O vedetă a scenei de teatru, Dorina Stanca

Posted by Stefan Strajer On February - 21 - 2017

O vedetă a scenei de teatru, Dorina Stanca

Interviu realizat de prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Trăind la Cluj în același apartament din Piața Mihai Viteazul nr.6, care mai poartă inscripția „Radu Stanca, regizor”, Dorina Stanca a împlinit în 27 noiembrie 2015 vârsta puținilor privilegiați ai soartei, care izbutesc să atingă 88 de ani. Am promis să-i fac o vizită specială, spre a marca această aniversare, așa că spre emoția mea, pe când intram, am observat sticla cu șampanie fină și paharele care ne așteptau, actrița dovedind că s-a pregătit nu numai sufletește, cum adesea îmi mărturisea că are nevoie de mult timp, ci și în cel mai mic detaliu organizatoric. Darul meu s-a compus din 10 afișe ale spectacolelor de altădată, în care ea jucase la Teatrul de Stat din Sibiu, alături de poze și caiete – program, cu care eu doresc să sporesc numărul exponatelor viitorului muzeu, care va fi organizat în apartamentul ei, unde ea veghease, ca o preoteasă într-un templu, întreaga ei viață, ostenind să sporească numărul edițiilor operei lui Radu Stanca. Nu, despre ea nu accepta să mărturisească nimic, deși pozele din arhiva familiei trădau splendida evoluție a ei ca actriță a scenei de teatru din Cluj, pe care s-a întors, după ce a strălucit timp de un deceniu, respectiv între 1951-1961, la teatrul   sibian care astăzi, nu întâmplător, poartă numele soțului ei.

-Dorina Stanca: Mă întrebi de ce nu accept să povestesc nimic despre mine? Nu am putut să mă gândesc la succesele mele scenice, pentru că viața mea nu a lăsat loc la așa ceva. După moartea lui Radu și imediat apoi a fiului nostru Barbu, durerea mea era atât de copleșitoare, încât singura soluție mi s-a părut sinuciderea, pentru că nu mai găseam nicio rațiune de a continua viața fără ei. Nu știu dacă mă poți înțelege. Într-un rând, am chiar trecut la fapte, dar am fost salvată de un vecin, care auzise spărgându-se geamul de la baia mea, unde încercam să-mi iau viața.

-Anca Sîrghie: Eu știu că familia Stanca, de la preotul Sebastian și continuând cu fiii și nepoții lui, este de credință ortodoxă adevărată. Religia ortodoxă explică faptul că cel ce se sinucide niciodată nu se va mai întâlni în lumea de apoi cu cei dragi lui. Nu ați conștientizat cât de greșită a fost o asemenea alegere?

-D.S.: Tocmai de aceea, mi-am stabilit o anume formă de penitență în care toate gândurile și proiectele mele de viață se întorceau spre cei dragi ai mei muriți, nelăsând loc pentru succesele mele scenice de altădată, care nu au fost nici puține, nici lipsite de valoare. Vedeți pentru ce doresc ca muzeul de aici să poarte numele lui Radu Stanca. Dar condiția mea fizică s-a deteriorat grav, după atacul cerebral din 2003, apoi după suferința provocată de afecțiunea brațelor, a genunchilor. Vezi bine ce greu mai cobor din pat în ultimul timp. Dumneata care mă vizitezi din anii 1975-80, când pregăteai doctoratul cu primul studiu monografic dedicat lui Radu Stanca și eu ți-am pus la dispoziție atâtea documente din arhiva familiei, îți amintești cum eram eu pe atunci.

-A.S.: Da, nici pe atunci nu părea că faceți loc amintirilor despre propria carieră actoricească. Le refuzați pur și simplu, în mod sistematic. În schimb, vă păstrez în minte așezată între pernele acestui pat în care vă regăsesc și acum, dar având în față mașina de scris, la care multiplicați cu toată râvna filă cu filă, opera soțului dumneavoastră, căci multe poezii și întreaga operă dramaturgică a lui Radu Stanca rămăseseră nepublicate la moartea lui. De aceea, nu este o exagerare să considerăm astăzi că tot ce a apărut până în prezent, este direct și indirect rodul strădaniilor dumneavoastră, pentru că neobosit ați oferit arhiva Stanca cercetătorilor creației lui. Cum a fost începutul carierei de actriță a Dorinei Ghibu la Cluj?

-D.S.: Eram solicitată de mulți regizori. La un moment dat, în fața Teatrului de Stat din Cluj figurau trei afișe și în toate apăream și eu. În Othello era unul dintre roluri, anume Emilia, care devenise la fel de proeminent ca și Desdemona. O afirma Marietta Sadova, nu eu.

-A.S.: Era spectacolul pus în scenă la Cluj de Marietta Sadova, cu decorurile lui Liviu Ciulei, iar traducerea din engleză a textului tragediei shakespeariene o făcuse Florian Nicolau. Pe Desdemona o interpreta actrița Emilia Hodiș Croitoru. Surpriza mea aniversară de astăzi este cadoul cu cele 10 afișe: Hangița, cu premiera din 24 nov. 1953, Mireasa desculță din stagiunea 1951-52 la care Radu avea ca asistent pe Ion Hândoreanu, (1.75m), Cetatea de foc, 1951-52, ca a 4-a premieră, Lupii, cu spectacolul din 29 ianuarie 1953, asistent de regie acelaşi Ion Hândoreanu, Citadela sfărâmată, Suflete tari, alături de un tandem cu Viața începe din nou 6-8 dec. 1952 și Hangița, 9-10 dec 1952. Priviţi afişul la piesa Trei surori, 29 octombrie1953,pe textul lui A.Cehov, ca a șasea premieră Gaiţele din stagiunea 1955-1956, ca al 200-lea spectacol, în 3 martie 1956, unde se menţionează că   Dorina Stanca interpreta rolul Vandei. Iată şi Împărătița lui Michidon, din stagiunea 1955-56, pe textul Ioanei Postelnicu. În goana superficialităţii zilelor noastre, sunt unii care au luat doctoratul pe teme din Radu Stanca şi în cărţile lor scriu Împărăţia lui Machidon în loc de „împărătiţa”. Să-i mai întrebi dacă au citit piesa?

-D.S.: În rolul iubitei lui Chopin, George Sand, țin minte că aveam un păr roșu. Cu Marietta Sadova   ca regizoare în 1948 am avut un mare succes în spectacolul Cei din urmă, pe textul lui Maxim Gorki, în traducerea Emmei Beniuc, spectacol cu care am luat un mare premiu, care nu mai țin minte cum se intitula. Vezi dumneata că memoria mea a suferit după atacul cerebral din 2003. Nu-mi mai amintesc titlul. În orice caz, încă nu se instituise Premiul de Stat și numele lui era altul. Jucam rolul Verei, iar personajul Alexandru era interpretat de Dominic Stanca, despre care pe atunci nu bănuiam că îmi va deveni cât de curând văr prin căsătoria cu Radu Stanca. Adevărul este că aveam talent și eram foarte solicitată de mulți regizori. Am jucat rolul principal în Liubov Iarovaia, în tandem cu Florica Pop.

Dorina Stanca

Foto. Dorina Stancu (Doti) şi Radu Stanca împreună cu fiul lor, Barbu (1956) 

-A.S.: Da, Liubov Iarovaia este piesa lui Konstantin Andreevici Treniov, tradusă în limba română de Radu Donici. Regizorul spectacolului la Cluj era Panait Victor Cottescu. Premiera a avut loc în noiembrie 1949. Mahora era interpretată de Olimpia Arghir, iar Dominic Stanca juca în rolul lui Grigore, el fiind foarte solicitat ca actor, de asemenea .Nu veți putea crede că zilele trecute vorbind cu Dorli Blaga despre imaginea divei care erați în tinerețe, stimată doamnă Doti, mi-a confirmat adevărul că erați foarte aplaudată și adorată de mulți bărbați. Așa își amintește de dumneata.

-D.S.: Am realizat în 1948 rolul Lidia în Viața din citadelă de August Jacobson, text tradus de Horia Deleanu. În creația scenic Domnul Director General de Alexandru Șahighian regizorul Ion Dinescu m-a ales pentru rolul Doamna Cristodorescu, iar Otto Rappaport mi-a dat rolul Tretaieva, împărțit cu Maria Comșa în piesa Burghezii de Maxim Gorki, spectacol care a avut premiera la teatrul clujean în primăvara anului 1950. Am jucat pe Calughina în spectacolul Cui i se supune vremea de Lev Seinin Tur, în regia lui Otto Rappaport.

-A.S.: Ceea ce țin să observ este faptul că la Cluj erați distribuită în roluri diverse de mai mulți regizori, adică de Ion Dinescu, Panait Victor Cottescu, Otto Rappaport, chiar de Marietta Sadova și alții, în timp ce o actriță ca Liana Simionescu, care jucase, cum îmi amintesc, rolul Ziței în O noapte furtunoasă, părăsea Clujul, pentru că nu era deloc mulțumită de prea inconsistenta ei activitate scenică, ea stabilindu-se la Teatrul din Turda. Iată de ce vă întreb cum se explică mutarea actriței Dorina Ghibu în plină glorie actoricească de la Teatrul Național din Cluj, unde era titulară, la Sibiu?

-D.S.: Nu era vorba de vreun calcul practic al unei actrițe care se apropia din interes de un regizor. Nu!   Era o iubire care m-a copleșit și care ne-a legat până la sfârșitul vieții. De fapt, Radu Stanca a auzit de succesul meu scenic înainte de a mă fi cunoscut direct jucând.

-A.S.: O cronică de spectacol semnată în „Contemporanul” de criticul Simion Alterescu   evidenția în turneul la București al Teatrului Național din Cluj interpretarea dumneavoastră în rolul Emiliei din Othello și în cel al Oliei din piesa sovietică Cei din urmă, despre care tocmai am vorbit. Dar cum a reușit Radu Stanca să vă cucerească?

-D.S.: Când am poposit la Sibiu în turneu, Radu m-a făcut să iubesc orașul acela cu farmecul său istoric. M-a plimbat pe sub bolţile stradelor şi pieţelor, pe scările Fingerling, prin piațetele cetății, pe sub ziduri masive de burg. M-a oprit în biserici să ascult concerte de orgă, m-a urcat în saloanele din Palatul Brukenthal, astfel că ceea ce am descoperit alături de el nu avea echivalent la Cluj sau în vreun alt oraș. Eram vrăjită de el, care mă socotea în scrisorile trimise mai apoi „anima” lui. Eram încântată de Sibiu, de el, de tot…

-A.S.: Nu numai pe dumneavoastră v-a fermecat cu frumusețea orașului Sibiu, ci și pe prietenii lui cerchiști în anii studenției. O mărturisea Ovidiu Cotruș, care considera că o plimbare cu Radu Stanca prin cetate „echivalează cu o inițiere”. Din anii studenției, el împreună cu Ion Negoițescu, chiar dacă era vreme grea de război, colinda noaptea parcurile, intrând în turnuri vechi, parcurgând stradelele ce „mă urcă și coboară”, cum sună poezia sa, pregătiți să dea ochi cu mortul care „se plimbă prin cetate”, cum avea să fantazeze în versuri, mai apoi. Pentru cel venit din Cluj, desigur că Sibiul oferă o cu totul altă atmosferă, de o vrajă medievală nestricată. Ce v-a mai atras atenția la poetul și omul de teatru care era Radu Stanca?

-D.S.: Desigur că m-a impresionat felul cum îmi vorbea și îmi scria, dovedindu-mi ce sens împlinitor dădea iubirii lui pentru mine, dar bineînțeles că erau și alți bărbați care mă adorau pe atunci. Până la urmă, am făcut alegerea pe care o dorea și el. Ne-am căsătorit în 1951, când m-am și mutat cu postul de actriță la Teatrul de Stat din Sibiu.

-A.S.: Este adevărat că atunci când v-ați îndrăgostit și, desigur, ați decis să-l acceptați ca soț pe Radu, ați venit pe bicicletă de la Cluj la Sibiu? Îmi amintesc că actorul Avram Besoiu povestea că el se afla în curtea Teatrului și a asistat la scena aceea uluitoare…

-D.S.: Eu eram deja   căsătorită cu Radu din 9 iunie 1951 și prin august m-am decis să-i fac o surpriză. Eram în Cluj și trebuia să semnez un act important pentru situația mea, așa că în loc să plec de dimineață, cum proiectasem eu în speranța că până seara voi ajunge la soțul meu, am pornit după ora 12.00 pe bicicletă de la Cluj spre Sibiu. O distanță de 180 km nu putea fi parcursă într-o singură jumătate de zi. Era exclus. De aceea, m-am văzut nevoită să poposesc noaptea la Răhău, în satul tatălui meu, unde am ajuns pe la ora 21.00. A doua zi am mai făcut vreo 50 km pe bicicletă de la Răhău până la Sibiu. Sunt sigură că dacă aș fi plecat dis de dimineață, cum proiectasem eu, eram lângă Radu în aceeași seară. Vezi ce poate face iubirea? Și tinerețea! Noi suntem tineri, mult timp tineri, până la un moment dat, când constatăm cât de mult am îmbătrânit. În momentele acelea eram preocupați cu mutarea mobilei mele de la Cluj la Sibiu. Desigur că am lăsat bicicleta la Sibiu și am revenit la Cluj cu avionul, în doar o jumătate de oră, nu o zi și jumătate cum parcursesem eu drumul pe bicicletă.

A.S.: Despre această escapadă, așezată sub sigiliul triumfului dragostei, i-a povestit Radu celui mai bun prieten, Ion Negoițescu, care ar fi trebuit să vă însoțească în acest periplu ciclistic, dar n-a făcut-o, spre regretul lui Radu. Este o întâmplare extraordinară, chiar incredibilă pentru mine astăzi, reluată de soțul dumneavoastră într-o scrisoare din 27 august 1951: „În săptămâna ce a trecut am fost fericit, căci am avut-o din nou pe Doti lângă mine. A venit, cum știi, ca o amazoană medievală la mine, și apariția sa a luminat împrejurul meu tot. (s.n.) De cum e lângă mine, totul primește o aură cerească și exult. Acum, iarăși singur, cu nervii încordați de așteptare, fără entuziasmul muncii-numai cu dorul de ea, mereu cu dorul de ea: să fie lângă mine, aproape, să fie aici ca să pot fi și eu.“ Evident Negoițescu participase la nuntă, căci în același Roman epistolar, din care tocmai am citat, apare următoarea apreciere de sinteză, formulată în 17 iunie 1951, adică în prima lui epistolă de după evenimentul matrimonial: „Mi-am adus aminte de figura ta ireală din zilele nunții și mi-am reconfirmat că dragostea ta e de-a dreptul înspăimântătoare. Văzându-te că iubești atât de mult, mi-e de-a dreptul teamă de tine: o teamă magică: știindu-te posedat de un demon teribil, care consumă și reaprinde fără încetare. Tu ești în marele foc al vieții tale…inima ta e crucificată.“ Erați așteptată cu ardoare la Sibiu ca femeie a unicei iubiri adevărate a lui Radu și nu mai puțin ca actriță, sosită cu trena succeselor de la Cluj. Care a fost primul rol jucat pe scena teatrului la Sibiu?

-D.S.: Cel dintâi rol a fost Mirandolina, rolul principal din Hangița lui Goldoni, în regia lui Radu Stanca, cu scenografia Olgăi Muțiu. Primele reprezentații au fost la Tălmaciu, și alte comune din jurul orașului. Au urmat apoi vreo 10 reprezentații la Sibiu, cu un succes enorm. Apoi alte spectacole.

-A.S.: Pe scenă vă adoram. De aceea, vă admiram de câte ori se întâmpla să vă vedem pe stradă. Dar cine nu era încântat să vă vadă? Foarte curând, aţi devenit o primadonă pentru sibienii acelui timp. Erați elegantă. Aveați o siluetă impecabilă și un păr negru care se revărsa pe umeri. Când v-aţi schimbat culoarea părului? De ce ați devenit blondă la un moment dat?

-D.S.: Îmi amintesc perfect când pentru rolul Monei din Steaua fără nume de Mihai Sebastian, am decis să-mi schimb culoarea părului, pentru că îl jucasem în prima versiune având părul negru ca pana corbului, iar la reluarea spectacolului după doi ani vroiam să fiu diferită. Era prin 1956, când veneam de la coafor spre casă și mă speria gândul că băiețelul meu Barbu ar putea să se sperie văzându-și mama cu o altă culoare a părului. Nu a fost așa. El nu a avut nicio reacție, ca dovadă că pentru un copil nu contează un asemenea amănunt, căci mama este mamă, indiferent de culoarea părului.

A.S.: Deși mă tem să nu vă obosesc cu asemenea întrebări, stimată Doti Stanca, imediat după Hangița, de care alte spectacole vă aduceți aminte acum?

-D.S.: O altă premieră a fost Viața începe din nou de scriitorul sovietic V. Subco, spectacol în care jucam rolul unei cântărețe de local cu misiune de spioană. Orașul s-a umplut cu afișe și imagini cu mine dansând într-o rochie șic, cu crăpătură laterală. Acțiunea se petrecea după Al Doilea Război Mondial și în local apăreau și niște ofițeri sovietici. Este tot ce mai știu din el. (Spunând aceste cuvinte, am văzut-o pe Doti Stanca făcând un efort spre a coborî din pat cu grijă și deschizând un sertar unde erau plicuri cu poze de diferite mărimi, cele mai multe îndoite la margini, poze alb-negru din vremea aceea. Mi-a scos cu gesturi sigure câteva imagini cu ea superb de tânără, dansând cu partenerul din acel spectacol în poziţii ușor senzuale, ținuta ei vestimentară subliniind linia unui corp ideal.)

-A.S.: Privindu-vă, îmi dau seama că așa erați pe când noi, elevele de liceu, vă admiram, pline de visuri, căci erați o întruchipare a frumuseții aduse la cote absolute. Suplă, înaltă, cu o înfățișare caldă și cu părul acela revărsat, care vă sublinia misterul, erați o întruchipare a ceea ce înțelegea Goethe afirmând că „etern-femininul te-nalță-n tării”. Ce alte roluri au urmat?

-D.S.: Am jucat și în spectacolul Trei surori de A.P. Cehov, alături de actori talentaţi ca Maud Mary, Vasile Brezeanu, Ion Besoiu, Nicu Niculescu. Spectacolele erau bine structurate și succesul ne bucura pe toți. După nașterea fiului nostru Barbu în 1954, am jucat nu numai pe Mona din Steaua fără nume, ci și pe Irina din Citadela sfărâmată a lui Horia Lovinescu, în regia lui Radu Stanca. Apoi am jucat rolul Mariei Stuart, în piesa lui Fr. Schiller, pe care a tradus-o chiar Radu din limba germană în română.

-A.S.: Ce vă amintiți de travaliul acelei traduceri? Știu că spectacolul Maria Stuart a avut o montare grea și a atins un record al repetițiilor, parcă 56 la număr. Un frumos succes l-a repurtat Radu Stanca și atunci când a pus în scenă prima piesă a lui George Bernard Shaw, Casa inimilor sfărâmate. Ce amintiri vă leagă de acel moment?

-D.S.: Să înţelegi, te rog, că pentru mine este un efort enorm să-mi amintesc de spectacolele de atunci. Este prea obositor la vârsta mea să reconstitui anumite detalii.

-A.S.: Sincer, eu sunt uimită de câte date şi nume exacte puteţi să-mi spuneţi. Nu intenţionez să vă obosesc şi nici nu cer amănunte, ci numai ceea ce vă vine firesc în memorie. Nu doresc să faceţi un efort, ci doar brain storming… Acum, pentru că v-am dăruit afișul cu spectacolul din deschiderea stagiunii 1958-59 cu Suflete tari, pe textul lui Camil Petrescu și în regia lui Radu Stanca, care l-a pus în scenă la Sibiu, spuneți-mi ce amintiri vă leagă de acest moment artistic?

-D.S.: Eu interpretam rolul Ioanei Boiu și intram în scenă cu un câine mare. Am avut parteneri actori buni și spectacolul s-a bucurat de un mare succes, ca tot ce punea în scenă Radu. Am avut un turneu de o lună prin țară cu Suflete tari. A venit cu noi și câinele acela imens, pentru care a fost angajat un om, care să-i poarte de grijă și la tren era un vagon special pentru câine. Dar eu lipseam prea mult de acasă, unde îmi lăsasem băiatul, pe Barbu, cu mama mea. Ce crezi? Într-o zi ei, bunica și nepoțelul au ieșit la plimbare prin centrul Sibiului și s-au întâlnit cu Nicu Albani, directorul Teatrului de Stat pe atunci. Barbu a dedus că dacă acela este directorul, înseamnă că el este de vină pentru absența mamei lui de acasă, în turneul acela ce cuprinsese întreaga țară. Așa că l-a apostrofat, cerându-i să dea voie grabnic mamei lui să se întoarcă la Sibiu, pentru că el nu mai poate sta fără ea. Îţi dai seama ce scenă a fost aceea?

-A.S.: Aveți în mine pe unul dintre spectatorii tineri de atunci. Cred că am văzut de mai multe ori acel spectacol, care mi-a rămas foarte puternic imprimat în gând. Vă văd suplă, înaltă, cu părul bogat revărstat pe spate și plină de mister. Graseiați cuvintele, ceea ce pentru un actor putea să fie o deficiență majoră. Dar dumneavoastră ați avut harul de a transforma deficiența aceasta de pronunție într-o calitate, care sporea farmecul personal. Erați minunată! Dar cum în rolul Ioanei treceați de la iubire la disprețul boieroaicei, eu mă simțeam solidară cu Andrei Pietraru și sufeream alături de el. Acum realizez că viața dumneavoastră de actriță s-a constituit din trei momente distincte, căci după prima tinerețe, cu succesul debutantei splendide la Cluj, a urmat pasul spre Sibiu, unde v-ați maturizat, dobândind o nouă siguranță în joc scenic timp de un deceniu, când ați fost o divă inconfundabilă. Cu această experiență scenică decisivă, bine acumulată sub îndrumarea lui Radu, care v-a modelat, ați revenit la Teatrul Național din Cluj, unde ați continuat să urcați pe scenă. Cum a fost primită actrița Dorina Stanca la Teatrul Național din Cluj după întoarcerea din 1961?

-D.S.: Ți-aș arăta numai textul din 1965 al prestigioasei regizoare Marietta Sadova, care mă felicita pentru un nou rol interpretat în spectacolul ei: „Îți urez și pe viitor succese și te sărut pentru măreața creație din Undina.“ Eu jucam rolul Berta în spectacolul Undina, pe textul lui Jean Giraudoux, un text tradus de Otilia Cazimir. Desigur că nu am lipsit de la premierele pieselor soţului meu. Am fost la Timişoara când a fost premiera absolută a lui Oedip salvat, la Iaşi la Dona Juana, la Sibiu la Povestea dulgherului şi a frumoasei lui soţii.

-A.S.: Ca femeie strălucită prin frumusețe și talent, destinul v-a ales o linie ascendentă, căci   în anii ’75-’80 eu am citit   scrisorile de dragoste pe care Radu vi le trimitea din orice turneu, care vă despărțea fie și numai pentru câteva zile. Eram uluită de adâncimea gândirii lui, căci nici măcar Eminescu nu scrisese ceva atât de înalt iubitei lui Veronica Micle. Vă spuneam atunci că de departe, sunt cele mai frumoase scrisori de iubire pe care eu le citisem vreodată. Vă îndemnam și chiar v-am implorat să mi le încredințați spre a le publica într-un volum de sine stătător. Mai țineți minte ce răspuns îmi dădeați atunci? Anume că asemenea mărturisiri sunt prea intime ca să fie date publicului larg. Repet acum și aici concluzia mea de atunci, anume că dumneavoastră vă privați în felul acesta de o dreaptă mulțumire, cea de a vedea că cititorii vă vor admira nu doar ca actriță, ci și ca muza nedetronată a celui mai înflăcărat și inteligent trubadur al întregii noastre literaturi. Poate că Ion Vartic, colegul meu, care a publicat în revista „Apostrof” , Cluj, an XXIII, nr.12 (271), 2012 o bună selecție din epistole,   va împlini la timp acest vis al meu, ca dumneavoastră să vă bucurați de satisfacția meritată, iar publicul să dobândească un model înalt, unic, de trăire a sentimentului dragostei. Nu am folosit deloc întâmplător cuvântul „model”, pentru că la început de secol XXI, când valul libertinajului pare de nestăvilit, scrisorile de iubire înaltă, monadică și “monoteistă” ale lui Radu Stanca ar putea contribui la o redresare morală, constituindu-se ca borna unui reviriment indispensabil revenirii la o normalitate, ce pare compromisă în acest ceas.

Anca_edited-2

Foto. Anca Sîrghie

Arc peste timp – Silvia Jinga

Posted by Stefan Strajer On January - 17 - 2017

Arc peste timp – Silvia Jinga

Autor: Doina Popa (West Bloomfield, Michigan, SUA)

 

Volumul „Arc peste timp” este rodul muncii neostenite al doamnei Silvia Jinga, profesoară și scriitoare de seamă din comunitatea de romȃni de la Marile Lacuri.

Cartea este semnată cu pseudonimul literar Silvia Urdea semn de   preţuire aleasă, ce o poartă numelui de familie al părinţilor. Silvia Jinga, un suflet romȃnesc cȃt lumea de mare, este licenţiatặ a Facultặţii de Filologie Babeș-Bolyai din Cluj Napoca. Va profesa la Institutul Pedagogic din Tȃrgul Mureș, unde studiau viitorii profesori de limba și literatura romȃnă, într-o zonă în care se romȃniza Mureșul. Pe data de 17 august 1990 Silvia a aterizat pe aeroportul Kennedy din New York împreună cu soţul și fiul, urmȃnd ca fiica să vină după terminarea facultăţii. Ȋmpreună au început lupta pentru supravieţuire.

Ȋn anul 1995 se stabilesc în statul Michigan unde soţul va fi angajat ca designer în industria auto. Ȋn anul 2006 primesc cetăţenia. Experienţa acestor ani americani va fi descrisă în noua carte la care lucrează „Fragmente din Babylon”.

Volumul „Arc peste timp”, este al treilea, venind după „Octavian Goga – pagini publicistice” – o ediţie îngrijită de Silvia Jinga, publicată la Editura Dacia – Cluj, 1981 și „Anton Holban sau Interogaţia ca destin” – Editura Minerva, 1983, aceasta fiind teza de doctorat.

Cartea a apărut la Editura Anamarol din București în anul 2014. Coperta semnată de Rodica Elena Lupu (ca și tehnoredactarea) reprezintă așa cum titlul cărţii ne-o spune, un ceas imens, roată a timpului, alături de coloana infinitului, spaţiul. Scriind despre oameni, locuri, întȃmplări care au impresionat-o, despre cărţi și evenimente, căutȃnd să afle înţelesurile ascunse ale lumii în care trăim, Silvia Jinga ne mărturisește: „Am purtat mereu în suflet în acești din urmă 23 de ani, un sentiment constant de grijă faţă de cele întȃmplate în patria mumă. Din această grijă s-au născut reflecţiile și însemnările mele”.

Arc peste timp

Ȋnscrie pe coperta-spate a cărţii, un vers tradus de strălucitul nostru Eminescu: „Cerul deasupră-ţi schimbi, nu sufletul marea trecȃnd-o” ales cu grijă pentre cei plecaţi de-acasă, care și-au schimbat locul de trai dar nu și sufletul.

Pe parcursul celor cinci capitole ale cărţii: Evocări, Semne ale vremii I și II, Ȋnsemnari critice și Varia, autoarea ne introduce în universul fascinant al limbii noastre materne prin care ne transmite impresiile despre evenimentele din ţara natală, despre oameni, locuri și întȃmplari, dezvăluind în prefaţa cărţii că „a trăit” un proces de trezire, de spulberare a oricăror mituri cu care romȃnii s-au autoînșelat după cel de-al doilea război mondial, fiind vorba despre acel mit care i-a oprit să vadă că Romȃnia fusese aruncată în gulagul sovietic pentru o jumătate de veac. Ca o constatare pur realistă, autoarea îl evocă pe Mircea Eliade „Noi romȃnii, nu avem niciun motiv să idolatrizăm istoria. Printre neamurile fără noroc ne numărăm în frunte.”

Din grija faţă de cele întȃmplate în ţara natală, s-au născut reflecţiile strȃnse în prezentul volum. Găsim consemnări publicate și revizuite din anii: 1991, 2000, 2001, 2002, 2003, 2010, 2011, 2012 în reviste ca: „Foaie”, editată la New York de Romeo Stane; „Micromagazin” – New York; „Curentul Internaţional” – Sterling Hights, Michigan, „Almanahul Curentul Internaţional”; „Confluenţe literare”; „Lumea romȃnească”- Grand Rapits, Michigan; „Lumea liberă”- New York și multe altele.

Ȋn „Et in Arcadia ego” autoarea ne mărturisește: „Din cȃnd în cȃnd simt nevoia irepresibilă de a mă reîntoarce în Romȃnia ca să prind puteri precum mitologicul Anteu cȃnd atinge pămȃntul. Petecul acela de lume unde am văzut lumina zilei este o Terra Ferma, un punct stabil de referinţă, care mă ajută să fac lumină acolo unde totul îmi pare confuz, să reduc la proporţii firești fapte supradimensionate, într-un cuvȃnt, să mă așez în albia normalului”.

Silvia Jinga ne trimite în ţinutul natal, Ţara Făgărașului, invocȃnd cȃteva personalităţi ale culturii noastre, care au așezat la loc de frunte pecetea ce o poartă arcul munţilor Făgăraș: Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga, George Călinescu, Geo Bogza, Aron Cotruș, poetul care a portretizat în versuri inegalabile frumuseţea ţăranului făgărașan.

Evocările Silviei Jinga sunt clișee de epocă ale personalităţilor mutate peste Ocean, cum este cea a lui Octavian Nedeleu, care a lăsat în urma sa caiete de versificări, note memorialistice, istorice, geografice, arheologice și care a revenit la vatra strămoșească în preajma celui de-al doilea război mondial. Autoarea subliniază simplitatea acestui autodidact ce-l avea viu pe Dumnezeu în sufletul său „cȃnd îţi vine a plȃnge, cȃntă” sună unul din proverbele culese de Octavian Nedeleu.

Ȋn „Scurt dialog cu Octavian Goga”, autoarea trasează o axă existenţială de la bogaţii lumii la „sărăcia” de acasă, la „tovarășii” de drum ai lui Goga, trăind bucuria unei convorbiri esenţiale, găsind răspuns la multe întrebări și neliniști.

O temă favorită, a conservatorilor albi din America de nord, de a analiza posibila dispariţie a identităţii culturii europene occidentale care a fundamentat la începuturi cultura americană, este subliniată de scriitoare în capitolul „Europenismul nostalgic și posibilul lui declin”. De la Dimitrie Cantemir și pȃnă la Pat Buchanan, este trasată linia semnelor declinului culturii europene în faţa presiunii globalizării capitaliste.

Apărătoare a culturii europene Diana West, este prezentată cu cartea sa „The death of the grown-up” (Moartea adultului), o carte fascinantă, un eseu documentat, scris cu implicare dureroasă în dramele unei lumi extrem de complexe.

Cu ochi critic, exersat, autoarea ne prezinta cartea „Mișcarea feministă în America și consecinţele ei” de Suzanne Venker si Phyllis   Schlafly, o polemică argumentată și documentată despre ideile feminismului, o carte care ne transmite că nu putem trăi la întȃmplare, al cărei mesaj răzbate peste zarva culturii pop.

O altă cronică este cea a cărţii lui Edward Kennedy – „The Kennedy’s – Măreţia unei familii”, un jurnal scris cu inima autorului.

Pe „Semnele vremii” este plasat „Dan Puric, actor și eseist” care se aude distinct în hărmălaia confuză a discursului intelectual din Romȃnia actuală.

Pasionată de toate aspectele vieţii, Silvia Jinga intră în culisele nomenclaturii din Romȃnia, încercȃnd să dezvăluie aspecte dintr-o lume monolitică a cărei Cortină de fier se ridică în interiorul naţiunii între marea masă a populaţiei și structura politicului. Ȋn capitolul „Ȋnsemnări critice” sunt prezentaţi scriitori remarcabili: B. Pandelea, un autodidact distinct; Petre Popescu cu romanul „Supleantul”; Alan Elsner cu romanul „Idilă și revoluţie”; Ileana Vulpescu cu romanul „Arta compromisului”, un fel de istorie ieroglifică, „Ultimul bal la Șarpele roșu” de Dinu Săraru, romanul democraţiei originale, o poveste captivantă, o cronică de moravuri, un pamflet, dar și un poem al balcanismului.

Scriitorii din comunitatea romȃneasca din America nu lipsesc din cuprinsul acestei frumoase cărţi: Sorin Olariu cu „Poemele apocrife” în „Măștile poetului”; scriitorul Corneliu Florea cu „Peregrinări” în „Patosul memorialistului”; „Mihai Gheorghiu, poet al reveriei”, Doina Popa în „Lirismul suferinţei cenzurate”, Octavian Maior în „Exilul poetului” și alţii.

Capitolul „Varia” cuprinde impresii în urma diferitelor evenimente: „Constantin Brȃncuşi la 135 de ani de la naștere”; „Expoziţia sculptorului Mihai Caranica la Consulatul Romȃn din New York”; „Mihai Eminescu la Detroit”; „In memoriam Romeo Stana”; „O vorbă de mulţumire Străjerului din Bucovina, Ștefan Străjeri”.

Profesoara/scriitoarea Silvia Jinga, după cum ea însăși ne mărturisește, a adus cu sine pe acest continent lumea de acasă pe care o compară cu tot ce a întȃlnit în cale de-a lungul anilor și în faţa abundenţei, gȃndul o trimite la pămȃnturile mănoase și bogate, la romȃnii inteligenţi din ţara mamă, neomiţȃnd totuși să ne amintească sentimentul de jale perpetuat , precum lamentoul din poezia „La noi” de Octavian Goga.

Această neputinţă trebuie învinsă pentru a ne lua pe umeri istoria cu o bărbătească energie. Este ceea ce ne demonstrează Silvia Jinga/Urdea cu talent și inteligenţă, punȃndu-și condeiul în slujba poporului din care cu mȃndrie și responsabilitate face parte.

doina-popa

Foto autoare recenzie: Doina Popa

Două drepturi la replică refuzate

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2016

Două drepturi la replică refuzate

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

Când descopăr un atac la demnitatea poporului român nu mă pot abține să nu reacționez. Totuși se pune întrebarea de ce trebuie să reacționeze apărătorii solitari, și nu instituții ale statului plătite să facă asta? Avem un Minister al Culturii, un SRI, Universități cu facultăți de istorie, Academia cu secție de istorie, de ce nu o fac reprezentanții acestora? Nu monitorizează nimeni presa?

Dreptul la replică refuzat de revista Magazin Istoric

În Magazinul Istoric nr. 4 (589) din aprilie 2016 domnul Gido Atila semnează articolul Raport despre situația evreilor din Transilvania de Nord, referindu-se la toamna anului 1944.

La un moment dat apare următoarea frază: „Între timp sovieticii, profitând de atrocitățile provocate de autoritățile române și de prejudiciul suferit de populația civilă, au expulzat din teritoriile Transilvaniei de Nord, la data de 12 noiembrie 1944 cu efect din 14 noembrie administrația română. Substratul deciziei însă nu avea intenția de a opri atrocitățile….”

Este pentru prima dată când aud că autoritățile române au provocat atrocități după eliberarea, împreună cu sovieticii, a Transilvaniei de Nord. Dar poate nu sunt destul de informat. M-am uitat la bibliografia articolului, dar aceasta lipsește cu desăvârșire. Este de așteptat ca decizia sovieticilor să se bazeze pe informații culese de serviciile specializate. Dacă d-nul Gido Atila a intrat în poseseia unor asemenea informații să le facă publice. Să știm și noi unde, când, în ce împrejurări și câte victime au fost. Despre atrocitățile autorităților maghiare de la Ip, Trăsnea, Huedin ș.a. se știe exact.

Dar dacă nu are documente și l-a luat gura pe dinainte atunci așteptăm să retracteze aceste insinuări despre atrocitățile autoritățile române într-un număr viitor al revistei.

Dacă nu o face atunci intrăm în zona penalului, fiind vorba despre defăimarea poporului român, faptă sancționată de Constituția României și Codul Penal.

Acest text a fost trimis prin e-mail redacției revistei Magazin Istoric, dar n-am primit nici un răspuns și nici nu a fost publicat.

Într-o librărie am dat peste lucrarea Problema Transilvaniei. Disputa teritorială româno maghiară și URSS (1940-1946). Documente din arhivele rusești. Editura Elcon, Cluj Napoca, 2014, sub redacția lui Onufrei Vințeler și Diana Tetean.

Nu am găsit nici un document care să se refere la atrocitățile administrației românești în Transilvania de Nord. Mai mult decât atât în 12 noembrie 1944 administrația românească abia s-a instalat și numai în patru județe: Ciuc, Odorhei, Trei Scaune și Tg. Mureș, Există un document în care se arată că Delegația română la Moscova din 4 ianuarie 1945 pune problema din nou a instalării administrației românești în Transilvania. Ea a fost rezolvată abia în 13 martie 1945 (pag. 428).

Este evident că fraza cu așa zisele atrocități ale autorităților românești a fost introdusă în mod intenționat cu scopul de discredita pe români. Este ciudat cum redacția revistei a acceptat să publice un asemenea articol. Culmea este că în conducerea redacției se află un academician specializat chiar pe istoria Transilvaniei.

*

Dreptul la replică refuzat de revista România Mare

 

Când în publicația România Mare nr.1342 din 14.05.2016, pag. 18, am văzut titlul Cele mai groaznice masacre din trecutul românilor (1), autor Daniel Guță, am crezut că se referă la masacrele suferite de români. Dar surpriză! Articolul trata masacrele făcute de români. Nu-i știam așa de sadici pe români. Ei nu se înghesuiau nici măcar să ajungă în funcțiile de călăi, care erau ocupate de țigani sau străini. Așa că am luat la mână Răscoala lui Horea de David Prodan, de unde autorul da un citat privind uciderea soției lui Krâjnik într-un mod deosebit de sadic. Într-adevăr din familia judelui Krâjnik din Ilia au fost uciși 13 membrii, printre care femei și copii. Așa cum se întâmplă în timpul răscoalelor se plătesc polițe și au loc răzbunări, iar femeile și copii probabil au fost victime colaterale (cum se spune astăzi) ale înfruntării dintre cele două tabere.

Istoricul David Prodan indică sursa primară a relatării respective și anume Scrisoarea din Deva a cancelistului Francisk Domokos din 18 noiembrie 1784 și continuă cu următoarea frază: În mărturiile celor 32 de ascultați nimic despre așa ceva (pag. 309 vol. I a ediției din 1978). Cu alte cuvunte cancelistul a fabulat iar Daniel Guță a reprodus aceste fabulații ca adevărate, adică a omis ceva pentru a putea pune în cârca românilor o scenă de sadism groaznică.

De asemenea masacrele atribuite lui Avram Iancu sunt trase de păr din moment ce morții respectivi au fost rezultatul luptelor dintre cele două tabere.

~

Acest material a fost trimis prin e-mail redacției publicației România Mare, dar n-a fost publicat și nici nu am primit vreo explicație.

În plus față de cele de mai sus trebuie spus și faptul că David Prodan înainte de a relata cele din Scrisoare atrage atenția cititorului în felul următor: Scriptele nobiliare excerbează faptele, colportează imagini atroce, înfruntând și neverosimilul (pag. 309). Domnul Daniel Guță n-a ținut cont nici de acest avertisment inițial și nici de dovada istoricului de la finalul pasajului că totul a fost o fabulație. Le-a omis pe amândouă.

M-am uitat pe internet să aflu mai multe despre cei doi autori.

D-nul Gido Attila este istoric angajat la un institut din Cluj care se ocupă de studierea minorităților. Cu alte cuvinte este plătit din bani publici pentru a defăima pe cei care-i asigură salariul. Dacă nu mă înșel și revista Magazin Istoric este subvenționată de la buget.

Pe d-nul Daniel Guță n-am reușit să-l identific. Pe internet apar 15 persoane cu acest nume, el fiind sau jurnalist sau angajat la Banca Națională.

(20 iulie 2016)

Foto.Ioan-Ispas

Foto. Ioan Ispas

Elevi şi profesori, actori și film la “Gheorghe Lazăr”

Posted by Stefan Strajer On May - 5 - 2016

Elevi şi profesori, actori și film la “Gheorghe Lazăr”

 

Autor: Marinela Rusu

 

În acest an școlar, la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, au fost reluate spectacolele-lectură oferite de actorii Teatrului Naţional „Radu Stanca” din localitate. Scopul declarat al acestui proiect pus în scenă de oameni de cultură ai oraşului nostru, precum prof. univ. Anca Sîrghie și actrițele Rodica Mărgărit, Lerida Buchholzer, Geraldina Basarab și Dana Lăzărescu, este de a facilita întâlnirea liceenilor cu operele autorilor români și cu universul artelor spectacolului într-un mod inedit și incitant.

Programul din acest an aduce ceva nou. Introducerea auditoriului în lumea lui Homo lector începe cu o expoziție de carte, realizată de responsabilul Centrului de Documentare și Informare – Marinela Rusu, de și despre Radu Stanca: critica și operele scrise de autor, existente în colecțiile Centrului de Documentare și Informare al Colegiului, dar și titluri noi cu date biografice inedite, apărute sub semnătura unor cunoscuți exegeţi. Este vorba despre Radu Stanca – Dăltuiri, ediție editată la Academia Română. Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2012 și Radu Stanca. Profil spiritual, în două volume, apărute în anul 2015 la aceeaşi editură, sub semnătura profesorilor Anca Sîrghie și   Marin Diaconu, acestea din urmă fiind prefaţate de acad. Eugen Simion. În luna martie 2016, Anca Sîrghie a lansat o nouă carte, Radu Stanca. Evocări şi interpretări în evantai, Editura Technomedia, comemorând astfel pe autorul celor mai frumoase balade scrise vreodată la Sibiu.

IMG_1321

Foto.Prelegerea ţinută de prof. Anca Sîrghie despre autorul care ar fi împlinit 96 de ani…

Ca un preambul al recitalului care a urmat la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” în zi de martie, am fost introduși prin expozeul Ancăi Sîrghie în atmosfera anilor postbelici, am putut vedea diferitele fațete ale OMULUI Radu Stanca, autorul de poezie, omul de teatru, artistul captivat de muzica clasică sau îndrăgostitul de vechiul burg – Sibiu. Am aflat că Radu Stanca a publicat Legenda peștilor la vârsta de 12 ani și că scrierile sale axate pe tema iubirii, a vieții și a morții cu trimiteri la mitologia greacă, scenele alegorice ori baladele romantice (Arhimede şi soldatul, Bufallo Bill, Un prinţ valah la porţile cetăţii, Lamentaţia Janei d-Arc, Fata cu vioara, Baladă studenţească, Nocturnă etc.) nu se încadrau în direcțiile trasate de ideologia comunistă a literaturii proletcultiste. Drept consecință, nici măcar una dintre piesele de teatru scrise de el (dintre cele 15 titluri, voi menţiona doar Hora domniţelor, Ostatecul, Oedip salvat, Secera de aur ) nu a putut fi pusă în scenă antum.

Cărțile prezentate în cadrul activității de către Anca Sîrghie oferă profesorilor și elevilor lăzărişti informații consistente privind viața personală, opera și cariera teatrală a lui Radu Stanca, dar, în același timp, ilustrează viața culturală efervescentă din Sibiul postbelic și oferă date inedite despre muzicieni, actori, scriitori de marcă ai vremii. Menționăm aici doar câteva nume care apar la capitolul Evocări în cartea recent apărută, Radu Stanca. Profil spiritual: actorii Ion Besoiu, Adela Mărculescu, Paul Mocanu, Theodor Portărescu, Geraldina Basarab, Mihai Bica, Dana Lăzărescu, Mihai Coman, Gabriela Neagu, profesoarele Elena Gherman, Anca Sîrghie, Rodica Botta, medicul Gheorghe Telea. Asemenea evocări, care au luat forma unor interviuri şi dialoguri sau pe aceea a mărturisirilor directe, au fost completate cu noi autori, devenind capitolul pivot al recentei apariţii la Sibiu a volumului Radu Stanca. Evocări şi interpretări în evantai, carte în care Anca Sîrghie propune lectura unor cercetări mai speciale realizate pentru a completa exegeza scriitorului.

Un alt autor promovat în cadrul acestei întâlniri lăzăriste este Lucian Blaga, personalitate remarcabilă care a dat numele universității sibiene. Vorbim aici despre cartea Lucian Blaga și ultima lui muză apărută anul trecut sub semnătura doamnei prof. Anca Sîrghie și despre filmul documentar Amintiri despre Lucian Blaga, care cuprinde un interviu-document cu Elena Daniello realizat de profesoara sibiană în anii 1998-2000 la Cluj. Filmul proiectat a impresionat întreaga asistenţă.

Recitalul din poezia lui Radu Stanca oferit de actrițele sibiene ne-a atras, ne-a captivat și ne-a trezit interesul pentru opera scriitorului. Amintim aici câteva titluri: Exercițiu în aer liber – pornind de la experiența trăită de autor în perioada imediat următoare celui de al Doilea Război Mondial; Testament – versuri emoționante prin care tatăl, la sfârșit de drum, îi cere fiului său, Barbu, să-i reaprindă steaua și să-l aducă în amintirea noastră, Despărțire – poezie ale cărei versuri au fost puse pe note de compozitorul Marian Nistor și cântate de inegalabila Mirabela Dauer; Corydon – versuri care ne-au amintit de magistrala interpretare a lui de Florian Pitiș, “Prințul penumbrelor”, vocea ale cărei inflexiuni inconfundabile ne încântă încă sufletul. Surpriza momentului de recital au constituit-o mărturisirile făcute de actriţe, care şi-au amintit momentele de viaţă în care l-au întâlnit pe Radu Stanca sau au fost marcate de opera lui. Actriţa Lerida Buchholzer, ca liceană la acest colegiu sibian, a citit în bibliotecă câteva piese de Radu Stanca, într-o ediţie tocmai atunci apărută, lectură care i-a îndreptat paşii spre teatru. Dana Lăzărescu l-a văzut la 7 ani în Rm. Vâlcea pe Radu Stanca, regizorul care i-a admirat ochii frumoşi. Destinul a făcut ca atunci când era tânără actriţă, ea să joace în 1975 la Teatrul de Stat din Sibiu rolul Dragomarei în piesa cu acelaşi titlu a lui Radu Stanca şi îndrăgostindu-se de partenerul ei de scenă să se căsătorească…

Încheiem această scurtă prezentare a evenimentului cultural desfăşurat în 11 martie 2016 la Colegiul Naţional “Gh. Lazăr” din Sibiu, cu viziunea autorului despre orașul care l-a inspirat şi i-a călăuzit pașii timp de două decenii: “Sibiul a fost nu numai colaboratorul intim al tuturor încercărilor noastre literare din acest răstimp, ci şi auxiliarul cel mai de preţ al unei studenţii literare… Cosmopolitismul lui atent, discreția lui grațioasă, impertubabila-i comuniune cu trecutul s-au scurs, toate, ca o leneșă muzică de cameră, din sipetul lui întredeschis, în inimile noastre, ce-o vor păstra.”

Greieruşa din poemele lui Lucian Blaga

Posted by Stefan Strajer On April - 9 - 2016

Greieruşa din poemele lui Lucian Blaga  

Autor: Paula Romanescu

 

Nu lungă i-a fost trecerea sub soare celui care a făcut poeme luminii astfel ca, spre marea trecere, să nu ocolească nici cumpăna apelor, nici curţile dorului, când nebănuitele trepte prind să se încline sub paşii profetului cu greul corăbiilor de cenuşă legănate de cântecul focului, iar sevele clocotesc în mirabila sămânţă întru eterna laudă a somnului.

Nu multă vreme a durat sub cer omul Lucian Blaga. Dar cine poate stabili durata înscrisă în poemele sale ca măsură a ne-măsurii?

Paşii profetului vor fi adăstat şi vor mai adăsta cu fiecare dintre noi pe la toate curţile de doruri într-un popas greu de taine „cum greu pe umeri e văzduhul”.

Dar corola de minuni a lumii creşte în lumină cu fiecare cititor al versurilor sale, care, deprinzând să vadă cu sufletul, îi sporeşte taina „şi tot ce-i nenţeles se schimbă-n nenţelesuri şi mai mari” în raţiunea rece ca indiferenţa.

I-a fost dat poetului ivit în lumină în Lancrămul de lângă Sebeş, cel „sat de lacrimi fără leac”, să cunoască încă din anii tinereţii celebritatea. I s-a recunoscut (şi nu de oricine, ci chiar de Sextil Puşcariu!) de la prima apariţie în volum a poemelor luminii, talentul de poet dublat de filozof. Mai apoi, în anii deplinei maturităţi, Lucian Blaga a fost diplomat, profesor universitar, academician. După instaurarea puterii politice de sorginte sovietică în România, a urmat umilirea intelectualităţii române, iar un titan ca Blaga s-a văzut marginalizat prin interzicerea operei sale, destituirea de la catedră, retragerea titlului de academician, condamnarea la o existenţă sinonimă cu anonimatul.

Dar „anonimul” Blaga, de sub scara Bibliotecii Universitare din Cluj, unde i se îngăduise să lucreze la fişarea cărţilor, continua să scrie, el dăruind, între altele, limbii române şi splendida traducere a creaţiei „Faust” de Goethe.

De pe atunci i-a intrat în viaţă o foarte delicată, discretă, puternică şi fragilă fiinţă de o mare bogăţie sufletească, pentru care cuvântul imposibil nu exista. Ea avea să fie „greieruşa” din poemele sale de târzie toamnă, ultima muză şi cea mai puţin evocată de scormonitorii de istorii sentimentale, dintre cele care-i vor fi fost poetului anotimp de „rodnicie” creatoare: „zâmbet era toată fiinţa ei”…

Numele ei – Elena Daniello.

Rostul ei – să fie depozitara unui bogat fond de manuscrise Blaga, inspiratoarea şi copiatoarea grijulie a operei poetului din „obsedantul deceniu” când publicarea scrisului acestuia era interzisă de satrapii roşii ai timpului bezmetic, care urmăreau anihilarea a tot ce însemna cultura românească. Rostul ei – să-i cultive cu tenacitate şi în taină memoria, învăluindu-l în iubire şi după ce el se va fi mutat în umbră (Lucian Blaga 9 mai 1895 – 6 mai 1961), adăugându-se lutului din satul care i-a fost „prag de lume şi potecă patimei” în chiar ziua când ar fi împlinit 66 de ani.

Şi au trecut ani mulţi până când timpul, acest „pungaş de soi” (cum îl numea poetul sibian Radu Stanca) şi mare mincinos, i-a dat de veste că ar cam trebui să lase pe seama altora nobila ei veghere la altarul zeului poemelor luminii, fiindcă în larguri prindeau să se înalţe corăbii de cenuşă pe nebănuite trepte

Şi întâmplarea i-a scos-o în cale pe scriitoarea Anca Sîrghie.

Era în anul 1996. În aula Bibliotecii Universitare din Cluj se desfăşurau Zilele Festivalului Internaţional „Lucian Blaga”, ediţia a VI-a. (6-9 mai).

Anca Sîrghie tocmai îşi încheiase comunicarea „Lucian Blaga şi destinul universitar al lui Constantin Noica”. Reîntoarsă în sală, a simţit cum pe umărul său poposeşte o atingere de mână ca o boare şi, un glas uşor tremurat i-a şoptit: – „Pentru mine a scris poetul : Din amintiri beau cu nesaţiu / Bocca del Rio – rană în spaţiu”… Glasul era al unei bătrânele firave cu, înscrisă în ridurile subţiri ale chipului, căldura unui zâmbet inconfundabil.

Aceasta era Elena Daniello care, la cei 86 de ani pe care-i avea atunci, păstra în privire întreaga lumină de care-i era plin sufletul fiindcă fusese, iată, (pentru a câta oară!) la întâlnire cu iubirea ei cea mare – Poetul şi, ar fi vrut să prelungească vraja vorbind cuiva despre el.

N-o mai făcuse până atunci. Nu ar fi vrut să supere pe nimeni mărturisindu-şi iubirea care-i rămăsese port de taină. Tăcerea i-a fost sipetul în care şi-a păstrat comorile cele mai de preţ ale existenţei sale.

Astfel au început lungile şi uluitoarele dialoguri (cum să le zici interviuri, când convorbirile le erau lungi taifasuri în cursul cărora apăreau sub ochii lor, manuscrise, fragmente de traduceri, fotografii, scrisori, grafică, lucrări întregi oferite de Blaga muzei sale, retranscrise cu grijă de aceasta pentru a fi păstrate la loc sigur dacă securitatea crunt-veghetoare le-ar fi descoperit la vreo percheziţie făcută sub scara bibliotecii universitare, unde-şi avea lăcaşul Faustul român!) dintre profesoara sibiană Anca Sîrghie şi vestala de la vatra sacră din strada Mihai Eminescu nr. 3 din Cluj. Înregistrate audio, mărturiile Elenei Daniello s-au constituit într-un fond biografic inestimabil, menit să întregească rotundul unei creaţii „bazată pe esenţializare” în care „versul este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea”.

Două intelectuale despărţite de zeci de ani de viaţă, fiecare trăindu-şi-o pe a ei la alte cote de ardere sufletească: Elena Daniello, terorizată de fărădelegile urii faţă de om din obsedantul deceniu şi de mai apoi, Anca Sîrghie, formată intelectual (elevă, studentă, profesoară) după „preceptele” aceleiaşi politici înveşmântată în „grija faţă de formarea omului nou”; ambele intuind perfect bezmeticia timpului şi regăsindu-se pe coordonatele adevăratelor valori umane.

Anca Sirghie cu Elena Daniello 1996

Foto: Prof.univ.dr. Anca Sirghie cu Elena Daniello in 1996.

Au rămas astfel înregistrările video însumând patru ore de material care, ulterior, prelucrate şi rafistolate, s-au constituit într-un film documentar, cu părerea de rău pentru renunţarea la toate acele imagini-mărturii care nu mai încăpeau în „economia” produsului final…

Creaţia poetică blagiană este o vibrantă şi răscolitoare întregire a vieţii (cum să-i zic c.v.?!) omului-poet. Despre Blaga omul şi, deopotrivă, creatorul de poezie inspirată de o greieruşă, iată miezul volumului de dialoguri „în trei trepte” realizat de Anca Sîrghie, cea de a treia fiind un „Dialog imaginar” cu poetul însuşi, autoarea alegând din opera blagiană posibile răspunsuri-întregiri ale ideilor evidenţiate.

Iubita – iubirea lui, îşi află loc printre marile iubiri-simboluri ale lumii – Beatrice, Ofelia, Francesca da Rimini, iubire care-l răscumpăra de toate amarurile: „Să uit că suntem robii negrei ere,/ să uit de jale, cazne şi tenebre/ din inimă, de tot ce crunt în preajmă e./ Zboară doi fluturi, două giuvaere,/ peste oraş purtaţi de-o adiere./ Închis în ăst infern terestru de n-aş fi/ îndrăgostiţii fluturi nu mi-ar aminti/ de alţii, de Francesca de la Rimini,/ de Paolo, cari au fost purtaţi şi ei cândva/ de-un vânt prin iad şi de-o beţie-asemenea”. (Vedenie dantescă).

În calea către ea   – numai pietre : „Pân’ la tine nici o piatră/ nu mai vrea să-mi fie treaptă. […]/ Pe poteca mea de dor / greu se lasă, greu se lasă/ Dumnezeul pietrelor.” (Cântec de noapte).

Vor fi ascultat îndrăgostiţii cântecul lunii tălmăcit de titanul de la Bonn, altfel cum ar fi scris poetul „Sonata Lunii de Beethoven/ e însăşi luna coborâtă pe pământ./ Aşa s-ar crede şi aşa s-ar zice:/ luna ce umblă prin păduri,/ prin rouă-albastră şi prin flori de crini,/ şi-alcătuieşte din lumini/ amare şi din dulce vânt,/ Ofelii, Margarete, Beatrice.// Printre acestea te alegi şi tu/ ca o parte din sonată/ ce încă niciodată nu a fost cântată.”

Ce-o fi fost cu pietrele acelea din calea lui? De ce să fi simţit el că „partea aceea din sonată” nu poate fi cântată decât cu foarte ingenioase tăceri grăitoare?

Cine era Elena Daniello, cumintea greieruşă, muza fără de care el n-ar mai fi ştiut ce-i zborul diafan când „Dumnezeul pietrelor” se lasă greu pe calea muritorului? Ea a fost calea, purcederea şi popasul în misterul latent care este o viaţă de om. Şi ce om!

Nu-i greu de bănuit cum va fi primit şi înţeles ea acea zicere în care, din tot greul, şi lacrima se ghiceşte pe-aproape: „Greu e totul, timpul, pasul./ Grea-i purcederea, popasul./ Grele-s pulberea şi duhul,/ greu pe umeri chiar văzduhul./ Greul cel mai greu, mai mare,/ fi-va capătul de cale./ Să mă-mpace cu sfârşitul/ cântă-n vatră greieruşa:/ Mai uşoară ca viaţa/ e cenuşa, e cenuşa…”

Cititorul volumului semnat de Anca Sîrghie, „Lucian Blaga şi ultima lui muză” (Editura Techno Media, 2015), va fi vrăjit de farmecul acelei făpturi feminine care i-a fost poetului reazim şi bucurie într-un timp hâd, preschimbată prin verbul lui în parte din visul ţării: „Ţi se duce, dragă, duce,/ fără voie zvonul, vestea./ Vină n-am că-ţi sunt de aur/ drumul,   umbra şi povestea.[…]/ Vină n-am că mi-e cuvântul/ mai vrăjit decât al mării./ Dacă mi-ai intrat în cântec/ parte faci din visul ţării.” (Drum în lumină)

CV24102015.p65

Cine a fost femeia de lut însufleţit din Clujul în care ea a fiinţat până în iarna ultimei tăceri, învăluită în strălucirea caratelor unei iubiri pe rugul căreia a înălţat altar de lumină umbrei înalte a celui care s-a înscris în literatura română pe treapta cea mai de sus a filosofiei culturii, dând poeziei miez fierbinte de limpezi înţelesuri?

Citind cartea, sigur veţi afla răspuns la toate, ba chiar şi la acele întrebări pe care nu le-aţi pus.

Şi nu uitaţi să spuneţi iar şi iar, ruga aceea înaltă: „Opreşte trecerea! Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire/ şi totuşi, te rog, opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea!”

UNIREA CEA MARE ŞI FIREASCĂ

Posted by Stefan Strajer On December - 5 - 2015

UNIREA CEA MARE ŞI FIREASCĂ

De la 10 mai 1866 la 1 decembrie 1918

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

În urma depunerii jurământului de credinţă în faţa Adunării Reprezentative a Principatelor Române de către Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, în data de 10 Mai 1866 aceasta devine Ziua Naţională a României. După Războiul de Independenţă, la 10 Mai 1877, Carol Întâi al României declară în faţa parlamentului Independenţa de Stat a României. Patru ani mai târziu, la 10 Mai 1881 se sărbătoreşte, cu bucurie şi grandoare, trecerea ţării de la principate unite la Regatul Român recunoscut internaţional. Aceştia au fost anii de mari transformări istorice şi de pornire a poporului român spre marele său ideal naţional, unirea firească a tuturor românilor într-un stat naţional unitar, ştiut fiind că mai mult de jumătatea poporului român trăia, compact şi majoritar, în provinciile istorice Banat, Ardeal, Crişana, Maramureş, Bucovina şi Basarabia sub asuprirea străină ale marilor imperii ce ne înconjurau: otoman, rusesc, austro-ungar.

Odată, consolidat nucleul regatului românesc, cărturarii patrioţi şi biserica creştină română, atât din regat cât şi din părţile stăpânite de imperii, au strâns legăturile în vederea unirii celei fireşti într-un stat unitar pe Vatra Daciei, pe care neamul a supravieţuit cu stoicism, când îndârjit, când vlăguit de copleşirea barbarilor şi a imperiilor. În tumultul european al începutului de Secol XX, românilor, pentru împlinirea idealului lor naţional, le trebuia sprijinul unor puteri europene, altele decât cele trei imperii ce în decursul istoriei cotropiseră şi stăpâneau marea parte a teritoriului şi poporului român. Privirile majorităţii unioniştilor întregitori ai patriei, pe care o vedeau drept Dacia Redivivus, se îndreptau cu nădejde spre puterile Antantei; Franţa şi Anglia.

La o lună după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Saraievo, începe Primul Război Mondial prin declaraţia de război a Austro-Ungariei împotriva Serbiei din 15 iulie 1914. În mai puţin de o lună toate marile puteri europene sunt în război, România îşi declară neutralitatea în urma Consiliului de Coroană convocat şi condus de regele Carol Întâi, datorită pactului secret pe care-l avea cu Austro-Ungaria, pact impus cu brutalitate de Bismark. Neutralitatea ţine până în august 1916, când Antanta promite guvernului român satisfacerea revendicărilor lor de unire cu românii de pe partea cealaltă a arcului carpatic, dacă intră în război alături de ele. Ca urmare a acestor promisiuni, în 17 august 1916 are loc la Bucureşti o convenţie şi semnarea unui tratat între Antanta şi guvernul condus de I.C. Brătianu. În urma acestei convenţii Regatul Român declară război imperiului Austro-Ungar, în 27 august 1916, pentru eliberarea conaţionalilor lipsiţi de elementarele drepturi cetăţeneşti, supuşi unei maghiarizări intensive. Armata română, cu entuziasm şi uşurinţă, trece prin trecătorile carpatine ajungând până la Braşov, Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc, Gheorghieni, Orşova. În acest timp Germania, Turcia şi Bulgaria declară război Regatului Român. Comandamentul Suprem al Armatei Române face câteva greşeli tactice dezastroase în faţa noilor duşmani, conduşi de doi strategi prusaci, fiecare în fruntea unei armate superior echipate şi instruite. Generalul Falkenhyn atacă prin Ardeal iar generalul Makensen prin Bulgaria. Prinsă în cleşte, Armata Română pierde şi bătălia de apărare a Bucureştiului în decembrie 1916. Coroana şi guvernul se retrag în Moldova dar Armata Română rămâne stăpână pe trecători şi linia Mărăşeşti – Galaţi. O iarnă tristă, grea şi plină de nevoi, dar ataşamentul de neclintit al regelui Ferdinand (german) şi al Reginei Maria (britanică) faţă de români devine exemplul urmat de toţi, dar mai ales de Armata Română. Singura excepţie fiind fiul lor, prinţul Carol ce dezertează, trecând în Rusia, să se căsătorească!

Anul 1917 a fost placa turnantă a războiului: Ruşii s-au săturat de război şi s-au apucat de revoluţii, din februarie până în octombrie s-a ales praful de imperiul Romanovilor, americanii odihniţi, simţind că războiul nu va mai dura trei ani, au aranjat de un pretext ca sa intre în război, iar naţionalităţile din Austo-Ungaria au devenit tot mai insistente să se despartă definitiv de habsburgi. Românii s-au trezit între ciocanul bolşevicilor şi nicovala prusacă, dar cu o dăruire desăvârşită apără trecătorile, obţinând victorii la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz oprind armata germană să intre şi să cucerească Moldova. Datorită haosului bolşevic şi menşevic din Rusia, românii sunt obligaţi să accepte armistiţiul impus de Germania, în noiembrie la Focşani, pentru a se apăra de ruşi, care din foştii aliaţi au devenit jefuitori bolşevici. Adio, tezaur românesc!

În Anul 1918 începe deznodământul războiului prin discursul preşedintelui american, Woodrow Wilson, intitulat Paisprezece Puncte, în care impune autodeterminarea naţiunilor înglobate prin forţă şi tratate nejuste în Austro-Ungaria. După aflarea acestui discurs democratic american, la Roma, în Martie 1918, are loc Congresul Naţionalităţilor din Austro-Ungaria care adoptă moţiunea de susţinere a dreptului fiecărei naţiuni la autodeterminare şi ori să devină stat independent ori să se unească cu statul de aceeaşi naţionalitate deja existent. O luminare şi o cale larg deschisă, încurajatoare pentru Românii din Austro-Ungaria la autodeterminare.

Dar, înaintea lor, a venit surpriza, surprizelor: autodeterminarea naţiunilor o susţineau şi bolşevicii şi astfel la 27 Martie 1918, Basarabia devenise independentă de Rusia şi se reuneşte la Moldova lui Ştefan cel Mare, fiindcă numai atât mai rămăsese din Regatul Român în acea primăvară. Trebuie subliniat că Germania l-a adus la putere pe Lenin în Rusia, ca să o scoată din război, să le fie mai uşor germanilor în vest unde se tocaseră fără victorii, se epuizaseră material şi apăruse demoralizarea în rândul militarilor. Din aceste motive Germania a încheiat „Pacea de la Bucureşti” recunoscându-i României teritoriul cu care a intrat în război, minus Dobrogea, în schimb impunând demobilizarea armatei şi păstrarea controlului asupra resurselor şi al economiei ţării. Tratatul nu a fost ratificat în parlament şi nici promulgat de Regele Ferdinand.

Degeaba, s-a retras Germania în spatele trecătorilor carpatine, trăgând după ea slabele armate austo-ungare, fiindcă în urma lor a venit corpul expediţionar al generalului francez Franchet d’Esperey care a scos din luptă pe bulgari şi pe turci, astfel încă un imperiu murea.

Zilele imperiului Austro-Ungar, un hibrid penibil şi steril, erau numărate. Naţionalităţile ce îl formau se organizează tot mai temeinic pentru autodeterminare. La New York are loc Congresul sârbilor, croaţilor, cehilor, slovacilor, românilor, polonezilor, rutenilor a cărui rezoluţie impune ideea democrată a desprinderii totale de al treilea imperiu depăşit istoric, muribund. Comitetul Naţional Român de la Paris se lărgeşte în Consiliul Naţional Român Central cu sediul la Arad, iar Alexandru Vaida Voevod în data de 18 octombrie 1918, citeşte în Parlamentul de la Budapesta declaraţia de autodeterminare a românilor din Ardeal şi Banat. La Viena, Iuliu Maniu detaşează din armata autro-ungară un corp de 70.000 de voluntari români şi-i aduce în Ardeal, în vederea desprinderii totale atât de imperiul austriac, cât mai ales de Ungaria care, la rândul ei, se rupe de Austria, dar vrea să menţină, în continuare, înglobat, Ardealul.

În următoarele zile, deznodământul Primului Război Mondial se precipită iar cehii şi solovacii se unesc în Cehoslovacia şi-şi declară independenţa, în timp ce în Sud se formează noul stat unit şi independent al Slovenilor, Croaţilor şi Sârbilor. La 11 noiembrie 1918, se încheie armistiţiul pe frontul de vest, iar în 13 noiembrie 1918 pe frontul balcanic, după care Ungaria este obligată de puterile Antantei să-şi retragă trupele din Ardeal şi să permită trupelor române să le înlocuiască. Consiliul Naţional Român Central nu ajunge la nici o înţelegere cu delegaţia ungurească la Arad şi hotărăşte Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia la Întâi Decembrie 1918, în cinstea lui Mihai Viteazul care a intrat în Cetatea Alba Iulia, în noiembrie 1599, ca unificator al celor trei principate Muntenia, Moldova şi Transilvania şi în memoria Răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan. Înaintea acestui eveniment, Congresul General al Bucovinei, cu mare majoritate, a emis rezoluţia de unire necondiţionată cu Regatul Român. Astfel o altă parte a Moldovei lui Ştefan cel Mare se reuneşte cu neamul ei.

1dec1918_Alba_Iulia

Adunarea de la Alba Iulia, prin cele 1228 de delegaţii alese din toate comitatele româneşti a dat adunării un statut de plebiscit şi acestor delegaţii s-au alăturat o sută de mii de români, veniţi din toate satele şi comunele romaneşti din Bucovina şi Basarabia, din Maramureş şi Banat, din Crişana şi Ţara Moţilor, din Haţeg până-n Caraş au transformat-o în Marea Adunare Naţională a Românilor ce au vroit şi au realizat statul naţional unitar.

Rezoluţia Unirii citită de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu cuprinde: Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Rezoluţia mai cuprinde şi libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplină libertate confesională, înfăptuirea unui regim democratic în toate domeniile vieţii publice, reformă agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale.

Istoricul consemnează: „La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită.” Această rezoluţie este prezentată Regelui Ferdinand de către o delegaţie condusă de Miron Cristea episcop de Caransebeş, alaturi de Iuliu Hossu episcop greco-catolic de Gherla, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voievod şi Caius Brediceanu. Trebuie menţionat şi reţinut că, Adunarea Generală a Germanilor din Transilvania şi Banat ce a avut loc la Mediaş aprobă decizia românilor, ei cunoscând istoria Ardealului Românesc şi drepturile majorităţii cetăţenilor, pe când Adunarea Generală a Ungurilor, ţinută la Cluj, a reafirmat loialitatea lor faţă de Ungaria, pentru prima dată stat independent de la 1526. Trupele române intră în Cluj în 24 decembrie 1918 fără să întâmpine rezistenţă din partea lor.

În recenta istorie a Romanilor, Întâi Decembrie 1918 stă alături de Unirea lui Mihai Viteazul, Unirea lui Alexandru Ioan Cuza, Războiul de Independenţă condus de Carol Întâi, de încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba Iulia. Oglindind aceste mari evenimente istorice, Ziua Naţionala a României a fost Zece Mai până în 1947. Din 1948 s-a fixat 23 august, o zi comunistă de tristă amintire. După revoluţia de la Timişoara din 1989 şi lovitura de stat de la Bucureşti, paleo-comunistul Ion Marcel Ilici Iliescu a propus ca zi naţională 22 decembrie, ce avea aceeaşi valoare ca şi 23 august. Din fericire, a fost contracarat istoric şi combătut politic până ce, în final, a promulgat legea prin care Întâi Decembrie să fie zi naţională a România.

(Noiembrie 2015, Winnipeg – Canada)

O viaţă de judecǎtor – The life of a judge

Posted by Stefan Strajer On August - 25 - 2015

O viaţă de judecǎtor – The life of a judge

– o apariție editorială de valoare –

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Ion Turcu a fost magistrat timp de 40 de ani. A fost numit judecător la data de 1 noiembrie 1964. Între 1988-2003 a fost membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Şi-a încetat activitatea prin pensionare în anul 2005. Actualmente este membru al „Insol Europe” și „Insol International” și exercită profesia de avocat în Baroul Cluj. Remarcabilă este şi activitatea sa didactică: conferenţiar universitar (1991-1994), profesor universitar (1994-1995 și în prezent), conducător de doctorat (1995 şi până în prezent). Impresionante în CV-ul domniei sale sunt şi capitolele relative la „publicaţii” şi „premii şi distincţii”. La finele anului trecut şi-a publicat memoriile: „O viaţă de judecător – The Life of a Judge”, ediţie bilingvă (Editura Hamangiu, 2014). Descrierea inserată pe coperta cărţii îndeamna convingător la lectură: „O viaţă de judecator apare la jumătate de secol de la absolvirea Facultăţii de Drept a Universităţii Babeș-Bolyai de către autor, Profesorul Ion Turcu. Despre oameni, evenimente, trăiri, pe alocuri despre frumuseţile procedurii. Adevăr nedichisit. Credem că această carte ar trebui să fie bibliografie pentru etica şi deontologia viitorilor judecători” (Dr. Andrei Săvescu, Coord. JURIDICE.ro).

M-a impresionat în mod deosebit lucrarea şi o consider valoroasă, atât pentru stilul memorialistic, cât mai ales pentru realismul celor prezentate, probând fără echivoc aspecte importante din activitatea instanţelor de judecată. Veridicitatea faptelor, plasate riguros în contextul politic corespunzător fiecărei împrejurari, mi-a indus o neaşteptată, dar incontestabil reală, încântare.

1

Cartea este structurată pe 14 capitole, o simplă enumerare a acestora fiind mai mult decât incitantă: Erorile justiţiei socialiste; Duelul excepţiilor de procedură sau beţia-scuză absolutorie; Inculpatul nu vede; Poate fi conştiinţa judecătorului garanţia dreptaţii?; Cenaclul literar-penal; Vă rog să vă legitimaţi!; Porcăria miracolelor; De la papirusul egiptean la covorul orădean; Ave Cezar Vavan; După cina la o cârciumă dubioasă; Nu am fost ascultător; Una caldă, una rece; Să nu aruncăm şi pruncul cu apa din copaie; Diversitate florală. În cele ce urmează, voi căuta să evit a mă referi sau a reda termeni specifici tehnicii jurudice, formule de pronunţare a sentinţei sau expresii aparţinând jargonului judiciar. Ţin să precizez, de asemenea, că mă voi limita la evocarea, relatarea şi citarea doar a câtorva dintre numeroasele întâmplări şi aprecieri personale, unele deosebit de savuroase, ale autorului, care ne avertizează de la început că „ar fi multe de spus despre ciudăţeniile vieţii din acei ani, o viaţă mizerabilă pe care o trăiam toţi, judecători şi judecaţi” şi că a selecţionat numai momente din toţi cei 40 de ani pe care le consideră semnificative. Este fascinantă motivarea proprie, sinceră şi bărbătească, de a purcede la scrierea cărţii de memorii: „Să ne asumăm răspunderea pentru tot ce s-a întâmplat. Să admitem că vom fi judecaţi şi condamnaţi mai degrabă de a fi înţeleşi şi aprobaţi. Și totuşi, nu putem renunţa la ideea de a scrie, nu numai pentru a ne descărca, ci şi pentru a supravieţui propriei noastre sorţi. Toţi vrem să dăinuim mai mult decât viaţa biologică. Unii o mărturisesc, alţii o ascund sub laşitate şi cinism”.

Referitor la propria biografie, profesorul Turcu menţionează: „Am trait 10 ani de viaţă într-o coşmelie din materiale ieftine în care eram chiriaş şi am trait în condiţii mizere, pe care astăzi nu le-ar concepe nimeni. Făceam lecţiile la o lampă cu petrol, mama gătea pe o plită cu foc de lemne, baie nu exista pentru că singura sursă de apa era o cişmea în curte. Gazul metan încă nu fusese introdus în periferia Gării Cluj. Cu toate acestea eram primul în clasă la învăţătură, chiar dacă nu eram de loc un exemplu de bună purtare. În cei 10-12 mp ai locuinţei își duceau zilele şase persoane: patru elevi de şcoala primară şi doi adulţi. Şi totuşi eram printre cei mai curaţi trupeşte şi, cu siguranţă, cei mai ageri la minte. Nu aveam jucării şi principala mea carte rămânea abecedarul pe care scrisesem cu seninătatea pe care o are numai preşcolarul: Și ursul s-a făcut gem”. O amintire nostalgică din copilărie, dublată de o glumă dureroasă a acelor timpuri, ne dezvăluie o frântură din viaţa românului în acea perioadă: „În copilărie, ca preşcolar, ţineam locul la coadă la o prăvălie unde se bănuia că se introduce marfă, în timp ce mama şi sora mea se plantau la alte cozi la fel de misterioase. Cu o anecdotă din acel timp va fi mai uşor de înţeles fenomenul. Un cetăţean vede o coadă şi îl întreabă pe ultimul la ce stă la coadă? Acesta îi raspunde că nu ştie, dar nu are importanţă pentru că orice s-ar da e binevenit. Trecătorul continuă investigaţia din persoană în persoană, cu acelaşi rezultat, până ajunge la primul din coadă. Dialog. Î: Ei s-au aşezat luându-se după dumneavoastră. Şi…repet întrebarea, la ce staţi la coadă?. R: La nimic, mi s-a făcut rău şi m-am sprijinit aici de perete. Trecătorul îl sfătuieşte să plece de acolo pentru că îi derutează pe ceilalţi. Celălalt îi replică: Cum o să plec, dom’le, tocmai acum când am şansa de a fi primul la coadă?!”.

Descrierea sumară a organizării şi dispunerii instanţei de judecată evocă realitatea sumbră a condiţiilor precare în care se desfăşura activitatea justiţiei: „Topografia biroului arăta astfel: la masa mea veneau la stânga şi la dreapta cei doi asesori populari, reprezentanţii maselor de oameni ai muncii de la oraşe şi sate care garantau o justiţie populară. Ambii erau fochişti de locomotive, membri de partid şi cu rude în aparatul de activişti ai comitetului raional de partid. Aceasta rudenie explică de ce erau desemnaţi asesori populari. „Trăgeau din greu” timp de 6 luni la locul de muncă ca să obţină venituri cât mai mari, după care se retrăgeau la odihnă la tribunal, unde dormeau în cizme. În lunile de activitate în justiţie, Ministerul Justiţiei îi plătea cu salariul mediu pe cele 6 luni de fochist. Îşi puneau semnătura pe minutele hotărârilor, acolo unde eu puneam degetul. Aparenţele erau salvate. Votul lor putea fi majoritar şi aceasta era garanţia înfăptuirii rolului de clasă conducătoare pe care îl aveau muncitorii. Grefiera se mulţumea cu un colţișor din masa mea, deşi muncea mai mult decât toţi laolaltă. Ea ştia ce trebuie să consemneze, ce trebuie să audă şi ce să nu audă. Dacă completul de judecată, compus din patru persoane, ocupa o masă, tot o masă ocupa singur procurorul, care nu se ridica niciodată de pe scaun pentru a se adresa instanţei. La cea de-a treia masa erau grupaţi împricinaţii, oricâţi vor fi fost aceştia”.

Savuroasă este relatarea despre alternativa autorului de a deveni politician. În anii care au urmat Revoluţiei, participând la ceremonia semnării unui acord la Palatul Justiţiei din Besancon, Franţa, a răspuns invitaţiei de a face un scurt comentariu pentru postul local de televiziune. Pentru a nu pierde din farmecul relatării, prefer să citez: „Dupa ce au plecat cameramanii, din colţul opus al vastei încăperi a venit la mine procurorul general al instanţei franceze care mi-a spus fără introducere: „Mai ai 10 ani buni. Intră în politică!”. Pentru moment, am rămas confuz. Nu pricepeam de ce mi-a făcut această recomandare, pentru că noi nici nu ne cunoşteam. Ulterior mi-a explicat: a văzut că mă descurc cu televiziunea şi avea impresia că asta e tot ce trebuie să ştie şi să facă un politician. Nu am fost ascultător şi nu sunt nici acum implicat în politică. Nu regret, pentru că eu ştiu mai bine că-mi lipsesc aspecte esenţiale din caracterul specific al politicienilor”.

Este strălucitor şi, fără îndoială, trebuie reţinut răspunsul pe care maestrul Turcu l-a dat intr-un context de excepţie şi la nivel înalt la întrebarea dacă în România acelor ani existau preocupări pentru uniformizarea normelor juridice pe ansamblul ţărilor din Europa: „…dacă se pune problema unităţii dreptului, noi, românii, luăm modelul de unitate pe care ni-l oferă natura. Ea ne oferă două modele de unitate. Primul model este unitatea în uniformitate. Este cazul deşertului unde fiecare grăunte de nisip seamănă până la identitate cu celelalte şi totuşi peisajul este jalnic. Cel de-al doilea este modelul de unitate în diversitate. Este cazul unei pajişti înflorite, în care, fiecare floare are propriile culori şi propriul parfum, fără ca prin aceasta să fie afectată câtuşi de puţin unitatea peisajului. Dacă suntem consultaţi şi ne putem spune părerea, noi optăm pentru cel de-al doilea model de unitate”.

În fine, aştept cu mare nerăbdare şi sincer interes alte lucrări de o asemenea ţinută, purtând semnătura profesorului Ion Turcu, speranţa de a-l citi din nou fiindu-mi susţinută de promisiunea din cuprinsul acestui volum: „Deşi sunt deja doi ani de când am schimbat prefixul, nu-mi găsesc astâmpărul şi scriu în continuare, conştient că voi mai primi îmbrânciri, una sau două”.

Dorin Nadrau

Foto. Dorin Nadrau

Vara războaielor mari (3)

Posted by Stefan Strajer On July - 10 - 2015

Vara războaielor mari (3)

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Renaşterea naţională în Moldova

Dintre cei ce au făcut mare cinste poporului român, în aceste vremuri grele, au fost întâi de toţi Regina Maria şi Regele Ferdinad, prin faptul că au rămas alături de români, deşi nu erau români, apoi prin comportamentul modest dar profund devotat poporului în doliu, bântuit de boli şi nevoi. Vintilă Brătianu ca politician naţional şi gospodar priceput, generalul Prezan devine Şeful Statului Major, boieri aplecaţi asupra gliei strămoşeşti, intelectualitatea şi preoţimea. Organizare. Renaştere. Din cele patru armate iniţiale, s-au mai putut forma numai două, mai bine instruite şi echipate. Fiecare divizie – au mai rămas numai 15 – dispunea de un regiment de vânători de munte, după exemplul Corpului alpin bavarez. În primăvară Regele ţării se leagă să dea pământ ţăranilor pe care să-l muncească şi să-l apere. Dovedind un spirit de largă înţelegere istorică, boierimea ţării consimţi de bună voie împroprietăririi.
De Zece Mai au depus jurământul voluntarii ardeleni şi a fost un fior de încredere şi nădejde. Din nefericire veşti alarmante veneau din Rusia imperială, în care Nicolaie al 2-alea a fost forţat să abdice, iar guvernul provizoriu care i-a urmat a fost înlocuit de unul menşevic, iar armata a devenit anarhică, saturaţie de tranşee!

Mărăşeşti – Mărăşti

Au fost zilele de glorie militară românească în Primul Război Mondial. Despre aceste bătălii, istoricii de toate categoriile, scriitorimea cu înclinaţii şi capacităţi diferite în ale scrierilor de tot felul, au scris şi vor mai scrie. Eu mă opresc la două rânduri scrise de Mircea Vulcănescu în a sa istorie, fiindcă mi se par cardinale, „Câştigarea unei bătălii nu înseamnă ocuparea unui teritoriu, ci impunerea unei voinţe”. În vara lui 1917, în care Puterile Centrale nu mai aveau loc nici de mica parte liberă a Moldovei lui Ştefan cel Mare, câştigarea acestor bătălii însemna înainte de toate voinţa libertăţii, a demnităţii, a rădăcinilor noastre naţionale. Adaug, pentru imaginea istorică, că presiunea asupra celor două Armate româneşti din Moldova a fost continuă, dar in iulie 1917, germanii au vrut să le înfrângă total şi definitiv. Astfel de la Bucureşti pleacă să conducă operaţiunile militare, spărgatorul de fronturi, Mackensen, care declară cu grandilocvenţă: „În două săptămâni voi fi la Iaşi”. Nu a fost, pentru că generalul Eremia Grigorescu a spus: „Pe aici nu se trece!” Şi nu a trecut, pentru că a fost voinţa de care vorbea marele nostru cărturar şi filosof Mircea Vulcănescu.

Între bolşevici şi germani

Saturaţia de război în Rusia Imperială pe de o parte şi interesele străine pe de altă parte au instalat bolşevicii la putere în Octombrie 1917. Lenin a fost adus din Elveţia şi instalat la putere pe cheltuială germană şi imediat a declarat pace cu Germania, acesta fiind preţul ce trebuia să-l plătească pentru instalarea la putere. Prin obţinerea păcii în Răsărit, Germania şi-a dislocat forţa militară de aici transportând-o în Apus în ideea biruinţei. Armata rusă, absolut saturată de tranşee şi infestată de propaganda bolşevică intră în insubordonare şi îşi face dreptate prin jaf şi omoară la cea mai mică rezistenţă. La fel s-a întâmplat şi în Moldova unde soldaţii ruşi deveniseră doar nişte paraziţi precum păduchii tifosului exantematic. În această situaţie, armata română i-a dezarmat, încolonat şi repatriat. Simplu şi corect. Guvernul bolşevic, în frunte cu marele pacifist Lenin, s-a simţit ofensat şi a declarat război României. Lenin, omul păcii, care a încheiat imediat pace cu Germania, a găsit imediat motiv să declare război unei ţări dezmembrate. Câtă ipocrizie, atâta lipsă de caracter, tipic pentru bolşevici. Cu această ocazie arestează Ministrul României de la Petrograd şi blochează restituirea tezaurului românesc!! Aceste fapte istorice şi politice, noi şi urmaşii noştri până în zilele de astăzi, nu le aflăm, nu le învăţăm, pentru că marea majoritate dintre cei ce ne conduc sunt poltroni, grandomani, mitomani cu poporul român şi slugi plecate în faţa străinilor.
Şi parcă declaraţia de război a sovietelor lui Lenin nu ne-ar fi fost destul, vin şi Puterile Centrale, în frunte cu Mackensen ce emite un ultimatum guvernului român: ori pace cum doresc Puterile Centrale or reducerea României la doar o expresie geografică. Ce însemna o simplă expresie geografică venită din vocabularul diplomatic al Ministrului de Externe al Austo-Ungariei Contele Ottokar von Czernin? Însemna: „Moldova până la Siret va fi cedată Rusiei, Muntenia Austriei, Dobrogea Bulgariei, iar România să rămână doar un simbol de suveranitate asupra Deltei Dunării” Bestialitate şi batjocură în Europa Secolului XX la adresa unui popor, atestat istoric de peste două milenii în acest spaţiu, cu o identitate naţională proprie. În paranteză, acest Czernin conte de Bohemia, pe cât era de dotat şi educat, pe atât de eratic şi inconsecvent, un scutier devotat al monarhiei austo-ungare, a fost ministrul austriac în Regatul Român între 1913-1916, cunoştea istoria, latinitatea şi stabilitatea noastră foarte bine. Aşa se face că la un moment dat, a lansat în guvernul imperial ideea de-a restitui Bucovina şi Transilvania Regatului Român, ceea ce ar face din România un aliat de obedienţă şi siguranţă. Să-l mănânce ungurii cu ardei iute, nu altceva. Nu a făcut-o de dragul adevărului istoric, a făcut-o pentru că era un maghiarofob inveterat, avea el motivele lui, prea erau ungurii libidinoşi şi ipocriţi la curtea de la Viena. Dar asta a fost atunci, acum în evoluţia războiului urmarea alte scopuri, acum ne ameninţa că ne pot transforma doar într-o expresie geografică. În situaţia care ne aflam putea fi o posibilitate. Aşa că, cei pe care soarta i-a pus să conducă şi să slujească poporul român în această grea cumpănă, sub ameninţare au semnat, pentru că vremurile sunt deasupra noastră. În 7 mai 1918, la Bucureşti, şeful guvernului a semnat un armistiţiu foarte greu pentru români, pe care Regele nu l-a ratificat. Regele, Regina, Brătienii, generalii şi armata, nu au părăsit ţara, au rămas uniţi împreună cu poporul.

Vânturile autodeterminărilor

Trebuie să recunoaştem că ideea şi aplicarea autodeterminărilor a apărut în Rusia sovietelor lui Lenin. Imediat Ucraina s-a declarat republică şi s-au iscat nişte perturbări cât un război civil, acolo. În decembrie 1917 Basarabia se declară autonomă şi devine republică. Bolşevicii care, răsăriseră peste tot ca ciupercile otrăvitoare, ies în evidenţă prin atrocităţi mergând până la asasinarea românilor ce militau pentru principiile autodeterminării pe considerente naţionale. Sfatul Ţării noua formă de guvernământ a Basarabiei, cotropită şi anexată de ruşi în 1812, cere ajutor fraţilor români de peste Prut. Cu toată nenorocirea şi sărăcia în care se aflau, nu au ezitat să trimită Armata Română în ajutorul Basarabei pentru a-şi menţine autonomia. Se dau bătălii în serie cu bolşevicii, la Spătăreşti, Mihăileni, Bender şi Ismail până la înfrângerea şi alungarea bolşevicilor din Basarabia. În 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării declară Basarabia independentă iar în 27 martie 1918 Basarabia se uneşte cu România, recunoaşte şi iniţiază aceeaşi reformă agrară. Această unire atât de năzuită, venită într-un moment atât de greu, este cea mai mare dovadă de frăţie naţională, de împlinire a dreptăţii istorice. Şi a fost de bun augur pentru reîntregirea poporului român într-un singur stat.
Drepturile şi libertăţile naţiunilor mici, închistate în mari imperii, mai vechi şi mai noi, au venit şi din Statele Unite în ianuarie 1918 prin faimoasele Paisprezece Puncte ale preşedintelui american Woodrow Wilson specific prin punctele zece şi unsprezece ce se refereau la eliberarea teritoriilor ocupate din România, Serbia şi Muntenegro şi la autonomia naţiunilor din Imperiul habsburgic. Aceste Paisprezece Puncte, pe care le-a expus şi în congresul american au fost viu comentate în Europa, în care forţe militare americane luptau alături de aliaţi din aprilie 1917, în urma declaraţiei de război. Acest document a avut un puternic efect în Austo-Ungaria printre naţiunile înglobate prin uneltiri, ameninţări, războaie, naţiuni care, acum încep să pretindă pace şi autodeterminare. Din partea românilor ardeleni, deputatul Vaida Voievod, din parlamentul de la Budapesta, susţine prin date istorice şi demografice dreptul la autodeterminare a românilor din Austo-Ungaria, la fel au pretins şi deputaţii slovacilor şi croaţilor. Ungurii cad rău în această nouă ordine europeană, pentru că, pe deoparte ei nu au mai fost autonomi de la Bătalia de la Mohacs din1526, practic patru sute de ani, şi ar dori independenţa, pe de altă parte punctul zece din cele paisprezece ale preşedintelui american, cu care aliaţii lui sunt de acord, Ungaria va fi redusă la cât era de fapt şi drept, adică fără Croatia, Slovacia şi mai ales fără Ardeal.

Prăbuşirea Puterilor Centrale vine din Balcani

Generalul francez Franchet d’Esperey, recunoscut pentru palmaresul său militar de pe frontul din Apus, este trimis să întărească şi să preia conducerea Frontului din Macedonia. Aici organizează într-un tot unitar cele 21 de divizii (6 franceze, 6 sârbeşti, 9 greceşti, plus un corp militar al imperiului britanic) şi atacă armata bulgară pe care o înfrânge şi ocupă Sofia. Bulgaria capitulează. Urmează înfrângerea şi capitularea Turciei. Panică la Viena şi Berlin, speranţe la Iaşi. Citez din Istoria lui Mircea Vulcănescu: „Primul ministru francez, Clemenceau, trimite, cu avionul de la Salonic, prin căpitanul Victor Antonescu, un răvaş lui Ionel Brătianu, să fie gata pentru că la momentul oportun, armata română să poată cădea în spatele lui Mackensen.”
Roata războiului a luat-o înapoi foarte repede şi marele „spărgator de fronturi” de altădată stătea, acum, pe malul Dunării româneşti, privind cum curge apă în sens invers retragerii lui. Germania, forţa militară numărul unu a întregului război, se poticneşte atât din interior, saturaţia de război aduce revoltă şi alungarea Kaiserului Wilhelm al Doilea, iar pe frontul de la Răsărit a pierdut doi aliaţi şi peste tot este asaltată de Antantă. Generalul Berthelot, care conduce aripa dreaptă a frontului din Balcani, intră în legătură cu Regele Ferdinand, în vederea reluării războiului pentru eliberarea Regatului şi a Ardealului. În acel moment cele şase divizii româneşti, cât mai rămăseseră nedezarmate în Moldova, pornesc să elibereze Muntenia şi Bucureştiul. Şi Armata Română a pornit spre Bucureşti, au fost printre ultimile picături pe care Germania le-a mai putut suporta înainte de a cere armistiţiu şi încetarea focului. Era 11 Noiembrie 1918.
După această dată pentru poporul român începe înfăptuirea dorinţei fireşti de întregire naţională scăpând din chingile dominaţiei celor trei imperii înconjurătoare: otoman, habsburgic, ţarist, care în urma acestui război se prăbuşesc, confirmându-mi, încă odată observaţia: viaţa imperiilor e mai scurtă decât a popoarelor statornice. În fruntea Armatei Române, Regele Ferdinand, Regina Maria, Generalul Berthelot, intră în Bucureşti după doi ani de ocupaţie, în timp ce forţele centrale se tot duceau de unde au venit, regatul era liber acum unit cu Basarabia. Sfatul naţional din Bucovina votează alipirea la România şi cheamă Armata Română în sprijin şi stabilitate împotriva tulburărilor pricinuite de ucrainenii minoritari şi ruşii bolşevici. Adunarea naţională de la Alba Iulia proclamă unirea Ardealului cu România şi instituie Consiliu Dirigent. Convorbirile cu Adunarea Naţională a Ungurilor nu duc la nici un rezultat. Adunarea Naţională a Saşilor întrunită la Mediaş a votat pentru unirea cu România, păstrându-şi toate drepturile etnice, drepturi ce au fost oferite şi garantate, în mod egal, tuturor minorităţilor din România Întregită, plus împroprietăririle conform reformei agrare regale.

Marele Război a încetat în 1918, Bela Kun începe altul în 1919

Nu se poate vorbi de sfârşitul Primului Război Mondial, pentru România, fără a se scrie şi despre furibundele atacuri ale armatei ungureşti conduse de Bela Kun împotriva României, pentru care Armata Română a trebuit să facă ultima ei campanie militară până la Budapesta pentru a încheia şi acest ultim act belicos, ocazie cu care a luat sfârşit republica sovietică ungară prin fuga marelui ei conducător, nimeni altul decât ardeleanul evreu ungur, Bela Kun.
Bela Kun s-a născut la Lelei, în Nordul Ardealului, în 1886 dintr-o familie mixtă: tata evreu şi mama protestantă. A urmat colegiul calvin din Zalău apoi şi-a continuat studiile la Cluj. În Ardeal, odată cu instaurarea dualismului austro-ungar, s-a înteţit procesul de maghiarizare totală a tuturor şi astfel, în 1904, Moritz Kohen devine Bela Kun pentru istorie. Până la război a făcut ziaristică, fiind un mare admirator al poetului revoluţionar Petofi, apoi a plecat la război cu armata austo-ungară până ce a căzut prizonier la ruşi în 1916. Prizonierii unguri au fost trimişi într-un lagăr în Urali unde Bela Kun a învăţat ruseşte şi a devenit comunist, atât de mare încât a înfiinţat un partid comunist maghiar. Pentru această rapidă transformare din inamic în amicul comunismului, şi a lui Lenin, în 1918 a fost trimis de Comintern, împreună cu tovarăşii lui, la Budapesta să ducă vestea cea bună a comunismului şi să o instaureze şi în Ungaria. A reuşit de minune prin promisiuni economice şi mai ales a realizării Ungariei Mari. În paranteză, când ungurilor li se promite o Ungarie Mare ei intră în transă şi-l urmează cu ochii închişi pe cel ce le face promisiunea, în cazul de faţă a fost Bela Kun, care pentru început a declarat Ungaria republică sovietică în martie 1919 şi a introdus, la fel ca în sovietele lui Lenin, naţionalizarea, colectivizarea şi descreştinizarea. Unii unguri şi-au dat seama în ce au intrat, dar mirajul Ungariei Mari era mai puternic, merita toate aceste sacrificii. Totuşi, a fost o încercare de răsturnare a lui Bela Kun, nereuşită. După această împotrivire Bela Kun a introdus în Ungaria ce urma să fie mare, teroarea roşie cum este cunoscută în istoria lor şi care, după modelul lui Lenin, a dus la înlăturarea cu glonţul a tuturor oponenţilor. Ajuns în această fază de glorie comunistă i-a mai rămas de înfăptuit Ungaria Mare şi Comunistă şi a pornit război împotriva Cehoslovaciei, ocupând o mare parte din Slovacia şi a României ce se instalase în Transilvania până la linia de demarcare provizorie până la Tratatul de Pace. Armata Română i-a respins, dar e greu cu ungurii când e vorba de Ungaria Mare. Bela Kun a avut o promisiune din partea lui Lenin, cel mai mare pacifist, că îl va sprijini armat, atacând pe români prin Bucovina. Odată planul aranjat Bela Kun, sigur pe steaua lui roşie, atacă din nou România, cu vitejii lui unguri comunişti.

35-500x291Foto. Militari romani in Budapesta – 1919
Când Armata Româna a trecut Tisa, ungurii, cu toţii, au strigat ca din gură de şarpe ca sunt invadaţi de mămăligari şi opincari! Şi opincarii, în opinci şi cu pălării de paie în cap, cum descrie Louis Birinyi în „Tragedia Ungariei” Armata Română, i-au tot bătut pe vitejii unguri cu cizme şi pene în cap până ce au ajuns la Budapesta, în august 1919. Bela Kun s-a retras şi opincarii mămăligari, sau invers, l-au urmărit până ce s-a urcat într-un tren blindat şi-a părăsit ce-a mai rămas din viteaza lui armată, fugind cu o parte din tovarăşii săi şi o parte din visteria Ungariei Mari, plus Coroana lui Ştefan cel Sfânt, în Austria. Ceea ce dovedeşte că nu numai opincarii fură ci ceilalţi maghiarizaţi indiferent cât de înaltă le este descendenţa. Opincarii noştri le-au pus o opincă pe parlament, ca amintire, şi aşa doar într-o opincă s-au întors acasă, să se elibereze şi să se bucure de pace şi pământul promis şi înfăptuit de Regele Ferdinand.
Un oarecare Louis Birinsky a scris o carte, câţi nu au scris, şi în capitolul „Jefuirea Ungariei în timpul armistiţiului” descrie în amănunt cum evreii din guvernul contelui Karoly au jefuit Ungaria, apoi a urmat Bela Kun şi tovarăşii lui, iar la urmă, ce a mai rămas din sărmana Ungarie, au curăţat opincarii mămaligari, sau invers, care, din acest capitol aflăm că au venit şi dezbrăcaţi şi acum se îmbrăcau pe alese de prin casele ungureşti. Ceea ce ne duce cu imaginaţia la mirarea lui badea Grigore care când i-o văzut, la întoarcere, a tăt cujetat şi într-un târziu o zîs: „Ni mă, şi la regăţenii aieştea or plecat soldaţi români şi s-or întors birăii ungureşti” Răi pot fi ungurii, dar şi mai răi, necinstiţi şi îngâmfaţi sunt cei ce-i îi laudă să-i instige la rele.
Deocamdată să ne întoarcem unde am rămas cu tovarăşul Bela Kun. A fost arestat la Viena, devalizat de ce luase din republica lui sovietică, el cu tovarăşii lui, şi au fost schimbaţi cu un lot de prizonieri austrieci, deci s-a întors în braţele lui Lenin. În 1921, Cominternul îl trimite în Germania să facă şi acolo o republică sovietică, nu reuşeşte pentru că nu le-a promis germanilor că le va face un Grosse Reich. Ce scăpare, pentru care Lenin l-a catalogat: „les betises de Bela Kun”. Apoi Lenin a murit şi Bela Kun a rămas pe lângă Stalin de unde îşi pâra pe unii tovarăşi unguri care, imediat luau drumul Siberiei sau al glonţului. Totul a fost călduţ, până ce într-o noapte, Stalin a avut un coşmar cu troţkistul Bela Kun, care a doua zi, una din 1937, a fost arestat, după care nu s-a mai auzit nimic de el, pentru că într-o altă zi, dimineaţă a fost judecat şi după masă era deja îngropat. Aici tovarăşul Stalin a greşit, a recunoscut şi şi-a făcut autocritica ca un adevărat comunist ce era. Dacă în loc de glonţ îl punea să taie lemne în Siberia până la războiul care a urmat, îl putea pune prim secretar în Ungaria, unde ungurii îl aşteptau cu braţele deschise pentru naţionalizare, colectivizare şi descreştinizare şi promisa Ungaria Mare.
Această ultimă campanie a Armatei Române, condusă magistral de generalii Moşoiu şi Mărdărescu, începută cu înfrângerea trupelor secuieşti din Munţii Apuseni şi văile Crişurilor s-a terminat cu înfrângerea totală a vitezei armatei sovietice ungare a lui Bela Kun, până la Gyor şi Balaton. E adevărat, consemnat şi în istorii, că un sergent oltean când a pus tricolorul pe Parlamentul din Budapesta a pus şi o opincă, pentru că, peste măsură, ungurii îşi bătuseră joc de vechea noastră încălţăminte dacică, uitând cum au venit ei desculţi în Panonia. Nu are importanţă, păcat este că Armata Română nu s-a oprit la Tisa, atunci Bela Kun le-ar fi dat ungurilor o cumplită porţie de dictatură comunistă de nu mai intra, veci, Horthy pe cal alb în Budapesta! „Dar, aşe o fost voia lui Dumnezeu, să-l încerce pe Horthy, să vadă cum le-o mulţumi opincarilor români pentru că l-o scăpat de Bela Kun. Da-apoi, când o văzut ce o făcut la Ip şi Trăsnea, în tăt Ardealul Românesc, s-o mâniat pe el şi tăt Ungarie Mare i-o dat, păstă bot”
Cât priveşte propaganda ungurimii de defăimare a Armatei Române în această campanie, trebuie contracarată de români cu fapte istorice, cu prezentarea corectă a situaţiei politico-sociale a acelui moment european. Întâi, această campanie a fost făcută la cerinţa aliaţilor pentru a opri răspândirea comunismului în Europa. După doi ani de război mondial, în care am sacrificat atâtea, am suferit atâtea, făcuserăm şi noi saturaţie de război nu ne mai trebuia o campanie în pusta ungurească, în care nu aveam nici un interes, noi nu suntem cotropitori, e o realitate istorică. Dar atunci, în acel an de armistiţiu european, de care Bela Kun nu a ţinut cont, atacând şi Cehoslovacia si România, noi aveam anumite obligaţii faţă de aliaţii noştri, pe care ei ni le-au amintit. Clar. Al doilea, un adevăr comun: războaiele, afară de cele de apărare sau întregirea neamului sunt nedrepte, ceilalţi sunt de condamnat. În ambele cazuri, cu părere de rău, pe lângă lupte se şi jefuieşte. Şi se mai ştie că învinşii suferă mai mult, vae victis, ştiu că şi românii au luat ce le-a căzut la mână, dar nu au jefuit. A fost o mare deosebire între comportamentul Armatei Române în Ungaria şi cel al unor soldaţi din Armata Ungară în Ardealul Românesc: românii au luat, ce au luat, şi au plecat fără să maltrateze sau să ucidă civili, pe când ungurii au ucis cu bestialitate civilii şi apoi au jefuit şi distrus ce nu puteau căra cu ei. Să exemplificăm corect ceea ce am afirmat, facta non verba, cu atrocităţile ungureşti în Ardeal din 1919.

Detaşamentul de mercenari a lui Nandor Urmanczy

Janos Urmanczy era proprietarul a peste 15.000 de hectare de pădure pe versanţi nordici ai Munţilor Apuseni, la Beliş, proprietate care, înainte de năvălirea ungurilor în Ardeal, era tot aici, nu au venit ei cu ea, şi a aparţinut nemului lui Urmănaş. În aceşti ani, Janos avea aici, în Apusenii Moţilor, o mare exploatare forestieră în munte, gatere şi depozite de lemn la Beliş, unde avea şi reşedinţa într-un castel. În timpul războiului, a rămas fără iobagi la aceste munci, în schimb a primit prizonieri italieni, sârbi şi ruşi care trebuiau să muncească la pădure, gatere şi depozite. Când vestea armistiţiului de încetarea războiului a ajuns şi la Beliş, Janos Urmanczy împreună cu familia a plecat la Budapesta, la fratele său, Nandor Urmanczy grof de Topliţa şi parlamentar la Budapesta, tulburaţi de situaţie creată şi îngrijoraţi de viitorul Ungarii Mari. După plecarea lor, prizonierii au dat năvală la administraţie să le dea alimente şi bani de drum să plece acasă pentru că s-a făcut pace. Administraţia i-a refuzat cu sfidare şi i-a trimis înapoi la muncă. Atunci prizonierii s-au revoltat, i-au agresat, au omorât doi dintre ei, au spart magaziile de alimente, au devastat ce le-a căzut la mână şi ce nu au putut lua au dat foc. Un jandarm unguresc a scăpat şi s-a dus până la Huedin de unde a raportat lui Janos Urmanczy ce s-a întâmplat la Beiuş şi a dat vina şi pe moţii care îşi luau şi ei revanşa după toate câte le-au suferit sub Austo-Ungaria. Parlamentarul Nandor Urmanczy, ce îi ura de moarte pe românii ardeleni, cu acordul Ministrului de Război, Jaszi, de la Budapesta, imediat a organizat un detaşament de mercenari dintre foştii soldaţi ungari sub comanda căpitanului Antal Dietrich şi bine înarmaţi au plecat cu un tren special spre Ardeal, la Beliş.
După Ciucea, în Halta Bologa erau mai mulţi români, în treaba lor, pe care mercenarii lui Nandor Urmanczy i-au înconjurat, i-au urcat cu forţa într-un vagon şi au pus pază. În următoarea haltă, la cariera de la Morlaca, se aflau alţi români, pe aceştia nu i-au mai urcat în tren, au pus mitraliera pe ei şi i-au secerat acolo pe peron, plecând mai departe. La Huedin au fost primiţi de ungurii localnici ca nişte eliberatori cu muzică, cuvântări, coruri patriotice, bunătăţi. Căpitanul, să impresioneze şi mai mult asistenţa, i-a dat jos pe românii luaţi ostatici de la Bologa şi a dat ordin să-i execute, fără vină, fără judecată, numai pentru că erau români. Să se ştie ce se va întâmpla cu toţi românii ardeleni, acum că a sosit el să facă dreptate ungurească. Au scăpat de împuşcare datorită unui avocat ungur. Îmi pare rău dar nu i-am găsit numele, păcat, făcea parte dintr-o specie ungurească rară, ce între timp a dispărut. Totuşi, căpitanul nu s-a lăsat, a pus să fie bine bătuţi românii, spunând, cu rânjet barbar, că acum e rândul lor să dea un spectacol pentru gazde. A fost un spectacol de barbarie după toată nelegiuirea ungurească, doi români au murit după aceste bătăi. Când au văzut cum ştiu honvezii să bată, mulţi unguri din Huedin i-au admirat şi s-au înrolat şi ei, mercenari cu 300 de coroane pe zi, şi au plecat mai departe până la Călăţele, unde au debarcat şi au luat-o pe jos, în sus, spre Beliş. Pe drum au întâlnit un bărbat cu o muiere, i-au întors din drum şi pe urmă i-au împuşcat, bravând că sunt cu doi români mai puţini în Ardeal.
În seara zilei de 7 noiembrie 1918, de Sfinţii Mihai şi Gavril, detaşamentul de mercenari unguri a declanşat un adevărat masacru barbar împotriva moţilor din Beliş şi din în împrejurimi. A doua zi moţul Nicolae Neagu, îngrijitor acolo, a fost trimis cu carul să strângă cadavrele de pe drumuri şi case şi să le aducă la fostul depozit de cherestea ce se transformase în jăratic şi să-i arunce în acel jăratic, să-i ardă ca pe rug, iar Todea Gheorghe Dodu a fost obligat, sub ameninţarea armei, să ajute la aruncarea cadavrelor în jăratic, să pună lemne pe ei, să ardă. Numărul morţilor la Beliş, este specificat în Procesul Verbal al Comisei Mixte Româno-Ungară venită de la Cluj să cerceteze această atrocitate şi la punctul 4, scrie: „La ordinul căpitanului Dietrich, 20 de cadavre, între ele 3 femei, au fost puse pe rug pe jăraticul depozitului incendiat, cu scopul de a fi arse”. Aceasta este cifra dată de Comisia Mixtă, dar în primăvara următoare în pădurile din împrejurimi s-au găsit mai multe cadavre, ceea ce ridică cifra masacrului de la 20 la 40. Vinovăţia detaşamentului de mercenari, organizat şi finanţat de Nador Urmanczy, este menţionată în acelaşi Proces Verbal al Comisiei Mixte Româno-Ungară la punctul 3: „Detaşamentul a împuşcat în mod statorial oamenii, deşi starea de asediu nu era proclamată”. Clar, şi să amintim pe cei seceraţi cu mitraliera în halta carierei de piatră, a celor ce au murit în bătaie la Huedin, a cadavrelor din împrejurimile Belişului. În retragerea lor de la Beliş, în gara Poeni au prins pe sublocotenentul român Tamaş, l-au bătut, i-au tăiat urechile şi l-au pus s-şi sape groapa lângă calea ferată, înainte de a-l omorî i-au scos ochii şi l-au lăsat acolo. Aceste abominabile masacre, cu arderi pe rug a unor civili, neînarmaţi, în secolul XX a făcut ocolul Europei şi a indignat opinia ei publică. Toate acestea au devenit motivul esenţial al întreruperilor convorbirilor româno-ungare de la Arad. În acest sfârşit de an 1918, faptele acestui detaşament de mercenari şi jandarmi ungureşti care omorau fără discernământ români, l-au determinat pe Iuliu Maniu, pe bună dreptate, să hotărască desfacerea totală de ungurime. (Urmează ep.4)

De vorbă cu Nicholas Buda, despre viaţă şi despre călătoria sa iniţiatică în Tibet!
Autor: Ana Magdin

Ana Magdin: Cine este şi ce face Nicholas Buda în acest Univers?
Nicholas Buda: Iată o întrebare care mă pune pe gânduri. Deşi pare, la prima vedere, extrem de simplă din punct de vedere lexical, această întrebare este foarte complexă şi ascunde profunde semnificaţii ontologice. Mă refer îndeosebi la ontologia abisului care ne absoarbe pe toţi în incomensurabilitatea universului. Raportat la acest univers pe care îl evocaţi în întrebare, eu sunt o persoană extrem de simplă, născută sub zodia balanţei în Câmpenii lui Avram Iancu din Ţara Moţilor. Am crescut printre moţi pe albia frematoare a Ariesului, bucurându-mă de universul copilariei colorat incandescent de verdele brazilor seculari, de albastrul crepuscular al cerului, de galbenul fânului uscat de pe coastele domoale ale Apusenilor şi de roşul trandafirilor sălbatici. În acea lume a culorilor am învăţat iubirea de glia strămoşească, de natură şi de frumos, calităţi pe care le păstrez cu sfinţenie în cămara sufletului. Acolo au încolţit primele idealuri menite să transforme copilul din mine în bărbatul de mai târziu. Inocenţa şi bucuria nedisimulată a copilariei au constituit de fapt poarta către timpurile trecute prin care am intrat ori de câte ori am simţit nevoia de linişte, reculegere şi inspiraţie. Da, inspiraţie, pentru că aşa după cum probabil v-aţi imaginat, scriu. Iar răspunsul la întrebarea iniţiala vine acum de la sine: Nicholas Buda scrie în acest univers, ca cei ce se tem de ceea ce speră, teama fiind aici un motiv al incertitudinii, al nesiguranţei zilei de mâine în spatele cărora se ascunde tacit speranţa. Este teama de mine însumi, de exigenţele mele personale, dar şi teama de abis unde cuvintele cad în neştire asemeni stelelor atrase fatal de gaura neagră. Dincolo de această teamă, scrisul meu face un tandem perfect cu călătoria. Nu cred că există un sentiment mai nobil, după dragoste, decât cel al libertăţii. Şi parafrazând versetul biblic „iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8. 32), aş puncta „călătoriţi, deoarece călătoria vă dăruieşte senzaţia absolută a libertăţii”! Am călătorit mult în ţară în perioada adolescentină, apoi, student fiind la Cluj, am călătorit în Europa, iar după ce am imigrat în Statele Unite, în 1999, am călătorit în Asia, America Centrală şi în Africa. Şi, în contextul acestei întrebări, mă gândesc din nou: ce este mai frumos dacât un apus de soare peste Delta Gangelui? Ce este mai impresionant decât un răsărit de soare peste crestele veşnic înzăpezite şi maiestuos de impresionante ale Himalaiei?
Ana Magdin: Ce înseamnă Tibetul pentru sufletul dumneavoastră?
Nicholas Buda: Pentru a afla ce a însemnat şi înseamnă Tibetul pentru sufletul meu recomand citirea cărţii mele „Între Hristos şi Buddha, pe munţii de care se sprijină cerul” (Cluj-Napoca, 2009). Încerc totuşi să vă răspund, bineştiind că de fiecare dată când sunt întrebat acest lucru, răspunsul este diferit, în sensul că, de fiecare dată, descopar noi şi noi detalii despre ceea ce Tibetul, ca locaţie geografică pe de-o parte, înseamnă pentru mine, dar şi despre cum Tibetul, ca motiv filosofico-religios pe de altă parte, cumulează noi valenţe menite să transforme banalitatea geografică într-o veritabilă ibi patria. Am ajuns în extrema sudică a Tibetului în tomna anului 1999 printr-un ricoşeu determinant al destinului. Iniţial aveam alte gânduri, eram într-adevăr preocupat de cultura şi filosofia mitologică a Indiei şi de aceea am pornit dintr-un imbold pur interior, pe urmele lui Mircea Eliade la Calcutta. Studiasem cu pasiune cărtile sale despre India, cărţi pe care le-am privit prin prisma realismului dincolo de clişeele standardizante ale exotismului. Volume precum „Caietele maharajului”, „India”, sau „Alchimia asiatică”, etc. au fost ancorele unor perspective directe, nealterate, asupra conceptului de viaţă dimensionată şi plurisocială a Indiei, precum şi asupra adevărurilor ascunse în bogata ei mitologie religioasă. Tangenţial drumului meu spre Himalaia, am ajuns şi la Spitalul Maicii Teresa din Calcutta, unde am făcut voluntariat social. Mă atrăgeau însă munţii, o chemare inexplicabilă, pe care trebuia cu orice preţ să o ating. De aceea, odată ajuns în India, călătorind de la Londra via New Delhi la Calcutta şi de aici la Darjeeling – un orăşel minuscul adăpostit de văile adânci dintre dealurile care premerg munţilor din Principatul Sikkim cunoscut mai ales datorită faimosului ceai cultivat cu grijă pe culmile terasate ale dealurilor – am bătut de fapt la poarta Tibetului. Intrarea aveam să o fac însă mai târziu, aproape de masivul Kanchenjunga (8.586 m), cel de al treilea munte ca marime din lume, în vraja mânăstirii budiste Rumtek. Aproape zece ani mai târziu, când scriam volumul meu de călătorie, am numit Darjeelingul drept „prima mea dragoste din munţi”, iar Principatul Sikkim drept „Micul Tibet”.
Ana Magdin: Care este cea mai apropiată religie de Dumnezeu, din punctul dumneavoastră de vedere şi de ce?
Nicholas Buda: Este o întrebare derutantă, ca să nu spun capcană. În acceptul general al expresiei, toate religiile au menirea de a-l apropia pe om de Creatorul său, de Dumnezeu. De aceea este îndeobşte cunoscut că religia, indiferent de nuanţele dogmatice şi filosofice pe care le poartă, indiferent de locul şi modul sacertodal sub care se practică, are rolul de a reconecta fiinţial creaţia de Creator. De aceea stau acum şi mă gândesc, întrebandu-vă retoric, care biserici, temple, sau case de rugăciune şi altare sunt mai aproape de Divinitate: cele de pe vârfurile munţilor sau cele răsfirate pe imensitatea câmpiilor? Se ridică omul către Dumnezeu sau se pogoară Dumnezeu către om? În ultimă instanţă raportul de apropiere dintre uman şi divin este determinat nu de altitudine sau de latitudine, ci de atitudinea umanului vis-a-vis de realitatea divină. Iar dacă mergem pe firul istoriei religioase a omului, dincolo de originea Religiilor Avraamice, găsim la un moment dat un punct de convergenţă care ne sugerează că toate religiile au avut iniţial acelaşi izvor al revelaţiei. Toţi suntem fii ai lui Dumnezeu şi indiferent de modul cum definim Dumnezeirea, indiferent de locul unde trăim şi ne practicăm credinţa, suntem părtaşi ai unui plan divin aplicabil fiecărei realităţi religioase în parte. Religia trebuie să ofere omului fereastra către absolut, către devenire, către iubire, şi nu o înrobire dogmatica greu de înţeles sau un fanatism care împinge fiinţa umană dincolo de limitele extreme. În esenţă toate religiile majore ale omenirii au o mulţime de lucruri care-l apropie pe om de Dumnezeu. În acelaşi timp însă, pe lângă acestea mai au şi o anumită normă procustiană aplicabilă procesului credinţei, care obstrucţionează – în opinia mea – apropierea de Divin.

Nicholas BUda
Ana Magdin: Cum credeţi că trebuie să ne rugăm pentru ca Dumnezeu să ne audă?
Nicholas Buda: La această întrebare cu un subtil substrat religios ar trebui să vă răspundă un preot, sau un om înduhovnicit, un călugăr dedicat vieţii de rugăciune, departe de fremătul extenuant al lumii în continuuă mişcare. Nu cred că am abilitatea spirituală de a da sfaturi de acest gen, cred totuşi că rugăciunea poate fi înţeleasă şi practicată în nenumărate forme… de la gândul bun şi simpla răsuflare cum făceau isihaştii din trecut în tăcerea şi goliciunea munţilor, la zâmbetul încurajator, vorba bună şi iubirea celor din jurul tău inclusiv a naturii; la rugăciunea comună din biserici şi la formele cântante aflate în uzanţa ritual-bisericească de astăzi. Dumnezeu nu caută la faţa omului ci la inima sa, cu alte cuvinte dacă îl privim pe Dumnezeu ca pe o realitate onmiprezentă, trebuie să întelegem că Acesta ne aude indiferent de modul în care ne rugăm sa nu. Nu agreez ideea potrivit căreia Dumnezeu vrea penitenţa absolută din partea oamenilor, un lucru de altfel foarte greu de realizat, dacă nu imposibil. Este indeajunsă credinţa grăuntelui de muştar, după cum spune parabola biblică. Nu mulţimea rugăciunilor este cuantumul decisiv ci sinceritatea cu care acestea sunt făcute. Rugăciunea trebuie să pornească din adâncul inimii, tainică, neştiută de cei din jur, pentru ca astfel să devină dialogul tău intim cu Dumnezeu.
Ana Magdin: Ce trebuie să facă oamenii şi nu fac, din punct de vedere spiritual?
Nicholas Buda: Aici răspunsul este stric vizat de conştiinţa fiecăruia, iar exemple de comportament spiritual, precum şi comportament religios, găsim în toate religiile mari ale lumii. Probabil că mulţi se întreabă de ce spiritual şi nu religios sau invers? Există o deosebire între spiritualitate şi religiozitate? Într-un accept general, spiritualitatea defineşte un ansamblu de idei şi de sentimente care caracterizează o fiinţă umană, sau o colectivitate umană, în ultimă instanţă un popor, din punctul de vedere al vieţii spirituale şi culturale. Cu alte cuvinte, spiritualitarea nu este un cod de legi, nici doctrină religioasă. Nu este un ritual şi nici credinţă. Este ataşamentul faţă de tot ceea ce se referă la viaţa sufletului unui individ. Comparativ, religiozitatea este ataşamentul la tot ceea ce ţine de universul credinţei unui individ, unei societăţi sau unui popor. Pornind de la aceste premize, oamenii ar trebui să fie conştienti de faptul că fiecare individ are un suflet prin intermediul căruia accede la transcendetul spiritual. Din păcate însă, asistăm azi la conflicte etnico-religioase violente şi războaie interminabile duse în numele unui crez religios, dezavuat până la paroxism. Creştini marginalizaţi social şi maltrataţi în Egipt, ascensiunea grupării religioase fanatice Statul Islamic din Irak şi Siria care a declanşat jihadul împotriva lumii civilizate, confruntări armate între budişti şi hinduişti în Tailanda, Burma şi Sri Lanka, conflicte între hinduişti şi musulmani în provincia Kaşmir, etc. Probabil că toate aceste frământări sociale care generează dimensiunea beligeranta, ar fi fost aplanate dacă în prealabil actorii implicaţi ar fi făcut apel la valorile spirituale umane.
Ana Magdin: Povestiţi-ne vă rog, câte ceva despre cărţile dvs şi unde poti fi ele comandate?
Nicholas Buda: Activitatea jurnalistică am început-o în anul 1994 la ziarul „Curierul Primăriei Cluj-Napoca” alături de poetul clujean Dumitru Cerna, iar cea editorială în anul 2009 când mi-a fost publicată, la editura Eminescu, prima carte intitulată „Constantin Aronescu şi ultima Boemă a Micului Paris”. Pare oarecum distonant după ce am vorbit de Tibet, de mitologie şi rugăciune, să ajungem la fenomenul boemei literare româneşti. Aşa a fost însă linia destinului meu literar, un destin eclectic din care au răsărit 8 volume, dintre care două au fost re-editate: „Constantin Aronesc şi ultima Boemă a Micului Paris” publicat în 2 ediţii, „Între Hristos şi Buddha, pe munţii de care se sprijină cerul” publicat în 2 ediţii, „Timpul din trupul meu/Time Within my Body” poeme – ediţie bilingvă rom-engl., „2012 A.D. Sfârşitul violenţei sau timpul unui violent sfârşit?”, „Mitropolitul Antonie Plămădeală, rugul aprins al conştiinţei neamului”, co-autor Maica Anastasia, „Amurgul şoaptelor târzii” poeme extrase din corespondenţa mea cu poetul Dumitru Cerna, „Ziarist la New York” vol. 1 şi „International Relations” ediţie în lb engleză. Am în plan editorial viitor încă trei volume care sper să vadă lumina tiparului în anul 2015: „O istorie sentimentală a Boemei”, „Ziarist la New York” vol. 2 şi „Mitropolitul Antonie Plămădeală, rugul aprins al conştiinţei neamului” editia 2. Cărţile pot fi comandate online de la editura Casa Cărtii de Ştiinţă din Cluj-Napoca (www.casacartii.ro) sau în caz că editura a epuizat stocul, direct de la autor (la adresa de email nycreactive@gmail.com).
Ana Magdin: Cum este viaţa pentru Nicholas Buda, după plecarea din Tibet?
Nicholas Buda: Viaţa îşi urmează cursul ei firesc… dar deşi au trecut ceva ani de când am plecat din Tibet, practic nu am părăsit Tibetul niciodată. Există în mine ceva tainic, dincolo de percepţia lutnică, o legătură cu valenţe mistice care mă leagă de călătoria mea în India şi Tibet de la sfârşitul mileniului al doilea. Mental mă reântorc în Tibet aproape zilnic, este un drum ideatic pe care îl parcurg din inerţia realităţii experienţelor trăite acolo. Uneori gândurile mele curg înspre Tibetul cel drag mie, aşa cum râurile legendarului Euripide se întorc înapoi spre izvoarele ce le-au zămislit. Mă consider un privilegiat care a avut şansa de a păşi pe străzile Calcuttei lui Mircea Eliade şi de a urca povârnişul îndoielilor atingând răsăritul de soare la marginea cerului.
Ana Magdin: Ce experienţe aveti din Tibet?
Nicholas Buda: Să nu vă aşteptaţi la experienţe yoghine de genul celor practicate de Eliade. Mai întâi de toate este experienţa călătoriei în sine, pe care am împărtăşit-o în mare parte în paginile cărtii mele „Între Hristos şi Buddha, pe munţii de care se sprijină cerul”. Călătoria peste Orientul Mijlociu, până la New Delhi, peste faimosul Pamir, are farmecul ei aparte. Survolarea Calcuttei şi Deltei Gangelui pare asemănătoare cu o aterizare în pădurile amazoniene. Străzile Calcuttei şi coloristica socială extrem de variată sunt un alt capitol al experienţei mele în India. Călătoria cu trenul peste Gange spre munţii Himalaia, dar mai ales modul în care am convieţuit cu călugării budişti la Mânăstirea Rumtek sunt experientele capitale pe care le port încă în suflet după această aventură a cunoaşterii din sudul Tibetului. Călătoria mea în Tibet a fost una iniţiatică, unică în felul ei. Aveam senzaţia că, cu cât urcam mai sus pe munţii de care se sprijină cerul, cu atât coboram mai adânc în mine însumi, în abisul fiinţial pe care toţi îl avem dar puţini îl conştientizăm. O experienţă aparte a fost descoperirea unui templu budist vechi, aproape în ruină, în pădurile sălbatice din Sikkim unde spre surpinderea mea tinerii studenţi budişti, de la Mânăstirea Rumtek, mergeau pentru a medita în izolare înainte de a se reîntoarce la viaţa comunitară din satele lor.
Ana Magdin: Spuneţi-ne ceva, orice, din ce doriţi să spuneţi şi nu aţi spus niciodată.
Nicholas Buda: Viaţa uneori e plină de dificultăţi şi suferinţe. Cu toate acestea nu dispreţuiţi darul vieţii, deoarece acesta este o ocazie unică de a învăţa şi a creşte. Bucuraţi-vă de viaţă. Opriţi-vă din mers şi uitaţi-vă atent la o floare, studiaţi-i forma şi culorile… Atingeţi cu palmele un copac, îmbraţişaţi-l ca şi cum ar fi un prieten drag. Uitaţi-vă seara la cerul înstelat şi lăsaţi-vă ochii să rătăcească printre aştrii arzând tainic lumina. Iubiţi, fiţi darnici şi buni! Trăiţi prezentul continuu al fiecărei zi, fără regrete, ca şi cum ar fi ultima din calendarul vieţii.
Ana Magdin: Cum trebuie să fie oamenii, ce să aleagă pentru a avea un suflet liniştit şi cum trebuie să trăim pe acest Pământ?
Nicholas Buda: Îmi vin acum în minte cuvintele lui Elbert Hubbard, un artist, scriitor şi filosof american de la începutul sec. al XX-lea: sculptorul produce o statuie frumoasă după ce îndepartează cu dalta părţile de marmură care nu sunt necesare: este un proces de eliminare. Probabil că acelaşi lucru e nevoie şi pentru noi, în viaţa de fiecare zi: să eliminăm din bagajul genetic excesiv care ne apasă asemeni bolovanului lui Sisif. Pentru a avea un suflet liniştit, oamenii trebuie să înveţe modul de detaşare conştientă de lucrurile care îi împiedică să atingă nivelul unei vieţi evoluate. În primul rând trebuie să stopeze procesul de complicare inutilă a vieţii. Confucius spunea că viaţa este într-adevăr foarte simplă, dar oamenii insistă din diferite motive să o facă complicată. Debarasaţi-vă de conglomeratul gândurilor negative, ocoliţi situaţiile stresante şi căutaţi oazele de linişte spirituală ca remediu imediat. Învăţaţi să nu mai spuneţi NU AM TIMP ACUM. Un suflet generos are timp pentru toţi şi pentru toate… Să nu vă fie frică de ziua de mâine, chiar dacă vă aflaţi într-un noian de incertitudini. Aveţi curaj şi urmaţi-vă idealurile. Nu aşteptaţi pentru un timp potrivit când credeţi că sunteţi pregătiţi de schimbări majore în viaţa. Nu aşteptaţi să vină alţii să vă dea fericirea pentru că nu este niciodată un anumit timp special dedicat obţinerii acesteia. Gândiţi-vă la cei din jurul vostru şi fie că faceţi o vizită unui prieten la spital, sau bateţi la uşa unei rude înaintată în vârstă, daţi din timpul vostru pentru ca aceasta va cimenta esenţa valorilor umane în voi.
Ana Magdin: Gândul dvs pentru românii de pretutindeni!
Nicholas Buda: Fiţi uniţi, pentru că în unire stă puterea. Fiţi mândri de moştenirea istorică, religioasă şi culturală pe care o aveţi. În oricare colţ de lume aţi fi, citiţi-l pe Eminescu, nu vă uitaţi limba şi obiceiurile strămoşeşti, păstraţi-vă armonios identitatea culturală epurată de tendinţele divergenţelor etnice.
NOTA:
Nicholas BUDA alias Neculae PRUND este jurnalist și scriitor american de origine română. Debutează în presa scrisă la foaia volantă „ALO”, apărută imediat după evenimentele din decembrie `89, cu un articol despre eroii revoltei anticomuniste. Activitatea sa jurnalistică începe la „Curierul Primăriei” Cluj-Napoca (1995), fiind și unul dintre membrii fondatori, alături de poetul Dumitru Cerna. Publică primele sale poezii (Credo, Imensitate, Simplu Om) în anul 2001, sub pseudonimul Neculae Prund, în ziarul România Culturală din New York. Călătorește intens în Europa, între anii 1992-1998, ca invitat al International Ecumenical Fellowship participând la conferințe ecumenice internaționale în cadrul cărora prezintă aspecte din viața socială, culturală și religioasă din România. Este inițiatorul grupului ecumenic de la Cluj-Napoca, „IEF Regiunea România”, alături de profesorul de religie Vasile Lazăr. Face călătorii de studii istorice, culturale și religioase în Asia: Xi’an, Shanghai (China), Kuala-Lumpur (Malaysia), Bangkok, Phuket (Tailanda), Bandung-Borobudur (Java-Indonesia), Tokyo (Japonia), Taipei (Taiwan), Hong-Kong, Singapore; America Centrală: Teotihuacán, Cozumel (Mexico), Guatemala, Belize, Honduras și în Africa la Nairobi (Kenia). Jurnalist și editor al publicațiilor româno-americane „Gândacul de Colorado” (Colorado), „New York Magazin” (New York), „Curentul International” (Detroit, Michigan). Volume publicate: Constantin Aronescu și ultima Boemă a Micului Paris (Ed. Mihai Eminescu, București 2009 / ediția 1), carte de debut. Între Hristos și Buddha pe munții de care se sprijină cerul, (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2009), ediție retipărită în 2010. Constantin Aronescu și ultima Boemă a Micului Paris (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2010 / ediția 2). Timpul din trupul meu / Time within my body (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2011). 2012 A. D. Sfârșitul violenței sau timpul unui violent sfârșit? (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2012). Mitropolitul Antonie al Ardealului, Rugul aprins al conștiinței neamului – co-autor Maica Anastasia (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2012). Amurgul șoaptelor târzii, (Editura Armonii Culturale, 2014), Ziarist la New York – vol. 1 (Editura Armonii Culturale, 2014).Traduceri: Peștera din pom / The Cave Within the Tree, poeme de Dumitru Cerna (2012). Traducere din română în engleză. Premii: Diploma de Excelență – din partea Instituției Primarului orașului Câmpeni, pentru întreaga activitate de scriitor, poet, ziarist și promotor cultural desfășurată în țară și străinătate (2011). Diploma de Onoare – din partea Bibliotecii „Avram Iancu” din Câmpeni, pentru cărțile și articolele publicate (2011). Premiul II, cu distincția Jurnalist al anului 2011, acordat de Forumul Presei Române din America, desfășurat sub egida North American Romanian Press Association (NARPA), Chicago (17-18 iunie, 2011). Premiul I, Cultură – acordat de NARPA, Chicago (27 iunie, 2012). Prezent în volumul „Poeții 2” de Dumitru Cerna, (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2010). Membru fondator al North American Romanian Press Association (NARPA – Chicago 2010), Nicholas Buda scrie și locuiește în orașele New York și Tampa, Statele Unite ale Americii.

Ana Moroşanu Magdin

 

Saşii şi secuii transilvăneni

Posted by Stefan Strajer On August - 15 - 2014

Saşii şi secuii transilvăneni
Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)
Saşii
Ideea. Cunoscând ceva istorie şi situaţia actuală din Transilvania României ne-am hotărât, Virgil si cu mine, să mai mergem încă odata în părţile locuite de saşi şi secui, să comparam obiectiv ceea ce au făcut unii si alţii în cele peste opt secole de când vieţuiesc pe pământul Daciei, printre urmaşii dacilor. Diferenţa dintre saşi şi secui în ceea ce au realizat istoriceşte şi comportamentul lor faţă de oamenii pământului, mai vechi şi majoritari, este ca de la cer la pământ. Întâi de toate, conportamental nu am întâlnit saşi din Transilvania care să ne spună că nu ştiu româneşte sau că nu au drepturi, pe când între secuii şi chiar printre ungurii udemerizaţi se găsesc destui, mai nou, în România, care nu vor să vorbeasca limba oficiala a ţării în care trăiesc, dar în acelaşi timp vociferează ilogic, de-a lungul şi latul pământului, că nu au drepturi la limba lor maternă, la entitate. Ipocrizie, pentru că în societatea avansată social cetăţenii au în egală măsură drepturi şi obligaţii sociale. Celelate diferenţe dintre saşi şi secui în baza afirmaţiei anterioare le vom demonstra numai pe baza unor argumente istorice, caracteristici proprii, pe baza comportamentului social de-a lungul timpurilor până în prezent.
Înfiriparea unui regat ungar în Panonia a început anemic, mai ales că, după înfrângerea lor de catre Otto cel Mare din 955, nu mai rămăseseră decât vreo două sute de mii. După dezastrul suferit lângă Augsburg, conducătorii lor, Arpadienii, au oprit incursiunile barbare de pradă spre Vest, s-au retras în Panonia şi-au vindecat rănile încreştinizându-se la poruncă, nu chiar toţi. Refăcându-se, au început incursiuni spre Sud-Est. Catolici fiind, s-au alipit de Imperiul Roman de Apus, iar în Est, unde mereu li s-a opus rezistenţă, au adus colonişti ca să le apere graniţa de băştinaşi, de cumani şi pecinegi. Primii aduşi au fost din neamul secuiesc, foarte belicos, de obârşie incertă, însă foarte apropiaţi ungurilor ca fire. După aceştia, în secolul al XII-lea, începe colonizarea Transilvaniei, în etape, cu populaţie din diferite părţi ale imperiului, preponderent germană, în apărarea regatului ungar. Oaspeţii, cum i-au numit pe saşi, au preferat munca agricolă organizată în locul conflictelor belicoase de tot felul şi s-au organizat după un sistem flamand, de gospodărire şi apărare, în sate compacte, organizare mult superioară faţă de satele resfirate ale celorlaţi locuitori. Datorită acestui sistem de organizare comunală şi a unui randament avansat şi susţinut se departajează clar de secui, ce nu pun atâta preţ pe mistrie şi plug, pe viaţa comunitară de apărare şi dezvoltare colectivă, cât pun pe săbii şi suliţe în tot felul de bătălii, devenind avangarda regatului ungar de-a lungul secolelor, canonul fiind: credinţa oarbă nu are nevoie de judecată.
Dovezi la vedere. De la Blaj ne îndreptam spre Mediaş având ca obiectiv vizitarea cetaţilor şi bisericilor fortificate săseşti, o adevărată comoară istorică şi culturală a Transilvaniei de care UNESCO ţine cont cu multă preţuire. Avem ca ghid, Universul Cetăţilor Bisericeşti din Transilvania, o reală enciclopedie istorică, religioasă, culturală şi arhitecturală a saşilor transilvăneni, scrisă de arhitectul sas Hermann Fabini, pe care o recomandam pentru documentare corectă şi comparaţie cu lipsa de zestre istorică şi cuturală din fostele scaune secuieşti. Autorul precizează existenţa a peste trei sute de biserici săseşti fortificate – Kirchenburghen – dintre care astăzi mai sunt o sută cinizeci, pe care le descrie amănunţit alături de cele şapte cetaţi săseşti fortificate – Sibenburgen – care, toate împreună, pentru Romania secolului XXI au devenit Marele Muzeu Miedeval Săsesc din Transilvania, cunoscut în lume, fiindcă, din păcate, istorice, marea majoritate a saşilor ne-a părăsit. Nu ne-au părăsit după Unirea Transilvaniei cu Regatul Român din 1918, cănd demografic, împreună cu şvabii erau în jur de 700.000, ci de la al 2-lea Război Mondial încoace, de când nici România nu mai este cum ar fi vrut să fie: independentă şi prosperă după o istorie vitregă de douăzeci de secole. Hermann Fabini, în introducerea acestui volum de atestare istorică a saşilor, citează din Trilogia Culturii a lui Lucian Blaga, ceva semnificativ în acest sens: „În satele săseşti vezi adesea, rămăşiţele târzii dintr-un ev mişcat şi plin de primejdii, întunecate biserici gotice împresurate de ziduri enorme. Sunt bisericile cetăţi. În vreme de cumpănă sasul se retrăgea aici. Biserica devenea cetate. Românul se retrăgea în codru. Biserica lui rămânea în urmă, ca să fie arsă şi să acopere cu cenuşa ei mormintele satului.” Grăitor, pe cât adevăr săsesc, pe atâta durere românească.
Prima biserică fortificata pe care am dorit să o vizitam, ce face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO, este cea de la Wrumloch – Valea Viilor – recunosută printre celelalte pentru că este o capodoperă arhitectonică bipolară, adică are două turnuri, câte unul la fiecare capat şi zidurile înalte sunt susţine de contraforturi într-o soluţie originală, după cum susţine arhitectul Hermann Fabini care a lucrat la restaurarea ei. Regretăm că este închisă, dar ne impresionează privind-o şi pe dinafară peste zidurile foarte înalte cu patru turnuri de aparare.
Ne întoarcem la şoseaua principala şi urmatorul obiectiv este Mediasch – Mediaş – atestat documentar în 1267, care a devenit oraş regesc liber un secol mai târziu. Întâi a fost ridicată biserica fortificată cu un turn de 68 de metri şi un zid de apărare cu patru turnuri având intre ele, în interior, drum de strajă şi apărare din lemn. În unul dintre turnuri, al Trâmbiţaşilor, a fost încarcerat Vlad Ţepeş din porunca lui Matei Corvin datorită urzelilor făcute de saşii braşoveni. Parafrazându-l pe Lucian Blaga, aceasta este o întunecată biserică gotică cu ziduri de aparare înalte, dar este deasemenea o biserică ce face parte din patrimoniul UNESCO. Alături se află Liceul „Stephan Ludwig Roth”, căruia românii ardeleni, şi nu numai ei, ci toţi trebuie să-i fim recunoscători pentru că a militat pentru drepturile istorice ale românilor în Transilvania în acei ani grei când ungurimea kossuthistă a încercat să alipească acest pământ românesc, cum scrie Milton Lehrer, Ungariei. Stephan Ludwig Roth, educat în Germania şi Elveţia, doctor în filosofie, a susţinut în Dieta de la Cluj că românii sunt cei mai vechi şi majoritari în Ardeal şi limba lor ar trebui să fie limba oficială. A susţinut verbal şi în scris cauzele românilor, a fost pe Câmpia Libertăţii de la Blaj şi l-a admirat pe Avram Iancu. Pentru că a militat pentru aceste drepturi legitime ale românilor ardeleni, un tribunal militar kossuthist l-a executat la Cluj în 1849. În faţa liceului care îi poartă numele are un bust modest pentru ceea ce a făcut pentru noi, în faţa caruia ne-am oprit şi înclinat. Mediaş a fost şi un oraş fortificat cu ziduri grele în secolul al XVI-lea, iar la începutul secolului XX marea majoritate a populaţie era săsească, dar nu erau saşi care să spună că nu vorbesc româneşte, cum astăzi, un secol mai târziu, ţi se spune la Miercurea Ciuc sau la Odorheiul Secuiesc.
La câţiva kilometri de la Mediaş am oprit la Hetzeldorf – Aţel – unde am avut şansa să găsim biserica fortificată deschisă, fiind vizitată de un grup de saşi veniţi din Germania ca să-şi revada locurile natale. Erau exuberanţi, cred că de emoţii. Este o biserică mică, cu liniile arhitectorale armonioase, bine întreţinută. Interiorul este auster, dar ne-a atras atenţia o tablă neagră pe care cu litere mari aurii scria: Gott is getreu. Ne-am întrebat şi am întrebat oare ce semnificaţie are. Un sas în vârstă, într-o frumoasă limbă română păstrată ne-a explicat că înseamnă, Dumnezeu e sincer, iar motivul expunerii este că şi credincioşi trebuie să fie sinceri. Excepţională idee, de însuşit.
A fost o vreme când Birthalm – Biertan, o aşezare săsească mare şi bogată întrecea Mediaşul şi timp de trei sute de ani a fost sediul episcopiei evanghelice a saşilor, iar acum biserica fortificată cu două rânduri de ziduri de apărare şi turnuri de veghe legate între ele cu punţi de strajă face parte din Patrimoniul Mondial pentru că impresionează arhitectonic, cultural, religios. Pentru a ajunge în biserică trecem printr-un turn ce a avut un pod mobil, apoi urcăm printr-un coridor acoperit ce trece prin două turnuri cu hersă, simţindu-ne în plin mediu medieval. Biserica mare, impunătoare, este în stil gotic timpuriu, cu un altar triptic, realizat dupa modelul unei biserici din Viena, din 1483. Trezoreria bisericii, a comunităţii în caz de asediu, era închisă de o uşă cu o feronerie unică în lume, executată de către un sas din Sighişoara, originalitate pentru care, în 1889, a fost dusă la Expoziţia Mondială de la Paris să fie admirată de toată lumea! Aici la Birthalm – Biertan am realizat marea deosebire dintre saşi şi secui. Tot ceea ce au construit saşii demonstrează interesul lor de aparare a întregii comunităţi, fiindcă erau oameni liberi, avansaţi şi laborioşi. În Secuime nu avem asemenea dovezi istorice de reliefare spirituală şi materială a vieţii comunitare egale a unui umanism timpuriu. Oare cine nu le-a dat dreptul de-a fi la fel ca saşii, doar erau supuşii aceloraşi regi şi principi?
Am oprit să vizităm şi o cetate ţărănească: Reps – Rupea, de curând restaurată. Menţionată din secolul al XIII-lea, este aşezată strategic pe o colină înaltă. Inţial a fost sub conducerea unui castelan numit de rege, dar în timp a trecut în proprietatea satelor săseşti din jur, care au construit-o şi au întreţinut-o folosind-o în caz de nevoie, apărându-se. Sistemul ei defensiv este original, cuprinzând trei despărţituri distincte numite cetatea inferioară, mijlocie şi superioară, toate delimitate prin ziduri înalte şi groase, cu turnuri de strajă şi apărare. Din nefericire o ploaie torenţială ne-a întrerupt interesanta vizită.
Spre înserare am ajuns la Honigberg – Hărman, unde prietenii noştri Puşa şi Gigi, nepotul lor Alexandru, de-o şchioapă, câinele şi pisicile, grădina cu flori frumoase, fel de fel, ne-au întâmpinat cu bucurie şi interes. O întâlnire de prietenie, de bună şi veselă dispoziţie, cu ospitalitate „ala Banat” din partea Puşei la care s-a adaugat cea ardelenească din partea lui Gigi şi, astfel, noaptea nu a fost noapte decât pe jumătate. Am vizitat biserica fortificată din mijlocul comunei ce în vremurile medievale era înconjurată de un şanţ adanc cu apă. Zidul înconjurător aproape circular, înalt de 12 metri cu şase turnuri de strajă şi apărare pare o adevarată cetate, pe care Mihai Vitezul a asaltat-o fără succes, lăsând-o în plata domnului. Mult mai târziu, hondvegsed-ul lui Kossuth a pus tunurile pe ea, la care saşii nu au putut face faţă. Acum e refăcută şi vizitată de călatorii ce vin în Ţara Bârsei, cea mai bogată parte a Transilvaniei în biserici fortificate de credinţă şi aparare, în cetaţi ţărăneşti, dovedind cel mai pregnant caracterul muncii organizate în favoarea întregii obştii săseşti, egală în îndatoriri şi în drepturi echitabile.
Ultima biserica fortificată vizitată, Tartlau – Prejmer, atestată documentar la începutul secolului al XIII-lea – când Cavalerii Teutoni au început construcţia ei, dar nu au mai terminat-o fiind alungaţi – este considerată pe drept cuvânt cetate bisericească, fiind cea mai puternic fortificată dintre toate bisericile săseşti. E o cetate ovală aşezată în mijlocul comunei, cu ziduri groase de 3-4 metri şi înalte de 12 metri. Intrarea se facea pe un pod mobil, ridicator, în spatele căruia era o poartă masivă de stejar si urmează două herse la distanţă. Biserică gotica, destul de comună, dar ceea ce este unic, ce trebuie remarcat şi comentat este că în interiorul curţii cetăţii, pe zidul de apărare sunt ridicate pe trei nivele, în unele locuri pe patru nivele, camerele de refugiu pentru fiecare familie din comună avand pe uşă acelaşi numar ca al casei din afara cetăţii bisericeşti. Remarcabil câtă organizare, câtă grijă comunitară în Evul Mediu Săsesc, ceea ce îi diferenţiază net de secui care în afara organizării militare, belicoase, nu mai aveau altele. Cunoscând ce au realizat saşii în Ţara Bârsei trecem în „Ţinutul Secuiesc” să vedem şi să comparăm, nu înainte de-a ne despărţi cu sinceră afecţiune de amfitrionii noştri, invitându-i să viziteze ţinutul nostru năsăudean.

Secuii
Am intrat în ceea ce istoriceşte, sute de ani, au fost numite Scaunele Secuieşti, trecute pe rând sub unguri, turci, habsburgi iar din 1867 au devenit comitate ungureşti şi din 1920 judeţe ale României, regat firesc întregit pe vatra regatelor daco-getice din marele neam tracic. Astăzi, iredentişti unguri ajunşi în faza udemeristă, cea mai absurdă formă antisocială europeană a secolului XXI şi antiromânească în esenţă, forţează stupid autonomia unui ţinut secuiesc, urmărind strategic segregaţia şi separarea teritorială. Cu argumente certe se poate demonstra falsul şi stupiditatea udemeristă, pentru că ungurizarea secuilor prin modificarea identitaţii lor şi înlocuirea limbii lor originale cu ungureasca de Buda este evidentă de secole, dar foarte accentuată din momentul realizării dualismului austro-ungar. Şi după datele recensămintelor vedem cum tot mai puţini s-au declarat secui începând cu 1910, când încă se ţineau secui peste 400.000 de mii, ca mai apoi, câteva decenii mai târziu, în 1972, se mai ţineau de secui doar câteva mii, restul s-au declarat unguri, unguri, iar în 2012 s-au mai declarat secui sub o mie. Printr-o foarte simplă deducţie logică, de care udemeriştii iredentişti se feresc şi o camunflează, reiese că cu o mie de secui nu se poate face un ţinut secuiesc, cel mult un un mic sat secuiesc, după cum susţin demografii şi istoricii. În locul realităţii istorice şi a realităţi sociale iredentiştii şi udemeriştii susţin că românii asupresc şi deznaţionalizează minorităţile dându-se exemple pe ei înşişi! Sunt stupizi şi maligni pentru că, dacă românii i-ar fi asuprit şi românizat pe secui, atunci, în 2012, în fostele scaune secuieşti ar fi fost 80% români nu unguri, cum se declară acum, cu mândrie infantilă foştii secui, după ce naţionaliştii unguri le-au tot creat reflexe pavloiene cu clopoţelul Ungariei Mari din 1848! Tot reflexe pavloviene le-au indus ungurii cu succes lui Adrian Năstase, Traian Băsescu, Victor Ponta, nişte hiene politice jegoase, arătându-le pachetul de voturi în preajma alegerilor.
Suntem în Miercurea Ciuc. Căutam un loc de parcare. Vedem semnul, internaţionalul P mare, sub care scrie: ”Fizeteses Parkolo”, ceea ce nu este nici secuieşte, nici româneşte, ci pur şi simplu ungureşte, deci, de aici din parcare, începe crearea ţinutului unguresc. Acesta este adevaratul ţel democratic al iredentiştilor udemerişti. De la început este necesară o precizare de diferenţiere: nu toţi unguri sunt udemerişti adevăraţi şi dintre udemerişti mulţi au lăsat iredentismul la o parte realizând că au toate drepturile de identitate şi libertate în România, la fel ca celelalte minorităţi. Însă ipocrizia udemeriştilor iredentişti este malignă, întâi de toate pentru ungurii ţinuţi într-o paranoie iredentistă continuă. Priviţi modificarile lor de comportament faţă de noi după 1989. Personal am trait 40 de ani cu ei în România, dar după decembrie 1989 majoritatea au luat-o razna după liderii iredentişti ai udemereului.
Primul contact pe care l-am luat cu descendenţii secuilor ungurizaţi a fost la Muzeul Secuiesc al Ciucului fondat în 1930, deci în timpul României Întregite ce dovedeşte că statul român nu se ocupa cu asuprirea şi deznaţionalizarea secuilor. Mai mult, în 1970 vechiul Castel Miko este complet restaurat, din bugetul statului român şi devine actualul sediu al muzeului secuiesc. Numai acest muzeu a mai ramas din alesul neam secuiesc, un muzeu înfiinţat şi întreţinut de statul român, care nu i-a ungurizat pe secui. Azi e stăpânit de iredentişti udemerişti fiindcă pe biletul de intrare scrie cu litere latine: „Csiki Szekely Muzeum”, deşi alesul neam secuiesc avea limba sa pe care o scria în alfabet runic, dar contele Albert Apponyi prin ale sale legi de maghiarizare a învăţământului din 1907 a obligat toate minorităţile din Ungaria si Transilvania să înveţe limba oficială a statului ungar, ceea ce secuii au făcut cu obidienţă, sacrificând măreţia lor istorică pe făgăduielile iraţionale ale infatuaţilor naţionalişti unguri de la Budapesta. Răsfoiţi istoria.
De la muzeul secuiesc am cumpărat o broşură ghid, frumos ilustrată şi explicativă despre Miercurea Ciuc, pe care o recomandam ca dovadă a ceea ce voi scrie. Primarul oraşului, Raduly Robert Kalman, ne urează un bun venit în inima Secuimii despre care spune că este centrul regional al învăţământului şi culturii în limba maghiară, deci Contele Albert Apponyi poate dormii liniştit: inima secuiască vorbeşte ungureşte! Mai aflăm de la domnul primar că: Dumnezeu le-a hărăzit secuilor datoria de-a ocroti hotarele estice ale creştinătăţii de vest. Frumos din partea lui Dumnezeu că a împărţit creştinătatea dând o parte şi în grija secuilor, ca mai apoi, drept mulţumire, să închidă ochii la ungurizarea lor, lasând pe domn primar să fabuleze ridiculităţi puerile, obscurantiste în secolul XXI. Aflăm din broşură că prima atestarea documentară a oraşului este din Secolul XVI-lea iar primul recesământul militar, după această atestare, arată 44 capi de familie, în total 108 persoane, ceea ce, probabil după calculele lui Dumnezeu erau absolut suficiente să apere creştinătatea vestică şi creştinii, care în vremea aceia se băteau ca chiorii între ei. (Cred că domn primar a auzit de războiul de o sută de ani, de Ghibellini şi Liga Guelph, deci nu are decât să-şi vândă mai departe murăturile de castraveţi stricaţi secuilor ungurizaţi, care, amărâţii de ei, chiar cred că Dumnezeu biblic i-a hărăzit să ocrotească creştinismul vestic, dar din faptele istorice deducem că El habar nu avea de aşa ceva, deci nu ţinea cont.)
Broşura domnului primar ne prezintă cu lux de amanunte bisericile care servesc pe credincioşii localităţii. Biserica catolică Sfântul Augustin si a mamei sale Sfânta Monica cu 1200 de locuri, cu două turnuri de peste 40 de metri a fost construita dupa 1990, în România. Biserica Milenară, deasemenea construită după 1990, tot în asupritorul şi deznaţionalizatorul stat român, e originală cu zece cruci, cinci pe o parte cinci pe alta şi simbolizează, împreună, zece secole de creştinism maghiar, se precizează în broşură. Secolele secuieşti de creştinism sunt omise avâd în vedere că sunt pe cale de dispariţie. Urmează dispariţia românilor care nu se ungurizează, fiindcă despre biserica lor ortodoxă nu sunt niciun fel de amănunte, ca despre cele ungureşti, doar că a fost ridicată în 1935 şi din 1994 a devenit episcopală, fiind bârna care le şade în ochi udemeriştilor iredentişti, că aşa i-a hărăzit pe ei Dumnezeul unguresc de la Budapesta. Spre luare la cunoştinţă, biserica episcopală ortodoxă din Miercurea Ciuc nu are arborat drapelul românesc. De ce oare? Întrebarea ar trebui să se pună în Parlamentul României, dar poate răspunde şi Băsescu sau Ponta cu ochlocraţia lui udemeristă din guvern. Şi pentru că veni vorba de Episcopia Ortodoxă Română, vai de ea, nu are nici firmă la stradă, stă pitită după un gard înalt de fier şi tablă cu poartă închisă, fără sunerie sau interfon. De ce oare, domnule primar, democrat udemerist, Raduly? Oare chiar aşa să fie Dumnezeul acela pe care-l pomeneaţi de segregaţionist, să-i hărăzească pe secui să-i ocrotească numai pe creştinii din Vest, iar românilor să le distrugă bisericile creştine? Sigur că toţi udemeriştii ştiu câte biserici româneşti ortodoxe au distrus secuii ungurizaţi între 1940-1944 aici la ei, numai miticimea parlamentară şi guvernamentală închide ochii pentru pomana de voturi pe care au primit-o de la voi. Ce ruşine, dar cei ce mănâncă lături propagandistice şi beau cocktail iredentist cu falsuri istorice şi creştine nu au ruşine, cu atât mai mult domn primar Raduly, care în elucubraţile sale î-l amestecă pe Dumnezeu în ele, să dea apă la moara needucaţilor şi recalcitranţilor la adevăratul creştinism, ce nu e pe puncte cardinale şi nici de naţionalităţi, mici sau mari, nu ţine seamă.
Un capitol cu fotografii ne prezintă Miercurea Ciuc – oraşul şcolilor, necesar şi relevant: „Petofi Sandor”‚ „Jozsef Attila”, „Nagy Imre”‚ „Xantus Janos”‚ „Marton Aron”‚ „Segito Maria”, „Nagy Istvan”, „Joanes Kajoni”, „Kos Karoly”, „Venczel Jozsef” şi „Szekely Karoly” . Nu am gasit nicio şcoală cu limbă de predare secuiască, aici în inima secuiască vorba domnului primar al acestui municipiu, în care minorităţile sunt asuprite şi deznaţionalizate de statul român, cum trâmbiţează udemeriştii prin lume. Fiindcă veni vorba de deznaţionalizare şi pentru că majoritatea românilor habar n-au de istoria lor, mai ales despre suferinţele românilor ardeleni sub unguri, cred că a venit vremea istoriei cele adevărate altfel ne vom deznaţionaliza prin noi înşine, ceea ce nu fac celelalte naţiuni. Revin la Miercurea Ciuc unde funcţionează şi SAPIENTIA – universitatea maghiară din Transilvania, definită şi „centru de învăţământ autonom al maghiarimii din România”, având sedii în trei oraşe din Transilvania: Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Miercurea Ciuc. Se pot vedea, se pot vizita. Pe lângă acest învăţământ universitar autonom, sunt şi alte centre universitare, în special Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj, cu facultăţi ungureşti. Foarte interesant, aberant, se pregătesc specialişti unguri care nu cunosc, nu vor să cunoască, limba oficială a ţării în care trăiesc. Unic în lume, datorită guvernanţilor bucureşteni avuţi după Decembrie 1989, care s-au prostituat pentru nişte voturi udemeriste şi continuă să se prostituieze, care mai de care.
Diaspora ungurească, impulsionată de ambasadele lor, acuză statul român de toate relele pământului printre care şi obstruarea identităţii şi culturii secuieşti. Broşura primarului Raduly Robert Kalaman ne prezintă cu totul şi cu totul altfel realitatea, începând cu Teatrul Municipal Csiki Jatekszin ce are o activitate liberă, variată şi bogată de zece luni pe an. Apoi, cu lux de amănunte şi un palmares bogat, este prezentat Ansamblul Naţional Secuiesc Harghita. De reţinut că ansamblul se numeşte naţional secuiesc deşi s-au declarat secui numai o mie, în timp ce nouă, românilor ce suntem milioane, deja ni se zice etnie. Declasare şi auto-declasare, mulţumită guvernelor bucureştene şi laşităţii intelectuale, excluzând excepţiile. Tot la cultura maghiară este prezentată reprezentativ Galeria de Artă „Nagy Imbre” ca sa dovedească, a nu ştiu câta oară, ipocrizia udemeriştilor iredentişti. Mai jos, la păstrarea tradiţiei secuieşti este prezentată cu patos naţional Ziua celor o mie de fete secuiene ce are loc anual şi se menţionează că „au depus un legământ că vor păstra portul, crezul, obiceiurile şi în continuare”. Foarte bine şi frumos. Curios este doar că demografic s-au declarat de toţi doar o mie de secui, dar legământul îl păstrează o mie de fete secuiene, fără alte comentarii. Ar mai fi de adaugat marele Pelerinaj de Rusalii, pelerinaj religios şi istoric. Citim: „Originea pelerinajului de Rusalii datează din 1567, când secuimea a ieşit victorioasă în bătălia împotriva trupelor lui Janos Zsigmond”. Precizare pentru Victor Ponta şi Marko Bela, că la vremea aceea secuii erau secui iar Janos Zsigmond nu era principe român să-i asuprească şi deznaţionalizeze. Acum pelerinajului pe lângă caracterul religios şi istoric i s-a dat o puternică notă iredentistă, mascată în spatele unei automii secuieşti. Pasul cel de pe urmă.
Broşura ghid despre Miercurea Ciuc are şi un capitol Sărbatorile naţionale – 15 Martie şi 23 Octombrie – revoluţia şi libertatea maghiarilor din 1848 – 1849 şi 1956. Aşa scrie, aşa citim: „Revoluţia şi lupta pentru libertate din 1848-1849 a fost unul din evenimentele cruciale ale istoriei moderne a naţiunii maghiare”. Dar ce a fost crucial pentru secui?! Accelerarea deznaţionalizării lor, pe dovezi istorice se poate constata. Despre participarea secuilor alături de honvedseg-ul lui Kossuth nici să nu deschidem istoria fiindcă aflam, cu durere, cât de moderni în atrocităţi au fost împotriva românilor din Transilvania. Aşa că îşi merită soarta ca din naţiune aleasă să ajungă doar o mie. Cat priveşte a doua sărbătoare naţională, 23 Octombrie 1956, scrie: „Revoluţia din 1956 a fost lupta de libertate a maghiarilor faţă de dictatura stalinistă şi ocupaţia sovietică”. Aşa a fost. Numai că secuimea şi ungurimea din Regiunea Autonomă Maghiară de atunci – întrebaţi-vă de ce nu s-a numit regiune autonomă secuiască atunci – nu au făcut nimic! Dovada e acolo şi acum, în 2014, in centrul Miercurii Ciuc, într-un părculeţ unde este un obelisc impunător, cu seceră şi ciocan, pe care, pe o placă de marmoră scrie în ruseşte şi ungureşte: GLORIE ETERNĂ OSTAŞILOR ARMATEI SOVIETICE CARE ŞI-AU DAT VIAŢA ÎN LUPTA PENTRU ELIBERAREA OMENIRII DIN ROBIA FASCISTĂ – 1944. Am citit, notat şi comentat făcându-ni-se milă de ei, de toţi, ce soartă au să trăiască numai în fantasme şi minciuni perpetue. Păcat de ei, dacă ungurii nu-i suprimau moral şi nu-i ungurizau, din partea romănilor erau secui şi astăzi. Am fotografiat şi am plecat printre steagurile secuieşti de-a lungul şoselei, atât i-a mai rămas fostei naţiuni alese, astăzi mistuită şi asimilată de ungarismul malign. Să învăţăm şi să luam aminte…
Iulie 2014, Miercurea Ciuc

florea-corneliu-frx-wb
Corneliu FLOREA (Winnipeg, Canada)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors