Fuduleala care salvează supraviețuirea

Posted by Stefan Strajer On May - 30 - 2012

Fuduleala care salvează supraviețuirea

 

Autor: Cornel COTUȚIU

 

Fuduleală înseamnă țâfnoșenie, obrăznicie, șiretenie, curaj, dispreț pentru semenul de altă seminție sau categorie socială, duritate, instinct al conservării și perpetuării prin acte patologice. Nu am apelat la dicționar pentru a găsi definirea termenului; enunțul meu rezultă din observarea de o viață a acestui comportament.

Nu e prima dată când remarc astfel de trăsături ale urmașilor oligarhilor maghiari, trăsături pe care, de-a lungul veacurilor, semințiile aflate în contact cu fudulii maghiari le-au suportat: românii, slovacii, slavii din Balcani, chiar și austriecii.

Aflați în centrul Europei, ungurii s-au primenit – prin fuduleală – cu tot felul de viituri, rezultând un fel de pastă etnică, dornică să nu piară. Conținutul de alogeni din această pastă a asigurat supraviețuirea populației din spațiul aproximativ al Ungariei.

Un exemplu: În 1937, în drum spre Ciucea, Octavian Goga (lipsit de prejudecăți rasiste sau antisemite, dar un puternic român), oprește la Cluj, fiind musafirul („prietenului meu” – sintagma îi aparține) contelui  Banffy. În conversația de la cină, Goga (secvența e consemnată în jurnalul său) îl întreabă cum explică zarva iredentiștilor unguri, râvnitori la teritorii din Transilvania. Banffy i-a răspuns astfel: Cercetează care sunt cei mai aprigi gălăgioși iredentiști și vei vedea că sunt evrei ascunși sub nume maghiar.

Școlărește, se știe că introducerea și  încheierea sunt două segmente scurte care flanchează tratarea compoziției.

Ei bine, compunerea mea nu are final, iar tratarea se întinde pe lungimea unei fraze: Obraznicul președinte al Parlamentului de la Budapesta, prezent pe teritoriul românesc pentru parodia de înhumare a unui poet secui fascist, declara (sub niște mustăți albite de senilitate) că, refuzând ceremonia, Guvernul României este paranoic și comic.

Ce afirmație cu efect de bumerang!

Iar faptul că, la deschiderea urnei cu rămășițele incinerate ale obscurului poet, adusă pentru a fi îngropată în cimitirul secuiesc de la Odorheiul Secuiesc, arată că …e  goală, este un aspect hilar/grotesc al spectacolului maghiar agitat sub copertina Uniunii Europene.

 

                                                            

Un abuz juridic și moral de acum mai bine de un veac

Posted by Stefan Strajer On May - 4 - 2012

Un abuz juridic și moral de acum mai bine de un veac

 

Autor: Nicolae Balint

   

În anul 2004, într-un articol de presă publicat într-un cotidian mureșean încercam să sensibilez opinia publică locală și unii factori de decizie asupra faptului că urmele materiale de locuire românească dintr-un sat mureșean sunt pe cale să dispară definitiv contribuind astfel indirect, prin ignoranță și indiferență, la procesul de maghiarizare care – poate părea paradoxal pentru timpurile actuale – dar se află și azi în plină desfășurare. Șase ani mai târziu, în 2010, având însă date suplimentare, aceeași idee am reluat-o într-un alt articol, mai amplu, publicat într-o revistă a diasporei române. După ce sesizam cititorilor situația nefericiților locuitori ai respectivei localități mureșene care făcea obiectul articolelor mele, puneam câteva întrebări pertinente. Întrebări la care însă nu am primit niciodată răspuns. Anul acesta (2012), grație unui document pe care am avut ocazia să-l consult la Serviciul Județean Mureș al Arhivelor Naționale (SJMAN), am aprofundat studierea problemei respective. 

 

În fapt, în ce anume constă problema?

Atestat documentar pentru prima dată la anul 1501, sub forma Thofalu – azi Tofalău – o mare parte din locuitorii satului așezat sub Dealul Mare, au fost în 1607 împroprietăriți de către principele Transilvaniei, Sigismund Rackozi. Dacă la anul 1820 erau înregistrate la Tofalău un număr de 18 familii aservite din care toate 18 purtau nume de factură românească, peste mai puțin de 40 de ani, într-o statistică oficială realizată cu foarte puțin timp înainte de dualismul austro-ungar (1867), era indicat faptul că în Tofalău trăiau 197 de locuitori, din care 186 erau greco-catolici și 11 reformați. Era o dovadă a faptului că satul se dezvoltase, mai ales din punct de vedere demografic. În același timp, este mai mult decât evident că greco-catolicii erau români. Într-o descriere din anul 1860, întocmită de Benko Karoly, acesta arăta că în sat existau 36 de case, între care se detașa cea a baronului Apor Karoly. Terenul localității era de 793 de iugăre, din care 392 de iugăre teren arabil, iar diferența până la 793 de iugare, o constituiau viile, pășunile și pădurea. O parte din pământul Tofalăului era al baronului, iar cealaltă parte era al comunității. Era un sat destul de prosper de vreme ce, tot în acel timp, existau în sat o fabrică de spirt și o moară. În memoriul întocmit de parohul Farago din Târgu-Mureș în mai 1852, Tofalăul apare menționat ca una dintre așezările ce au avut de suferit de pe urma evenimentelor revoluționare din 1848, fiindu-i jefuită biserica. În inventarul întocmit de preotul greco-catolic din localitate, Emanoil Caliani, sunt evidențiate o serie întreagă de cărți bisericești, precum: Catavasier din 1724, o Evanghelie din 1742, o Biblie a lui Samuil Micu, ca să le enumerăm doar pe cele mai importante. Deci, după cum se poate vedea, toate acestea sunt indicii ale unei vieți religioase bogate dintr-o mică comunitate de români credincioși, care-și duceau viața cu modestie în vremuri potrivnice. Proprietar absolut, nu numai în Tofalau, ci și în alte părți ale Transilvaniei, baronul Apor Karoly, nu era un personaj oarecare. Era o personalitate importantă a momentului, deoarece la vremea aceea, avea nu numai moșii întinse, ci deținea și una din cele mai importante funcții: era Președintele Tablei Regești a Transilvaniei. Moment potrivit pentru a obține, din înalta-i poziție pe care o deținea, întregul pământ al satului Tofalău. Actele de proprietate ale românilor și ale Bisericii greco-catolice nu au mai contat, pentru că peste toate drepturile, indiferent de ce natură ar fi fost ele, se suprapunea un altul, superior, dreptul stăpânitorului maghiar sau secui. De altfel, istoricul Ioan Ranca ne și oferă o explicație a ”succesului” demersului juridic al baronului Apor, dincolo de ceea ce ar însemna azi ”abuz juridic” sau ”incompatibilitate”, termeni total străini dreptului maghiar aplicabil în Transilvania acelui timp. În acest sens, istoricul Ranca precizează, citez: ”…erau socotiți a fi neîndreptățiți (românii tofăleni – n.a. ) a beneficia de prevederile patentei din 1854 de desființare a iobăgiei pe considerentul că erau iobagi pe moștenire secuiască (Székely hereditas).” Deci, prin malversațiuni juridice și interpretări greu de contestat pentru înalta-i poziție pe care o deținea, baronul a avut câștig de cauză în 1866, la Tabla Regească și la Curia Regească de la Budapesta. Țăranii au fost dezmoșteniți de pământuri, iar bunurile lor au fost sechestrate și scoase la licitație. Suflet diabolic și hain, baronul Apor Karoly a ales drept moment al execuției silite a hotărârii judecătorești, toamna anului 1869. Dar numai după ce, aceiași țărani care urmau a fi evacuați, îi strânseseră și puseseră la adăpost recolta acelui an. Apoi, familiile lor, 16 la număr – 300 de suflete în total – au fost scoase în câmp, în prag de iarnă.

 

Solidaritate față de situația tofălenilor

Desigur că cele întâmplate au stârnit indignare în rândurile opiniei publice românești, dar și peste hotare. Această atitudine venea să potențeze resentimente mai vechi, stârnite în urma cu doi ani când, în ciuda protestelor românești, Curtea Imperială de la Viena hotărâse realizarea dualismului austro-ungar. Dr. Ioan Rațiu a pledat cu multă convingere, dar fără succes, cauza tofălenilor. În apărarea tofălenilor – dar tot fără succes – a intervenit la vremea aceea și profesorul și publicistul Alexandru Roman, deputat în Parlamentul Ungariei, care a făcut în acest sens două interpelări, una către ministrul de Justiție și una către ministrul de Externe. Însă toate demersurile făcute timp de mai mulți ani nu au avut un rezultat pozitiv.

Solidaritatea umană cu cauza tofălenilor a fost însă una deosebită. La 10 zile după scoaterea lor din sat, aceștia au primit primele ajutoare bănești și materiale. Au urmat apoi altele, printre donatori numărându-se nume cunoscute, precum Iacob Bologa, fost consilier aulic, Ilie Măcelariu, lider al Partidului Național Român din Transilvania, Zaharia Boiu, pedagog și publicist, Ioan V. Rusu, pedagog și publicist și alții. Colectarea și coordonarea ajutoarelor s-a facut de către dr. Ioan Rațiu. Au mai contribuit cu bani, publicațiile românești “Gazeta Transilvaniei”, “Românul”, “Federațiunea”, “Albina”, mitropoliile greco-catolice și ortodoxe din Blaj, Sibiu, Brașov, Oradea, Gherla, Cluj, precum și tineri studenți români aflați la studii la Budapesta. Publicistul Ioan Poruțiu, în ziarul “Federațiunea” din 1 octombrie 1869, la fel cum făcuse anterior și Alexandru Roman, a scris un amplu articol în favoarea tofălenilor, menit a atrage atenția asupra situației disperate în care se aflau țăranii mureșeni. În cuprinsul articolului, făcând referire la situația acestora – deloc singulară în Transilvania – Poruțiu punea întrebarea retorică, citez: “Ce-i de făcut? Ce pot aștepta românii din partea aristocrației maghiare?”  Articolul conținea însă și o vie critică la adresa dualismului austro-ungar. Drept urmare, pe data de 21 octombrie 1869, procurorul Szabo Janos i-a trimis primului-ministru Andrassy un amplu raport referitor la conținutul “periculos” al articolului scris de Poruțiu. Câteva luni mai tarziu, pe data de 4 ianuarie 1870, Poruțiu a primit actul de acuzare, precum și decizia președintelui Tribunalului de presă din Pesta, în care ii era fixată data – 21 ianuarie 1870 – la care trebuia să se prezinte la procesul intentat de autorități. Învinuit de tulburarea liniștei publice, Poruțiu a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni de închisoare și o amendă de 200 de florini, precum și la 40 de florini drept cheltuieli de judecată. Cum era de așteptat, Poruțiu a înaintat recurs  – fără prea mari speranțe – la Curtea de Casație și, în mod cu totul surprinzător pentru acele vremuri, sentința Tribunalului din Pesta a fost anulată. Se hotăra totodată rejudecarea procesului la Trnava, în Slovacia, pentru data de 11 aprilie 1870. De data aceasta, în rândurile juraților se aflau mai mulți slovaci, iar apărătorul lui Poruțiu a fost avocatul dr. Paul Modron, cunoscut fruntaș politic slovac. Cuvântul lui Mudron în apărarea lui Poruțiu, făcea în același timp, o trimitere la o situație similară cu a tofălenilor, cea a țăranilor slovaci din satul Pudemerici, deposedați și ei, abuziv, de pământ de către un nobil maghiar. La finalul procesului, jurații, cu 9 voturi pentru și 3 împotrivă, l-au declarat pe Poruțiu “nevinovat”. 

 

Eșec după eșec. Rămân totuși câteva întrebări

O încercare de redeschidere a procesului în deceniul nouă al secolului al XIX-lea, din partea tofălenilor supraviețuitori, dar răspândiți în tot județul, s-a soldat din păcate cu un nou eșec. La anul 1900, în Tofalău mai erau doar doi credincioși greco-catolici. Satul se risipise, iar urmașii tofălenilor se așezaseră demult în alte vetre: Târgu-Mureș, Chinari, Reghin, Sântana, Poienița, Curteni, Veța și cei mai mulți, în Sângeorgiu de Mureș. În urma lor, a mai rămas doar cimitirul românesc și capela cu un clopot vechi de sute de ani. De ziua morților, urmașii tofălenilor au vizitat pentru un timp cimitirul aprinzând și câte o lumânare în amintirea bunilor și străbunilor lor alungați din sat. Mai mult chiar, în anul 1909, în hotarul satului Tofalău au ridicat un modest monument care să le amintească de cele îndurate de străbunii lor. Condițiile create însă de noile evoluții politice de după anul 1918 – realizarea statului național unitar român – au făcut să renască speranța în inimile urmașilor iobagilor tofăleni. Ei au considerat că respectivele condiții sunt propice redeschiderii unui nou proces. Aflați la a doua sau chiar a treia generație de urmași, aceștia vor face un memoriu (plângere) către autorități române – Consiliul Dirigent al Transilvaniei, cel mai probabil în octombrie 1919 – în speranța redeschiderii procesului și reparării prejudiciului creat cu aproape jumătate de secol în urmă. Cu multă bună-cuviință, constituindu-se în parte vătămată, urmașii tofălenilor își încheiau memoriul lor de 6 pagini, cu următoarele cuvinte, citez: ”Rugăm prin acest memoriu-plângere să binevoiți această cauză a primi și a deschide proces și această nedreptate a tocmi….” Decretul-lege publicat în Monitorul Oficial al României și în Gazeta Oficială din Sibiu, nr. 3911, din 10 septembrie 1919, le era în principiu favorabil tofălenilor. Cu toate acestea, urmașii tofălenilor nu au mai revenit vreodată în locurile moșilor și strămoșilor lor. Până la acest moment nu am reușit să identific în arhivele mureșene un dosar al unui eventual proces intentat de tofăleni după 1919. Dacă a existat totuși un proces, sentința probabil nu le-a fost favorabilă. De ce? Este greu de spus, iar speculațiile nu-și au locul aici. Abuzul comis însă de baronul Apor, a fost mai mult decât evident și a rămas consemnat peste timp. Cert este însă faptul că urmașii aceluiași baron, au revenit în România după 1990 intentând diverse procese statului român pentru a-și redobândi averea. O avere constituită în cea mai mare parte pe abuz, eludarea legii și exploatarea iobagului român. În articolele de presă pe care le-am publicat referitor la cazul tofălenilor, puneam câteva întrebări, la care, firesc, aș fi așteptat o reacție, mai ales că luasem legătura la momentul respectiv (2004) cu doi reprezentați ai Bisericii greco-catolice din Târgu-Mureș, protopopul Sabău Liviu și cu juristul protopopiatului, dl. Muth Traian. Întrebam atunci, punctual, următoarele:

 – De ce micul şi modestul monument ridicat în 1909, în memoria tofălenilor și aflat într-o vizibilă stare de degradare, nu este îngrijit de cineva ? Există cumva o Comisie judeţeană a monumentelor istorice care ar trebui să-l ia în evidenţă şi care să facă demersuri pentru conservarea lui ?

– De ce nu se interesează organele abilitate unde se află clopotul – vechi de sute de ani – din capela cimitirului greco-catolic ? Acesta s-a aflat la locul lui până în 1990 când a dispărut misterios. După unele informaţii, neverificate – scriam eu atunci – s-ar afla într-o gospodărie în comuna Ernei, județul Mureș;

– De ce Biserica greco-catolică nu face niciun demers pentru a se îngriji de mormintele din cimitirul din Tofalău ? De ce, aceeaşi Biserică greco-catolică, nu iniţiază o acţiune în revendicare pentru cele mai bine de 10 hectare de pământ pe care le posedă potrivit documentelor, în satul Tofalău ? Şi pentru a-i uşura sarcina – în eventualitatea că va iniţia o acţiune în revendicare – suntem în măsură (scriam tot eu atunci) să-i punem la dispoziţie, dacă vom fi contactaţi, numerele topo, numerele cărţilor funciare şi suprafaţele de pământ (pe categorii), pe care le deţine.

Nu am cunoștință să se fi întâmplat ceva. Între timp, cimitirul greco-catolic din Tofalău a devenit tot mai izolat. Azi nu mai există nici măcar o cărare care să facă accesul înspre acesta, semn că nu-l mai vizitează nimeni. Risipiți prin tot județul, tofălenii timpurilor moderne și-au uitat de mult timp rădăcinile. Ceea ce n-au reușit deznaționalizarea și maghiarizarea forțată, au reușit însă ignoranța și indiferența urmașilor, dar și atitudinea total dezinteresată a statului român actual.

 

Nicolae BALINT

BIBLIOGRAFIE

PRESĂ

– Balint, N., articolul ”Pentru cine bate clopotul din Tofalău?”, publicat în ”Ziarul de Mureș” din 9 august 2004.

– Balint, N., articolul ”La Târgu-Mureș, procesele de acum mai bine de un secol” (II), publicat în revista ”Clipa” (SUA), nr. 923 din 16 ianurie 2010. 

”Gazeta Transilvaniei”, nr. 78-96 /1869.

 

LUCRĂRI DE SPECIALITATE

– Neamțu, G., ”Procese politice de presă antiromânești din epoca dualismului austro-ungar, 1868-1890”, Editura Societății Culturale Pro Maramureș, ”Dragoș Vodă”, Cluj-Napoca, 2004.

– Nițu V., articole cu referire la Ioan V.Rusu și Zaharia Boiu, publicate în ”Profiluri mureșene”, vol. I, Târgu-Mureș, 1971.  

– Opriș, E., ”Cronică ilustrată”, Casa de editură Mureș, 1995.

– Opriș, Ilarie Gh., ”Sângeorgiu de Mureș – însemnări monografice”, Casa de editură Mureș, 1996.

– Pascu, V., ”Istoria modernă a românilor, 1821-1918”, Editura CLIO NOVA, 1996.

– Racovițan, M., ”Alexandru Vaida Voievod între Memorand și Trianon (1892-1920)”, Editura Tipotrib, Sibiu, 2000.

– Ranca, I., ”Românii din scaunele secuiești în antroponimele din conscripții, 1699-1821”, vol. I, Editura Ciubăncan, Cluj-Napoca, 1995.

– ”Șematismul veneratului cler al archidiecesei metropolitane greco-catolice de Alba-Iulia și Făgăraș pre anul Domnului 1900 de la Sânta Unire”, Tipografia Seminarului Archidiecesan, Blaj.

 

FONDURI  ARHIVISTICE

– SJMAN, Fond Manuscrise, dosar 180.

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… de Larry L.Watts

Posted by Stefan Strajer On January - 30 - 2012

Considerabile documente şi idei      

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… de Larry L.Watts

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

În 1985 am primit în Canada, de la editorul Ion Dumitru din München, două volume cartonate În serviciul  Mareşalului de Larry L. Watts, recomandate printr-o prezentare superlativă ce mi-a stârnit interesul. Pe măsura lecturii interesul s-a transformat într-o impresie puternică, de neuitat aflând despre România şi Mareşalul Antonescu, evenimente istorice documentate cum nu am auzit sau citit în România sau în străinătate. Cu această ocazie, am aflat despre autor că a fost trimis cu o bursă Fulbright în România să cerceteze problema Ion Antonescu şi România în vremea celui de al II-lea Război Mondial. Şi a făcut-o cum nu a mai făcut-o nimeni până la el; ca un om de mare caracter şi cercetător de elită. Îl recomand. 

În 2011, Larry L. Watts a surprins, uimit şi zdruncinat puternic cititorii români cu un volum istoric supra-documentat intitulat Fereşte-mă, doamne, de prieteni… apărut la editura bucureşteană RAO, rodul muncii de cercetare pe parcursul unui deceniu. Autorul îşi începe  prefaţa cu Cercetările pot conduce uneori mult mai departe decât se anticipa. Acest adevăr a fost de multe ori demonstrat până acum, dar lectura acestui volum ne demonstrează cât de riguros şi exigent autorul a împins cercetarea, şi mai ales cât de profund, plecând de la ideea războaielor subversive ale vecinilor noştri care, în permanenţă, au urmărit sfâşierea acestui vechi spaţiu latin.   

Volumul cuprinde 28 de capitole, aşezate în nouă părţi distinctive, în care găseşti date, evenimente, personalităţi, scrieri şi autori, surse bibliografice noi şi multe, încât fără nici un fel de rea intenţie, din contră, cu sinceră părere de rău, acest volum de peste şapte sute de pagini depăşeşte, din şi în toate punctele de vedere, tot ce au scris scriitorii, politologii şi istoricii români laolaltă după 1990. Din nou un cercetător străin ne dă o lecţie de tenacitate ştiinţifică, curaj civic şi ne prezintă adevărul istoric. Felicitări autorului. Citiţi.

Pentru mine, pentru scrierea mea, Cine tulbură liniştea Transilvaniei, ce este o replică, o contracarare documentată a segregaţiei, iredentismului şi revizionismului unguresc faţă de România, scrierea lui Larry L. Watts îmi este, ne este tuturor românilor interesaţi, de mare ajutor prin vasta bază de documente istorice, prin competenta şi pertinenta lor interpretare oferită, pentru cunoaştere, învăţătură şi răspândire. Referitor la Transilvania, autorul ne prezintă trei subcapitole, intitulate pe rând: Prima campanie transilvaneană 1918-1919, a doua campanie transilvaneană 1938-1940 şi a treia campanie transilvăneană 1944-1946, campanii în care ungurii revizionişti au avut ca aliat principal Rusia lui Lenin şi Stalin. Autorul nu se opreşte la ele ci, din nou tot atât de documentat, ne prezintă continuitatea revizionismului unguresc, prin orice mijloace, în problema Transilvaniei până în zilele de astăzi. Citiţi, meditaţi, consideraţi.

Fiind vorba de date istorice, documente istorice, puse la dispoziţia cititorilor de limbă română, voi păstra subtitlurile capitolelor folosite de autor, subliniind doar esenţialul lor, dar îmi permit să adaug idei şi comentarii personale, critic şi analitic. 

 

Prima campanie  transilvaneană  1918- 1919 (paginile 76 – 86)

 

La început, autorul face o scurtă biografie a evreului ardelean Bela Kun (şi-a auto maghiarizat numele din Kohn) care, fiind prizonier în Rusia între 1914-1917, a devenit comunist şi s-a înrolat voluntar în Armata Roşie. Împreună cu alţi prizonieri unguri au format grupul maghiar al partidului comunist rus, o rampă de pe care Lenin şi Trotski i-au lansat spre Ungaria, unde trebuiau să însămânţeze,  cultive şi fructifice o republică sovietică a sfaturilor, comunistă sui generis! La Budapesta, Bela Kun  a fondat partidul comunist ungar şi apoi o aripă transivăneană, comunistă în formă, iredentist-revizionistă în fond, din foşti prizonieri unguri din Transilvania. În obiectivele comuniştilor unguri, ce au prins rădăcini la Budapesta, au intrat şi operaţiuni paramilitare şi teroriste împotriva autorităţilor şi populaţiei române din Transilvania. Document: în Ianuarie 1919, o brigadă din Divizia Szekler şi foşti prizonieri unguri la ruşi au organizat un atac anti-românesc la Zalău, judeţul Sălaj. Eşec. După acest eşec comuniştii unguri au hotărât să treacă la o alianţă ideologică şi militară completă cu Rusia Sovietică prin care, împreună, au plănuit şi acţiunile militare de cotropire şi anexare a unor teritorii româneşti. Armata roşie ucraineană să atace România prin Bucovina şi să facă joncţiune cu armata roşie a lui Bela Kun care va intra prin Transilvania, iar, în urma victoriei comune, ucrainenii să ia Bucovina iar ungurii Transilvania. Lenin, care lansase decretul păcii cu Germania, pentru a debloca armata ţaristă din războiul mondial şi a o folosi în scopurile extinderii revoluţiei sovietice, prin forţă şi teroare, este de acord cu acest plan ca Bucovina şi Basarabia să fie atacate  de armata roşie ucraineană pentru anexare şi Bela Kun primeşte acelaşi acord pentru Transilvania. Fără să mai aştepte, fără declaraţie de război, în aprilie 1919 armata  roşie a lui Bela Kun atacă România, dar în decurs de două săptămâni este aruncată înapoi, până peste Tisa. A doua oară, în iulie 1919, când Rakovski, comandantul armatei roşii ucrainene, dă un ultimatum României să evacueze imediat Basarabia, Bela Kun cu armata lui atacă din nou România. De data aceasta armata română nu se mai opreşte la Tisa, respinge şi înfrânge definitiv armata lui Bela Kun în pusta ungară, intrând victorioasă în Budapesta. Bela Kun fuge în Austria, de unde se plânge lui Lenin că înfrângerea lui, a ungurilor, a comunismului în Ungaria se datorează lipsei de o susţinută cooperare din partea lor.

După Bela Kun a urmat Miklos Horthy care, de la început, a formulat un memorandum strategic de refacere a Ungariei, în care considera România inamicul numărul unu al Ungariei. România, care i-a scăpat de republica sovietică şi fără de care el, Miklos Horthy, niciodată nu mai ajungea regent, al treilea şi ultimul regent al Ungariei. 

Un proverb românesc: Nu mă lăsa să mor, că nu te-oi lăsa să trăieşti… zice bine…

 

A doua campanie transilvăneană 1938-1940 (paginile 121-140)

 

Larry L. Watts citează din A History of Modern Hungary 1929-1945 Moscova a început să-şi declare sprijinul pentru revizionismul teritorial al guvernului Horthy  încă din 1938, în ideea să prindă România în cleşte, având în vedere că, în acelaşi timp, Cominternul făcea presiuni împotriva României pentru cedare de teritorii URSS-ului şi Bulgariei!! După acest semnal din partea Moscovei, Consiliul Suprem al Apărării a lui Horthy  întocmeşte proiecte ale unor convenţii militare cu URSS-ul, pentru coordonarea momentului atacului asupra României. După proiecte, ce sunt avizate favorabil de ambele părţi, urmează planuri detaliate ale acţiunilor militare şi mai apoi, se află pe căi diplomatice, că ambasadorul sovietic la Budapesta încurajează Ungaria să treacă la acţiune militară împotriva Transilvaniei

În acelaşi timp, Ungaria s-a apropiat diplomatic şi de Germania, prin convenţii şi alianţe, cunoscând bine şi apetitul lui Hitler pentru schimbarea frontierelor în Europa.  După aranjamentele diplomatice, Horthy şi prim-ministrul Gombos, îi spun direct lui Hitler despre pretenţiile lor asupra Transilvaniei, mergând până acolo încât susţin că în Transilvania populaţia majoritară este cea ungară. Hitler nu se lasă convins de retorica lor şi îi  întreabă, dacă ei cred că singuri pot să învingă România într-o confruntare directă. Se lasă tăcere şi răspunsul nu mai vine. După tăcere, care era un răspuns, Hitler le promite că îi sprijină, contra sprijin, printr-un arbitraj, nu printr-o confruntare armată, fiindcă un război în această parte îi încurca planurile, şi aşa încurcate prin iraţionalitatea lor militară. Horthy şi Gombos, apoi Horthy şi Teleki au ascultat sfatul lui Hitler, acceptând calea arbitrajului având asigurat suportul lui Hitler şi a lui Mussolini, în locul războiului direct la care erau împinşi de ruşi. Pentru o imagine mai clară a situaţiei europene din acel moment trebuie subliniat că Hitler nu dorea război în apropierea câmpurilor petrolifere române, în timp ce Stalin ar fi dorit un conflict armat între Ungaria şi România, ce ar fi fost un bun pretext să ajungă la câmpurile petrolifere române, motivând germanilor că doar sprijină pretenţiile justificate ale ungurilor. Şi aşa s-a ajuns la acel nefast dictat din 30 august 1940, prin care monarhia şi guvernul românesc au cedat Nord-Vestul Transilvaniei  Ungariei, adică 42.243 kilometri pătraţi ce cuprindea peste 1.300.000 de români, 480.000 de unguri, 450.000 saşi, 150.000 evrei şi sub 200.000 diferite alte etnii. Aceste numere de recensământ, rotunjite la urmă în plus, arată elocvent în procentaje că: românii erau mai mult de jumătate din populaţie cedată, pe când ungurii abia că ajungeau o cincime  din  populaţia transilvăneană! Dacă se adaugă, cum corect se obişnuieşte, şi datele istorice ale atestării vechimii  populaţiilor în acel teritoriu, este clar că a fost un dictat prin forţă, profund nedrept. Iar dacă cunoaştem în amănunt evenimentele din jurul şi timpul dictatului, soarta românilor ardeleni sub acest dictat, este indubitabil că: Hitler şi Mussolini au fost satrapi satanici, Horthy şi guvernul lui revizionist nişte căpetenii barbare, iar Regele Carol al II-lea, camarila şi guvernele lui principalii vinovaţi de acest dictat!! 

Cine nu mă crede să umble sănătos, cine se îndoieşte şi vrea să-şi risipească îndoielile să citească cel puţin pe  Milton L. Lehrer şi Larry L. Watts şi sunt convins că va descoperi cât de vinovată a fost monarhia, camarila, guvernele şi o parte din elitele culturale româneşti între   1927 şi 1947. Întâi, au privit cu superficialitate şi nepăsare  propaganda, manifestările şi acţiunile subversive ale  iredentismul şi revizionismul ungurilor (asemenea celor din prezent, n.r.). Al doilea, serviciile româneşti de informaţii le-au adus la cunoştinţă reţeaua, conexiunile şi centrii iredentismului din România şi străinătate, dar au rămas fără reacţie, decizie sau au schiţat doar ambiguităţi verbale. Regele Carol era obsedat cum să lichideze mişcarea naţional-creştină legionară şi împreună cu lacheii lui au  trecut la arestarea şi asasinarea conducătorilor şi personalităţilor marcante ale Mişcării Legionare, dar nu l-a preocupat şi nu a dispus, cum ar fi trebuit, începerea unei campanii de contracarare, pe plan intern şi internaţional, a propagandei anti-româneşti a ungurilor revizionişti. Dacă regele nu a dat tonul, nici guvernele lui nu au deschis gura. Diplomaţia romanească, cu puţine excepţii, a sesizat şi semnalat formal şi anemic acţiunile şi propaganda ungurească, fără  să contracareze cu documentaţia istorică şi demografică pe care o aveam, dar nu a fost folosită. Trebuia, dar nu s-a făcut, să fie invitaţi în România toţi ziariştii şi scriitori străini care ne acuzau prin presă, radio, tipărituri de discriminare şi opresiune a minorităţilor conlocuitoare, să se informeze la faţa locului. Revin la nefastul rege, care, atunci, când s-a aflat în vizită la Hitler a fost interesat doar de poziţia cancelarului faţă de Mişcarea Legionară, nu de revizionismul lui Horthy care venise, cu clopul în mână, la Hitler pentru Transilvania. Mai departe cunoaşteţi istoria…

Superficialitatea şi delăsarea autorităţilor române ani de zile în această majoră problemă au dus la Dictatul de la Viena. Atunci, în al doisprezecelea ceas s-au trezit, speriaţi.

S-au trezit degeaba. Aşa se vor trezi într-o zi şi actualii guvernanţi.

 

A treia campanie transilvăneană  1944-1946 (paginile 141-189)

 

Ianuarie 1943 a fost placa turnantă a frontului în Rusia. Contraofensiva Armatei Roşii a fost nimicitoare pentru armatele germane, italiene, române şi ungureşti. Germanii au pierdut 450.000 de combatanţi la Stalingrad iar Ungaria aproape 150.000 la Voronej pe Don. Din acel moment conducătorii Ungariei au căutat portiţe de ieşire din război, dar să nu piardă teritoriile câştigate prin arbitraje. Serviciile speciale şi diplomaţia ungurească au căutat, cu asiduitate şi reuşit, să se apropie de Moscova prin legăturile comuniste rămase de la Bela Kun, prin  fabricarea unor falşi comunişti de conjunctură, prin manipulări parşive şi delaţiune.

Baronul transilvănean Ede Atzel, comandantul Rongyos Garda (Garda zdrenţuroşilor) cea mai reacţionară şi brutală formaţiune anti-românească, era unul dintre oamenii de încredere a lui Horthy, şi a fost trimis la Moscova, în secret, unde a luat contact cu şeful  spionajului militar, generalul Feodor Kuzneţov şi în schimbul informaţiilor militare pe care i le-a dat, a obţinut asigurări că Armatei Române nu i se va permite ocuparea Nord Vestului Transilvaniei, şi în plus, administraţia, poliţia şi jandarmeria ungurească nu va fie înlocuită cu una românească. Fără îndoială, pentru asemenea asigurări baronul revizionist a dat multe informaţii militare despre armatele germane şi române, cu care cele ungureşti în acel moment, erau aliate pe frontul din Rusia. Ulterior Horthy a trimis un general în fruntea unei delegaţii la Moscova  pentru un armistiţiu iar sovieticii au aprobat cu satisfacţie acordul Kuzneţov- Atzel anterior.  

Aşa s-a făcut istoria, nu cum au scris-o unii şi alţii, iar ceea ce a urmat a demonstrat din plin acordul Kuzneţov – Atzel după 23 August 1944, când regele Mihai a dat pe mâna ruşilor pe Mareşalul Ion Antonescu şi Armata  Română, indubitabil exemplu de trădare a ţării. Larry L. Watts citează din Armata Roşie în România: „…într-o întâlnire de 15 minute de la Târgu Mureş, pe data de 11 noiembrie 1944, autorităţile militare sovietice au înlocuit fără multe vorbe administraţia românească proaspăt instalată şi le-a ordonat să elibereze întreg teritoriul Transilvaniei”. Citiţi dragi compatrioţi, şi adăugaţi că, în acel moment Armata Română împreună cu armata sovietică eliberatoare luptau împotriva fasciştilor germani şi aliata lor, viteaza armată ungară!! Şi faceţi şi diferenţa între energia şi căile ungurilor pentru obţinerea  Transilvaniei şi nepăsarea Regelui Mihai, care la Bucureşti benchetuia fără ruşine cu generali ruşi şi proaspeţii lor comunişti aduşi drepţi consultanţi. În acelaşi timp la Cluj, Miklos Goldberger instalat de sovietici în fruntea comitetului regional al comuniştilor acuza noua administraţie română ca fiind colonizatoare, reacţionară şi fascistă ceea ce armata eliberatoare sovietică nu va admite, şi pretindea că proletariatul maghiar şi român solicită o Transilvanie independentă, care având o frontieră comună cu URSS ar putea fi şi ea inclusă. Orice, numai Transilvania să nu aparţină României, iar Moscova prin Teohari Georgescu a transmis că Transilvania nu poate fi recâştigată decât ca parte constitutivă a Uniunii Sovietice. Până şi Gheorghe Gheorghiu Dej a dezaprobat vehement această hotărâre, numai Regele Mihai se ţinea de coada comuniştilor, începuse mai de mult cu Dolly Chrissoleghos pupila Anei Pauker şi a lui Emil Bodnăraş. Şi toate acestea au fost numai începutul instalării unui protectorat sovietic în Transilvania, administrat de unguri, protectorat temporar până la înglobarea Transilvaniei în sânul marii familii a popoarelor sovietice, era începutul unei noi dictaturi comuniste, anti-româneşti, în timp ce Armata Română era folosită de Stalin şi Molotov drept carne de tun în Hungaria şi Cehoslovacia pentru gloria Armatei Roşii, a Moscovei.

În acelaşi timp în Transilvania de Nord, peste care trecuse frontul şi Horthy fuse îndepărtat de la conducerea Ungariei, toţi horthiştii transilvăneni au devenit comunişti, mari comunişti, pe cât de mari hothişti au fost!! Şi astfel, la  începutul anului 1945 la Cluj, au format un parlament  comunist, independent pentru Nordul Transilvaniei Liber şi Independent. În Maramureş, ucrainenii cu complicitatea comandamentului sovietic din zonă, au cerut anexarea  Sighetului şi a unei părţi a Maramureşului la Ucraina ameniţând majoritatea românească în caz de refuz cu arestarea, deportarea sau moartea! 

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni că de duşmani mă păzesc eu  zic şi românii, cum zic şi alte naţii prin Europa.  Din nefericire, Dumnezeu nu ne-a ferit de prieteni, ba mai mult a râs de noi când a auzit că îi numim eliberatori!! Cât priveşte, cum ne păzim noi de duşmani, să nu mai vorbim că e tristeţea pe pământ. Cine nu crede să citească istoria românilor de la Carol al II-lea şi fiu-său, Mihai, până acum, sub Iliescu, Constantinescu, Băsescu.   

            ***

Larry L. Watts  şi după aceste trei perioade transilvane continuă etalarea adevărurilor istorice despre prietenul cel mare, URSS, şi prietenul mai mic, Ungaria, în care cel mare ne ţine de gât iar cel mic ne dă picioare-n cur, iar noi înghiţim totul mioritic. Aşa a fost sub Carol şi Mihai, aşa este şi după 1989 sub Iliescu, care a recunoscut Basarabia ca stat independent în loc să sprijine reunificarea cum au făcut germanii între ei, Constantinescu, tras de nas de Adrian Severin, a cedat Nordul Bucovinei cu românii bucovineni cu tot, cât despre Băsescu pentru nişte amărâte de mandate de preşedinte de Cotroceni lasă udemereul să taie şi spânzure cum vor ei în România. Aceşti trei preşedinţi au atins cea mai abjectă formă de laşitate. Pe lângă ei, Dej (în 1964), şi mai ales, Ceauşescu (începând cu 1968) au fost  nişte patrioţi incontestabili ai României. Fac această comparaţie cu mâhnire, dar aceasta este un adevăr istoric.    

(Decembrie 2011, Winnipeg – Canada)

 

PS. După război, englezii şi francezii, cu americani cu tot, au spus: fereşte-ne, Doamne, de prieteni… Au spus-o degeaba şi târziu, i-a costat treizeci de ani de război rece cu marele lor prieten de la răsărit, URSS-ul, şi încă nimic nu-i sigur, cu o singură excepţie: restul e îndoielnic!! 

Răvaşe de Crăciun 2011 – Oriunde te-ai afla române!

Posted by Stefan Strajer On December - 28 - 2011

Răvaşe de Crăciun 2011 – Oriunde te-ai afla române!

 

Autor: Georgeta RESTEMAN

 

De SFINTELE SĂRBĂTORI, române, doar gânduri luminoase pentru tine, oriunde te-ai afla!

 

Suntem aici, cu toţii, plămadă vie din pământul românesc şi ne unim doar prin Cuvânt simţirea. Ne strângem mâinile, atunci când ne-ntâlnim şi tot prin el, Cuvântul, ne dezrobim gândirea. Acum, când sentimentele frumoase, Iubirea, Bunătatea şi Iertarea ne bat sfios la uşă, în prag de sărbătoare, ne umezim privirile în lacrima speranţei de mai bine. Şi tresăltăm de bucurie, precum copiii, atunci când Domnul Bun sau Moş Crăciun ne calcă pragul şi se îndreaptă, vesel, spre mine şi spre tine…

 

Oriunde te-ai afla, române, frate, îţi dăruiesc din suflet gând frumos! E sărbătoare pe Pământ şi îţi doresc ca astăzi să îl primeşti cu bucurie, în casa ta, pe pruncul sfânt ce s-a născut, Isus Hristos! Să-ţi fie masa plină şi sufletul curat! Să uiţi de supărare, să fii bun şi să te bucuri de ce-i frumos cu-adevărat! Copiii să ţi-i creşti în pace şi-armonie şi dragoste de semeni să le sădeşti în suflet! Să porţi mereu cununi de fericire şi dăruieşte, dragul meu – de n-ai făcut-o până-acum -, în jurul tău, Lumină, Pace, Linişte, Iubire! Frate, române, oriunde eşti în lumea asta, deasupra ta, fără-ndoială, lucesc lumini pe Cer, dar nu uita, în seara Sfântă de Crăciun, adună-i pe cei dragi şi bucuraţi-vă cu toţii, şi colindaţi cu sufletul, rostind cu drag, şi „linu-i lin” şi „leru-i ler”!

 

Crăciun fericit!

 

***

 

DIN SUFLET VĂ COLIND

 

Veşmânt de alb, luciri diamantine

Îmbracă-n juru-mi totul, ce splendoare!

Un roi de fulgi, un cor de voci divine

Oblăduiri de îngeri în strai de sărbătoare,

 

Un brad gătit cu trudă, din cuvinte

Cernute în crâmpei de gând frumos,

Picuri de mir ce se aştern, cuminte,

Vestind naşterea lui Isus Hristos.

 

Din suflet vă colind, oriunde-aţi fi,

Vă dăruiesc din inimă cuvântul,

De sărbători  să fim din nou copii

Înnobilând cu dragoste pământul.

 

Să nu lipsească nimănui pe masă

Pâinea speranţei coaptă-n bunătate,

Iubirea să pătrundă-n orice casă

Domnească pacea pro eternitate!

 

Din suflet vă colind de Moş Ajun

Norocul vă surâdă, mereu cu bucurie

Să fim şi buni şi darnici de Crăciun

Cuvântul meu de bine să vă fie

Dar de Lumină de la Domnul Bun!

 

Georgeta RESTEMAN

Craciun 2011

Cluj Napoca, ROMÂNIA

 

 

Geamănul din oglindă – Al. Florin Ţene

Posted by Gabriela Petcu On August - 25 - 2011

 

Autor: Dan Dorin MUSTAŢĂ

Eveniment editorial: „GEAMĂNUL DIN OGLINDĂ” – un nou roman de AL. FLORIN ŢENE

 

 

De curând a apărut romanul „Geamănul din oglindă” de Al. Florin Ţene, la editura Semănătorul, Bucureşti, 2011, cu o copertă realizată de scriitorul şi graficianul George Roca. În cele peste 200 de pagini autorul desfăşoară două acţiuni cu aceleaşi personaje în acelaşi timp.

Evenimentele se derulează după anul 1990 printr-o rememorare a amintirilor a celor două personaje puse faţă în faţă, ca într-o oglindă. Introspecţia, suspiciunea reflexivă sunt procedeele la îndemâna autorului care le foloseşte pentru a ilumina faţa nevăzută a trecutului lor, din epoca ceauşistă, pentru a aduce în conştiinţă ipoteze verosimile asupra adevărului trăit de personaje. De fapt, Al Florin Ţene, un bun cunoscător al psihologiei maselor, aduce în plin plan revoltele maselor manipulate de viitorii baroni care în anii `90 erau în faza incipientă  a devalizării economiei naţionale.

Cele două personaje principale, prieteni din copilărie, un ziarist, profesor la facultatea de jurnalistică din  Bucureşti, pe nume Constantin, şi celălalt scriitor şi critic literar, pe nume Florin, se întâlnesc după zeci de ani la Cluj timp de zece zile, perioadă în care se desfăşoară acţinea romanului.

În cele peste 200 de pagini ale cărţii, structurată în zece capitole, autorul fiind un virtuos al decantării artistice şi al retrospectivei, reuşeşte să oglindească conflicte, surprinzând protagoniştii în rutina gestului cotidian. Prezentul e un pretext de a developa trecutul personajelor, o trapă a memoriei, dar şi a face cunoscute lucrările publicate de fiecare, detuctibil reale. În jurul lui Constantin şi Florin şi soţiile lor se încheagă o parabolă a scribului omniscient, a martorului care recuperează adevărul istoriei prin amintire. Confruntarea cu realul e un mod de a redeştepta mişcarea sufletească, de a-i verifica vibraţia.Descoperim în acest roman un filon al biografiei autorului în tangenţă cu societatea şi lumea scriitoricească.

Fiecare capitol din cele zece are câte un motto din Biblie adecvat acţiunii care urmează. Surpriza apare la sfârşitul romanului. Cele două personaje, de fapt, este doar unul singur, „geamănul” celuilalt, oglindit în propria lui operă şi care se  redescoperă privindu-se într+o oglindă reală!

Romanul  „Geamănul din oglindă“, alături de celelate romane ale lui Al.Florin Ţene, „Chipul din oglindă”, „Insula viscolului” şi „Orbul din Muzeul Satului”, se constituie într-o frescă a societăţii româneşti din secolul XX. Cu acest roman, putem spune că avem în Al Florin Ţene, cu siguranţă, un romancier complet.

Dan Dorin MUSTAŢĂ

25 august 2011

“Mă dor ecouri dacă strigi” – Gabriela Genţiana Groza

Posted by Gabriela Petcu On June - 14 - 2011

PE SOMEŞ GÂNDURI CÂND SE DUC…

 

Aş vrea ca zorile să-mi spună

De ce în nopţile cu lună

Cu diamante-nconjurată

Simt inima învăpăiată?

Când clipele, grăbit, se duc

De ce plâng florile  de nuc,

Haloul lunii când s-a stins

Şi piere parcă într-adins?

Pe Someş gânduri când se duc…

 

E  ca şi cum nu m-am născut,

Şi n-am prezent şi nici trecut,

Am fost pe-aici sau poate nu

 Şi poate nu ştii nici chiar tu.

Aş vrea ca mugurii să-mi zică

De ce speranţa mi-e mai mică

În nopţile când frigul strânge

Iar luna tace, nucul plânge…

Pe apă gânduri când se duc…

                                                               

Şi dacă vin dureri apoi

Iar vântul şuieră prin ploi,

De unde-n coapse-mi vin puteri

Ca-n uimitoare primăveri?

 

………………………………..

 

Dar poate că-i mai potrivit

Să nu ştiu nici chiar la zenit

Ce  sfinte taine-au fost şi-or fi,

Cât nucul mândru va-nflori

Şi undele m-or amăgi…

 

SPERANŢA CODRULUI

 

Crescut până mai ieri în soare,

Lumina corpul îmi hrănea,

Împrăştiam în jur vigoare,

Ozonul ceaţa o gonea.

Dar am intrat acum în umbră

Şi larve pieptul îmi golesc,

M-aşteaptă înfruntare sumbră,

Uitate, frunzele pălesc.

 

 

Ce strâns mi-e sânu-n iederi multe,

Cum lacome din sevă trag!

Îmi chem ciocănitori s-asculte

Să-mi lecuiască trupul slab.

Răceala firii mă-nconjoară,

În barbă-mi se-nmulţesc ferigi

Aud toporul cum doboară,

Mă dor ecouri dacă strigi…

 

Închipuiesc faţa-n oglindă:

Sunt eu, sunt codrul cel slăvit?

Chiar el coroana să-mi aprindă,

El, omul? Crud nesăbuit!

În plâns, doar lacrimi de răşină

Al codrului neputincios

Îi scutur ramuri fără vină;

Mărgăritare curg pe jos…

 

Aşa mă vor afla nepoţii,

Cu ramul mândru agăţat

Precum o gâză-n plasa sorţii,

Din falnic, iată-mă plecat!…

Las pruncilor s-adune darul

Luminii strânse peste zi

Cândva, le-o povesti stejarul,

De gloria-mi le-o aminti,

 

Cum graţioasele narcise

Au mângâiat copilării,

De clopoţei petale-atinse

Nălţau un lied înspre tării;

Cum se înfiripa idilă

În străluciri trandafirii,

Cu verde pur de clorofilă

Şi genţiene azurii.

 

DOAR ÎN AMURG

 

Când amurgul pământesc

Cu-Asfinţitul Sfânt Ceresc

Împreună în eter

Poartă stelele pe cer,

Anii Soarelui se scurg

Şi-n amurg, doar în amurg,

Îşi deschide pentru noi

Ochii umeziţi de ploi.

 

În amurg, doar în amurg,

Raze rubinii îi curg

Peste trupul lui frumos,

Cu lumină, maiestuos.

Iar când Soarele se duce

În iatacu-i să se culce,

Rugă către Ziditor

Murmură încetişor:

 

Spiritele fie treze

Astrele să le vegheze

–Rugăciune din Psaltire—

Pace pentr-ntreaga fire.

În amurg, doar în amurg,

Când pe rând clipele curg,

Chipul Lunii luminat

Lumilor e închinat.

 

O hlamidă îngerească

Poartă strai bolta cerească

Când e Soarele-n amurg

Însetat de Demiurg.

Mânie și amar

Posted by Stefan Strajer On April - 13 - 2011

Mânie și amar

 

Autor: Cornel COTUȚIU

De două mii de ani încoace, am tot fost călăriți de fel de fel de seminții hrăpărețe: romani, huni, otomani, austrieci, unguri, ruși. Probabil de aici s-a iscat atitudinea mioritică a poporului român, cu acea imbecilă reacție: „Și de-o fi să mor…”etc. Ei bine, acum suntem călăriți de propriii noștri conaționali, adunați într-o turmă rapace numită PDL, concretizată, prin putere executivă, numită Palatul Victoria și (mai ales) Palatul Cotroceni.

Țara arde și PDL-ul se piaptănă. Sau…se scarpină.

Cel mai recent pieptănat este acesta al spitalelor desființate. 66 de spații ale sănătății și suferinței sunt rase din rețeaua de sănătate, cel mai adesea din rațiuni halucinante. Bolnavi cronici, lehuze, bebeluși, personal medical: dați afară, fiindcă așa vreau mușchii Băsescu-Boc și camarila din care se ițesc arogant și incompetent câteva capete UDMR, superbe în arta șantajului politico-administrativ. Căci, cine e la Ministerul Sănătății: durduliul Cseke Attila. Dar la cultură? Răspuns: Kelemen Hunor. Dar vicepremier? Răspuns: Marko Bela. Dar consilier al papagalului Boc? O doamnă Vass, adusă de la Cluj (cei răi o numesc Vacs, sau Vay).  În mediul rural e revoltă pe seama spitalelor, la Tg.Mureș e înecat institutul de cardeologie (unde, în 10 ani, au avut loc aproape 50 de transplanturi de inimă), foste spitale din mediul rural au fost lăsate de izbeliște, bolnavi incurabili –  părăsiți și deposedați până și de cearceaful de sub ei, personal medical-  lăsat în șanț, medici-  care-și părăsesc țara, în căutarea unui venit potrivit profesiei, medicamente expirate sau extrem de scumpe etc. etc. Mai miră pe cineva că Puterea are un plan pentru „genocid”? Nu trebuie să faci mult efort al minții, ca să te pască gândul că, efectiv, există o strategie masonic-mafiotă de decimare a poporului român.

Un alt segment al mâniei și amarului cotidian e provocat de felul în care mahalaua românească, în…consens cu organisme ale culturii, e receptivă la aniversări și fapte ale înaintașilor.

Ziare, posturi tv și de radio juisează pe seama unor clovnerii despe Irinel, Moni, Zăvo, Pepe și alți subcorticali de genul acesta, în vreme ce se împlinesc 100 de ani de la nașterea unuia dintre marii români care au înfipt un jalon distinct pe meridianul culturii mondiale: Emil Cioran, filozoful român despre care se spunea că i-a învățat pe francezi (unde se stabilise, spre norocul lui, după război) subtilitățile de gândire în propria lor limbă.

Institutul Cultural Român a inițiat, prin filialele sale de peste hotare, acțiuni potrivite/necesare acestui moment în Franța, Spania, Suedia, Ungaria. La noi, Academia Română pune la cale o ceremonie. Cam atât. Dar Ministerul Culturii? Mister… Poate pentru că Kelemen H. o fi citit „Schimbarea la față a României”, unde Cioran consideră că ungurii s-au impus în văzul lumii prin gulaș și femei blonde? „Misterul” acesta e al culturii ori al coproculturii, domnule („ur” – pre limba d-voastră) Kelemen? După ce l-ați uitat pe Brâncuși, vedeți că mai sunt și alți doi români de talie internațională, pe care…merită să-i faceți uitați: Mircea Eliade și Eugen Ionescu. Dolofanul d-voastră coleg de guvern, cel al sănătății, a participat la acțiunea de spânzurare simbolică a unuia dintre marile simboluri naționale românești: Avram Iancu. Presupun că, după aceea, i-a tihnit tare mult un papricaș. D-voastră cu care dintre marii români amintiți mai sus veți mânca un gulaș? Blonde avem și noi, chiar în guvern. Nu degeaba Qadhafi l-a somat pe Băsescu să îi spună câte cămile să-i dea pentru ea.

Fantasme în picături de rouă

Posted by Gabriela Petcu On April - 7 - 2011

Versurile Doinei Popa, ca şi roua dimineţii, sunt gata să transmită emoţia unei stări, a unui gând, a unui sentiment. Picăturile se nasc din frumuseţea de dincolo de poetă, din adâncurile de unde izvorăşte duioşia, iubirea, cântecul dorurilor şi a speranţelor. E soare şi stele şi lună…plouă cuvinte-nestemate pe pajişti cu simţire! Iar bobul cristalin, clar şi diafan, ajunge acolo unde trebuie. De aceea, poezia Doinei, este calea de la suflet la suflet. (Gabriela Petcu)

 

 

   (fantasme)

        În vis

      a apǎrut

     a tresǎrit

de incredibila-nǎlţime

conturatǎ

în semiobscuritatea

desişului verde

închis

grandios

de raze violacee

aureolatǎ

silueta subţire

cu picioare lungi

capul oval

ochii strǎlucitori

apoi

zǎrindu-i

oblici

cu irizǎri

de bunǎtate

nemǎrginitǎ

liniştea

s-a întins

spaima

s-a stins

privirea liniştitǎ

spaţiul sǎlbatic

a cuprins

nesofisticat

din care a apǎrut

dintr-odat

zarea-nroşitǎ

luminǎ euforicǎ

a aruncat

mǎtase transparentǎ

peste crestele sǎlbatice

chipul palid

înviorând

mâna s-a-ntins

tremurând

dupǎ silueta

ce-a dispǎrut

cu ea luând

peisajul

imaginii

lǎsând

solul pietros

irizǎri sclipitoare

covor întins

la picioarele goale.

 

***

 

Alergi

te-ndepǎrtezi

lǎsând în urmǎ

aerul mişcat

de vântul

ce-ţi deschide

larg

mantoul cenuşiu

încerc

sǎ te ajung

dar mintea-ţi febrilǎ

conduce

pasul sprinţar

spre ieşirea

prin care

lumina albǎ

pǎtrunde timid

mǎ pierd

prin labirintul

închis

la dispariţia ta

într-o clipǎ

în care-au intrat

o mulţime de ani.

 

 

(ephemerides)

 

Cei mari

au intrat în basmele copiilor

personajele lor mutilate

au devenit hidoase

Stelele

cad obosite

Luna

stǎ spânzuratǎ

în gǎuri negre

Soarele

supraîncǎlzeşte Terra

ciuruitǎ

de-ale bogǎţiei

experienţe grele

şi de-al norocului

festin

lipsit de minte.

 

***

(doruri)

 

Am luat teiul

şi l-am purtat

peste ocean

în cutele inimii

mǎ aşez

la picioarele

statuii tale

cu flori albe

pe braţe obosite

profilul tǎu de sfânt

ne-alinǎ dorul

versurile tale curate

ne picurǎ roua cristalinǎ

în ochii uscaţi

de lacrimile despǎrţirii.

 

***

 

(freamǎt)

 

Genunchii

pǎşesc cu mişcǎri iuţi

unduind şolduri rotunde

îndreaptǎ firul

doborât de vântul greu

al apusului

ridicându-l

pe scǎri de nemurire.

 

***

 

 

 

 

(adagio)

 

Paşii grei

apǎsaţi

de povara timpului

ocolesc

crǎpǎturile pavajului

uitat

de rostul negândit

copleşit

de monezile

ce cad cu zgomot

în calea virtuţii.

 

***

 

(cântece)

 

Ca vântul obosit

mǎ poartǎ gândul

prin anotimpurile

existenţei mele

ca soarele

strecurat printre nori

ca luna

ieşitǎ pe-nserat

ca roua

agǎţatǎ de-o frunzǎ

ca ploaia

cuvântatǎ

pe pǎmântul

însetat

dusǎ-n zǎpada linǎ

purǎ

covor

pe frunze moarte.

 

***

În lumea

din care vin

liniştea e ascultatǎ

pacea e binecuvântatǎ

dealurile şi vǎile

se unesc în iubire adâncǎ

prin fire de ape limpezi

fructele au aroma

livezilor înflorite

dulceaţa gândurilor neştiute

firea se împresoarǎ

cu ţesǎturi tricolore

şi doar înaltul senin al cerului

mǎ duce spre zǎri necunoscute.

 

 

 

Doina Popa – Dexter-Michigan

Gavrilă Olteanu în arhivele mureşene

Posted by Stefan Strajer On February - 24 - 2011

 Gavrilă Olteanu în arhivele mureşene – Informaţii inedite

 Autor: Nicolae Balint

Despre Gavrilă Olteanu şi cele întâmplate la Aita Seacă, au scris într-un mod foarte documentat dr. Ioan Lăcătuşu şi dr. Petre Ţurlea. Studiile elaborate de domniile lor, se bazează preponderent pe documentele obţinute din arhivele militare române. Remarcabil este faptul că tratarea unui subiect atât de sensibil cum a fost şi este acesta  şi după mai bine de 60 de ani, cei doi istorici români, o fac într-un mod cât se poate de pertinent şi echilibrat. Informaţii interesante, dar necunoscute până acum şi care recompun traseul urmat de Gavrilă Olteanu, după plecarea de la Aita Seacă şi până la arestarea sa, în august 1946, am descoperit însă şi în arhivele mureşene.   

O cumplită tragedie. Putea fi oare evitată?

Eliberarea Ardealului de Nord de către trupele româno-sovietice a început în toamna anului 1944. Pe data de 3 septembrie 1944, subunităţi din cadrul Corpului Român al Vânătorilor de Munte, aflate în dispozitiv de luptă la nord de localitatea Aita Seacă, au fost obligate – sub puternica presiune a unor forţe germano-maghiare superioare ca număr – să se retragă. O zi mai târziu, pe 4 septembrie, militari români izolaţi şi aflaţi în retragere, au fost interceptaţi de localnicii maghiari din Aita Seacă, luaţi ostateci, apoi torturaţi şi asasinaţi. Însă numărul total al militarilor români asasinaţi în această localitate, nu a putut fi stabilit cu precizie până în prezent. Declaraţiile date de martori au fost contradictorii, aceştia indicând între 13 şi 100 de victime din rândul militarilor români. Abia în anul 2003, în urma unor îndelungate investigaţii făcute în arhivele militare, au putut fi identificaţi 13 militari români decedaţi şi înhumaţi în Aita Seacă. Nu există însă certitudinea că ar fi unii şi aceiaşi cu cei ucişi de localnici, fapt pe care documentele militare eliberate cu această ocazie, îl specifică dealtfel. Corpul Român al Vânătorilor de Munte a reluat ofensiva pe data de 7 septembrie 1944, iar pe 10 septembrie a ajuns pe aliniamentul Micfalău, Băţanii Mari, Biborţeni, Baraolt, Racoşul de Sus, adică la nord de Aita Seacă. Pe data de 29 septembrie 1944, în Aita Seacă a sosit Gavrilă Olteanu, comandantul Batalionului de Voluntari Braşov “Iuliu Maniu”. Acesta, după o anchetă sumară asupra celor petrecute pe data de 4 septembrie, a ordonat executarea a 11 etnici maghiari, din care 9 au fost împuşcaţi, 2 decapitaţi, dar alţi 2 răniţi atunci, au murit câteva zile mai târziu. A fost în mod evident un exces de autoritate, generat de sentimente de răzbunare exacerbate, pe un fond de instabilitate şi incertitudine politică determinat şi de opoziţia iniţială a sovieticilor în ceea ce priveşte reinstalarea administraţiei româneşti în zonele eliberate din Transilvania.

 Foto. O carte despre ”Sumanele Negre”, organizație condusă de Gavrilă Olteanu

De la Batalionul de Voluntari „Iuliu Maniu”, la „Sumanele Negre”

Sovieticii declaraseră că rezolvarea problemei Transilvaniei de Nord rămânea cea prevăzută la art. 19 al Convenţiei de Armistiţiu, dar „timpul şi modul instalării administraţiei româneşti”, trebuie să fie rezolvate „prin tratări între Guvernele URSS şi al României”. La cererea părţii române de a se permite restabilirea autorităţilor româneşti militare cel puţin în oraşele Cluj şi Oradea, generalul Malinovski, a răspuns pe data de 20 noiembrie 1944, că „până la semnarea Tratatului de Pace nu este posibil a se reînfiinţa în Transilvania administraţia românească”. Pe data de 2 noiembrie 1944, Vîşinski, adjunct al ministrului de Externe al URSS, prezent în România, îi va cere generalului Sănătescu desfiinţarea acestui „detaşament înarmat care comite acte arbitrare criminale”, şi trimiterea în judecată a lui Gavrilă Olteanu. După cererea sovietică, Marele Stat Major al Armatei Române se va delimita de activităţile lui Olteanu, ordonând desfiinţarea acestui batalion şi arestarea comandantului său. Simţind pericolul – fapt care nu-l va mai ajuta prea mult în viitor – omul politic Iuliu Maniu, se va delimita şi el, afirmând public că nu şi-a dat asentimentul pentru ca respectiva unitate să-i poarte numele, lucru pe care însă nu-l făcuse atunci când aceasta se constituise. Nu putea însă nega că formarea acestuia fusese o iniţiativă a PNŢ. Voluntarii ardeleni ce au fost încadraţi în această unitate, trebuiau să asigure spatele frontului şi reinstalarea administraţiei româneşti, dar foarte mulţi au fost încadraţi şi în unităţile operative de pe front. Conform ziarului „Ardealul”, un total de 50000 de voluntari, toţi români ardeleni, ar fi intrat în aceste formaţiuni de voluntari, precum şi în unităţile operative. Batalionul de Voluntari Braşov, a desfăşurat activităţi în spatele frontului, în judeţele Trei Scaune, Ciuc, Odorhei şi Mureş. Batalionul de Voluntari va fi desfiinţat la Aiud, dar Olteanu va reuşi încă o perioadă de timp, până în vara anului 1946 să se sustragă arestării, timp în care va organiza şi conduce alături de Emil Dumitru Şteanţă, în zona Bistriţa-Năsăud şi Vatra Dornei, organizaţia anticomunistă „Sumanele Negre”, formată în special din foşti ofiţeri ai armatei regale române, dar şi din foşti legionari. 

Foto Pădurea de la marginea localității Aluniș-Mureș i-a găzduit în cursul anului 1945 pe Olteanu și oamenii săi

Mureşeanul Gavrilă Olteanu se întoarce în părţile natale

În documentele din arhivele mureşene, Olteanu este indicat ca fiind „de profesie avocat, născut în Mureşeni, în 1888.” Tot din cuprinsul acestora mai aflăm că în perioada 1940-1944, după Dictatul de la Viena, s-ar fi refugiat la Braşov. Însă unul dintre cele mai interesante documente din arhivele mureşene, se referă la o prezenţă a sa, în cursul anului 1945 – nu ştim pentru cât timp – în zona Aluniş-Mureş. Cetăţeanul maghiar Kocsis Andrei din localitate, probabil membru de partid, adresa o notă informativă PCR din Târgu-Mureş, în numele „locuitorilor terorizaţi şi a locuitorilor de câmp şi de pădure.” Kocsis făcea şi un denunţ indicându-i pe mai mulţi locuitori din comuna Aluniş-Mureş, ca fiind sprijinitorii lui Olteanu şi chiar participând la unele dintre acţiunile acestuia. Astfel, spunea el „Buta Leon a lui Ioan, Cornea Aurel a lui Petru, Boşca Teodor a Catalinei, Buta Grigoraş a lui Ioan, domiciliaţi în comuna Aluniş, împreună cu alţi câţiva tovarăşi de ai lor, fac agresiuni în contra noastră (?!) de când s-a retras glorioasa Armată Sovietică din comuna noastră şi a sosit Olteanu Gavril, fost conducător al gardei lui Maniu.” Kocsis mai indica în informarea sa, faptul că grupul lui Olteanu se află în pădure unde locuieşte într-o casă de vânătoare ce i-ar fi aparţinut şi pe care o ridicase în 1940. Tot Kocsis, arăta că Olteanu şi cei din grupul său, se deghizează în uniforme sovietice şi apoi, noaptea, le intră în case şi îi tâlhăresc. „Este lipsă parte de o soluţie radicală – scria Kocsis – şi de aceea rugăm Partidul Comunist ca împreună cu Comandamentul Sovietic şi celelalte autorităţi publice (…) să încercaţi a ne uşura în situaţia noastră…” „Încolţit” probabil în zona Aluniş-Mureş, Olteanu şi grupul său, va pleca în zona Bistriţa – Vatra Dornei, zonă pe care, ca vânător pasionat, o cunoştea bine şi de foarte mult timp. Acolo va conduce organizaţia „Sumanele Negre”. Pe data de 1 mai 1946, la Vatra Dornei, în casa avocatului Octavian Fedorciuc,vicepreşedintele local al PNŢ, unde se găsea şi locotenentul american Bill Hamilton, avându-l ca interpret pe Theodor Manicatide, şi-au făcut apariţia studenţii Dumitru Steanţă, adjunctul lui Olteanu în organizaţia „Sumanele Negre” şi Nicolae Paleacu, sub numele conspirative de Oprea şi, respectiv Moldoveanu, ambii foşti participanţi în Gărzile ”Iuliu Maniu”. Se discutau probleme legate de un eventual ajutor american în realizarea rezistenţei anticomuniste. În august 1946 însă, Olteanu, la fel ca şi Şteanţă şi alţii, a fost arestat. La puţin timp după arestare, Gavrilă Olteanu s-a sinucis într-o celulă din arestul Ministerului de Interne, luând o fiolă de stricnină. Potrivit însă istoricului Petru Ţurlea, Gavrilă Olteanu ar fi fost de fapt asasinat.

Nicolae BALINT

I.L.Caragiale – 106 ani

Posted by Stefan Strajer On January - 25 - 2011

I.L.Caragiale – 106 ani

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Nu, n-am greșit. Desigur, ziua de naștere a lui Caragiale este 30 ianuarie, așadar, 159 de ani de la venirea sa pe lume, în Haimanale, satul de lângă Ploiești.

Ce e însă cu acest 106? Înseamnă atâția ani de când – în 1904 – la vârsta de 52 de ani a părăsit definitiv Bucureștiul, autoexilându-se la Berlin (asta, bineînțeles, grație moștenirii lăsate de răposata și bogata sa mătușă, Momuloaia).

De ce am optat pentru această „aniversare”? Vine de la o iritare provocată de un slogan pe un canal tv. din ultimele zile ale lui 2010: „Fii mândru că ești bucureștean!” Și așa, de-aiurea, mi-am amintit de Caragiale, de faptul că atunci părăsise „micul Paris” cu o silă pe care doar o bănuim, căci nu a mărturisit nicicând care a fost motivul. Oricum, nu a fost mândru că era bucureștean. Atitudinea sa civică, articolele critice, nu o dată sarcastice, privind societatea românească de la finele secolului 19, în speță cloaca socio-morală, culturală și politică a Capitalei, persiflarea fină din momentele și schițele sale i-au provocat treptat o drojdie de repulsie de așa natură, încât fabuloasa moștenire l-a determinat să-și ia aluatul și să plece, lăsând copaia goală.

Zeci de ani după trecerea lui în lumea umbrelor s-au tot mestecat, în ziare, în cărți, cauzele pentru care a părăsit definitiv regatul României. Ar fi vrut să se stabilească undeva în Transilvania, îi plăceau ardelenii (chiar dacă făcuse o spumoasă bășcălie cu personajul său Marius Chicoș Rostogan), avea o seamă de prieteni în acest areal. Se gândea la Brașov, Sibiu, Bistrița, Cluj. Or, în anii aceia, instituțiile culturale din această provincie nu corespundeau, totuși, exigențelor , gusturilor sale elevate. Poate a renunțat la a se stabili în Transilvania și pentru că nu accepta fenomenul brutal al maghiarizării românilor.

Caragiale fusese un mare iubitor de muzică cultă, un adevărat meloman, or, Berlinul îl putea îndestula în această privință, cu Offenbach, Mozart, Haydn, dar mai ales Beethoven, pe care-l numea, cu familiaritate și respect, „babacul” ori „boierul”.

Ceea ce nu înseamnă că firele intime ce-l lega de pământul natal, românesc, ar fi fost rupte. Inegalabilul său exeget – Șerban Cioculescu – avea să remarce: „Prin prieteniile românești, întreținute cu atâta statornicie, prin curiozitatea sa față de mersul evenimentelor, prin atitudinea lui civică și patriotică /…/ s-a dovedit nedespărțit de realitățile noastre românești.”

Nu e greu de presupus ce reacție ar fi avut Caragiale la îndemnul președintelui de azi al României, către concetățeni, de a-și părăsi țara.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors