Omul care călătorea singur

Posted by Stefan Strajer On November - 13 - 2011

Omul care călătorea singur, 95 de ani de la naşterea lui Constantin Virgil Gheorghiu

 

Autor: Nina Negru (Chişinău, Basarabia)

 

Cărţile lui Constantin Virgil Gheorghiu au ajuns la Chişinău

 

Salonul Internaţional de Carte (S.I.C.), organizat de Biblioteca Naţională a adus, pentru prima dată anul acesta la Chişinău, recenta producţie editorială a Patriarhiei Române şi a altor edituri de carte religioasă din România: Sophia, Deisis, Metafraze. Editura Polirom a venit şi cu cele 8 tomuri ale Septuagintei, editate în anii 2004-2011.Cărţile aduse din România au fost atât de valoroase, încât doi preoţi din Chişinău, de la bisericile  Sf. Trei Ierarhi şi  Sf. Dumitru, au cumpărat pentru bibliotecile parohiale câte un exemplar din cele câteva sute de titluri expuse de aceste edituri. 

Vom căuta prilejuri de a scrie despre unele  dintre aceste cărţi. Acum consider că

merită să  atragem atenţia asupra unui autor care, deşi a iubit mult Basarabia şi a suferit toată viaţa pentru această margine de ţară, nu este cunoscut şi citit de basarabeni. Este vorba despre Constantin Virgil Gheorghiu. Cinci sau şase dintre cărţile sale, editate de Sophia (Bucureşti) şi Deisis (Sibiu), au putut fi cumpărate în  zilele de 31 august-4 septembrie, când s-a desfăşurat Salonul Internaţional de Carte.

 

Apariţia prenumelui Constantin înaintea prenumelui său,Virgil, se explică, probabil, prin necesitatea de a se face distincţie între cei doi poeţi români ce purtau acelaşi nume: unul muzician, născut  în 1903, celălalt fiind autorul despre care vorbim acum, născut la 9 septembrie 1916. Prenumele Constantin este adăugat din dragostea deosebită pentru tatăl său, preotul din Războieni, jud. Neamţ, despre care a scris o carte excepţională, Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer. O recomand celor care au citit prea multă literatură anticlericală. O altă carte a sa, Cum am vrut să mă fac sfânt, arată o preocupare firească a creştinului, dar care ar putea părea unora precoce: micul Virgil, negăsind prenumele său în calendarul bisericesc, hotărăşte să-l sfinţească prin felul în care-şi va trăi viaţa. Este cazul să cercetăm dacă nu a şi reuşit.

Imediat după 1989 s-a vorbit mult la TVR1 despre Constantin Virgil Gheorghiu, scriitor român din Franţa, în legătura cu best seller-ul intitulat Ora 25. Dintre cărţile sale de Memorii apărute în 1986 şi 1995, primul volum, salutat cu entuziasm de Alain Peyrefitte, cuprinde multă informaţie despre copilăria lui Virgil Gheorghiu în satul de la poalele Carpaţilor şi despre adolescenţa sa, adică cei 8 ani petrecuţi în Chişinău, unde-şi făcea studiile la Liceul Militar.

 

C. V. Gheorghiu scria despre basarabeni ca despre familia sa

 

Pândesc, de când am conştientizat drama Basarabiei, dacă cineva dintre români a avut şi ar avea curajul să reflecte adevărul întreg privitor la aceşti aproape 200 de ani de înstrăinare şi martiriu. Cât sânge şi energie intelectuală au trebuit să se consume pentru acele mici intermitenţe româneşti din anii 1856-1878, 1918-1940 şi 1941-1944! Obişnuiţi cu demagogia de după 1989, uităm că am avut parte şi de mari personalităţi care să pună problema pe tapet. Dacă nu a reunirii, cel puţin a supravieţuirii, a respectării drepturilor elementare ale românului basarabean.

După lansarea în cadrul S.I.C.-2011, m-am pomenit  răsfoind această carte, care se pierdea printre altele, sute: Omul care călătorea singur, un roman considerat „mai mult autobiografic decât  ficţional“, scris de C. V. Gheorghiu, tradus din franceză de Gheorghiţă Ciocioi şi editat de Sophia în 2010. După ce l-am lecturat cu interes, am mai descoperit un om curajos, care a scris adevărul întreg despre românii dinăuntrul şi din afara ţării. Citiţi şi vă convingeţi.

Nu vom înţelege, fără a citi cartea Omul care călătorea singur, de ce, de la 1812 încoace, nu se face nimic pe cale oficială pentru retrocedare (excepţie, anul 1856) şi totul cade pe umerii unor personalităţi-kamikaze. Printre cei mai curajoşi, la 1812, era Mitropolitul Veniamin Costachi, cel care plângea pentru jumătatea  pierdută a Mitropoliei istorice a Moldovei şi  le reproşa unora că „Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa odată cu pierderea Bucovinei, iar noi nu putem să protestăm?!“ Ioan Eliade Rădulescu, pe la 1830, descoperă cine sunt ruşii şi se întoarce împotriva lor în legătură cu Basarabia. Eminescu, mai târziu, plătea cu viaţa pentru că a luat în serios problema Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei. În secolul XX, după Al Doilea Război Mondial, printre cei mai curajoşi au fost Gheorghe Brătianu, C. V. Gheorghiu, Paul Goma şi alţi câţiva oamenii preocupaţi de soarta Basarabiei. Desigur că sunt şi mulţi despre care nu vom afla niciodată.

În mod previzibil, C. V. Gheorghiu este atacat din toate părţile, după ce se află că a scris în 1941reportaje despre martiriul Basarabiei în primul an de ocupaţie sovietică (au fost editate, apoi, în cartea Ard malurile Nistrului). Cartea Omul  care călătorea singur reia, în 1954, tema ocupaţiei de un an a Basarabiei. Atât de tare a fost agresat de Francis Cremieux în articolul „Cum şi pentru ce un criminal a fost uns ca mare umanist“, dar şi de alţi ziarişti care nu citiseră Ard malurile Nistrului, încât autorul mai scrie o carte despre cum a scris acea carte. O scrie nu pentru a-şi face mea culpa, ci pentru a explica.

Victor Kravcenko, disidentul rus, a fost atacat în aceeaşi perioadă, prin campanii de presă, de aceeaşi revistă, Les lettres Françaises. El, însă, nu a dat explicaţii pentru conţinutul anticomunist al cărţii sale Am ales libertatea, ci a intentat un proces, pe care l-a câştigat.

Românul C. V. Gheorghiu nu a fost iertat niciodată pentru că a scris în unul din reportajele sale că, în noaptea când a ajuns la Bălţi şi a găsit oraşul ars, soldaţii germani s-au străduit să-l protejeze pentru a nu da peste vreo mină şi l-au ajutat să găsească o maşină pentru a se deplasa la Chişinău. „Cum vă puteaţi situa de partea Axei?“ Cum puteau nemţii să aibă un comportament plin de omenie cu un ziarist al statului român aliat? Asta nu puteau înţelege cei care erau programaţi să justifice doar Rezistenţa antihitleristă. Maestrului Gabriel Marcel, care-i prefaţase Ora 25, i se părea „de-a dreptul monstruos să se vorbească cu simpatie despre germani“. „Uluitor, incredibil“ – acestea erau cuvintele cu care l-a întâmpinat maestrul.

– Trebuie să vă renegaţi cărţile dvs. anterioare (le considera fasciste). Să vă faceţi mea culpa.

– Nu trebuie să fac nimic. Aliaţii dvs., ruşii, au afundat ţara mea în disperare şi în sânge. Atunci dvs. eraţi aliaţi şi fraţi de arme cu soldaţii sovietici care îi masacrau pe basarabeni! Ar fi fost monstruos din partea mea să nu mă revolt ori să colaborez cu ocupantul, îi replica Gheorghiu.

Maestrul se încăpăţâna să susţină că numai adevărul lui era just şi rezonabil.

După articolul de desolidarizare a lui Gabriel Marcel, s-a declanşat campania de presă, care nu s-a mulţumit până nu l-a făcut pe Gheorghiu „ofiţer S.S.“ şi „instigator al masacrării evreilor din Basarabia“.

Acum ni se pare firesc acest comportament al intelectualilor de stânga din Franţa, pentru că am citit cartea lui Sevillia Terorismul intelectual şi alte studii despre lucrarea K.G.B.-ului în Occident. Mecanica antifascismului, găselniţă a comuniştilor, este periodic pusă în mişcare. Sevillia scrie că, în 2001, doar 6 la sută dintre ziariştii francezi nu se declarau alegători ai stângii. Închid paranteza.

O scriitoare disidentă din Argentina, Valeria Ocampo, a ajuns să-i spună, înlăcrimată, lui Gheorghiu că numele de român îi provoacă oroare, pentru că „românii l-au trimis la camera de gazare pe cel mai bun prieten al meu… cel mai mare poet al României“. Şocat, Gheorghiu se interesează de numele acelui poet. Mai târziu află din cartea englezoaicei Claire Sheridan că era vorba despre un bancher, care nu scrisese niciodată versuri în limba română şi nu locuise în România, deşi avea multe bănci acolo.

 

Chişinăul şi groparii lui: partizanii

 

Dar ceea ce i-a enervat cel mai mult pe jurnaliştii francezii în cărţile lui Gheorghiu au fost omniprezenţii partizani basarabeni. Despre acei partizani, istoricii de la Chişinău (cei care lucrează pentru comunişti) afirmă că au existat şi au dezvoltat o mare activitate. De ce nu s-or fi grăbind să valorifice materialul arhivistic pe care-l tot culeg de ani de zile? Nu cumva, ca şi în Franţa postbelică, adevărul despre partizani este tabu?! Între timp, cărţile lui Gheorghiu ne permit să aflăm câte ceva despre identitatea acestor partizani şi despre consecinţele luptei lor împotriva României. Deşi poate nici acum Occidentul nu vrea să se ştie despre ei, vom încerca să descâlcim nişte iţe acum, cu prilejul hramului, de ziua oraşului Chişinău.

Aflăm şi din cartea Omul care călătorea singur că, pentru C. V. Gheorghiu, Basarabia a rămas mereu „un pământ negru foarte drag“, pe care l-ar fi ales ca loc de trai. L-au impresionat basarabenii, pe care-i vedea mereu îngenunchiaţi în biserici. Şi Geo Bogza scria despre această „ţară de pământ“ şi despre felul în care se duceau oamenii pe ultimul drum – cu sania trasă de boi şi vara, prin ţărână –, dar se simte că Bogza vâna subiecte picante pe aici, nu se implica sufleteşte.

Corespondent de război neînarmat, ajuns în iulie 1941 la Bălţi, singur, fără a se alătura unei unităţi militare, Gheorghiu era printre primii români care vedea oraşul cu toate casele arse, fără lumini şi fără oameni. Numai pisici cu ochi fosforescenţi mai rămăseseră pe acel loc. Nu exista, încă, un comandament românesc, ci numai un grup de soldaţi germani care dirijau circulaţia. Aceşti cinci oameni l-au primit cu amabilitate pe reporterul român şi i-au dat permis de liberă trecere, pentru a putea opri orice maşină care se îndrepta către front. De la ei află prima dată că este primejdios să se deplaseze singur, „întrucât oraşul nu a fost curăţat încă de partizani“. Un localnic îi spune că nu a fost nici o luptă la Bălţi şi că detaşamentele de partizani au dat foc oraşului după retragerea armatei ruse şi înainte de intrarea celei germano-române. „Au aruncat totul în aer, inclusiv case de locuit. Mii de oamenii fuseseră ucişi de explozii“.

Ajuns la Chişinău, reporterul aude peste tot aceeaşi propoziţie: „Partizanii au făcut cel mai mare dezastru“. Întrebarea  pe care o punea tuturor era: „Cine sunt partizanii?“ Răspunsul primit îl şoca: „Civili basarabeni, organizaţi în detaşamente înarmate. La retragerea trupelor sovietice ei formau ariergarda. Când Basarabia fusese ocupată de ruşi, cu un an înainte, partizanii formaseră avangarda Armatei Roşii. Partizanii, în cea mai mare parte, erau evrei“ (pag. 116 – s.n., N. N.). C. V. Gheorghiu cere nume şi fapte concrete, ca să nu cadă în vreo capcană. Se adevereşte: află nume de miliţieni sovietici, de comandanţi ai detaşamentelor de partizani – aproape toate evreieşti. O trupă de actori evrei ai lui Eddy Thall transformase în scenă de teatru altarul bisericii frecventate în adolescenţă de C. V. Gheorghiu; deasupra frescelor se pictaseră scene profane.

După război, sovieticii au recidivat în acelaşi stil: ştie toată lumea că studentele de la Institutul de Medicină se dezbrăcau în altarul bisericii Sf. Nicolae din Chişinău, transformat în scenă a Casei de Cultură, catedrala oraşului, metamorfozată în Sală de expoziţii, găzduia, până în 1988, tot felul de nuduri în locul icoanelor, iar biserica Sf. Haralambie fusese vopsită pe dinăuntru cu smoală după ce s-a sălăşluit acolo teatrul Danco. Mai închid o paranteză.

Acestea au fost realităţile constatate de reporterul revoltat, aşa cum se poate revolta un ziarist la vârsta de 24 de ani. Indignarea lui era cu atât mai mare cu cât era foarte legat de prietenii lui din Chişinău, mulţi dintre ei evrei.

Numai preoţii erau la posturile lor imediat după intrarea armatelor germano-române în Basarabia. Prin urmare, ei au fost martori oculari ai pierderilor pricinuite de ocupanţi şi de partizani acestui pământ. Ei îl puteau ajuta pe Gheorghiu prin mărturiile lor. Dar unde erau preoţii basarabeni după război? Refugiaţi în România pustiită de comunism sau deportaţi şi ucişi în spaţiul de peste Prut.

Ce a fost mai dureros pentru C. V. Gheorghiu şi pentru basarabeni: faptele ocupanţilor ruşi sau lovitura de cuţit  înfiptă în spate de cetăţenii României? „Un milion de basarabeni, aproape o treime din populaţie, a fost deportată de sovietici într-un singur an“ – constatau românii în acele zile, şi abia acum înţelegem că, astfel, se făcea loc de ţară pentru… partizani. Atunci, însă, această strategie nu se vedea cu ochiul, iar ziaristul Gheorghiu scria o carte despre martiriul în sine al populaţiei Basarabiei. Cartea Omul care călătorea singur este impresionantă nu doar ca raport făcut de autor pentru luminarea opiniei publice despre felul în care s-a scris o carte a sa, Ard malurile Nistrului. Romanul cuprinde mai multă materie primă decât presupuneam eu citind cartea de reportaje. Începem să înţelegem de aici de ce omul care apără Basarabia rămâne de regulă singur. El zădărniceşte, poate fără să-şi dea seama, nişte planuri ascunse bine.

Milan Kundera încearcă o metodă similară de construire a unui roman despre alt roman. Parcă o văd pe singuratica Tamina din Cartea râsului şi a uitării: „Toţi au uitat, iar eu nu!“

C. V. Gheorghiu este şi acum, după moarte (survenită la 22 iunie 1992), atât de trist şi de singur pe fundalul veseliei schizofrenice a inconştienţilor de pe ambele maluri ale Prutului. În tinereţe îl frământa problema jumătăţilor de adevăr. Reporterii trimişi de părţile beligerante reflectă jumătăţile aceluiaşi unic adevăr. Foarte sigur că nici un reporter sovietic ori american nu va vorbi despre românii omorâţi de către partizanii din Basarabia, reporterul român se consideră obligat să o facă, pentru ca adevărul să nu fie spus pe jumătate. Întors din Basarabia, pleacă spre Crimeea. Armata Roşie părăsea Crimeea, retrăgându-se în Caucaz pe mare, şi rămăseseră doar unităţile de partizani. Aici avu ocazia să vadă efectele abandonate şi utilajele de transport ale unei formaţiuni de partizani. Rămăseseră şi documente. C. V. Gheorghiu făcu acum descoperirea cea mai dureroasă: „Partizanii din Basarabia continuau lupta şi în Crimeea. Şi o demonstrau carabinele, gamelele, hainele, gloanţele lor – toate de provenienţă românească, cumpărate pe banii cetăţenilor României“. Cu ele erau împuşcaţi soldaţii români de către concetăţenii lor cu nume străine. Şi le notă în carnetul de reporter. Nu-i erau toate necunoscute. Ceru permisiunea de a lua cu el acte de identitate şi alte documente ale partizanilor antiromâni din Basarabia.

Ceea ce a pus, atunci, gaz pe foc poate fi citat acum tot cu oarecare prudenţă. La pag. 234, C. V. Gheorghiu scrie: „Ştia (în 1954, când scria aflându-se în Occident) că în România, chiar atunci, propria lui familie putea fi torturată de către partizanii care incendiaseră Chişinăul. Pentru că ei erau stăpânii României… Nu îl cerca nici un fel de ură faţă de ei, ci doar un sentiment de milă. Această victorie nu este accesibilă decât preoţilor şi poeţilor“. C. V. Gheorghiu era şi poet şi preot, şi nu mai avea 24 de ani. Devenise un nume cunoscut în diaspora românească prin cărţile sale. Renegat public de Gabriel Marcel, Gheorghiu este, totuşi, arestat şi condamnat în mod automat „pentru că făcuse parte din categoria unor funcţionari români. Niciodată interogatoriul nu s-a purtat asupra a ceea ce am făcut eu ca individ“, citim la pagina 214. Evenimentele din Franţa anului 1968 reactivează agresiunile asupra lui. Nota dominantă a biografiei acestui om este suferinţa.

 

De ce ne prefacem a nu cunoaşte suferinţa acestor personalităţi singuratice?

 

Vintilă Horia afirmă într-un interviu: „Datorită martiriului sau suferinţei exilului, a fost posibilă această înflorire românească în literatură, artă, filosofie. Durerea exilului ne-a transformat în altceva. Strigătele noastre s-au auzit în toată lumea“.

Nu suntem, oare, prea cinici prefăcând-ne că nu ştim despre suferinţele lor? C. V. Gheorghiu scrie Omul care călătorea singur după 4 ani de închisoare în 14 lagăre americane. Învăţase acolo să facă orice lucru cu răbdare şi să aştepte. „M-au înfometat până într-atât, încât seara mâncam pământ ori tencuială de pe pereţi. Atunci soldaţii îmi ordonau să deschid gura cât se poate de larg şi ei veneau şi mă scuipau în gură, unul după altul. Am suportat totul. Când captivitatea mea a luat sfârşit, eu căpătasem puterea de a suporta toate umilinţele“.

Din cauza lipsei vitaminelor, ochii i-au fost invadaţi de excrescenţe roşii de carne, care-i provocau dureri mari. L-au salvat pachetele cu mâncare ale unui preot catolic. Eliberat din prizonierat, şi-a târât picioarele tot restul vieţii – deprindere din anii când li se luau şireturile de la încălţăminte. Aşa a ajuns la Paris – pe jos. Deseori, când era fotografiat de jurnalişti, scriitorul-preot apărea cu capul plecat: era sigur că în faţa lui sunt săli arhipline cu străini, nu avea de văzut nici un chip drag. Ai lui au fost ucişi sau deportaţi. De câte ori se gândea să rămână undeva, trebuia să plece. Nu întâmplător, în 1957, scria extraordinara carte despre un Sfânt Părinte exilat, Ioan Gură de Aur, atletul lui Hristos.

Exilaţii noştri înţeleg poate cel mai bine semnificaţia cuvintelor străin,înstrăinare. C.V. Gheorghiu a fost toată viaţa insultat şi de presa de stânga şi de cea de dreapta. Nimeni nu a vrut să audă adevărul întreg.

Holocaustiştii merg şi mai departe, victimizându-i pe partizani. Noi ne prefacem a nu cunoaşte suferinţa celor care trec prin mari pericole înfruntând cu cuvântul învinuirile viclene aduse acum poporului nostru. Suntem siguri, însă, că vom plăti scump această laşitate, de la vlădică până la opincă.

Chiar Alexandru Soljeniţîn se arată lipsit de onestitate şi loialitate faţă de români, când, în cartea sa Două secole împreună, scrie despre pogromurile din 1881 şi 1905 în Zona de Rezidenţă, unde erau toleraţi să locuiască evreii din Imperiul Ţarist: Kiev, Odesa, Kameniţa, Viniţa, Cernigov, Chişinău, Bălţi şi din alte 24 de oraşe din Imperiul Rus. „Violenţă barbară a creştinilor părăsiţi“, scrie Al. Soljeniţîn definind pogromurile. În majoritatea cazurilor n-au fost însoţite de omoruri – erau jefuite dughenele şi crâşmele. La Kiev şi Odesa au fost cele mai violente (soldate şi cu morţi), la Marea Neagră fiind implicaţi grecii, care erau rivali comerciali ai evreilor. Soljeniţîn afirmă, însă, că, în 1882, cel mai dur a fost pogromul de la Bălţi, unde, cică, a fost omorât un evreu. La Chişinău, datorită intervenţiei Bisericii, mişcarea care era gata să izbucnească a fost „înăbuşită în faşă“, dar, în cazul populaţiei Basarabiei, numai intenţia devine condamnabilă. Citiţi cartea Două secole împreună şi vă convingeţi că, atunci când este vorba de a evita răzbunarea evreilor, Soljeniţîn caută să o dirijeze dinspre ruşi spre români. Nu mai are cinstea intelectuală şi sufletească din Arhipelagul Gulag, unde poţi găsi aprecieri obiective despre cecenii, românii, lituanienii din lagăre şi închisori. Am putea întoarce o afirmaţie a lui Soljeniţîn împotriva lui citându-l: „Dacă cineva crede că modul acesta de a prezenta istoria este obiectivă, atunci nu vom ajunge niciodată la adevăr“.

Reportajele de pe front ale lui C. V. Gheorghiu au fost folosite mai târziu de Marin Preda ca sursă documentară în romanul Delirul. Consecinţele au fost aceleaşi: concentrarea atenţiei asupra lui Preda: să moară Preda!

Să vedem cine va mai avea curajul să călătorească singur printre tabu-urile impuse românilor.

 

1 octombrie 2011, Chişinău

 

Nina NEGRU

Convorbire cu Mircea CARP

Posted by Gabriela Petcu On February - 22 - 2011

,,Vocea Americii” şi ,,Radio Europa Liberă “

– s-a născut în 1923 la Gherla,

– a fost Militar de profesie, Ofiţer de carieră, a luptat în cel de-al II-lea război mondial,în răsărit şi în apus. A fost rănit şi decorat.

– în 1946 este dat afară din armată datorită activitătilor sale         anticomuniste. În 1947 este arestat.

– în 1948 ia calea exilului
– în 1951 emigrează în Statele Unite unde devine jurnalist şi analist politic. Este mai întâi crainic, redactor şi apoi şeful Serviciului Românesc al postului de radio „Vocea Americii”.

– din 1979 până în 1995 este analist şi prezentatorul programului „Actualitatea internatională” şi director-asistent al Departamentului românesc  la ,,Radio Europa Liberă.

– la microfon avea o voce inconfundabilă, cu o tăietură precisă din care se citea o atitudine radical anticomunistă.

– a lucrat timp de 44 de ani pentru Vocea Americii şi Europa liberă, fiind cel mai longeviv comentator al emisiunilor în limba română care transmiteau din afara graniţelor.
– este autorul volumului “Vocea Americii în România (1969-1978)”  Polirom, 1997. A scris articole la reviste şi ziare,a dat interviuri la radio şi Tv.

         După ce am discutat de câteva ori la telefon cu domnul Carp, într-o zi m-a sunat şi invitat la domnia sa la München unde locuieşte. Pentru mine a fost o surpriza şi mare  onoare.

         Am ajuns la ora stabilită şi domnul Carp m-a primit cu toata afecţiunea. Doamna, soţia domnului Carp ne-a lăsat să discutăm în voie şi după terminarea interviului  ne-a servit cu prăjituri şi cafele. Am stat de vorba cu doi oameni intelectuali, respectuoşi şi tare de treabă. 

         Pentru mine a fost un mare privilegiu şi desigur o deosebită plăcere să pot dialoga cu domnul Mircea  CARP un adevărat profesionist al radioului.

                     ,,Sa auzim numai de bine !” 

Adalbert GYURIS:

– De ce credeti că este aşa de rău comunismul?

Mircea CARP:

– În primul rând, nu cred ci sunt convins ca, comunismul este un lucru foarte rau. Au afirmat acest lucru zeci de ani milioane si milioane de oameni cu suferintele lor. Cu lupta lor împotriva unui regim care în toate ţările în care comuniştii au reuşit să preia puterea,au făcut-o nu prin alegeri libere ci cu forţa,cu minciuna,cu amăgirea oamenilor.

În ce mă priveşte, sunt împotriva oricărei forme de dictatura,deci şi a comunismului. Pentru ţara noastră acest regim impus la putere de o forţă din afară,Uniunea Sovietică, la umbra tancurilor, de trimisul lui Stalin care bătând cu pumnul în biroul Factorului constituţional al ţării, Regele Mihai, a impus instalarea la putere a guvernului Groza. A urmat 55 de ani teroare,distrugerea instituţiilor tradiţionale ale poporului  român, desfiinţarea proprietăţii particulare, terorizarea instituţiilor tradiţiionale ale poporului român-biserica, armata, izolarea de restul lumii apusene căreia îi aparţinem,de fapt de veacuri.

Cel mai grav e că s-a încercat eliminarea virtuţilor moştenite din moş-strămoşi: bunătatea, dorinţa de muncă, credinţa în Dumnezeu, veselia.

        Cei peste 50 de ani nu au fost însă îndeajuns pentru ca „cei fără de neam şi Dumnezeu”  cum i-a numit generalul Rădescu, ultimul prim ministru constituţional al României, înainte să fie alungat de la putere,să reuşească pe deplin în munca lor diabolică. Dar anii „luminii de la Răsărit” au lăsat totuşi unele urme pe care tineretul va avea datoria să le elimine în întregime.

        De aceea sunt convins, comunismul este ceva rău. 

A.G:

– Am citit că aţi făcut liceul militar la Mănăstirea Dealu.Ce amintiri aveţi din această perioadă ?

M.C:

Înainte, am fost la un alt liceu militar de prestigiu „General Makarovici” de la Iaşi.Primele două clase de liceu le-am absolvit la civil “Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Pe vremuri toate liceele,ca şi şcolile primare erau deschise tuturor,erau  Instituţii de Elită în ţara noastră. Profesorii  erau de înaltă calitate şi se găseau, alături de alte profesii particulare sau de stat, în fruntea societăţii, se bucurau de respectul  tuturor, în primul rând al elevilor.

Aş vrea să vă dau un exemplu care pe mine mă urmăreşte din fragedă tinereţe. Eram ofiţer, făceam parte dintr-o unitate de tancuri unde aveam camarazi şi mai mulţi ofiţeri de rezervă. Între alţii, un învăţător dintr-un sat. I-am uitat numele. Într-o noapte pe front, stând de vorbă după ce se liniştiseră luptele, l-am întrebat: „domnule locotenent sunteţi  rezervist, aţi participat la campania din Răsărit şi acum sunteţi din nou pe front, în luptele pentru eliberarea Ardealului de Nord. V-aţi îndeplinit datoria cu prisosinţă. De ce nu vă duceţi acum acasă, la familie şi la meseria Dvs ?”  Camaradul meu mi-a răspuns: „Ani şi ani de zile mi-am învăţat elevii ce înseamnă Istoria ţării noastre, cum să-ţi faci datoria faţă de poporul din care te-ai născut. Cum aş putea deci să nu -mi fac  datoria până la urmă, să le fiu un exemplu a ceea ce i-am învăţat !”

 În acelaşi fel am fost educaţi şi la Liceul Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu şi nu numai acolo. Era o şcoală în care eram învăţati nu numai cum să ne facem datoria faţă de neam şi rege dar şi cum să fim cetăţeni de valoare într-o societate democratică, liberă. Din rândul absolvenţilor de la Mănăstirea Dealu – dar şi de la celelalte instituţii de învăţământ liceal  s-au ridicat nu numai militari de vază dar şi  arhitecţi desăvârşiţi, academicieni. Înfiinţat  în 1912, Liceul de la Dealu  cum îi spuneam noi şi-a închis porţile în 1948, când comuniştii s-au instalat ferm la putere. Acest  „cuib de năpârci“ trebuie desfiinţat a ordonat unul din marii călăi ai poporului, Emil Bodnăraş.

După ce am absolvit Liceul Militar în 1942 am urmat Şcoala Militară, am fost înălţat la gradul de sublocotenent. Am fost pe frontul de Est şi pe cel de vest.

Am fost rănit şi am fost decorat. Apoi am fost dat afară din Armată în august 1946, împreună cu 9.000 de ofiţeri care-şi făcuseră de asemenea datoria faţă de ţară dar care nu corespundeam obiectivelor regimului comunist. Un an mai târziu am fost arestat în regiunea Oaşa, în timp ce încercam să mă alătur unui grup de alţi ofiţeri care doream să punem bazele unei unităţi de rezistenţă contra regimului comunist.

A.G:

– Vreţi să ne daţi amănunte?

M.C:

– Din păcate, cel care m-a trădat a fost un preot, din regiunea Sebeş-Alba, căruia m-am confensat, dupa ce-mi oferise găzduire pentru o noapte. Am fost dus pentru anchetă la Sibiu, apoi la Ministerul de Interne din Bucureşti, la Prefectura Poliţiei Capitalei. În cele din urmă am fost dus la lagărul de la Văcăreşti. Era în timpul procesului Maniu-Mihalache, toamna lui 1947. Am fost sever anchetat dar nu am fost torturat. Occidentul era cu ochii ţintă pe procesul de la Bucureşti. Din lipsa de dovezi concrete am fost pus în libertate,cu condiţia să nu părăsesc Bucureştiul. A venit abdicarea forţată a Regelui,30 Dec.1947. Am  fost îndemnat de către un lider al rezistenţei să încerc să mă refugiez în străinătate,spre a-mi pune serviciile la dispoziţia Generalului Rădescu care era deja în Apus. Am plecat la sfârşitul lui Ianuarie 1948 clandestin, într-o călătorie plină de peripeţii la sfârşitul căreia am ajuns la Salzburg, în Austria, unde am lucrat la Misiunea Militară Americană, unde am rămas până în vara lui 1952.

A.G: 

– Aţi vorbit de peripeţii ? Nu vreţi să fiţi mai explicit ?

M.C:

–  Am fugit pe la Arad,pe lângă Curtici  până am ajuns la Budapesta.Din păcate cel care trebuia să mă ducă de aici mai departe m-a abandonat…

Am rămas seara la masă, în casa unei unguroaice clin România, căsătorită cu un ungur din Buclapesta. Nu ştiam şi nu ştiu nici acum ungureşte. Era sfârşitul lunii ianuarie, era zăpadă, frig mi-a venit ideea ca doamna să mă ducă la casa consulului României, băiatul acestuia îmi fusese coleg în clasele primare. Ne-am dus, însă casa era dărâmată şi ne-am întors. Doamna mi-a spus că atunci când va veni soţul o să-i spună că eu sunt student din România, venit cu un grup şi că după cină va trebui să plec. M-a trims în dormitor să mă odihnesc, eram un pachet de nervi şi nu stiam ce să fac.

A.G:

– Cale de întoarcere nu era?

M.C:

– Nu. M-am dus atunci lângă fereastră, afară era întuneric şi  m-am rugat intens lui Dumnezeu. Rugămintea mea a fost  să-mi dea linişte să gândesc.Trebuie să vă mărturisesc că în câteva minute am fost perfect calm.M-am întors de la fereastră şi pe perete am văzut o hartă a Ungariei şi alături Austriei cu zonele de ocupaţie aliate. Acest moment o fost hotărâtor. Erau zonele de ocupaţie americană, franceză,engleză şi  rusă. Zona rusească era lângă frontiera ungară şi se subţia în jos lângă graniţa cu fosta Iugoslavie. Jos unde zona era cea mai subţire, am calculat că erau în jur de 11 kilometri. Asta însemna două ore de mers pe jos până la zona engleză.

După cină am fost cu soţul doamnei la gară, mi-a cumpărat bilet până la frontiera cu Austria. Când am ajuns la frontieră, am coborât şi trebuia să trecem spre ieşire din gară pe o uşa unde stăteau doi jandarmi şi un civil ce avea o banderolă roşie pe un braţ al paltonului.În faţa mea pe un tânăr l-au dat deoparte , ceilalţi călători au trecut cu toţii,când am ajuns eu am fost oprit şi pus lângă tânăr. Frontiera era la nici doi kilometri de gară. Chiar  m-am gândit că m-am impiedicat ca „ţiganul la mal”. Am fost dus la poliţia gării, civilul a vorbit ceva ungureşte, n-am înţeles nimic şi atunci m-a intrebat  ceva în ungureste, i-am spus pe germană că nu ştiu limba lui, el ştia nemţeşte. I-am spus că sunt român, ofiţer, am fost închis şi acum vreau să mă refugiez în străinătate. Civilul s-a uitat mirat la mine, mi-a mai pus câteva întrebări şi apoi m-a întrebat câţi bani am la mine. Aveam un dolar şi ceva bani ungureşti. Mi-a spus să mă duc la restaurantul gării şi să cheltuiesc banii ungureşti. Mi-am zis că probabil aşa-i în închisorile din Ungaria. M-am dus la restaurant am comandat o pălincă şi un kolbasz-cârnat.Starea în care eram n-am putut să mănânc cârnatul şi am băut două pahare de pălincă.

A apărut civilul cu un tânăr jandarm şi m-a întrebat cum am putut să declar cele de mai înainte. I-am răspuns că oricum spuneam totul mai târziu la cei de pe Andrasi Uca, unde era securitatea maghiară. Atunci civilul mi-a spus că vorbesc foarte bine germana şi „dumneata eşti din…Iugoslavia ! Noi avem voie şi chiar ordin ca toţi cei de origine germană să-i lăsăm să treacă în Austria”.  Aşa am ajuns în lumea liberă !!!

A.G:

– Cum aţi ajuns la „Vocea Americii” şi mai târziu la „Radio Europa Liberă” ?

M.C: 

– Am ajuns mai întâi la Salzburg unde am lucrat pentru misiunea americană.M-am căsătorit şi apoi în 1951 am emigrat în Statele Unite.In baza unei legi,americanii primeau oameni pe care ei îi considerau de valoare.Aşa că am primit o viză specială.

M-am stabilit la New York şi am lucrat ca ziarist la Comitetul Naţional pentru Europa Liberă, la departamentul de presă şi publicitate. Aici am scos împreună cu alţi colegi publicaţia „Cronica românească”, ce apărea lunar. Apoi mi-a venit oferta de la „Vocea Americii” şi am plecat la Washington. Era în anul 1955 când am început să lucrez la „Vocea Americii”. La început crainic, apoi reporter şi cu anii m-am ridicat până la rangul de şef al serviciului românesc, unul din cele mal bune servicii din cele 37 câte avea „Vocea Americii” .

      Într-o zi, eram în vacanţă m-au sunat de la departamentul de stat, şeful de la secţia română care mă cunoştea şi mi-a spus că preşedintele Richard Nixon pleacă în România şi că eu îl voi însoţi.

La început n-am vrut, mi-a fost teamă. Şeful mi-a spus că voi pleca cu paşaport oficial şi voi fi trecut pe lista celor care îl însoţesc pe preşedintele Statelor Unite. În aceste circumstanţe mi-am revăzut ţara după 21 de ani.

A.G:

– Cum a fost revederea cu ţara?

M.C:

– Foarte emoţionantă. Când am văzut pământul românesc din avion am avut o stare greu de axplicat. La aeroportul Băneasa, la controlul paşapoartelor, era un căpitan. După ce s-a uitat în paşaport mi-a spus: “cu numele acesta nu puteţi să spuneţi că sunteţi American”. I-am răspuns scurt: “Ba da! Îl voi însoţi pe preşedintele Nixon”. Apoi reprezentantul ambasadei americane m-a luat în primire. Am stat cinci zle în ţară, în tot acest timp am avut mult de lucru însă eram bucuros că m-am reîntors la mine acasă, măcar pentru scurt timp. Până în 1990 am fost  ACASĂ de 14 ori. Vizita lui Brejnev, Ford, cutremurul şi cu alte ocazii de… lucru.

Nu după mult timp mi s-a făcut propunerea să trec la „Europa Liberă”. Aveam experienţa şi legături în acest domeniu. Era în 1979 şi am rămas la acest  post de radio până în 1995, când am ieşit la pensie.

A.G:

– Cum vedeţi România de azi? Sunt schimbări sau încă suntem pe drum modificărilor?

M.C:

– Fără îndoială, în aceşti 20 de ani de când au avut loc evenimentele din Decembrie 1989 s-au produs multe schimbări. Unele în bine, altele nu corespund nici pe departe aşteptărilor. Există libertate,o libertate a presei, a mediilor deseori însă folosită de unii în scopuri malefice. Sunt încă  unelte ale vechiului regim care prin poziţiile pe care le ocupă şi acum joacă mai departe, din umbră, cartea comunistă. Există libertatea de mişcare nu numai în ţară dar şi în străinătate. Fiecare sau aproape fiecare  îşi poate procura un paşaport şi dacă are bani, se poate duce mai ales în străinătate. În majoritatea cazurilor,vacanţe în ţara,la munte sau la mare, sunt deseori mai scumpe decât în străinătate şi de calitate inferioară. Comerţul, în ciuda preţurilor ridicate şi a unor piedici puse chiar de conducere, este în plină desvoltare. Cu toate acestea totul se dezvoltă mult mai încet decât ar trebui. Mulţi meseriaşi buni şi slavă Domnului avem, preferă să se ducă în străinătate, unde sunt mai bine platiţi. Trimit bani acasă,îşi ajută familiile, construiesc case, cum este de pildă cazul în Maramureş, fără nici o noimă, dăunând astfel pitorescului pur românesc. Oameni tineri pleacă în străinătate ademeniţi de mirajul unui occident care trece totuşi printr-o criză extraordinară. Mulţi din acei care-şi găsest în occident o sursă de venit  tineri, muncitori calificaţi,se întorc acasă. Majoritatea însă din păcate rămân departe. Se destramă familii, se înstrăinează copii, seacă izvorul muncii calificate.

A.G:

– Fiul dumneavoastra Mihai a ales o carieră diplomatică la N.A.T.O.,din această functie ajută România ? Are afinităţi pentru ţara noastră, fiind născut în S.U.A. şi soţia sa fiind daneză, diplomată şi ea ?

M.C:

– Băiatul meu s-a născut în Statele Unite, a urmat cursurile uneia din cele mai prestigioase universităţi americane Georgetown, din Washington. A lucrat la început în cadrele Departamentului de Stat  la ambasadele, de la Berna, Berlin,a pus umărul la înfiinţarea Ambasadei americane din Chişinău,apoi a trecut la Ambasada americană din România mai întâi ca reprezentant pentru Transilvania, apoi în calitate de consilier politic la Bucureşti. Apoi a dat examen şi a fost primit la NATO, din Bruxelles. Vorbeşte curent limbile engleza, franceza,a urmat cursuri la Şcoala de Ştiinţe Politice Superioare din Franţa; germana-mama lui, prima mea soţie care a murit când Mihai avea 7 ani şi, bineînţeles limba română.A doua mea soţie, critic de artă Gabriela născută Dumitrescu i-a fost ca o mamă după aceia.                                                                    Are o vilă la Zamora, lângă Sinaia şi vine cu toată familia în fiecare an, ori de câte ori are prilejul în România. În misiunea lui de la NATO unde este adjunctul Secţiei de dezvoltare a crizelor,a fost în Kosovo şi acum se duce des în Afganistan. Nu pierde nici o ocazie să ia legătura şi cu militarii români staţionaţi în regiune.

         Să precizăm însă misiunea lui  ca şi a tuturor angajaţilor la NATO  este de a pune în aplicare  în birou sau pe teren dispoziţiunile pregătite şi transmise de forurile conducătoare ale alianţei, dispoziţiuni, puse la punct în baza instrucţiunilor date de miniştri de externe ai celor 16 ţări membre forul suprem de conducere. Aşa dar n-are nici rolul şi nici latitudinea de a face ceva special pentru România cum m-aţi întrebat Dvs. Dar prin atitudinea şi angajamnentul său în cadrul alianţei nord atlantice Mihai se poate afirma şi în felul acesta, când e cazul, poate să atragă atenţia şi că este de origine română.

A.G:

– Ce aţi transmite românilor de acasă şi celor ca noi aflaţi mai departe de ţară?

M.C:

– Salutul cu care-mi luam rămas bun de la ascultătorii mei atât la Vocea Americii cât şi mai târziu la Europa Liberă.

                                                     “Să auzim numai de bine !

A.G:

– Stimate domnule Carp aţi încheiat cu îndemnul făcut ca şi la radio. Doamne dă să fie aşa ! Mulţumesc pentru primirea călduroasă şi pentru  interviul acordat. Să aveţi parte de sănătate, liniste şi împliniri!                                    

A fost o mare bucurie discuţia cu domnia voastră. Mulţumesc pentru tot!

Adalbert GYURIS

CU ŞI FĂRĂ SECURIŞTI

Posted by Stefan Strajer On January - 30 - 2011

CU ŞI FĂRĂ SECURIŞTI

 UN SCRIITOR REALIST ŞI CARTEA LUI MEMORIALISTICĂ 

 

Autor: Cezarina ADAMESCU

CREANGĂ Ovidiu

CU ŞI FĂRĂ SECURIŞTI

(Prefaţa Paul Goma)

368 pagini

Editura Vicovia  

Bacău, 2009

 

Cu discernământ şi responsabilitate, autorul, născut în urmă cu 90 de ani, în satul Vărzăreşti, plasa Nisporeni, judeţul Lăpuşna, în apropiere de Chişinău, ne dezvăluie, în cartea de faţă importante amănunte din culisele securităţii. Unele informaţii, prea puţin ştiute de omul de rând, mai cu seamă după cotitura din decembrie 1989 au ajuns de notorietate. Dar Ovidiu Creangă este posesorul unor informaţii inedite, aflate şi trăite pe propria piele, în venerabila sa viaţă de aproape un secol. Nu e de mirare, aşadar, că s-a gândit să le pună pe hârtie şi să le ofere cititorilor, la 20 de ani după revoluţie, cu gustul amar că aproape nimic nu s-a schimbat în configuraţia politică a ţării, decât formal, vechile structuri fiind încă la putere, peste care s-au calchiat structuri noi, coercitive, asupritoare, cu mult mai îngrozitoare şi mai apăsătoare pentru omul simplu, decât în perioada anterioară.

 

Cartea are aşezate în faţă, câteva pagini din jurnalul scriitorului dizident Paul Goma, datat 12-13 februarie 2008, text intitulat „Moş Bodrângă şi securiştii” în care aflăm părerea scriitorului despre aceste structuri coercitive ale României care îşi exercită şi în prezent atributele în ţară şi peste hotare. În paginile jurnalului său, folosite de Ovidiu Creangă drept prefaţă, Paul Goma, cu o luciditate şi discernământ meritorii, scoate în evidenţă mărturii ale unor participanţi direct la actul răsturnării regimului comunist, precum şi modul bestial, barbar în care au fost torturaţi şi asasinaţi foştii dictatori, cu o cruzime de nedescris, amănunte aflate din „Stenograma Procesului Ceauşeştilor” – publicată în „Ziua”, precum şi declaraţia numitei Cerasela Birjac, şefa Pazei personale a lui Gelu Voican Voiculescu, publicată şi ea în „Ziua”, declaraţie la fel de şocantă ca şi stenograma sus amintită.

Volumul „Cu şi  fără securişti” – se constituie astfel, într-un document important, o frescă veridică a societăţii politice româneşti de la finele secolului trecut, care a culminat cu mişcarea de revoltă din decembrie 1989, bazat pe mărturii, pe acte originale şi relatări ale unor persoane care s-au situat în miezul evenimentelor. În Argumentul său, autorul explică titlul lucrării şi motivul care a stat la baza începerii unui asemenea demers memorialistic, folosind date şi nume reale care pot fi probate şi astăzi, deşi au trecut mai bine de două decenii de la evenimentele cruciale din decembrie 1989.

Scrisă sub forma unei Autobiografii, cu nuanţe autoironice şi autopersiflante – lucrarea este şi o satiră usturătoare la adresa aparatului conducător, al celui represiv, la adresa celor ce s-au îmbogăţit aproape peste noapte, a tuturor celor ce săvârşesc nelegiuiri şi supun neamul românesc oprimării şi distrugerii sistematice. Deşi plecat de aproape trei decenii din ţară, autorul a păstrat legături cu oamenii şi cu locurile pe unde a vieţuit până la vîrsta de 62 de ani. Lucrarea beneficiază la sfîrşit de numeroase pagini ilustrate de Note autobiografice în care-şi relatează povestea vieţii şi în chip deosebit, amintirile din copilărie, cu mult umor şi oarecare undă de nostalgie, după anii trecuţi, cum e şi firesc.

Tot aici îşi dezvăluie şi pasiunea arzătoare a vieţii sale: chimia. Valurile pe care a fost purtat în viaţă, nu s-au potolit nici în Canada, unde a muncit şi a avut realizări remarcabile. Astăzi, venerabilul domn Ovidiu Creangă se bucură alături de copii şi nepoţi de o viaţă prosperă, tihnită, pe care o condimentează cu lecturi şi scrieri personale, publicând la marile reviste canadiene şi româneşti literatură  care e foarte apreciată atât de românii din ţară, cât şi de cei din diaspora. Ovidiu Creangă nu se sfieşte să-şi numească „eroii” – (şi cei negativi sunt eroi, nu-i aşa?) – cu numele lor reale. Şi-a luat acest drept legitim şi curajul răspunderii, fiindcă oricând poate proba cu argumente forte şi cu documentaţie adevărul afirmaţiilor sale. El relatează despre persoane care erau puse  de regimul trecut să informeze exact despre acţiunile unor vecini, prieteni, colegi de serviciu. A fost şi el „filat” şi turnat în mai multe rânduri. Având o funcţie importantă şi făcând nenumărate deplasări în străinătate, era, prin forţa împrejurărilor suspectat. Autorul descrie cu minuţie experienţele sale cu acei care erau numiţi în sens peiorativ „băieţii cu ochii albaştri”, printre ei fiind şi unii foarte buni prieteni care „l-au lucrat” în chip neaşteptat.

Însă, afirmă Ovidiu Creangă – „Şi la securişti au fost unii fiare şi au fost şi unii mai omenoşi. Aşa că torţionarii care spun că nu au avut încotro şi au comis atrocităţi având ordin de la  colonelul Nicolski sau Pantiuşa mint cu neruşinare,  căci, dacă ar fi refuzat să facă aceste fapte de neimaginat, nu le-ar fi tăiat nimeni capul. Toporul nu ar avea nici o putere dacă nu ar avea o coadă de topor. Securitatea românească era organizată după modelul sovietic însă cei ce au suferit prin închisori şi lagăre, dar mai ales cei supuşi la ororile „reeducării” de la Piteşti spun că a depăşit cu mult chiar şi Gulag-urile ruseşti în atrocităţi.”

În relatările sale, Ovidiu Creangă uzitează un limbaj direct, frust, despodobit de metafore, floricele şi alte figuri de stil care nu s-ar fi potrivit cu subiectul şi mesajul lucrării. Nici frivolităţile de limbaj nu îi sunt specifice şi le foloseşte doar arareori, când textul cere acest lucru. Specifice sunt: ironia, satira, parodia, sarcasmul, autoironia, aspectate cu numeroase citate din proverbe şi maxime româneşti şi universale pentru a ilustra ideile proprii. Limbajul este viu, colorat, animat şi dă vioiciune şi susţinere acţiunii.

S-ar zice despre scriitorul Ovidiu Creangă că este un autor hâtru din spiţa strămoşului Creangă (nu degeaba au acelaşi nume!) prin umorul sănătos pe care-l practică şi prin seninătatea – proprie românului – cu care depăşeşte anumite situaţii tragice. Dar umorul sarcastic are darul de a pune punctul pe „i”, adică de a  face să usture. Din text nu se degajă tristeţe, deprimare, anxietate, resentimente, normale în cazul unei persoane care a suferit atâtea nedreptăţi şi a trecut prin focul iadului şi furcile caudine ale torţionarilor securişti. S-ar putea chiar spune că i-a iertat pe toţi şi nu le mai păstrează resentimente. Umorul l-a ajutat să treacă mai uşor prin mijlocul suferinţei.

Capitolul I, intitulat, firesc: „Începuturile” – este cadrul de desfăşurare al unor „Aspecte din Basarabia românească” – aşa cum îşi subintitulează capitolul Ovidiu Creangă. Monografic şi autobiografic, autorul (re)creează cadrul naşterii sale şi atmosfera de început de veac XX în Basarabia în care a văzut lumina zilei. Toate capitolele sunt ilustrate cu imagini de epocă, hărţi, documente. Amănunte despre starea social-economică şi demografică a Basarabiei şi în chip deosebit a Chişinăului, sunt prezentate cu multă generozitate şi mai ales, bine documentate. Autorul face şi portretul moral al basarabenilor, descriindu-i astfel: „Caracterul moldovenilor era foarte îngăduitor, ei fiind oameni primitori şi buni la suflet”.

Traversând istoria secolului, Ovidiu Creangă punctează principalele momente care au marcat existenţa, nu numai a lui, dar a tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de Prut ce au fost sacrificaţi şi azvârliţi ca nişte mingi, dintr-un loc în altul, după capriciile şi meandrele politicii. Destine sfâşiate, familii împărţite, deportate, când alipirea Basarabiei în 1920, când  retrocedarea Basarabiei, în 1940,  un joc perfid care a schimbat soarta a mii şi mii de români. Autorul descrie în amănunt aspecte din viaţa basarabenilor, obiceiurile şi tradiţiile lor, credinţa lor, arta culinară în care basarabencile erau vestite. El face în primul capitol o minimonografie a meleagurilor unde a văzut lumina zilei şi unde a copilărit până la plecarea în Regat. Drama prin care a trecut familia autorului în 1940, la retrocedarea Basarabiei, l-a făcut să se refugieze, astfel că adolescenţa i-a fost mutilată sălbatic, după spusele sale, de hoardele roşii.

Primele amintiri din copilărie continuă şi în capitolul 2 al cărţii, intitulat: „Ghici cine mi-a pus mîna în cap!” cu peripeţii din mahalaua Vistiernicilor din Chişinău, târgul copilăriei scriitorului. Amintirile sunt foarte clare şi se derulează ca pe o peliculă, cu o limpezime uimitoare de parcă s-ar fi întâmplat recent. Memorabilă este în amintirea scriitorului vizita Reginei Mame, împreună cu Marele Voievod de Alba Iulia, nimeni altul decât Regele Mihai, pe atunci de vârsta autorului. O altă amintire încântătoare este cea legată de circul care a poposit în oraşul Bălţi, care l-a cucerit din prima clipă şi chiar a învăţat unele numere de prestidigitaţie, jonglerie şi fachirism. Autorul nu se fereşte de vocabularul în argou pentru a da un plus de naturaleţe  şi parfum, amintirilor.

Ovidiu Creangă îşi continuă amintirile cu tulburările iscate de ocupaţia bolşevică din iunie 1940 şi de ravagiile pe care le făceau aceştia în teritorii. Apoi, în 1944, al doilea refugiu, când soovieticii au pus stăpânire pe  Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei. Autorul descrie bombardamentul care a avut loc în aprilie 1944 în Gara de Nord, când au pierit mii de refugiaţi din garniturile de tren. Prigoana pe care au dezlănţuit-o apoi comuniştii împotriva basarabenilor care erau vânaţi şi expediaţi înapoi în Basarabia ori în Siberia a fost fără precedent. Drama familială, cu tatăl ucis de către bolşevici, avea să-l urmărească toată viaţa.

Realizările pe plan profesional, premiile luate pentru invenţiile aduse în domeniul chimiei, au atras din partea semenilor multe controverse, invidie şi chiar ură şi nu puţine au fost dăţile când s-a încercat înlăturarea autorului de la conducerea instituţiei, funcţie de răspundere pe care a îndeplinit-o ani la rând în Ministerul Comerţului Exterior. Autorul declară lucrurile pe şleau, cu lux de amănunte, fără prejudecăţi sau inhibiţii. El descrie şi realizările şi eşecurile avute în urma acordării încrederii unor oameni care l-au trădat. Structura psihologică fericită însă, îl ajută să treacă uşor peste multe greutăţi şi obstacole şi să ajungă respectat şi chiar temut în domeniul pe care-l iubea atât de mult: chimia.

Stilul  autorului e  antrenant şi vioi, presărat cu umor şi ironie, astfel încât scrierea e accesibilă, se citeşte uşor şi e foarte plăcută, deşi uneori e încărcată de date tehnice sau istorice. Memoria prodigioasă a autorului redă cu exactitate fiecare întâmplare în amănunt. Cu mult umor sunt istorisite amănunte picante din vizita guvernamentală în Olanda, alături de miniştrii de la Chimie şi Comerţ. Autorul descrie modul de viaţă şi civilizaţia din ţările în care era trimis în delegaţii ca specialist.

Ovidiul Creangă este un original. El intră în dialog direct cu cititorul, îi cere părerea, îi face confesiuni, se înţeleg de minune. Se creează astfel o comuniune tacită între scriitor şi lector, o înţelegere având ca suport cuvântul scris şi feed-back-ul nu se lasă aşteptat. E un fluid care circulă de la unul la celălalt, la fel ca în sălile de teatru, între actori şi spectatori. De fapt, cartea aceasta este ea însăşi un spectacol divers, caleidoscopic pe care scriitorul, cu artă, îl propune publicului şi-l face să ia parte la el în mod direct, interactiv. Fraze care încep cu: „Înţelegeţi?… Vă întreb… Ce părere aveţi?” ş.a. ilustrează acest mod de scriere interactiv, în care vocea auctorială este actorul principal, cea care dă tonul colocviilor.

Cartea este, fără doar şi poate, un pretext pentru o autobiografie amănunţită. Apar personaje varii, importante sau nu, care au jucat un rol în viaţa autorului şi, din poveste-n poveste, se alcătuieşte structural, corpusul scrierii memorialistice de faţă. Un scriitor pragmatic, realist, fără efuziuni lirice ori metaforice. Un scriitor terre-a-terre.  Trăsătura definitorie este cea sarcastico-umoristică. Spiritul aventurier îi este împlinit şi satisfăcut, când vizitează Sumatra, Singapore, Australia, Scoţia, Anglia şi astfel, visele din copilărie  de a călători spre ţări necunoscute şi exotice, prinde viaţă. În Singapore a ajuns de patru ori, pentru perioade mai lungi, aşa încât visul s-a împlinit. Ca orice bun jurnalist, o dată ajuns într-un loc, prima grijă era de a se informa despre civilizaţia respectivă, istoria, limba şi caracteristicile poporului, cultura, tradiţiile lui şi artele culinare. Nu e uşor să te adaptezi oricăror condiţii de viaţă, total străine de ale ţării tale. Ţări şi oraşe ale contrastelor izbitoare, ale decalajelor sociale, cu orânduiri diferite de cea din care plecase autorul. El descrie cu talent toate aceste diferenţe de civilizaţie prin antiteză, făcând mereu comparaţii  cu condiţiile şi mentalităţile din  ţările lagărului socialist. Pregătirile pentru deplasările pe alte continente erau minuţioase şi presupuneau o cunoaştere temeinică a ţării în care trebuia să ajungi sau  cele prin care trebuia să treci, fiind nevoit să te adaptezi „din mers” condiţiilor climaterice, diferenţei de fus orar, alimentaţiei şi în general, tuturor diferenţelor specifice fiecărei ţări, îndeosebi cele africane şi asiatice. Autorul oferă cititorului inclusiv reţete autentice de ciorbă de peşte gătită de lipovenii pescari în Delta Dunării, în prezenţa unei delegaţii elveţiene.

Şi până la urmă, jurnal de călătorie, documetar, reportaj, ciclu de articole, roman memorialistic, povestiri autobiografice – „Cu şi fără securişti” nu se înscrie în nici unul din aceste genuri ori are câte puţin din toate. Cert este că devine destul de atractiv invitând la lectură şi cunoaştere a unor realităţi din sfera politicului, economicului, administrativului, din sfera vieţii publice a unui om care a avut o viaţă cât se poate de plină. Pe tot parcursul cărţii, o dată cu amintirile, se insinuează şi personaje stranii, ciudate, dubioase, care au ca unic scop, acela de a trage cu ochiul şi a raporta mai târziu cu de-amănuntul tot ce văzuseră. Aceştia sunt „băieţii cu ochii albaştri” de care vorbeşte autorul.

Extrem de multe informaţii din toate domeniile ne oferă Ovidiu Creangă, pe care le dezvoltă în stilul său documentaristic şi le pune la dispoziţia cititorului, astfel încât cartea se poate constitui şi într-un ghid pentru cei care vor să călătorească în ţări exotice. Informaţiile, de cele mai multe ori sunt aduse la zi, prin comparaţie cu datele de acum 30-40 de ani, dându-ne posibilitatea să remarcăm şi evoluţia acestor ţări în permanentă comparaţie cu a noastră, aşa cum ni le expune autorul. Sunt relatate în detaliu anumite tratative şi relaţii  comerciale făcute cu diferiţi parteneri străini, din industria chimică. Dar autorul oferă şi amănunte picante de la  dineurile care se dădeau în cinstea aparatului politic rusesc, cu tot ce urma după încheierea tratativelor. Autorul descrie cu mult amuzament  şi chiar îngăduinţă întâmplările şi obiceiurile ruşilor la aceste dineuri oficiale, anumite slăbiciuni şi vicii intrând în firea acestui popor.

Dar în afară de amintirile care curg duium în pagini, însoţite de imagini fotografice, autorul relevă unele aspecte destul de dureroase pentru un român: faptul că în străinătate, românii îşi uită obârşia, neamul şi limba şi-şi învaţă copiii doar limba de adopţie iar cei mai mulţi „uită” că sunt români, străduindu-se să adopte obiceiurile, tradiţia şi limba ţării în care au emigrat. Autorul îşi încheie reflecţiile cu citate biblice, drept pilde: „Cine are urechi de auzit, să audă”. Reflecţiile şi observaţiile autorului în acest sens, sunt amare şi destul de obiective: „Stau şi mă gândesc la românii noştri autentici de aici din Toronto, la cum se chinuiesc şi ei şi chinuiesc şi copiii să vorbească numai englezeşte. Am întâlnit multe familii de evrei şi aici care-şi învaţă copiii româneşte pe când românii îşi uită neamul, limba obârşia. Mă uit la chinezuţii ăia mici cum învaţă hieroglifele lor chinezeşti în timp ce unii dintre ai noştri fug de limba părinţilor, bunicilor şi străbunicilor lor ca dracu de tămâie. Ei oricum vor învăţa engleza de la şcoală de la alţi copii dar limba lor maternă se chinuie părinţii lor să o uite. O limbă este un «asset», este un bun pe care-l câştigi fără să te coste ceva şi fără nici un efort. Unii se ruşinează că sunt români şi-şi bârfesc cât pot ţara. Este adevărat că avem mulţi hoţi, începând cu cei din guvern, şi că multe rele sunt încă în ţara noastră. Dar, în timp ce strămoşii noştri ţineau piept hoardelor barbare, cei de mai lângă Atlantic erau puţin mai feriţi.” În delegaţii, totdeauna erau însoţiţi de către un agent de securitate care-i urmărea pas cu pas, ce spun, ce fac, ce cumpără, cu cine intră în contact. Acesta nu-şi dezvăluia identitatea şi părea un delegat oarecare. De fapt, ceea ce era mai rău în relaţiile dintre cei care plecau împreună în delegaţii e că se fereau unul de altul şi nu aveau încredere în nimeni. De aceea, vorbind despre România, ei ascundeau realitatea, o înfrumuseţau, declarând că totul e perfect.  Autorul intervine de multe ori în povestiri, adresânsu-se direct cititorului, luându-l ca martor şi interlocutor.

Floră, faună, aspecte economice şi demografice, istorice, sunt descrise cu minuţie de autor despre ţările pe care le vizitează. Un adevărat cercetător, spirit neobosit care caută pretutindeni conexiuni, similitudini şi chiar diferenţe între culturi şi civilizaţii. Faptul că autorul devoalează unele aspecte necunoscute de noi, din domeniul exportului interior şi exterior de pe vremea totalitarismului, constituie ineditul acestei lucrări memorial-documentaristice. Despre măsurile de securitate care se luau faţă de delegaţi  autorul relatează: „Ruşii ca oameni erau cumsecade şi te puteai înţelege cu ei, dar politica lor, de care nici ei nu erau mulţumiţi, era absurdă şi total ineficientă, din care cauză o ţară cu cea mai mare suprafaţă şi cu cele mai bogate resurse naturale era printre cele mai sărace din lume. Dar acesta a fost comunismul care a nenorocit atâtea ţări printre care şi România. Trebuia să fim cazaţi numai la anumite hoteluri pentru a  putea să fim controlaţi în orice moment. Când aveam şedinţe la Soiuzchimexport, ne prezentam la protocol, de unde eram preluaţi de un tovarăş «lucrător în Comerţul Exterior» şi eram conduşi pe un anumit drum la sala de şedinţe. Se proceda aşa, ca nu cumva noi să vorbim ceva cu salariaţii lor sau mai ştiu eu ce le trecea lor prin cap. Desigur, camerele erau prevăzute cu microfoane ascunse. Hotelul nostru avea o formă pătrată şi la fiecare colţ era câte un pupitru unde stătea în permanenţă o «regulerovcă» ce nota orice mişcare din sectorul ei. În fiecare moment aveai senzaţia că eşti într-o puşcărie.. Nu am fost în puşcărie dar aşa trebuie să fie, să te simţi controlat în fiecare clipă. De fapt aceeaşi situaţie era şi la noi în ţară, căci şi noi aplicam sistemul lor, şi, cred că în unele privinţe i-am şi depăşit.” De fapt, aceasta este şi motivaţia cărţii, urmărirea permanentă a cetăţenilor de către aparatul represiv. Nu sunt ocolite de autor nici dificultăţile întâmpinate în lunga carieră de director,  la Chimimport, privind calitatea mărfurilor româneşti şi reclamaţiile cărora trebuia să le facă faţă din partea firmelor străine. Toate acestea sunt relatate cu minuţie în paginile cărţii, informaţiile fiind aduse la zi, comparativ cu anii ’80 când el şi-a început viaţa în Canada.

Autorul pune la dispoziţie şi hărţile ţărilor cu care a avut relaţii comerciale, în calitatea sa. Iată ce relatează în capitolul destinat „Thailandei”: „Una din sarcinile permanente pe care le aveam noi, organele de conducere din Comerţul Eeterior, era să găsim noi pieţe pentru plasarea produselor noastre de export şi, eventual, să găsim pieţe mai convenabile ca preţ, calitate şi valută în care se face plata produsului precum şi modalitatea de plată. Cu L/C (letter of Credit) garantat, trebuia să ai valuta respectivă care era blocată în bancă până la plata mărfii. Însă cel mai bine era să găseşti exportatori care acceptau L/C negarantat. Plata, de regulă, se făcea la 30 de zile de la livrarea mărfii. Eram la Singapore cu o echipă destul de mare, vreo 5 cu tot cu mine. După cum am relatat şi în alte capitole, echipa mea avea reprezentanţi de la Românoexport, ca să plaseze textile, şi de la Autotractorul ca să plaseze tractoare fabricate la Tractorul Roşu din Braşov. Eu trebuia să coordonez toate operaţiunile şi, cu toate că eram director de import, aveam sarcini mari de export în compensaţie cu mărfurile româneşti greu vandabile, în special tractoare. Ştiind că ne vom duce în Thailanda, am început să învăţăm noţiuni elementare despre această ţară eminamente budistă.”

 

Ovidiu Creangă oferă date despre religia budistă şi obiceiurile călugărilor care obişnuiesc să facă penitenţă, mâncând foarte puţin, doar din ce li se oferă de pomană şi dormind uneori cu capul pe o piatră, ceea ce-i prilejuieşte autorului reflecţii comparative. Umărind peripeţiile autorului prin  ţările africane, ai impresia că urmăreşti un film de aventuri, el având o putere fascinatorie de descriere şi de prindere a amănuntului esenţial, aventuri, peripeţii şi chiar mici „învârteli” care-l ajutau să se descurce în acele ţări. Unii dintre securişti sunt personalizaţi şi chiar aflăm istoria vieţii lor: „Era îngerul nostru păzitor, tov. Colonel (toţi erau colonei) Andrei Apetrei, fiu de ţăran sărac din Munţii Vrancei. Nici nu ştiu numele lui conspirativ, cum îl chema pe cel ce a venit după el şi-l chema «Bogdan». Andrei era un băiat cu bun simţ, nu făcea pe nebunu’ şi mi-a spus o mulţime de istorii de ale lor. Nu era «pe linie», că a sfârşit-o urât cu Securitatea.” Când ştii cu cine ai de-a face, poţi să-ţi iei măsuri de precauţie şi să te fereşti ca să nu dai de bucluc. Dar problema principală în România comunistă era că nu ştiai de cine trebuie să te fereşti, căci peste tot mişunau „băieţii cu ochii albaştri”, chiar în cele mai neaşteptate locuri, aşa cum menţionează şi autorul: „Nici nu-ţi trecea prin cap cine scria note infomative. Câteodată unii pe care-i credeai cei mai buni prieteni şi oameni de încredere.”

Lucrând într-un domeniu deosebit, de mare însemnătate pentru economia naţională a ţării, Ovidiu Creangă a intrat în contact cu fel de fel de persoane. Ei erau „prelucraţi” şi „vizaţi” în chip deosebit pentru că aveau de-a face cu străinii, ceea ce pentru omul de rând, nu prea se punea problema. Fotografiile document care însoţesc textele sunt foarte edificatoare. Aflăm frânturi din istoria Scoţiei,  cu povestea Mariei Stuart, şi chiar ni se oferă reţeta fabricării whisky-ului, istoria Angliei şi a reginei sale aproape centenare, despre vizita lui Nicolae Ceauşescu în Anglia, când a fost plimbat de regina Elisabeta cu trăsura regală şi cinstit ca un rege la Palatul Buckingam, iar Elenei Ceauşescu i s-a conferit un titlu echivalent cu „Doctor Honoris Causa”.

Ovidiu Creangă se întoarce însă cu povestirile lui picante, spumante, antrenante şi în Piaţa Matache Măcelaru ori în Piaţa Ferentari, unde puteai găsi pepenoaice dulci de Arad. Cu mult şarm ne povesteşte peripeţiile avute în urma unui accident auto când a lovit un ţigan numit Pandele, fapt ce l-a costat enorm ca să dreagă lucrurile la spital până ce acesta s-a vindecat.

O cotitură hotărâtoare în viaţa autorului a fost aceea când s-a hotărât să emigreze în Canada, în anul 1982. Odiseea acestei „evadări” din spaţiul concentraţionar comunist ne-o relatează în Capitolul III. „Canada. M-am hotărât, trebuie s-o iau din loc!” Nici în Canada autorul nu a scăpat de securişti şi a avut mult de furcă din pricina unor note informative primite din partea unor români, astfel că a fost verificat ani în şir şi a primit cetăţenia abia după zece ani. Dezvăluirile pe care le face Ovidiu Creangă în legătură cu securitatea românească sunt de-a dreptul şocante.

În capitolul numit „Căutătorii de aur în Manitoba” aflăm istoria foarte interesantă a comunităţii memoniţilor, un fel de baptişti desprinşi din Biserica Romano-Catolică, oameni de o înaltă ţinută morală creştină, „poate un pic cam habotnici” – cum îi descrie autorul. De asemenea, aflăm istoria frăţiei hutteriste, după numele conducătorului cogregaţiei Jacob Hutter, tot ramură desprinsă din catolicism, oameni care au pus toate bunurile în comun şi trăiesc ca în comuna primitivă, precizează Ovidiu Creangă. Primii doi ani petrecuţi în Canada s-au dovedit a fi mai dificili pentru autor pentru că nu poseda încă „experienţa canadiană”. Dar aici găseşte un om de ispravă care garantează pentru el şi astfel îşi pune o afacere pe picioare. Autorul ne dă şi reţete „Cum poţi ajunge capitalist în Canada” .

Al IV-lea Capitol al cărţii este dedicat „Portretelor” şi se întinde pe aproape o sută de pagini. Autorul face portretul fizic şi moral al unor persoane pe care le-a întâlnit şi cu care a colaborat în viaţă, în total 14 portrete.  Printre aceste portrete se află şi cel al lui Vasile Sasu, „Băiatul cu ochii albaştri”. Nu o dată, autorul afirmă: „Tare mă tem că de această plagă numită Securitate încă nu am scăpat” – ceea ce spune totul în legătură cu simţămintele sale. Portretele acestea sunt pretexte pentru întâmplări hazlii şi nu prea, petrecute sau aflate de la alţii, în legătură cu aceste personaje. Printre ele se află şi portretul Elenei Ceauşescu – „Savanta de renume mondial” – pe care autorul nu o prezintă în culori prea atrăgătoare. După chibzuială multă, el hotărăşte să aştearnă pe hârtie unele întâmplări legate de ea şi de conducătorul ţării timp de 25 de ani: „M-am temut să nu fiu acuzat că acum dau şi eu «lovitura măgarului» unei fiinţe ce nu mai este în viaţă şi care nu se poate apăra. Totuşi, deoarece eu mă număr printre nu prea multele persoane care au cunoscut-o destul de bine pe cea care împreună cu soţul ei, Nicolae Ceauşescu ne-a condus un sfert de secol, m-am hotărât să aştern pe hârtie câte ceva care să o zugrăvească aşa cum era această fiinţă ce a făcut atâta rău ţării noastre, în general, şi mie personal, în particular.”

Cele relatate de Ovidiul Creangă se referă la un aspect mai puţin cunoscut de marele public şi anume de perioada în care ea a intrat în Institutul de Cercetări Chimice ICECHIM  „ca simplă laborantă, pentru ca, după o perioadă, să termine cu titlul de directoare a institutului, inventatoare celebră, doctor inginer, «Doctor Honoris Causa» etc, persoana care a dirijat dezvoltarea Industriei Chimice în România (împreună cu Mihai Florescu ministrul „plin” al Industriei Chimice) şi terminând cu, culmea impertinenţei, atribuindu-şi titlul de «Savant de renume Mondial». Dezvăluirile la acest nivel continuă şi în  paginile următoare sub titlul: „Cum îşi lua „savanta” titlurile ştiinţifice”. Ovidiu Creangă, cu un pragmatism specific firilor prea puţin înclinate spre  lirism relatează în amănunt, faptele cum au fost şi nu se preocupă să le înfrumuseţeze cu nimic. El spune la un moment dat: „AM SPUS CE AVEAM PE INIMĂ ŞI M-AM RĂCORIT.”

A crede, însă că volumul „Cu  şi fără securişti” este alcătuit în spirit revanşard faţă de o societate care la un moment dat l-a marginalizat, şi l-a determinat să emigreze, este eronat. Autorul respectă adevărul şi, după părerea noastră, nu inventează nimic şi nici nu merge cu tribulaţiile mai mult decât trebuie. Cartea se înscrie în categoria (dacă o fi această categorie!) memorialistică documentară şi cititorul află fel şi fel de informaţii care îi pot fi utile cândva. Fie şi despre istoria şi geografia unor locuri exotice pe unde nici cu gândul nu va putea călători.

Ovidiu Creangă face parte din spiţa scriitorilor humorişti care nu fantazează, dar duce mai departe umorul, sarcasmul, ironia muşcătoare dar îndreptătoare de moravuri, precum moraliştii secolului al XIX-lea. El a realizat o lucrare bine structurată, cu amintiri şi întâmplări fascinante, româneşti şi de „peste apă” – peripeţiile proprii dar şi ale altora, care stârnesc râsul sănătos, îngăduitor, nostalgic, duios, dar şi dezaprobator faţă de unele situaţii neplăcute, luând poziţie, aşa cum îi stă bine unei scrieri contemporane adevărate.

Cezarina ADAMESCU

26 ianuarie 2011

Dureri ale Basarabiei

Posted by Stefan Strajer On January - 21 - 2011

Dureri ale Basarabiei

 

Autor: Ionel CĂPIŢĂ

SFÂNTĂ NĂSCĂTOARE

 

Şi-ntr-o floare de câmpie

Te văd, dulce Românie!

ETERNITATE

 

Prin voi, cei vii şi din mormânt,

Eu sunt acela care sunt,

Prin voi – aici sunt şi departe,

Purtând un cimitir în spate.

Prin voi mă nalţ şi cânt, şi plâng,

Şi stau de veghe pe pământ,

Prin voi îmi aflu mântuirea

Şi Zestrea mea este Iubirea.

Prin voi mă cheamă glasul Sfânt

Să fiu cu neamul şi-n mormânt,

Şi altfel nici că se mai poate –

Eu merg cu-n cimitir în spate.

RUGA DURERII

 

Doamne,

Salvează şi înalţă

Neamul meu, copilul Tău.

Milostiveşte şi tămăduieşte

Sufletul Neamului meu.

Nu ne lăsa, Doamne,

Când atât ni-i de greu,

Când speranţa în Tine e vie.

Nu ne părăsi, Doamne,

Când paharul răbdării e plin.

Fii cu noi acum,

Când întronată se cere

Dreptatea.

Ajută-ne, Doamne,

Să izgonim răul şi urgia

Aduse

În leagănul nostru.

Întăreşte-ne braţul,

Luminează-ne calea –

Spre a noastră izbândă.

Ne izbăveşte de tot ce-i rău

Şi cu nepriinţă –

Faţă de Neamul român.

Ajută-ne, Doamne,

Să curăţim

Şi să sfinţim

Locul şi Ţara.

Ajută-ne, Doamne!

 

NĂVĂLITORILOR

 

Vă întreb: ce-aveţi cu mine,

Când nimic nu am cu voi,

Doar se ştie foarte bine:

Eu – s-acasă, voi – la noi.

Borfăind cu râtu-n toate –

Pângăriţi pământ şi vieţi!

Credeţi că tot vi se poate,

Dacă sârmă-n bot n-aveţi?

Nu treziţi fiara din mine,

Că atunci nu mai scăpaţi –

Nici ascunşi prin vizuine,

Nici croind-o pe urlaţi!

Haide, spuneţi, de ce oare

Mă impuneţi vrând-nevrând

Să vă dau hrană la cioare,

Dacă nu vă ştiu plecând?!

IMPERIUL RĂULUI

 

Amărâtă ţară-ntinsă –

Unde viaţa m-a adus,

Au de cine-ţi este scrisă

Soarta-n iad. Sau colo sus?

Ţară peste lumi lăţită,

Omorând şi pustiind,

Pacoste neţărmurită

Blestemată-n glas şi-n gând!

Ţară-a plânsetelor toate

Şi-a speranţelor pribegi,

Încărcată de păcate –

Temniţă eşti veci de veci!

Jalea dusă-n cimitire,

Ura celor ce-au rămas –

Cotropiţi prin schingiuire –

Nu spera să-ţi dea răgaz.

Lacomă de măreţie –

Ţară de năvălitori,

La judeţul ce-o să fie,

Ruga ta va fi să mori.

Ţară, necuprinsă ţară,

Neam cu paharul la gât

Ai şi tu străvechi hotară,

Vezi să ai loc de mormânt!

SATRAPILOR

 

Ce aţi făcut din noi?

Ce aţi făcut cu noi?

Voi, care aţi fost

Şi aţi rămas gunoi?!

Voi nu aţi bănuit –

Că suntem infinit!

Azi – luaţi aminte

Ce-aveţi înainte:

Când guleaiul vostru

Vă va fi mai drag –

V-am pregătit şi noi

Răsplată – un ştreang!

HORA UNIRII

 

Toporul de la Răsărit

Ne-a despicat Hora Unirii.

Măcelarul, cu mâinile

Pline de sânge,

Vrea să dansez cu el

Kazaciocul –

Despica-l-ar trăsnetul!

Eu am cui da mâna

La Horă –

Haide, frate şi soră!

BARBARUL

 

E aici,

Dar nu-i de-aici,

E la noi,

Dar nu-i cu noi,

E un porc,

Dar nu e porc,

E venit,

Dar nu-i dorit,

E un prost,

Dar are post,

E-n confort,

Dar drag mi-i – mort.

STRĂINII

 

Străinii m-au înstrăinat

De mine.

Ei mi-au furat din leagăn

Originea fiinţei.

Străinii…

Au scuipat

În gustul pâinii,

Coaptă de mama.

Străinii…

Au o dare de seamă –

În faţa Neamului meu

Şi a lui Dumnezeu.

ELIBERARE RUSEASCĂ

 

Cândva în tot satul

Erau doi hoţi.

Acum sunt doi,

Care nu fură.

FĂRĂ PATRIE

 

A plecat undeva câinele

Şi a venit.

Motanul s-a dus de la casă

Şi s-a întors.

Porumbeii au zburat

Şi iarăşi au venit.

A ieşit din curte porcul…

Şi dus a fost.

LA STRAJA ŢĂRII

 

Rusu vine, porcu vine –

Peste mine, peste tine,

Peste Neam şi peste Ţară –

Să ne dea din casă-afară!

Dar noi ştim cum să-l oprim:

Sârma-n bot i-o răsucim!

Şi haholii stau la pândă,

Vor de gât ca să ne strângă –

Să îngroape România,

Să le rămână moşia.

Veniţi că vă dăm cu drag –

Fiecărui câte-un ştreang!

Vor şi ungurii o halcă

Din moşia noastră dacă.

Gata sunt să hăcuiască

Viţa noastră românească.

Nu cătaţi să ne-ngropaţi –

Că de moarte nu scăpaţi!

                 ***

Toţi râvnesc a ta moşie,

Dulce mamă, Românie!

Căci pământul, care-l ai,

Dumnezeu l-a rupt din rai.

Cum pot să ajungă oare

În rai hoardele barbare?

Chiar duşmanii de-s o groază,

Dumnezeu ne are-n pază:

Ne dă crez, ne dă tărie –

Să-ngropăm orice urgie!

Neam de daci, Neam de romani –

Sabie-nfiptă-n duşmani!

NU, CĂLĂULE!

 

Nu pot. Nu vreau. N-aştepta

Să-mi cer voie să plâng –

În ţara ce-i un mormânt.

N-aştepta să-ţi râd,

Când cu lacrimi

Stropesc un pământ.

N-aştepta să-ţi cad  la picioare,

Când ne-mpăcarea şi ura

Margini nu are.

Nu pot. Nu vreau. N-aştepta

Să te rabd în genunchi.

Ţi-a venit ţie ceasul

Să-ţi pun capul pe trunchi!

BASARABIA

 

La noi sus-puşii au nărav

Să calce neamul în picioare.

Să fie asta o-ntâmplare?

La noi microbul cel de sclav

L-au injectat în fiecare…

Să fie asta o-ntâmplare?

La noi, azi, tineretu-i brav,

Nestăvilit de răzbunare.

Să fie asta o-ntâmplare?

La noi, oricât ar fi de grav –

Vom sta de-a pururi la hotare!

Vom sta! Şi nu din întâmplare!

                                    7 aprilie 2009

LA PORŢILE ŢĂRII

 

La porţi,

crescute din stejari,

strămoşii noştri-au fost

Portari.

Au fost şi mulţi,

au fost şi tari,

ca să-i înfrunte

pe barbari.

Iar celora

cu pofte mari,

le-a-nfipt vârtos

ţestele-n pari –

la porţi,

crescute din stejari!

Azi,

oştile de mercenari,

să ştie-ar fi

că mai sunt Pari,

mai sunt

şi Paznici temerari –

la porţi crescute din Stejari!

SĂ SE ŞTIE, ROMÂNIE!

 

Sunt român, român îmi zice

Şi străbuni-mi sunt români,

Sunt român unde m-oi duce,

Chiar şi-n ţara de păgâni.

România-i Ţara-Mumă,

Începutul nesfârşit,

Numai ea cu drag ne-adună

Şi ne iartă de-am greşit.

România-i leagăn dulce,

Cuib de dor, iarbă de leac,

România-i Sfânta Cruce,

Dată s-o purtăm prin veac.

Românie, Românie,

Scumpă mamă, suflet blând,

Născătoare de vecie,

Colţ de rai cu nume sfânt.

Dragoste ne trecătoare,

Românie, Ţara mea,

De mă bucur, de mă doare,

Îmi săruţi tu lacrima.

Eu, la vechile-ţi hotare,

Stau de veghe, ca să ştie

Toate hoardele barbare

Că-mi eşti scumpă, Românie!

N.R. Poezii puse la dispozitie spre publicare de catre Vasile Soimaru (Chisinau, Basarabia)

DE CE M-AM FĂCUT INGINER

Posted by Stefan Strajer On January - 13 - 2011

DE CE M-AM FĂCUT INGINER

 

Autor: Ovidiu CREANGĂ

Orice băiat crede că tăticul lui este cel mai grozav om din lume şi desigur că şi eu credeam la fel. Mai ales când vedeam că ţăranii îşi scot căciula şi îi spun: „Să trăiţi domnul Vasilică”. Eu eram mândru nevoie mare, mă infoiam ca un curcan, şi-mi vinea să strig în gura mare ce grozav e tăticul meu. Tăticul meu era născut în comuna Stoileşti judeţul Argeş şi ajunsese în Basarabia după alipirea Basarabiei la Patria Mamă fiind trimis să ocupe un post „la stat”, căci plecaseră mulţi funcţionari ruşi când Basarabia a fost preluată de români. El imediat după luptele de la Oituz şi Mărăşeşti a fost demobilizat, s-a întâlnit cu mama în comuna Umbrăreşti, cred că judeţul Tecuci, unde familia mamei era refugiată din Muntenia care era ocupată de nemţi. S-au căsătorit la primăria din Umbrăreşti apoi au plecat în Basarabia, unde lui tata i s-a dat un post minor la Direcţia Generală de Poduri şi Şosele a judeţului Lăpuşna cu capitala Chişinău. Serviciul lui tata era legat de reparaţia şoselei naţionale judeţene din care motiv ne-am mutat în diferite localitaţi, adică unde trebuia reparată  şoseaua.

În poza alăturată este tăticul meu într-o fotografie făcută la Nisporeni, cumună vecină mai mare reşedinţă de plasă, pe data de 2 iulie 1921. Este în uniformă de lucru, funcţionarii la Stat aveau uniforme diferite în funcţie de Direcţia Generală de care aparţineau.

Odată tata a trebuit să se ducă la Chişinău la Direcţia Generală şi eu l-am rugat să mă ia şi pe mine că vroiam să văd şi Chişinăul de care auzisem de la alţi copii poveşti nemaipomenite. Tata m-a luat şi am plecat de acasă cu noaptea în cap. Pentru prima dată mergem într-o căruţă cu doi cai care fugeau repede de mi se tăia respiraţia. Am ajuns şi la uşe ne-a întâmpinat domnul Eftimie care era un fel „de om la toate” şi locuia chiar în clădirea Direcţiei Generale ca să o păzească şi noaptea pesemne. Tata i-a spus „să trăieşti bade Eftimie” (era mai bătrân ca tata). Badea Eftimie i-a răspuns: „şi matali Vasilică” şi ne-a făcut semn să intrăm în clădirea impozantă care era „Direcţia Generală de Poduri şi Şosele a Judeţului Lăpuşna”.

 

Mi s-a făcut inima cât un purice, mi-era frică dar eram atent la tot ce se întâmpla. Era o experienţă nouă extraordinară pentru mine care până atunci nu aveam de-a face decât cu ţărănuşi de seama mea cu care ne jucam de-a prinse-lea, şi de-a mijoatca (cred că era un cuvânt stâlcit rusesc care ar fi însemnat de-a v-aţi ascunse-lea). Pe culoar ne-am întâlnit cu mai mulţi domni care mergeau grăbiţi cu vrafuri de hârtii în braţe şi intrau în diferite birouri. Tăticul meu cel grozav le-a spus la toţi „să trăiţi”, fapt care m-a făcut să sufăr, nici unu nu i-a zis şi lui cum îi spun ţăranii „sa trăiţi domnul Vasilică”. În sfârşit am intrat într-o cameră în care era un birou mare în dosul căruia stătea tolănit un tip gras cu chelie care bea ceai dintr-un pahar pus într-un suport cu mâner care stralucea, cred că era de argint. Tipul sorbea zgomotos, probabil ceaiul era fierbinte. Tata a luat o poziţie de drepţi a pocnit din călcâie şi a spus tare: „Să trăiţi domnule Conductor Tehnic”. Maldărul ăla de slănină a mormăit ceva între două sorbituri de ceai fierbinte: „De ce ai venit cu copilul? Noi avem treabă, du-te şi lasă-l să te aştepte la Eftimie şi apoi vino repede înapoi”. Îmi venea să plâng, m-a umilit şi pe mine şi pe tata, această creatură nesuferită. Şi domnul Eftimie era ocupat aşa că m-a dus într-o cameră şi m-a aşezat pe un scaun cu spetează. După ce a plecat domnul Eftimie am izbucnit într-un plâns în hohote. Eram zdrobit, tăticul meu spunea „să trăiţi”  şi lui nu-i spunea nimeni. Domnul din dosul biroului care bea ceai cu sorbituri sonore, domnul acela nesuferit a pus capac la toate.

Nu ştiu cât am aşteptat şi în sfârşit a venit şi tăticu, care era şi el tare supărat, de m-a luat şi ne-am dus la căruţă. Pe drum l-am întrebat o mulţime de lucruri ca să mă lămuresc şi eu. L-am întrebat cum se face că se spune „să trăiţi” numai la anumite persoane. El mi-a spus că obiceiul ăsta e din armată, cei cu grade mai mici spun „să trăiţi” la cei cu grade mai mari, deci toţi cei pe care i-am întâlnit în Chişinău aveau grade mai mari decât tăticul meu. Asta m-a mâhnit profund. Deci şi eu eram mai mic, mai neînsemnat.

– Tăticule spune-mi cine este mai mare ca tine la serviciul tău, l-am întrebat eu cu sfială?

– Ei dragul tatii, mai întâi este domnul pe care l-ai vazut, cel gras care bea ceai, el este cunductor tehnic, mai mare ca el este domnul subinginer, care era şi el într-o camera vecină, apoi este domnul inginer care stă în Bucureşti şi vine pe aici de 3-4 ori pe an numai în inspecţie, şi daca cineva nu a lucrat bine sau a greşit îl dă afară imediat.

– Tăticule eu nu am ştiut că tu eşti cel mai mic, eu credeam că tu eşti cel mai mare. De ce eşti cel mai mic şi ceilalţi sunt mai mari ca tine? am întrebat eu.

– Ovidică, eu am mai puţină şcoală, eu am numai patru clase de şcoala primară, ei au şcoli mai înalte, domnul care bea ceai are afară de şcoala primară şi şcoala de conductori tehnici, domnul subinginer are şcoala de subingineri şi domnul inginer de la Bucureşti are diplomă de inginer de la Politehnică, un fel de Universitate, unde ca să înveţi trebuie să plăteşti bani mulţi care este taxă şi trebuie să fii foarte deştept ca să înţelegi totul.

– Tăticule, eu vreau să mă fac inginer ca să-mi zică  –  să trăiţi – măgarul care m-a dat afară din camera lui, şi să-mi zică şi domnul subinginer, vreau ca toţi să-mi spună „să trăiţi” şi eu să nu spun la nimeni.

– Dragul tati, eşti copil şi nu înţelegi, tu niciodată nu n-o să ajungi inginer că eu nu am atâţia bani ca să plătesc taxele chiar dacă tu ai să fii destul de isteţ la minte.

– Tăticule ai să vezi, eu am să te răzbun, eu am să ajung inginer că măgarul ăla care bea ceai m-a făcut să plâng şi am văzut că te-a supărat şi pe tine.

– Să te audă Dumnezeu că aş dori şi eu dar nu prea cred în minuni!

***

Tăticule, te-am răzbunat! Am ajuns inginer după ce o bandă de huligani bolşevici te-a omorât în bătaie în Bălţi pe 28 iunie 1940, când eu şi cu mama am reuşit să fugim în Vechiul Regat. Păcat că nu ai mai trăit să vezi şi minunea asta! Nu ştiu în ce groapă te-au aruncat nemernicii, dar acolo unde eşti să dormi liniştit. Băiatul tău e inginer şi nu mai spune să trăiţi la toată lumea.

Semnează,

Inginerul Ovidiu CREANGĂ

băiatul lui Vasile CREANGĂ care spunea „Să trăiţi” la toată lumea!

ianuarie 2011

Toronto/Canada

La 1 Decembrie

Posted by Stefan Strajer On December - 10 - 2010

La 1 Decembrie

 

Autor: Prof.univ.dr.Ion Coja (Bucuresti)     

Printre puținele lucruri bune petrecute după decembrie 1989, se numără și instituirea zilei de 1 Decembrie ca zi națională a Statului român și a Neamului românesc. Nu se putea o alegere mai bună! Cinstim astfel un amplu proces istoric a cărui încheiere și desăvârșire a început la 27 martie 1918 la Chișinău, când românii de peste Prut au decis Unirea cu Țara, în ciuda dificultăților și primejdiilor deosebite pe care le presupunea acest act politic de sfidare a colosului imperial de la Răsărit. A fost un gest de mare curaj, pe care nu l-a putut repeta niciunul dintre popoarele aflate în vasta închisoare a popoarelor numită Rusia.

       A urmat în toamna aceluiași an, la 28 noiembrie, decizia bucovinenilor de a se desprinde din jugul altui mare imperiu, care a marcat dureros istoria noastră din cealaltă direcție, a Apusului. Iar peste câteva zile, în prima zi din iarna acelui an fantastic 1918, la Alba Iulia, s-a produs momentul astral: încheierea glorioasă a unui vast proces istoric, ale cărui începuturi se pierd în negura timpului, procesul prin care Dacia legendară se refăcea în hotarele ei străvechi.

         După aproape 2000 de ani, locuitorii dintotdeauna ai ținuturilor carpato-danubiene se regăseau din nou în interiorul aceluiași stat. Granițele politice se puneau astfel în acord cu granițele etnice! Aceasta este dreptatea care ni s-a făcut la 1 Decembrie 1918!

         Sunt multe gândurile care trec prin mintea românului la o zi atât de însemnată ca aceasta… Cine ar putea să le depene pe toate?! Așadar, încercând o vagă organizare a ideilor, numai câteva, următoarele:

         Mai întâi, constatarea tristă că situația politică de azi diferă mult, prea mult de cea de la 1 Decembrie 1918. Hotarele de azi nu mai coincid cu hotarele de atunci, ale României Mari! Considerăm că refacerea acelor hotare trebuie să fie parte din programul oricărui partid politic, din orice program de guvernare! Dacă pe plan politic lucrul acesta este ceva mai complicat și depinde acum de prea mulți factori externi, pe plan spiritual, cultural și economic refacerea României Mari, ba chiar a unei Românii și mai mari, este cu putință. Ne mai trebuie numai puțină voință! Voință de-aia, politică, adică la nivelul guvernanților, al clasei politice!

         În al doilea rând, să ne aducem aminte că la Adunarea Națională de la Alba Iulia  au participat mii de români veniți din ținuturi care, ulterior, la Trianon, prin decizia ezitantă a Marilor Puteri, au rămas în afara hotarelor noi ale României! Ne referim astfel la românii care trăiesc azi, ca minoritari, în țările din jurul nostru, dincolo de Nistru, în Bucovina, pe valea Tisei sau în sudul Dunării! Sunt câteva milioane de români extranei! Am făcut prea puțin pentru acești români după 1918. Urgența numărul unu, după părerea noastră, este ca guvernul român, pe toate căile posibile, să ceară de la autoritățile statelor vecine, dar și de la cele internaționale, ca românii care trăiesc ca minoritari în alte țări să aibă aceleași drepturi pe care le au în România minoritățile naționale! Ce poate fi mai firesc, mai corect?!

       Mă gândesc bunăoară la românii din Ungaria! Din sate curat românești de la Vest de Tisa, până pe malurile Balatonului răspândiți. La 1918 erau aproape patru sute de mii. Când România a intrat în război alături de Antanta, a fost acceptată condiția pusă de români: la sfîrșitul războiului, hotarul de Vest al României să fie pe Tisa… Azi, statisticile ungurești consemnează abia vreo treizeci de mii de români în Ungaria. În realitate sunt mult mai mulți. Majoritatea greco-catolicilor din Ungaria sunt români, iar greco-catolicii din Ungaria sunt aproape 500.000. Nu prea au cum să existe etnici unguri de religie greco-catolici. Sunt români bieții oameni, dar se feresc să recunoască asta de teama șovinismului maghiar, atât de stupid și de aspru cu cei ce nu vor să se facă maghiari…

      În primele zile ale așa zisei revoluții din Decembrie 1989, când toată planeta asista cu încântare la revoluția copiilor din România, românii din Ungaria au prins curaj și au început să ridice fruntea cu mândrie, afirmându-și românitatea! Au fost nevoiți să facă pasul înapoi când emanații revoluției au început să-și arate adevărata culoare a pulovărelor… Depinde mult de felul cum merg lucrurile în Țară pentru ca conștiința românească să nu piară la românii de peste graniță! Ca și la cei din Țară, îndefinitiv!…

        În sfârșit, un gând pentru românii pe care soarta i-a dus și mai departe de fruntarii, românii risipiți de la Vladivostok până în Portugalia sau Irlanda, în cele două Americi, în Australia. Numărul lor s-a mărit considerabil după 1990, ca rezultat tragic al unor guvernări iresponsabile, criminale. Personal înclin să cred că în România de azi se duce o politică de trădare națională, care urmărește, printre altele, și depopularea Țării, crearea unui vid demografic care să atragă sau să justifice o masivă imigrație din Israel, a peste un milion de evrei. Sunt semne tot mai clare că nu este vorba de o nălucire a mea și a colegilor mei, care am semnalat acest pericol încă cu 10 ani în urmă. Una dintre dovezi este că guvernanții noștri, care au acceptat să slujească acestui plan de înrobire a României, a românilor, nu fac nimic pentru a-i readuce în Țară pe românii risipiți în toate zările. Dimpotrivă, în frunte cu președintele Țării, încurajează sau provoacă exodul românilor tineri spre alte țări.

      Clasa politică de care avem parte nu le poartă de grijă în niciun fel românilor români! Scornesc fel de fel de legi și privilegii pentru minoritari, de s-a ajuns să fii mai câștigat ca român în propria ta Țară dacă te declari țigan, maghiar, croat sau evreu… Ai astfel acces la avantaje interzise românilor neaoși! Legile Țării, în frunte cu Constituția, nici nu pomenesc de români, că există în această Țară o majoritate românească, prin ale cărei sacrificii, prin a cărei clarviziune s-a constituit statul român. Românii nu sunt subiect de drept în Țara lor!

      Nu știm cât va mai dura această abdicare a partidelor politice de la imperativul promovării și respectării intereselor naționale. Pe acest subiect, credem însă că este de datoria noastră, a societății civile românești, să intervenim, prin mijloacele specifice organizațiilor non guvernamentale, specifice intervenției individuale, pentru a forța clasa politică să-și înțeleagă misiunea, dar și pentru a transmite românilor de pretutindeni, din Țară și din străinătatea cea grea, un mesaj de susținere și încurajare, iar la cuvintele de îmbărbătare să adăugăm acțiuni și activități propriu zise, prin care să capete conținut dens, substanțial, grija noastră față de soarta românilor extranei, transfrontalieri.

         Câteva cuvinte în legătură cu un fenomen întristător al zilelor noastre: reacția de adversitate pe care o stârnesc preocupările legate de salvarea și consolidarea românismului, a românității noastre. Avem adversari de tot felul: în interiorul clasei noastre politice, printre așa zișii formatori sau lideri de opinie, printre liderii unor minorități etnice din România și, lucrul cel mai grav, suntem priviți cu ostilitate chiar și de autoritățile statelor vecine, unde trăiesc români de-ai noștri. Români care sunt supuși unui proces brutal sau subtil, dar permanent, de descurajare și marginalizare în calitatea lor de etnici români, proces propriu zis de deznaționalizare. Acest proces nedemn, descalificant pentru cei care îl susțin, este deosebit de complex, se desfășoară pe toate planurile posibile: economic, social, profesional, cultural… Aș sublinia componenta cea mai perfidă a acestui proces: manipularea psihică, atacul la resorturile sufletești ale românismului! Încercarea de a face să dispară din conștiința noastră mândria de a fi român, de a te ști român, urmaș al părinților tăi și al unor străbuni de toată isprava, mari făuritori de valori materiale și spirituale.        

          Am discutat mult acest subiect cu oameni care îl pricep în toată amploarea sa regretabilă, nefericită. Asistăm în zilele noastre la o încercare perfidă de a impune la nivel național un defetism total față de viitorul nostru, ba chiar și față de trecutul nostru, prin răstălmăcirea sau falsificarea istoriei. De pretutindeni și ceas de ceas, prin mass media, prin Internet, auzi vorbe sau ți se oferă texte savant elaborate despre defectele noastre ca români, despre nimicnicia noastră românească. Oameni care și-au trăit degeaba viața, fără să producă nicio valoare, muște care se visează albine melifere, își descoperă vocația de critici și acuzatori ai neamului românesc, chemând la judecată poporul român, pe cei mai de seamă români, în frunte cu Mihai Eminescu, cu Ștefan sau Horia, aruncând asupra a tot ce este românesc umbra îndoielii, a derizoriului, a inconsistenței, a surogatului. A lipsei de autenticitate și de legitimitate!

         Am purtat pe acest subiect îndelungi discuții și consultări cu adevărați oameni de carte, oameni care duc pe umerii lor o autentică operă, o veritabilă carieră profesională, oameni cu o viață socială, de familie, normală, exemplară chiar. Români capabili să sesizeze motivațiile ascunse, oculte, ale acestor campanii de denigrare a românescului din lumea noastră. Din aceste discuții s-au desprins câteva concluzii pe care le consider capabile să orienteze eforturile noastre viitoare:

         Prima și cea mai importantă: suntem agresați pe diverse planuri, iar față de această agresiune cea mai bună strategie nu este cea defensivă, prin care să răspundem punct cu punct unor acuzații sau critici nefondate, deseori aberante. Ci este timpul să contra-atacăm promovând cu insistență valorile și aspectele care ilustrează capacitatea românilor de a excela, de a fi subiecte ale istoriei, fie la nivel regional, fie la un nivel european sau mondial!

         Un exemplu: suntem în permanență atacați – cum bine se știe, cu o tenacitate unică, de nostalgicii Ungariei Mari, care scornesc pe seama noastră fel și fel de basne, precum Simion Dascălul, cronicarul mincinos de odinioară. În mod deosebit pe mulți maghiari îi deranjează că ne sărbătorim istoria și ființa națională la 1 Decembrie! Le vine greu să ne vadă că sărbătorim România Mare, Unirea Transilvaniei cu Țara! Și scornesc fel și fel de motivații false, penibile, în neputința lor de a accepta evidența adevărului, a soluției date de istorie! Răspunsul nostru cel mai potrivit la toată mascarada propagandei lor anti-românești este să le punem oglinda în față, spre a vedea cu ochii lor câte parale fac! Văd paiul din ochiul nostru, dar nu văd bârna care le deformează complet percepția propriei realități. Trebuie ajutați frații noștri maghiari să-și vadă lungul nasului! Să le aducem aminte cu insistență, până le intră bine în computer, că Ungaria Mare după care oftează ei zi și noapte nu a existat! Repet: Ungaria Mare nu a existat! Este scornită de mințile înfierbîntate care confundă realitatea cu visurile deșarte de mărire! Ungaria așa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o găselniță birocratică, a unui funcționar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi și aranjamnte de culise. Ungaria așa zis Mare nu a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de români!

          Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie. Unde este jertfa ungurească la 1867?! Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac și jumătate de ocupație turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece? Să le aducem aminte celor care ne calomniază cu atâta pasiune, faptul rușinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta și din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur! Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în pașalîc, au fost alungați de armatele unei puteri europene, creștine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară! Nici unul! La fel cum, în cele aproape două secole de ocupație turcească, păgână, nu s-a înregistrat niciun moment de rezistență, de opoziție ungurească la ocupația musulmană.

        Nota bene: principatul medieval ungar, creație a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor românești, între care includ și Transilvania. Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu și Transilvania, care continuă să existe! De ce nu dispare și principatul Transilvania  odată cu Ungaria, la 1527? Simplu de ce: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria și Transilvania erau lucruri diferite, entități complet separate, care nu puteau fi gândite împreună! Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeași situație cu Moldova și Țara Românescă, fiind toate trei părtașe în mod firesc la aceeași istorie, la același model de organizare politică.

        Insistența cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparația între cel calomniat și calomniator! Foarte ușor și la îndemâna oricui este să constate că oportunismul și lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari decât la cei care ne-au condus și reprezentat pe noi! S-o spunem pe șleau și pe înțelesul omului de rând: momentele în care să-ți fie rușine de tine că ești maghiar sunt mult mai numeroase și mai jenante decât cele care i-ar îndreptăți cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros… Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgență trebuie adunate de istoricii specialiști și puse pe tapet, căci numai așa vom închide gura celor care și-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc!

         Ținem totuși să punem o întrebare pentru bravii noștri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie: Câți sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, și câți sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români? Câți sunt românii al căror nume a fost maghiarizat și se fălesc azi cu ei toți maghiarii, și câți sunt maghiarii cu nume românizat?… Să mi se ierte simplicitatea, aproape penibilă, a demersului pe care îl propun! Dar nu avem încotro și trebuie să ne coborîm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanți și insistenți cu orice ocazie! Să vorbim așadar pe înțelesul minții lor, împuținată de ură și năluciri deșarte!

      Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice și să tranșăm odată și pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligați să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor. Pentru cei ce vor face această operațiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să verifice situația din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari matematicieni Farkas și Janos Bolyai. Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureș! Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui și pentru familie să-și susțină ipoteza, adevărul!… Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!

        Același exercițiu nu ar strica să-l facem și cu ceilalți vecini, întrebându-ne câți ucrainieni, ruși, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, și câți români i-au fericit pe vecinii noștri și ar binemerita nu numai un cuvînt de recunoștință din partea acestora!… Dar ar merita ca în toate aceste țări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt românește și se consideră români! Oare cât vom mai tolera persecutarea și marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic demascând nerușinarea guvernanților vecini, a guvernanților noștri, complet surzi la suferința românilor din țările vecine?!

        Și mai pun o întrebare, tot pentru vecinii noștri unguri, pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile: la Trianon, în 1920, s-a decis crearea statului Ungaria. Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. După 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria țară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat național! Comunitatea internațională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!… Care e logica acestor resentimente? Cum puteți deplânge la nesfârșit dispariția granițelor care aparțineau altora, habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridiculul situației?!

          Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea și administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. După Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Și știți dumneavoastră, frați maghiari, care a fost prima inițiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gând de auto-guvernare maghiară, suverană și independentă pentru prima oară după 400 de ani? Nu știți, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din Ungaria! Au decis să trimită și au și trimis la București o delegație, de trei conți maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand și lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867!… Nici mai mult, nici mai puțin!

        Așadar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranța cea mare a politicienilor maghiari!… Lipsiți de exercițiul guvernării, al libertății, fruntașilor unguri le-a fost teamă de riscurile și provocările la care te supune suveranitatea. S-au simțit singuri și neajutorați, neasistați! Nu știau încotro s-o apuce! Cam la fel cum au reacționat țiganii noștri când au fost eliberați din așa zisa robie: s-au trezit și ei dintr-odată neasistați, și s-au întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat și să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa!…

        Unde era disprețul politicienilor maghiari față de tot ce este românesc atunci când au venit la București cu căciula în mână cerșindu-ne întovărășirea?! Unde era dorul de libertate și neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari?!…

        Ceva asemănător s-a întâmplat și cu vecinii de la Sud, după Războiul de Independență purtat de armata româno-rusă. În urma acelui război, a înfrângerii Turciei, pe harta Europei a apărut un stat nou: Bulgaria. România, românii adică, de-a lungul istoriei au făcut mult pentru a-i ajuta pe patrioții bulgari să țină aprinsă flacăra identității etnice bulgărești. Poate de aceea, dar și din alte motive, fruntașii bulgari au venit la București, în delegație la regele Carol, cerând ca Bulgaria să se alipească la statul român, să devină parte componentă a regatului… Cine știe dacă nu era mai bine ca Ion C. Brătianu să nu se fi opus acestei idei?! În orice caz, dacă Bucureștiul ar fi acceptat să devină capitală a Țării și pentru bulgari, pentru locuitorii de la Sud de Dunăre, poate că alta ar fi fost soarta românilor din Bulgaria! Așa însă, într-o Bulgarie pentru a cărei apariție din neant au murit mii de români la ’77, minoritarii români au avut de îndurat un regim de deznaționalizare care continuă și azi, sub oblăduirea Comunității Europene… Aceeași situație și în Grecia, în Serbia, în Albania, în Ucraina… Aceeași politică mizeabilă de descurajare și aneantizare a românismului, a populației cea mai veche din această parte a Europei….

        Prin ce impuneau românii în fața vecinilor maghiari și bulgari? Prin faptul evident că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi și mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de ani, era statul român. Nici în toată Europa nu găsești multe popoare care s-au învrednicit de o asemena performanță politică! Semn de cumințenie și de înțelepciune atât la nivelul domnilor, cât și la nivelul omului de rând de la talpa Țării!… Nu întâmplător românii se numără și printre cele numai câteva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul jus valachicum

        …Da, oameni buni, așa s-au petrecut lucrurile după Trianon!  A fost un moment jenant pentru bieții unguri, iar noi, românii, ca niște veritabili domni, ca niște adevărați boieri, ca niște buni vecini, ca niște oameni oameni, ca niște români ce suntem, ne-am abținut să-l popularizăm, să-l mediatizăm și să-l comentăm! Să facem caz, ori, ferit-a Sfîntul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noștri! Și poate că așa ar trebui să procedăm și în continuare! Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale Celuilalt!

        Din păcate, abnegația ungurească sistematică, instituționalizată, de a lovi și calomnia tot ce este românesc, ne obligă să părăsim îndătinata noastră atitudine de a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului. Bunătatea noastră însă și bunul nostru simț sunt considerate de aceștia slăbiciune, prostie chiar! E timpul ca această impertinență bozgoră să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără rușine să fie obrăzniciți și puși cu nasul la perete, să nu și-l mai ridice așa de sus fără niciun temei! Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simț care să-i tragă de mânecă pe conaționalii lor mai zănateci – sau nu îndrăznesc!, să ne ocupăm noi, românii, de această trebușoară! Și s-o facem de data asta temeinic, cu sistemă! 

         …Avem nevoie, așadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel și fel de minciuni, ne calomniază și ne sabotează cu orice ocazie! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul și nu mai putem întârzia cu punerea în funcțiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!

         Și adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri! Numai detractorii noștri au motive să se teamă de adevăr! Ceea ce înseamnă că îl avem de partea noastră și pe bunul Dumnezeu, care este, în fapt, alt nume al adevărului. Numai că trebuie să avem grijă mare: Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă și în traistă!… Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, și a vegheat Sfîntul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat. Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie și de dăruire apostolică a cărturarilor noștri, și datorită jerfei românești din acei ani teribili ai Marelui Război. 1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!…

       E 1 Decembrie! Tuturor românilor așadar, pentru fiecare român în parte și pentru întreg Neamul nostru cel românesc, inima și fruntea sus! Avem de ce! La Mulți Ani Frumoși!

 (Buriaș, 28 noiembrie 2010)

CARPE DIEM!

Posted by Stefan Strajer On November - 27 - 2010

CARPE DIEM!

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Mai zilele trecute îmi intitulam un articol (privindu-l pe Adrian Păunescu) cu o expresie latinească: „De mortius nil nisi bene.” Îmi pare acum potrivit să folosesc alta, în încercarea mea (riscantă) de a opina, ca un mod de atitudine civică.

Pentru cei mai puțin familiarizați cu crâmpeie din gândirea antică, cred că e potrivit să luminez sintagma din titlu:

În latină, „Carpe diem” înseamnă „Bucură-te de ziua de azi, folosește-te de ziua de azi.” E un vers dintr-o odă a faimosului poet latin Horațiu. Cuvintele acestea au căpătat o mare răspândire de-a lungul veacurilor, înțelese ca un îndemn de a culege („carpere” înseamnă „a culege”) roadele și bucuriile zilei de azi.

Ei bine, cred că Adrian Păunescu a venit pe lume, a trăit și s-a dus sub acest dicton,  asumat cu un orgoliu furtunos, cu o vanitate care nu a cunoscut scrupule, nici măsură.  Spuneam în textul anterior că în gândul înțeleptului din Sparta aș introduce un cuvânt, adică: Despre morți, deocamdată, numai de bine. Nu credeam că voi ajunge foarte repede să depășesc, temporal,  durata lui „deocamdată” în ce-l privește  pe cel recent trecut în lumea umbrelor. Hora  laudativă la adresa lui Adrian Păunescu, glăsuită de voci mediocre în mass-media românească, mai mult sau mai puțin mediocră, mă determină să mă delimitez de ele, riscând, deopotrivă, să cred despre mine că nu sunt un cabotin.

Iată, mai întâi, semnale, opinii, titluri din Mediafax (pentru unele având rezerve, pe altele împărtășindu-le):

Toți suporterii prezenți pe stadionul „Dinamo” s-au ridicat în picioare și au aplaudat imnul Craiovei (la meciul cu Universitatea Craiova, textul imnului fiind compus, se știe, de Păunescu).

Cărțile de poezie ale lui Adrian Păunescu – epuizate din librării, după moartea poetului (Mde! așa e la români).

Adrian Păunescu a lăsat în urma sa o avere de 3.700000 euro, plus bijuterii, obiecte de artă și conturi bancare (Săracu de el!).

O stradă din Chișinău ar putea purta numele lui Adrian Păunescu (Mai nou, am auzit că primarul satului Bârca umblă să schimbe toponimul, localitatea urmând a se numi Adrian Păunescu.; după cum se vede, cultul stalinist al personalității e încă vioi).

Ion Iliescu: „A.P. a devenit liderul generației lui de mari creatori” (Moșul Iliescu a uitat că „liderul”era fugărit de către bucureșteni în jurul hotelului Intercontinental, în zilele în care el, Iliescu, regiza cacealmaua sângeroasă din finalul lui decembrie 1989).

Patriarhul Daniel: „Cu tristețe am primit vestea trecerii la cele veșnice a lui A.P.” (Chestia cu veșnicia o va hotărî urmașii acestor ani urâți).

Kelemen Hunor: „A.P. și-a trăit viața cu greșeli omenești (puteau fi și greșeli animaliere? – n.n.), dar și cu generozități de înger” (În cazul acesta, mai e un pas și îl trecem… în calendarul creștin).

Mircea Dinescu: „Destinul lui A.P. e absolut dramatic. Și-a subminat destinul de scriitor.” (Să recunoaștem că e un fel de autocaracterizare).

Viorel Padima: ”Poet nu prea original și deci, în fond, minor – căci stilul său fusese descoperit și bătătorit hăt demult, de Bolintineanu, Coșbuc, Goga, chiar dacă admiratorii săi contigenți habar n-au ce înseamnă chestia asta, a unicității stilistice, în ordinea creativității fundamentale.”

Am revăzut scrisoarea deschisă pe care Laurențiu Ulici a publicat-o în 26 septembrie 1990, unde (eu folosesc acum un limbaj de stradă) îi propunea  „ciocu mic”. Neavând decența de a se retrage în umbră și cumpătare ( precum, de pildă, a făcut-o D.R.Popescu, ultimul președinte al Uniunii Scriitorilor din România ceaușistă), Adrian Păunescu s-a îmbățoșat în plan politic. A fost o sfidare sub același dicton: „Trăiește-ți clipa!” O asemenea atitudine publică (provenită din reflexe de cenaclul „Flacăra”) aduce foarte aproape de zicerea unui rege francez: „După mine, potopul!”

Apropo de  cei doi, Păunescu și Ulici. Un flașnetar folk, acum, culmea!  parlamentar (poate e semnificativ) îl numea pe cel recent dus pe lumea cealaltă „om de caracter”. Pardon! Laie Chiorul, lăutarul lui Goga, da, cred că va fi fost om de caracter, dar nu acest zdrăngănitor în fostul (așa-zis) cenaclul „Fleașcăra”., care a devenit un fel de anexă specială a „Cântării României”, unde se practica un fel de religie atee a dictaturii. Așa –zisul cenaclu era pentru A.Păunescu o posibilitate de a slugărnici dictatura ceaușistă, și care, în paralel, îi facilita manifestarea orgoliului său patologic.

În scrisoarea menționată adineaori, dreptul, cinstitul Laurențiu Ulici (ajuns ulterior el însuși președinte al Uniunii Scriitorilor, după circăraia practicată de Mircea Dinescu) se mira naiv, pe seama lui Păunescu, în felul următor: Cum de nu și-a dat seama că o dictatură nu poate exista „fără zidari”, că nomenclatura e sursa totalitarismului,, că regimul ceaușist nu numai că ne-a ținut în foame și frig, dar a urmărit distrugerea forței morale a neamului nostru, iar apoi, în lunile postdecembriste să încerci să găsești justificări și circumstanțe atenuante unui astfel de regim.

Cred că Ulici făcea pe naivul, știa destul de bine că imperativul existenței sale Păunescu l-a trăit copios: „Trăiește-ți clipa!”, iar după tine, potopul!

Moartea lui Adrian Păunescu a revigorat nevoia de superlative a românului trăitor în această vreme urâtă. Deopotrivă, s-a excitat o degradare a unor noțiuni, stări, morale, civice, de genul: „coloană vertebrală”, „patriotism”, „naționalism”, „poet național” etc. S-a atentat până și la cuvântul „poezie”.

Înțelesul cuvântului „poezie” e extrem de greu de priceput, precum acela de „femeie” sau „lumină”. Iar apropierea lui Adrian Păunescu de Mihai Eminescu e , pur și simplu, un sacrilegiu. E o ofensă adusă culturii române. Îmi voi aduce argumente, pentru această afirmație, în tableta următoare, dar încheind cu o afirmație a unui alt scriitor de curte ceaușească (Eugen Barbu): „Totul mă supără la acest poet în afară de poezia lui.”

Turnul dezrobirii Basarabiei

Posted by Stefan Strajer On November - 15 - 2010

Căderea comunistilor

Turnul dezrobirii Basarabiei

 

Autor: Dr. Vasile Şoimaru

Subiectul acestui articol nu este o noutate absolută. Pentru prima dată am citit despre Turnul dezrobirii la Iurie Colesnic în Basarabia necunoscută, apoi la Andrei Doicescu din Paris, fiul lui Octav Doicescu, arhitectul monumentului dat, alte informaţii în câteva bloguri etc. A scris şi TIMPUL la tema data. La 1 noiembrie 2012, se vor împlini 70 de ani de când în partea de nord-vest a Chişinăului, pe o colină a moşiei satului Ghidighici, a fost inaugurat Turnul dezrobirii Basarabiei. Acest monument a fost ridicat în cinstea eliberării Basarabiei de sub ocupanţii sovietici de către trupele române, în vara anului 1941. De pe colina dată, se vedeau bine Cheile Bâcului, monument natural de excepţie, transformat de sovietici în pietriş, satele din jurul capitalei: Durleşti, Ghidighici, Buiucani, Petricani, şesul Bâcului până la gara Visterniceni. Din aceste locuri şi azi Chişinăul se vede ca în palmă.

Niciun complex memorial din Basarabia de azi, creat de bolşevici cu cheltuiala şi jertfa basarabenilor ocupaţi şi înfometaţi de ruşi, nu este atât de măreţ sau măcar asemănător ansamblului dat, care exprima esenţa adevăratei noastre Eliberări naţionale. N-am văzut nici în Rusia un asemenea ansamblu. Turnul Dezrobirii ne amintea mai mult de monumentele rămase pe întinsurile Europei de la străbunii noştri daco-latini, şi era predestinat să servească generaţiilor viitoare ca loc de reculegere, înălţare morală şi mândrie naţională. În cei doi ani de existenţă, până la recucerirea Basarabiei de către ruşi în august 1944, Turnul devenise un simbol al faptelor glorioase ale armatelor române, strajă neclintită a drepturilor româneşti pentru acest sfânt pământ.
Ansamblul era format din trei componente: 1. Turnul, având forma pătrată, cu latura de 10 metri, dar şi o înălţime de 30 de metri. La intrarea în turn, deasupra era un basorelief în piatră, reprezentându-i pe împăratul Traian şi generalii săi de pe Columna lui Traian de la Roma, fiind înscrise cuvintele de aur ale mareşalului Ion Antonescu: „Ca şi Columna lui Traian, suntem unde am fost şi rămânem unde suntem”. 2. Blocul masiv de piatră în faţă, de 10 metri înălţime, având pe el următoarea pisanie: „S-a înălţat acest Turn al dezrobirii Basarabiei sub domnia regelui Mihai I, conducător al Statului fiind mareşalul Ion Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri fiind dl profesor Mihai Antonescu, guvernator al Basarabiei – general C. Voiculescu. Construit pe locul de unde mareşalul Ion Antonescu, comandant de căpetenie al armatelor germano-române, în ziua de 15 iulie 1941, a urmărit şi a condus operaţiile pentru eliberarea oraşului Chişinău”. 3. Colonada din stâlpi de piatră (de tip roman) pe partea dreaptă a turnului.

Însuşi evenimentul inaugurării a fost înălţător şi de o rară frumuseţe artistică. Iată ce scria despre acel eveniment consăteanul meu Paul Mihail în Jurnalul său în ziua inaugurării: ,,La ora 2 p.m. am fost prezent pe locul unde s-a ridicat Turnul Dezrobirii, un bloc imens de piatră aşezat într-o frumoasă privelişte naturală. Evocator şi măreţ! Am stat nu departe de oficialităţi. Am putut privi şi admira pe Regele, am văzut toată desfăşurarea programului şi am rămas profund impresionat de patriotica – dar şi de omagiere – cuvântare a prof. Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de miniştri. Ce vervă, ce expresie, şi ce ţinută oratorică! Momentul culminant: când apare Regele pe crenelurile Turnului, mulţimea ovaţionează, corul Basarabiei, din 450 de persoane, intonează Imnul Regal, iar razele soarelui ce apune ca un nimb luminează figura Regelui. Printre stâlpi şi coloanele de piatră, umbrele soarelui apus sărutau inscripţiile unităţilor şi regimentelor de eroi care dezrobiseră Basarabia”.
…De când au revenit neokominterniştii la putere, în 2001, dar mai ales de când a început grandioasa spălare de zeci de milioane de lei publici pentru renovarea memorialelor de la Şerpeni şi Chişinău (Eternitate) şi a altor asemenea monumente ce proslăvesc ocupaţia Basarabiei de către bolşevici în august 1944, nu mă lasă un gând şi un vis: să se găsească la noi o forţă politică, sănătoasă, care să includă în programul său electoral o prevedere referitor la restabilirea unui important monument istoric, construit lângă Chişinău în 1942, când România era întreagă, dar care a fost distrus de către eliberatorii sovietici după reocuparea Basarabiei în 1944, să văd acest complex renăscut la locul unde a fost construit în anul 1942. Şi asta – fără a atinge măcar o puşcă din cele cinci ce străjuiesc Memorialul Eternitate din Chişinău, mai ales că acolo şi-au găsit locul de veci şi poliţiştii, şi voluntarii moldoveni răpuşi de gloanţele separatiştilor ruşi din Transnistria în primăvara-vara anului 1992… Veneticii îşi numesc locurile slavei de luptă monumente ale eliberării, uitând să deschidă un simplu dicţionar explicativ al limbii române ca să vadă că eliberare înseamnă: a da libertate, a pune în stare de libertate, a înlătura oprimarea naţională, politică, socială, a dezrobi etc. Dar ei, eliberatorii, nici azi nu-şi amintesc de casa lor natală, de mormintele străbunilor lor (că i-o fi avut şi ei, nu?), dar nici nouă nu ne permit să revenim în Europa de unde ne-au rupt, eliberându-ne…

Am hoinărit pe colina dată de mai multe ori cu aparatul de fotografiat şi camera video în mâini în speranţa să găsesc întreg măcar un bloc de piatră, măcar o părticică din el ca o relicvă a trecutului nostru glorios. De fiece dată simţeam respiraţia celor 500 de muncitori care au lucrat aici eroic 60 de zile şi nopţi în august-octombrie 1944, ridicând un Monument măreţ. Dar ocupanţii n-au lăsat niciun semn, nici o amintire despre Turnul dezrobirii… Din piatra de calitate a acestuia au fost construite mai multe case pentru „eliberatorii” neokominternişti ai Basarabiei…
…Am aşteptat şi mai aştept ziua când vom instala o piatră de temelie sub fundaţia viitorului Turn al dezrobirii Basarabiei, renăscut din propria cenuşă ca Pasărea Phoenix din legendă. Poate ne ajută Dumnezeu să reinaugurăm acest măreţ monument al istoriei noastre eroice nu mai departe de 1 noiembrie 2012, la cea de-a 70-a aniversare de la prima sa inaugurare… Mai avem vreo 700 de zile şi nopţi. Atunci, el fusese ridicat în doar 60 de zile şi nopţi… Şi tehnica-i alta acum, mai calitativă, mai productivă… Şi bani suficienţi s-ar găsi în cele două state româneşti, sau la cei 30 de milioane de români din întreaga lume… Un lucru se cere de la noi, cele 3 milioane de români basarabeni: să lăsăm pe 28 noiembrie comuniştii să zacă acolo unde şi-au găsit locul de veci, la groapa de gunoi a istoriei, unde i-a aruncat, pe 7 aprilie 2009, eroicul nostru tineret…

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

P.S. Spre bucuria noastră, teritoriul fostului monument încă nu este ocupat pentru megaproiectele milionarilor kominternisti, dar, spre regretul nostru, teritoriul dat este acoperit de un strat gros de gunoi industrial. Deci, este foarte real proiectul unui PARC AL ETERNITĂŢII, al memoriei adevăraţilor eliberatori ai Basarabiei, parc unde şi noi, băştinaşii, vom avea un loc ,, predestinat să servească generaţiilor viitoare ca loc de reculegere, înălţare morală şi mândrie naţională.

Democraţi, grăbiţi-vă. Încă nu-i târziu…

Basarabia – Căderea comuniştilor

Posted by Stefan Strajer On October - 17 - 2010

ENCICLOPEDIA MINCIUNILOR COMUNISTE

 Căderea comuniştilor

 Prof.univ.dr. Vasile Şoimaru (Chisinau)

Titlul acestui articol nu este o constatare a unui fapt împlinit, nu este nici un pronostic al rezultatelor alegerilor anticipate, este un proces care durează de ani de zile şi care poate deveni o constatare în seara zilei de 28 noiembrie, dacă liderii Alianţei au învăţat ceva din referendumul de ei ratat, iar de comunişti necâştigat, pe 5 septembrie curent…

Opt ani, cinci luni si trei zile, sau în total 3076 de zile şi nopţi, am urmărit cu atenţie dinamica guvernării neokominterniste de la noi, de la înălţarea ei triumfală până la prăbuşirea totală. Şi am făcut acest lucru cu pixul şi cu aparatul de fotografiat în mâini. Recunosc şi de ce am fost cu ochii pe ei în tot acest răstimp: pentru că ei încă nu s-au dezis de nicio crimă a înaintaşilor lor din partidul bolşevic, care, după cum se ştie, au omorât mai multă lume de-a rândul anilor decât toate regimurile naziste luate la un loc. Cum să nu te întrebi cine-s mai fascişti: socialiştii lui Hitler sau comuniştii lui Lenin? Şi dacă actualii comunişti nu s-au dezis de ,,faptele eroice” ale înaintaşilor lor bolşevici, înseamnă că ei sunt de acord şi azi cu acele crime odioase. 

Dar mai am un argument în acest sens, unul secundar, subiectiv: am făcut-o din răzbunare! M-am răzbunat pe ei şi pe prostia mea de a-mi spurca biografia în faţa viitorilor nepoţi şi strănepoţi cu titulatura de membru al partidului comunist, cedând astfel în faţa presiunilor unor colegi cu stagiu de partid, care-mi aduceau în 1989 ,,argumente ştiinţifice” privind posibilitatea reformării acestui PCUS (partid criminal al Uniunii Sovietice) din interior. Chiar dacă am stat acolo doar 456 de zile (21 martie 1989 – 20 iunie 1990), intrând în rândurile acestuia, ultimul la Facultatea de Economie, unde lucram, când în comitetul de partid al USM activau opt fruntaşi ai Mişcării de Eliberare Naţională, fondatori ai FPM, părăsindu-l primul, nu-mi pot ierta acea lipsă de voinţă în faţa foştilor colegi universitari. Douăzeci de ani după aceasta, n-am ezitat nicio clipă să consider acest partid bolşevic unul banditesc la drumul mare al zbuciumatei noastre istorii…

Numărătoarea acelor 3076 de zile începuse pe 26 februarie 2001, după publicarea rezultatelor alegerilor parlamentare la care comuniştii au câştigat 73 de mandate din totalul de 101…

Despre pericolul acestei victorii a forţelor coloanei a cincea revanşarde, comuniste, pro-ruse de la noi, în alegerile parlamentare din 25 februarie 2001, ne-a prevenit şi Cerul, încă de la 21 octombrie 2000, când R. Moldova a fost acoperită de sute de mii, poate milioane, de corbi negri ca dracul, veniţi peste noi dinspre iadul de la Răsărit… O adevărată invazie a cioroilor, care s-a mai repetat şi pe 24 noiembrie 2000…

Această revanşă însă a coloanei a cincea din Basarabia a început mai devreme, la 5 iulie 2000, în ziua când în R. Moldova a avut loc o adevărată antirevoluţie de catifea, ziua în care a fost modificată Constituţia de către Parlamentul R. Moldova, schimbând forma de guvernământ din republică semiprezidenţială în republică parlamentară. Abia mai târziu a devenit clar care sunt forţele care au stat în spatele acelui scenariu, cine a fost interesat şi care a fost miza adevărată a modificării Constituţiei, care nici azi nu ne dă voie să respirăm …
Acele forţe, cu pregătire specială la Lubeanka, înţelegând că Guvernul ADR, condus de către Ion Sturza, a ieşit eroic din criza prin care a trecut R. Moldova în vara anului 1998, consecinţă a dezintegrării financiare şi economice din Rusia din acea vară, au înţeles că se apropie clipa când reformele dificile promovate de ADR în perioada 1998-1999 vor aduce rezultate economice şi sociale pozitive. Imaginea ADR-ului naţional românofil, care a promovat cu insistenţă aceste reforme, avea mult de câştigat în faţa alegătorilor moldoveni, îndepărtând revenirea programată a coloanei a cincea la putere în R. Moldova.

De aceea, s-a făcut tot posibilul ca Parlamentul să între într-o criză politică profundă, care a provocat alegeri parlamentare anticipate, iar ADR a rămas în memoria colectivă a electoratului moldovenesc ca forţă care a plătit salarii şi pensii mici, cu mari întârzieri, în galoşi, mălai şi mult orez. S-a făcut tot posibilul ca rezultatele acelor reforme dureroase să fie asumate de coloana a cincea în următorii opt ani…
Criza a fost provocată de către preşedintele de atunci, cu ideea unor modificări ale Constituţiei, care ar fi transformat R. Moldova în una prezidenţială, crezând că, în aşa mod, ar salva moldovenii de sărăcie. P. Lucinschi era interesat în acel spectacol, pentru că nu avea rezultate palpabile cu care să apară a doua oară în faţa electoratului în decembrie 2000.

Reacţia Parlamentului nu s-a lăsat mult aşteptată. Peste noapte, Fracţiunea PPCD, liderul căruia se împăca pe atunci bine cu Petru Lucinschi, pentru că PPCD îi făcuse un mare bine părăsind Convenţia Democratică şi Alianţa pentru Democraţie şi Reforme, a şi venit cu proiectul modificărilor pentru semnare de către o treime din deputaţi… Curios e că primele semnături pe acest proiect n-au fost ale ,,autorilor” frontişti, ci ale fruntaşilor ADR-işti.

Dar să revin la posibila izbăvire a moldovenilor de urmaşii celor care ne-au ocupat, maltratat, schingiuit, deportat, aruncat în gropile de var.
Acea invazie a corbilor din 21 octombrie 2000 a durat 3076 de zile şi nopţi şi era să mai dureze încă 1460 de zile, dacă Marian Lupu nu părăsea Partidul Comuniştilor la 10 iunie 2009, rupând astfel 12 mandate de la comunişti, şi doar unul de la AMN, faţă de scrutinul din 5 aprilie 2009, voturi care au permis, după 29 iulie, formarea Alianţei pentru Integrare Europeană, izbăvindu-ne astfel de neokominternismul basarabean…

Să nu fie clar oare de ce Voronin, prin consilierii săi cu misiuni speciale, îl atacă furibund pe Marian Lupu şi pe finanţatorul său, Vlad Plahotniuc, care măcar vorbeşte româneşte… Era mai bine dacă ne conducea în continuare o bandă de rusofoni din Familia românofobă a lui Voronin?

Nu afirm ci, pur şi simplu, întreb şi eu, că nu-s ultimul care-şi pune această întrebare.
Departe de mine, românul convins, gândul de a-l apăra pe moldovenistul Marian Lupu sau pe prietenul său miliardar Vlad Plahotniuc, dar, dacă nu dorim să revină Voronin la putere, să avem răbdare să-i menţinem pe cei din AIE la putere şi apoi să vedem cine a furat mai mult ca Familia Voronin…

Dacă dorim să cadă definitiv comunismul de la noi, să nu-l atacăm prea tare pe Marian Lupu. Nu el este tartorul moldovenesc… Răsfoiţi cu răbdare presa moldovenească din anii 1990-2010 şi veţi ajunge la concluzia mea. Oricum, vă spun şi pronosticul meu faţă de viitoarele alegeri, cu o probabilitate de 95 la sută: vor rămâne în Parlament aceleaşi forţe politice, cu mici diferenţe în procentaj faţă de scrutinul din 29 iulie 2009. Comuniştii vor propune cele câteva voturi care nu le vor ajunge celor din Alianţă, ca să-şi aleagă un preşedinte democrat cu o singură condiţie – să i se garanteze libertatea tatălui şi fiului şi celor câţiva hoţi ai lor în lege, care aşa şi n-au reuşit să înveţe limba acestui stat, pe care l-au condus atâta amar de vreme. Pădurarul Popuşoi nu va nimeri în această listă salvatoare pentru că s-a născut prost şi fără de noroc…

P.S. Interviul lui Vladimir Voronin, cu faţa crispată, de după plenara cc-ului comunist de sâmbătă, 2 octombrie curent, mi-a amintit de adresarea sa către populaţie în seara zilei de 7 aprilie 2009, imediat după revoluţia tinerilor noştri, dar ambele mi-au amintit de următorul banc:
– Domnule doctor, impotenţa te ia aşa, dintr-odată?
– Nu… Mai întâi te lasă să te faci de râs de vreo două-trei ori…
După fiecare apariţie a lui Voronin în public, în ultimii doi ani, mă tot întrebam: chiar nu există niciun patriot moldovean în rândurile comuniştilor, care ar putea să-i reprezinte şi să reformeze acest partid, aruncând la groapa istoriei vechea gardă bolşevică, gardă ce urăşte din toată inima acest popor şi acest pământ blestemat tot de ei? Sau se doreşte să-l facă de râs pe Voronin nu de două-trei ori, ci de 20-30 de ori, până va înţelege el însuşi acest lucru?…


Balticii noştri

Posted by Stefan Strajer On August - 28 - 2010

Balticii noştri

 Autor: Vasile Şoimaru (Chisinau)

De la început, nu intra în planurile mele să-i vizitez şi pe fraţii noştri din cele trei ţări baltice – Estonia, Letonia şi Lituania, foste republici sovietice, fraţi de suferinţă în fostul imperiu al răului, numit URSS.

Nu credeam că voi putea aduna aici un capitol distinct într-o viitoare ediţie a Albumului despre românii din lume sau a site-ului meu cu aceeaşi temă. M-a convins să mă aventurez în acest drum ziaristul Vlad Pohilă, un veritabil enciclopedist al culturilor celor trei popoare baltice, şi basarabeanca noastră Raisa Vieru-Pampe, cetăţeancă a Letoniei independente, care a şi sponsorizat această călătorie. Tot ea a organizat o serie de întâlniri cu reprezentanţi ai românilor (moldovenilor) din toate comunităţile româneşti din cele trei ţări baltice, din care fac parte originari din R. Moldova, din Ucraina, dar şi din România de azi.

Prima constatare pe care am făcut-o este că, din păcate, în rândurile conaţionalilor noştri nu există o unitate, dar asta, de fapt, nu-i o noutate absolută… Neocominterniştii care au guvernat R. Moldova circa nouă ani de zile au reuşit să dezmembreze de-a binelea rândurile lor, transformând societăţile române în unele moldoveneşti, născând peste noapte şi unele societăţi „de alternativă”… Dar liderii celor trei comunităţi culturale: Lucia Bartkiene-Andrievschi (Societatea „Dacia” din Lituania), Gheorghe Tofan (Societatea „Dacia” din Letonia) şi Vasile Porcul (Societatea „Luceafărul” din Estonia) sunt nişte veritabili români, oameni la locul lor, adevăraţi patrioţi ai neamului pe care îl reprezintă cu cinste departe de Patria lor istorică. La întâlnirea de la Vilnius a participat şi cunoscuta luptătoare pentru idealurile noastre, Lica Zalakeviciene-Pozdniakovas (Melnic), fondatoarea Societăţii culturale a românilor din Lituania, venită special de la Helsinki, unde locuieşte în prezent.

Adevărate revelaţii au fost întâlnirile pe care le-am avut cu unii reprezentanţi ai popoarelor baltice, mari admiratori şi propagatori ai culturii române în ţările lor. La Riga – cu letonul Leons Briedis, mai român ca mulţi din Bucureşti, un traducător din română. Are 40 de cărţi traducere din autori români, inclusiv din Grigore Vieru, Spiridon Vangheli, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu şi mulţi alţii, dar ICR-ul român se face că nu-l observă pe acest om de litere…

… Şi când te gândeşti cine şi pentru ce merite s-a învrednicit de „Steaua României” (şi „Ordinul Republicii” noastre independente), dar iată că acest harnic erudit din Letonia n-a meritat nici un titlu, nici o medalie…

Pentru mine personal, cea mai frumoasă întâlnire a fost cea de la Klaipeda, Lituania, cu Jonas Vaupşas şi Danuti Vaupşene, pe care i-am revăzut după 27 de ani şi de la care am învăţat cândva ce înseamnă dragostea de neam şi de limba maternă, demnitatea şi mândria naţională, dar şi ce înseamnă ura faţă de ocupantul sovietic… Discuţiile şi amintirile noastre au durat o zi şi o noapte, după care, somnoroşi, am plecat lângă oraşul Şilialis, pe nemaivăzuta şi nemaiîntâlnita pe glob Colină a Crucilor, unde au fost instalate sute de mii de cruci de către reprezentanţi ai creştinilor din majoritatea ţărilor creştine de pe glob…Văzând panorama, te minunezi de ce au fost capabili lituanienii, chiar dacă ocupanţii ateişti sovietici de mai multe ori le-au distrus prin ardere… Interesant, oare mitropolitul nostru moscovit, Vladimir, şi amicul său Valeriu Pasat au vizitat această minune a lumii? Un astfel de monument al creştinismului la noi ar înlocui toate Bazele Ortodoxismului lui Pasat, care vor fi predate de către unii popi care nici n-au apucat bine a citi „Albinuţa” lui Grigore Vieru…

Sau întâlnirea de suflet de la Tallinn cu nonogenarul scriitor Ralf Parve, soţul regretatei scriitoare estone Lilli Promet, autoare de cărţi de circulaţie mondială, ambii autori ai cutremurătorului eseu De ce iubim noi România. Aceasta s-a întâmplat imediat după cutremurul din Ţară, din anul 1977… Iar la Chişinău, unele gazete, tirane şi subterane, şi azi mai scriu de ce noi, românii basarabeni, nu trebuie să ne iubim România…

În penultima zi a aflării noastre în Ţările Baltice, am ţinut morţiş să ajungem în oraşul estonian Tartu. Cu adevărat sufletească, precum ar fi cu un om viu, a fost această întâlnire cu faimosul, atât de drag nouă, oraş, al doilea oraş după mărime din Estonia, cu 100 de mii de locuitori. În centrul oraşului există încă din perioada sovietică un monument cu cifra 100.000 pe soclu, ceea ce însemna că populaţia oraşului dat nu putea depăşi cifra de o sută de mii de locuitori… Astfel, Estonia şi-a salvat istoricul oraş de invazia veneticilor din Estul rusesc. Dar cum s-a întâmplat la noi cu oraşele Tiraspol, Tighina, Bălţi, Râbniţa şi chiar Chişinău? Aici, la Tartu, am fost la Universitate (fondată la 1632), unde au învăţat mulţi basarabeni, în perioada ţaristă, care au făurit Marea Unire de la 1918 – Pan Halippa, Ion Inculeţ, Ioan Pelivan, Nicolae Bivol şi alţii. Pentru că universitarii erau în vacanţă, n-am putut vizita muzeul personalităţilor marcante care au studiat aici, unde, posibil, mai există un stand dedicat activităţii lui Pan Halippa, cu inscripţia: scriitor şi om politic român.

Am constatat că şi aici, în Ţările Baltice, ca şi în Kazahstan, conaţionalii noştri au multe probleme consulare, de deschidere a vizelor pentru cei ce încă nu şi-au dobândit cetăţenia europeană… Scriau comuniştilor, dar scriu şi actualilor democraţi de la guvernare, dar carul tot pe loc stă şi problemele lor rămân nerezolvate…, chiar dacă majoritatea conaţionalilor noştri sunt respectaţi pentru că sunt harnici, corecţi şi nu se opun legilor, obiceiurilor locale, precum o fac la noi venetici de-alde Klimenko…

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors