MITROPOLITUL NICOLAE BALAN – unionistul si reactionarul anticomunist

Posted by Stefan Strajer On January - 22 - 2010

RESTITUIRI

MITROPOLITUL NICOLAE BALAN – unionistul si reactionarul anticomunist

Autor: Viorel Rus

A fost întâiul nascut dintre cei opt copii ai familiei preotului ortodox Vasile Balan cu sotia Maria, iesind la lumina vietii la 27 aprilie 1882, în Blajenii de Sus din tinutul Bistritei-Nasaudului.
Cursurile scolii primare le-a urmat în sat, apoi liceul la Nasaud, promovând bacalaureatul în anul 1900 si pentru ca a simtit atractia apostolatului “… credintei prin cultura si a culturii sfintita prin darul credintei” s-a înscris si a frecventat timp de patru ani (1900-1904) Facultatea de Teologie din Cernauti, unde avea sa sustina si examenul de doctorat în teologie, dupa ce audiase cursuri de filosofie si teologie la Breslau, Wroklawul de astazi al Poloniei.
Începând din anul 1905, au urmat cincisprezece ani de stralucita cariera ca profesor la Institutul Teologico-Pedagogic din Sibiu, timp în care preocuparilor didactice, tânarul Nicolae Balan, le-a adaugat o bogata activitate publicistica pusa în slujba idealurilor Marii Uniri ale caror miresme inundasera sufletul tuturor românilor.
Mai mult, în preajma Marii Uniri, la începutul lunii noiembrie 1918, tânarul profesor Nicolae Balan, împreuna cu capitanul Victor Precup, ca trimisi ai Consiliului National Central al Românilor din Ardeal, treceau Carpatii spre Iasi pentru un sfat de taina cu înalti reprezentanti ai guvernului României, scriindu-i de acolo lui Vasile Goldis ca se impuneau a fi întrerupte orice discutii cu guvernul maghiar si într-o adunare cât mai urgenta a reprezentantilor tuturor consiliilor locale ale românilor sa fie decretata unirea cu patria mama, ceea ce s-a si înfaptuit la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia. Cei doi delegati se întorceau la Alba Iulia cu bucuria misiunii împlinite, în seara zilei unirii, apucând sa mai simta, cu siguranta emotionati, doar ecourile marilor nazuinte ce se înfaptuisera acolo, atunci.
În Ardealul unit cu patria mama erau multe de facut si oamenii de valoarea profesorului teolog Nicolae Balan au fost scosi în frunte de evenimente.


Asa ne putem explica faptul ca la 14 februarie 1920, Consiliul Electoral National Bisericesc al Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului îl alegea Mitropolit, practic cu unanimitate de voturi, pe Î.P.Sa, ungerea ca arhipastor savârsindu-se în duminica de Rusalii din acel an, în Catedrala Metropolitana din Sibiu, într-o ceremonie fastuoasa la care au participat cei mai importanti arhierei ortodocsi ai vremii, în frunte cu Mitropolitul Primat, viitorul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea si o importanta delegatie de oameni politici si de cultura ai vremii, între care primul ministru generalul, Alexandru Averescu, ministrul cultelor, Octavian Goga, si profesorii P.P. Negulescu si Nicolae Iorga.
În fata maretului suflu al Unirii si a atâtor împliniri unificatoare nu trebuie sa ne miram ca Î.P.Sa a visat realizarea a înca unei unificari, aceea între cele doua biserici românesti surori, vis atât de plastic motivat înca în 1919 la Congresul Preotimii Unite de la Cluj astfel: “Marit Congres, nu s-a împartit Hristos în mijlocul poporului românesc, ci a  ramas si ieri si azi si ramâne de-a pururi acelasi. Si daca ar sta cineva sa asculte bataile inimilor noastre, ar gasi ca acelea bat la fel si se încalzesc pentru aceleasi idealuri: pentru acelasi ideal de viata crestineasca coborâta din înaltimea cerului si pentru acelasi ideal de cultura româneasca, zamislit din firea noastra, din suferintele si din silintele cele mai curate ale sufletului românesc”.
Sa ne reamintim, parafrazându-l pe cronicar, ca “nu-s oamenii peste vremuri, ci mai degraba oamenii sunt sub vremuri”.
Asa încât judecându-i gândurile si visarile, credem ca ierarhii trecuti si cei de azi ai Bisericii Unite Române nu ar fi trebuit si nu ar trebui sa-l judece pe Î.P.Sa prea aspru, ca un dusman acerb al bisericii lor, cu atât mai mult cu cât chiar în rândul ierarhilor uniti ai acelor vremuri Unirea nu se considera de nediscutat.
Iar mai târziu, când urgia comunista s-a abatut nemeritat asupra bisericii lor, Î.P.Sa, alaturi cu alti ierararhi ortodocsi români, a ordonat si a vegheat ca credinciosii greco-catolici si preotii lor, care de voie de nevoie s-au îndreptat  spre ortodoxie sa fie primiti, frateste, cu bratele deschise.
Si daca mai amintim faptul ca, desi regimul se împotrivea, Î.P.Sa a considerat potrivit ca imediat dupa unificarea celor doua biserici românesti vicarul Mitropoliei Ardealului si Arhiepiscopiei de Alba Iulia si Sibiu sa fie un ierarh fost preot greco-catolic, în persoana lui Traian Belascu, credem ca am mai putut aduce înca o dovada a bunelor sale intentii.
Ne exprimam convingerea ca, date fiind conditiile de dupa al doilea razboi mondial când România a intrat în sfera de influenta sovietica, cu acordul ierarhilor ortodocsi de valoare ca Mitropolitul Nicolae Balan, ori fara acordul lor, desfiintarea în forta a Bisericii Unite Române tot se realiza, caci nimeni nu se putea împotrivi tavalugului comunist-bolsevic.
Chiar mai mult, starea de lucruri privind credinta în general s-ar fi putut agrava când ierarhi ai bisericii ortodoxe ar fi ajuns nulitati intelectuale si morale aservite total comunistilor, din care s-ar fi gasit atunci destui.
Si în plus, sa ne întrebam, în ceea ce-l priveste pe Î.P.Sa: Cum ar fi putut sa protesteze vehement, când era în mare pericol sa fie el însusi arestat si condamnat?
Fusese numit criminal de razboi si dusman al sovietelor pentru ca în timpul razboiului antisovietic de eliberare a Basarabiei si Bucovinei de Nord acceptase titlul de Mitropolit al Odesei, vremelnic ocupata de catre armatele române.
Se stie acum ca Î.P.Sa a scapat de închisoare imediat dupa 23 August 1944 numai gratie sprijinului acordat de catre Petru Groza, care îl cunostea de dinainte de razboi, si la interventia sef rabinului evreilor din România de atunci, Alexandru Safran, care îi întorcea astfel un serviciu de suflet facut, când în timpul razboiului intervenise pe lânga Antonescu si salvase de la deportare zeci de mii de evrei din eparhia sa.
De altfel si mai târziu, în anul 1948, în fisa personala de Securitate, Î.P.Sa era calificat drept nationalist, fost simpatizant al miscarii legionare, anticomunist, reactionar si antidemocrat.
Nationalist nu a fost mai mult decât se cuvenea unui bun român,  simpatizant al legionarilor si antidemocrat nu a fost, dar reactionar anticomunist a fost cu siguranta si în orice caz comunismul si comunistii i-au displacut, opunându-le rezistenta atât cât s-a putut în conditiile date.
Este deosebit de semnificativa pentru sila pe care o avea fata de comunisti povestea Î.P.Sale Mitropolitul Bartolomeu Anania, privind discutia pe care Mitropolitul Nicolae Balan a avut-o în anul 1947 cu Mitropolitul Iustinian Marina al Moldovei, înainte ca acesta sa fie ales cu acordul autoritatilor comuniste Patriarh al României.
Atunci, Î.P.Sa, dupa ce si-a exprimat parerea ca puterea comunista va dainui în România înca mult timp si ca pentru binele bisericii în fruntea ei trebuie sa fie un om care ar putea sa comunice cu comunistii, care era tocmai Iustinian, a declarat ca el nu ar putea dialoga cu acestia deoarece apartine acelei generatii vechi de români asa-zisi reactionari.
Desigur, la baza constiintei sale statea un alt tip de spiritualitate
Asa era Î.P.Sa, care în acelasi an, în Pastorala de Pasti, îsi exprima convingerea ca propaganda necredinciosilor organizati de catre comunisti împotriva lui Hristos era sortita esecului si interzicea preotilor din eparhia sa sa vorbeasca credinciosilor despre inventatele tradari ale lui Iuliu Maniu, fiind convins ca erau minciuni sfruntate, dar motivând cu necesitatea autonomiei bisericii în raport cu politica.
Iar la Anul Nou 1948, dupa alungarea regelui de catre comunisti, declara ca românii îi vor ramâne oricând recunoscatori suveranului si arata ca functionarii mitropoliei sale nu ar trebui sa depuna juramânt de credinta regimului, deoarece ei trebuie sa recunoasca doar stapânirea cereasca.
Nici analiza atitudinilor si faptelor Î.P.Sale în anii ce au urmat nu vadesc altceva decât rezistenta când fatisa, când mocnita, fata de regimul comunist reprezentat în relatie directa cu biserica prin ministrul cultelor, Stanciu Stoian.
Dupa ce în noiembrie 1948, cu prilejul discutarii noului statut de functionare a Bisericii Ortodoxe Române, Î.P.Sa Mitropolitul îsi exprimase nemultumirea pentru lipsa de autonomie ce se impunea eparhiilor si pentru amestecul brutal al regimului în viata bisericii, care era posibil conform prevederilor noului statut, în ianuarie 1949 la Sibiu, sediul sau metropolitan, având loc sedinta sinodala la care au participat episcopii ortodocsi din Ardeal, acesta s-a aratat apatic, a tinut o cuvântare scurta fara nici un fel de pomadare si promisiuni fata de regim.
Când în decembrie 1949 Patriarhul României, Iustinian Marina, a întreprins turneul sau prin eparhiile din Ardeal si Banat menit a realiza strângerea rândurilor credinciosilor ortodocsi si ierarhilor lor în fata amenintarilor comuniste, a început prin a se duce la Sibiu si pentru a-i arata Î.P.Sale Mitropolitul Nicolae Balan pretuirea pe care i-o da, l-a numit “Nestorul Episcopatului Ortodox” si l-a încurajat în toate demersurile sale, asigurându-l de tot sprijinul sau.
Într-adevar, în acele vremuri solidaritatea Î.P.Sale cu colegii sai ierarhi, în speta cu cei din Ardeal, era proverbiala, fapt cunoscut de autoritatile comuniste, privit cu îngrijorare si considerat o piedica în supunerea sau cel putin manipularea dupa voie a Bisericii Ortodoxe Române.
Când în 1950 partidul comunist si guvernul, prin vocea lui Petru Groza si a lui Stanciu Stoian, au cerut Sfântului Sinod, din motive politice, înlaturarea, pensionarea si trimiterea la manastire a Episcopului Ortodox Nicolae Popovici de Oradea sub amenintarea ca altcumva îl vor aresta, Î.P.Sa Mitropolitul Nicolae Balan s-a împotrivit din toate puterile acestui act samavolnic folosindu-se de toata influenta care l-ar fi putut ajuta în acel demers, inclusiv o audienta la Petru Groza, dar nu a avut succes.
Atunci macar l-a sfatuit pe Episcop sa nu se retraga la Manastirea Sâmbata de Sus întrucât în zona, în munti, activau numeroase grupuri de partizani, iar securitatii comuniste i-ar fi fost usor sa-i însceneze participarea la activitatile acelor grupuri ori chiar sa-l otraveasca.
Sa mai adaugam ca Î.P.Sa a avut curajul sa demita si sa alunge din Mitropolie pe preotii membri ai P.M.R, iar atunci când oamenii ministrului Stanciu Stoian i-au cerut sa întroduca din nou în Pastorala de Craciun cuvinte de lauda fata de politica regimului sub conducerea U.R.S.S. pentru pace, a refuzat sugerând ca deja s-a insistat prea mult pe aceasta tema.
Iar într-o sedinta a Sfântului Sinod din anul 1950, când Stanciu Stoian, ministrul cultelor, a ridicat problema sprijinului pe care preotii ar trebui sa-l dea colectivizarii satelor, Î.P.Sa a fost si mai vehement, replicând ca biserica si slujitorii ei trebuie sa se îngrijeasca de sufletele credinciosilor iar daca colhozurile pot avea vreun rol în demersul mântuirii, acest lucru este foarte îndoielnic. Se spune ca atunci ministrul Stoian a facut fete, fete, iar Patriarhul a încercat sa “o dreaga”, prefacându-se ca auzise o gluma buna.
Acesta a fost Î.P.Sa Mitropolitul Nicolae Balan, cel care s-a stins din viata la datorie în capitala sa metropolitana la începutul lunii august 1955, în plina putere de munca la numai, 73 de ani, pe care l-au plâns si l-au condus pe ultimul drum atâtia oameni, câti nu se mai vazusera în Sibiul acelor vremi si caruia, oricine si orice am fi, trebuie sa-i acordam pretuirea si respectul cuvenit pentru tot ce a facut pentru ardeleni si tot neamul nostru românesc.

Confesiunile veteranului de război Ioan Rusu

Posted by Stefan Strajer On January - 16 - 2010

Confesiunile veteranului de război Ioan Rusu

Autor: George Petrovai

Foto.George Petrovai

Pe domnul Ioan Rusu, colonel în rezervă şi veteran de război, merită să-l cunoşti şi să-l asculţi vorbind. Căci nu numai că este un bătrân falnic, de nici vorbă să-i dai cei 85 de ani (s-a născut în anul 1924 în comuna maramureşeană Rona de Jos), pe care-i poartă cu demnitatea conferită de cele două răni primite în aprigele încleştări din cea de-a doua conflagraţie mondială, fapte de neprecupeţită dăruire ostăşească, consfinţite ca atare spre o justă neuitare prin luciul glorios al decoraţiilor răsplătitoare, această prestigioasă cunună a bravurii, în care – mărturiseşte interlocutorul meu – strălucirea cea mai de preţ o are “Virtutea militară cu spade”.

Dar în egală măsură, domnul Ioan Rusu este un interlocutor sfătos, agreabil şi manierat, întrucât din întreaga sa fiinţă se degajă acea politeţe suculentă, specifică perioadei interbelice, care are darul să-i descumpănească într-un asemenea hal pe semenii noştri de azi, încât aceştia – neavând alte modele înafara fariseismului bolşevic şi a bădărăniei postdecembriste – se apără cu mâini şi picioare de influenţa binefăcătoare şi formatoare a politeţii necontrafăcută, taxând-o drept greoaie şi vetustă. Ca şi cum elementele ce contribuie într-un mod fundamental la reglarea şi şlefuirea necontenită a relaţiilor interumane, pot fi considerate vreodată ca fiind ba învechite, ba prisoselnice, ba chiar dăunătoare pentru nărăvaşul om modern, ale cărui pretenţii de libertate, nestrunite cu frâul decenţei şi al cumpătării, au pătruns adânc pe teritoriul extrem de primejdios al libertinajului!

Numai că cei care resping politeţea înaintaşilor noştri din urmă cu două sau trei generaţii pe motiv că aceasta ar fi greoaie, uită un lucru pe care mulţi dintre ei nu l-au ştiut niciodată, anume părerea înţelepţilor antici despre lucrurile frumoase: “Tare sunt grele cele frumoase!”, exclamau ei cu justificată îndreptăţire. Ceea ce nu i-a descurajat nicicât să caute în continuare frumosul, adevărul şi armonia, ba chiar să-i îndemne şi pe alţi semeni să o facă cu deosebit har în literatură, arhitectură sau sculptură, fapt cu prisosinţă dovedit de nivelul atins, bunăoară de grecii antici, în ale democraţiei, culturii şi civilizaţiei…

Revenind la firul naraţiunii noastre, aflu că tatăl interlocutorului meu a fost subofiţer (“devotat trup şi suflet generalului Mociulschi”) şi că în toamna anului 1941 el se înscrie la liceul din Blaj, asta deoarece întrega familie Rusu a fost expulzată de unguri după Diktatul de la Viena din 30 august 1940.

Dar nu-i este dat de la Dumnezeu să stea mult timp la liceul din Blaj, datorită faptului că unele cadre didactice făceau presiuni asupra lui ca să se înscrie în Legiunea Arhanghelului Mihail, viitoarea Gardă de Fier. Cum un asemenea pas ar fi însemnat să treacă peste dispoziţia tatălui de-a se ţine departe de politică, viitorul combatant, deşi încă nu avea 18 ani împliniţi, izbuteşte – nu fără emoţii şi niscaiva peripeţii – să-şi convingă superiorii că dorinţa lui cea mai arzătoare este să facă parte din Regimentul 1 “Roşiori” din cadrul Diviziei I de cavalerie.

Aici, cu ocazia depunerii jurământului militarşi a constituirii viitoarelor unităţi combatante, proapătul militar nu numai că-l vede pe Ion Antonescu, dar chiar are şansa să poarte un scurt dialog cu faimosul mareşal şi om de stat. Când află că elevul Rusu este din Maramureş, mareşalul adaugă de îndată: “Doar o aruncătură de băţ este de la Crăciuneşti până la Sighetul Marmaţiei”, cuvinte pe care convorbitorul meu nu le-a uitat pînă în clipa de faţă, căci ele evidenţiau strălucitele însuşiri de strateg ale mareşalului.

Întreb: “În timpul campaniei militare ştiaţi de pericolul bolşevic ce ameninţa România?”

Îmi răspunde cu tristeţe: “Fireşte că ştiam, după cum prea bine ştiam că ofiţerii şi subofiţerii de carieră, consideraţi nesiguri pentru viitoarea linie politică a României, începuseră să fie înlocuiţi cu politrucii din divizia <Tudor Vladimirescu>, prima divizie de prizonieri români. Dar ce puteam să facem? De altminteri, în anul 1947 unităţile de roşiori au fost desfiinţate în totalitate…”

De-abia de-atunci încolo pentru convorbitorul meu a început hăituiala şi hărţuiala. Mai întâi se fac presiuni pentru atragerea sa în Contraspionaj. Întrucât refuză cu hotărâre să intre în structurile Securităţii, este arestat şi trimis la închisoarea de drept comun “Uranus” din Bucureşti (cam pe unde azi se întinde azi “Casa Poporului”). Va fi eliberat din închisoare după 12 zile, pentru ca puţin mai târziu – cu gradul de plutonier – să fie trimis la instrucţie într-un batalion din Arad. Dar nu trece mult timp şi de aici este mutat disciplinar la Regimentul 2 din Târgovişte.

În anul 1949 este mutat la Bucureşti. Aici urmează cursuri de informare pentru observatori aerieni, după absolvirea cărora devine şeful postului de observare aeriană din…Sighetul Marmaţiei, unde la acea vreme, taman ca acuma, nu erau avioane nici de leac!…

Dar cum politrucii noii armate române ţineau cu tot dinadinsul să scoată sufletul din bietul rebel, nu trece o lună şi el este rechemat la Bucureşti de generalul Constantin Doncea. În paranteză fie spus, acesta a fost ridicat de la demnul post de lucrător CFR la nedemnul rang de general, numai întrucât se dovedise tovarăş de nădejde al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar partidul muncitorilor şi ţăranilor avea mare nevoie de cadre de conducere, a se citi de represiune…

Domnul Ioan Rusu îşi continuă periplu său militar la Cluj, în calitate de trasator-interpretator pentru acţiunile de aviaţie. În luna octombrie 1950 este selecţionat pentru cursurile de ofiţeri cu specializarea observare-informare-legături aeriene, ceea ce de la 1 ianuarie 1951 îi aduce gradul de sublocotenent.

După ce efectuează şi alte voiaje pe capricioasa tablă strategică a armatei române din acea vreme (la Timişoara în anul 1951, unde devine şeful aprovizionării artileristice, apoi în Moldova), în anul 1958 este trecut în rezervă cu gradul de căpitan, pentru că – opinează interlocutorul meu – “cam pe-atunci veniseră şcoliţii din URSS”.

Notă: Prezentul text-interviu, în conformitate chiar cu vrerea domnului Ioan Rusu, reprezintă doar prima parte a unei colaborări mai ample, bazată pe documente incitante şi pe dialoguri cu foşti camarazi de arme de-ai domniei-sale, inclusiv cu un fost general român, actualmente stabilit în străinătate. Asta, bineînţeles, dacă-i va permite sănătatea, căci eu l-am cunoscut prin intermediul doctorului Toma Hanciuţa în perioada finală a tratamentului postoperatoriu.

(Sighetul Marmaţiei)

CARDINALUL IULIU HOSSU – “Pelerinajul în calea fericirilor”

Posted by Stefan Strajer On January - 6 - 2010

RESTITUIRI

CARDINALUL  IULIU  HOSSU – “Pelerinajul în calea fericirilor”
                                    (16 ani de închisoare şi surghiun)

Autor: Viorel Rus
Născut în Milaş, Bistriţa-Năsăud, la 30 ianuarie 1885, în familia preotului greco-catolic Ioan Hossu şi a Victoriei n. Măriuţiu, şi-a petrecut copilăria şi a urmat şcoala primară în satul natal. Studiile gimnaziale le-a făcut la Reghin şi Târgu Mureş, unde şi-a însuşit limbile germană, maghiară şi latină, trecând apoi la Gimnaziul superior greco-catolic din Blaj, oază a patriotismului românesc şi promovând cu premiu examenul de maturitate (bacalaureat), în anul 1904.

Foto. Viorel Rus
 Trimis pentru a-şi continua studiile la Roma, la Institutul “De Propaganda Fide”, a obţinut doctoratul în filosofie şi teologie, fiind hirotonit ca preot în anul 1910, acolo la Roma, în prezenţa unchiului său episcopul greco-catolic de Lugoj dr. Vasile Hossu, şi a tatălui său, care trebuie să ne închipuim că va fi fost extrem de mândru şi fericit. De altfel, tânărul Iuliu fusese student eminent, însuşindu-şi, engleza şi franceza, pe lângă italiană şi cunoştinţele de specialitate.
Revenit în ţară, a fost  protocolist, arhivar şi bibliotecar, vice-notar, notar consistorial şi secretar al episcopului de Lugoj, director de cancelarie şi asesor consistorial.
În timpul primului război mondial fusese mobilizat ca preot al spitalelor militare din Austria, Boemia şi Moravia. În acestă calitate l-a găsit decretul împărătesc şi bula papală din anul 1917 prin  care, ca o recunoaştere a calităţilor sale, a primit  înalta  demnitate  bisericească  de  Episcop  al Gherlei. Şi nu împlinise încă un an de la înscăunare, când la 1 Decembrie 1918, la Marea  Adunare  Naţională  de  la  Alba  Iulia,  episcopul  dr.  Iuliu  Hossu citea “Declaraţia  Unirii  Românilor  din Transilvania, Banat şi  Ţara  Ungurească“ cu patria mamă România. Acolo, Episcopul dr. Iuliu Hossu şi Prea Sfinţia Sa dr. Miron Cristea, pe atunci episcop ortodox de Caransebeş, s-au îmbrăţişat în faţa mulţimii românilor care strigau, cântau şi plângeau, iar P.S. Miron Cristea a spus: “Pe cum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români”.    
O chemare de care ar trebui să fim fericiţi dacă am putea-o împlini şi azi, noi, românii, de suntem ortodocşi ori suntem greco-catolici, ori de alte religii, căci este loc destul pentru noi toţi sub dumnezeiasca oblăduire.

Foto.Episcopul Iuliu Hossu
 Apoi, Episcopul Iuliu Hossu şi-a continuat activitatea de ierarh al Bisericii Române Unite pentru eparhia Gherla, iar din anul 1930 Cluj-Gherla,  timp de 30 de ani. Mult bine a făcut neamului său în acei ani ca un părinte bun. Era primit pretutindeni în eparhia sa de către poporeni, intelectuali şi clerici în vizitele sale canonice, cu bucurie, toţi având prin el speranţa binecuvântării lui Dumnezeu.
 A fost solidar cu durerile românilor rămaşi sub ocupaţia hortistă în urma Dictatului de la Viena, în fapt conducătorul spiritual al tuturor, fiind singurul episcop român recunoscut de oficialităţile vremii.
Pentru curajul său de a denunţa crimele ocupanţilor şi a sări în apărarea drepturilor populaţei nemaghiare din Ardeal, în mai multe rânduri viaţa sa a fost în pericol.
Ceea ce nu au reuşit fanaticii hortişti, aveau să încerce să reuşească peste doar cinci ani slugile regimului stalinist, călăii comunişti din România, atunci când, urmând indicaţiile Moscovei, au trecut prin forţă, teroare şi intimidare la lichidarea cultului  greco-catolic, arestând pe toţi cei  care li se împotriveau şi în primul rând pe ierarhi, chiar înainte de a decreta la 1 decembrie 1948 scoaterea Bisericii Române Unite în afara legii.
Deşi aflat oficial încă în funcţiune, între episcopii greco-catolici arestaţi în noaptea de 27/28  octombrie 1948, era şi Iuliu Hossu, prins în Bucureşti, unde făcuse o ultimă încercare de a opri dezastrul ce se abătuse asupra cultului său.
 A urmat domiciliul forţat la Dragoslavele/Argeş într-o vilă a Patriarhiei Ortodoxe, cu foame, frig, paznici înarmaţi şi garduri de sârmă ghimpată, până în februarie 1949, apoi lagărul de la Mănăstirea Căldăruşani în apropierea Bucureştiului, cu condiţii ceva mai bune în speranţa regimului că se va putea obţine trecerea benevolă la ortodoxism a marilor ierarhi, în special a lui Iuliu Hossu, căruia avea să i se promită Mitropolia Iaşului.
 Speranţele guvernanţilor comunişti au fost deşarte. Iuliu Hossu şi ceilalţi episcopi au refuzat categoric, aşa că enervaţi la culme că nu puteau raporta şefilor lor îndeplinirea misiunii şi a da interzicerii greco-catolicilor o aură de liberă şi democratică faptă, au transferat pe episcopi, între care era şi Iuliu Hossu şi alţi clerici greco-catolici înalţi, în închisoarea de la Sighet.
În amintirile sale despre Iuliu Hossu, Episcopul greco-catolic de Lugoj, Ioan Ploscariu, relatează două întâmplări de la Sighet, care evidenţiază tăria de caracter bazată pe umilinţa sufletească generată de credinţa profundă, pe care Înalt Preasfinţitul o avea, întâmplări pe care – pentru nararea emoţionantă – le redăm aşa cum au fost scrise:
1). “… Intr-o zi, în anul 1952, ni s-a făcut o percheziţie. Iuliu Hossu şi-a făcut o spatulă (lopăţică) din lemn, ca o lingură, cu care mânca mămăliga, fără să fie silit a o atinge cu mâna. La percheziţie i-au aflat lopăţica. Ofiţerul politic Timbuş a poruncit unui gardian (Vasile Lairţă din Vadul Izei) să-l pălmuiască, ceea ce acesta a şi executat cu toată râvna. Seniorul episcopatului nostru şi viitorul cardinal nu a schiţat nici un gest de protest..”.
2) ”… La aer Episcopul Iuliu Hossu era întotdeauna după Episcopul Valeriu Traian Frenţiu, iar mai târziu, după moartea acestuia din urmă … era în fruntea şirului care se mişca în cerc cu capul în jos şi mâinile la spate, cum suna ordinul. Era slab, dar se ţinea drept. Zeghea îi era pe măsură, lucru foarte rar. Ne-am îmbrăcat în cioareci, zicea el”.     
  Ierarhii greco-catolici închişi  la  Sighet  ori  în  alte  închisori, erau în fapt captivi, nu deţinuţi pe baza vreunei condamnări în urma unui proces penal, arestaţi pe baza unui ordin al Ministerului de Interne, cum  se obişnuia a zice pe atunci, prin act administrativ. Aşa a fost şi Presfinţitul Dr. Iuliu Hossu, încât când în ianuarie 1955 penitenciarul Sighet  s-a  închis, s-a  pus  problema  ce-i  de  făcut  cu  el  şi  ceilalţi episcopi uniţi care mai erau acolo în viaţă.      
S-a decis să se încerce încă o dată cu ei poate vor fi aduşi pe linia dorită, iar pentru aceasta au fost duşi în faţa lui Petru Groza, numărul doi în ierarhia regimului  comunist.
 Împricinaţii arătau ca nişte epave omeneşti, după torturile, foamea şi frigul suportate la Sighet, aşa că au fost internaţi într-un spital din Bucureşti, pentru a fi cât de cât remontaţi, în primul rând pentru a li se repara dantura.
În discuţia pe care a avut-o cu Petru Groza, Preasfinţia Sa Iuliu Hosu a avut impresia că acesta uitase că Mitropolia Iaşului era ortodoxă, de aceea când acesta i-a propus să îl facă Mitropolit de Iaşi el i-a răspuns că este greco-catolic şi deci nu poate să fie mitropolit acolo. Nici prin gând nu i-a trecut că în realitate Groza îi propunea să treacă la ortodoxism. Credea că Dumnezeu l-a păzit, că nici ca ispită nu i-a trecut prin gând apostazia.      
 Nereuşind nici pe această cale, lui Iuliu Hossu şi celorlalţi trei episcopi care mai erau în viaţă, li s-a fixat domiciliul obligatoriu la Curtea de Argeş, fiind cazaţi în camerele servitorilor din palatul fostei regine Elisabeta a României. Puteau să primească vizite, să iasă la cumpărături, dar nu puteau părăsi localitatea.
 Itinerarul vieţii de captiv în propria ţară, numit de către Preasfinţitul Iuliu Hossu “Pelerinajul pe Calea Fericirilor”, a continuat apoi cu mutarea la Mănăstirea Ciorogârla, ca represaliu, pentru că împreună cu ceilalţi doi episcopi titulari rămaşi în viaţă, Ioan Bălan şi Alexandru Rusu, au alcătuit, difuzat public şi înaintat guvernului memorii descriind modul abuziv în care a fost interzisă Biserica Română Unită şi cerând repunerea acesteia în drepturi şi în sfârşit mutarea din nou, singur, în domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Căldăruşani în anul 1956, unde a rămas până la moarte.
 În toate momentele de sărbătoare personală, ca şi în timpul sărbătorilor anuale de Crăciun, Anul Nou, ori Paşte, Preasfinţitul primea scrisori de îmbărbătare şi felicitare din toate ţinuturile ţării şi chiar din străinătate, care îi mângâiau singurătatea arătându-i că românii dragi lui, din mijlocul cărora a ieşit şi pe care a încercat să-i slujească cât de bine a putut, nu l-au uitat.
 O delegaţie neaşteptată a sosit la Căldăruşani în primăvara anului 1969, alcătuită din Giuseppe Cheli, trimis special al Papei Paul al VI-lea şi din preşedintele Departamentului Cultelor R.S.R. Cu acest prilej Episcopului Iuliu Hossu i s-a adus la cunoştinţă că Papa a hotărât să-l promoveze cardinal, cu avizul autorităţilor române, care au condiţionat aceasta de învestirea sa la Roma şi părăsirea definitivă a ţării.
  Iată care se spune că a fost răspunsul dat de Cardinalul Iuliu Hossu: “… rămân aici, în ţara mea, în mijlocul poporului meu, să împărtăşesc soarta fraţilor mei, a preoţilor şi credincioşilor mei. Nu-i pot părăsi”.      
  Numirea a rămas făcută, dar nedeclarată oficial de Papa, care a apreciat în mod deosebit atitudinea ierarhului român. Ea a putut  deveni publică abia în consistoriul papal din 5 martie 1973, la trei ani după moartea lui Iuliu Hossu, care se întâmplase în Spitalul “Colentina” din Bucureşti, în 28 mai 1970, la vârsta de 85 de ani.
 Înmormântarea s-a făcut în Cimitirul Belu-catolic, neaprobându-se de către autorităţile comuniste îndeplinirea de către familie a dorinţei defunctului Cardinal de a fi adus în cavoul familial de la Cluj, în Ardealul său drag, unde s-a născut, a crescut şi a trăit cele mai frumoase zile ale vieţii.
 S-a stins astfel, trist şi departe de eparhia sa dragă, ultimul episcop greco-catolic din vechea gardă a marilor români întregitori de ţară, sfântul iubitor de oameni şi de Dumnezeu, martir fără margini al credinţei sale.

UN VETERINAR TRATEAZA CULTURA ROMÅNILOR

Posted by Stefan Strajer On December - 30 - 2009

UN VETERINAR TRATEAZA  CULTURA ROMÅNILOR

Autor: Corneliu Florea

De multa  vreme se simtea nevoia unui veterinar sa trateze  cultura româneasca. Îi multumim ardeleanului Emil a lui Boc, ca a gasit veterinarul potrivit pentru îngrijirea culturii românesti, care  sufera de la Andrei Pleşu încoace. Multumim UDMR-ului, care de douazeci de ani se sacrifica la fiecare alegere pentru români, daruindu-le pe cei mai buni fii ai sai sa ne conduca, şi acum, în acest specific caz, sa ne trateze cultura şi pe cei care o fac, daca o mai fac. (Vorbesc de fac-ul românesc, nu de cel englezesc).
Desigur, veterinarul KELEMEN HUNOR merita sa fie chiar preşedintele României, a candidat pentru aceasta functie la recentele alegeri, dar din motive de imaturitate politica a românilor, a ajuns preşedinte un marinar care şi-a vândut barca cu tot cu vâsle, numai cârma a luat-o de folosinta la preşedintie. Altfel veterinarul Kelemen Hunor ar fi venit cu trusa lui de veterinar si cu totul altfel ar fi aratat România în câteva luni. Ne multumim, şi cu atât, ca a ajuns MINISTRUL CULTURII si AL PATRIMONIULUI  NATIONAL fiind convinşi ca nici nu se va compara cu foştii miniştri ai culturii.
În paranteza, reamintesc miniştrii recenti ai culturii. Andrei Pleşu facea pe fata mare dizidenta, nimic nu-i placea, nimic nu facea, pâna într-o zi când şi-a dat demisia ca nu i l-au adus pe reje în tara… Petre Salcudeanu se pricepea la cultura, şi la bautura, dar nu a stat mult ca i-au aranjat sa fie prins cu mâta-n sac (mîta ştia sa bata si la maşina de scris). Ludovic Spiess ne placea cum cânta, îl aplaudam, jos palaria şi s-a dus. Mona Musca, ce musca la arat informatii era, nu se ştia de ce îl peria, pupa şi premia pe Patibularul Patapievici, fiindca ajunsese carturar la CNSAS, avea dosarul ei în mâna! Şi a venit Adrian Iorgulescu dupa care nu a ramas nici o nota pe portativul culturii româneşti, numai o mare tâmpenie: cerebralizarea taranilor. A urmat permanentul catapultat, Theodor Paleologu, care a aterizat mai mult în bratele cântaretei  Sarah Nassiff decât în treburile ministeriale, şi-a divortat. Pe rând s-au dus, ministru dupa ministru, pe apa celor ce nu au lasat nimic în urma lor. Douazeci de ani degeaba! Si se mai mira Mircea Cartarescu de ce nu ia şi el Nobel, cât de cât, acolo! Pai cu aşa miniştri, maestre? Dar, zori noi primenitori se arata la poarta ministerului culturii românesti: vine veterinarul cu trusa, va deschide abcesul şi va baga  mâna pâna la cot!
Îmi permiteti, sa va prezint  pe noul ministru al culturii din România, Kelemen Hunor. S-a nascut în Secuime, pardon, în Tinutul Secuiesc, dar el zice ca e ungur, ceea ce e treaba lui, a lor, a secuilor-unguri şi a ungurilor-secui, nu are importanta în multiculturalismul european. S-a educat în limba materna de la gradinita pâna la Bolyai-Babeş, unde în 1993 a terminat veterinara, o facultate ce se ocupa de toate animalele bolnave, nu numai de cele a lui Breban. Cum la acea data, Petre Salcudeanu pusese o mâna pe cultura si lânga cultura Kely a nost’  a zis ca mai asteapta, facând si filosofia între timp, ca nu te poti prezenta în fata vacilor oricum. A început sa si publice, când o poezie, când o nuvela în limba materna, ca aşa-i corect înca de pe vremea când o fost Horthy la Cluj. A luat un premiu, nişte medalii. Felicitari. Timpul trece cu privirea politica înainte, cu parlamentul de la Bucureşti, cu lupta pentru autonomia Tinutului Secuiesc şi curatirea lui de români. Acum, aici este o mica hiba, pe care de fapt o au toti locuitorii Transilvaniei, indiferent daca îs români, unguri, secui sau alte minoritati conlocuitoare, ei toti împreuna sunt mai grei de cap, le trebuie mai multa vreme sa priceapa lucrurile, aşa şi cu Kely a nost’. El a ramas cu mintea în urma, pentru ca autonomia Tinutului Secuiesc este realizata din 2005!! Acesta este adevarul, mergeti şi vedeti, mergeti şi vedeti cum este în Tara Bascilor, in Qubec, care au fost exemplele lor de acum 10-15 ani. Comparati!!
No, poate io sa şi greşesc, ca tot omu, indiferent de nationalitate, poate Kely a nost’ sa nu fie ca ceilalti transivaneni mai înceti cu mintea, stnâd el de opt ani în parlamentul cu mitici s-o fi iutit la minte: stie bine ca autonomia este la ea acasa în Tinutul Secuiesc, dar mai sunt si alte autonomii de facut! Pentru ca autonomie lânga autonomie se face Tinutul Secuiesc Mare! No şi de aici începe greul pentru  domnu’ doctor de marai cum zîce taranu’ român din Marele Tinut Secuiesc, ce se întinde de pe Carpati pâna la Tisa. Întâi ca îi musai de o înca o universitate ungureasca, ca  Bolyai-Babeş are numai 17 facultati ungureşti. Boc aproba! Apoi, nu au nici edituri şi publicatii ungureşti câte le trebuie fiindca ei scriu şi citesc de zece ori mai mult decât valahii, care de fapt numai se uita în plaiul cu boi a lui Dinescu. Boc aproba! Ei nu au Institute Culturale Secuieşti în strainatate. Patibularul Patapievici vorbeşte cu Basescu şi se face! Şi ansamblurile foclorice trebuie, musai, sa mearga la New York şi în Mexic. No problem, doar sunt bani în bugetul ministerului. Apoi în patrimoniu sunt atâtea şi atâtea  conace şi castele ungureşti ce trebuiesc renovate, restaurate. Nu-s bani! No problem, împrumutam, zice Basescu. Guvernul aproba daca secuii dau palinca şi voturi! Dau! Iar, când restaurarile vor fi gata, proprietarii le vor redobândi, ca aşa-i democratic. Vedeti câte stau pe capul noului ministru, trebuie sa-l laudati. Iar, daca va reuşi sa introduca şi o a doua limba oficiala în România, suntem siguri ca  Basescu Traian îi va lipi Steaua României în piept. Merita!!
Io îi doresc sanatate şi putere de munca cum a avut şi Zsolt Nagy, când o fost ministru!
(Anul 2009, la sfârsit, WINNIPEG –  CANADA)

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (II)

Posted by Stefan Strajer On December - 17 - 2009

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (II)

Nicolae Balint.Foto

Autor: Nicolae Balint
După semnarea Tratatului de la Trianon din 4 iunie 1920, Ungaria avea 92.963 de km2 şi o populaţie de circa 7.980.143 de locuitori (majoritatea unguri, adică 89,6%). Din Transilvania s-au refugiat în Ungaria imediat după Primul Război Mondial, peste 200.000 de maghiari, în marea lor majoritate reprezentaţi ai fostei clase conducătoare, iar mare parte dintre aceştia au devenit şi cei mai înverşunaţi şi virulenţi exponenţi ai revizionismului maghiar. O serie de istorici maghiari mai puţini şovini, precum E. Malnasi, Karacsony, Toganyi sau F. Eckhardt au acceptat însă faptul că Ungaria Sfântului Ştefan nu depăşea graniţele actuale ale Ungariei. Imensele pierderi teritoriale pe care Ungaria le-a suferit după Trianon – justificate dealtfel şi în acord cu realităţile istorice şi demografice – au creat însă o psihoză colectivă de frustrare, iar acest fapt a determinat un curs naţionalist-şovin şi revizionist al politicii statului maghiar, acesta acţionând pe toate căile posibile pentru a schimba această stare de fapt şi folosind toate resursele pe care le avea la dispoziţie, respectiv de la cele diplomatice, până la influenţarea opiniei publice internaţionale şi binenţeles, un spionaj cât se poate de activ şi agresiv în spaţiul românesc. În acţiunile de spionaj şi influenţare a opiniei publice maghiare au fost folosiţi până şi prelaţi ai bisericilor maghiare. În acest sens, un caz interesant îl reprezintă şi cel al episcopului Marton Aron.
    
*

“Audiatur et altera pars!” (“Ascultă şi cealaltă parte!”)
În prezent, atunci când vine vorba despre persoana episcopului aproape toţi autorii se referă doar la momentul 18 mai 1944 când, aflat în Biserica “Sfântul Mihail” din Cluj – spre cinstea sa, nota bene! – episcopul a avut tăria morală, demnitatea şi curajul să condamne politica hortystă faţă de evrei. “Magyar Katolikus Lexikon” editat la Budapesta în 2003, ca dealtfel toate scrierile maghiare, atunci când se referă la viaţa şi activitatea episcopului, spun laconic: “… a pledat pentru drepturile maghiarilor din Transilvania…”. Ce înseamnă de fapt atât de evazivul “a pledat”? Personal, consider că despre Marton Aron nu s-a scris încă totul. Poate de aceea, trebuie luate în considerare şi documentele şi studiile româneşti. Multe dintre acestea indică faptul că încă din perioada interbelică Marton Aron, a acţionat constant împotriva unităţii statului naţional unitar român fiind unul dintre “vârfurile de lance” ale acţiunii revizioniste. Există documente în arhivele româneşti (ale Serviciilor Speciale de dinainte de 1948, dar şi de după acest moment), documente chiar şi în arhivele mureşene care fac referire la persoana sa, există studii publicate în reviste precum “Dosarele istoriei” sau mai recent “Historia”, există câteva note informative despre activitatea episcopului în “Cartea Albă a Securităţii”. Un studiu temeinic care să valorifice într-o concepţie unitară informaţiile obţinute din mai multe surse istorice este mai mult decât necesar. Dincolo de mituri există totuşi realitatea, iar se bazează pe documente. 

Foto 1 - Palatul Trianon

Foto. Palatul Trianon
Agentul cu indicativul “P.I.S”….
Contraspionajul român nu a putut stabili data exactă la care Marton Aron a fost recrutat de serviciile de informaţii maghiare, deşi episcopul s-a aflat în atenţia organelor speciale româneşti încă de pe la jumătatea deceniului al treilea. În octombrie 1941, Marton Aron a intrat în legătură cu rezidentul de spionaj al legaţiei maghiare din Timişoara. A fost momentul în care organele române nu au mai avut nici un dubiu despre activitatea sa, mai ales că anterior reuşiseră să procure Codul spionajului hortyst, fapt care a rămas necunoscut maghiarilor pe toată durata războiului, dar care le-a permis românilor să deconspire şi să anihileze o serie de organizaţii şi reţele de spionaj maghiare de pe teritoriul României. Cea mai importantă organizaţie maghiară de spionaj din Transilvania – cu ramificaţii şi la Târgu-Mureş – a fost cea condusă de episcopul Marton Aron. Informaţiile culese de el personal sau sau de cei din organizaţia sa erau cifrate cu ajutorul cărţii “Piszkos Fred Visszater” (“Întoarcerea mizerabilului Fred”) şi trimise apoi la destinaţie. Indicativul cu care Marton Aron era apelat de Centrala Serviciului de Spionaj Maghiar de la Budapesta era unul permanent, fiind format din grupul de litere “P.I.S.” şi reprezenta iniţialele tipografiei la care a fost tiparită cartea indicată anterior. Indicativul cu care Marton Aron trebuia să răspundă era de fiecare dată altul. Prin intermediul Adelei Visnovitz – agentă a spionajului englez – s-a reuşit a se realiza legătura lui Marton Aron cu englezii, episcopul făcând un joc foarte complicat şi încă greu de înţeles şi azi.
….şi agenta Bindasz Elena din Târgu-Mureş   

Foto 2 - Mihail Moruzov, parintele serviciilor speciale romanesti

Foto.Mihail Moruzov parintele serviciilor speciale romanesti
Prin intermediul Elenei Bindasz, născută la 15 decembrie 1899 la Târgu-Mureş, maghiară de religie ortodoxă (?), Marton Aron a reuşit să afle foarte multe informaţii legate de moralul armatei române, ce vorbesc militarii între ei, ce nemulţumiri au, etc. Prin intermediul aceleiaşi Bindasz Elena, care a ajuns şi ea să o cunoască ulterior pe Adela Visnovisz (agenta engleză), Marton Aron a făcut cunoştinţă cu Matei Ioan, cetăţean iugoslav de etnie română, fost aviator în armata iugoslavă şi care se refugiase în România datorită prigoanei germane. Matei l-a pus în legătură pe Marton Aron cu maiorul sârb Bosco Stanoilovici, fost ataşat militar iugoslav în URSS, un filo-englez cu relaţii atât în spionajul englez, cât şi în cel sovietic. Reţeaua lui Marton Aron va creşte foarte mult într-un timp relativ scurt, aceasta fiind capabilă chiar şi de sabotaje. Elena Bindasz, care la un moment dat a fost arestată de autorităţile române va indica în anchetă sabotajele executate, modul de operare, de unde se procura explozibilul necesar, însă îl va deconspira cu această ocazie şi pe episcop, ca dealtfel întreaga reţea condusă de el. Reacţia autorităţilor române a fost nuanţată de la caz la caz. Dacă în unele situaţii reţelele maghiare care operau pe teritoriul României au fost anihilate rapid pronunţându-se ani grei de închisoare şi chiar condamnări la moarte, cel puţin în cazul lui Marton Aron nu s-a întâmplat acest lucru. Dacă din diverse raţiuni episcopul Marton Aron s-a bucurat în perioada interbelică, dar şi în timpul războiului de un tratament cu menajamente, nu acelaşi lucru se va întâmpla după 1948. Comuniştii, care puseseră mâna şi pe arhivele serviciilor speciale române de dinainte de 1940, nu l-au mai tratat cu aceeaşi înţelegere pe episcop, ba dimpotrivă îl vor aresta şi condamna pe viaţă. Eliberat de autorităţile comuniste – însă după repetate şi insistente intervenţii la nivel înalt – episcopul, aflat în domiciliu obligatoriu la Alba-Iulia a continuat, după cum veţi vedea în continuare, să se afle în atenţia serviciilor speciale române.
                                       (VA URMA)
NICOLAE    BALINT
Caseta 1
“…din momentul semnării Tratatului de la Trianon, Ungaria a considerat drept una din acţiunile sale cele mai importante revizuirea acestui tratat. Folosind toate mijloacele de propagandă ale epocii, ca şi instrucţia publică şi formele educaţiei colective, Ungaria a decretat nedreptatea Trianonului şi necesitatea revizuirii tratatului de pace…”
(Fragment din “Istoria Ungariei”, vol. 1918-1945, Budapesta, Editura Academiei Ungare de Ştiinţe, 1986, p. 423)
Caseta 2
Pe data de 13 noiembrie 1920, Parlamentul de la Budapesta a ratificat Tratatul de la Trianon, dar la finalul şedinţei deputaţii au depus următorul jurământ: “Cred în Dumnezeu. Cred în Patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare.” Deşi vremurile s-au mai schimbat, obsesiile – fie ele mai vechi sau mai noi – rămân peste timp. Sunt suficiente dovezi în acest sens. Unde vor duce ele la final? Cum acţionează statul român pentru combaterea lor, atât în interior, cât şi în exterior? Pot românii asista neputincioşi la proliferarea revizionismului, indiferent sub ce mască europenistă s-ar ascunde el? Cine nu învaţă din istorie, riscă să o repete.

Acţiuni ale serviciilor de spionaj maghiare în spaţiul românesc (I)

Posted by Stefan Strajer On December - 13 - 2009

Acţiuni ale serviciilor de spionaj maghiare în spaţiul românesc (I)

Nicolae Balint.Foto

Autor: Nicolae Balint
După 1989, colonelul Florian Gârz – foarte mulţi ani ofiţer de informaţii în structura Direcţiei de Informaţii a Armatei Române – a îndeplinit funcţia de consilier în Departamentul de Apărare, Siguranţă Naţională şi Ordine Publică (1991-1997). Competenţa profesională de care a dat dovadă pe parcursul carierei sale de militar, în misiuni pe care le-a îndeplinit atât în ţară, cât şi în afara graniţelor României, l-au recomandat pe colonelul Gârz şi pentru alte funcţii importante în aparatul de stat. Interesante şi deosebit de elaborate sunt însă sintezele sale informative, parte dintre ele regăsindu-se într-o serie de cărţi pe care le-a publicat după 1998. Pentru cei care-i citesc cărţile se recomandă să o facă cu creionul în mână. Să ia notiţe şi să mediteze. Eventual să coroboreze informaţiile obţinute şi cu altele procurate din alte surse. Deşi au trecut aproape 10 de ani de când emitea anumite aprecieri la adresa posibilelor pericole identificate la adresa siguranţei naţionale, acestea se dovedesc acum mai corecte şi actuale ca oricând. Am plecat de la aprecierile colonelului Gârz în documentarea unor acţiuni de spionaj pe care Ungaria le-a iniţiat după 1918 împotriva România. Pe parcursul mai multor episoade dorim să vi le prezentăm.
Chiar dacă vremurile se schimbă, obiectivele rămân
După instaurarea regimului condus de Horthy Miklos, Ungaria a început o campanie internaţională de contestare a prevederilor tratatelor încheiate la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) şi în mod deosebit pe cel de la Trianon din 4 iunie 1920, prin care Transilvania era recunoscută “de jure” ca parte componentă a Regatului României, urmare a actului “de facto” petrecut la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia şi care dădea expresie unui act de voinţă romanească liber exprimată. Acţiunile în plan diplomatic internaţional desfăşurate cu multă insistenţă de diplomaţia maghiară în vederea revizuirii tratatelor au fost dublate de alte acţiuni mult mai elaborate, cele desfăşurate pe frontul invizibil. Ungaria dispunea în acest sens de mai multe avantaje. Avea reţelele informative constituite încă de pe timpul Austro-Ungariei – dar care acum se găseau în “conservare” -, avea cadre de informaţii pregătite chiar pe relaţia Transilvania, dar dispunea şi de un alt imens avantaj: în zonele locuite compact de etnici maghiari exista un puternic sentiment şovin şi iredentist. În aceste condiţii Ungaria a putut să promoveze un spionaj activ într-o zonă de care – cel puţin din punctul ei de vedere – nu s-a considerat niciodată desparţită sau de care s-a considerat cel mult, doar temporar despărţită.

Foto 1 - Harta Romaniei Mari

Foto. Harta Romaniei Mari
Marea Britanie  a susţinut revizionismul
Cel mai mare sprijin în campania sa revizionistă, Ungaria a l-a găsit din partea Marii Britanii. O bună parte din elita maghiară întreţinea şi cultiva relaţii apropiate cu înalta societate engleză. Un sprijin important l-a acordat politicii promovate de Ungaria Lordul Rothermere care conducea un grup de ziare de succes şi cu mare influenţă in Anglia şi în străinătate. Din grupul său de presă făceau parte 71 de ziare şi reviste din Anglia, Statele Unite şi Canada, în frunte cu bine cunoscutul “Daily Mail”, care avea la momentul respectiv un tiraj de 2 milioane de exemplare. Această campanie era dublată de acţiunile de propagandă promovate în străinătate de “Liga Revizionistă” ce-l avea în frunte pe cunoscutul scriitor maghiar Ferencz Herczog. Din 1927 când a fost înfiinţată şi până în 1940, Liga a publicat 228 de cărţi, reviste şi ziare cu caracter revizionist în limbile germană, italiană, franceză, engleză, spaniolă, finlandeză, portugheză şi maghiară. Din acest total, un număr de 124 de publicaţii se ocupau de “problema Transilvaniei” şi ajungeau pe diferite căi şi în Ardeal. Societăţile feminine maghiare organizate pe baze confesionale, organizaţiile şi asociaţiile culturale contribuiau şi ele la propaganda revizionistă, aşa cum procedau şi unii preoţi maghiari de diferite confesiuni.
Foto 2 - Colonelu Florian Garz

Foto.Colonelul Florian Garz

Târgu-Mureş în atenţia serviciilor speciale româneşti
În 1921, Siguranţa Statului Român a descoperit un complot la Arad pus la cale de organizaţia secretă revizionistă “Maghiar Fiatolok”, organizaţie ce avea legături în mai multe oraşe din Transilvania. Un alt complot antistatal a fost descoperit de aceleaşi organe de Siguranţă în 1923 la Cluj, complot ce avea ramificaţii la Târgu-Mureş şi Târgu-Secuiesc. Un celebru caz de spionaj maghiar a fost descoperit în 1937 şi a fost legat de Partidul Ardelean Maghiar din România care, aşa cum s-a dovedit, a primit un milion de pengo din partea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri al Ungariei. Aceeaşi Preşedinţie a donat tot în 1937, circa 7 milioane de lei Uniunii Culturale Maghiare din Transilvania. În 1939, SSI a identificat o vastă reţea de spionaj maghiar formată din 172 de persoane, care avea drept centre de baza Oradea, Târgu-Mureş şi Satu-Mare cu ramificaţii şi în alte localităţi din ţară. Percheziţiile au scos la iveală o listă cu fondurile trimise din Ungaria, material informativ şi de propagandă antiromanească, precum şi un post de radio emisie-recepţie ce funcţiona clandestin la Episcopia Reformată din Satu-Mare. În deceniul patru al secolului XX, acţiunile agresive ale spionajului maghiar contra României s-au înmulţit. Acest fapt a reieşit şi dintr-un raport din 1939 al SSI, care arăta că până la acel moment au fost descoperite 62 de cazuri de spionaj din care 32 erau maghiare. După cum se poate observa, serviciile secrete române şi-au făcut datoria cu consecvenţă şi profesionalism, în ciuda faptului că regele Carol al II-lea (1930-1940) a încercat să şi le subordoneze sau să le ignore munca. Rapoartele şi analizele lor n-au fost însă luate în seamă, iar rezultatele acestei ignoranţe dovedite de factorii de conducere s-au văzut în vara anului 1940, când României i-au fost impuse grave amputări teritoriale.  (va urma)

Foto 3 - Horthy Miklos

Foto.Horthy Miklos

CASETA 1

“În secolul XXI, România va continua să se prezinte ca o ţară vulnerabilă faţă de acţiunile serviciilor de spionaj străine, datorită puterii economice scăzute şi în continuă degradare, a erodării autorităţii şi ineficienţei statului, a divizării scenei politice, dar mai ales din cauza incompetenţei, iresponsabilităţii, ineficienţei şi corupţiei eterogenei clase politice din România, care a reînviat tradiţiile fanariote.”

CASETA 2
“Cercurile conducătoare din Ungaria, indifferent de culoarea lor politică, implicate împreună cu cele din Austria, Germania şi Vatican în criza din Yugoslavia, vorbesc tot mai insistent despre necesitatea unei noi ordini europene şi sprijină separatismul albanez din Kossovo, nu de dragul acestora, ci pentru a se creea un precedent aplicabil în Voivodina şi mai ales în Transilvania.”

Nu m-am înşelat! Pentru locul doi încă se luptă!

Posted by Stefan Strajer On November - 21 - 2009

Nu m-am înşelat! Pentru locul doi încă se luptă!
antonescu-geoana-cotid

Autor: Liviu Antonesei

Liviu Antonesei

Dezbaterea dintre cei trei candidaţi la preşedinţia României fiind, totuşi, un „caz de fortă majoră”, este limpede ca nu puteam aştepta pînă luni, după trecerea alegerilor, pentru a-mi formula pe scurt primele impresii. Sînt, desigur, „la cald”, însă formulate, după cum m-am obişnuit să comentez politica, fără pasiune, pentru că încerc să formulez diagnostice, pe cît sînt eu în stare, nu să orientez spiritul public, electoratul, asta nefiind treaba mea, ci a candidaţilor, partidelor şi sprijinitorilor acestora. Deci:
Confruntarea televizată dintre cei trei principali candidaţi la preşedinţia României, abia încheiată, îmi confirmă că nu m-am înşelat în evaluările mele din articolul trecut. Deşi nu a cîştigat decisiv confruntarea, dar nici nu s-a întrebuinţat excesiv, terminînd oarecum cap la cap cu dl. Antonescu, este clar că dl. Băsescu este sigur unul dintre finalişti. Deşi a fost probabil cel mai viu, mai reuşit stilistic, în întîlnirea televizată, punctînd de cîteva ori excelent în ambele direcţii, dl. Antonescu a şi sărit calul de vreo două ori. Este limpede, în acelaşi timp, că avea dreptate şi dl. Geoană cînd fugea de confruntări, precum şi staff-ul său cînd propunea întîlniri cu cît mai mulţi candidaţi o dată – nu are suflu de luptător, ci mai degrabă de elev cuminte al unei clase fruntaşe. Iar cînd a încercat o glumă, a ieşit povestea cu… soacra. O notă bună pentru florile din final. Dacă această întîlnire avea loc cu vreo săptămînă mai înainte, fiind urmată eventual de măcar încă una, este limpede că al doilea finalist ar fi fost în mod sigur dl. Antonescu. Aşa, cred, bătălia pentru cel de-al doilea loc e, de fapt, pe muchie de cuţit. Maşinăria PSD e mai eficace, prestaţia d-lui Antonescu a fost mai bună. Cum bună a fost şi cea de la Cluj, de la care dl. Geoană a dat bir cu fugiţii. Să vedem ce va ieşi din această înfruntare de forţe. Aştept cu interes să se facă duminică seara şi să vedem estimările sondajelor de la iesşirea de la urne. Apoi, desigur, şi rezultatele efective ale bătăliei electorale!

ASASINAREA UNUI PATRIOT ROMÂN

Posted by Stefan Strajer On November - 13 - 2009

ASASINAREA UNUI PATRIOT ROMÂN

CORNELIU FLOREA

Autor: Corneliu Florea

SECURISTICE  LECTURI
Lectura intâi
“Inainte de a fi comunist, sunt român” –  Lucretiu  Patrascanu

|n anul 2001, aparea la Editura Humanitas, in colectia  Procesul  Comunismului, volumul  de  400  de pagini  al publicistei  LAVINIA  BETEA,  intitulat MOARTEA  UNUI  LIDER  COMUNIST.  Nu e vorba de o moarte naturala a comunistului de profesie, cum a fost numit, dupa standardele comuniste din acea vreme, Lucretiu  Patrascanu, ci de un  asasinat politic, cum l-a calificat Ion Gheorghe Maurer la Plenara PCR din Aprilie 1968. Citind acest volum, ce m-a impresionat prin deschiderea spre adevar, prin calitate informationala superioara fata de multe carti aparute ce au ca tema  istoria comunismului dictatorial si a securitatii sale, pot adauga, bazat pe dovezile adunate de autoare ca, de fapt, este asasinarea unui patriot român. Pentru ca, in ultimii douazeci de ani, cuvântul patriot, ca la comanda, poate chiar este o comanda, a incetat sa mai fie folosit trebuie sa-l definim, pentru cei ce se feresc sa-l foloseasca si mai ales pentru generatia spontanee migratoare postdecembrista, care nu are notiune de patrie, patriot. Dupa DEX, patriot este o persoana care isi iubeste patria, lupta pentru apararea si prosperitatea ei. Pentru mine, pentru multi, aceasta definitie si comportamentul in acest mod sunt absolute politically correct, fara sa prea iau in seama ca, globalistilor ametiti si debusolatilor cetateni ai lumii, li se pare un termen depasit, iar, cât priveste generatia postdecembrista, majoritatea, nu mai crede ca România este o patrie. Pacat. Pentru Lucretiu Patrascanu, nascut in 1900, educat universitar in România si in strainatate la Leipzig, doctor in stiinte economice si licentiat in drept, patria era o profunda realitate careia i-a daruit respect, a iubit-o si a luptat pentru drepturile ei. E drept, credea, ca multi intelectuali europeni dintre cele doua razboie, ca numai comunismul poate oferi patriei sale cel mai bun viitor, patronat de echitate sociala. Multi credeau, putini mai cred …
In  1921, când in România se infinteaza un partid comunist, Lucretiu Patrascanu se inscrie cu entuziasm in partid alaturi de initiatorii lui, câtiva români  printre multii evrei in frunte cu Marcel Pauker, care l-a apreciat si a contat pe el.In 1922, calatoreste la Moscova ca delegat din partea comunistilor români la al 4-lea Congres al Cominternului si ramâne profund impresionat vazându-l si ascultându-l pe Lenin. (In afara textului: daca Marx spunea despre religie ca este opium pentru popor, atunci cu toata certitudinea putem spune ca propagandistica este opiaceul cel mai puternic si devastator al popoarelor!). Desi partidul e mititel, slabut si cu bube in cap, in 1924 apare legea Mârzescu care-l interzice, ocazie cu care si Lucretiu Patrascanu este arestat. Prima arestare dintr-un sir de patru arestari si domiciliu fortat pâna in 1944. Trecând prin toate si-a primit blazonul de revolutionar de profesie, crezând orbeste in ideologia marxista, ajutându-si tovarasii de partid din inchisori si lagare, fiind avocatul comunistilor in procesul de la Craiova. A fost dat afara din barou, iar la Cernauti a primit o bataie pâna la lesin de la un grup de studenti fascisti.Isi reia activitatea comunista cu mai mult avânt si inflacarare si este desemnat membru in CC al PCdR in 1931. Tot in acest an, devine primul deputat comunist in Parlamentul României, primit cu multa ostilitate.In 1933 este la Moscova, in Piata Rosie, la manifestarile deIntâi Mai iar un an mai târziu participa la Congresul PCUS, unde il vede pe Stalin, insusi! E o mare implinire personala!In 1936, apara intr-un proces pe tânara comunista Herta Schwamen, cu atâta devotament si afectiune incât dupa proces vor sa se casatoresca. A fost un mic hop, o lege antiumana imprumutata din Germania, care interzicea casatoriile arienilor cu evreii, dar marele preot-scriitor Gala Galaction a trecut, româneste, hopul legii botezând-o pe Herta in Elena, nume predestinat sa intre mereu in istoriile românesti, si cei doi s-au casatorit si vorba poetului “au fost foarte fericiti, absolut din intâmplare”.Impreuna au fost afectati când au aflat ca Marcel Pauker, un alt revolutionar de profesie, tehnocrat si poliglot, a fost retinut si anchetat de NKVD, dupa care l-au executat ca spion român, dar in cercul lor de prieteni si comunisti era plin, plinut de evrei destepti si culti in frunte cu Herbert Zilber zis Belu, un tip considerat de Siguranta periculos de inteligent si fermecator de guraliv. Ceva mai intima, printre intimi, era si Lena Constante din mama evreica si tata aromân, o artista decoratoare inteligenta. Apropo de evrei, aflam din scriitura, exceptional de franca a Laviniei Betea, ca la acea vreme PCdR era compus din 90%  evrei, 5% alte nationalitati si 5% români, ca era bântuit de suspiciuni, de tot felul de ambitii si aprige lupte de clasa, la care Lucretiu Patrascanu nu a participat, motiv pentru care a fost exclus din CC al PCdR, in baza unor denunturi fabricate din invidie si rautate. Cu toate acestea, Siguranta l-a arestat din nou si l-a trimis in lagar sa-i tina de urât lui Gh.Gh. Dej si lui Gh.Stoica (Moscu Kohn, initial) dupa care a avut domiciliu fortat la Poiana Tapului, unde isi scrie cartile social politice impletite cu inteligenta si reflectii filosofice.
 Dupa ce Blitz Krieg-ul lui Hitler a dat in bara la Moscova, Stalingrad, Kursk si Crimeea, România urma sa fie atacata si cotropita de armata rosie.In aceasta situatie politicienii români ai diferitelor partide au incercat sa scoata cât mai repede România din razboi, sa se debaraseze de Ion Antonescu formând un bloc in care, din motive lesne de inteles, au introdus si comunisti, pe Lucretiu Patrascanu si Emil Bodnaras (ruteanul Bodnarenco). Dupa arestarea lui Ion Antonescu la 23 August 1944, a doua zi se formeaza un nou guvern in care Lucretiu Patrascanu este numit ministrul justitiei, pozitie pe care o va detine pâna in februarie 1948, considerat, pe buna dreptate, vârful de lance al partidului comunist, punându-i justitia la picioare!!Intre timp, PCR-ul (5% român) era deja bine protapit de tancurile Moscovei si nu mai avea nevoie de un viâf de lance cu origine nesanatoasa, asa ca il indeparteaza. Asta cu originea e pretextul, fiindca se stia de la inceput. Atunci, altceva?Intâi, antipatiile; tovarasa Ana Pauker (Hannah  Rabinsohn, initial) il ura pe Lucretiu si nu-i placea nici de Elena lui, care era mai tânara, frumoasa cu sic burghez si arhitect-scenografa. Apoi invidile; Lucretiu Patrascanu fiind cel mai educat, cult si inteligent din toata conducerea partidului, scriitor. Urma lungul sir de bârfeli si suspiciuni bazate pe relatiile sale sociale diversificate, din care pâna la urma a fost etichetat agent al Sigurantei si al serviciilor straine. Motivul principal, pentru care ungurii si evreii din Ardeal s-au unit ca sa-l prelucreze si indeparteze pe linie de partid, sa-l lichideze, au fost cuvântarile sale de la Cluj si Sibiu din iunie 1946!In fruntea acestor complotisti care nu s-au lasat pâna ce nu l-au executat pe nationalistul sovin a fost  Luka Laszlo,  zis si Vasile Luca,  Burach  Tescovici zis Teohari  Georgescu si hidra comunista, tovarasa Hannah Rabinsohn – Pauker,  numarul unu in Biroul Politic al CC al PCR.

Foto. Lucretiu Patrascanu

Foto. Lucretiu Patrascanu

     
 Ce a spus Lucretiu Patrascanu la Cluj si Sibiu in iunie 1946? In deschiderea discursului a multumit “eliberatorilor”, apoi a facut propaganda comunista si la urma a spus adevaruri. “Tovarasi, prieteni, doamnelor si domnilor, timp de opt zile am vizitat Ardealul de Nord” si inainte de a pleca a tinut sa spuna observatiile si concluziile acestei calatorii in care a fost trimis de guvern.Intâi, a constatat “o rezerva dusa pâna la aversiune fata de aparatul administrativ si Statul Român, intr-o parte a populatiei maghiare si in special in Secuime” si apoi relateaza ca “in regiunea secuiasca nu a gasit steagul tricolor românesc si nu este de acord cu cei ce arboreaza numai steagul sovietic”. Apoi a clarificat ca va urma “o definitiva incadrare a Ardealului de Nord in granitele Statului Român”, dupa care specifica “Limba oficiala in Statul Român este Limba Româna. Populatia maghiara isi poate folosi limba materna in administratie si justitie, dar actele institutiilor de stat se vor face numai in limba oficiala a statului”. A fost categoric când a spus ca va infiinta un tribunal al poporului la Cluj când s-a referit “la crimele savârsite asupra populatiei române sub regimul horthist” si s-a pronuntat pentru refuzul dreptului de sedere in Ardealul de Nord a “elementelor sovine, venite dupa 1940 in sprijinul lui Horthy”. A adaugat si cerinta expresa “sa nu se mai faca plati oficiale in pengo ci numai in moneda statului national român”. Discursul ministrului Lucretiu Patrascanu a fost ovationat cu frenezie de românii ardeleni, care inca mai aveau ranile deschise ale umilintelor si opresiunilor deznationalizarii suferite sub ocupatia horthista. Presa româneasca l-a elogiat si pentru indemnul “|ntariti specificul national, luptând din rasputeri pentru ca si cultura noastra nationala sa fie cât mai rodnica si cât mai ampla”. Bineinteles, toate acestea nu au fost pe placul  minoritarilor din Ardealul de Nord, mai ales când, in timpul discursului, Lucretiu Patrascanu a accentuat “inainte de a fi comunist, sunt român”. Acelasi succes l-a avut a doua zi la Sibiu, dar când a ajuns la Bucuresti, denunturile impotriva lui ajunsesera de acum la Budapesta si de acolo la Moscova. Este criticat vehement in CC al PCR, tonul si orchestrarea apartinând lui Laszlo Luka, care de acum incolo il va urmari si haitui continuu, dar in acelasi timp reuseste sa infaptuiasca Regiunea Autonoma Maghiara in Secuime!! Repet, sa retineti: Regiunea Autonoma Maghiara in Secuime, fiindca din aceasta anomalie, reiese clar nesfârsita incrâncenare de maghiarizare, pas cu pas, a Ardealului Românesc.
Lucretiu Patrascanu, este tot mai incoltit si haituit de unii  tovarasi de drum comunist, dar, fiind perseverent in activitate si mândru ca personalitate rezista. Este cooptat in delegatia româna la Conferinta de Pace de la Paris, unde cu franchete, argument si curaj ridica doua probleme: acordarea statutului de cobeligeranta României pentru campania Armatei Române din vest, nu numai impotriva Germaniei, dar si impotriva Ungariei!! Razboiul impotriva Ungariei, este cea de-a doua problema: o realitate istorica, pe care ungurii au incercat in toate felurile, la toate nivelele sa fie treacuta  sub tacere, stiut fiind ca va atârna greu impotriva incercarile lor de a emite pretentii in Ardeal!! Ridicând aceste probleme, pe dovezi incontestabile, Lucretiu Patrascanu a fost corect si patriot, dar intors in tara, pentru ca a prezentat jerfa armatei române in  Razboiul cu Ungaria, ce a inchis complet portile pretentiilor unguresti in Ardeal, Laszlo Luka sprijinit de Hannah Rabinsohn – Pauker si  Burach Tescovici s-au dezlantuit total impotriva lui, atingând apogeul la Congresul PCR din Februarie 1948, unde este tocat in mod comunist de Burach Tescovici si expulzat din CC al PCR-ului.
Lucretiu Patrascanu este dat afara si din guvern de acelasi Birou Politic al PCR-ului care il forteaza sa-si scrie o demisie, de forma! Trec câteva luni de tensiune in domiciliu fortat, timp in care se formeaza o comisie de cercetare a cazului Patrascanu, din Iosif Ranghetz, Burach Tescovici si Alexandru Draghici, care incepe sa lucreaze la dosarul dusmanului de partid – fost revolutionar de profesie al acestui partid timp de 29 de ani – dupa care se ia hotarârea si procurorul Curtii Supreme, tovarasul Rudolf Rossman semneaza mandatul de arestare si incarcerarea lui Lucretiu Patrascanu la Jilava. Ancheta este inceputa de Siguranta Statului  lent, iar Lucretiu Patrascanu refuza cu argumente toate acuzatiile aduse de partid, caruia ii ramâne in continuare fidel.  Dar garda se schimba; in locul Sigurantei vine noua securitate: DGSP, adica Directia Generala a Securitatii Poporului. Trebuie subliniat ca este vorba de securitatea poporului român si din motive “ultra secrete”, probabil dialectice de securitate conducerea DGSP este formata numai din alogeni: Pantelimon Bodnarenko, general ajutat de trei adjuncti fosti agenti sovietici Alexandru Nicolski (initial Boris Grumberg), Vladimir Mazuru, Misu Dulgheru (initial  Dulbergher) toti trei evrei. Urmatorii in rang: Pantelei Pantiusa, Serghei Niconov, Vania  Didenko,  Piotr Gonciaruc, Misa Protopopov, Valerian Bucicov, Misa Petruc, Iasca Alexeev, Teodor Rudenko. Att, restul va rog sa-i aflati DVS din volumul publicistei si scriitoarei  Lavinia Betea, pe care, pentru acest volum o asez alaturi de cele mai  bune si curajoase publicist-scritoare ce au dezvaluit realitati sociale si adevaruri istorice: Doris Lessing, Oriana Fallaci, Anna Politkovskya.    
 Sase ani a durat detentia cu anchete trasate de Biroul Politic al PCR-ului si dirijate si controlate de Mihailovici si Tiganov, consilieri sovietci, trimisi expres de la NKVD Moscova pâna când au reusit sa insceneze cum au vrut un mare si odios proces impotriva grupului Patrascanu, o banda contrarevolutionara.In 6 aprilie 1954 incepe procesul primului grup Patrascanu format din  unsprezece persoane, cu aparator din oficiu (Lucretiu Patrascanu l-a refuzat) si fara martori ai apararii.In schimb martorii acuzarii au fost optzeci si trei, marea majoritate fiind detinuti si dresati prin tortura ce sa declare. Din rechizitorii notam ca acuzatii: “criminali”, “asasini ordinari”, “lachei bine platiti ai spionajului englez”, “cu mâinile patate de sângele nobil al celor mai buni fii ai poporului muncitor”, asta se refera la bombardamentul american din 4 Aprilie 1944, care se mentioneaza in rechizitoriu c-a fost cerut de “oficina de spionaj si o hoarda legionara” (oficina de spionaj erau cea din boxa acuzatilor, iar hoarda legionara era prin inchisori inca de pe vremea lui Antonescu, fiindca Lucretiu Patrascanu indata ce a ajuns ministru de justitie, i-a eliberat pe toti, afara de legionari, pe care i-a uitat… oare de ce?). La proces martorii acuzarii au repetat papagaliceste ceea ce fusesera invatati sa spuna, prin bataie si promisiuni false. Dupa sapte zile s-a pronuntat sentinta: Lucretiu Patrascanu si Remus Koffler, un comunist adevarat de acelasi calibru ca si primul, sunt condamnati la moarte. Amândoi, scârbiti de aceasta inscenare cumplita refuza sa faca cerere de gratiere. Li se fac cereri din oficiu, care sunt refuzate… din oficiu si, in 17 aprilie 1948, sunt executati (dupa datele noastre Lucretiu Patrascanu a fost executat abia in 1954, n.r.) dupa protocolul in vigoare al condamnarilor la moarte, sau cel putin asa spun hârtiile din arhiva, mentionate de Lavinia Betea.In arhive nu se gasesc variantele neoficiale, care circula oral. Nici cea a confabulatorului Pacepa.   
Volumul Laviniei Betea are inca multe pagini uimitoare, cutremuratoare aratând de ce a fost capabil partidul si securitatea poporului, care nu sunt prezentate in maculatura lui Tismaneanu, pe care Basescu Traian a numit-o procesul comunismului si a recitat-o in parlament, precum detinutii politici ce erau torturati de securitate sa invete pe dinafara declaratii dictate pe care trebuiau  sa le recite frumos la procesele criminalilor, dar eu am sa ma opresc numai la reabilitarea lui Lucretiu Patrascanu din 1968. Nu stiu precis si nu prea vreau sa fac speculatii, ce l-a determinat pe Nicolae Ceausescu sa-l reabiliteze pe Lucretiu Patrascanu, dar in acel moment situatia politica interna si internationala l-a impins sa ia si o asemenea hotarâre. Cu Gh.Gh Dej nu mai avea nimic de impartit, luase toata pozitia mortului, dar erau câtiva care-l deranjau in jur, trebuia sa le dea un exemplu de ce poate si el, este una din cutumele dictatorilor comunisti. Alexandru Draghici si iubita lui nevasta Martha, o evreica unguroica, iredentista din  banda lui Laszlo Luka erau doua petricele in pantofii lui Ceausescu care-l deranjau la mersul inainte, asa ca porneste cercetarea cazului Patrascanu, care trebuia sa fie reabilitat, ca unul dintre predecesorii lui impotriva zgomotoasei propagandei iredentiste unguresti. Cercetarile au pornit discret si dupa prima nota despre cazul Patrascanu, generalul Raduica a primit ordin sa formeze un colectiv strict secret care sa studieze amanuntit cazul si procesul Patrascanu, au executat ordinul intocmai si au prezentat raportul.  Dupa acest raport au primit un nou ordin, sa ancheteze pe toti care au fost implicati in arestarea, anchetarea, procesul si condamnarea la moarte a celui care a spus in 1946, in Ardeal ca “inainte de a fi comunist, sunt român”. Cercetarile si anchetele au durat doi ani, dupa care in baza dosarului, la plenara din aprilie 1968, Lucretiu Patrascanu a fost reabilitat iar Alexandru Draghici care a pus umarul, impreuna cu iubita lui sotie Martha, la asasinarea reabilitatului a fost doar indepartat, pensionat si a ramas doar cu iepurii, gainile si iubita lui sotie Martha. Era sa uit ceva foarte interesant, mentionat si in volumul Lavinei Betea; Martha Draghici a pretins atunci, când Nicolae Ceausescu pregatea trecerea de la regiuni la judete, deci desfiintarea Regiunii Autonome Maghiare din Secuime, ca viitoarele judete din Secuime sa fie autonome. Nu s-a putut sub nationalistul Ceausescu, s-a realizat, pas cu pas sub  comunistii Iliescu, Constantinescu si Basescu. Acum in judetele autonome maghiare, Harghita si Covasna, nu mai este arborat tricolorul românesc … Poltronism  românesc …
(Octombrie 2009, Winnipeg – Canada)

Marirea si decaderea d-lui Boc

Posted by Stefan Strajer On October - 25 - 2009

Marirea si decaderea d-lui Boc

Autor: Liviu Antonesei

liviu-antonesei

 

Iata, într-un an si ceva, dl. Boc a trecut de la extaz la agonie, de la recâstigarea primariei din Cluj cu peste 70% din sufragii la demiterea din functia de prim-ministru prin adoptarea de catre Parlament, la un scor zdrobitor, a motiunii de cenzura împotriva guvernului pe care îl conduce(a). Sigur, scorurile nu sunt chiar inexplicabile. Primul tine de valul portocaliu creat de referendumul privind suspendarea presedintelui, val pe care au sosit si alti primari PDL si care a mai adus partidului si victoria relativa, cap la cap cu PSD, la alegerile legislative. Cel de-al doilea tine de scaderea simpatiei generale fata de respectiva culoare politica si fata de presedinte, datorata atât greselilor proprii, cât si situatiei generale de criza prin care trecere tara; dar mai tine si de redusele performante guvernamentale, precum si de multe erori politice grave, unele apartinând partidului, altele presedintelui, iar o multime d-lui Boc însusi. De fapt, s-a plecat chiar la drum gresit! Ideea ca modestul activist uasecerist – a carui singura calitate este aceea de a fi guraliv, cu un discurs demagogic pâna la provocarea senzatiei de regurgitare – va putea tine în frâu guvernul produs de o coalitie cu un partener la fel de puternic electoral, la fel de lacom economic si la fel dornic de a câstiga presedintia, a fost cum nu se poate mai creata. Nu a fost mai stralucita nici ideea de a lasa în continuare pe umerii firavi ai d-lui Boc si un partid la fel de hibrid, alcatuit din nucleul dur pedist si o oaste de strânsura formata din oportunisti sositi de la toate celelalte partide, de la PNL si PSD pâna la PRM. Dl. Boc nu poate purta o biata palariuta, cum sa poarte doua palarii si înca asa de mari?! Am explicat deja factorii succesului electoral de la Cluj, de la ultimele alegeri locale. Dar mai este ceva, ciudatenia intrinseca a electoratului de acolo, care nu s-a sfiit sa-l aleaga de trei ori la rând pe un personaj înca mai exotic decît dl. Boc, ma refer la superexoticul domn Funar!
Si, totusi, dl. Boc n-a ajuns favoritul d-lui Basescu chiar din întâmplare. Presedintele avea nevoie de o marioneta care sa-i tina locul la partid si de un pseudonim care sa functioneze pentru calitatea sa de premier, pe care nu si-o putea asuma oficial, ca nu avem Constitutia Americii!, postura pentru care a ales formula „presedinte jucator”. Doar ca o fantosa nu poate servi drept prim ministru, care chiar are probleme de rezolvat, cu atât mai putin în vremuri de criza, asa ca totul a plecat la vale. Incapabil sa contracareze criza, guvernul Boc a ales s-o rostogoleasca pâna dupa alegerile prezidentiale pompând banii de la FMI si cei împrumutati cu miliardul de euro odata de dl. Pogea, de la banci, în salarii si pensii, deci în linistea sociala, nefiind de gasit macar o urma de masura care sa fi contribuit la relansarea economica. În aceasta operatiune, ministrii pesedisti l-au însotit eminent, ca doar aveau si ei candidat prezidential! Pe fondul crizei economice tot mai insistente, dl. Boc si-a gasit în schimb timpul si energia necesare unei crize de orgoliu: l-a demis pe ministrul interimar de la Interne, declansând astfel si criza politica, prin retragerea PSD de la guvernare. Daca a fost sfatuit de dl. Basescu, a fost prost sfatuit. Daca a fost o idee proprie, a fost una cu totul nefericita. Daca a fost o capcana a PSD, înseamna ca a cazut ca ultimul fraier în aceasta! Si astfel, guvernul Boc s-a metamorfozat în guvernul „mini-Boc”, sau „semi-Boc”, cu 11 ministri, care nu erau în stare sa-si gestioneze ca lumea propriile ministere, ocupând fiecare câte doua! De ce aceasta inginerie dâmboviteano-someseana? Pentru ca „noul” guvern, de fapt înjumatatitul guvern Boc, sa evite învestitura în Parlament, ceea ce s-ar fi întâmplat daca ar fi cooptat noi ministri pentru posturile ramase libere prin plecarea demnitarilor pesedisti. Si a mai declansat si o furibunda pedelesizare a structurilor locale, care abia se formasera în urma unor lungi negocieri!
De ce a crezut ca o asemenea mânarie politica ar putea tine… Nu stiu, e greu de înteles. Cert este ca n-a tinut! Noua majoritate parlamentara, informala, creata ad hoc, mai mult din antipatie fata de aroganta pedelista decât de vreo coeziune politic-doctinara, n-a ezitat si a coborât de pe soclu în câteva zile de la intrarea sa la apa: acest guvern a ramas nu doar incompetent, cum fusese si în formula completa, ci si miniatural. PDL n-a reusit sa pastreze o alianta cu PNL, n-a reusit acum sa pastreze nici una cu PSD, desi izvorasc ambele din aceeasi muma fesenista. Nu ca partidele cu pricina ar fi mai breze, mai competente si mai oneste, dar asta este o alta discutie, una despre „triunghiul toxic” al politicii românesti, care va merita vreodata facuta. Revenind însa la PDL, nici nu cred ca va reusi vreodata vreo alianta stabila, cu oricine, atâta vreme cât în spatele liderului de fatada, servind de trompetica obedienta, se va afla mereu un lider ascuns. Drama PDL este aceea ca creatorul sau real este, în acelasi timp, si principalul sau factor disolutiv si tensionant. Câta vreme nu se va emancipa, va depinde, aproape exclusiv de simpatiile, antipatiile, ambitiile si interesele, în sensul cel mai egoist al termenului, liderului sau din umbra. Iar drama d-lui Boc este aceea ca pe Domnia Sa a cazut magareata sa serveasca de pseudonim!
Ce va fi acum? Guvernul Boc III, alt guvern politic, guvern de tehnicieni? Când scriu aceste rânduri, tocmai se dezbate aceasta chestiune. Deocamdata, sunt sub regimul Boc III, cu mari sanse de a trece prezidentialele cu el, devreme ce dl. Basescu a respins propunerea noii majoritati, dl. Klaus Johannis, propunându-l pe dl. Lucian Croitoru, care poate aduna vreo 30% voturi la învestiutra. Nu ca nu ar fi importanta chestiunea guvernului, dar daca ma gândesc la competenta, onestitatea si altruismul cu totul problematice ale clasei noastre politice în general, nu e chiar asa de importanta pe cât pare. Mai important mi se pare ca PDL, dl. Boc si Dumnezeul ascuns al d-lui Boc au primit o lectie de modestie. Daca vor învata ceva din ea, e cu totul alta poveste. Daca va servi de pedagogie si pentru restul politrucimii? A, nu, nu sunt chiar atât de optimist!

TAROM in Guinness Book

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2009

corneliu-florea2

TAROM in Guinness Book
Zbor 7016 Q Cluj Napoca – VIENA 9.20, 7 iulie 2009

Autor: Corneliu Florea

Din 1990 revin anual in România mea, sau si a mea. La inceput cu masini inchiriate din Germania, in ultimii ani cu avionul la Timisoara sau Cluj Napoca. Daca in 1990, revenind dupa zece ani in tara, am plâns de cum am gasit-o, acum sunt doar uimit si incerc sa inteleg. Locul blocurilor este luat de cartiere intregi de vile, Trabantul si Lada au fost inlocuite de BMW si Volvo, caminele culturale de biserici si domuri neoprotestante, uzinele si fabricile românesti inlocuite de cele straine, padurile inlocuite de alunecari de teren, partidul unic de partide identice, Ceausescu de Basescu si Dumitru Dumnezeu de Patapievici. Scuza-ma Dumitre.
Anul acesta am fost bucuros sa vad data in folosinta noua aerogara clujeana. E o mare si incântatoare diferenta, e la parametri internationali fiindca si traficul este international. Când am revenit pe aeroport, ca sa ma intorc in Canada, si plecarile se faceau tot din noul aeroport spatios, luminos, curat si civilizat deservit.
La scara avionului, un avion prea mic pentru un trafic atât de mare, ca de obicei se iau bagajele de mâna si se pun in cargou fiindca spatiul pentru bagajele de mâna de deasupra scaunelor este prea mic pentru multe din ele. Este o practica ce se foloseste si pe alte aeroporturi internationale când avioanele sunt mai mici, iar aici la Cluj Napoca devenise ceva obisnuit din anii trecuti. La urcare, lasi bagajul de mâna la scara avionului, ti se da un tichet iar la sosire, la Vienna, il gasesti la scara când cobori. Simplu si sigur!
Numai ca in 7 Iulie 2009 nu a fost asa. La scara avionului cinci calatori au ramas socati: bagajele lor de mâna nu au fost la scara avionului, au ramas pe pista aeroportului din Cluj Napoca!! Nu a mai fost loc in cargoul avionului explica senin, ca fapt divers un tovaras, angajatul TAROM-ului, care intotdeauna se agita, cu tot felul de treburi, la sosirea si plecarea acestui avion. Am fost incurcati, contrariati noi cei devalizati de tantalaii aia, de ardeleni, de la Cluj si am ramas incremeniti, dar tovarasul de la TAROM ne-a repezit sa ne urcam in autobus ‘’ca nu asteapta dupa voi’’. O doamna intre doua vârste care merge in America la copii a inceput sa plânga fiindca ea avea si pasaportul si biletul de avion in bagajul de mâna, preluat la scara avionului la Cluj. De mila ei ne-a apucat si pe noi mila de noi insine, având in bagajele de mâna cele mai personale si trebuincioase obiecte de calatorie. Eu aveam in acel bagaj de mâna, portofelul cu bani, actele canadiene printre care permisul de conducere si un MC cu un credit de 25.000 dolari canadieni, cheile de la casa. Material adunat pentru articole si o carte de perspectiva, plus doua aparate de fotografiat foarte scumpe, filme, digital cards, memory sticks. Statusem peste doua luni in România si acum faceam un mic inventar si vazându-ma numai in camasa si pantaloni, m-am agatat de tovarasul de la TAROM. I-am spus ce simteam in acel moment, in care eram ca aruncat din avion fara parasuta, desi imi dadeam seama ca nu el era de vina, ci tantalaii aia ardeleni ce deservesc pasagerii la Cluj. E drept, eram mânios pe dragii mei de ardeleni, care probabil mi-ar fi spus ’’apoi lasa, draga domnule, ca no hi foc’’, dar tovarasul de la TAROM imi era foarte antipatic din trecut, când am mai avut de doua ori probleme cu bagajele mari, de data aceea ramase in urma mea la Viena din cauza lui, tot cu scuza ‘’nu a mai fost loc in cargou’’. (Cu ce se tot umple cargoul avionului de nu e loc pentru bagajele calatorilor?).
Pâna la plecarea avionului meu spre Toronto nu mai aveam timp de nimic si nici bani de un telefon (mobilul românesc il lasasem in tara, cel canadian era in preerie) trebuia deja sa ma prezint la ’’gate’’ pentru imbarcare transoceanica. A fost un zbor de noua ore in care la claustrofobia tubului in care eram inchisi ermetic si legati de scaun, acum trebuia sa adaug si acest incident socant din care se declanseaza o serie intreaga de inconviniente. Au trebuit câteva ore sa ma linistesc digerând si acest impact, autorelaxându-ma ‘’pomenindu-i de bine’’ pe dragii mei de ardeleni de pe aeroportul din Cluj, care acum se pregatesc, uitându-se de trei ore la ceas, de mars acasa, unde-i asteapta Veta sau Rozi cu palinca si varza a la Cluj cu multa smântâna iar io n-am nici chei sa intru in casa când ajung! Oare cum sa le multumesc? Stiu io: ca ardeleanu la necaz! Ei multumiti cu Veta sau cu Rozi, io inghit cu noduri lazane with tomatos (Solanum lycopersicum!!) ca au devenit si austrecii cu masinile lor zburatoare niste amarâti in plina globalizare si dau mâncare si bautura proasta pasagerilor.
La aeroportul din Toronto au inceput ‘’placerile si bucuriile‘’. Din avion, prin coridoare fara de sfârsit, scari si escalatoare ajungi intr-o sala cât Domul Vaticanului unde vreo douazeci de ofiteri de frontiera au tot timpul sa te intrebe ce vor ei si sa verifice pe computerul ’’stie tot’’ din fata lor. Bun, trec in alt dom, unde-s vreo douazeci de benzi pentru bagajele cele mari. Am doua grele, pline de carti, imi trebuie un carucior, costa doi dolari. Eu nu am nici macar un cent. Ce dracu sa fac, sa ma apuc sa cersesc, sa fur? Nu, ma duc la supervisor, in Canada peste tot e un supervisor si-i spun my problem: trebuie sa-mi iau bagajele si sa le duc in alta parte, la alta banda rulanta destinata zborurilor interne, la Winnipeg si nu am bani. Ma asculta, ma priveste, ma masoara, un supervisor canadian intotdeauna trebuie sa-si dea importanta masurându-te, si-mi rezolva problema. Ii multumesc, imi zâmbeste si nu se abtine spunându-mi ca e bine ca am avut bani sa merg in Europa. Funny! Zâmbesc si io si iar imi pomenesc in minte ardelenii mei dragi. Am depus bagajele cele mari si acum ma indrept spre telefon.
Pe ultima pagina a pasaportului am o lista cu telefoanele importante in caz de probleme in timpul calatoriilor. Prima e a ambasadei canadiene, apoi a avocatului, a familiei si-a unor colegi de nadejde. Chem ’’call colect’’ avocatul iar la intrebarea cine cheama zic Dumitru, asa ma stie si numai un Dumitru are client, restul sunt Demetrios si Dimitri. Imi raspunde prieteneste, asa-s avocatii prietenosi nevoie mare pe bani multi, ii spun toata povestea, ma intrerupe tot mirindu-se cu “Amazing, I can’t belive!’’ apoi imi explica step by step ce trebuie sa fac. La sosire, seara in Winnipeg, la Informatii, va fi un plic pentru mine cu un client card in contul sau cu care pot sa-mi platesc toate cheltuielile pâna ce imi primesc bagajul de mâna cu actele si cheile sa pot intra in casa. Mi-a explicat sa-mi iau un hotel de cinci stele, trei mese pe zi fiindca nu pot sa-mi folosesc bucataria, schimburi vestimentare necesare, sa umblu numai cu taximetre pentru ca nu ai carnet de sofer din cauza TAROM-ului, telefoane si faxuri câte sunt necesare. Trebuie sa merg neaparat la serviciul ’’lost and found’’ si sa dau toate datele despre bagajul de mâna ramas la Cluj. Urgent sa-mi anulez ‘’credit cards’’ si sa-l chem când am nevoie. Când totul se va sfârsi, notele de plata si onorarul sau are sa-l trimit la TAROM, ei stiu reglementarile internationale: doar sunt europeni acum!! Destept avocat, doar bunicii lui au plecat din Botosani.
Avionul a intârziat o ora, era deja noapte la Winnipeg, la Cluj Napoca se crapa de ziua si-i pomensec pe clujnapocenii mei cei dragi. La Informatii, dupa ce m-am prezentat pasaportul mi s-a dat, plicul de la avocat in care am gasit acel card special cu care ei, avocatii isi ajuta clientii la nevoie. Costa dar e salvator in asemenea situatii. Serviiciul ‘’lost and found’’ mai nou se numeste de bagaje intârziate, sa-si arate eficienta, functionarul era jovial, ce sa faca si el nu poate sa plânga pentru fiecare pasager sosit fara bagaj, bagaje. Incurajeaza pe toti, dar in cazul meu a fost cu adevarat surprins: Niciodata pâna acum, imi spune si tot repeta in timpul conversatiei, nu am avut un asemenea caz si sunt aici de aproape zece ani. Asta-i unic, poate fi trecut in Guinness Book! Funny!!
Dupa aproape douazeci de ore de aeroporturi si avioane, ajunsasem si eu o umbra de pus in Guinness Book alaturi de dragii mei ardeleni, care dorm zâmbind satisfacuti alaturi de Veta sau Rozi. Imi iau bagajele cele mari, la Winnipeg carucioarele de bagaje sunt inca ‘’free’’ asa erau pe vremuri in toate aeroporturile internationale. Iau un taxi si cad in patul unui hotel de cinci stele pe care le vad când verzi când rosii, ii mai pomenesc inca odata pe dragii mei ardeleni si adorm nelinistit, visând bagaje zburând peste ocean si il caut cu privirea printre ele pe al meu. Nevazându-l devin agitat in somn. Ma trezesc brusc, când mi-am vazut si bagajul meu zburând, cazând in ocean si rechinii repezindu-se la el!! Un cosmar care mi-a declansat o insomnie pe tot restul noptii…
A doua zi, ziua telefoanelor. Vorbesc cu Florin care-i si el in Ardealul lui natal, el vorbeste la Cluj cu domnul Octavian Fodor – ardelean de doua ori; odata pentru Octavian si odata pentru Fodor – care ii prezinta scuzele si ii da toate asigurarile. Dupa 48 de ore de neliniste, grija si cosmare dat de iubitii mei ardeleni imi primesc bagajul de mâna. Desi nu era incuiat nu s-a miscat nimic din el, nu a cazut in ocean la rechini. Un prieten, care stie multe despre mine, mi-a spus in jargonul lui de universitar esti un atom marcat au vrut sa-ti controleze amanuntit bagajul! Hei, las-o-n balta, moarta. Doar am fost cinci in aceiasi situatie! El insista ca sunt naiv: ceilalti patru au fost de acoperire!! Lasa fitelele, mi-a fost destul, hai sa bem o palinca de pe Somes, superioara tuturor bauturilor concentrate din lume. Fiind bucurestean imi zice: De gustibus non disputandum, in timp ce deschidem sticla cu palinca…
Sanatate si noroc! Intâi bem pentru noi, ardelenii, in frunte cu Domnul Octavian Fodor de la aeroportul international Cluj Napoca!
(Iulie 2009, Winnipeg – Canada)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors