara, pe care o cita ca Filiala 1 Timis, a inceput sa desfiinteze filialele noastre din respectivul judet, fara sa se intrebe cum, la adunarile generale, unde nu reusea sa stranga mai mult de o treime din membrii propriei filiale, avea sa-i aduca de la 40, 60 sau 100 Km pe sutele de membri ale fostelor filiale Lugoj si Jimbolia.

Filialele noastre sunt suverane in teritoriu, pentru ca dincolo de problemele generale, care cad in sarcina Comitetului Director, intre Consiliile Nationale, sunt problemele specifice, locale, care cad in sarcina propriilor BO-uri. In acest sens, filiale ca cele de la Iasi, Focsani, Constanta sau Deva au organizat independent actiuni de rasunet ce i-au inspaimantat pe reprezentantii dictaturii, sarcina Comitetului Director fiind aceea de a-si asuma raspunderea si de a face apel la solidaritate catre filialele limitrofe, indemnandu-le sa le ofere sprijin in actiune.

De la inceput, am solicitat ca, independent de granitele judetelor sau de “”granita carpatica””, filialele apropiate sa vina in sprijinul filialei care organizeaza o manifestare cu conotatii deosebite.

De la inceput s-a atras atentia ca suntem tara ocupata, razboiul caruia trebuie sa-i facem fata fiind atipic.

S-a atras atentia ca vom fi atacati, denigrati, manipulati, stimulandu-se interesele personale sau napoleonismul unora, spre a se destrama unitatea SCMD.

De la inceput s-a precizat ca avem in interior “”cartite””, dar si firi impresionabile, care vor fi santajate sau momite cu situatia copiilor, cu inutile grade in rezerva, cu promisiuni de functii politice si administrative, chiar cu reactivari.

Situatia noastra, la doi ani de la infiintare, este urmatoarea:

  • Avem peste 20.000 de membri (circa 15% corp activ de elita, in fiecare filiala);
  • Avem profesionisti exceptionali in toate domeniile, unii atat de plini de entuziasm incat cad in extremismul romanesc al omului de tip nou priceput la toate;
  • Avem circa 22.000 de procese, 2400 castigate si, recent, am depus prima plangere impotriva statului roman la Bruxelles;
  • Ne-am demonstrat forta si coeziunea reusind, impotriva tuturor adversitatilor, mitingul de la Cotroceni din 25 octombrie 2010 si marsurile din 24 ianuarie si 1 martie a.c., in urma carora ne-am recuperat (nelegal) cuantumul pensiilor din decembrie. Drept pentru care, adversarul a schimbat tactica pentru opt luni: n-am mai fost “”nesimtitii cu pensii nesimtite de 20 de milioane”” ci niste cetateni demni, carora li s-a facut “”dreptate”” in interiorul sistemului. Toate maririle de pensii, de la 1 leu la sute de milioane, se datoreaza exclusiv fricii fata de noi. Astazi insa, cu ocazia “”plafonarii”” tuturor pensiilor la 2487 lei sau … 1500 lei, am redevenit “”nesimtiti””, tradatori, spioni, masoni, etc;
  • Prostita sa ne urasca, masa dezorientata de civili, in contextul distrugerii sindicatelor, s-a intors insa, astazi, spre noi, percepandu-ne ca pe ultima speranta. Sa n-o dezamagim!
  • SCMD este, sub aspect indrumare juridica si nu numai, singurul sprijin al miilor de cadre disponibilizate ilegal din MAI si al militarilor angajati pe baza de contract;
  • Toate partidele ne curteaza. In mod firesc, filialele si doar filialele, individual ca filiale si nu pe grupuri de filiale, incheie protocoale de colaborare in alegerile locale, dar… conditionat;
  • Ne-am demonstrat forta, rasturnand alegerile, in ciuda banilor bagati de catre Putere si a fraudelor, in mai multe colegii din tara si din Capitala, unde ramasesera locuri vacante de parlamentari.

 

Misiunea Centrului este de a incheia protocoale de colaborare pe actiune sindicala, doar cu sindicatele care mai functioneaza real si de a sustine in fata liderilor USL, toate conditionarile (revendicarile) punctuale ale fiecarei filiale din fiecare localitate (colegiu), in schimbul sprijinului.

Acordam intregul sprijin, la scara nationala, Comitetului de Initiativa Civica, in vederea revizuirii Constitutiei, pentru ca noi suntem segmentul organizat si constient al societatii civile.

Suntem singura forta, dincolo de spectrul politic, de care se teme actuala Putere, dovada ca o banala transmisie a Realitatii TV, de 5 minute, in direct, din fata Ministerului Muncii, in care presedintele SCMD urma sa apere interesele tuturor pensionarilor (civili si militari) iar domnul Dragne de la FSLI, pe ale salariatilor bugetari, a fost interpretata de Putere ca un asalt organizat al SCMD impotriva Ministerului Muncii, provocand deplasarea de forte de interventie si baricadarea politrucului Lazaroiu in minister. Mai mult decat atat, intens pregatita, prin deplasarea in civil a tuturor cadrelor militare din judetul Constanta, cu sotii si copii pe post de aplaudaci, participarea Presedintelui la manifestarile prilejuite de Ziua Marinei a fost anulata, in momentul in care s-a aflat ca vor fi prezenti acolo si membrii filialelor si grupurilor noastre de sprijin din judet.

Inca nu suntem ceea ce am fi putut fi, dar promitem. Am anuntat Opozitia ca, daca intre alegerile locale si cele parlamentare nu vom vedea actiuni concrete, adica initiative legislative depuse, in sensul abrogarii legilor antieuropene si anticonstitutionale care ne lovesc, vom organiza societatea civila pe criteriul Alternativei Nationale, creind si sprijinind logistic un Consiliu National de Salvare a Romaniei, in care sa intre, indiferent de culoare, marile personalitati reale romanesti ale momentului. Batalia ajungand la punctul extrem in care Puterea apeleaza la mari profesionisti in ale diversiunii, spre a ne sparge unitatea de actiune, reamintim ceea ce am supus acceptarii viitorilor membri, la intemeierea fiecarei filiale: faptul ca elita politica romaneasca a reusit sa invinga blestemul national si sa actioneze unitar doar 8 ani, intre 1855-1863, dar a fost suficient pentru a infrange intreaga Europa politica si a impune planul unirii si Statul cu numele care a trezit si trezeste furie , nu numai adversitate, de Romania. Imi ingadui sa va reamintesc mijloacele prin care s-a reusit atunci, parafrazandu-l pe Mihail Kogalniceanu, in celebrul raport catre Ion Ghica: am discutat cu fiecare (candidat la calitatea de membru de sindicat) in parte, si sper sa-i fi convins pe toti sa renuntam la orice meschinarie, la orice ambitiune personala, la orice interes de mana a doua (si sper sa fi reusit) si sa ne mentinem hotarati si uniti sub marele si nobilul steag al Unirii. In cazul nostru, sub marele si nobilul steag al unitatii SCMD, ultima speranta si forta de reactie profesionista si constienta a Natiunii.

Atragem atentia ca, la ora actuala suntem supusi tirului actiunii diversionistilor profesionisti, multi veniti din afara, care incearca sa ne manipuleze, cunoscandu-ne sentimentele si profilul psihologic colectiv, asa cum au manipulat clasa noastra politica. Reamintim, la inceputul anilor 90, PDSR-ul a fost manipulat sub lozinca “”Nu poti merge inainte cu fata intoarsa spre trecut”” iar CDR-ul, sub aceea, identica, “”Trecutul nu tine de foame”” si, orbiti de aparenta logica, politicienii nostri au pus umarul la distrugerea in favoarea strainilor, a identitatii romanesti. Putini au inteles atunci ca, stergand trecutul, ii repeti greselile, nu poti gestiona prezentul si construi viitorul, iti pierzi identitatea si devii rob intereselor straine. Astazi se flutura prin fata liderilor nostri de filiale sloganul “”in unire sta puterea””. Nu este insa vorba despre unire productiva in interiorul filialei sau in interiorul sindicatului in ansamblu, ci despre unire…regionala. Regionalizarea Romaniei pe criterii istorice o vrea Soros, o vrea Tokes, o vrea Marko Bela care a recomandat anul trecut la Tusnad, crearea de structuri pe fostele provincii istorice, ca baza pentru dezmembrarea statului roman.

Intr-o Romanie impartita pe judete, un sindicat construit pe criteriul teritorial al centrelor de garnizoana sau al aglomerarilor de cartier, oricat de seducatoare ar parea ideea, nu poate construi megastructuri pe criteriul unor provincii istorice care nu mai exista, pentru ca ar insemna sa faca jocul celor care vad in acest tip de unire nu puterea, ci … dezmembrarea.

Stimati camarazi,

Muntenia, Oltenia, Moldova neocupata, au disparut intr-un tot unitar impartit administrativ pe judete si numit Romania, la 11 decembrie 1861. La 14 noiembrie 1878, in acest tot unitar a disparut Dobrogea. La 27 martie 1918 s-a topit Moldova de Rasarit, botezata de ocupant Basarabia. Iar de la 15/28 noiembrie/1 decembrie s-au topit definitiv, disparand in istorie, Moldova de Nord, botezata de ocupant Bucovina, Transilvania, Banatul intreg, Maramuresul  si Crisana. Regiunile istorice au fost reinventate pe parti, in scopul distrugerii Romaniei, de catre Stalin, in 1924 si 1952, de catre Soros si Basescu, astazi. Ca sa izbandim, nu avem nevoie de o Divizie SCMD Bucuresti, de o Divizie SCMD Oltenia sau Banat, spre exemplu, pentru ca razboiul cu divizii apartine istoriei, ci de cate o companie bine inchegata, omogena, cu membri solidari, in fiecare colegiu electoral, pentru a putea duce batalia democratiei cu mijloacele specifice artei militare si pentru a castiga razboiul per ansamblu, chiar daca mai pierdem ici colo cate o batalie.

Stimati camarazi,

Informatiile interne si externe, inclusiv cele din tabara inamica, afluiesc dinspre dumneavoastra spre centru, unde se sintetizeaza si unde se elaboreaza strategia, ca directii si puncte de reper. Ea se completeaza cu datele si cerintele specifice fiecarei zone de actiune, a fiecarei filiale. Rezultatele se analizeaza de catre fiecare filiala si sunt expuse de catre fiecare presedinte de filiala, in Consiliul National al Reprezentantilor, unde se definitiveaza strategia pe termen lung si se da girul, prin vot, Comitetului Director.

Stimati camarazi,

La implinirea a doi ani a tinerei noastre structuri unicat de lupta, va multumim tuturor pentru ca ati indraznit sa va alaturati SCMD. Multumim, in mod deosebit, tuturor celor care s-au implicat in mod activ, dezinteresat si hotarat, dovedind initiativa, imaginatie, cunostinte profunde si abnegatie in activitatea sindicatului.

Uram fiecarui membru in parte si sindicatului in ansamblu “La multi ani!”

Reafirmam ideea ca sindicatul actioneaza deja perfect organizat, pe domenii, pe multiple planuri, avand in vedere usurarea vietii membrilor sai, pe directiile pe care ni le interzice Statul.

Ca membri de sindicat, ne mentinem angajamentul asumat si preluat de la acea generatie pasoptista care a reusit: in fruntea dumneavoastra sau alaturi de dumneavoastra, NOI vom fi intotdeauna cu sindicatul, pentru sindicat, neavand alte interese de slujit decat cele ale sindicatului si ale Romaniei.

Dumnezeu sa ne ocroteasca pe toti! 

Dumnezeu sa-i pazeasca pe oprimatorii nostri, pentru ca timpul marilor noastre infaptuiri se apropie.

LA MULTI ANI! MULTUMIM!

 

HONOR ET PATRIA! VAE VICTIS!

 

Presedintele SCMD,

Col. (r) dr. Mircea DOGARU

 

Impresii de vacanţă – Gigi Stanciu

Posted by Gabriela Petcu On August - 12 - 2011

 

Ceea ce voi scrie în continuare va fi cu totul altfel decât v-am obişnuit până acum, poate va fi exact aşa cum aş vrea să scriu eu mereu, reacţie la realitatea imediată, trăită subiectiv şi fără urmă de teamă, sau, cum spunea cineva, tocmai datorită sentimentului de teamă, apărând că o înfruntare a lui…

Zilele trecute am cristalizat gânduri şi impresii variate, provenite din presa românească, din cartea pe care tocmai am început-o şi v-o recomand tuturor: „Polemici cordiale” de Octavian Paler, din cotidianul existenţei mele, adică din frânturile de gând ale unor oameni simpli, observaţi, audiaţi întâi fără voia mea, apoi cu interes, în parcul în care îmi petrec orele de relaxare şi de răcorire în fiecare vară, parcul din apropierea locuinţei, care în treacăt fie spus este jalnic şi aproape pe cale de dispariţie graţie grijii edililor locali pentru acest gen de amenajări urbanistice.

Rezultatul acestui proces de cristalizare de gânduri, impresii, păreri, opinii, doctrine şi paradigme vreau să fie acest înscris al meu, cu mesajul clar de a îmi învinge teama de mine însămi, teama de neputinţa exprimării ego ului meu, de neputinţa definirii mele aşa cum mă văd eu în totalitate…

Ce să vă spun, mai întâi  am fost şocată de misoginismul imbecil al unor bătrâni care ştiau istorie tot atât cât elevii contestatari de la bacalaureatul din acest an; tinerii aspiranţi la titlul de absolvenţi de liceu scriau aberaţii de genul: „Ceuşescu a fost mare preot şi şef al politiei”, „Alexandru Ioan Cuza a unit Transilvania,  Moldova şi Ţara Românească în  anul 1948”, bătrânii defineau legionarismul interbelic găsind o etimologie caraghioasă, cuvântul legionar înseamnă slujitor al legii, are rădăcină „legea”,  deci legionarii erau clar nişte oameni cu intenţii foarte, foarte bune pentru ţară…

De ce le spun misogini acelor bătrâni pe care ar trebui să îi respect pentru vârsta lor şi firele lor albe, fiindcă îşi caracterizau cu dispreţ consoartele: ce ştiu ele decât să facă mâncare şi copii, la politică şi istorie de unde să se priceapă, noi însă ştim multe…

Reacţia Moscovei la declaraţia preşedintelui Băsescu făcută fără intenţii, doar judecând istoria trecută, o judecată cred eu nevinovată prin care afirma că Antonescu a procedat corect, acest lucru  spunea declaraţia de fapt, reacţia rusă a fost dură, aproape de neînţeles şi replica preşedintelui că URSS  nu mai există şi că azi sunt toate diferite de atunci mie mi s-a părut foarte binevenită. Declaraţia domnului preşedinte se referea doar la momentul trecerii Prutului de către armata română. Antonescu a fost o personalitate controversată spun unii istorici, a fost un patriot spun alţii, a fost un trădător spun unii, în opinia mea Antonescu a fost un om al timpului său, al epocii totalitarismelor, al naţionalismelor extremiste, al războiului.

Apreciez ideile referitoare la război scrise de Octavian Paler într-un capitol al cărţii pe care, cum vă spuneam, o citesc acum, nu vă dau multe indicii şi nici nu dau citate din carte cu trimiterea de cuviinţă cum se obişnuieşte în lucrările ştiinţifice care se respectă, voi scrie în acest stil semiliterar, semiştiinţific, stilul meu propriu şi poate foarte criticabil, fiindcă nu se încadrează în canoane, dar voi scrie…e o mare victorie când scrii ceea ce gândeşti fără teama cenzurii sau fără teama că fii tăi vor suferi în urma celor scrise de tine, ei nevinovaţi de toate gândurile tale, tu curajos fără rost într-o lume care se ascunde după vorbe frumos alese …

Ideile despre război, despre nazism ale lui Paler sunt clare, scrise atât de convingător, dezaprobare totală, neînţelegere a mecanismelor care au declanşat aceste războaie şi aceste doctrine, blamare a lor, repulsie până la greaţă aproape…

Prin frunzişul unuia dintre puţinii copaci care mai umbresc zilele noastre toride în parcul invadat de o biserică şi de o catedrală, prima deja funcţională, a două în construcţie, de câţiva ani buni aşteptând o Ană  să se sacrifice pentru a fi gata construcţia, prin acest anemic frunziş parcă aud o lume trecută, o lume de soldaţi, de victime, de regi şi de preşedinţi, de dictatori şi de democraţi, o lume care se repetă ca într-o roată a norocului învârtită  la nesfârşit şi care în scurte opriri arucă celui ce o rotea monştrii jucăriilor de pluş, ori de cauciuc negru şi dizgraţios…speranţele noastre de mai bine…

La Mamaia au loc festivaluri de care alegorice şi de alge care duhnesc la propriu a cadavru; poate că turiştilor nu le place, nici nouă localnicilor, dar nimic nu se va schimba decât dacă vor vrea cei care trebuie…

Suntem într-un perpetuu război cu noi înşine şi din prea multă delicateţe nu mai reacţionăm în niciun fel la această realitate crudă, privim doar algele cu miros de hoit, frunzişul anemic, bisericile, cimitirele, aberaţiile despre legionari şi despre trecut, şi gândim la omul religios în sensul dat de Eliade, nu la acela care merge la biserică să îi fie iertate păcatele: IARTĂ-MI, DOAMNE, TOATE PĂCATELE  AZI, CĂ MÂINE FAC ALTELE, nu la acela care cumpără indulgenţe,  gândim  la omul religios care toată viaţa sa se călăuzeşte după precepte morale, care face din divinitate  un concept viu şi parte integrantă din existenţa sa, la acel om religios care îşi respectă semenii ca pe el însuşi, care respectă natura ca pe divinitatea însăşi, acel om care ştie ce înseamnă război, atentate, poluare, conştiinţă, demnitate, generozitate, altruism…

Prof. de istorie Gigi STANCIU

Colegiul Naţional de Arte „Regina Maria”

Constanţa

 

Interviu cu Lucian Spiru IANCU

Posted by Gabriela Petcu On March - 14 - 2011

- s-a născut în data de 03.02.1940 la Botoşani

- în 1964 a absolvit I.A.T.C. “I.L. Caragiale” Bucureşti

- a interpretat numeroase roluri în teatru şi a jucat în peste 20 de filme pentru marele ecran şi de televiziune.

- a debutat la Teatrul  ,,M Eminescu “ Botoşani.

- apoi a fost actor al Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, unde a jucat în celebrele spectacole ale regizorului  Andrei Şerban : „Noaptea încurcăturilor” şi „Omul cel bun din Saciuan”

- în martie 1985 îmbarcat pe mineralierul Uricani, comandantul vaporului a fost Florentin Scaleţchi, au plecat, fără aprobare, către Turcia, către lumea liberă. Au ajuns în apele teritoriale ale Turciei, dar au fost prinşi cu ajutorul unei nave libaneze, care a anunţat paza de coastă.

- pentru acest fapt a fost condamnat la 20 ani de puşcărie.

  Am stat de vorbă o oră cu maestrul Iancu şi l-am ascultat cu mare drag. Are o voce blândă şi plăcută.

  Am aflat lucruri interesante din viaţa unui actor ce a fost greu încercat pe drumul presărat cu flori şi jar încins.

„Tinerii ar trebui să înveţe să respecte trecutul!”

Adalbert  GYURIS- Maestre Iancu pentru început aş dori să vă întreb de unde pasiunea pentru  actorie ?

 

Lucian Spiru  IANCU: - A fost în cazul meu un dat nativ personal ce l-am descoperit la momentul potrivit.Ţine de o trăsătură anume de a deveni ceva, în cazul meu actor. M-am prezentat la examen şi spre bucuria mea am reuşit. Acest dat personal a ieşit la suprafaţă şi s-a valorificat. Sunt bucuros că mi-am urmat chemarea. Pentru mine teatrul este a doua casă!

- Aţi debutat la teatrul ,,M.Eminescu” din Botoşani, credeţi că meseria de actor se poate face pe orice scenă ?

- Da, unul ce-şi iubeşte meseria nu ţine cont de loc pentru exercitarea ei. La Botoşani a fost un public mai bun decât în multe alte oraşe. A fost un oraş patriarhal cu mulţi evrei de la care ceilalţi au avut de învăţat. Chiar şi clădirea teatrului a fost superbă. Exista această apetenţă, lumea se ducea la teatru pentru că era singura posibilitate de a se întâlni, de distracţie şi de frumos. Era un public avid de teatru. Îmi aduc aminte cu mare drag de debutul meu la Botoşani. Aici am lucrat şi primul meu rol mare Cyrano din “Cyrano de Bergerac” de E. Rostand, o piesa superbă de altfel. Eram tânăr, venisem câţiva de la institut şi cucerisem oraşul. Era o plăcere să lucrez.

- Unde vă simţiţi mai bine, în faţa aparatului de filmat sau pe scenă ?

- Pe scenă mă simt mai bine. Am jucat la Botoşani, Piatra-Neamţ, Bucureşti şi Constanţa. Filmul consumă şi multă energie fizică. Ca exemplu am jucat în ,,Pintea” care s-a filmat în Maramureş. Am mers cu trenul de la Constanţa la Bucureşti. Apoi cu avionul până la Baia Mare. Mai departe cu un autobuz până pe Gutâi şi de acolo cu o sanie trasă de cai.

 

- Care a fost “nebunia” plecării din ţara cu un…vapor ?

- N-a fost deloc o nebunie. Toate se leagă, eu care am cultul libertăţii, m-am simţit întotdeauna întemniţat, ca într-o cămaşă de forţă. Eu am făcut atunci un gest de condamnare. Am fost director de teatru, membru de partid şi aşa m-au trecut pe listele de deputaţi pentru Marea Adunare Naţională. Am avut chiar întâlnire cu alegătorii. S-a întâmplat  într-o sala mare, afară era rece şi înauntru la fel. Eu ştiam că plec peste două zile şi de aceea le-am recitat “STROFE DE IARNĂ” o poezie de Topârceanu.
“Doamne, tu te ţii de glume?
Nu ne vezi mizeria?
Pentru ce-ai lăsat pe lume
Geruri ca-n Siberia?

…………………………………

Astă-noapte mi se pare
Gazda mea, Emilia,
S-a-ncălzit la lumânare
Cu toată familia!………”

 

     Cei din sală au rămas cu gura căscată. În poezie este vorba despre frigul şi mizeria care de fapt o îndură ei.

Activistul de partid care era cu noi s-a îngrozit şi era panicat. Ca să schimb registrul am făcut o invitaţie la teatru unde noi actorii ne vom încălzi cu aplauzele lor şi ei prin glumele noastre îşi vor descreţii frunţile.

       Peste două zile am plecat şi toată Constanţa vuia de cele întâmplate. În perioada aceea cred că mai mulţi trebuiau să facă gesturi asemănătoare.

 

- Care a fost cea mai grea perioadă din detenţie ?

- Detentia pentru mine a fost ca un film, eu fiind în rolul principal la propriu, din păcate. A existat o dedublare a personalităţii. Mizeriile materiale, frigul, lipsa de mâncare, cel de lânga mine care-şi făcea nevoile şi faptul că am stat într-o celulă de doi metri pe trei metri, toate acestea au amplificat durerea. Am stat o perioadă singur şi apoi la Aiud cu încă cinci persoane în celulă, trei paturi pe o parte şi trei pe partea cealaltă. Am stat şase luni legat în lanţuri la picioare şi mâini. Când mi s-a dat prima oară mâncarea într-un blid, am uitat că mâinile-mi sunt legate şi     mi-am răsturnat mâncarea pe burtă.

         În primele zile totul a fost aşa de interesant, n-aveam timp să sufăr efectiv. Impactul informaţional era aşa de puternic pentru mine care sunt o fire curioasă. Când am intrat în holul de la Poarta Albă, ne-au dezbrăcat, ne-au dat haine, mi-au tuns barba. Se întamplau multe lucruri noi, pe care nu le văzusem nici măcar în filme. Au venit cu nicovala şi mi-au pus lanţurile la mâini şi picioare cu nituri. Când am ajuns la Aiud peste câteva luni, aveam drept la pachet şi soţia mi-a trims printre altele o pereche de ghete. Când mi-am pus ghetele în picioare, ceva s-a întâmplat …nu s-au potrivit. La început n-am ştiut ce este, apoi am realizat că încălţămintea din puşcărie erau cu defecte, una mai înaltă cealaltă mai îngustă.

 Aşa că pot spune toată perioada a fost grea. Nu degeaba este proverbul : „Nu-i da, Doamne, românului câte poate să îndure!”

- Dintre cei care v-au înjurat şi umilit a venit cineva după 1989 să-şi ceară scuze pentru ce v-a făcut?

- Până în 1989 am fost director de teatru, un actor preţuit şi lumea mă iubea. În cercul meu de prieteni şi uneori chiar pe scenă îmi permiteam glume la adresa puterii şi regimului. Se dezvoltase un limbaj, se putea citi printre rânduri sau înţelege printre vorbe rostite şi prin gesturi. Ai spus ceva şi se înţelegea altceva. Era o atitudine.

          Mi-am văzut dosarul şi eram denumit obiectivul  “bărbosul”  sau “actorul”. În grup cei care am luptat împotriva comunismului şi împotriva dictatorului am fost denumiţi “balene sinucigaşe”.

          După detenţie imediat ce am ieşit, asupra mea s-au aruncat cu „pietre”. Imediat dupa 1990 “băieţii” s-au regrupat, având toate mijloacele şi au început să dea cu noroi în tot ce reprezenta un posibil lider de opinie. Am fost sunat la telefon şi mi s-au adus fel de fel de injurii la adresa mea. Prezenţa noastră, a celor care au fost împotriva comunismului a fost inconfortabilă oriunde şi poate că mai este….

- Ar trebui să se facă film după viaţa dumneavoastră, în care aţi putea interpreta chiar rolul dumneavoastră, ce spuneţi ?

 

- Dacă s-ar face un film după viaţa mea şi eu să interpretez chiar rolul de acum mi-ar face plăcere însă până la un punct care mi-ar da poate chiar anumite satisfacţii. Dumneavoastră folosiţi termenul ar trebui iar eu spun că era obligatoriu să se facă filme şi nu neapărat despre mine, sunt nenumărate cazuri de oameni care au luptat împotriva comunismului. Sunt numeroase personalităţi care ar putea să facă subiectul unor filme extraordinar de emoţionante puternice. Era obligaţia celor care în mod formal au condamnat comunismul. Preşedintele Băsescu în faţa unui parlament în “clocot” a citit declaraţia de condamnare a comunismului. Au fost de faţă presa străină, diplomaţii acreditaţi la noi în ţară, a fost invitat regele. Vadim Tudor şi o şleahtă de derbedei urlau şi strigau, era un vacarm de huiduieli împotriva acestui document aşa de important.

Aşa ne putem da seama cine sunt printre cei care conduc ţara şi dacă sunt aceştia interesaţi să facă un film împotriva comunismului şi implicit împotriva celor ce sunt acum la putere.

         Un asemenea film ar merge la sentimente şi emoţii de revoltă, dispreţ, ură şi chiar de dorinţa de răzbunare. Toate acestea ar face efectul unui film în susţinerea unei ideei,împotriva la ceva rău care nu mai trebuie să fie făcut. Ori noi observăm că în România după 1989, acum după atâţia ani că la televizor se proiectează filme de propagandă… comunistă. În concluzie nu există voinţa politică de condamnare reală a comunismului, o condamnare a celor care au fost torsionari, care au fost în eşalonul doi, activişti,s ecurişti şi care au pus mâna pe putere după revoluţie. Asta-i societatea în care trăim !

          Doamna Lucia Hossu – Longin face o treabă bună cu serialul “Memorialul durerii”. Felicitări !

Tinerii ar trebui să înveţe să respecte trecutul !

Să condamne ce s-a întâmplat. Nu avem dreptul să fim într-o poziţie echidistantă între călău şi victimă.

- Acum privind peste umăr aţi schimba ceva din viaţa dumneavoastră ?

- Nu ! Asta mi-a dat Dumnezeu,asta o duc !Mai târziu o să mă duc la EL şi o să-i spun că mi-am făcut datoria aşa cum am putut eu.Dacă puteam să fac mai mult aş fi făcut însă atât s-a putut… Mă bucur că am gustat din toate ce mi s-a oferit bune şi rele, frumoase şi grele.

 Actorul are o atitudine politică sau nu are,el trebuie să fie artist cetăţean.Actorul poartă tichia de nebun,el este nebunul de la curtea regelui.El are dreptul să spună adevărul chiar dacă uneori nu este pe placul regelui însă pentru asta nu este şi nu trebuie să fie omorât.

- România este departe de normalitate sau nu ?

- Este încă foarte departe de imaginea care ne-o făcusem noi cei care am stat în puşcărie despre viitorul acestei ţări. Noi am crezut că va fi mai bine, ca într-o ecuaţie matematică în care rezultatul se va schimba în bine. Din păcate nu s-a întâmplat aşa !

- Maestre Iancu, mulţumesc pentru că aţi acceptat să realizăm acest interviu !

       Vă doresc sănătate şi încă multe realizări în domeniul artei teatrale şi cinematografice.

      Cu mare bucurie a consemnat

                                              Adalbert  GYURIS

Scrisoare deschisa d-lui Traian Basescu

Posted by Stefan Strajer On January - 28 - 2011

Scrisoare deschisă d-lui preşedinte Traian Băsescu

Autor: Col.(r) Daniel-Horia ILIE 

Sunt colonel în rezervă Daniel-Horia ILIE. Am solicitat şi mi s-a aprobat ieşirea din rândul cadrelor active ale Armatei la sfârşitul lui februarie 2009, după o carieră militară de 28 ani, 5 luni şi 7 zile, dar intrând la liceul militar la 14 ani (cred că ştiţi că 4 ani de liceu militar nu se adună la vechime, deci eu nu am stat lângă fusta „mămicuţei“ mele până să termin măcar această forma de învăţământ)  şi adunând, datorită grupelor speciale de muncă (cred că ştiţi şi că asta înseamnă muncă în condiţii nu tocmai uşoare, adică nu la birou şi nu în buricul târgului) încă 8 ani, 8 luni şi 20 zile. Adică în total 37 ani, 4 luni şi 3 zile, rotunjiţi la 37 ani. Sunt decorat cu „Virtutea Aeronautică“ în grad de cavaler şi în grad de ofiţer şi cu „Meritul Militar“ clasa I de preşedinţii României, inclusiv de dumneavoastră. Deşi am îndurat umilinţă impusă de Guvernul României şi am depus documentele pentru recalcularea pensiei, din care evident, lipsesc 62 de luni (ca şi cum eu aş fi dezertat), nu am primit încă decizia de pensie, deci nu ştiu dacă pensia mea va creşte sau va fi diminuată. Ce pensie am primit în ianuarie? O suma reprezentând 41 la sută din suma primită în decembrie 2010.

Va scriu abia acum pentru ca am asteptat, recunosc cu o speranta care s-a dovedit, din păcate, deşartă, să interveniţi şi să readuceţi ordinea în haosul creat de slujitorii dumneavoastră prea-supuşi, „domnii“ Emil Boc şi Gabriel Oprea, în domeniul pensiilor militare.

Am să fiu scurt şi la obiect, pentru că sunt militar şi politicos, din respect pentru instituţia prezidenţială,  considerând în acelaşi timp că, deşi nu meritaţi să ocupaţi fotoliul respectiv, sunteţi obligat să mă ascultaţi. De ce să mă ascultaţi? Pentru că sunteţi, la fel ca şi mine, cetăţean al României, dar care spre deosebire de mine, sunteţi plătit pentru a vă îndeplini atribuţiile şi din impozitele pe care le plătesc eu din pensia mea „nesimţită“.

În primul rând, doresc să vă spun că nu sunt aliniat politic, că nu sunt afiliat la nici un sindicat şi că nu sunt  manipulat nici de „moguli“ şi nici de Opoziţie: am învăţat nu numai să mă feresc pe mine, dar şi pe alţii de manipulare şi, de aceea, înţeleg perfect manevrele dumneavoastră şi ale guvernului de a ridica românii împotriva românilor, pentru ca între alte funcţii, am fost la un moment dat ofiţer 2 cu contracararea acţiunilor de război psihologic ale adversarului! Vă spun asta pentru a vă asigura că cel care vă scrie o face doar pentru că se simte umilit, dezonorat, minţit cu neruşinare, supus încercărilor de manipulare şi prostire de către instituţiile statului prizoniere în mâinile unor neaveniţi, îngrijorat de soarta sa şi a ţării şi, îngrozitor de trist, fără speranţa de mai bine. Deci nu fac jocul nu ştiu cui, nu servesc cine ştie ce interese oculte şi nu vreau să atentez la suveranitatea statului, la liniştea sa internă sau la democraţia constituţională (la a cărei instituire eu am ajutat, iar dumneavoastră nu).

În al doilea rând, doresc să vă spun că dumneavoastră sunteţi cel care minţiţi în faţă poporul român atunci când spuneţi că militarii care au trecut în rezervă începând cu 1998 până în 2009 au trecut în rezervă pentru că au vrut ei. Nu, domnule preşedinte! În majoritatea lor covârşitoare, au trecut în rezervă pentru că au fost daţi afară, pentru că ţara le-a cerut-o şi, în condiţiile create de ţara lor, chiar dacă au făcut rapoarte pentru că aşa le-au spus cadriştii să facă: dacă nu făceau rapoarte, ar fi fost daţi afară oricum, pierzând, însă – vă citez – şi „miliardul“; însă, atenţie, nu uitaţi că şi alte categorii profesionale au primit salarii compensatorii, poate nu la fel de consistente, dar tot pe acolo. Şi nu vă spun asta din auzite. Am fost comandantul a trei unităţi desfiinţate (pentru ştiinţa dvs., am şi înfiinţat două) şi am lucrat un an în compartimentul personal şi mobilizare al unei divizii aeriene în plină reformă a organismului militar. Am văzut, domnule preşedinte, privirea din ochii subordonaţilor şi colegilor mei când le-am adus la cunoştinţă ordinele de desfiinţare, am simţit la unii teama, iar la alţii deznădejdea că erau aruncaţi pe drumuri, la 40 de ani, cu familiile lor, cu o pensie mică şi, mulţumim „Măriei sale Poporul Român“, cu o speranţa slabă – soldele compensatorii (ce să facă cu ele mai întâi – să mănânce ei şi ai lor mâine, să intre în lumea afacerilor pe care nu o cunosc pentru că nu au lucrat în întreprinderile de comerţ exterior ale statului comunist sau la reprezentantele sale comerciale de aiurea, pentru că atunci când alţii făceau afaceri, bişniţă în port sau taximetrie, ei erau de strajă, şi asta până când, până când, în sfârşit, găsindu-şi o slujbă la vreo primărie sau vreo şcoală din cine ştie care cătun, au venit „înţelepţii“ P.D.L. care au interzis cumulul pensiei cu salariul!). Am văzut lacrimile din ochii lor la festivităţile de desfiinţare a unităţilor de care erau mândri pentru că acolo era munca, viaţa, sănătatea, chinul şi bucuria lor (pot să vă ofer casete video ca probe) şi i-am condus şi i-am stimat, înţeles şi iubit atunci când au tăiat ceea ce cu mâinile lor construiseră. Când şi-au dărâmat cu mâinile lor visele şi viitorul, intuind parcă ceea ce avea să li se întâmple: să ajungă nişte „asistaţi social“. Ce a făcut societatea pentru cei antrenaţi să ucidă şi pregătiţi să moară pentru ţară şi poporul lor în momentul în care li s-a spus că nu mai este nevoie de serviciile lor şi s-au întors printre civili?! Asistenţă psihologică pentru reintegrare? Nu! Reconversie profesională? Nu! Le-a dat o pensie şi salarii compensatorii şi ei au înţeles că atât se poate, şi-au înghiţit şi amărăciunea şi frustrarea, şi-au luat soarta în mâini şi au plecat. Mai sunt cei care au ieşit la cerere, dar care prin plecarea lor au lăsat loc altora care ar fi trebuit să plece. Aceştia au fost poate cei mai valoroşi specialişti ai organismului militar, care, sătui de lefuri proaste, de desconsiderarea societăţii ale cărei valori s-au întors cu susul în jos, ale căror idei şi principii au fost călcate în picioare de şefii lor limitaţi intelectual şi politic, fără coloană vertebrală şi fără valoare, dar promovaţi în funcţiile lor tocmai de aceea şi care, pierzând orice speranţă de mai bine, au plecat, având sau nu o alternativă în viaţa civilă. Pe aici, pe undeva, sunt şi eu. Am plecat din două motive: 1) pentru că am fost operat de două ori pe coloana vertebrală şi am câteva şuruburi în ea ca să ţină (cred că intuiţi că cei, hai să spunem, numai 32 de ani efectiv în uniformă au contribuit şi ei cu ceva la asta, nu?) şi 2) fiindcă, asemenea colegilor mei, eram scârbit de bătaia de joc faţă de organismul militar, manifestată în primul rând de clasa politică, prin bugete din ce în ce mai proaste, insensibilă la necesitatea de reformare profundă a organismului militar (chiar dacă necesitatea respectivă se transformase în planuri negociate la sânge cu aliaţii noştri din N.A.T.O. şi, ulterior, asumate de noi, militarii, dar şi de ei, politicienii) şi, în al doilea rând, sătul de lipsa de valoare şi servilismul politic a unei părţi dintre cei care erau chemaţi să ne reprezinte, să ne conducă, să apere interesele instituţiei şi ale slujitorilor ei (nu pe ale lor) şi să se bată pentru ele (aş!). Şi nu „am întins mâna la miliard“, aşa cum nu au întins mâna nici unii dintre noi. Ni s-a aplicat legea, domnule preşedinte! Legea în vigoare la momentul respectiv, o lege pe care nu noi am iniţiat-o, nu noi am aprobat-o şi nu noi am promulgat-o! Nu am fost şi nu suntem milogii nimănui, domnule preşedinte, şi pentru umilinţa la care ne-aţi supus nu numai pe noi rezerviştii, dar, prin noi şi prin legea pensiilor în care militarii sunt neica-nimeni, inclusiv pe cei activi, ar trebui, măcar, să ieşiţi în fata naţiunii şi să vă cereţi iertare, dacă nu chiar, într-un gest de supremă înţelepciune şi de bun simţ, să demisionaţi. Da! Aţi greşit grav faţă de noi, o parte din cetăţenii României, care plăteşte şi salariul dumneavoastră şi al „şefului mafiei personale a lui Adrian Nastase“.

Şi mai este o categorie. Cea a oamenilor fără valoare pentru Armată (beţivi, indisciplinaţi şi/sau proşti). Rebuturi pe care le are fiecare subsistem al societăţii, nu numai Armata sau Jandarmeria sau Poliţia. Şi care au plecat şi ei, beneficiind unii de pensie şi de salarii compensatorii. Da, se mai fac greşeli. Unele se plătesc, altele nu, dar şi dumneavoastră spuneaţi că sistemul este imperfect. Şi aş mai include la acest capitol jigodiile. Adică unele persoane neapărat din conducerea „ministerelor militarizate“ şi structurilor subordonate, pe care alaltăieri le-am văzut în uniformă, iar ieri în civil, dar ocupând, uneori, chiar acelaşi birou luxos şi, cu siguranţă, având în cont „miliardul“. Pe ăştia, făcuţi, evident, de clasa politică sau, măcar, cu ştiinţa ei, nu i-a mai amintit nimeni. Dar noi nu uităm şi mai ştim şi că acesta a fost unul dintre motivele pentru apariţia legii care interzice cumulul pensiei cu salariul. Şi iată un alt exemplu de cum, pentru a stopa un abuz, s-a lovit în pensionarul militar cu 1.500 lei pensie, care, învăţând copiii istorie la Cuca-Măcăii, a fost obligat să plece acasă sau în străinătate, la cules căpşuni, şi să renunţe la cei, să zicem, 500 lei în plus pe munca lui.

În al treilea rând, nu pot să înţeleg cum dumneavoastră, cel chemat să lucreze pentru unitatea poporului român şi cel care clamează că o face (a se vedea discursul dvs., de azi, de la Iaşi) poate să încerce să semene vrajba între rezervişti, între militarii activi şi rezervişti, între militari şi societatea civilă şi mă opresc aici nu pentru că nu mai sunt astfel de situaţii, dar cred că este suficient şi nici nu vreau să lărgesc sfera discuţiei. Uneori, şi este trist, chiar prea des, aveţi succes. Pentru moment, nu pot decât să sper că, în ceea ce ne priveşte pe noi militarii, nu o să reuşiţi.

În al patrulea rând, ultimul şi este şi unicul punct în afara problematicii militare, dar pe care, ca cetăţean, îmi permit să vi-l semnalez, invocaţi – ca sursă a nenorocirilor care lovesc poporul român – criza şi, ca una dintre modalităţile de a depăşi dificultăţile, solidaritatea socială. O să vă mire, dar sunt de acord, domnule preşedinte! Cu toate acestea, nu mă voi alinia unui efort care înseamnă că eu, un cetăţean oarecare, să mă solidarizez, iar alţii nu. Nu pot să fiu de acord să se solidarizeze numai bugetarii, angajaţii firmelor cu capital privat şi pensionarii, asistaţii sociali, „mămicuţele şi bebeluşii“. Aş vrea să văd că se solidarizează şi datornicii cu T.V.A.-ul la stat, cei care nu plătesc contribuţiile la fondul de asigurări sociale (fondul de unde se plătesc pensiile), cei vinovaţi de infracţiuni economice, patronii/angajatorii din privat, toţi cei pe care statul se face că nu-i vede că nu plătesc impozite de nici un fel. Aş vrea să văd că statul poate să diminueze contrabanda, frauda şi furtul şi încă atâtea altele. Unde este dreptatea în România, domnule preşedinte?

Închei aici cu părerea de rău că aţi mai ratat o ocazie (comunicatul dvs. din seara zilei de 23 ianuarie) de a fi un adevărat comandant pentru militari şi un adevărat preşedinte pentru poporul sau. Acolo unde am sperat că vom găsi înţelepciunea şi dreptatea, nu am găsit decât umilinţă, dezbinarea şi lipsa de soluţii în problema fundamentală a apărării demnităţii şi onoarei militare, principiilor fundamentale de drept şi unităţii naţiunii. Păcat! 

Pentru că protocolul îmi impune, dar fără să vreţi să ştiţi ce este în sufletul meu,

Am onoarea să vă salut, domnule preşedinte!
Colonel (r.) Daniel-Horia ILIE 

24 ianuarie 2011, Constanţa

P.S. Pentru că ne-aţi umilit public, aceasta scrisoare este, la rândul ei, o scrisoare deschisă. A fost trimisă, iniţial, pe adresele: traianbasescu@presidency.ro, mihai.gadea@antena3.ro, victor.ciutacu@jurnalul.ro, drp@mapn.ro, tvr1@tvr.ro, dar nu a fost semnalată de nici unul dintre cei din presă, la care s-a apelat.

N. Red. „Scrisoarea deschisă“ a fost preluată de către colonel (r.) Vasile Zărnescu, de pe http://scmdfiliala1constanta.blogspot.com/2011/01/scrisoare-deschisa-adresata.html, cu acordul autorului.

România văzută dinăuntru și din afară

Posted by Stefan Strajer On January - 19 - 2011

România văzută dinăuntru și din afară

Radu Mihalcea (Chicago,USA)

Acum doi ani 70.000 de voturi în favoarea Președintelui Băsescu, exprimate în diaspora, au determinat rămânerea acestuia pe post, pentru a doua legislatură. Un bun prieten din ţară nu mi-a iertat-o luni de zile: “Mulţumită ţie  îl avem din nou pe ăsta președinte!” cu toate că eu nu am drept de vot și…n-am votat nici cu Băsescu… nici impotriva lui. Însă și eu am gândit la fel ca mulţi din diaspora: “Se pare că Băsescu este răul cel mai mic, îi dăm lui votul nostru!” Cine are – sau a avut – dreptate? Colegul meu din ţară sau românii din diaspora?

Acelaș coleg și prieten mi-a dezvăluit preferinţele lui politice: “Antonescu este cel mai capabil politician român actual!”…”Nimic de zis…”, m-am gândit eu în necunoștinţă de cauză, “…dacă prietenul meu din România zice așa…așa o fi!” Dar eu…am exprimat numai o rugăminte, una mică: “Măi, trimite-mi și mie programul partidului lui!” …și am așteptat să citesc programul celui mai capabil om politic… Aștept și astăzi… Au trecut mai mult de șase luni de zile…Un partid politic fără program…? Mai are dreptate prietenul meu? Sau nu?

Dar…ce părere ciudată am eu, ăsta…cel din afară! Auzi: să cer programul partidului!!

Dar ce diferenţe între punctele de vedere ale celor din ţară și din afară!

În urmă cu vre-o 10 ani am auzit că la un teatru din Germania se juca o piesă în care juca un actor român, Dan Puric. Am reţinut bilete telefonic, m-am suit în mașina și am mers 200 Km să vad piesa – extraordinară prestaţia lui Puric!! – pe urmă am mai mers 200 de km ca să ajung acasă unde am ajuns obosit târziu după miezul nopţii…A meritat, ce a făcut Puric a fost genial! De atunci, pentru mine numele Puric a fost  sinonim cu extraordinar…până ce am aflat de curând că Puric încearcă să găsească și să ofere o soluţie pentru problemele României…Soluţia lui constă pe de o parte în rugăciuni, pe de altă parte în blesteme la adresa președintelui Băsescu și încă pe de altă parte în relansarea economiei tradiţionale ţărănești…O fi chiar așa de simplu? O fi soluţia aceasta – România să se întoarcă, cu ajutorul lui Dumnezeu, la o economie agricolă – atât de eficace? Poate duce asta la ceva bun pentru omul din România? …Sunt destui români care citesc cu interes ceea ce publică Puric.

Pentru locuitorii ţării în care actorul Puric a fost atât de apreciat – Germania – așa ceva ar fi greu de înţeles! Ei ar spune că Puric, în căutarea binelui, s-a rătăcit… puţin, pe alte tărâmuri, prea sus! Așa ar gândi probabil cineva din afară. Ce deosebire de puncte de vedere!

Eu stau de o parte – în afara ţării – și mă uit la frământările îngrozitoare ale conaţionalilor mei, la soarta lor deloc ușoară…Dar și mai apăsătoare mi se pare lipsa unei orientări, a unei perspective…Aș putea spune că este vorba de o dezorientare totală a celor mai mulţi cetăţeni ai naţiunii române…Este vorba de disperarea lor în faţa sărăciei lucii cu care sunt confruntaţi foarte mulţi…O soluţie generală, rapidă și valabilă pentru 20 de milioane de oameni nu am… De fapt…nici nu există: ceea ce nu s-a făcut în 20 de ani nu se poate recupera într-un timp mai scurt decât tot atât…Dacă se mai pun la socoteală și ultimii ani de dictatură … atunci sunt peste 30 de ani necesari ca România să recupereze handicapul faţă de ţările europene avansate…Asta este o viaţă de om!! Tristă perspectivă pentru cei care n-au o altă soluţie!

Poate că ar fi bine să ajut să facem mai întâi puţină ordine? Poate aș putea să le pun la dispoziţie câteva idei?

“Ideile aparţin idioţilor” îmi aduc aminte din copilărie…STOP!! Nu este adevărat! Cu asta trebuie început!

Ideile sunt materia primă din care se pot produce soluţii și de aceea sunt extrem de importante în evoluţia unei persoane, a unei naţiuni! Dar nu toate ideile au această calitate – vezi ideile actorului Puric! – ci numai cele care sunt în concordanţă cu conceptele de viaţă ale altora, ale celor care au succes în viaţă! Dacă analizăm la nivelul României…atunci ideile altor naţiuni de succes – cum ar fi Germania sau Franţa – sunt cele care trebuiesc puse pe masă și analizate! Așa se ajunge imediat la refuzul acestor ţări de a primi România în Schenghen…Despre asta am scris într-un articol săptămâna trecută, dar acum aș vrea să încep dintr-un alt loc, să consider un alt punct de vedere…

Libertatea cuvântului

Să ne întoarcem în gând în urmă cu 20 de ani…La vremea aceea Ceaușescu fusese tocmai executat și poporul român, care timp de decenii n-a avut voie să spună decât “Trăiască conducătorul cel mai iubit…!” a primit dreptul să spună tot ce vrea! Deosebirea a fost imensă, dar din aceasta nu a rezultat nici după 20 de ani un salt calitativ substanţial fiindcă nimeni n-a atras masiv atenţia că – dacă vrei să nu pierzi vremea – trebuie să înveţi din experienţa altora! Proverbul respectiv există și în limba română însă dorinţa de a spune ceva – indiferent ce! – a fost și mai este atât de mare încât…s-a ajuns la situaţia de astăzi: există o grămadă de publicaţii, există o mulţime de autori, există o multitudine de păreri și între timp a apărut și o cacofonie – aproape de nesuportat – a limbajului…dar nu există o soluţie, nu există un concept! Numai foarte, foarte puţini au învăţat din experienţa altora!

Privind din interiorul României…este minunat că acum poţi să spui ce vrei cui vrei și când vrei…”Asta este democraţie!! Am așteptat-o atâţia ani!” spun mulţi români. 

Privind din exteriorul României…situaţia este diferită: nici-una dintre democraţiile vesteuropene – bine stabilite, verificate în timp și cu cetăţeni mulţumiţi cu regimul democratic al ţărilor lor și care mai și constituie un exemplu pentru România – nu permit să spui ce vrei cui vrei și când vrei! Nici vorbă! În primul rând trebuie respectat rangul politic, pe urmă vârsta, gradul academic…pe urmă limbajul trebuie să fie respectuos…iar ceea ce are de spus cineva trebuie să fie relevant pentru persoana căreia îi este adresat mesajul! Altfel…sau nu primește cuvântul sau ce spune…nu este băgat în seamă!

“Şi asta se mai cheamă democraţie?!!” ar întreba unul dintre autorii din ziarele românești pe care-l citez acum când scrie: “Băsescu, călăul democraţiei românești! Escroc, incult și beţiv, înconjurat de interlopi, interloape, ţoape și falși intelectuali…” Da, democraţia, libertatea cuvântului – în varianta occidentală, practicată în toată lumea – nu înseamnă o înșiruire necontrolată de invective… Dacă anumite ziare românești folosesc o altă variantă a democraţiei – varianta românească – atunci vest europenii  și americanii vor spune că românii nu au ajuns la nivelul lor de înţelegere… că au rămas undeva în urmă, au rămas de căruţă…Vor mai spune că cei 20 de ani de la împușcarea lui Ceaușescu nu le-au folosit la nimic…

Aprecierea nu va rămâne limitată la ziarele respective ci se va răsfrânge asupra întregului popor român… De aceea invectivele ar trebui să dispară mai întâi din ziare… pe urmă vor dispare și din limbajul curent iar mai târziu… se va schimba și părerea străinilor despre România!

Nu am nici-o simpatie deosebită pentru Băsescu, dar am o simpatie teribilă pentru ceea ce ar trebui să fie naţiunea română în mijlocul naţiunilor europene… De aceea mă uit cu tristeţe la textul de mai sus și-mi spun: nu cumva ar trebui început de aici? Haideţi să facem un prim pas și să vedem cel puţin dacă adjectivele de mai sus reflectă realitatea… Să luăm “incult” și să verificăm în Google: acolo găsim că Băsescu a absolvit Facultatea de Navigaţie a Institutului de Marină din Constanţa. Aceasta echivalează aproximativ cu o diplomă de inginer iar un inginer… nu face parte dintre inculţii României!  A mai absolvit Cursurile Avansate de Management in Transportul Maritim organizate de Academia Norvegiană…Asta ar fi probabil un fel de MBA în marinărie, făcut în străinătate…Nu, o persoană cu un MBA în străinătate …nu este un incult: autorul greșește masiv!   Mai mult decât atât: autorul dezinformează masiv!!

De ce oare? Ce urmărește?

Treaba lui! Nu este important să aflăm ce urmărește autorul articolului, este mai important să aflăm ce gândesc alţii despre naţiunea română când citesc așa ceva, acesta era ţelul analizei de faţă.

Intern, în mediul românesc, textul de mai sus este acceptat: n-am văzut nici un protest la adresa lui.

Privit din afară, de un vesteuropean, textul plin de invective nu este înţeles în nici un caz ca un atac la adresa Președintelui României Traian Băsescu. Nu! Nici nu este băgat în seamă în acest sens ci…este luat în considerare pentru a demonstra diferenţa imensă care există între înţelegerea occidentală a democraţiei și felul în care aceasta este înţeleasă în România. Încă mai simplu exprimat…este justificarea pentru  neprimirea României în…poate nu în Schenghen fiindcă nu are legătură directă cu Schenghen-ul ci…în alte foruri europene. “Românii…mai au mult până să ajungă la nivelul nostru!” vor spune nemţii sau francezii și vor dirija investiţiile – și atenţia  – lor către Ungaria, Lituania sau Slovenia…nu către România.

Rămâne  Președintele statului Român, Traian Băsescu…Pentru jumătate din populaţia română el este

“…călăul democraţiei românești! Escroc, incult și beţiv…” Cealaltă jumătate a populaţiei nu-l vede și nu-l apreciază a fi așa, ca dovadă că i-a acordat votul…Cum îl vede străinătatea?

Pentru Presedintele Franţei Sarcozy și pentru cancelarul german Merkel, Băsescu este colegul care îndeplinește funcţia de Președinte al României în a doua legislatură, după ce a supravieţuit o încercare de îndepărtare din funcţie în prima legislatură: deci este o personalitate politică verificată pe plan intern în divergenţe politice dificile. Băsescu  este partenerul lor de discuţii și prin urmare garantul că  politica UE este realizată și în România. În favoarea lui Băsescu pledează și faptul că partidele de opoziţie nu sunt în stare să ofere nici-un fel de program politic ci se străduie numai să-l înlăture: asta nu este înţeles ca o necesitate ca Președintele României să fie înlăturat din funcţie ci este înţeles ca o dovadă că Băsescu a reușit să mobilizeze toate forţele și conceptele politice existente în România. În afara de ce spune sau reprezintă el…nu există nici-un concept politic! Ca urmare, Băsescu este văzut drept omul potrivit la locul potrivit la timpul potrivit!

Surprinzător, nu? Ce diferenţă imensă  între unele păreri exprimate cu vehemenţă în unele ziare românești  și felul în care este văzut Băsescu din exterior! Poate că românii din interior ar trebui să analizeze și să considere părerea celor din exteriorul României, din cadrul UE? A acelora care conduc UE, care conduc lumea?

Poate că ar trebui să folosească într-un cu totul alt mod acest cadou imens al democratizării ţării, libertatea cuvântului?

Controlul de calitate al textelor “bune de tipar”

Cine ar trebui să asigure controlul de calitate al articolelor trimise spre publicare?

Îmi aduc aminte ce mi s-a întâmplat când am trimis primul meu articol de două pagini la ziarul german Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ): au publicat 15 rânduri din el, cu toate că nu conţinea nici-o invectivă la adresa nimănui… A fost asta cenzură? Nu am gândit așa!…A fost mai curând o dovadă de respect la adresa cititorilor, care aveau – probabil – un nivel de cunoștinţe și un interes diferit de al meu și pentru care cele 15 rânduri au fost suficiente!

Cel care a stabilit aceasta a fost redactorul paginii respective: FAZ este un concern de presă imens, renumit ca unul dintre cele mai bune în Germania. Pentru a garanta calitatea ireproșabilă a fiecărui număr, a fiecărui articol, fiecare pagină – sau grup de pagini – are un redactor responsabil care…răspunde cu capul lui pentru fiecare rând publicat. Sunt oameni cu studii de specialitate, de foarte înaltă calificare, aleși într-un process de selecţie care durează ani…și sunt plătiţi…dumnezeește! Plata vine în urma calităţii ireproșabile a publicaţiei a calităţii care este atât de înaltă încât stabilește linii de ghidare în domeniul respectiv – politic, tehnic sau economic – în toată ţara. Unii dintre redactori sunt solicitaţi să trecă în industrie sau în politică, ca purtători de cuvânt sau ca manageri superiori… Activitatea publicistică creează elita societăţii!

Desigur că în diaspora română situaţia este complect diferită: jurnaliștii sunt – în marea majoritate – calificaţi în alte meserii decât în cea…jurnalistică! Jurnaliștii fac aceasta meserie cu plăcere…dar fără bani, sau cu numai prea puţini bani…Calitatea limbajului folosit în general este acceptabilă, nu seamănă de loc cu citatul de mai sus…Nici propietarii ziarelor – cei care decid ce și cum apare – nu au o calificare asemănătoare celor de la FAZ… Mai rămâne calitatea informaţiei…pentru care cei care publică în ziarele românești sunt calificaţi… la locul de muncă.

Toate cele de mai sus sunt adevărate, greutăţile pe care le întâmpină propietarii ziarelor – cel puţin în diasporă – sunt imense și sunt și cunoscute dar…aceasta nu poate fi o scuză pentru ceea ce cititorul român are dreptul să aștepte: calitatea ireproșabilă a informaţiilor difuzate, calitate măsurată atât în alegera informaţiilor, în exactitatea relatării faptelor cât și în limbajul folosit!

S-ar putea  mai bine? Ar merita cititorul din ţară și cel din diaspora română o presă calitativ superioară?

Pregătirea continuă

Desigur că se poate! Americanii au inventat de mult și aplică aceasta la locurile de muncă din industrie:   “continuing education”; europenii au formulat principiul “A învăţa o viaţă întreagă!” și o și practică cu insistenţă…ba chiar Lenin a descoperit aceasta și a formulat acum 90 de ani: “Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!” “Mai este valabil un dicton comunist în zilele noastre?”…ar întreba cineva care ar vrea să pună o întrebare “încuietoare”… Răspunsul este foarte simplu: nu te obligă nimeni să faci ceva dar… dacă nu faci… mâine se va găsi unul care a făcut asta – ce se cere – într-un mod consecvent…și care te va înlocui! Este un fel de activitate voluntară …care însă devine obligatorie dacă vrei să-ţi păstrezi locul de muncă…Şi asta se cheamă … democraţie 100%! Obligaţia… acceptată voluntar!

Şi iarăși întâlnim paradoxul acesta al democraţiei, al diferenţei între felul în care se înţelege ceva în România și în exteriorul României, de felul în care înţeleg ceva românii și cei care aparţin unei alte naţiuni. Într-o democraţie nu există nimic obligatoriu, poţi să faci ce vrei…dar dacă nu faci ce trebuie …”te ia mama dracului!” dacă îmi permiteţi să exprim situaţia în clar text românesc…Adică…rămâi fără serviciu, rămâi în urmă, rămâi dator vândut…rămâi…așa cum a rămas România la ora actuală. În România s-a perceput numai prima faţa a medaliei: poţi să faci și să zici ce vrei! Însă…dacă te uiţi bine și pe faţa a doua…care este mult mai importantă decât prima și a început deja să fie aplicată…atunci… vezi Schenghen! Neprimirea în Shenghen este o consecinţă directă a acestei priviri selective, “chioare” dacă vreţi mai clar: numai drepturi dar fără obligaţii!…Şi-a dorit cineva asta? Sunt sigur că nu și-a dorit nimeni…numai că foarte mulţi au acţionat și acţionează într-un fel care nu corespunde cu așteptările democratice ale mediului european…

În ce ar consta această “educaţie continuă” a cetăţeanului român, a membrilor diasporei, a ziariștilor români din ţară și din strainatate?

Păi…în primul rând…în știinţe politice!

“Iarăși marxism??!” aud întrebarea neformulată a unui interlocutor imaginar…”Da, desigur!” aș spune eu”…”Dar nu numai!”

De câtva timp urmăresc cu mai multă atenţie presa română de pretutindeni și sunt deadreptul uluit de nivelul politic extrem de scăzut al materialelor publicate (cu câteva excepţii, desigur!)…Prin nivel politic nu se înţelege numai modul de analiză a activităţii politice a guvernelor – asta este politică înaltă, aproape neanalizată în presa română – ci însăși modul de abordare al problemelor zilnice: și aceasta este “politică” (la scară mică, desigur) și asta se poate citi în cursurile de “știinţe politice”. Din lipsa acestor cunoștinţe rezultă o lipsă de progres în tratarea problemelor zilnice, rezultă neînţelegeri, soluţii neadecvate, confuzii…Desigur că cu timpul, după decenii, participanţii români vor căpăta experienţă și vor ajunge la nivelul de înţelegere existent astăzi în SUA și în UE… Dar … după cum se știe: cine vrea să progreseze repede…învaţă din experienţa altora!

În SUA, în Europa chiar și în ţară există un volum uriaș de literatură politică de excelentă calitate, complect ignorată atât în România  cât și de către jurnaliștii români din diaspora…Ce și cum funcţionează în politica și în economia SUA și în cea mondială este analizat în profunzime, din mai multe puncte de vedere, stă la baza multor articole din ziarele europene și americane…numai (că mulţi dintre) jurnaliștii români trec pe lângă acestea ca și cum n-ar exista…Mulţi dintre cei care publică în ziare inventează conceptele lor proprii pe care le expun cu convingere (De exemplu: citește-l pe Dan Puric!)…dar acestea nu se bazează decât pe simţăminte și nu pe o analiză știinţifică…și nu pot fi aplicate. Autorii rămân izolaţi în experienţa lor, cititorii se orientează eventual după aceste păreri și rămân și ei izolaţi și blocaţi, fără înţelegerea necesară pentru ceea ce se întâmplă în jur, România bate pasul pe loc…Deci: știinţe politice!

Marketingul reprezintă 75% din ceea ce se întâmplă în SUA și în lume…Cunoștinţe de marketing occidental nu au fost disponibile în România…Psihologie, asigurarea calităţii, practica ziaristică…sunt tot atâtea obiecte de studiu la universităţile americane sau europene, sunt expuse în nenumărate cărţi care se găsesc și în bibliotecile din ţară: le-ar fi foarte folositoare jurnaliștilor români din ţară și din diaspora.

Vor – nu – vor, jurnaliștii creează sau influenţează masiv opinia publică de oriunde. Pentru a o influenţa în bine, pentru a o înţelege și pentru a-i oferi explicaţiile de care are nevoie, jurnaliștii  trebuie să fie în frunte, trebuie să aibă un nivel de cunoștinţe și de înţelegere mult deasupra celui al cititorului. ACEST NIVEL TREBUIE MAI  ÎNTÂI DOBÂNDIT !

Dacă se ia în mână un manual de ziaristica se întâlnește chiar pe primele pagini o realitate surpinzătoare: ziaristica precizează – contrar părerii generalizate printre jurnaliștii români – că nu orice cuvânt scris este demn de publicare! Poate că ar fi util ca ziarele românești să înceapă să se orienteze după regulile EU sau după cele americane – există un cod al eticii ziaristilor americani și există un cod etic al ziariștilor europeni – și să le aplice cu consecvenţă. Ceea ce se va schimba în bine este calitatea informaţiilor către publicul românesc; de aici va apare o schimbare a înţelegerii realităţii de către publicul românesc…De aici începe adaptarea la mediul în care trăiesc românii în lume: de aici începe alinierea României și a românilor la celelalte ţări și naţiuni dezvoltate… N-ar fi bine să fie așa?

Retrospectivă…spre viitor

Dacă ne întoarcem la Dan Puric, un om de geniu mutat în tribun politic…am putea spune că experienţa căpătată de el pe scenă nu duce la găsirea unei soluţii pentru multiplele probleme ale poporului român…Duce mai curând la confuzie. Ceea ce trebuie făcut este altceva decât a te ruga: trebuie înţeles cum funcţionează sistemul politico-economic  românesc și cel european, care sunt diferenţele între ele, trebuie stabilit  ce ar trebui să facă România și poporul român pentru a fi acceptat fără reserve ca partener al naţiunilor occidentale…și… trebuie mers consecvent pe drumul respectiv! Genialului actor Puric îi  lipsesc cunoștinţele de specialitate pentru a se putea pronunţa asupra evenimentelor politice și economice, îi lipsește maturitatea politică necesară pentru a conduce poporul român spre mai bine…Patriotism, dragoste de ţară, românism…nu sunt de ajuns! CUNOŞTINŢELE  DE  SPECIALITATE  SUNT  IMPERIOS  NECESARE! Acelaș lucru se poate spune despre foarte mulţi dintre cei care contribuie ca ziarele să apară zilnic…

“Maturitate politică”? vor ridica din sprâncene unii dintre cititori: “Ăsta este un termen comunist!”

O fi…Numai că maturitatea politică:

a)      este necesară și în democraţie

b)      are în democraţie un alt conţinut decât în comunism.

Dar de necesitatea maturităţii politice nu scapă nimeni, nici chiar autorul articolului citat mai sus! Înlocuirea conceptelor prin invective nu denotă prezenţa maturităţii de nici-un fel, nu numai a celei politice.

Cunoștinţele de specialitate sunt imperios necesare…dar…tot nu sunt suficiente pentru a putea înţelege și comenta  competent fenomenul politic la nivel de guvern sau de președinte al unei ţări! Este necesară experienţa în aplicarea acestor cunoștinţelor  politice, este necesară confruntarea cu realitatea responsabilităţii multiple și simultane – faţă de cetăţeni, faţă de partidul de care aparţii sau pe care îl simpatizezi, faţă de legile statului în care trăiești, faţă de procesele complexe în urma cărora se ajunge la o decizie politică, faţă de responsabilităţile internaţionale ale ţării – pentru a te putea apropia treptat de stadiul de maturitate politică necesar unui ziarist într-un stat democratic. Este un drum lung și greu…dar numai acesta duce la stadiul din care o populaţie dezorientată, sărăcită și în parte disperată poate fi orientată cu succes spre găsirea unei soluţii. Invectivele, din contră…nu duc la nimic. Ele arată numai că cel care le publică este la fel de dezorientat ca și cititorul și atunci…de se să fie citit?!

Activitatea de jurnalist implică o responsabilitate socială imensă, despre care nu s-a discutat de loc în cei 20 de ani de când presa a devenit liberă!

Desigur că cele scrise mai sus nu aduc nici-o contribuţie directă la rezolvarea problemelor economice actuale ale României. România a mers atât de departe spre un colţ izolat și singur al economiei și politicii mondiale încât un articol nu poate schimba mare lucru. Dacă însă, pornind de la acest articol, se va începe o introspecţie și o schimbare a părerilor, a atitudinilor, a poziţiilor exprimate – atât la ziariști cât și la publicul cititor – atunci…va începe o schimbare de mentalitate spre bine. Dacă se adună mai mulţi participanţi … izvorul devine un pârâu, pe urmă un râu…pe urmă…va începe schimbarea în bine a României.  Schimbarea în bine începe cu schimbarea calităţii mass media: aceasta este ceeace se vede pentru România, privind din afară.

Succes!

161 DE ANI DE LA NASTEREA LUCEAFĂRULUI

Posted by Stefan Strajer On January - 16 - 2011

161 DE ANI DE LA NASTEREA LUCEAFĂRULUI 

Autor: Gigi STANCIU (Constanta)

 Toate generaţiile au ca datorie sacră să transmită mai departe ideea că Eminescu este, a fost şi va rămâne cel mai mare poet al neamului său. Sunt cuvinte scrise cu evlavie de cel mai mare critic literar al românilor, George Călinescu. De ce această dorinţă, acest îndemn al său? Pentru că Eminescu a fost nu doar un geniu pe care poporul l-a născut în vremuri de prefaceri spirituale, politice şi economice, ci şi sufletul însuşi al poporului său, chintesenţa gândirii sale, dar şi a lumii întregi, a fost sufletul impovărat de patimă pentru dreptate, adevăr şi frumos, acele valori perene ale civilizaţiei umane.

Eminescu este oricând actual, ca orice mare scriitor, dar mai mult decât oricare el are intuiţii de geniu, are tăria expresiei poetice care poate fi comparată cu cea a diamantului. Dacă azi şcoală în general pare că şi-a încheiat misiunea, pentru că elevii nu admit să mai fie îndrumaţi de mentori care le cer să memoreze papagaliceşte totul, dar acest lucru e reclamat şi în alte timpuri istorice, vezi Evul Mediu cu sistemul lui de învăţământ, vezi scrierile lui Ion Creangă, „Amintirile” sale despre ceasloave şi formele pronumelor personale, scrieri din epoca modernă, dacă azi elevii şi profesorii lor cer tot mai mult mutarea accentului pe creativitate, pe studiul individual, nu înseamnă că versurile lui Mihai Eminescu trebuie blamate, uitate prin sertare sau rafturi de biblioteci, ori doar analizate în comentarii care par sofisticate şi nesuferite pentru că impun aceeaşi metodă a memorării; azi, ca şi ieri, ca şi mâine, Eminescu este al nostru, al românilor, dar e deopotrivă al tuturor oamenilor de pe această planetă, altfel de ce o indiancă celebra, Amita Bhose ar fi avut atâta dăruire pentru opera sa, pentru înţelegerea legăturii spirituale dintre India şi Eminescu, dintre Tagore şi Eminescu, dintre Budha şi Eminescu.

 

O soartă de om deplin al culturii române cum îl caracteriza filosoful Constantin Noica, o soartă deloc favorabilă pentru că marile spirite nu au vocaţia adaptabilităţii într-o lume predominată de rău, copilului Eminescu i-au hărăzit astrele şi ursitorile să înveţe devreme limba lui Goethe, a lui Heine şi Schiller, a lui Shopenhauer, Kant şi Hegel. Tot soarta i-a permis studiul la Cernăuţi cu un mare patriot, Aron Pumnul, profesorul care l-a impresionat atât şi prin viaţa sa şi prin moartea care i-a deschis adolescentului porţile cugetării şi ale poeziei elegiace.

Destinul i-a scris apoi pagini de studiu, de muncă, alături de trupe de teatru ale unor mari artişti români ai epocii: Tardini, Pascaly, Iorgu Caragiale, amprenta Marelui Will atingându-l deci şi permiţându-i să cunoască marile valori ale literaturii dramatice de care toată viaţa sa va fi atras. Anii petrecuţi la Viena şi Berlin, ani de studiu şi de muncă, au fost încununaţi de rezultate pentru că, deşi nu a obţinut titlul de doctor în filosofie, cu o lucrare despre opera lui Immanuel Kant, aşa cum proiectase mentorul său Titu Maiorescu, marele poet a scris versuri, ceea ce ştia el cel mai bine, neîntrecut de nimeni, poetul nepereche.

A tradus din opera lui Kant, a tradus un dicţionar german-sanscrit, voind să creeze unul român-sanscrit, a început scrierea unei gramatici sanscrite, a creat piese de teatru, a scris articole de presă  mai ales, pentru că dacă i s-ar întocmi o carte de muncă post mortem, el a avut serviciu de la 16 ani, ceea ce înseamnă nu neapărat că era sărac, dar nici bogat, era un om de condiţie modestă, dintr-o familie aparţinând clasei sociale de mijloc a României, a Modovei la naştere, apoi a României din timpul lui Cuza şi a lui Carol I.

A lucrat ca sufleor, ca şi copist, ca secretar de agenţie diplomatică a României la Berlin, ca director al Bibliotecii centrale de la Iaşi, ca profesor de logică la Institutul Academic de la Iaşi, ca revizor şcolar, ca ziarist şi redactor-şef, pentru că pe de o parte trebuia să lucreze ca să aibă din ce trăi ca orice om, pe e altă parte această era vocaţia sa de om al literelor, al studiului cărţilor, îndeletnicire plăcută, dar atât de nefolositoare după unii.

Nu i-a dat nimeni premii, nici nu şi-a dorit, nici pomană nu voia de la nimeni, învăţat de mic cu munca şi cu lipsurile, nu a huzrit şi nici nu a cheltuit banii aiurea prin cârciumi, el a citit şi a scris, a trudit pentru a înţelege sensul existenţei sale şi a fiecăruia din noi ca indivizi şi ca aparţinători ai poporului nostru, a trudit pentru a înţelege şi explica şi altora sensul trecerii noastre prin viaţă şi lume şi ce trebuie să facem ca acesta trecere să fie una morală şi demnă.

Cum a murit, care a fost cauza morţii sale e atât de neimportant în contextul înţelegerii operei, demitizarea pe care o vor unii e insignifiantă, degeaba arunci cu pietre acolo unde nu cunoşti cauza. Asemănarea lui cu Iisus nu e o blasfemie dacă vom crede în teoria conspiraţiei, a atentatului politic, dacă avem acest curaj pentru că nu prea îl avem, preferăm să spunem că a murit de sifilis sau de extenuare psihică datorată faptului că nu ştia să trăiască echilibrat. Oare? Cândva poate va fi cineva care să elucideze şi acest mister pe bază de documente clare sau poate nu, poate nici nu este necesar, Eminescu rămâne Eminul nostru iubit, eminenţa nostră cenuşie, etalonul de frumuseţe, adevăr şi dreptate pentru poporul nostru, reîncarnarea lui Budha sau a Dochiei sau a lui Decebal sau a vreunui balaur, sau doar urmaş al unui turc, Emin efendi sau Luceafărul sau poetul nostru drag, al tuturor.

Prof. Gigi STANCIU 

Constanţa

15 ianuarie 2011

 

EMPATIA ŞI… SPAŢIUL SCHENGEN

Posted by Stefan Strajer On January - 2 - 2011

EMPATIA ŞI… SPAŢIUL SCHENGEN

 

Autor: Radu MIHALCEA (Chicago, USA)

Era o dimineaţă mohorâtă de decembrie… ajun de Craciun. Cei 300 de cai de sub capota maşinii ştiau că mergem spre casă şi trăgeau din toate puterile… Nu puteam să-i controlez mereu fiindca la viteza asta maşina străbătea mai mult de 50 m în fiecare secundă şi eu trebuia să fiu foarte atent la ce se întâmplă în faţă… Distanţa de frânare putea să fie de cca 150 m, timpul meu de reacţie era de 0.2 sec iar timpul de reacţie al frânei era de 0.3 sec… Deci aveam nevoie de cel puţin 175 m liberi ca să pot evita un accident: privirea mea încordată baleia autostrada undeva între 200 şi 300 m în faţă încercând să ghicească intenţiile celor care mergeau pe banda 1. Banda 2 era de multe ori liberă – altfel nu mi-aş fi permis să conduc aşa de repede – iar eu mergeam pe banda a treia, rezervată în Germania pentru cei care se grăbesc… Ştiam că acul vitezometrului lui urca pe nesimţite şi din când în când îi aruncam o privire scurtă: iarăşi 230 Km/ h! „Ho, hoo…caii tatii!” le spuneam în şoaptă şi puneam uşor piciorul pe frână reducând viteza la 180 Km/h,  viteza mea „de croazieră”. În maşină era linişte şi cald,  zgomotul motorului se forma undeva în spate şi eu nu-l mai auzeam, nu auzeam decât şueratul vitezei prin steaua cu trei colţuri care împodobeşte botul fiecărui Mercedes…

Pe neaşteptate clopoţelul telefonului a înterupt liniştea concentrată din maşină… Am pus piciorul pe frână, am încetinit la 140 Km/h, am trecut pe banda a doua – în spatele meu venea un Porsche – şi am ridicat receptorul: „Dă drumul la radio, în România este revoluţie!” îmi spune soţia… Era anul 1989! Am trecut pe prima banda, am încetinit la 80 km/h… “Peste 15 ani, când o să ies la pensie o să mă pot întoarce ACASĂ!” visam eu la volanul maşinii… „ACASĂ” fiind acolo, în Constanţa, pe malul Mării Negre şi nu aici, unde acum mă aşteptau soţia şi copii… Ne-am fi întors cu toţii…

Era o altă dimineaţă mohorâtă de decembrie… Cei 300 de cai trăgeau liniştiţi dar cu toate puterile… Autostrada era goală, numai departe în faţă, pe banda de avarie se întâmpla ciudat şi eu nu puteam să desluşesc ce… Dar după 2-3 secunde am văzut că era vorba de o maşină şi… de un om în spatele ei… O împingea acum, la vale… dar dealul următor era puţin mai încolo… „Ăsta nu poate să fie decât un român!“ mi-a trecut prin cap pe când treceam ca fulgerul pe lângă el: am şi pus piciorul pe frână… M-am oprit după 200 m, am ieşit pe banda de avarie, am dat înapoi, m-am dat  jos din maşină. “Ce faci taică, aici?” “Mă duc la Roterdam, la băiatul meu!” “Pâi mai ai 600 km… cum vrei să ajungi până acolo?” “M-a lăsat motorul!” …L-am luat la remorcă, am lăsat maşina la o parcare, l-am dus acasă la mine, am telefonat cu băiatul lui… Era anul 1995! Multe dintre motoarele despre care eu ştiam că există în România, începuseră să dea rateuri…

Era o a treia după amiază mohorâtă de decembrie… Plecasem la ora patru dimineaţa din Bucureşti, la ora 14 ajunsesem la Nadlac şi avusesem un moment de fericire pentru că străbătusem 600 km în numai 10 ore… Între timp trecusem de Viena, cei 300 de cai ai mei simţeau deja apropierea de casă şi trăgeau din toate puterile… Îmi planificasem să ajung la miezul nopţii ceea ce însemna să fac 1400 Km în 10 ore… Ştiam că îmi va reuşi…Mă deranja totuşi lipsa de viteză din România şi mă tot gândeam: “Cum de a apărut această diferenţă colosală? De ce nu se mişcă România mai repede? Când o să mă pot întoarce dacă ei merg aşa de încet?” Era anul 2000!  

Era o altă dimineaţă mohorâtă de decembrie…În vama Nădlac mă întreabă vameşul:  “Unde este rovigneta dvs?” “Care rovignetă?” întreb eu…”Dacă călătoriţi în România trebuie să aveţi o rovignetă…Trageţi pe dreapta şi mergeţi la ghişeul ăla!” Mă duc la ghişeu…şi vameşa întră direct în subiect: “Aveţi euro sau dolari?” “Am!” zic eu şi scotocesc  prin buzunarele pantalonilor ştiind précis că că acolo nu aveam decât bani mărunţi…Scot vre-o 20 €, îi pun pe masă…”Nu-i de ajuns!” Mai scotocesc…scot încă patru…”Nu-i de ajuns!” Mă mai scotocesc puţin, mai scot vre-o doi…Vameşa se uită dispreţuitoare la mine….”Văd că sunteţi un om cumsecade…şi mi-e milă de dvs. cu toate că încălcaţi legile ţării…Hai, mergeţi!”  les…dar mă întorc: “Şi rovigneta?” “În Ungaria nu aveţi nevoie de rovignetă!”…”Câtă dreptate are…!!” mă gândeam eu şi m-am uitat încă o dată în paşaport, la pagina unde era viza de şedere permanentă în SUA… Acolo vameşii nu bagă în buzunar banii cuveniţi statului… Adio, adio visul meu scump de întors la Constanţa, adio!…Era anul 2005!

Era o dimineaţă mohorâtă de decembrie…Cei 300 de cai ai maşinii mele stăteau în grajd (sorry: în garaj!) şi ronţăiau din ovăzul imaginar pe care-l pusesem într-o iesle imaginară…Răsfoiam în linişte cele 300 de ştiri zilnice de pe internet când îmi sare în ochi informaţia că atât Germania cât şi Franţa se impotrivesc intrării României în spaţiul Schengen de acum în două luni de zile… Era anul 2010! S-au trezit nemţii! S-au trezit francezii! Dar românii…? Oare s-au deşteptat şi ei? Un îndemn poetic există de vre-o 150 de ani!

Răsfoiesc ziarele româneşti… şi găsesc o primă explicaţie: într-un proiect de investiţii, România s-a decis să cumpere o altă tehnologie, nu cea franceză şi atunci francezii… Ei aşi! Chiar aşa? Măăii… ”Ăsta …nu s-a deşteptat încă!” m-am gândit eu şi am pus ziarul de o parte…Iau altul, unde chiar găsesc titlul “De ce nu este primită România în Spaţiul Schengen?” Îl citesc pe nerăsuflate …pe urmă îl recitesc încet, literă cu literă şi…nu mă dumiresc! Autorul a scris o pagina şi jumătate dar n-a spus de ce România nu este primită în spaţiul Schengen…!? Formidabil! Dar ce a scris?

Iau o foaie de hârtie şi fac o listă cu ideile la care părerile noastre sunt identice:

-“România…la data primirii în Nato şi EU…era departe de standardele ţărilor care urmau a ne fie parteneri.” De acord! 

-“În România trăieşte un popor demn… care pretinde acelaş tratament ca şi celelalte popoare…” Subscriu!

Cam atât în ceea ce priveşte punctele comune!

Şi restul? Aleg trei dintre afirmaţiile “cele mai tari”:

-“(UE)…nu este cu nimic superioară vechii Uniuni Sovietice…” Booom!

-“…mă gândesc… să revin în politică… pentru a determina poporul român să părăsească UE.” Booom! Booom!! Tare de tot!

-“…se vor găsi unii care să nu fie de acord cu acest punct de vedere… probabil că în calitatea lor de sclavi în vreo redacţie finanţată din afară intră în obligaţia lor să-şi apere stăpânii de orice atacuri venite din partea românilor”.

Aici mă opresc… şi mii de gânduri îmi trec prin cap cu o viteză mai mare de 200 Km/h…Ceea ce autorul a scris aici este citit de diaspora română…care ia articolul drept bun: a fost publicat într-un ziar românesc de prestigiu de către o personalitate cu titluri universitare! Pe baza acestuia diaspora îşi formează o părere despre România şi despre UE…

Ziarul mai este citit şi de organele de supraveghere ale  presei din SUA şi din UE…şi i aceştia îşi formează o părere despre autor, despre diaspora română şi despre România…Informaţiile respective, condensate,  ajung pe masa de lucru a politicienilor care guvernează tările respective…şi…vor fi analizate înainte de a se lua alte hotărâri…În cadrul analizelor se foloseşte un concept denumit “empatie”, care ar trebui să nu lipsească nici-o dată din relaţiile între oameni, care ar fi trebuit să fie parte componentă a articolului dar nu este de recunoscut în textul publicat… Empatie…Poate că ar trebuie să discutăm mai întâi despre ea?

Ce este empatia?

Empatia  – nu simpatia, nu antipatia – este o atitudine de bază în relaţiile interumane prin care fiecare partener  încearcă să intuiască problemele celuilalt şi capătă astfel  posibilitatea să-i vină în întâmpinare contribuind  esenţial  la eliminarea unor conflicte potenţiale sau a celor apărute deja. Empatia înseamnă a pătrunde în lumea gândurilor celuilalt, al înţelege şi…dacă interesele coincid, a deschide posibilitatea unei  colaborări bazată pe interesul reciproc. Cumva asemănătoare, în întreprinderi se foloseşte noţiunea de “chimie” dintre şefi şi angajaţi, dintre colegi, dintre partenerii de afaceri, etc: dacă “chimia” corespunde… există o primă garanţie pentru o colaborare cu succes. În articolul “The win-win strategy” publicat în Meridianul Românesc din….am prezentat un concept cu componente asemănătoare.

Empatia este o componentă de bază şi a relaţiilor diplomatice. La primirea României în UE, statele UE au arătat o mare doza de empatie, acceptând România ca membru cu toate că nu era pregătită pentru acest pas…asta a spus chiar autorul articolului. În schimb UE aşteaptă un grad similar de empatie din partea populaţiei române, dar răspunsul autorului este cuprins în expresia “…să-şi apere stăpânii de orice atacuri venite din partea românilor”. Românii să atace Franţa? Sau Germania?…Haida de! Dacă ataci …nu mai poate fi vorba de empatie…şi deci n-ai ce căuta nici în UE, nu numai în Schengen.

Dacă declari că numai te gândeşti să ataci atunci arăţi că nu ai înţeles conceptul UE…care a fost iniţial creeată pentru a impiedica dezvoltarea unei industrii de război care să faciliteze al treilea atac german împotriva celorlalte tări europene şi apariţia unui al treilea război mondial…Conceptul de bază al UE a fost şi este asigurarea păcii în Europa… dar uite că s-a găsit un român care să “atace”!

Măiii!! Conceptul UE este unul franco-german… iar românii ar dori să fie primiţi şi ei… dar pun condiţia să schimbe niţel conceptul, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale? Haida de!! Chiar aşa?

UE aşteaptă nu numai  o atitudine empatică din partea ţărilor candidate la membrie… ci aşteaptă îndeplinirea 100% a cerinţelor UE puse la aderare…în sensul  şi în felul în care acestea sunt înţelese de ţările deja membre. Trebuie spus că există mari deosebiri între ceea ce înţelege UE, Germania şi Franţa pe de o parte şi ceea ce înţelege România – sau românii – pe de altă parte. Trebuie spus că aceste deosebiri îşi au rădăcinile în tradiţiile milenare ale ţărilor respective… iar dacă România doreşte să devină un membru cu drepturi depline trebuie să… se adapteze 100% la cerinţele UE. Asta este şi va fi foarte greu fiindcă este vorba de cultura unui popor întreg şi schimbările de cultură durează decenii dacă nu secole…Altfel…

Din punctul de vedere al culturii (cultură de întreprindere sau de organizaţie, nu cultură în sensul de artă), UE este o organizaţie germano-catolică în timp ce România este o ţară latino-ortodoxă. Deosebirile dintre aceste două forme de civilizaţie rezultă în primul rând din diferenţele de înţelegere în practicarea religiei – cu rădăcini de 1700 de ani în vestul Europei şi de numai  800 de ani în est – şi în al doilea rând din diferenţele de înţelegere în atitudinea faţă de puterea de stat şi de regulile de convieţuire socială. Ambele se potenţează reciproc aşa că rezultatul multiplicării 2 x 2 nu este 4 ci 6 sau 7 sau 8…

Asta este deosebirea între UE şi România. Şansa de a progresa  – relativ rapid – de la 2 la 8…este cea pentru care guvernele României s-au zbătut ca România să fie acceptată ca membru al UE…În rest, din colaborarea cu UE rezultă numai probleme fiindcă:

-religia catolică (sau protestantă, ca variantă a ei) este extrem de dinamică, mobilizează şi serveşte societatea într-un mod exemplar. Există grădiniţe, organizaţii educative de tineret, şcoli, universităţi, institute de cercetare, expoziţii de artă, spitale, case de bătrâni, ospicii, locuinţe şi multe altele, toate sub conducerea bisericii catolice (sau protestante) în care au loc o mulţime de activităţi dedicate nu numai credincioşilor ci întregii populaţii. Predicile săptămânale durează numai 3/4 oră şi tratează multe probleme ale vieţii cotidiene. Nimic din toate acestea nu se regăseşte în biserica ortodoxă română.  Enoriaşii respectivi…se deosebesc atât de mult unii de alţii de parcă ar trăi pe două planete diferite…

- forma de stat germanică s-a manifestat organizat şi a creeat primul imperiu germano-catolic acum 1200 de ani. De atunci şi până acum germanii au rămas tot timpul în fruntea Europei, au creeat o mare parte din muzica mondială, din filozofie, din tehnică, din medicină şi sunt mai departe o forţă în economia şi în ştiinţa mondială. România a fost creată acum 140 de ani…şi cu câteva excepţii nu a creeat nimic de seamă pentru cultura mondială…

Pentru a te putea măsura de la egal la egal cu nemţii şi francezii trebuiesc mai întâi depăşite handicapurile determinate de istorie şi de religie, de cultură…Altfel…nu merge!

Poate ar fi cazul ca românii să dea dovadă de empatie şi să se întrebe mai întâi: “Ce vor afurisiţii aştia de francezi şi de nemţi şi ce ar trebui să schimbăm la noi…pentru a fi acceptaţi în rândul lor?” Fiindcă despre asta este vorba: despre schimbare. Trebuie schimbată atitudinea faţă de sine însăşi (Lasă-mă să te las!), faţă de muncă (Las’că merge şi aşa! Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc!), faţă de conducerea ţării (Citez dintr-un ziar românesc de săptămâna asta: “Escroc, incult şi beţiv, înconjurat de interlopi, interloape, ţoape şi falşi intelectuali, conducătorul…), trebuie băgată în puşcărie vameşa care colecta banii pentru ea şi pentru colegii ei şi nu pentru ţara care a numit-o pe post şi care o plătea ca să-i apere interesele, trebuie judecate marile procese de corupţie sau hoţie ai căror acuzaţi se ascund în parlament…Trebuie schimbată radical calitatea materialelor scrise în ziare sau difuzate în mass-media pentru a putea da o orientare oamenilor care rătăcesc acum zăpăuci dintr-un colţ într-altul în căutarea unei soluţii şi dau vina pe cine nimeresc fără să le treacă prin cap că orice schimbare în bine începe de la persoana propie…Sunt atât de multe de schimbat încât asta ar dura decenii, poate mai mult de cei 30 de ani pe care i-am prezis eu în urmă cu câteva luni. De fapt… trebuie schimbat totul…Poate ar trebui schimbată întreaga populaţie cu o alta, venită din ceruri şi care într-un an de zile ar putea să transforme această ţară în paragină într-o gradină…Dar poate că ar trebui început mai modest şi anume cu îndeplinierea condiţiilor UE fiindcă acestea sunt teribil de avantajoase pentru România: este vorba de alinierea cu două ţări care se află pe primele locuri din lume în ceea ce priveşte cultura, arta, ştiinţa, economia …Nu-i aşa că ar fi teribil ca şi România să ajungă la acest nivel ba încă cât mai repede? Şi atunci…intrarea în Schengen ar mai fi oare o problemă?

Deci soluţia ar fi să se pornească de la empatie şi să se ajungă în Schengen?

Mă întorc la experienţele mele cu maşina şi-mi pun întrebarea cum a fost posibil ca în 15 ani să fi fost distrus visul meu de a mă întoarce într-o Românie avansată, aproape aliniată cu puterile europene? Cu câtă plăcere aş fi zburat în patru ore pe autostrada Nădlac – Bucuresti  ca să ajung după încă o oră şi jumătate  la Constanţa! Cum a fost posibil ca dintr-o ţară agrară (1947) România să devină o ţară industrial – agrară (1980) şi dintr-o ţară fără datorii externe (1989) să devină o ţară îndatorată până peste cap, una dintre primele 10 din lume candidate la faliment, care importă 90% din produsele agricole şi nu mai produce mai nimic? Cum a fost posibil? Unde sunt uzinele construite de mine şi de colegii mei  sau la care am lucrat între anii 1960 – 90: 23 August, Filatura Românească de Bumbac, Timpuri Noi, Uzina de Masini Grele Iasi, Steagul Roşu, Tractorul, Uzina de Locomotive Diesel – Electrice Reşiţa, Fabrica de Scule Râşnov  şi multe, multe altele, câteva sute în total…?

Răspunsurile sunt diferite dar foarte multe au acelaş tenor: ceilalţi – UE, Germania, Franţa, Ruşii, evreii şi mulţi alţii – sunt de vină! Ceilalţi…adică (citez):

-“Comisarii noii Uniunii Sovietice (Europene), principalii şi singurii vinovaţi de toate nenorocirile…din România.” Oare autorul a uitat “căpuşele” care au distrus întreprinderile româneşti vânzându-le materii prime la un preţ dublu decât al pieţii şi cumpărând produsele finite la jumătate de preţ? Oare autorul n-a văzut jaful fără margini la instalaţiile de irigat din Bărăgan şi din Dobrogea şi din altă parte din care nu au mai rămas nici măcar dalele de beton ale canalelor de apă? Nu se poate!

-“Poate că vesteuropenii nu au distrus complect această ţară…” Vesteuropenii? Eu am lucrat cu ei, am lucrat cu UE şi – împreună cu alţi colegi – am adus două milioane DM în România, neranbursabili. Autorul articolului a avut trei stagii de lucru la o universitate daneză…nu cumva a fost plătit de UE? Mi se pare că la Calafat se construeşte un pod peste Dunăre cu bani europeni. Autostrada Timişoara – Arad este pe ¾ finanţată de UE…România nu a putut absorbi decât cca. 30% din fondurile puse la dispoziţie de UE şi au fost deja milioane de € în fiecare an…

Vesteuropenii au distrus ţara? Şi Vântu şi Năstase şi FMI şi Banca Religiilor şi…ăştia toţi sunt… vesteuropeni? Şi libanezii, şi turcii si egiptenii şi mulţi alţii din spaţiul arab care au cumpărat întreprinderi şi au semnat obligaţia de a investi milioane…şi pe urmă au desfiinţat întreprinderile, au vândut maşinile la fiare vechi şi au închiriat spaţiile ca depozite…că altceva …decât comerţ …nu ştiau să facă? Mi-aduc aminte că atunci când au fost privatizate telefoanele, compania germană Telekom împreună cu altele s-a retras din licitaţie… aşa că o companie grecească necunoscută a devenit propietara telefoanelor din România… De ce s-au retras nemţii? Nu ştiu… Dar ştiu că în Germania darea de mită este pedepsită cu închisoarea… Poate de asta?

Aş putea continua cu exemple şi cu citate…dar…ce folos…! De douăzeci de ani cititorii români sunt alimentaţi cu ştiri de acest fel…şi mulţi dintre ei şi-au format părerea că autorii care scriu aşa sunt bine informaţi şi au dreptate…Eu sunt sigur că publicul român este îngrozitor de dezinformat şi în mare parte dezorientat…

Acum …informat sau nu…ce-i de făcut? România se află într-o stare dezastruoasă, cu asta suntem de acord. Până şi învăţământul superior, cândva fala României, este la pamânt…Cei câţiva tineri supradotaţi care apar în fiecare an, iau drumul străinătăţii de îndată ce s-au afirmat cât de cât…Medicii, alţi intelectuali şi nu numai ei pleacă pe capete…şi din această hemoragie de cadre nu văd cum România ar putea să-şi revină. În 1947 a fost distrusă intelectualitatea – cea care exista pe atunci – pe urmă evreii au părăsit ţara (evreii formează elita societăţii americane, asta numai ca exemplu!), pe urmă nemţii s-au repatriat (şi nemţii formează elita oriunde s-ar afla), pe urmă au plecat românii care cum a putut, dar aceia se numărau în  orice caz printre cei mai puţin “adaptaţi”, cei mai puţini cu “capul plecat”…Cine a mai rămas?…

Este totuşi un avantaj că un comandant de vas a ajuns preşedinte: marinarii sunt obişnuiţi să înfrunte furtunile şi marea pe care navigă România acum este extrem de furtunoasă! Însă lipsa de concepte politice şi economice a opoziţiei poate duce pe oricine deadreptul  la disperare! În afară de moţiuni de neîncredere – care n-au nici-o şansă din cauza majorităţii parlamentare a guvernului – nu am văzut nimic de la ei. Asta-i tot ce pot două partide politice româneşti?? Sărmana, săraca ţară! Întradevăr săracă! Cine a zis ultima oară că România este o ţară bogată?! Oh, Dumnezeule!

Mai este un punct, ultimul şi cel mai dureros!! Îl citez fiindcă l-am întâlnit mereu în ultimii ani de zile: “…vesteuropeni …îşi permit să ne trateze ca pe nişte cetăţeni de rangul doi sau trei”. Am colaborat câţiva ani buni cu EU, am trăit câteva decenii în Europa de Vest  şi pot să-i asigur pe autor şi pe toţi cei care gândesc în acest fel că vesteuropenii nu spun aşa ceva: asta nu ar corespunde cu  “political corecteness” şi ei se feresc de o asemenea greşeală, acolo considerată foarte gravă. Românii însă, prin felul lor de a înţelege lucrurile, prin modul lor de a ignora empatia, prin felul lor de a da buzna în casa europeană unde cer imediat să modifice regulile de joc, prin felul lor de a-şi îndeplini angajamentele numai pe jumătate, de a-şi mătura gunoiul sub preş spunând că au făcut deja curat, prin trimiterea celor mai buni dintre ei în Parlamentul European, prin delegaţii care cerşesc  la colţurile de stradă în marile metropole europene, prin articolele defăimătoare din ziarele lor…ei bine…ei bine românii ăştia…Nu, nu sunt toţi românii, sunt numai o minoritate gălăgioasă, dezorientată şi dezinformată, dar mulţi se iau după ei…Ei bine…Ce să mai zic? Asta e! Este chiar aşa! Nu că zic vesteuropenii, ci fiindcă este aşa cum a scris autorul articolului! El are dreptate…cel putin de data asta!

Cine-şi închipuie că…ce ştim noi… ştim numai noi…se înşeală amarnic. La fel se înşeală cei care cred că România este monitorizată numai atunci când vine delegaţia FMI sau o alta…Nimic mai fals! Există mii de informaţii care sunt cercetate zilnic, analizate, compilate, interpretate de oameni de mare specialitate şi fineţe…Că magistratura a mai amânat un process de conrupţie? Asta se ştie la Berlin înainte de a apare în presa din Bucureşti…Că vestul este de vină despre situaţia în care românii şi-au adus propia ţară după 21 de ani de democraţie rominească?  Se ştie de mult…că mulţi români se îmbată cu apă rece…Şi atunci nu rămâne decât sinceritate totală şi aplicarea cu consecvenţa a normelor cerute de UE, altfel…nu există nici-o şansă.

Dar  vre-o soluţie, există?

În primul rând românii ar trebui să recunoască starea în care se află ţara şi ei înşişi: numai dacă pornesc  de la o bază sănătoasă pot construi ceva de durată.  Construcţiile imaginare care pun la bază vina altora pentru nenorocirile româneşti sunt…aeriene…sunt văzduhiste, după cum ar spune un prieten de al meu.

Abea pe urmă  se poate trece la implementarea unei soluţii căci…există una…dar este grea şi durează ani…Soluţia constă în aceea că fiecare dintre cei rămaşi în ţară să se ia de ciuf şi…să se tragă pe sine însuşi din mocirlă, afară! Asta înseamnă să înveţe cu insistenţă, zi şi noapte, ceea ce îi interesează, să-şi schimbe o mare parte din apucături, să-şi însuşească cât mai mult din ceea ce pune la dispoziţie UE…să…să…şi asta în continuu în următorii 20 de ani…

Ah, mă scuzaţi vă rog, soţia mă strigă…Trebuie să scot cei 300 de cai de la maşina mea, afară, la aer curat! Dacă credeţi că aţi avea nevoie de ei ca să trageţi România afară din noroi…vii împrumut cu plăcere împreună cu lanţurile pentru roţi, ca să puteţi trece de orice obstacol alunecos!

Deci: prin empatie …în Schengen!

Succes!

PS: Eu nu lucrez în nici-o redacţie, nu sunt plătit de vre-o putere străină, pensia mi-o primesc din Germania fiindcă am lucrat acolo ca inginer…şi cu toate astea am o altă părere decât autorul citat. De unde se vede că o altă opinie românească nu se verifică în practică: “Dacă nu zici la fel ca mine…eşti platit de cineva, ştiu eu de cine!”  Ce lipsă de empatie şi chiar de respect, faţa de cel care îşi permite să aibă o părere! Ce rezultat mizerabil după 21 de ani de la revoluţie!

Radu MIHALCEA

Chicago, SUA

31 ianuarie 2010

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors