I.L.Caragiale – 106 ani

Posted by Stefan Strajer On January - 25 - 2011

I.L.Caragiale – 106 ani

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Nu, n-am greșit. Desigur, ziua de naștere a lui Caragiale este 30 ianuarie, așadar, 159 de ani de la venirea sa pe lume, în Haimanale, satul de lângă Ploiești.

Ce e însă cu acest 106? Înseamnă atâția ani de când – în 1904 – la vârsta de 52 de ani a părăsit definitiv Bucureștiul, autoexilându-se la Berlin (asta, bineînțeles, grație moștenirii lăsate de răposata și bogata sa mătușă, Momuloaia).

De ce am optat pentru această „aniversare”? Vine de la o iritare provocată de un slogan pe un canal tv. din ultimele zile ale lui 2010: „Fii mândru că ești bucureștean!” Și așa, de-aiurea, mi-am amintit de Caragiale, de faptul că atunci părăsise „micul Paris” cu o silă pe care doar o bănuim, căci nu a mărturisit nicicând care a fost motivul. Oricum, nu a fost mândru că era bucureștean. Atitudinea sa civică, articolele critice, nu o dată sarcastice, privind societatea românească de la finele secolului 19, în speță cloaca socio-morală, culturală și politică a Capitalei, persiflarea fină din momentele și schițele sale i-au provocat treptat o drojdie de repulsie de așa natură, încât fabuloasa moștenire l-a determinat să-și ia aluatul și să plece, lăsând copaia goală.

Zeci de ani după trecerea lui în lumea umbrelor s-au tot mestecat, în ziare, în cărți, cauzele pentru care a părăsit definitiv regatul României. Ar fi vrut să se stabilească undeva în Transilvania, îi plăceau ardelenii (chiar dacă făcuse o spumoasă bășcălie cu personajul său Marius Chicoș Rostogan), avea o seamă de prieteni în acest areal. Se gândea la Brașov, Sibiu, Bistrița, Cluj. Or, în anii aceia, instituțiile culturale din această provincie nu corespundeau, totuși, exigențelor , gusturilor sale elevate. Poate a renunțat la a se stabili în Transilvania și pentru că nu accepta fenomenul brutal al maghiarizării românilor.

Caragiale fusese un mare iubitor de muzică cultă, un adevărat meloman, or, Berlinul îl putea îndestula în această privință, cu Offenbach, Mozart, Haydn, dar mai ales Beethoven, pe care-l numea, cu familiaritate și respect, „babacul” ori „boierul”.

Ceea ce nu înseamnă că firele intime ce-l lega de pământul natal, românesc, ar fi fost rupte. Inegalabilul său exeget – Șerban Cioculescu – avea să remarce: „Prin prieteniile românești, întreținute cu atâta statornicie, prin curiozitatea sa față de mersul evenimentelor, prin atitudinea lui civică și patriotică /…/ s-a dovedit nedespărțit de realitățile noastre românești.”

Nu e greu de presupus ce reacție ar fi avut Caragiale la îndemnul președintelui de azi al României, către concetățeni, de a-și părăsi țara.

Lupta pentru plăcuţa de pe statuia lui Matei Corvin

Posted by Stefan Strajer On January - 20 - 2011

Lupta pentru plăcuţa de pe statuia lui Matei Corvin

 

Autor: Dan BRUDAŞCU

La Cluj, din păcate, măsurile luate de forţele horthyste îs mai puternice decât adevărul istoric!

De mai multe săptămâni, elita culturală şi ştiinţifică a Clujului este puternic stârnită, şi pe bună dreptate, de faptul că, după încheierea lucrărilor de reparare a monumentului istoric din plin centrul municipiului, cunoscut în ţară şi peste hotare sub denumirea de grupul statuar Matei Corvin, operă a sculptorului slovac Fadrusz, amplasat aici în anul 1902, într-un moment de maximă afirmare a politicii de maghiarizare, cu orice preţ şi prin orice mijloace a românilor şi a tuturor minorităţilor etnice şi lingvistice din fostul imperiu dualist austro-ungar, se refuză sistematic repunerea plăcuţei cu textul scris al marelui istoric şi savant Nicolae Iorga, prin care se reamintea că regele Matei a fost „Biruitor în războaie, învins numai la Baia de propriul său neam, când încerca să învingă Moldova nebiruită”.

Cei mai importanţi istorici şi oameni de cultură clujeni de azi consideră decizia nereamplasării acestei plăci drept o sfidare samavolnică a adevărului istoric, încă un afront adus istoriei noastre naţionale şi, prin intervenţii publice pertinente, solid argumentate ştiinţific, cer să nu se admită această încălcare nepermisă a legii. Fapt surprinzător, reprezentanţii unor instituţii cu atribuţii clare în privinţa protejării şi conservării monumentelor şi siturilor istorice, încă marcaţi de propriile frustrări sau poate din ignoranţă, sunt de cu totul altă părere(1).

Reamintesc, inclusiv pentru ştiinţa celor vizaţi mai sus, că în primii ani după Unirea de la 1 Decembrie 1918, au fost o serie de oameni politici români care au văzut în monumentul dedicat lui Matei Corvin altceva, respectiv un mijloc de glorificare a trufiei ungureşti şi au sugerat demontarea şi eventual mutarea lui în altă parte, date fiind sensibilităţile deosebite ale relaţiilor româno-ungare în oraşul Cluj. Între noile locaţii sugerate atunci s-a numărat zona din apropierea Castelului Huniazilor de la Hunedoara, considerată mai potrivită pentru evocarea întregii familii nobiliare cu o contribuţie majoră la salvarea şi dezvoltarea regatului maghiar. S-a susţinut atunci că acolo, la Hunedoara, s-ar evita transformarea monumentului într-un mijloc de perpetuare a agresivităţii absurde dar constante a propagandei revizioniste hungariste şi s-ar putea atenua tensiunile interetnice existente în zona Clujului. În plus, au observat contestatarii liberali ai monumentului, acesta nu promovaîntrutotul adevărul istoric, încercând să sugereze că steagurile moldave ar fi fost cele aplecate în faţa regelui maghiar, în realitate învins şi umilit de bravii oşteni moldavi. Liberalii, dacă nu mă înşală memoria, au intenţionat, aşadar, demontarea întregului monument.

 

În această dispută destul de puternică a intervenit decisiv şi marele istoric şi savant Nicolae Iorga. În opinia sa, ar fi fost o împietate demontarea lui, un afront adus acestui important şi luminat rege maghiar, născut din părinţi români, nu în Ungaria, ci în mijlocul propriului popor, la Cluj. Dar ca istoric, Nicolae Iorga a trebuit să recunoască falsul grosolan pe care urmăreau să-l perpetueze, prin acest monument, iniţiatorii lui, nimeni alţii decât cercurile anti-româneşti de la Budapesta. De aceea, la recomandarea sa, s-a amplasat, pe soclul monumentului, plăcuţa cu textul propus de istoricul şi savantul român. Fiind adversare de moarte ale adevărului, autorităţile horthyste de ocupaţie au decis, în 1940, îndepărtarea plăcuţei respective, neputând tolera perpetuarea adevărului istoric că, la Baia, oastea maghiară, condusă de regele Matei Corvin, a fost înfrântă de bravii oşteni moldoveni, iar regele, în mod umilitor, a fost nevoit să fugă de la locul confruntării militare.

Din păcate, având în vedere ponderea copleşitoare a elementului maghiar în rândurile structurilor politice comuniste, care au preluat puterea după 6 martie 1945, dar care, beneficiind de implicarea şi sprijinul forţelor sovietice de ocupaţie, au continuat, cu frenezie, multe dintre orientările extremiste ale forţelor de ocupaţie horthyste, nici un istoric sau oficial român nu a îndrăznit să ceară repararea necesară şi reamplasarea acestei plăcuţe. Această situaţie s-a perpetuat pe toată durata regimului comunist, date fiind poziţiile de conducere importante deţinute, la nivel central şi local, de elementele comuniste ungureşti, în partid, miliţie, dar şi în structurile Securităţii.

Abia în 1992, la sugestia şi insistenţele unor istorici şi cercetători clujeni, primul edil ales, nu numit, după lovitura de stat din decembrie 1989, a decis reamplasarea acelei plăcuţe. Acest lucru s-a făcut cu mult tam-tam şi cu inutile valuri, având în vedere faptul că, din păcate, cozile de topor nu au dispărut din rândurile românilor, iar pentru mulţi afirmarea istoriei naţionale şi a demnităţii propriului popor e un fapt condamnabil, de neiertat.

În pofida eforturilor(2) disperate ale unor forţe revizionist revanşarde, plăcuţa a rămas până în momentul demarării lucrărilor de reparare a monumentului. La încheierea acestor lucrări, însă, executanţii au uitat să reamplaseze plăcuţa. În schimb, la comanda finanţatorului, au mutilat monumentul original, prin amplasarea unei cununi aurite de lauri în jurul frunţii regelui. Deci, de două ori s-a încălcat legea. După ştiinţa mea, nicăieri în lume, la repararea unui soclu nu se umblă la structura propriu zisă a unei lucrări artistice. Acest kitsch ordinar şi de prost gust, dictat de forţele revizioniste de la Budapesta, i-a lăsat, însă, indiferenţi pe „specialiştii” clujeni în materie de protejare a monumentelor istorice. Mai mult chiar, pentru ei, se pare, legale sunt doar măsurile dispuse de autorităţile horthyste de ocupaţie care, cu samavolnicie, au îndepărtat plăcuţa cu textul istoricului Nicolae Iorga(3). Prin urmare, din ignoranţă şi rea credinţă, ei susţin că acest text întregitor al grupului statuar, potrivit forţelor horthyste şi ale susţinătorilor lor de azi, nu este binevenit şi nu mai trebuie reamplasat.

În atari condiţii, dacă se va permite, conjunctural, ca acest monument să slujească doar promovării unor interese de tip revizionist şi revanşard, grupul statuar Matei Corvin din plin centrul municipiului Cluj-Napoca nu va glorifica faptele măreţe ale acestui strălucit şi luminat rege, ci va contribui la perpetuarea dispreţului faţă de istorie şi adevăr de către forţe ce n-au încetat să viseze la refacere Ungariei Mari. Iar până atunci, la menţinerea tensiunilor şi neîncrederii reciproce dintre români şi unguri în spaţiul transilvan. Iată de ce adresez factorilor de decizie de la nivel local şi central să dispună îndepărtarea acelui kitsch ordinar, de un uluitor prost gust, simbolizat de coroana aurie pusă, neinspirat, pe capul regelui, dar şi reamplasarea neîntârziată a plăcii cu textul istoricului Nicolae Iorga. Tocmai pentru respectarea istorie noastre naţionale şi a adevărului!

În caz contrar, s-ar putea ca, peste ani, asemenea liberalilor în anii 20 ai secolului trecut, să se mai găsească, cândva, alte forţe, care să pledeze fie pentru demolarea completă a acestui grup statuar(4) fie pentru mutarea lui definitivă într-un loc în care să aducă mai puţine beneficii iredentismului revizionist şi revanşard[i] şi să nu mai încurajeze manifestările ce aduc atingere demnităţii acestei(5) ţări.

——————————————————————–

(1) Datorită unui comportament cu totul nejustificat, prin neimplicarea, datorată poate altor interese sau totalei lor incompetenţe, după 1990 au dispărut sau au fost mutilate o serie de monumente de patrimoniu deosebit de valoroase, fără ca reprezentanţii respectivei comisii să fi manifestat un minim şi decent interes. Ei preferă să se lamenteze pe la aşa zise colocvii ştiinţifice, dând, cu laşitate, vina pe cu totul alte persoane, în general pe edilii oraşului sau pe reprezentanţii forţelor politice. Dovedind o comoditate vecină cu incompetenţa sau chiar laşitatea unii din aceşti aşa zişi specialişti uită că, atunci când a fost cazul, nu numai că nu s-au implicat, nu au propus variante alternative sau soluţii mai potrivite, dar au preferat să tacă chitic sau să se angajeze în dispute orgolioase, de pe poziţii şi răspunzând unor comenzi sau interese partinice, nicidecum cu argumente de strictă specialitate şi juridice. Să ne mai mirăm atunci de kitschurile nenumărate, apărute după 1990, care sluţesc şi aduc atingere prestigiului cultural al acestui important oraş sud-est european.

 

(2) Mă refer, în acest sens, atât la numeroasele procese, intervenţii la organele centrale, dar şi la o ruşinoasă campanie de presă, desigur, cu concursul unor „ziarişti” atraşi de mirajul câştigului ieftin, inclusiv a unor eventuale burse Soros. Fără pic de cultură, fanatizaţi de diverse interese politice, manipulaţi grosolan de cercuri interesate, care, nu o dată, îi şi finanţau pe măsură sau le ofereau diverse avantaje, materiale, financiare sau de altă natură – inclusiv promovarea în funcţii bine retribuite, aceşti ziarişti au preferat să facă jocul unora sacrificând minimul respect faţă de istoria noastră naţională şi adevărurile ei.

 

(3) Deşi, din punct de vedere politic, Nicolae Iorga ilustrează orientarea politică naţionalistă în România interbelică, textul lui nu are nici o conotaţie politică, urmărind exclusiv slujirea şi afirmarea adevărului istoric. Prin urmare, repunerea acestei plăcuţe nu aduce servicii vreunei forţe sau orientări politice, dar este necesară pentru a reafirma respectul faţă de istoria şi demnitatea acestui popor. 

 

(4) Aşa cum s-a întâmplat, la Braşov, după al II-lea război mondial, cu un alt grup statuar aflat în slujba propagandei agresive ungureşti.

 

(5) Personal, găsesc complet neinspirată invitarea la Cluj-Napoca, pentru reinaugurarea monumentului, a actualului prim ministru maghiar, Viktor Orbán, unul dintre cei mai neîmpăcaţi duşmani ai poporului român, promotor al nerecunoaşterii Trianonului, dar şi al refacerii Ungariei Mari!

Dr. Dan BRUDAŞCU

Cluj-Napoca

15 ianuarie 2011


ARCA EMINESCU

Posted by Stefan Strajer On January - 14 - 2011

ARCA EMINESCU

 Autor: Lucia OLARU-NENATI

 De mulţi ani ne-am obişnuit, aici, la Botoşani, mai mult ca oriunde, ca după Sfintele Sărbători ale Crăciunului şi Anului Nou, la două săptămîni, să mai urmeze o sărbătoare. Nu înscrisă în calendarul religios ci în cel laic, dar având aura solemnă a unei prăznuiri: ziua naşterii mucenicului spiritului românesc Mihai Eminescu. Ştiu familii de oameni simpli fără prea multe  pretenţii de superioritate care, în această zi se îmbracă frumos şi  caută să ia parte la aniversarea lui oriunde s-ar sărbători aceasta. Pentru mine, personal, se  împlinesc  decenii de când resimt sincer şi profund (şi particip la)  ziua de 15 Ianuarie ca pe întâia mare sărbătoare românească a fiecărui an, fie că m-a trimis destinul să contribui la Ipoteşti, la începuturile prăznuirii sale, sub numele de „Zilele Eminescu”, sau s-o consolidez din timp, în atâtea şi atâtea chipuri şi ipostaze, fie că abia (dacă) mai sunt invitată uneori la derularea ei, încăpută în zodia  unui alt stil de manifestare. De fapt, celor ce mă tot întreabă cum şi de ce am rămas de atâta vreme la Botoşani când ar fi existat atâtea alte alternative categoric mai faste pentru devenirea mea, pot să le răspund că exact acesta a fost motivul principal care m-a ţinut şi m-a rechemat mereu aici: existenţa acestor ciclice sărbătoriri ale naşterii şi dispariţiei fizice a lui Eminescu pe care, de multe zeci de ani le asemăn în alocuţiunile mele unui diametru în timp ce taie rotundul anului românesc exact la jumătate prin linia dintre cei doi 15, ianuarie şi iunie.

Iar acum, în acest an  sărbătoarea e mai  aleasă ca oricând căci amintirea acelei zile geroase de iarnă din miezul unui alt secol vine să capete de-acum valenţe  hagiografice, acelea care stau la temeiul oricărei mari sărbători, la fel cum se rememorează  mereu şi mereu povestea acelui miracol petrecut în urmă cu peste două milenii în Bethleemul Iudeii. Ne amintim cum în miezul oraşului prin care ne purtăm paşii grijilor zilnice, s-a petrecut miracolul întrupării pruncului Mihai, al şaptelea născut al căminarului Gheorghe Eminovici şi al  doamnei sale Raluca, pe care preotul iconom Ioan Stamate l-a botezat în ziua de 21 Ghenari în cristelniţa bisericii Uspenia – naş fiindu-i bunicul stolnic Vasile Iuraşcu – şi i-a înscris naşterea şi botezul în mitrica anului 1850 la numărul 3 al primei pagini din registru, fără să ştie că, scriind acele rînduri, consfinţeşte un act solemn de-o însemnătate unică pentru cultura română. Căci, dacă au existat şi încă mai persistă diferite variante privitoare la naşterea  viitorului poet de geniu, acel act scris în răcoarea unei biserici rămâne cel mai hotărâtor  pentru atestarea acelei naşteri  şi, mai ales, pentru întemeierea  unei sărbători laice dar foarte importante pentru spiritualitatea românească pe care o prăznuim an de an, ea fiind acum  cea mai importantă sărbătoare naţională a culturii noastre.

Câte nu s-ar putea rememora acum! Câte lucruri de adâncă semnificaţie nu s-au petrecut în toţi aceşti ani  care au aşternut câte un strat la temelia acesteii mari sărbători! începînd cu evenimentele vieţii atât de scurte dar atât de dense ale acelui om de excepţie!

 

Câte drumuri a parcurs el în zilele acelei vieţi, câtă cunoaştere şi misiune a asimilat el din  zestrea existentă a timpului de atunci, câtă suferinţă a îndurat trupul, dar mai ales, sufletul lui vibrant ca o harfă eoliană şi, în special, câtă valoare a creat mintea lui hărăzită să străbată distanţe uriaşe în tot atâtea clipe,  aşa precum  se petrecea în imaginile sale despre parcurgerea fulgerătoare a căilor de mii de ani ale universului. Si nu se poate să nu găsim încă în noi puterea de-a ne minuna de miracolul acesta ce s-a petrecut pornind din preajma bisericii Uspenia care numai pentru atât ar trebui înnobilată la rang de catedrală! Căci ea este înainte de oricare alta, întâia catedrală a neamului nostru în care s-a creştinat cel ce-avea să fie cel mai demn luptător şi cea mai înaltă conştiinţă a sa.

Trecând cu ochii minţii peste anii scurşi de la acel ceas de ianuarie dintr-un alt  veac se cade să ne păstrăm încă puterea de uimire şi pentru cele ce s-au petrecut de-a lungul acestui timp; pentru lucrarea înverşunată pe care au desfăşurat-o, după  sfârşirea vieţii sale, oameni aleşi, chemaţi parcă de Dumnezeul acestui neam să nu aibă linişte până ce nu-şi va fi însemnat fiecare rodul trudei sale întru luminarea şi consolidarea operei şi imaginii lui Eminescu. Numele lor pot forma un lung şir, fatalmente incomplet în enumerarea sa, căci încă vor mai fi fiind mulţi trecuţi în uitare. Dar nu se pot uita, acum la ceas înalt de sărbătoare, numele lui Maiorescu, acela care i-a fost întâia şi cea mai susţinută instanţă de consacrare şi difuzare, al lui Ibrăileanu care l-a comparat cu Goethe regretând scurtimea vieţii sale faţă de a aceluia; al lui Iorga care l-a recunoscut ca pe un vârf al al întregii spiritualităţii româneşti, nu numai al poeziei, al lui Călinescu, acela care a trudit la rostuirea marii cărţi despre viaţa şi opera sa; al lui Leca Morariu, cernăuţeanul care şi-a devotat viaţa studierii  biografiei sale în paginile primului (şi vai, singurului) Buletin Eminescu; al lui Tudor Vianu care a făcut să vibreze  auzul românesc de magia versului eminescian; al delicatului Edgar Papu, descoperitorul „dulcelui muzical eminescian”, al lui Perpessicius care şi-a stors lumina ochilor până la orbire pe paginile manuscriselor nestemate, continuat fiind de vrednicii Al. Oprea, Petru Creţia şi Dumitru Vatamaniuc (acesta mai plănuind încă şi la această vârstă nonagenară o nouă organizare a Ediţiei Eminescu).

Lista mai poate cuprinde pe editorul Dumitru Murăraşu, pe Zoe Dumitrescu Buşulenga, ce-a stabilit filiaţia germanică eminesciană, pe Amita Bhose, indianca fascinată de magia lui până la a-şi părăsi patria şi a veni să trăiască, să studieze şi, vai, să moară stupid  aici, în România pentru idolul său Eminescu; pe Rosa del Conte, italianca ce a învăţat româneşte ca să înţeleagă şi să reveleze lumii valoarea scrisului său; pe Ioana M. Petrescu, universitara clujenă, vrednică membră a unei dinastii de eminescologi, pe Svetlana Paleologu Matta, filozof de mare elevaţie care, retrasă în Elveţia, scrie de mulţi ani cărţi  esenţiale prin care îl încadrează pe Eminescu printe marii filozofi ai Europei fără să se teamă că-l ridică prea sus.

Să nu-l uităm nici pe blândul şi tenacele Constantin Noica acela care a găsit în adâncimea spiritului său măsura uriaşă a lui Eminescu, nu numai ca poet ci ca pedagog al neamului, etalon şi om deplin al întregii noastre culturii  şi care a peregrinat ca un benedictin  ani în şir pe la înalte porţi instituţionale cerând peste tot sprijin pentru copierea manuscriselor eminesciene de teama unei posibile distrugeri a lor. Şi tot aici, la Botoşani, avea să-şi vadă visul împlinit datorită osârdiei altor iubitori de Eminescu: Gheorghe Jauca, dr. Iuliu Buhociu, Vasile Mareci (toţi aceşti trecuţi în lumea umbrelor ) şi alţii; dar şi pe acad. Eugen Simion, iniţiatorul  ediţiei Eminescu Manuscrise.  Si dacă tot am pomenit numele unor botoşăneni, să nu-l uităm nici pe  profesorul I.D.Marin  de la Stânceşti, fost elev al lui Tiberiu Crudu de la care a învăţat  nu numai carte, dar şi  ardoarea culturală care l-a determinat ca, timp de trei decenii, să cerceteze locurile şi documentele eminesciene  spre a îmbogăţi patrimoniul de informaţii util oricărei intreprinderi în domeniu, drept care mi-a fost şi mie de mult folos la conturarea proiectului de dezvoltare muzeală ipoteşteană unde visam un Stradford românesc şi la reamenajarea  Casei Memoriale a lui Eminescu, la Ipoteşti pe care am realizat-o în anii 70.

Poate un cuvânt de pomenire merită şi prea puţin  cunoscutul Constantin Iordăchescu, dascăl, publicist şi om de cultură botoşănean care a militat mult pentru întemeierea muzeală eminesciană la Botoşani, dar a fost şi primul care a publicat sus pomenita mitrică de botez în presa centrală fiind (şi)  de aceea citat de G. Călinescu în cărţile sale. Mai pot fi pomeniţi şi eminescologul Mihai Dăgan, trecut nevârstnic sub glie, ca şi Augustin Z.N.Pop sau Ion Roşu, scotocitori pasionaţi ai biografiei eminesciene, dar şi istoricul Academiei Române, Petru Popescu Gogan, care a adunat o monumentală panoplie a reprezentării lui Eminescu în arta plastică, ori profesorul Theodor Codreanu care, retras ca într-o recluziune la Huşi, dă la lumină tulburătoare  cărţi despre viaţa şi universul eminescian, sau basarabeanul Mihai Cimpoi ce nu oboseşte să adâncească mereu cu folos acest univers. Si înca destule nume au drept la consemnare în această listă a devoţiunii eminesciene precum Nicolae Georgescu, filolog de mare clasă ce completează cu sârg şi competenţă toate lacunele marii ediţii, Ion Filipciuc, neobositul scotocitor de “enigme ne-nţelese”, Constantin Cubleşan de la Cluj, autorul unei panoplii a lucrărilor dedicate lui Eminescu în aceşti ani, Ilina Gregori, care a luminat importanţa anilor berlinezi în viaţa poetului, Libuse Valentova, universitara de la Praga care propagă de ani buni opera eminesaciană în mediul ceh.

Şi numărul celor ce-ar merita să fie pomeniţi  (vai, ce cuvânt adânc şi creştinesc!) acum, în ceas de solemnă aniversare, ar putea continua încă mult, cu toţii oferind, în măsuri diferite desigur, pilda  unei devoţiuni  depline înhămându-se parcă dintr-o înaltă poruncă la continuarea piramidei de spirit înălţată de Eminescu. Contemplându-le exemplul, nu pot să nu mă gândesc la filmele în care se arată cum Dumnezeu i-a poruncit lui Noe să se înhame la construirea uriaşei corăbii ce trebuia să salveze vieţuitoarele pământului, spunându-i exact ce şi cum să facă spre a împlini înalta poruncă. Aşa îmi pare că va fi primit, de pildă, Perpessicius straşnic îndemn de-a-şi dedica viaţa ca să nu se piardă nedescifrate paginile Cărţii eminescine.  Ridicându-le numele în pomenire celor ce-au trudit şi s-au devotat cu adevărat, fără nici un calcul sau interes personal, fără să considere în mod deliberat o afacere personală profitabilă sau un cîştig de imagine şi de orgoliu alăturarea de Eminescu (aşa cum se întâmplă, din păcate, cu grăbire tocmai unde ar trebui să fie cea mai mare şi mai competentă dedicare ¡) acum, în ceas înalt de contemplare a marii şanse pe care Dumnezeu a dat-o poporului nostru, facem cu adevărat un act meritat  ce întregeşte şi potenţează  miracolului eminescian.

Căci privind de la distanţa perspectivei aceste lucruri, se conturează imaginea tulburătoare a unui plan grandios prin care Cel de Sus a chemat la fapte mari pe Eminescu Intâiul şi apoi pe toţi aceştialalţi ce i-au consolidat şi propovăduit lucrarea, ca pentru a se rostui şi salva în această Arcă ceva imporant la nivelul general al neamului nostru, ales în acest fel; ceva ce se va putea contempla în întregime abia în viitor; în orice caz,  ceva esenţial pentru  spiritualitatea, sufletul şi destinul său. Ceva ca un răspuns afirmativ la acea Rugăciune superbă înălţată  de Eminescu Fecioarei Maria, pe care eu n-o pot citi decât cântată căci este atât de muzicală încât cred că şi el, cel care cânta atât de frumos, a rostit-o intonată, deopotrivă ca pe o colindă, romanţă şi imn reliogios: „Inalţă-ne, ne mântuie, din valul ce ne bântuie!”

În acest an pentru prima dată,  acest lucru important pentru toţi cei enumeraţi şi pentru noi toţi, este instituirea prin lege a zilei de naştere a lui Mihai Eminescu,15 ianuarie, drept Ziua Naţională a Culturii Române

Lucia OLARU NENATl

Botoşani

14 ianuarie 2011

CUM A MURIT OCTAVIAN GOGA?

Posted by Stefan Strajer On December - 29 - 2010

CUM A MURIT OCTAVIAN GOGA?

 

Autor: Dan BRUDAŞCU

Recent, pe blogul unui domn Ion Ionescu, necunoscut mie, apar câteva consideraţii cu titlul de mai sus (minus semnul întrebării). Autorul acestei însemnări indică faptul că această consemnare ar fi aparţinut unui oarecare Victor Ţincu. Bănuim că e cineva apropiat de Bucur Ţincu, scriitor şi apropiat colaborator politic al „poetului pătimirii noastre”. Aparent, consemnarea la care ne referim este corectă. Apar, însă câteva inadvertenţe sau inexactităţi. Una dintre ele este legată de datare: Potrivit declaraţiior Veturiei Goga lucrurile stau un pic altfel decât susţine autorul (respectiv dl. Ion Ionescu) sau cel citat de el (adică un anume Victor Ţincu). Deci, plecarea la Cluj a avut loc în data de 4 mai (nu 5 mai, cum susţin cei amintiţi). În afară de întâlnirea de la avocatul Laurean Gabor, fost subsecretar de Stat în guvernul prezidat de Octavian Goga, poetul, după un mai vechi obicei al său, a făcut un popas la restaurantul New York unde a consumat bere. În exact acel moment au acţionat agenţii lui Moruzov, care, din însărcinarea personală a lui Carol al II-lea, îl urmăreau permanent pe fostul prim ministru, nu atât spre a-i cunoaşte demersurile şi contactele politice, cât pentru a duce la îndeplinire planul suprimării fizice a fostului premier.

Apoi, după cum precizează însăşi Veturia Goga, ea nu se afla la Ciucea şi nici nu a revenit acasă decât după decesul poetului. Octavian Goga nu a murit din cauze naturale. Până în acest moment nu am înţeles de ce Veturia Goga nu a ţinut cont de constatările marelui medic clujean Iuliu Haţieganu, sosit la Ciucea, la chemarea ei sau a apropiaţilor poetului, şi care l-a apostrofat dur pe medicul local Perciun pentru că n-a sesizat că era vorba de otravă, nicidecum de bolile invocate mereu după aceea ca fiind cauza decesului neaşteptat şi extrem de rapid.

Problema decesului unei personalităţi ca Octavian Goga, care a marcat profound istoria naţională şi literatura română, nu este una oarecare, lipsită de importanţă. Spre a lămuri definitiv acest subiect şi a elimina orice opinii contrare adevărului s-ar impune verificarea de către experţii criminalişti a cadavrului poetului. Acesta se află în sarcofagul din mausoleul pe care Veturia Goga l-a construit pentru el la Ciucea. Ministerul Culturii ar trebui să-şi asume efectuarea unor astfel de teste cu atât mai mult cu cât poetul a fost unul dintre primii miniştri ai Cultelor şi Artelor în guvernele formate după făurirea României Mari.

Rezultatele acestor teste, făcute cu mijloacele tehnice moderne de care se dispune în prezent, ar clarifica, în opinia mea, odată şi pentru totdeauna, această chestiune: Octavian Goga a murit, subit şi neaşteptat, datorită unei congestii cerebrale şi a unei complicaţii pulmonare sau din cauza otrăvirii sale la comandă politică.

În interesul aflării adevărului, nici un efort nu mi se pare nejustificat. Anul viitor se vor împlini 130 de ani de la naşterea poetului. S-ar putea marca această aniversare şi prin comunicarea rezultatelor oficiale ale testelor pentru stabilirea cauzelor reale ale morţii sale.

Dr. Dan BRUDAŞCU

http://www.napocanews.ro

Cluj-Napoca

decembrie 2010

Interviu cu Ana BLANDIANA

Posted by Stefan Strajer On November - 13 - 2010

Interviu cu Ana BLANDIANA

 

Autor: Adalbert  GYURIS (Augsburg, Germania)

-25 martie 1942 se naşte la Timişoara, ca primă fiică a cuplului Gheorghe şi Otilia Coman, Otilia-Valeria, cea căreia în familie şi printre prieteni i se va spune constant Doina, iar în literatură se va numi Ana Blandiana.

-1959 Debutează în revista Tribuna din Cluj cu poezia Originalitate, semnând pentru prima oară Ana Blandiana

– 1960 Se căsătoreşte cu scriitorul Romulus Rusan.                              

-1963 După o interdicţie de patru ani, redebutează, de data aceasta irevocabil, în revista Contemporanul, condusă de G. Ivaşcu.

-1963-1967 Urmează şi termină cursurile Facultăţii de filologie a Universităţii din Cluj

-1964 ii apare prima carte “Persoana intaia plural“, versuri, cu o prefata de Nicolae Manolescu, Editura pentru Literartura.

-de-a lungul anilor ii apar numeroase carti, la diferite edituri si face multe traduceri                                                                                                                                     

– 2001 Este aleasă membru fondator al Academiei Mondiale de poezie care ia fiinţă la Verona sub egida UNESCO.

 

Ana Blandiana este o militanta de frunte a vieţii publice româneşti. O femeie frumoasă, inteligentă, cu o voce blândă, receptivă cu tot ce se petrece în jurul domniei sale şi este o adevărată profesionistă.                                                                                                                       

Mulţumesc din suflet că a acceptat interviul care urmează. Prenumele domniei sale de poetă, ziua şi luna de naştere coincid cu ale mamei mele, o bucurie în plus pentru mine.

„Nu e nevoie să ajungi la poezie, este destul să tinzi către ea pentru a fi salvat.”

Adalbert GYURIS: De când colaborarea cu poezia şi cu    cuvintele?

Ana  BLANDIANA: – Îmi amintesc momentul când am scris primul text cu rime şi ritm, asta înţelegeam atunci prin poezie, în clasa a doua. Dar nu îmi mai amintesc de când toata lumea considera că acesta este destinul meu, în orice caz, tot din prima copilarie. N-am avut niciodată problema opţiunii. A hotărat pentru mine cineva mai de sus.

-Atunci v-a venit ideea de a folosi un pseudonim?

– Pseudonimul s-a născut, din numele satului Mamei – Blandiana – şi rima sa, când eram în ultima clasa de liceu am trimis, mai mulţi colegi, poezii semnate cât mai melodios la revista ,,Tribuna” din Cluj. Ale mele au apărut, iar pseudonimul s-a transformat în nume pentru că Tata fiind deţinut politic, n-aş fi putut publica cu numele meu real – Otilia Valeria Coman. De altfel, nici aşa nu mi-a folosit prea mult, pentru că oficialităţile din oraşul meu, Oradea, au avut grijă să comunice tuturor publicaţiilor din ţară că “sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui duşman al poporului”.

-Cântăriţi mult înainte de a aşterne pe hârtie gândurile dumneavoastră ?

– În poezie, de obicei, începutul vine de undeva din afara mea, primele cuvinte, sau primele versuri. Munca este să fiu în stare să continui, să rotunjesc şi să închei la acelaşi nivel. Este ca şi cum ar trebui de fiecare dată să dovedesc că merit să fiu destinatara acestor mesaje.

-Poetului i s-a dat un talent de la Dumnezeu pentru a remodela lumea, de a o retrăi şi apoi a o retransmite celor ce iubesc poezia?

– Nu cred că poeţii au fost vreodată în stare să remodeleze lumea, ceea ce Dumnezeu le-a dat a fost puterea de a transmite oamenilor revelaţia sâmburelui de lumină pe care îl ascund fiecare, de multe ori fără să ştie, în ei înşişi.

-Credeţi că poetul e un ales în felul său?

– Da, cu siguranţă, da. El este ales să transforme suferinţa în cuvinte şi cuvintele în suferinţă.

-Este un avantaj că soţul dumneavoastră Romulus Rusan este scriitor?

– Da. Am avut în felul acesta fiecare câte un critic de uz propriu. Ceea ce nu e puţin lucru.

-Care este deosebirea dintre un poet şi scriitor?

– Poetul transcrie “vocea zeească” despre care vorbea Socrate, scriitorul este un intelectual care încearcă, muncind din greu, să creeze oameni şi lumi.

Poezia poate salva frumuseţea unor sentimente care azi riscă să fie măcinate de partea materială?

– În măsura în care oamenii vor înţelege că “a aşeza poezia în centrul lumii” (aşa cum se spune în textul fondator al Academiei Mondiale de poezie UNESCO) este un fel de a salva lumea. De altfel nici nu e nevoie să ajungi la poezie, este destul să tinzi către ea pentru a fi salvat.

-Sunteţi implicată în ,,Memorialul Sighet”, a venit cineva la dumneavoastră care a lucrat la penitenciarul din Sighet spovedindu-se?

– Nu. Ar putea face asta doar dacă le-ar fi frică sau ruşine de ceea ce au făcut. Dar atâta vreme cât reprezentanţi ai forţelor de represiune au încă poziţii importante în societate nu au de ce să le fie frică de oameni, iar de Dumnezeu nu le-a fost frică niciodată. În ceea ce priveşte ruşinea, ea nu poate să apară decât acolo unde există discernământ între bine şi rău.

-Stimată doamnă Ana Blandiana vă mulţumesc tare mult pentru aceste destăinuiri şi vă doresc dumneavoastră şi domnului Romulus Rusan, soţul domniei voastre înca multe realizări în domeniul scrisului. Sărut mâinile!

Interviu cu Constantin Abăluţă

Posted by Stefan Strajer On September - 3 - 2010

Interviu cu Constantin Abăluţă

 

Autor: Angela BACIU

1. In luna mai a acestui an ati avut un recital inedit cu texte din noua carte publicata “Totul despre nimic” la  ed.Limes, Cluj (editor Mircea Petean)  – cum a fost primita cartea Dvs.?

Ideea de a epuiza întâi recitările (actriţa Silvia Codreanu şi cu mine) cred ca a fost foarte rodnică întrucât ea a introdus abrupt componenta existenţială a acestor texte. Valorile dramatice şi lirice au fost subliniate pe rând, dar şi împreună (s-a întâmplat să citesc câteva texte interpretate şi de Silvia şi abia mai apoi mi-am dat seama, într-atât viziunea devenise, în acea clipă, intrinsecă rostirii).

Iar cei doi critici, Barbu Cioculescu şi Tudorel Urian au avut în felul acesta impresii proaspete despre valenţele textelor şi cuvântul lor a fost nuanţat de partea realului imaginat între confiniile paradoxului : în a nu face nimic stă deplinătatea trăirii. Am realizat că mesajul global s-a transmis sălii după cele câteva întrebări ce mi s-au adresat şi după câteva mărturisiri ale poetului Ilie Constantin. Acesta, invocând fapte din tinereţea noastră literară, a subliniat virtuţile celei de a doua ieşiri în lume a poeziei mele (volumul PIATRA, 1968), respectiv „schimbarea la faţă” (titlul unui articol critic al dumisale), şi a vorbit despre trecerea de partea realului suprareal a fiinţei mele sensibile. În fond, acest Totul despre nimic nu este altceva decât o continuare a drumului de complicate simplităţi („ce liniştite catastrofe se petrec în versurile lui Abăluţă” spunea Nina Cassian în 1969) început cu volumul Piatra şi continuat cu multele volume publicate, fiecare dintre ele investigând alte şi alte faţete ale acestui sentiment al nimicniciei care m-a bântuit dintotdeauna. O nimicnicie caldă, apropiată, umană, cum am reuşit să descopăr abia odată cu volumul DRUMUL FURNICILOR (1997), adevărată placă turnantă a operei mele.

2. “Constantin Abăluţă ne propune un text auto-biografic, patetic prin luciditate şi lirism, de o izbitoare forţă perceptivă, de un conţinut tragism, în care omul secolului al 21-lea se regăseşte ludic. Necurmatei treceri care supune omenescul destin, poetul îi opune prin simbolistica nimicului nesfârşita întindere a clipei. Universal prin nefiinţă, dar prezent prin cuvânt – iată magnificul paradox al celui mai recent comunicat al său”, a declarat criticul literar Barbu Cioculescu, cum vă definiţi Dvs.poezia? dar alţi critici?

Cred că, începând de la « Drumul furnicilor » încolo poezia mea a devenit una a esenţelor. Omul ca o componentă a Marii Naturi, deviza poeziei japoneze, a devenit şi unul din dezideratele scriiturii mele. Lipsa de sofisticare, dar nu de nuanţe, a discursului este cea care se potriveşte cel mai bine stării mele sufleteşti (o oscilaţie între altruism şi nihilism, adesea doar un fals cinism care ascunde empatia faţă de semeni, socotită cumva ruşinoasă, apanaj al firilor slabe). Iar inversările de situaţii, schimbările de direcţii în planul banalului cotidian, în cel al profunzimilor sufleteşti ori chiar în ordinea cosmică a faptelor este, precum au observat criticii, o marcă a viziunii mele, deschizând perspective multiple asupra aceluiaşi text. Gheorghe Grigurcu spune : „Tablourile statice umile, incompatibile cu surpriza sunt animate de curenţi cu iz suprarealist, de natură a le modifica radical. Cauzalităţile apar suspendate în favoarea unor relaţii fortuite, ca şi cum s-ar putea efectua revizuiri în planul Genezei : „cineva e atât de departe/ încât râurile cad în prăpastie/ şi-i multă vreme secetă pe câmp” („Vreau să fiu perete” din vol. IOV ÎN ASCENSOR).

3. Ce mesaj doriti sa transmiteti cu aceasta carte?

Pe cât îmi dau seama, această carte este una a trecerii. A trecerii, a pe-trecerii, a întoarcerilor (în timp, în spaţiu, în devenire). Este o carte transdisciplinară, o carte a depăşirilor. Se slujeşte de proză, poezie, eseu, reportaj ca să ajungă în altă parte. Inventează zile în plus şi zile lipsă într-un univers sufletesc cu vibraţii inconstante. Echilibrul fragil al fiinţei este cel care creditează ideea că, odată în viaţă, (trebuie să) ştii totul despre nimic. Este cartea în care mă desvălui cel mai mult, creind o mitologie personală (prieteni, călătorii, situaţii preferate, obiecte care mă obsedează, case în care-mi proiectez imaginar viitorul, etc.) umbrită de melancolii şi nelinişti la vedere, ca într-un jurnal de bord. Este o carte a bucuriei şi umilinţei de a fi în viaţă. Şi cum să fie altfel când nu tu ţi-ai ales viaţa, nici patria, nici limba – dar te slujeşti de toate astea cu mândria celui ce-şi transformă neputinţa în formidabila forţă de a nu se sinucide.

4. Ce fel de cititori aveti? care este legatura cu publicul Dvs.?

Am cunoscut puţini dintre cititorii mei. Cei mai interesanţi mi s-au părut a fi românii din străinătate şi străinii, cei ce cunosc poezia mea în traducere. Cred că depărtarea induce, paradoxal, o încredere sporită în text ca unică punte de legătură. Pentru străini lectura e şi benevolă şi profundă. Ei primesc  viziunea mea ca pe-un premiu, nu ca pe-o obligaţie. În timp ce cei din ţară, avându-mă mereu la îndemână, îşi permit să citească mai superficial, oarecum informativ. Nu vreau să fiu nedrept cu nimeni, astea-s impresii generale.

Cititorii buni sunt peste tot. De fapt ei rămân nepluralizaţi : un cititor, un altul, un altul, ş.a.m.d. Întrucât fiecare îşi creiază propria viziune lăuntrică. Câţi cititori, atâtea poeme ţâşnind din textul unic. E covârşitoare impresia mereu alta pe care mi-o dau chiar propriile mele texte citite la ani diferenţă. E ciudat şi oarecum înfricoşător să ştii că tu însuţi eşti un şir întreg de cititori cu gusturi laxe.

5. V-ati nascut la  8 octombrie 1938, in Bucureşti, sunteti  poet, prozator, antologator şi traducător român, cum impletiti toate aceste genuri si de care va simtiti mai apropiat?

Genurile mă ajută să nu mă plictisesc. Trec de la unul la altul după cum îmi dictează inspiraţia. Inspiraţia mea a fost întotdeauna imprevizibilă. Asta îmi asigură spontaneitatea. Fără spontaneitate nu pot acţiona. Mă simt legat de mâini şi de picioare. Cu creierul încleiat. Cu simţurile de pâslă. Dacă forţez nota, textele ies lamentabile. Plăcerea de a scrie cred că e suprema cerinţă a unui text bun. Nu singura, desigur. Şi nici măcar nu ştim exact ce se ascunde în miezul substantivului plăcere. Furia, durerea, disperarea pot motiva de asemeni apariţia unui text important. Corect ar fi să spun că mă simt apropiat de o bucată care s-a dovedit a rezista timpului. Hazardul e şi el o parte a creaţiei. Problema e să ştii a-l recunoaşte şi a-l întrebuinţa.

6. Cand ati inceput sa scrieti? ati avut modele literare? profesori? incercati sa va aduceti aminte nume, intamplari, episoade din copilaria, adolescenta si tineretea Dvs.

Primul meu model literar a fost Bacovia. Peste câteva decenii, Pessoa, Cesar Vallejo Beckett, Michaux şi alţii. În ultimul an de liceu, gustul pentru literatură (poezie) mi-a fost deschis de dl. Luca, profesorul de română. Analizele lui pe text mi-au dat cheia plăcerii, au răsucit arcurile unei minţi blocate de metoda papagalicească a profesorilor de până atunci. Îmi aduc aminte că la un extemporal pe care ni l-a dat, am analizat poemul Balada popii din Rudeni de Topârceanu şi l-am uimit pe profesor cu fineţea perceperii unor sinestezii (căldăruşa de metal lovită de oblânc, sunetul pătrunzând prin valurile de ceaţă, clătinatul popii ce nu se ţinea bine în şea, etc) şi prin afirmaţia tranşantă că în întreţeserea unor astfel de subtilităţi stă valoarea poeziei, lucru în răspăr cu teza militantă a vremii. Descoperind acum câţiva ani caietul cu această compunere am rămas eu însumi uimit de modernitatea gândirii mele de atunci. Dincolo de stilul linear al expunerii, ideile mele nu s-au schimbat.

Poezia ca abur miraculos creat în jurul unui personaj insolit este însuşi demersul central al poeticii mele de azi.

7. Cand si unde ati debutat? ce a urmat?

Am debutat în 1958, în primul an de apariţie al revistei „Luceafărul”. Eram pe atunci student la Arhitectură. Două poezii stângace, în vers alb. Debutul în volum a fost abia în 1964, cu un volum în colecţia „Luceafărul”, volum tarat parţial de unele din poncifele epocii (şantierele, zborul în cosmos, etc), şi în rest destul de slab. Odată făcute aceste concesii moderate, am putut publica în 1968 (nu fără destule greutăţi) volumul considerat de mine şi de toată lumea drept adevăratul meu debut : PIATRA. Mulţi au primit cu entuziasm noul op. S-a vorbit de „silă organică autentică” (Marian Popa), „carte unică în peisajul poeziei noi” (Nichita Stănescu), „teritoriu superior personal, pe care nu-l împarte cu nimeni” (Ilie Constantin), „o carte remarcabilă a unui poet care are ceva de spus în lirica noastră” (Şt. Aug. Doinaş), „se impune netăgăduit, forţa acestui glas liric ce evocă poeţii sfâşiaţi de tragism intern, pe un Trakl, un Vallejo” (Mircea Tomuş). Am fost înjurat de Eugen Barbu, de Alexandru Piru şi de Dumitru Micu. Au urmat volume multe şi diferite între ele. Publicate prin lupte de uzură cu editorii, cenzorii, cu un sistem care, după 1968, părea mai relaxat, dar care cerea atâta birocraţie (nenumărate refaceri de poezii, referate peste referate, vânarea din timp de locuri în plan, etc., etc.) încât mulţi se lăsau pagubaşi. Fiind prolix, eu dădeam volume la mai multe edituri concomitent şi, dacă aveau rezerve, roteam volumele, le schimbam titlurile, adăugam ori scoteam poeme, puneam înadins poeme „tari”, dar şi proaste, ca să fie mulţumiţi şi cenzorii şi să facă referate : am fost vigilenţi, am scos atâtea poeme, etc. Nimeni nu mai credea în sistem, toţi se achitau în silă de obligaţii, aşa au apărut cărţile într-adevăr „tari” ale Angelei Marinescu, ale lui Vasile Vlad, cartea mea „Unu” – printre primele scoase din librării şi biblioteci în 1971, odată cu Tezele din iulie ale dictatorului.

8. Ce prietenii literare v-au marcat in timpul vietii? amintiri, nume, intamplari

 

Foto. Cu Constantin Abaluta in trenul regal

George Almosnino, Ioşca Naghiu, Vasile Petre Fati, Bădiţă Pandelea, Florin Mugur, Mircea Ciobanu şi mulţi alţii, dintre cei dispăruţi. Iar dintre cei prezenţi, Nora Iuga, Vasile Vlad, Ion Iovan, Ştefan Stoenescu, Ion Codrescu (împreună cu grupul de haijini de la Constanţa) şi destui alţii pe care nu-i mai enumăr căci nu mă simt în stare în acest moment să evoc nişte timpuri grele, dar în care ne-am format temeinic, printr-o râvnă şi împotrivire tacită la sistem pe care puţini sunt dispuşi să le crediteze azi. Azi când tot ce-a fost cândva este luat la grămadă, azi când nuanţele au dispărut şi-n multe domenii pare a trona iarăşi dictonul leninist : cine nu e cu noi e împotriva noastră. Azi când categoria celor care mai citesc (orice fel de carte!) a scăzut îngrijorător pentru o ţară europeană.

9. Ce v-ati fi dorit sa faceti in viata Dvs.si n-ati facut? aveti pareri de rau?

Cred că asta-i deosebirea dintre om şi celelalte mamifere : regretul. Sigur că-mi pare rău după multe lucruri pe care n-am mai apucat să le fac. Pictura în primul rând. Lipsa atelierului, a timpului pe care să-l aloc unei activităţi reclamând continuitate şi-o gamă largă de experimente m-au silit să mă rezum la grafică, mai puţin solicitantă, chiar şi acesteia rezervându-i doar scurtele  perioade dintre multele volume de originale şi traduceri la care am lucrat de când mă ştiu.

Regret, de asemenea, că n-am făcut mai multe călătorii, în ţară şi peste hotare. Regret că n-am frecventat mai des câteva personalităţi care-mi acordaseră încrederea lor şi care mă invitau să le vizitez. Este vorba de Baconsky, Noica şi Gellu Naum. În schimb nu regret că nu am rămas la Paris în 1988. Nu m-aş fi integrat acolo. Poate chiar mai puţin decât aici. Totuşi aici am limba care-mi oferă consolările dicteului automat, ale insolitului venind de-adreptul din subconştient.

Poezia creată în limba franceză ar fi fost prea gândită, extrasă prea de la suprafaţă, straturile adânci ale subconştientului rămânând în limba română.

10. Care este situatia traducerilor? este cunoscuta literatura română peste hotare? avem traducători?

11. Care este situaţia criticii românesti de astazi? cartea mai este citită?

La aceste întrebări n-am multe lucruri de spus. Literatura română e prost cunoscută. Prin lucrări puţine, unele şi neesenţiale. Unele recenzii par a fi făcute de persoane care n-au citit cartea. Sau care reprezintă punctul de vedere al editorului care vrea s-o vândă.

12. Spuneti-mi acum un poem (un text) care va place foarte mult.

FRUNZA DE BRUSTUR

Vom mai avea zile întregi

de la răsăritul la apusul soarelui

vom mai purta cămăşi nesfâşiate de vânt

pantofi fără găuri în tălpi

vom mai fi căutaţi la telefon de câte cineva

care încă n-a şters numărul din agendă

e bine

e minunat

te-aşezi în umbra arborelui

şi te gândeşti la ce vrei

câţiva pereţi se uită cu drag la tine

e aproape ca-n copilărie când coborai în râpa de la predeal

să cauţi frunze de brustur tot atât de mari cât trupul tău

nu le rupeai doar

îţi însemnai locul să le poţi găsi

când vei fi trist

ce aşezare a zorilor pe stiva de lemne din curte

luai în braţe câteva vreascuri

le cărai în bucătărie

şi-ntre timp zorii deveneau amiază

şi lemnele pâlpâiau sub cuptorul

în care se cocea pâinea ori cartofii

timpul trecea prin faţa ochilor noştri uimiţi

şi dispărea în şura caldă încă multă vreme după ce apunea soarele

noaptea regăseam sfiala mea în faţa mării

pe care n-o văzusem niciodată

câţi mă vor fi înţeles

ce voi fi înţeles eu din tot ce trăiam

habar n-aveam pe-atunci că fiinţa

are nevoie de transcendenţa necazurilor şi-a bolii

şi de-o gigantică frunză de brustur

sub care să se-ascundă până când căpăta-va

forţa de-a privi în faţă marea

13. Cum arată o zi din viaţa d-lui C. Abăluţă, descrieţi cum este ea de dimineaţă până seara.

Sculat, bicicletă erogometrică, consultat e-mail-ul, ceaiul de dimineaţă, lucru la computer (traduceri, originale, proză ori poezie), eventual ieşit după mici ori mari cumpărături, plătit hangaralele, dus vreo carte la poştă, masa de prânz, dormit ori nu o oră, reluat ritualul la computer, seara văzut vreun film la TV ori uitat puţin la ştiri, dat telefoane, vorbit cu prieteni, cu editori, când şi când ieşit cu soţia la restaurant. Diverse şi neprevăzute : în zile ploioase inundaţie în beci; copac înalt ameninţînd să cadă deasupra casei noastre : trei zile colindat autorităţile care-şi pasau responsabilitatea una alteia; drumul furnicilor reapărând de-adevăratelea în baia mea : veniseră pesemne să-mi aducă aminte că lor le aparţine copyrightul volumului meu omonim…

14. La ce lucrati in prezent?

La volumul doi al insolitei cărţi de proză intitulată ÎNTÂMPLĂRI IMAGINARE PE STRĂZILE BUCUREŞTIULUI. Carte ce reia alfabetic anuarul străzilor bucureştene şi le agaţă fiecăreia câte-o întâmplare. Primul volum are vreo şapte ori opt sute de astfel de mici ori medii povestiri ciudate, absurde, pline de blândeţe ori de cruzime şi, în orice caz, de-un umanism debordant.

Este o carte scrisă pe nerăsuflate, o carte doldora de personaje fantastice şi reale, un text care i-ar plăcea deopotrivă lui Swift şi lui Milorad Pavic. Volumul doi cuprinde povestiri ceva mai mari şi de aceea merge ceva mai greu. Şi intuiesc şi posibilitatea ca textele să devină tot mai lungi şi volumul să se transforme într-un adevărat roman care să înglobeze fapte şi personaje episodice din primul volum.

Cu alte cuvinte să existe străzi/povestiri care să umple golurile lăsate de alte întâmplări, finalizând încet-încet jocul de puzzle care se dovedeşte a fi întreaga carte.

Din când în când inspiraţia îmi dictează poeme care se adaugă volumului intitulat FERICIREA; poemul omonim desvăluie conotaţia ironică a substantivului.

15. Unde va simtiti cel mai bine ? (casa,strada, loc,oras, tara), daca ati lua viata de la capat ce ati dori sa faceti?

La Paris, la Praga, la Lubljana, la Bled, dar şi la mine acasă. Nu ştiu ce aş face dacă ar fi să-mi reiau viaţa de la cap. Înainte opţiunile erau aşa de limitate, iar acum sunt excesiv de multe. Cred că aş avea probleme cu alegerea.

16. Un mesaj pentru cititori

Uitaţi-vă în jur, la obiecte şi la feţele oamenilor, la noutatea umbrelor copacilor pe case şi pe caldarâm, admiraţi mişcările violente ale furtunii, grafia instantanee a fulgerului pe cer, imaginaţi-vă că n-aţi fi şi că n-aţi vedea aceste lucruri.

Trăim într-o lume pe care n-o cunoaştem. Pe care n-avem disponibilitate s-o cunoaştem. Parafrazându-l pe Nazim Hikmet : ca să fluieri n-ai nevoie de timp ori de bani, e de ajuns că trăieşti.

Între gratuitate şi fericire e o legătură mai directă decât s-ar crede.

Permiteţi-mi să închei autocitându-mă (cu scuza de rigoare că nu ştiu cât timp mă mai desparte de imposibilitatea de a mai face acest gest) : „liniştea cerului coboară în inima celui ce nu vrea nimic” (cap. 1 din ciclul „Pietrele şi norii (pessoana)” din volumul CINEVA CARE NU MĂ CUNOAŞTE UMBLĂ PE STRĂZI, Ed. Limes, 2008).

ACCES INDIRECT

Posted by Gabriela Petcu On August - 25 - 2010

Autor: Gabriela Genţiana Groza

                 Acces indirect

 

            Am sosit de la Ploieşti şi am poposit la Hotelul  pentru Recuperare din apropierea gării Predeal pe care îl preferăm  pentru că din când în când  se aude şuieratul  locomotivei. Am fost singuri în toată clădirea. Unde-or fi fost turiştii din anii trecuţi? Altădată nu găseai niciun loc liber în hotel. Ne continuăm drumul spre Cluj şi suntem în dimineţa zilei de duminică, 2 mai 2010, în gară. Un soare anemic, dar mult aşteptat, ne face să ne simţim învioraţi după zilele mohorâte de până acum. Aşteptăm acceleratul care circulă  spre Cluj. Clădirea gării, necercetată de vreun  zugrav, are o nuanţă de cenuşiu cu zone scorojite. Puţinii pasageri îşi poartă paşii fără grabă. Casieriţele întârzie în faţa calculatoarelor şi după “lupte secular” reuşesc să extragă biletul de tren din calculator. E atât de pustie gara!… În sala de aşteptare  îmi atrage atenţia un asparagus uscat  spânzurat deasupra capului trecătorilor. Totuşi îmi place gălăgia celor doi măturători care intră în sala de aşteptare să-şi ia câte o cafea de la dozator, simţi că mai e puţină viaţă…    

– Acceleratul de Satu Mare soseşte în staţie la  linia a şaptea. Trenul are o întârziere de 65 de minute…vine anunţul de la staţie.

Stăm deja de douăzeci de minute la gară, am fost prevăzători, ne-am gândit să aşteptăm noi trenul şi nu invers. Ne-am aşezat pe o bancă dublă întâlnită de obicei în gări, cu o parte orientată spre muntele din apropiere şi cu cealaltă spre clădirea gării. Pe partea aceasta a băncii sunt doi oameni, unul mai înalt, şaten, de vreo cincizeci de ani şi altul de peste şaizeci de ani, brunet.Acesta din urmă are toate atributele unei personae pe care viaţa l-a înţelepţit, dacă mă iau după aerul cu care  ascultă destăinuirile prietenului său. Eu şi Dorel avem fără să vrem acces la convorbirea intimă a  vecinilor noştri de bancă. De vis-à-vis de gară se aude slujba religioasă de la frumoasa biserică cu hramul Sfinţii Constantin şi Elena. Glasul clar şi plăcut al preotului se răspândeşte cu dărnicie în spaţiul aflat în jur: “Pentru poporul român de pretutindeni…” ajunge până la noi desfăşurarea slujbei.

Cei doi bărbaţi sunt atât de adânciţi în discuţie încât nu se sinchisesc că-i ascultă cei doi, trei călători de pe peron. Fără să vrem, ei ne fac părtaşi la amănunte din traiul lor zilnic. Şatenul e mai vorbăreţ, cum am remarcat.

– E inteligent, e deştept, ce mai! zice acesta. Eram într-o zi în căruţă şi vorbeam cu nevastă-mea de ale noastre. El ciuleşte urechile şi nu mai ce văd că se opreşte în loc. Parcă nu auzise bine ceva şi încerca să afle. Zic atunci către el: „Hai, măi Radule, hai că ne apucă noaptea pe drum şi dă peste noi vreo maşin” . Şoseaua era aglomerată şi ne temeam de vreunul cu Tir-ul. Piftie ne-ar fi făcut pe  întuneric! Doar ştii că s-au întâmplat atâtea…Şi mai cu seamă că nenorociţii fug de la locul accidentului iar dacă-i prinde cumva, se fac că nu ştiu când au lovit pe cineva. Înţelept, Radu al meu porneşte grăbit, semn că m-a înţeles…

Bărbatul de lângă el îl aprobă.

– Acum că eşti beteag, cine-l mai mână pe Radu? întreabă el.

– Ei, n-am eu “chicioare” să-l mai alerg puţin! E vânjos, s-a îngrăşat, i-ar trebui şi lui puţină mişcare. Dar cine să mai stea de el? Când o să vină fiu-meu acasă o să-l pună el la lucru.

– Unde ţi-e băiatul, e întrebat mai tânărul.

– În Spania, la căpşuni. Îl tot aştept să se adune şi el de pe drumuri, vine răspunsul cu regret în glas.Eu aici bolnav iar el bate ţările…

– “Pentru pacea a toată lumea…” auzim de la  biserică vocea preotului amplificată sonor.

Un strat subţire de nea străluceşte feeric pe Coştila.Zăpada e o ultimă misivă a iernii care nu se dă bătută. Gara e tot pustie deşi, dacă ne-am fi luat după anunţul de la radio: „staţiunile de pe Valea Prahovei au fost luate cu asalt de turişt” ar fi trebuit să fie cu totul altfel. Pustietatea peroanelor şi singurătatea zidurilor scorojite ale clădirii gării altădată „perlă a Văii Prahova”, vorbesc de la sine. Străzile principale sunt de asemenea goale în ziua aceasta frumoasă de 2 mai. Razele călduţe ale soarelui invadează nestingherite orice locşor. Cei doi bărbaţi vorbesc tare, parcă intenţionează să ne facă cunoscute amănunte din viaţa lor.Vârstnicul îl conduce la gară pe celălalt care a fost internat în Sanatoriu. Îşi aduc aminte de zilele când au fost colegi de serviciu la calea ferată.

– Atâta zgură venea de la locomotivă de îţi roşea ochii! Şi, cu o voce mai înceată, deşi lasă să se audă destul de clar, arată spre noi:

– Ia te uită şi la ăştia, s-au modernizat…au valiză pe rotile…Şi…aşa cum ziceam, am fost cu el la pădure şi am încărcat căruţa cu lemne. Când m-am întors am trecut printr-un loc cu multă tină. Am crezut că acolo rămânem. Dar ce crezi, dumneata? S-a lăsat în genunchi şi a tras aşa de tare că a scos de-acolo căruţa de parcă era o nimic toată!

Acum Radu-al meu a mâncat toată iarna otavă. S-a îngrăşat şi are o putere…

– Ce faci cu el, îl mai pui la muncă? întreabă colegul.

– Ce să-l mai pun? M-am îmbolnăvit rău de tot. Am stat în pat trei luni încheiate.Când m-am dus la el la grajd aproape că nu m-a recunoscut.

– Ei, măi Radule, ce-i cu tine, ce ai tată? Parcă nici nu mă vedea. E tare voinic, e gras, poţi să te culci pe spinarea lui, aşa e de lată.

– Mai scoate-l şi dumneata măcar în curte, zice prietenul său.

– Aşa îl mai scot, bine-nţeles. Da ţi-am spus că e deştept. Dacă-l las să alerge, se repede cincizeci de metri încolo şi cincizeci de metri înapoi. Nu se duce el mai departe că ştie că nu pot să fug după el.Că ştii că sunt pensionar de boală.

Şi ca să-mi prelungească pensia trebuie să stau în Sanatoriu douăzeci şi două

de zile. Mă doare rău coloana, cred că e de la obezitate, de la burtă, ce mai!

Vecinul lui de bancă îl ascultă răbdător, o fi având şi el câte ceva de spus dar nu mai are loc de celălalt care-i mai iute la vorbă.

De la biserică se aude amplificat glasul părintelui  „iară şi iară, Domnului să ne rugăm…” şi pentru moment mă simt între enoriaşi rugându-mă pentru omul suferind de pe peron.

Celularul acestuia sună:

„Alo, da măi Costică, sunt aici în gară la Predeal. Trenul întârzie mai mult de o oră.Rămâne cum am vorbit.Tu când pleci la parastas în Moldova?

 Atunci te-aştept când te întorci de-acolo. Să trăieşti, măi”.

Timpul trece greu. Mai e până soseşte trenul.

– Tu te mai duci la biserică, Flore?

– N-am mai fost de la Paştele celălalt. Am de plătit o contribuţie de 46 lei şi nu mă mai duc.

– La noi nu se cere. Eu mă duc aproape în fiecare duminică, nu scap de nevastă-mea. Zice că suntem oameni bătrâni şi trebuie să ne pregătim bagajul…

De la biserică se aude părintele care predică despre „hrana spirituală care e mai importantă decât hrana materială” şi mai spune că „unul e cel ce seamănă şi altul e cel ce seceră”. Cei doi tac pentru câteva clipe.

Peronul gării are acum vreo cinci pasageri. Cândva  în gară şi pe străzile din jur  forfoteau o mulţime de bucureşeni, bucuroşi că pot lua o gură  de ozon de la munte. Predealul era de obicei asaltat de ei. Mi se pare ciudat că după o iarnă grea nu ,,mai dau o fugă’’locuitorii blocurilor capitalei mai  de 1 şi 2 mai.

De banca noastră se apropie un ins solid de vreo patruzeci şi cinci de ani. Trupul greoi contrastează cu vorba vioaie care parcă o ia înaintea gândului.

– Mai e mult până vine acceleratul?

– Vreo douăzeci de minute, îl informează Florea.

– A mai scos din întârziere vreo cinci minute, îi spune celălalt. A avut peste o oră întârziere.

– Şi nevastă-mea care n-a vrut să se scoale mai devreme!…Locuim în Bucureşti, în Crângaşi. Să se fi urcat şi ea în autobuz, să fi ajuns la gară şi să fi luat şi ea personalul, că acum era demult la Predeal. I-a fost lene să se scoale, şi ei dar şi copilului…Uite, domnule, ca să stau eu aici în gară. Că m-a apucat şi foamea…

– Ei, lasă şi dumneata că ai de unde să slăbeşti! Câte kilograme ai?

– Am 118 kilograme. Ar trebui să am vreo 79-80 de gilograme. Că mă doare şi coloana, de-aia am venit la Sanatoriu de aici, la recuperare.

– Ei, vezi că ştii, burta face să te doară coloana, zice pasagerul de lângă noi.Şi eu am avut 90 de kilograme şi acum am 115.Nevastă-mea e slabă, e uşoară ca fulgul.

– Lasă că am văzut eu la televizor la „Acces direct” unul de 300 kilograme care şi-a pus în cap să se facă de 500 kilograme. Zicea că aşa i-ar plăcea lui să fie, spune bucureşteanul din Crângaşi.

Liturghia de la biserică se întretaie cu convorbirea laică a pasagerilor .Se aude clar vocea preotului: „Doamne, apără şi păzeşte poporul tău…”

– Păi dacă-i vorba de mâncare, mănânc singur o pâine pe zi. Mănânc bine, se laudă omul care a intrat în vorbă foarte familiar. Îmi plac mai ales friptanele. Când iau pensia mă duc la magazin şi cumpăr pulpe, îmi plac cu mujdei. Dar să nu crezi că nu mănânc şi ciorbă, căteodată înghit şi 3-4 farfurii.

– Eşti tare pofticios matale, zice bărbatul care aşteaptă să plece.Vârstnicul nu se bagă în vorbă. El arată numai bine şi ce şi-o fi zicând în sinea lui, numai el ştie. Prietenul lui şi-a găsi tînsă un vorbăreţ pe măsură şi continuă:

– Eu unul nu sunt mâncăcios. Sunt mai mult umflat de doctorii. Nevastă-mea mănâncă lângă mine pulpe la grătar şi eu pot să mănânc roşii goale. N-am nicio problemă, da uite ce gras sunt şi eu, ca dumneata.

Cei doi plinuţi îşi împărtăşesc părerile despre ei şi grăsimea lor care nu se ştie de ce vine aşa, nechemată, la om ca să-l facă să-l doară coloana şi să mai facă cine ştie ce alte boli…

– Eu beau multe sucuri „fără accid” se confesează   crângăşanul a cărei nevastă se scoală mai greu.   

– Ei, vezi? D-aia te-ngraşi. Bea apă şi mai ales, mănâncă verdeţuri, domnule.N-ai văzut-o pe-aia de la „Acces direct” care a dat jos atâtea kilograme? Bea ceaiuri, apă chiară, să ştii mata.

– O, zice insul, şi mie-mi plac ceaiurile dar cu mult zahăr, altfel nu pun gura pe ele.

– Dumneata eşti ca şi Radu, calul meu, care trage la căruţă dar e  tare gras. Mi-a zis mie nevasta să-l vând.A şi venit un ţigănuş care a vrut să-l cumpere dar nu m-am îndurat să-l dau.Mă-ntreabă el: „Cât ceri pe cal?” “Ei, zic, n-ai dumneata atâţia bani cât face!”

Cred că avea la el 70 de milioane. Sigur că avea că venise întins să-mi cumpere calul. Auzise el că e bine hrănit. Dacă-i pui povară-n spinare zboară ca avionul cu reacţie. Ce, ăsta-i cal să-l pui la trăsură?…

….Şi omul vorbeşte de Radu ca despre un om, n-are de gând să se oprească din destăinuiri.

– Că eu, cu „chicioarele” mele nu-l mai pot pune la treabă. Dacă n-aş fi aşa de gras, poate că aş mai încerca. Dar mi-a zis doctorul să mă astâmpăr, că nu-i glumă cu boala de plămâni. Şi n-am nici măcar poftă de mâncare.

– Ia şi dumneata pastile Omega câte două pe zi. Sunt 90 de pastile în cutie şi costă 50 de euro, îl sfătuieşte pasagerul.

– Aş lua eu dar nu mi-a dat doctorul. O ţine întruna cu regimul, să nu mănânc carne că de-aia mă dor „chicioarele”.

– Are dreptate doctorul, e de părere bucureşteanul, că dacă mănânci carne dai în gută. Când te-o durea aia, poate să stea cu halca de carne lângă dumneata.

La megafon se aude: “trenul accelerat Bucureşti-Satu Mare soseşte în staţie peste 15 minute…la linia a şaptea…şi are în compunere…atâtea vagoane, numerotate începând de la locomotivă”…etc.  

– Doar că nu mi-a zis  doctorul să pasc, altfel e jale cu mine, se vaită omul.

– Ai tensiunea normală?

– Normală, 13 cu 7.Şi am inima bună, m-am dus la control de două ori. Am fost ceferist şi ne făcea mereu control când plecam la drum.

– Fii atent şi mai slăbeşte şi dumneata , altfel umbli în patru labe.

– De-oi muri, oi muri, n-am ce face.

– Da, dar până mori e mai greu,zice interlocutorul.Tăticu a murit la 61 de ani. Avea de toate, suferea cu herniile, plămânii şi cu prapurul. Avea groază de injecţii. N-a vrut niciodată doctor. El ne spunea că în anul 2000 se termină totul, vine sfârşitul lumii şi uite că n-a venit. Da nici mult nu mai e.

Uite cum iese noroi fierbinte din pământ…O să ne prăpădească pe toţi odată, zice vorbăreţul.

Ascultăm şi noi fără să vrem prevestirea apocalipsei.Nici vorbă să-l întrerupă cei doi oameni  cu care a intrat în vorbă.

– Mămica a murit la 72 de ani. A zis într-o zi: „gata, eu mă duc; aveţi şi voi grijă că viaţa e grea.” Şi s-a dus lângă tăticu  care cred c-o aştepta să fie ei amândoi şi dincolo, aşa cum au fost aici, că s-au înţeles bine.  Au crescut 7 copii, mai suntem 5 dintre toţi.

– Apoi, zice ceferistul, să vezi dumneata cum au găsit oase multe când au săpat în Triaj…Că cică l-au făcut peste cimitir. Oase, oase, asta o să fim şi noi. Că doar n-o să ne chinuim pe pământ mai mult decât ne  lasă Dumnezeu pe fiecare.

Şi din nou vine cuvântul celui sosit:

– Eu am pensie de boală, scapă uşor de mine. Că m-am săturat să merg în fiecare an la control. Nevastă-mea e handicapată dar ea s-a învârtit şi n-o mai cheamă la control. Şi fiu-meu e handicapat. Dacă vine aici la munte îi este frică să se urce în telescaun.

– Spune-i şi dumneata să închidă ochişorii, spuse cu compasiune mai vârstnicul pasager.

Se face puţină linişte. Trebuie să sosească trenul.De la biserică se aude o rugăciune rostită de toţi enoriaşii  împreună cu păstorul lor: „Doamne Iisuse Hristoase ai milă de noi păcătoşii. Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te Ceea ce Eşti plină de daruri Marie…”

Soseşte trenul cu care pleacă ceferistul spre Radu al lui şi spre nevastă-sa.Bucureşteanul rămâne să îşi aştepte nevasta.Nemaiavând cu cine povesti, nu se lasă el şi continuă să vorbească cu un interlocutor imaginar, aflat probabil aproape de banca noastră.

– Mi-a zis mie mămica, ştia ea că viaţa e grea.. Păi nu vezi ce e pe capul omului?!?…. Aoleo, că n-am cu ce plăti întreţinerea!…aoleo, că s-a scumpit gazul!…aoleo, că mă dă afară din casă!…aoleo, că vine cutremurul!…aoleo, că iese noroi fierbinte din pământ!…Ce mai, vine sfârşitul, ştia ea mămica!…

Şi nevastă-mea care n-a putut să se scoale mai devreme, ca să o aştept eu aici în gară…

Cum să se mai descurce omul cu pensia? Mă mir cum mai trăiesc ăia de la ţară! Nu se mai poate face nimic…Ba-i prea cald, ba-i prea frig. Că ziceau ăia de la televizor că se încălzeşte pământul. Iar pe mine mă doare coloana… E de la burtă, aşa a spus doctorul.

Se scoală de pe bancă şi merge pe peron mai încolo şi găseşte o femeie cu care vorbeşte şi vorbeşte. Nu ştiu ce-i spune că aceasta îl ascultă fără să-l poată întrerupe. El probabil  e mulţumit că are cui împărtăşi amarul şi mai ales că e ascultat. Pentru că, cine mai ştie, o să vină odată şi acceleratul de la Bucureşti care a avut restricţie la Posada şi mai întârzie puţin…Că de, trenurile de-aia sunt trenuri, să mai întârzie şi ele. Ce, e mai bine să se răstoarne?…

“Sunt una cu bobul,
Tărie primesc
Şi-mi simt rădăcina
-N pământ românesc.”

(„Făgăduinţa”)

Octombrie 2009. O zi de toamnă însorită şi blândă, ne învăluie precum o femeie frumoasă, îndrăgostită, care cu înţelepciune şi iubire dăruieşte clipe tandre, melodioase, pline de farmecul maturităţii dar şi de acea linişte copleşitoare de siguranţă, de necondiţionare. În această zi, la Tinca – Bihor, era sărbătoare. Liceul „Nicolae Jiga” îşi sărbătorea patronul spiritual într-o atmosferă deosebită, având o organizare impecabilă şi invitaţi remarcabili pe care am avut plăcerea să-i cunosc şi să le păstrez o respectuasă amintire.

Aici, am cunoscut-o pe Gabriela Genţiana Groza, o doamnă rafinată şi afabilă, care scrie cu mult talent atât poezie cât şi proză, epigramă şi haiku.

Născută la Vadu Săpat în judeţul Prahova la data de 14 septembrie 1942, Gabriela Genţiana Groza îşi aminteşte cu multă plăcere de perioada copilăriei. Tatăl său, preotul Nicolae Martinescu, s-a născut la Constanţa şi acest fapt, au făcut ca vacanţele Gabrielei să fie cele mai frumoase momente petrecute la malul mării. Mai târziu, a devenit bihoreancă prin căsătoria cu domnul Groza, originar din Gurbediu. A activat ca profesoară de biologie, la Cluj, până în anul 2000 când a ieşit la pensie. Acum, are o bogată activitate alături de elevii care sub îndrumarea dânsei, studiază în cadrul Cenaclului Literar, încearcând să creeze cele mai frumoase pagini de poezie ori proză.

Studii:

Liceul „Mihai Viteazul” Ploieşti, Institutul Pedagogic Bucureşti,1965 şi Facultatea de biologie, universitatea Bucureşti, 1973.

Profesoară de biologie, gradul I didactic la mai multe unităţi şcolare din Ploieşti şi Cluj-Napoca. S-a pensionat în anul 2000 de la Colegiul Naţional „George Coşbuc” din Cluj-Napoca.

Membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Uniunii Epigramiştilor din România şi a Societăţii Române de Haiku.

A înfiinţat cenaclul literar-artistic „Traian Brad” în cadrul Bibliotecii Judeţeane  „Octavian Goga” din Cluj în anul 2002.

A înfiinţat Cenaclul Literar„Poiesis” de la Colegiul Naţional „George Coşbuc” din Cluj unde este susţinută de doamna profesoara de limba română Gianina Zegreanu care selectează elevii din şcoală, cu aptitudini pentru poezie.

A înfiinţat Cenaclul Literar„Iosif Vulcan” din cadrul Liceului Nicolae Jiga din Tinca unde la ora actuală este coordonator.

Coordoneză cenaclurile de elevi „Poiesis” de la Colegiul Naţional „G. Coşbuc” din Cluj şi cenaclul „Iosif Vulcan” de la Liceul „Nicolae Jiga” din localitatea Tinca, judeţul Bihor.

Publicaţii:

Debut editorial cu ,,Pe punte…peste punţi, 1994, versuri

Jocul cu clipa,versuri,1995

Rostiri, versuri,1997

Murmurul sevei,haiku,1999

Măroaca, povestiri pentru copii,2000

Papucul păpuşii, poezii pentru copii, 2001

Genţigrame, epigrame, 2002

Brevi finietur… volum de versuri editat la Casa cărţii de ştiinţă din Cluj – 2002

Nicolae Martinescu şi Gabriela Genţiana Groza

Sfârşit de sezon, versuri şi proză scurtă, 2003

Păţaniile lui Boacănă şi Prietenii lui Peştinel, proză, 2004

Fulga şi Fulger, proză, 2005

Amurg pe Someş,haiku, 2006

Sertanianul, proză, 2007

Irundel şi Irundica, proză, 2008

Lampioanele vii, proză şi versuri, 2009

A fost premiată pentru epigramă şi haiku în ţară. În anul 2000 a luat Premiul al II-lea la Concursul Internaţional „Kusamakura” de haiku din Japonia. A publicat 15 volume de poezie, proză, epigramă şi haiku. Scrierile sale, sunt cuprinse în numeroase antologii.

Gabriela Genţiana Groza, prin toate aceste creaţii, ne transmite un mesaj sublim, acela că un gând frumos şi un cuvânt bun, îl putem aşeza fie sub formă de vers, fie sub formă de proză sau mai nou, de sofisticatul haiku.

FLORI DE CAIS

Vin raze de lumină în tumult,

Înfiorează muguri străvezii,

În trunchiul reavăn inima ascult

Când în nectar bondarii fac beţii.

Pe ramul vremii iar au răsărit

Fecioare ireale-n zori de zi,

Miresme ca de rai au năvălit

În voaluri din petale rozulii;

De pace imnuri înspre miază-zi

Înalţă corul de albine-n zbor,

Regina însăşi florile-o păzi

Folos să fie-n truda tuturor.

Ah, fericită m-aş simţi atunci

Când florile fecioare-ar zăbovi

–Nesocotind a timpului porunci–

Şi-ar sta deschise-o zi, şi încă-o zi!…

Dar ramul cum ades e schimbător,

De vrerea pământeană depărtat,

Corole de cais, el, visător,

În sipetul crăiesc a ferecat.

Vin raze de speranţă în tumult,

Înfiorează ceasuri străvezii,

În trunchiul copt eu inima ascult

Când în nectar bondarii fac beţii…

Haiku

*murmurul sevei în măr-

imnul naturii

cântat în Prier

the murmur of sap in the apple tree-

the anthem of nature

sung in April

*petale scuturate

lângă clepsidră-

clipiri de stele

fallen petals

near the sand glass-

blinks of stars

*rătăcind în curcubeu

floarea de castan-

tot mai singură

wandering across the rainbow

the chest-nut flower-

still more lonesome

*sfârşit de sezon-

un nasture luceşte

pe plajă-ntre scoici

end of the season-

a button is glistening

on the beach amid shells

*senin de Prier-

mlădiţe cu mâţişori

şi-n taină Iisus

clear sky in April-

offspring of willow

and hidden Iisus

Autor: Gabriela Petcu

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (VII)

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2010

 Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (VII)

 Autor: Nicolae Balint

După Al Doilea Război Mondial, intrată şi ea în sfera de dominaţie comunistă, Ungaria s-a văzut confruntată cu o nouă realitate ce impunea o nouă politică şi în domeniul informaţiilor. Sub directa îndrumare a NKVD, nou createle organe de informaţii maghiare şi-au moderat pentru un timp acţiunile de spionaj împotriva României. Însă nu s-a renunţat definitiv la acestea. Acţiunile ce au fost desfăşurate ulterior acestui moment, au fost însă mult mai atent concepute, desfăşurate şi disimulate, mai ales că, tot ceea ce se întâmpla în această sferă a informaţiilor era foarte atent monitorizat de consilierii sovietici prezenţi în Ungaria până în deceniul şapte al secolului XX. De altfel, în foarte multe situaţii, NKVD a cunoscut aceste acţiuni, însă nu a intervenit pentru că era direct interesat de menţinerea unei situaţii de „conflict îngheţat” între România şi Ungaria. Binenţeles, că în propriul beneficiu, fapt mai mult decât evident în timpul regimului Mihail Gorbaciov.        

 

Patru variante pentru Transilvania

Tratatul ce urma să se încheie în cadrul Conferinţei de la Paris (1946), avea în vedere principiile cuprinse în documentele încheiate cu România în septembrie 1944, respectiv cu Ungaria în ianuarie 1945. Invocând diverse pretexte, partea maghiară a încercat să deplaseze cât mai spre est graniţa comună cu România. Győngyősi Janos, ministrul maghiar de Externe, avea dealtfel pregătite patru variante pentru Conferinţa de la Paris. O primă variantă avea în vedere crearea unei Transilvanii independente. O alta, propunea legarea la Ungaria, printr-un coridor, a zonei secuieşti din interiorul arcului carpatic. O a treia variantă, a fost cea de anexare la Ungaria a unui teritoriu din vestul României – circa 22.055 km2 – ce cuprindea mai multe judeţe din această parte a statului român (pentru recuperarea a circa 500.000 de etnici maghiari, urmau practic să intre sub dominaţie maghiară peste 900.000 de etnici români). În fine, cea de-a patra variantă propunea organizarea unui refendum privind viitorul Transilvaniei. Niciuna din aceste variante, nu a fost luată în consideraţie pentru simplul motiv că nu ţinea seama de realităţile etnice şi istorice din Transilvania. În plus, Ungaria nu era în situaţia de a pune condiţii, având în vedere atât atitudinea ei din timpul războiului, cât şi politica promovată faţă de evrei.

Spionaj, diversiune şi propagandă antiromânească

Deşi se aflau într-o situaţie cât se poate de ingrată după război – lipsuri materiale, nesiguranţa locului de muncă pentru propriile cadre, viitor politic incert – organele de informaţii şi siguranţă româneşti au reuşit să depisteze şi să probeze mai multe acţiuni ale spionajului maghiar care erau îndreptate împotriva României. Numai în perioada 1945 – 1948, au fost depistate 17 organizaţii subversive care acţionau pe teritoriul statului român şi care, sub o formă sau alta, erau legate de Budapesta. Printre cele mai active s-au dovedit a fi „Mişcarea de Rezistenţă”, „Hungarista”, „Asociaţia anticomunistă de tineret”, „Brigada Fulger”, etc. Atitudinea suspect de tolerantă a nou createlor organe de informaţii comuniste maghiare, s-a observat şi în cazul generalului Dalnoki Veress, fost comandant horthyst al Corpului de Armată maghiar dislocat la Cluj după Diktatul de la Viena din august 1940. Acesta a creat un centru subversiv  la Budapesta ce întreţinea legături permanente cu elemente revizioniste din Transilvania, susţinând material operaţiunile acestora. Acţiunile lui Dalnoki Veress vizau atât obţinerea de informaţii despre situaţia minoritarilor maghiari, cât şi răspândirea clandestină de material de propagandă cu caracter revizionist, având drept scop slăbirea încrederii în capacitatea de organizare şi administrare a autorităţilor româneşti reinstalate în teritoriul cedat. Totodată, la sugestia discretă a Budapestei, o serie de elemente ultranaţionaliste din Transilvania au primit indicaţia de a intra în MADOSZ, militând astfel legal, dar sub faldurile unei noi ideologii care le permitea însă, disimulat, să promoveze vechile teze iredentiste. În acelaşi timp, contele Teleki Adam a pus bazele „Partidului Popular Maghiar”.      

                                                   (va urma)

NICOLAE  BALINT

 

CASETA

Tabel cu persoane din judeţul Mureş, semnalate după 1.04.1947 ca făcând parte din

                    agentura Serviciului Maghiar de Informaţii din România

Nr.

crt.

               Numele şi prenumele                  Localitatea
1. Beldy          (?) Târnăveni
2. Csiki Francisk Tg. Mureş
3. Csiki Pista Tg. Mureş
4. Haller Ştefan (soţia şi fiica sa) Târnăveni
5. Hubert Ernő Târnăveni
6. Kovacs        (?) Tg. Mureş
7. Kovacs Albert Tg. Mureş
8. Pataki         (?) Tg. Mureş
9. Petery         (?) Târnăveni
10. Szikozai Sandor Tg. Mureş
11. Sas    Ioan Tg. Mureş
12. Wolfgang  Mihaly Tg. Mureş
13. Wolforth Mihail Tg. Mureş

Despre sovinismul din Ungaria

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2010

Romanii din Ungaria

Prostia naţională nu mai cunoaşte limite

 

Eva Iova
Aproape că nu mai trece zi fără noi exemple despre şovinismul unguresc. Acesta a pătruns în toate domeniile vieţii cetăţenilor Ungariei, indiferent de vârstă sau naţionalitate. Oricât ar încerca televiziunea publică sau ziarele mai moderate să compenseze şi să analizeze la rece fenomenul extremismului unguresc, acesta este alimentat zi de zi prin diferite posturi de televiziune (mici, dar foarte urmărite), prin site-uri de internet (al căror număr creşte în continuu) sau prin mesaje trimise prin poşta electronică, pe care le primeşti fără să vrei.
Acum 3–4 ani, politica ziarelor centrale era să nu bage în seamă fenomenele şi organizaţiile şoviniste, iredentiste. Se credea că dacă nu li se acordă atenţie, nu se scrie, nu se vorbeşte despre acestea, o să înceteze de la sine. Însă nu s-a întâmplat aşa. Azi, acei puţini au devenit mulţi, tot mai gălăgioşi şi cu tot mai multă influenţă. S-au infiltrat în toate domeniile vieţii publice. Îi găsim nu numai în politică, ci şi în biserici, în şcoli, ba mai nou şi pe străzi, înfiinţându-se în capitală o firmă de taxi ce poată numele „Jobbtaxi”. Nu ştim dacă numai unguri pot călători cu aceste maşini, sau şi americani, germani sau români. Cert este însă că pe marginile acestor taxiuri este lipită imaginea Ungariei Mari. Nu aşa mică cum ne-am obişnuit să vedem pe mai toate maşinile cu număr unguresc, ci mare cât uşa. Toate aceste însemne transmit ura faţă de străini (mai ales faţă de cei care „le-au furat” ţara, adică românii, slovacii, sârbii şi croaţii) şi orgoliul unui popor, care suferă la începutul mileniului trei de o puternică criză morală şi identitară.
Integrarea în marea familie a ţărilor Uniunii Europene, pentru unguri a adus numeroase complexe peste care nu pot trece, din păcate, nici generaţiile mai tinere. Puţini tineri unguri se folosesc de posibilitatea de a învăţa în străinătate, nu atât din cauza banilor cât din cauza necunoaşterii limbilor străine. În anul 2010, învăţământul unguresc suferă încă de faptul că marea majoritate a absolvenţilor de şcoli medii vorbesc numai o singură limbă: maghiara. Problema este că limbile străine sunt slab vorbite chiar şi de către profesori. Cum să înveţe atunci elevul? Cunosc profesor (şi sigur nu este singurul) care predă engleza, dar în viaţa lui nu a pus piciorul într-o ţară a cărei limbă oficială este engleza. În foarte multe şcoli, mai ales în oraşele mai mici sau la sate, profesorii de limbi străine ştiu să vorbească englezeşte sau franţuzeşte doar un pic mai bine decât cum ar trebui să ştie elevii. Din păcate, această tendinţă este valabilă şi în şcolile de naţionalitate.
Ultima aberaţie pe care am auzit-o zilele trecute s-a întâmplat într-o şcoală generală din Jula. Profesorul de istorie (a cărui orientare politică este uşor s-o ghicim) le-a cerut copiilor din clasa a 8-a să caute pe internet poezia „Nem, nem, soha!” (Nu, nu, niciodată!) de József Attila (poet maghiar, cu ascendenţe incerte, româneşti după marturia sa dintr-o altă poezie sau chiar ţigăneşti, după unii cercetători), şi cei care o vor învăţa pe de rost vor primi nota 5. Să se înţeleagă: nota 5 la istorie, nu la maghiară! Care copil să nu caute o poezie şi să nu vrea s-o înveţe pe de rost? E mult mai uşor decât să înţelegi lecţiile despre revoluţia paşoptistă sau cele două războaie mondiale. Poate pe vreun copil, care era să fie picat la istorie, această poezie chiar îl salvează. Titlul acestei poezii, în vremurile horthy-ste, a fost un slogan iredentist mult îndrăgit. Iar poezia din 1922 a lui József Attila ne atenţionează că „frumosul Cluj, mândria lui Mathia, nu poate să fie niciodată podoaba Ţării Vlahilor”, precum nici Banatul nu poate să producă niciodată pâine pentru sârbi, pentru că „deasupra Carpaţilor va sufla vânt unguresc”. Dacă un profesor de istorie (pentru că cel din Jula cu siguranţă nu este singurul din ţară) numai prin versuri iredentiste ştie să predea copiilor istoria poporului maghiar, criza din Ungaria este mult mai adâncă decât cum ne-am închipuit-o.
(Eva Iova – Redactor sef – Foaia Romaneasca – Ungaria)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors