DE LA SUPLEANT LA DISIDENT

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2010

PAMFLET

“…rescriu SUPLEANTUL în engleză, probabil sub titlul The Disident, sau THE  LAST  DISIDENT.”  Petru Popescu, din interviul cu Marius Tucă publicat în Jurnalul Naţional  din 20 noiembrie 2009.

 DE LA SUPLEANT LA DISIDENT

 Autor: Corneliu Florea

Scriu acest pamflet la sugestia unui conaţional pe care-l preţuiesc. Îl scriu ca pe un divertisment sarcastic pentru toţi admiratorii romancierului orăşenesc Petru Popescu, din trecut şi mai ales de astăzi. Îl scriu direct pentru Alex Ştefanescu, Marius Tucă şi alte elite publice de acelaşi calibru. Interviul l-am primit prin Internet, târziu dar nu prea târziu, cu o mică rectificare the last among disidents …

Nu ştiu cine, nici de ce, a intitulat interviul „Petru Popescu: M-am despărţit de Zoia pentru ca mi-era frică de Ceauşescu”, ceea ce de la început îl pune pe Petru Popescu în postură foarte proastă, de poltron, cum ar spune Caragiale, de fricos, odată şi jumătate, pentru că fricoşii nu pot fi disidenţi, nici chiar după Bulă. Apoi, să nu ne apucăm să comentăm şi valoarea sentimentelor faţa de Zoia  ale lui Petru Popescu, dacă a luat-o la sănătoasa, hăt peste ocean, de frica lui tata-socru. Sau acum, după atâtea decenii şi fără Zoia de faţă, Petru Popescu vrea să rescrie relaţia lor în sens invers: nu de supleant ci de disident!

In recenta scriere Supleantul, acţiunea începe pe vremea când autorul, Petru Popescu era supleant al CC-ului UTC şi s-a dus în Berlinul de Est pentru a  aduce de acolo o valijoară de prezervative şi să asculte formaţiunea de rock Led Zeppelin. Probabil, noua variantă de disident pentru americani, va începe cum din strainatate a adus o valijoară de documente anticeauşiste şi planul secret de acţiune al disidenţilor.

Marius Tucă  începe interviul, în stilul lui cunoscut, cu o întrebare de galanterie ieftină şi stupidă în ce limbă visează Petru Popescu, la care răspunsul e pe măsura întrebării: e bilingv în vise!! Trecem la una mai uşoară, despre venitul în România. Şi Petru Popescu (în continuare PP) dă o mică notă explicativă din care reiese că a dispărut o mică placă de bronz, o formă ovală de la mormintele familiei sale şi o să vin în România mai des, o să am ocazia să le rezolv. Punct, dar nu am înţeles ce are să rezolve în Cimitirul Sf. Vineri, unde cu respect faţa de sentimentele sale, de sentimentele noastre faţă de cei dragi, nu se mai poate rezolva nimic, indiferent cât de des venim în România, indiferent în ce limbă visăm.  

Caracaleanul Marius Tucă este iscoditor din calea afară şi după ce a aflat în ce limbă visează PP, acum vrea sa afle şi în ce limbă gândeşte. Răspunsul vine pe banda rulantă a interviurilor care nu spun decât vorbe e bilingv! Formidabil, în gândire la fel ca-n vise, aşa-s marii scriitori. Şi nu numai atât, PP face diferenţierea între nuanţele interesante pe care le are limba română faţă de altele, dându-ne  exemplul clasic, mereu folosit, al cuvântului dor fără echivalent în alte limbi şi mai departe ne vorbeşte despre un anumit simţ al sexualitaţii, foarte bucureştean pe care îl va folosi in versiunea engleză intitulată The Last Disident! Zăpăcitor! Va fi vorba de ultimul disident al sexualităţi bucureştene sau va fi ultimul disident, înscris, pe lista fără de sfârşit de douăzeci de ani de când Ceauşeştii au fost executaţi în stil KGB. În altă ordine de idei, ştiam că bucureştenii au tot felul de simţuri suplimentare faţă de noi, provincialii, dar până acum nu am citit că au şi un simţ al sexualităţi, foarte bucureştean! Şi Marius Tucă nu insistă cu întrebările pe această pistă, să mai aflăm şi noi câte ceva de la PP, doar e a senior-citizen (are peste 65 de ani) şi pare plin de acest simţ foarte bucureştean (The megasex, nu?!). Din Supleantul nu am aflat decât banalităţi de bloc bucureştean, dintre care la un moment dat, un personaj spune: Mă fac curvă. Se caută cadre noi, se elimină şi aici înapoierea României. Nu-i greu, tot ce trebuie să-nveţi e să sugi şi să oftezi  (pag.113 ). Acesta-i simţul bucureştean, asta-i practica simţului!?! Exagerez, PP poate fi şi grav în Supleantul (care pe americăneşte va fi tradus The Last Disident) citiţi: românca e o femeie nepregătită pentru sex ori pentru romanţă (pag.109) şi înşiră nişte motive ce în sute de ani au fost aproximativ la fel pentru femeile lumii, ma rog, poate cu excepţia neamului soţiei sale, Iris Friedman. Penibil, erotoman acest ultim venit printre sutele de mii de disidenţi bucureşteni, care in Întoarcerea scrie: hormonii colcăiau în mine (pag.126 ), normal la vîrsta aceea, dar de obicei nu se pun pe hîrtie! Două pagini mai încolo, descoperim că îl colcăiau şi grosolăniile insultătoare la adresa României: mi-am văzut ţara de baştină  într-un mod destul de original: ca pe o emulsie de patru lichide, care erau eroismul, trădarea, moartea şi sexul. Sexul le ţinea laolaltă pe toate. Bravo disident, şi America din ce lichide e formată?!

Mai departe dăm peste ce toată bucureştenimea ştie şi spune, cum că Marius Tucă nu citeşte nimic, el doar vorbeşte şi se tutuieşte cu PP, să vadă telespectatorul cât e el de mare, vorbind ca americani cu you, nu ca la Caracal cu ‘mneavostră sau cu mata. Păi din cauza folosirii pronumelor de politeţe am avut probleme cu intratul  în NATO şi UE, ştie orice talkative de talk-show din televiziunea bucureşteana. Întrebarea cu tu s-a legat de ce efort literar a făcut PP să scrie Supleantul în româneşte după 30 de ani. La care PP răspunde nu mă  îndoiam că aş putea scrie un text de proză substanţială, lung. Nu ai înţeles întrebarea, draga disident, el, Tucă-Tucă, nu te-a întrebat de substanţă, pe care eu cititorul nu am găsit-o, nici de dimensiuni, ci de efort. Simplu, cum zicea tatăl Dvs. După care, Marius Tucă se repede cu eu am crezut foarte tare – nu moale, ci tare ca piatra –  că poţi să scrii văzându-te cât de pasionat eşti de limbaj şi de limba română. Extraordinar, chiar aşa nea-Tucă, cine a mai văzut vreodată  un Popescu pasionat de limbajul român!! Şi PP, ca o primadonă de music hall, îi mulţumeşte de compliment  şi înfoindu-se  îi povesteşte o conversaţie comică de la Cluj. Clujenii-s comici, mai ales universitarul în ziaristică Ilie Rad, care săracul de el, s-a dat şi peste cap sa-i facă o primire triumfală, ala aria triumfală, la Cluj în toamna 2009 şi mulţamul a fost că PP nici nu i-a reţinut măcar corect numele. Păcat de Ilie Rad, îmi pare rău de el mai ales după ce mi-a scris, într-un mesaj, că a citit Întoarcerea cu sufletul la gură… universitar clujean ce să-i  zici, că numai adolescentinele citesc romanele de dragoste cu sufletul la gură. L-a răsplătit  PP.

Revin la Marius Tucă care începe o altă întrebare cu Tu încerci acum să traduci în româneşte termeni în engleză… Adică cum… nu are importanţă, fiindcă  PP zice că se poate şi mai departe, vorba lui Nea Mărin, dă cu mucii în fasole, citiţi: Pentru noua mea carieră de scriitor în limba română … ceea ce înseamnă ca, abia în viitor va fi scriitor în limba română, lăsându-ne încurcaţi cu ideea că  în trecut el a fost doar un supleant în limba română, nu scriitor român. Fără să ne mai dea  alte detalii despre noua lui carieră de scriitor în limba română, revine mereu şi mereu la „Prins” si „Dulce ca mierea” când noi, cu sufletul la gură, aşteptam de la Domnia Sa să ne spună câte ceva despre marea sa carieră, de peste treizeci de ani în limba engleză, despre operele sale în limba engleză, unde le putem procura, citi. Aşteptăm să ne spună ceva, ceva din activitatea sa de disident, a folosit limba engleză sau limba româna, sau a fost bilingv. A scris articole, eseuri, a participat la manifestări ale romanilor? Doar din 1978 până în 1989 a fost timp destul sa-şi manifeste şi să sprijine disidenţa română din Statele Unite, dacă şi aşa vrea se consideră The Last Disident, ceea ce realistic şi istoric este un non-sens fiindcă disidenţi au fost dintotdeauna şi vor fi întotdeauna! Rămîne valabilă doar varianta ultimul dintre disidenţi ( the last among disidents).

Să rămînem tot la datul cu mucii în fasole, citiţi În  Supleantul am putut să scriu exact cum ţineam minte lucrurile. Mulţi, chiar dintre admiratorii lui PP, nu cred acest lucru. Pentru aproape toţi, câţi au citit Supleantul, volumul nu a fost  decât o ficţiune facilă, vulgar-erotică, Hollywood-style, pentru cititorii săi fideli a fost un şoc neplăcut. Cât mă priveşte pe mine, cititorul lui din trecut şi de astăzi, îl compătimesc cât a decăzut iar în noua lui carieră de scriitor în limba română, mai devreme sau mai târziu se va izbi de critica analitică dură nu cea de complezenţă alexştefanească.

Spre finalul interviului, întrebările şi răspunsurile contrazic pe cele anterioare, PP ajunge la explicaţia că sunt doi scriitori Petru Popescu, că: Aventura mea cea mai importantă ca scriitor este că am fost scriitor în limba româna, apoi a trebuit să mă transplantez, după care am redevenit scriitor în limba romănă şi tot zig-zagul acesta de vorbe fără temei PP îl consideră un alpinism fără coardă, fără să ştii unde te duci, pe ceaţă. Asta cu dusul şi pierdutul în ceaţă i se potriveşte de minune! 

 

CORNELIU FLOREA (IANUARIE 2010,                 WINNIPEG – CANADA)

Un „disident” in piele de supleant

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2010

  Un „disident” in piele de supleant

Romanul Supleantul de Petru Popescu

Autor: Silvia Jinga       

Dupa o cariera promitatoare de prozator in Romania prin publicarea romanelor Prins, Sfarsitul bahic si Dulce ca mierea e glontul patriei, Petru Popescu alege calea exilului, stabilindu-se in Statele Unite in 1977.  Isi transplanteaza sufletul si talentul in limba si literatura engleza, producand romane bestseller precum Amazon Beaming, Almost Adam, The Return si The Oasis. E director de filme si autor de scenarii cinematografice. Actualmente traieste in Beverly Hills, California impreuna cu sotia sa Iris si cei doi copii ai lor.  Modelele literare ale lui Petru Popescu sunt Joseph Conrad, Vladimir Nabokov, Eugen Ionescu, scriitori a caror etnicitate e diferita de limba creatiei lor.  In chiar prefata romanului Supleantul publicat la Bucuresti, editura Jurnalul in 2009, Petru Popescu marturiseste drama rupturii de matca a scriitorului, care se adresa publicului roman al generatiei sale intr-o limba in care crescuse si se maturizase artistic. Expatriindu-se, a dobandit libertatea, dar si-a jertfit o parte a eului sau, proces dureros care a insemnat „o injumatatire a fiintei interne la fel de adanca si de brutala ca aceea din adolescenta, cand imi pierdusem fratele geaman” (p. 7), marturiseste in prefata cartii.     

    

Cu romanul Supleantul Petru Popescu se intoarce la limba romana ca sa scrie o confesiune care se vrea esentiala pentru constiinta lui scriitoriceasca, pentru relatia cu generatia sa nascuta in timpul si imediat dupa al doilea razboi mondial, pentru intelegerea mai nuantata a fenomenului de absenta a disidentei anticomuniste in Romania,  si nu in ultima instanta a manifestarii puterii la virf in desfasurarea ei rudimentara si zdrobitoare.      Romanul se doreste a fi un fel de dezvinovatire si are un vadit caracter autobiografic, pornind de la intamplari reale, care l-au catapultat pe tanarul si atragatorul scriitor la un moment dat  in mediul coditian al familiei Ceausescu.

 Intorcandu-se dintr-o scurta excursie in Berlinul de Est in 1973, scriitorul e reperat de Zoe Ceusescu, „fiica puterii” care incepe sa ii caute tovarasia. Zoe isi aminteste a-l fi vazut o data la o conferinta UTC in al carui comitet central P. Popescu era membru supleant.  Asadar, ne aflam in prezenta unui scriitor care a cochetat cu puterea si cu „fiica faraonului”. Ca supleant a facut parte din nomenclatura si s-a bucurat de toate privilegiile ei. In acest sens se deosebeste de marea masa a generatiei lui.  Duplicitatea lui ne reprezinta insa intr-o oarecare masura si pe noi cei care ne revoltam inabusit impotriva dictaturii, evadand in bancuri politice si critici de cafenea,  tirade anticeausiste, ganduri si sentimente dinamitarde in ascuns, dar aplauze pe fata.  Intr-adevar, noi cei care am fost tineri in anii 70 ne recunoastem intr-o oarecare masura in oglinda pe care autorul o misca pe drumul sinuos al avatarurilor unei idile, al suferintei unei generatii pentru care patria incepea sa semene in acei ani cenusii si stagnanti cu o imensa inchisoare, din care fiecare visa si planuia sa scape cu orice pret, unii si nu putini, facand-o chiar cu pretul vietii. Ne deosebim de Petru Popescu insa pentru ca noi, infanteristii prosti ne taram pe coate in lupta cu imensele cozi la tacamuri de pui, in vreme ce el, facand compromisuri majore de constiinta isi asigurase comfortul existentei celor din varful piramidei. Pe noi Elena Ceausescu se spune ca ne-ar fi numit cu cinism „sobolanii” ahtiati dupa mancare.  

Intoarcerea scriitorului din Berlinul de Est este semnificativa pentru politica restrictiva a regimului comunist in privinta calatoriilor. Eram lasati cu grija partinica sa ne miscam numai intre limitele lagarului comunist, iar obtinerea unui pasaport pentru lumea libera era considerat un privilegiu rezervat putinilor alesi.  Si Petru Popescu s-a situat intre acei putini alesi.

Cu ani in urma, in Romania fiind as fi citit probabil cu furie un roman despre iubirea unui scriitor roman pentru odrasla dictatorului si mi-as fi zis ca nu ma intereseaza pe mine omul de rand fandarile amoroase din nomenclatura de partid.  Acum insa dupa executarea familiei dictatoriale in ziua de Craciun 1989 si dupa trecerea in nefiinta a Zoei si a lui Nicu m-am simtit in stare sa citesc sine ira et studio despre „zadarnicele chinuri ale dragostei” care se impletesc mereu cu esenta odioasa a unui regim bazat pe dosare, spionari, delatiuni si inainte de toate megalomania puterii. Din orice unghi l-am privi pe scriitorul amorez el ne apare ca un arivist sentimental, care doreste ca si Julien Sorel sa isi provoace soarta si sa razbata cu orice pret spre cotele cele mai inalte ale ierarhiei literare si politice. Parafrazandu-l pe Eminescu, am zice „pe cararile inguste prin protectie de fuste”.  Daca ar fi avut coloana vertebrala ar fi simtit cu mai multa vigoare incompatibilitatea sa cu fenomenul nomenclaturist. Petru Popescu s-a lasat ispitit de diavol, a tras foloase personale din colaborarea cu el intr-o vreme cand romanii aveau nevoie de minti luminate care sa se opuna raului.  De aceea la intoarcerea in tara acum nu poate fi primit ca un cavaler de onoare al adevarului.                              

 Reflectorul scriitorului se muta mereu de la lumea normala a unui grup de prieteni la catarama, toti tineri si toti educati spre lumea asfixianta a puterii care la prima vedere pare atat de misterioasa. Atractia pentru cunoasterea acestui mister si arivismul structural il imping pe scriitor in jocul de-a amorul cu Zoe, pe care in prefata cartii o numeste „sumbra printesa Diana a comunismului”, multumindu-i postum „cu adanca gratitudine”. Mai intra in alegerea lui Zoe ca eroina si dorinta de senzational, atat de frecvent in cultura americana pe care la ora actuala P. Popescu o practica.  Asistam la evocarea unei iubiri romantice si aproape platonice, daca am igonra scena din finalul romanului.  Zoe ne apare ca o fiinta gracila, delicata si inteligenta,  mereu rezervata, fiind intotdeauna cea care mai mult asculta decat vorbeste.  Cunoscandu-si atributiile in familia parintilor atotputernici, Zoe ramane pana la sfarsitul cartii invaluita intr-o aura enigmatica, fiind posesoarea unui magnetism personal incontestabil, compus din feminitate, rusticitate si rafinament in acelasi timp.  Ca sa-l aiba in preajma ei pe barbatul de care e indragostita, ii propune sa accepte o calatorie in cadrul grupului de presa care trebuia sa insoteasca familia dictatorului in toamna anului 1973 in Cuba si cateva state sud-americane, printre care Venezuela, Peru, Chile.  Jocul erotic se manifesta in cadrul ingradirilor puse de protocolul unei astfel de vizite. El, acest joc este singura realitate vie, avand autenticitate umana in continuu contrast cu atmosfera sufocanta, paranoica a relatiei dintre dictator si sotia sa, dintre acestia doi si slugarnicii ziaristi si demnitari care il acompaniaza pe tovarasul prim.

Limbajul de lemn al puterii exprima o lume inchistata in dogme gata sa se sfarame. Priviti de aproape cei doi aflati in varful piramidei nu sunt mai mult decat niste indivizi rudimentari, pusi mereu pe harta chiar si in fata asistentei. Expresiile stereotipe ale Elenei Ceausescu dupa ce asista la variatele manifestari publice ale sotului sunt:  „te-ai impus” sau „nu te-ai impus”, dupa context, sau „te-ai lasat calcat in picioare”.  Fara sa ii caricaturizeze, autorul smulge orice val de mistificare, descriindu-le primitivismul lor viclean, ignoranta flagranta dublata de paranoia puterii. Scriitorul se intreaba mereu cum a fost posibil ca o natie intreaga sa fie inrobita de asemenea conducatori.  Sa nu uitam insa ca ei au fost plantati in fruntea unui stat bazat pe teroare, fiind continuatorii guvernului comunist instalat de baionetele sovietice in martie 1945.  I-au ales altii decat natiunea romana. Ceea ce nu ne scuza pentru obedienta noastra in comparatie cu  atitudinea de razvratire a altor popoare mai de aproape sau de mai departe de noi. Ironia sortii a facut insa ca Revolutia din 1989 la romani sa fie sangeroasa si nu de catifea ca la cehi.

In comparatie cu perechea dictatoriala inchistata in nevroza puterii,  securistul balaoaches, Coman pare singurul om normal.  El este lacheul lui Zoe, intermediindu-i acesteia intalnirile si in acelasi timp, paznicul amorezului  la Caracas pentru a-l impiedica sa dizideze.  Scena urmaririi e bine prinsa in roman si este simbolica pentru starea de spirit a romanilor supravegheati de un stat politienesc. Incercand s-o consoleze pe Zoia, nelinistita de potentiala fuga a iubitului ei, securistul Coman da glas inca o data suferintei rupturii de tesuturi sufletesti pentru cel care si-ar parasi tara: „Tovarasa Zoia, ascultati-ma … el o fi asa cum nu-s multi, dar e facut tot din samanta de acasa si e prea destept ca sa nu stie din ce-i facut …” (p.198). Urmeaza apoi comentariul autorului: „Adancul inteles al cuvintelor din ce-i facut pluteste in aer.  E cuprinsa in acele cuvinte o asemenea robie a obarsiei, a radacinilor…” (p. 198). Meditatia asupra cuvintelor se incadreaza in tema autorului, a cartii in carte frecventa in tesatura romanului. Foarte frecvente sunt si elogiile la adresa prozei lui P. Popescu puse in gura unor prieteni sau a unor anonimi intalniti prin tramvaie.  Asta, apropo de sociabilitatea gintei latine cu atat mai guralive cu cat ne apropiem de capitala. Narcisismul scriitorului este prea insistent si devine suparator in roman.  Dupa cum deranjanta este si pseudofilozofarea condescendenta despre conditia intelectualului roman sau sexualitatea romancelor.

Planul erotic desenat  diafan se intersecteaza mereu cu cel politic infrangibil, absurd si dezumanizant.  Treptat dialogurile scriitorului cu Zoia iau turnura unei critici pe fata a celor doi dictatori responsabili pentru mizeria materiala si debusolarea morala a romanilor, pentru tragediile lor zilnice nu putine (vezi moartea Luminitei).  In aceasta privinta Zoia ramane impenetrabila si nedefinita ca atitudine, ramane deci  o fiica a clanului de care marturiseste ca nu s-ar putea desparti  pentru ca i-ar fi greu si ea nu stie sa lupte cu greul. Ea este un simbol foarte sugestiv al lipsei de transparenta a dictaturii.   Zoe e o frumoasa planta de sera si o victima  ea insasi a dictaturii, sfarsind prin a-si pierde marile iubiri, totdeauna prea neincapatoare pentru patul procustian al regulilor nomenclaturii.  Calatoria scriitorului in grupul de presa este sugestiva pentru complicitatea intelectualului roman la criminalitatea puterii. In ciuda izbucnirilor critice fata de Zoia, continua pe de alta parte sa comita, lucrand toata noaptea, portretele encomiastice ale dictatorului pentru toata presa din tara.  Nu intarzie sa apara uneltirile sirete ale celorlati confrati de breasla, care-i pregatesc tinarului lovituri sub centura. Zambetele lor onctuoase si supusenia tampa in fata stapanilor completeaza ambianta de anormalitate care i-a inconjurat pe Ceausesti.  Cat de loiale au fost slugile lui Ceausescu am vazut in timpul loviturii de stat care a avut loc in Romania in decembrie 1989. Suprematia puterii se invecineaza intotdeauna cu teama extrema de a o pierde. Frisonul unei asemenea temeri cutreiera clanul pe cand se afla in vizita din Venezuela cand aud de lovitura de stat pusa la cale impotriva tovarasului Allende.  Strofocarea momentului e creionata excelent  in roman.

Macinat de lupta interioara intre simtul adevarului si contrafacerea lui mincinoasa de catre o putere corupta, la care ar trebui sa participe in eventualitatea unei casatorii cu Zoe, scriitorul alege expatrierea. Aceasta ar fi scuza in fata constiintei sale. Ar fi fost o alternativa:  opozitia deschisa la dictatura si inchisoarea, dar nu i se potriveste lui, un „disident de catifea”.     Deznodamantul il aflam dintr-o nota intitulata Letter from Romania publicata in New York Times la 6 iulie 1975  unde este mentionat numele lui Petru Popescu, fugit pe neasteptate in Occident, lasand in urma sa o fiinta deznadajduita. Zoe a disparut din Bucuresti si toata Militia si Securitatea au fost puse s-o caute. Au gasit-o intr-o cabana la munte, incheie succinta relatare.  Am aflat acum ceea ce ni se ascunsese cu grija atunci in tara fiind. 

Rechizitoriul puterii in cartea lui Petru Popescu vine prea tarziu si ne da senzatia de deja vu. Romanul scris alert, cu suspansul necesar se citeste rapid, dar bucuria lecturii este mereu subminata de bagajul colaborationist al scriitorului. O constiinta scindata nu poate fi niciodata o constiinta adevarata.

Exilul poetului – Octavian Maior: Spre alte lumi –

Posted by Stefan Strajer On January - 22 - 2010

Exilul poetului – Octavian Maior:  Spre alte lumi –

Autor: Silvia Jinga
Nu demult Octavian Maior si-a strâns in volum poeziile scrise de-a lungul anilor de peregrinari intr-un exil care incepea pentru el in jurul lui 1987. A simtit nevoia sa se intoarca la Sighisoara si sa incredinteze Tipografiei “Filotib” manunchiul liric care este o confesiune a unui suflet insingurat. Cu siguranta plecarea din patria muma a profesorului de istorie legat prin vocatie si ocupatie de fiinta nationala a generat nevoia de expresie a suferintei departarii. Am citit poeziile lui O. Maior ca pe un document uman emotionant de multe ori, ca pe un jurnal al unei constiinte nelinistite care nu se poate regasi pe sine odata separata de spatiul etno-cultural in care s-a format. “Chiar daca marea o treci sufletul nu-ti schimbi” marturiesea Eminescu intr-unul din manuscrisele sale. Frânturile lirice ale lui O. Maior atesta inca o data acest fapt. Transplantarea pe alte meridiane poate rezolva probleme de statut material, dar nu pe cele de conflict interior.
Ce-l framânta de fapt pe eul liric al volumului este inadecvarea la spatiile culturale straine in care a intrat si in care se simte un dezradacinat. Intelegem din poezii cu accente de diatriba politica precum Dictatorilor români, Doamne, Ruga, Casele furate ca autorul s-a exilat din cauza unor sentimente disidente fata de tirania comunista. De peste hotare urmareste cu sufletul incrâncenat tensiunile sociale manifestate in România lui Ceausescu prin protestele minerilor din Valea Jiului sau prin cele ale muncitorilor brasoveni, semne prevestitoare ale colapsarii totale a comunismului. Supravietuirea fostei nomenclaturi de partid dupa caderea regimului si continuarea acelorasi practici corupte ii smulge lui O. Maior accente de blestem popular in poezia Casele furate: “Blestemati sa fiti cu totii/Sa va calce ghiara mortii/V-ati facut stapâni acum/Pe noi ne-aruncati in drum/Iar in casele furate/Cei cu suflete spurcate/N-am uitat ca-n toiul noptii/Ne-ati fortat zavorul portii”(p. 36).
Poezia lui O. Maior porneste de obicei de la un fapt concret autobiografic, incercând sa se inalte apoi in sfera mai inalta a meditatiei pe teme etern umane cum ar fi: vanitas vanitatum, dualitatea existentei umane finite cu aspiratii spirituale spre infinit, presiunea implacabila a timpului, drama omului ca “trestie gânditoare”, intrebându-se asupra sensului prezentei lui in univers. Tipica pentru aceasta schema lirica este poezia Prin mine trec toate. Pe tarmul Atlanticului se simte ispitit de introspectie, marturisindu-si zbuciumul sau asemanator cu ritmica valurilor: “Vin gânduri navalnic adâncu-mi sa-mi sape/Acolo la vechile mele izvoare/Stoluri de pasari s-aseaza pe ape/Sa-si caute hrana sub soare”. (p.13) Intrebându-se asupra intelesului vietii omenesti, isi raspunde in sens mistic: “Dar iata ca Soarele-apune/Si-s singur aici pe-nserate/O voce divina imi spune:/”N-ai teama! Prin mine trec toate.” (p.13). Pacat este ca gravitatea temei e slujita de mijloace de expresie insuficiente care transforma uneori poezia in simpla versificatie: “Intreb cu sfiala pe Domnul cel Sfânt:/Unde sunt toti care-au fost? Zbaterea noastra aici pe pamânt? Are sau n-are vreun rost” (p. 13).
Inflexiunile lirice autentice sunt declansate mai ales de trairea in amintire: “Doruri din suflet veneau sa ne sape/In timp ce pe maluri usor/Târnava purta povara de ape” (Cândva, p.15) sau de constantul dor de plaiurile mioritice: “Departe-s departe de tine/Cetate urcata pe inimi de deal/Ascult cum se zbate in mine/Chemarea spre tine Ardeal.” (p. 15) sau “Ma cheama poteci, tainuite pe deal/Acolo departe, departe-n Ardeal”(p.28). Ca se afla la Ybbsitz in Austria sau in Sterling Heights in Michigan e cutreierat de acelasi “tainic dor/Dar departe-s de izvor” (Afara, p. 17). Este asta o reminiscenta de lectura din Blaga sau simpla coincidenta? Poetul “mut ca o lebada” cânta si el: “numai in Lancram sub razor/ramas-a tânar un izvor”. Si izvorul este matricea stilistica a spatiului originar care hraneste inspiratia creatorului. Cea mai vie exemplificare a acestui adevar este Constantin Brâncusi care si-a extras viziunea sculpturala din zestrea folclorica si etnografica a poporului român.
Melancolia trecerii timpului este privita uneori cu o ironica detasare ca in poezia Anii: “Se leagana anii/Pe-al valului Timp/Dispar din Olimp/Si zeii sarmanii”.(p.31). Sursa acestei detasari este sentimentul unei ordini prestabilite de Marele Programator, in puterea caruia ne aflam cu totii: “Inchisi in capcana/In care ne-ai prins/Alina-ne rana/Tu Cel Necuprins.”(Anii, p. 31). Astfel stând lucrurile, nu ne ramâne decât sa traim in stoica impacare ceea ce ne este dat: “Vad anii ca frunzele toamnei plutind,/Viata-i eterna, traieste-o zâmbind.” (Gânduri de toamna, p. 28). Calma resemnare este sfâsiata uneori de acuta durere abia inabusita: “Urmele mele se pierd in zapada/Ca si zilele câte mai sunt”. (Clipe de iarna p. 32).
Clipele de viata din acest jurnal liric se rostuiesc in jurul antotimpurilor, a sarbatorilor traditionale, a ocaziilor culturale, a ecourilor din istoria recenta a patriei lasata in urma, dar niciodata uitata. Desigur este nevoie de inca multa staruinta asupra cuvântului pentru ca trairile biografice sa faca saltul in planul unei viziuni poetice. Fara indoiala ca multi se vor regasi in acest document uman pretios pentru emigratie.

FILOSOFUL REAXAT – REPLICA LA UN ARTICOL

Posted by Stefan Strajer On January - 6 - 2010

FILOSOFUL  REAXAT – REPLICA LA UN ARTICOL

Autor: Corneliu Florea

Adrian Paul Iliescu (API) este filozof pe stat de plata. A terminat facultatea de filozofie în 1976 la Bucuresti, a predat marxism-leninismul studentilor politehnisti pâna în 1990, dupa care, în cinci ani a devenit profesor universitar filozof, dupa ce în prealabil a trecut si pe la Oxford (vadul boului pe româneste) si acum trece studenti de la Marx (Care nu a fost marxist! Adevarat.) la Wittgenstein (Care sustine ca fapte sunt rocile, analizele filozofice doar niste straturi pâna la ele. Adevarat.) Dreptul lui câstigat pe baricada bucuresteana, dar ceea ce mi-a atras atentia a fost articolul sau RUSOFOBIA publicat în Cotidianul-cotidian din 18 dec. 2009. Lectura m-a indispus, la fel ca si pe alti cititori-comentatori, care, cu o singura exceptie, au adus ca argumente rocile, adica faptele, cum zice Wittgenstein, nou idol filosofic a lui API. Înainte de ai da o replica, am încercat sa aflu ce l-a determinat sa scrie acest articol: a fost obligat, îsi urmareste, fara scupule, niste interese, vrea sa urmeze exemplul patibularului Patapievici de-a ponegri si defaima poporul român, sau incompetenta intelectuala de comprehensiune a faptelor istorico-sociale, inconstienta, stupiditate! M-am încurcat în ipoteze, nu am putut trage înca concluzia, poate dupa ce comentez articolul lui din cotidian, care a fost prezentat în cinci paragrafe:
Paragraful întâi. “Odata cu alti strigoi locali, a reînviat rusofobia”. Asa, in forta de cugetator profund, fortissimo, îsi începe articolul API. La strigoi, nici nu se putea altfel, îi fixeaza pe Ion Antonescu si pe legionari. E liber, si politically corect, sa dam în ei ca în sacul de box. Cine are curajul sa le i-a apararea, stiu ce îi asteapta: groapa cu furnici! Urmeaza dispretuitorii occidentului, alti strigoi, ceva mai mici. Trece la rusofobia ca boala veche la români si de când îi urâm noi pe rusi. Ei de când?? De mult, de la Ecaterina a 2-a, de când ne tot calca în picioare, cotropesc în forta brutala, ne jefuiesc, ne maltrateaza bestial. Un comentator i-a spus sa nu ignore ca ne-au invadat de 12 ori, ceea ce este un motiv întemeiat sa nu mai avem încredere în ei, sa fim circumspecti. Karl Marx referindu-se la ocupatia rusa în tarile Române din 1828 scrie:
“Au avut loc excese groaznice. Contributii de tot felul în produse, furaje, vite, corvezi, hotii, omoruri. Barbati si femei au fost înhamati la care cu vizitii cazaci care nu-si crutau nici bâta, nici vârful lancii lor. Peste 30.000 de români fura smulsi de la munca câmpului pentru a servi ca animale de munca. Cei mai fericiti fugira în munti, unde singura lor hrana era scoarta de copac. Guvernul rus raspunse la proteste cu Nu ne intereseaza cine face lucrul, oamenii sau animalele, numai ordinile sa fie executate” (Karl Marx: Însemnari despre români. Manuscrisul B 85, Lucrarea a aparut in România in 1964).
Nu putem sa credem ca filozoful marxist-leninist API nu a citit între 1964 si 1989 aceasta lucrare. Sigur a citit-o, tragedia lui este ca nu a înteles nimic, sau pur si simplu are tulburari de personalitate, cu deficit de sensibilitate si discernamânt. Ce ar fi dorit API, facut profesor de filozofie dupa 1990, ca acei români si urmasii lor sa fie rusofili?!? Si, daca lui, si celor care îl sustin în acest aberant reeducator articol li se pare ca vremurile acelea au apus de mult, atunci de ce ei si familia lor au motive de rusofilie, acum?!? Pot sa ne raspunda, dar sincer!! Pentru ca noi, majoritatea românilor nu putem avea asemenea sentimente fata de ocupatiile rusesti, chiar daca am lua în considerare numai ultima ocupatie; cea din 1940 pâna în 1990, pentru ca românii ce stiu, cât de cât, istoria lor din toate timpurile, socotesc si Basarabia, si Bucovina locuita de români cu mult înaintea rusilor, ucrainenilor si a evreilor. Sau acesta nu mai este un drept pentru toate natiunile, domnule profesor API?!?
Paragraful doi. Este absolut absurd fiindca, API vrea sa ne spuna care este culmea absurdului dupa filozofia sa, scriind ca: “Bush jr. cel mai stupid presedinte din istoria Amedicii” (?!?) dupa care, doua rânduri mai jos citim: “Americanii sunt însa un popor plin de vitalitate, pragmatic si rational, asa ca l-au trimis pe Bush în tenebrele texane.” Bravo API!! Numai vezi, noi nu suntem studentii tai sa-ti înghitim prostia absurda! Esti ilogic si ignorant. Nu poti conecta coerent un popor rational cu aleagerea unui presedinte stupid! Ignorant esti pentru ca, nu l-au retrimis pe Bush în tenebrele texane. Întâi Bush nu a stralucit in gândire ca un profesor de filozofie dâmbovitean, dar a avut destula minte sa-si faca toate interesele pe spatele aliatilor nato si a rationalului popor american. Apoi a dus la capat doua mandate cât prevede constitutia lor, iar acum, chiar acum, Bush din tenebrele texane iradiaza de placere, citind cât de stupid este API!! Se spune despre stupizi ca dau în gropi, în acest paragraf API cade în haul absurdului scriind ca Bush si-ar fi dat seama ca: “Rusofobia n-o fi ea capabila sa-i zapaceasca pe americani, dar pe români precis îi poate îmbrobodi.” Chiar asa? Sapa un pic, sa ajungi la rocile filosofului pe care-l preda-i studentilor! Ti-a trecut vreodata prin encefal cam câti rusofobi sunt în jurul rusilor numai în ultimii 200 de ani, care nu stiu de Bush, dar îsi cunosc suferintele lor si-a parintilor lor pricinuite de rusi.
Cum poti sa scrii un asemenea articol? Cum se poate publica un asemenea articol dragi redactori cotidieni?
Paragraful trei. Filozoful API are o imagine foarte buna despre el si dupa ce a trecut prin istorie ca marfarul prin tunel vrea sa calce si dezaxatii, dar vai lui, ne da înca o dovada de cât de reaxat este printr-un cip implantat. Dupa API dezaxati sunt cei ce scriu pe ziduri: “Basarabia, pamânt românesc”, datorita rusofobiei. Probabil, dupa reaxatul API ar trebui sa scrie Traiasca Stalin! Întoarca-se Stalin! Sa se scrie pe toate zidurile, gardurile si pe tricouri care au, care nu sa-si atârne o placarda. Dar, daca într-adevar vreti sa vedeti cât de reaxat este API cititi: “si asa cum nu le permitem maghiarilor sa strige Ardealul, pamânt unguresc, nici noi nu avem dreptul sa revendicam Basarabia!!” Mai cititi odata ca sa luati la cunostinta ca nu avem dreptul!! Clar, ordin de la API! Si ne miram ca unii se întreaba de educatia, cultura si starea lui de sanatate mintala. Dar, nu-i chiar asa, fiindca invers se poate: noi sa le permitem maghiarilor sa strige, cât îi tin bojocii: Ardealul, pamânt unguresc iar noi reprimim dreptul, si nici rusofobi nu mai suntem, sa revendicam Basarabia! Multumim draga Apisor. Numai sa-ti spunem ceva, noi, astia din Ardeal, ce voi acolo pe Dâmbovita nu stiti: ungurii, de la Kossuth la Viena si pâna la Tokes la Bruxeless tot asta striga, si or striga!! Si ei stiu bine istoria adevarata a Ardealului nu ca tine, un micut reaxat cu cip. Karl Marx scrie ca în Constitutia lui Kossuth din 1848, articolul XII-lea decreta încorporarea Transilvaniei la Ungaria: Transilvania e declarata tara maghiara, limba maghiara este singura admisa… si toti cei ce au avere sunt unguri. Oare ai priceput ceva, ori cipul nu-ti permite?
Paragraful patru. Reaxatul API pune un diagnostic, ca o sentinta de condamnare pe viata românilor care mai viseaza la România Mare si rusofobilor care scriu si pe ziduri, ca sunt: victimile unei groaznice patologii morale. Cutremurator, scuturator, tremurator, bucatica rupta din halucinatiile patibularului Patapievici! Cei ce nu sunt înca victime au o singura sansa; sa-si puna masca de hârtie ca pentru gripa porcina. E o salvare! Si toate astea, numai din cauza lui Ceausescu si Basescu. Daca nu ar fi fost astia doi, rusofilia ar fi fost floarea nationala a românilor, pe care am fi cultivat-o pe toti coclaurii si ulitele noastre, iar fratii nostri mai mari zilnic ar veni la noi încarcati de bunataturi, ce nu s-au mai vazut si cu românofilie pravoslavnica si federala ne-ar îmbratisa, de ne-ar sufoca…
Paragraful cinci sau Apisor ajunge la adevar: “Marele pericol pentru România nu sunt rusii ori maghiarii, ci românii”. De la mine putere am subliniat românii fiindca îi dau dreptate! Da, ce e a lui, a lui sa fie, conform dreptului la proprietate intelectuala, din care se poate trage o singura concluzie: nu putem scapa România de pericol numai daca o scapam de români!! Ne-a dat cheia istorica a problemei noastre ca popor cu brutalitate primitiva, cum zice. Plus si înca o mare explicatie: “Nu rusii deslantuie macelul cotidian pe sosele, masacrul câinilor…” Ma opresc, fiindca asta cu masacrul câinilor este argumentul în fata caruia toate contrargumentele istorice devin nule. Pai, da, câti câini au masacrat rusii în România? Ce, ei de asta veneau si vin în România, sa mascreze câini? Are dreptate, rusii întodeauna în trecut au fost, si vor fii în viitor, parteneri economici de inegalabila importanta, zice Apisor.
(SOLSTITIUL IERNII  2009, WINNIPEG – CANADA)

PS – În final, compasiunea ma cuprinde fata de API, motiv pentru care îl dezmierd Apisor, fara subîntelesuri rautacioase. Îi privesc cu staruinta poza lui de la articol si nu vad nici un semn de inteligenta pe fata lui… ce conteaza, cip reaxator sa aiba…

Nota redactiei. Politica redactiei noastre nu coincide intotdeauna cu punctul de vedere al colaboratorilor, dar in acest caz subscriem la aceasta replica a domnului Corneliu Florea, colaboratorul nostru. Puteti citi articolul scris de Adrian Paul Iliescu la link-ul de mai jos:

http://www.cotidianul.ro/rusofobia-105677.html

Sarbatoare a dacilor liberi

Posted by Stefan Strajer On December - 17 - 2009

Sărbătoare a Dacilor liberi

Doi colaboratori ai “Curentului International” si-au lansat ultimele carti. Nicolae Dabija: “Hotii de sperante” si Ovidiu Creanga: “Cu si fara securisti”
 Capitalist_de_mama_focului_1989_Canada1.Ovidiu Creanga

Foto.Ovidiu Creanga
La 5 decembrie 2009  în sala de şedinţe din incinta sediului Uniunii Scriitorilor, la Chişinău a avut loc un remarcabil eveniment: prezentarea cărţilor noi, apărute la editura „Vicovia” din Bacău „Hoţii de speranţe”, de marele poet şi publicist Nicolae Dabija şi „Cu şi fără securişti” de scriitorul Ovidiu Creangă din Canada.
La acest mare eveniment au luat parte renumiţi scriitori şi poeţi şi alţi oameni cunoscuţi de ştiinţă şi cultură, invitaţi de către organizatori.
Cărţile au fost prezentate de către Preşedintele Uniunii Scriitorilor din RM (România Mică) academicianul Mihai Cimpoi, care la început i-a felicitat pe cei prezenţi cu Marea Unire, sărbătoare Naţională a României. Domnia sa a menţionat cu mândrie, că autorităţile de la Bucureşti au evidenţiat rolul şi meritele oamenilor de cultură din RM şi îndeosebi a redactorului ziarului „Literatura şi Arta”, N.Dabija, în Mişcarea pentru Renaşterea Naţională din RM şi în Revoluţia din România Mare declarând, că Revoluţia din decembrie 1989 din România a început la Chişinău… 

Nicolae Dabija.Foto 1

Foto. Academicianul Nicolae Dabija     
În cuvintele sale de felicitare cu ocazia prezentării cărţilor noi Anton Moraru, istoric şi cercetător a tinut să accentuieze valoarea acestor lucrări din punct de vedere istoric servesc ca document  ce vor servi viitoarelor generaţii in cercetarea şi găsirea adevărului istoric. – Cartea lui N.Dabija „Hoţii de speranţe” este o carte pentru lupta de eliberare naţională…- a accentuat Domnia sa.
Poetul Anatol Codru a vorbit cu multă căldură despre activitatea profesională a lui N.Dabija menţionând, că astăzi nu e sărbătoarea lui Dabija, ci sărbătoarea întregii societăţi. Acele 12 cărţi politico-artistice şi istorico – filozofice, publicate de dânsul sunt un aport pentru a studia, sunt pentru viitorime…Şi dacă M.Eminescu este cel mai mare poet al sec.XIX,apoi N.Dabija: poetul şi publicistul, politicianul, istoricul şi filozoful este cel mai mare poet al sec.XX şi…Pe seama acestor cărţi se vor scrie alte cărţi de catre generaţiile viitoare, aşa cum scriem noi astăzi despre Revolutia din 1848, despre Marea Unire etc.
Andrei Strâmbeanu, în cuvântul său de felicitare a vorbit cu multă dragoste despre creaţia literară şi de surpriza nespus de frumoasă a  poetului N.Dabija prin această  prezentare a cărţilor de azi.
– Este un erou al zilelor noastre – spune A.Strâmbeanu – care a rezistat la toate încercările şi presiunile timpului, care prin activitatea sa  culturalizează poporul român.
Frumoase cuvinte a auzit auditoriul de la D-na Ana Bantoş care a menţionat, că N.Dabija este un deschizător de drumuri în poezia noastră…
Renumitul poet şi politician Ion Hadârcă in luarea sa de cuvânt de asemenea atribuit lucrărilor puse în discuţie valori inestimabile menţionând, că Nicolae Dabija a scris durerile şi patimile poporului nostru. Poet, publicist, politician, istoric şi filozof Nicolae Dabija este un Soljeniţin al României noastre.
De la numele celor prezenţi academicianul Mihai Cimpoi şi N.Dabija au adus frumoase cuvinte de mulţumire editurii „Vicovia” din Bacău în persoana Directorului ei D-l Viorel Cucu pentru munca depusă la editarea acestor cărţi minunate.
În omajiul său, adus la adresa autorilor Directorul editurii „Vicovia” şi-a manifestat plăcerea pe care o primeşte de la colaborarea cu aşa mari personalităţi ale poporului român ca N.Dabija şi O.Creangă. Domnia sa accentuat că poeţii şi scriitorii nu au vârstă, că niciodată nu e târziu să începi a scrie, a scrie Adevărul aşa cum scriitorul O.Creangă a debutat la vârsta de 80 de ani şi astăzi, la respectabila vârstă de 88 de ani are „scoase de sub tiasc” (vorba scriitorului) 8 cărţi.
Cuvinte nemaipomenit de bune la adresa cărţii scriitorului şi epigramistului O.Creangă a spus poetul secolului trecut şi celui de azi N.Dabija: „O.Creangă este feciorul poporului basarabean, care prin lucrarea sa autobiografică descrie istoria poporului roman atât din stânga cât şi din dreapta Prutului, descrie viaţa social-politică şi culturală în perioada interbelică din Basarabia şi a regimului comunist sovietic din România.”
Scriitorul descrie în cele mai veridice culori aspectul geografic, istoric, cultural şi politic din ţările vizitate de dânsul. A avut acces în eşalonul cel mai superior de conducere a Ţarii, stând bine pe lângă “Geniul Carpaţilor şi Savanta cu nume mondial.” (soţii Ceauşescu)  şi care datorită funcţiilor înalte pe care le-a ţinut a cutreerat aproape toate ţările lumii.  Domnia sa, din pensia pe care o primeşte  sponsorizează 2 gimnazii: din Stolniceni şi Mana. 3 licee: din Vărzăreşti (Al.cel Bun), Tighina (Al.cel Bun) şi din Tiraspol (Lucian Blaga) – trei locuri premiante din fiecare şcoală câte 200 euro, prin acest gest de binefacere stimulează la elevi dragostea şi dorinţa faţă de carte.
Multe cuvinte calde la adresa omagiaţilor au adus Iulian Filip, Raisa Ciobanu şi alţii…
În încheiere Preşedintele Uniunii Scriitorilor M.Cimpoi i-a felicitat pe toţi participanţii la acest forum cu Sărbătorile apropiate, iar N.Dabija a mulţumit tuturor pentru prezenţă invitându-i în sala de jos, unde a evoluat ansamblul folcloric „Haiducii.”.
Iacob Cazacu-Istrati (RM – Romania Mica)
Pentru conformitate: Ovidiu Creanga

Interviu cu domnul prof.univ.Ion Coja

Foto.Ion Coja

Autor: Marius Marinescu

„Punctul meu de plecare este încrederea în români, în energiile nationale”

Discurs împotriva vorbelor nesabuite ale unor Andrei Plesu, Teodor Baconski etc.

Domnule profesor, v-am trimis pe internet articolul Persistenta, publicat de dl Teodor Baconski în revista „22”. L-ati citit, probabil. Ce parere aveti?
Textul circula si pe Internet, cu titlul dat de internauti Un portret corect al românilor, sau asa ceva. Da, este un text bine scris, bine articulat, dl Baconski stie sa fie si convingator, si fermecator. Tocmai de aceea devine periculos pentru societate atunci când sustine idei false, caci face multe victime, sunt multi cei ce si le însusesc.
Care sunt aceste idei false?
Este vorba de o atitudine, în primul rând. Dl Baconski ne pune în fata oglinda ca sa vedem cât suntem de urîti, de hidosi, românii de noi! Or, oglinda sa nu prea este neteda, drept care deformeaza imaginea noastra. Îmi vine greu sa cred ca dl Baconski nu-si da seama ca ne judeca strâmb. Iar daca într-adevar nu-si da seama, m-as bucura. Ar însemna ca este recuperabil. Ceea ce nu este cazul lui Andrei Plesu, si el autor al unor texte impecabil scrise, sub raport stilistic, literar, dar chitite si ele în aceeasi directie: denigrarea componentei românesti a lumii în care traim. Putem vorbi despre amândoi acesti fini intelectuali din elita intelighentiei românesti?
E mai mult decât speram! Mai ales ca sunt tare multi cei care în mass media româneasca se pronunta foarte des si foarte critic la adresa istoriei, a comportamentului, a weltanscauungului românesc, daca pot spune asa. Mereu apar „dovezile” ca suntem ba un popor fara istorie, ba un popor fara viitor! Pot fi luate în serios aceste critici?
Le iei în serios numai daca rezista la un examen critic! În textul dlui Baconski, m-am poticnit aproape la fiecare fraza în afirmatii lipsite de acoperire, aruncate fara nicio justificare, ca si când ar fi lucruri mult prea bine dovedite. Înca de la început aflam ca noi, românii, „persistam în propriul stat, slab statalizat”, fraza care suna aproape ca un repros ca înca n-am disparut de pe fata pamântului! Iar despre statul român ca ar fi „slab statalizat”, ce vrea sa ne spuna dl Baconski? Încerc sa-i dau dreptate, dar nu gasesc ca argumente decât vorbele usuratece spuse la adresa statului în general, dupa 1990, paravan pentru spolierea statului român de ceea ce noi stiam ca este „averea poporului”. Asa zisii liberali – raspânditi prin toate partidele, s-au întrecut în a deplânge neputinta statului de a gestiona si de a gospodari, de a „manageria”, argument pentru a i se lua tot ce avea statul în posesie sau administrare: imobile, fabrici, ogoare, obiecte de patrimoniu etc. Tot jaful postdecembrist s-a facut sub aceasta acoperire… Dar poate ca dl Baconski are în vedere istoria când spune ca suntem un stat „slab statalizat”. Din aceasta perspectiva este la îndemâna oricui care cunoaste putina istorie sa-l traga de mâneca pe autor: noi, românii, avem o statalitate proprie dintre cele mai vechi din Europa. O statalitate neîntrerupta, care dureaza din secolul al 14-lea. La câte popoare din Europa si din vecinatatea noastra o mai întâlnim?
La unguri?
De la Mohaci, 1526 parca, statul maghiar a disparut, si a mai aparut dupa 1919, la Trianon. Dar sa nu insistam prea mult si sa ajungem la subiect, adica la afirmatiile care m-au suparat cel mai tare. Anume comentariul facut de autor în legatura cu „faimoasa teroare a istoriei”. Citez: „Generatia lui Eliade, care a consacrat aceasta nefericita expresie, poarta vina de a fi propus, astfel, cea mai perfida schema de autosabotare. Nu exista vreo scuza mai lasa pentru neîmplinirile unui popor decât aceasta stupida „teroare a istoriei”. Ea rasfata toate viciile, ambaleaza indulgent toate esecurile, cauta, iresponsabil, sa justifice retroactiv toate nemerniciile.” Repet, este bine scris întreg articolul, asa cum se vede si din citatul propus. Bine scris, dar nu la obiect. Conceptul amintit a fost propus de Mircea Eliade pe la 1960, 60 si ceva, într-un comentariu la Miorita, si în niciun caz nu a fost „consacrat de generatia lui Mircea Eliade”. Adica de legionari! Daca l-a consacrat cineva, asta a facut-o Miron Costin!…
Asadar pe legionari îi acuza de a fi inventat „cea mai perfida schema de autosabotare, cea mai lasa scuza”!
As face o paranteza: cine se autosaboteaza numai perfid nu este!… Aici s-a cam lasat dl Baconski furat de propria sa retorica si a uitat de logica! …Cât priveste consacrarea sintagmei amintite, aceasta s-a produs târziu, dupa anii ’70. Dar pentru ca dl Baconski a introdus în argumentatia sa Miscarea legionara, as vrea sa ne oprim putin la aceasta si sa raportam la Miscarea legionara chiar întreaga pledoarie a dlui T.B. Domnul Baconski o acuza de lasitate si perfidie, acuzatie rasfrânta asupra tuturor românilor în fapt. Nu m-ar deranja aceasta identificare, legionar=român. Ma onoreaza si pe mine, ca român. Numai ca referinta la legionari, daca-i corect facuta, este de natura sa-l contrazica total pe dl Baconski, ba chiar este capabila, daca dl Baconski este „cinstit sufleteste”, sa-l vindece de tot scepticismul sau cu privire la valoarea si consistenta românescului din lume.
V-as ruga sa fiti mai explicit.
Pai, domnule Marinescu, într-o discutie cât de cât serioasa pe acest subiect, subiectul fiind „ce fel de oameni sunt românii? Cu ce merite si cu ce esecuri îi înregistreaza istoria?”, referinta la legionari este obligatorie. Obligatorie si mântuitoare, daca e facuta corect. Miscarea legionara este una din marile ispravi ale Neamului românesc. Sunt voci autorizate care considera ca Miscarea legionara este cea mai grozava înfaptuire a poporului român! În orice caz, ea poate fi numita „a poporului român”, caci a fost creatia unor tineri români, la care a aderat practic întreg tineretul României, aproape ca nu a existat familie de români care sa nu fi avut pe cineva în Miscare. Da, a fost neîntrerupt calomniata în modul cel mai sistematic, cu tenacitate si mare desfasurare de forte, dar un individ ca Teodor Baconski a avut toate posibilitatile de a afla adevarul despre legionari. Numindu-i pe legionari „generatia lui Micea Eliade”, foarte multi autori recurg la aceasta stratagema ca sa poata vorbi mai liber si ca sa omagieze aceasta generatie fantastica, de mari oameni, dintre care cei mai multi au fost de dreapta sau chiar legionari declarati ori macar cu simpatii legionare. Iata însa ca despre „generatia lui Mircea Eliade” dl Baconski se pronunta cu o asprime nemaiîntâlnita în publicistica româneasca: perfidie, lasitate, prostie. Deci, românilor care, ca si dl Baconski, sunt cuprinsi de sentimentul ca apartin unui popor care nu a facut mare brânza în istoria sa, le recomand sa se informeze corect asupra legionarilor. Le recomand sa înceapa prin a citi cartea Pentru legionari a lui Corneliu Zelea Codreanu. Este tamaduitoare pentru morbul disperarii si al lamentarii în grup.
Iar eu le recomand cartea Legionarii nostri, a domnului Ion Coja.
N-am nimic împotriva, nu-i rea, dar mai sunt câteva mult mai bune.
Ati spus ca voci autorizate afirma ca Miscarea Legionara este cea mai grozava isprava a românilor. Numiti o asemenea „voce”.
As cita o voce autorizata si neasteptata, vocea lui Joseph Goebbels, ministrul nazist. Stiu ca unii vor crede ca le fac un deserviciu legionarilor daca voi sustine ca Goebbels i-a pretuit. Acestora le amintesc de Hitler, care nu i-a iubit deloc pe legionari, de la Hitler a obtinut Carol, în 1938, acordul decisiv pentru asasinarea Capitanului… Goebbels, la Paris, de fata cu ziaristii straini acreditati în capitala Frantei ocupate, a declarat ca „Garda de fier este lucrul cel mai important care s-a petrecut în secolul nostru”. Am mai publicat o data aceasta declaratie si sursa ei. Nu insist asupra acestei chestiuni. Problema mea nu este Goebbels, ci dl Baconski, si Plesu si altii ca ei, care nu cunosc adevarul despre legionari, sau nu vor sa-l recunoasca, ignorând astfel capitolul, dupa unii cel mai glorios, din istoria noastra. Ceea ce nu-i împiedica pe acesti domni atât de exigenti sa ne faca inventarul facutelor si, mai ales, al nefacutelor din istoria noastra. Raportarea la Miscarea legionara este însa obligatorie pentru cei care cauta cu lumînarea defectele si pacatelor românilor. Vor fi contrazisi de prestatia legionarilor, atât de eroica.
Andrei Plesu cu ce greseste?
O clipa numai, as vrea sa propun un principiu: în secolul trecut, al 20-lea, românii au avut câteva momente importante, prin care au participat la istoria planetei. Pe lânga legionari…
Dar legionarii ce au cu istoria planetei?! Chiar dumneavoastra ati spus, de mai multe ori, ca legionarismul este un fenomen românesc, care s-a declansat si desfasurat fara niciun amestec din afara, nici macar unul german, nazist.
Fenomenul legionar începe sa fie tot mai cunoscut pe planeta noastra, în ciuda embargoului mediatic total. Acest interes este azi în crestere. Am întâlnit tineri rusi sau polonezi ori spanioli, irlandezi, care stiau foarte multe despre legionari, despre Capitan, si se straduiau sa-si însuseasca corect viziunea legionara asupra lumii politice. Si postulez: intelectualul român, publicist si ideolog, care nu a fost capabil sa-si faca o parere exacta, corecta, despre legionari, care are lacune grave de informatie în ceea ce priveste lumea legionara, nu are voie sa exprime un punct de vedere defetist cu privire la români. Este acesta un principiu, l-as numi al cumsecadeniei: poti sa lauzi pe cineva chiar si daca nu-l cunosti prea bine! Dar când te apuci sa critici pe cineva, trebuie sa te asiguri ca stii totul despre acel ins, mai ales daca este vorba de un grup uman, de un popor!
Or, este evident ca dlui Baconski îi lipseste una dintre cele doua sau trei informatii capitale pentru cine se apuca sa ne judece pe noi, românii, ce ne poate capul! Daca nu s-a învrednicit sa afle ce este de aflat despre acesti bravi români, despre „românii cei mai români”, adica despre legionari, individul decade din dreptul de a ne judeca cu asprime, de a ne condamna ca pe niste repetenti ai istoriei. Când nu esti informat asupra subiectului pus chiar de tine în discutie este foarte grav. Mai bine taceai!
Care ar fi celelalte doua „informatii capitale” despre români?
Una priveste contenciosul româno-evreiesc, acuzatia de holocaust, de genocid, de pogrom, cu care suntem gratulati de unii evrei. Repet, unii evrei, nu toti. Pentru mine, românul care nu s-a interesat în mod special despre ne-vinovatia românilor în aceasta materie si nu a cercetat acest subiect, ci si-a însusit fara sa clipeasca „dilematic” teza lui Wiesel si a altor haimanale de evrei si români, teza care sustine ca suntem un popor de criminali, acel român, oricât ar fi el de scolit, de academic, decade din dreptul de a rosti judecati de valoare asupra poporului român! Asemenea judecati nu se pot formula fara a lua în seama faptul ca românii, pusi la încercare de istorie sau de Dumnezeu, supusi testului de omenie alaturi de celelalte popoare din Europa, au dovedit un comportament mai mult decât onorabil, oferindu-le evreilor napastuiti un sprijin pe care alte popoare nu au fost în stare sa-l arate si sa-l ofere evreilor. Or, acest adevar multora nu le convine azi, asa ca au scornit basna cu holocaustul, cum ca a fost holocaust în România, ba chiar „holocaustul a început în România”. Eu nu le cer intelectualilor români sa protesteze fata de aceasta minciuna netrebnica, dar îi pretind românului care se crede îndreptatit sa-si judece parintii cu asprime, chipurile cu luciditate, îi cer acelui românas sa se pronunte mai întâi asupra acestui subiect: a fost sau nu holocaust în România? Sau purtat sau nu românii într-un mod care ar fi fost normal sa le atraga recunostinta evreilor? Repet, eu nu pretind de la dl Baconski sa intervina în problema holocaustului. Îi înteleg pe toti cei care se abtin si tac: au familie, au o cariera în fata, au cine stie ce pacate pentru care se simt vulnerabili sau santajabili etc. Dar daca, nesilit de nimeni, te încumeti sa abordezi subiectul gingas al unei evaluari totale, generale, a prestatiei istorice de care s-au învrednicit românii de pretutindeni si dintotdeauna, emitând astfel judecati critice aspre si categorice, deloc dubitative, pe un ton sententios, ca si când tu ai fi pedagogul neamului, eu nu te iau în serios decât daca ai trecut „proba Holocaustului” si nu te-ai ferit sa spui adevarul. Daca te-ai aratat gata sa suferi pentru adevar!
Despre ce suferinta poate fi vorba?
Sa zicem suferinta de a nu fi publicat, de a nu ti se oferi un microfon sau câtiva centimetri patrati de „sticla”. De alte suferinte nu mai vorbesc…
A treia informatie?
Cred ca sunt mai multe, dar daca e sa ne rezumam la trei, as adauga corecta receptare a epocii comuniste, 1944-1989. A invoca acesti ani pentru a deduce numai defecte si abandonuri românesti, dezertari si tradari etc., mi se pare neserios. Penibil. Nu e cazul dlui Baconski, vorbesc acum în general, cu gândul la alti „ochi neînduratori” care scruteaza fenomenul românesc tinând batista la nas cât mai ostentativ. Cine nu sufla o vorba despre partizanii din munti, despre ardoarea unor minoritari de a sustine partidul comunist si prezenta Armatei Rosii în România, cine nu întelege marea opera savârsita în acei ani de Biserica Ortodoxa Româna, cine nu recunoaste performantele economice atinse în anii „dictaturii de dezvoltare”, cine nu este capabil sa separe epoca în care românii erau minoritari printre comunisti de epoca în care partidul comunist „se românizeaza la vârf” si cine nu vede deosebirea ca de la cer la pamânt între cele doua epoci, acela sa se abtina sa faca judecati publice asupra chestiunii.
Ajungem iar la Ceausescu?
Numai atâta spun: cei care l-au condamnat la moarte pe Ceausescu, care propriu zis l-au asasinat, nu au facut-o în numele nostru si cu asentimentul nostru, ca sa ne razbune pe noi, ca sa pedepseasca greselile si pacatele lui Ceausescu, ci ca sa-l pedepseasca pentru tot ce a facut în folosul neamului si al Tarii. Dovada: felul cum acei indivizi au guvernat dupa aceea, felul cum au distrus Tara. Cine nu pricepe ca am fost intoxicati cu informatii si aprecieri incorecte asupra a ceea ce se întâmpla în România „lui Ceausescu”, acela nu stie pe ce lume traieste. Daca lucrurile ar fi evoluat dupa 1990 asa cum am sperat noi, atunci da, se adeverea ca Ceausescu ne-a fost dusmanul cel mai mare. Dezastrul însa pe care îl înregistram azi, dovedeste ca nemernicilor le-a fost frica de Ceausescu, cu Ceausescu în viata nu le-ar fi fost usor sa instaureze politica de subminare a tot ce este românesc si în primul rând a intereselor noastre nationale cele mai firesti. L-au ucis pe Ceausescu pentru ca le-ar fi fost dusmanul cel mai informat asupra intentiilor lor criminale. Trebuie sa aplicam regula les amis de mes amis sont mes amis, cu varianta dusmanii dusmanilor mei îmi sunt prieteni!
Adica?
Adica cei care ne guverneaza de douazeci de ani sunt în mod evident niste dusmani ai neamului românesc, ai românilor, ai nostri. În decembrie 1989, ei s-au dovedit dusmanii de moarte ai lui Ceausescu. Deci, daca ne sunt dusmani si noua, si lui Ceausescu, noi nu mai putem vedea în Ceausescu un dusman! Logic?
Cum apreciati afirmatia dlui Baconski, cum ca „cantitatea de teroare istorica este matematic egala pentru toate grupurile umane constituite sau nu în stat”?
Este tipic comunista în esenta ei, caci proclama un soi de egalitate între popoare!… Asadar nu a existat nici teroarea tarista, nici cea sovietica pentru popoarele din Rusia, dintre care multe au disparut în ultimii 200 de ani. Pun acest termen cu gândul la Basarabia. Au suferit egal românii din Rusia si rusii din Rusia?… Au suferit spaniolii la fel de mult ca popoarele amerindiene, la fel germanii si evreii, evreii si palestinienii… Ce sa mai zic de englezi?! Nimeni nu crede „ca numai ai lui au suferit”, dar pun o întrebare dlui Baconski si altora ca dînsul…
„…oligofreni sau ignoranti”, am citat din articolul dlui Baconski.
Pun întrebarea: oare chiar pretutindeni, la toate „grupurile umane” poti înregistra un masacru similar celui de care au avut parte legionarii? Carol omoara peste 300 de legionari, decapitând Miscarea de cei mai importanti lideri, vine apoi a doua decapitare, efectuata de Ion Antonescu, victimele fiind de data aceasta si mai numeroase, apoi vine razbunarea cominternista pentru refuzul legionarilor de a colabora la bolsevizarea Romîniei, cu alte sute de morti, cu zeci de mii de încarcerari. Unde în Europa secolului 20 s-a mai petrecut asemenea macel?! În China comunista, însusi regele, tradator de tara caci oferise pe tava japonezilor Manciuria, va fi condamnat la numai 10 ani de temnita! Un adevarat mizilic, fata de dezmatul din tribunalele bolsevice ale anilor ’50, unde practic nici o condamnare nu a fost sub 10 ani, chiar si a unor minori detot nevinovati… Cunoaste multe tari dl Baconski unde într-o singura noapte au fost arestati 10.000 de studenti, de tineri nationalisti? Am dreptul sa ma întreb si de ce numai în România caderea comunismului a facut mii de victime? Ma întreb si tare as fi curios sa aflu raspunsul dlui Baconski.
Iar dl Plesu, Andrei Plesu, ce ar fi de spus despre dînsul?
Domnul Plesu al dumitale – eu nu-i pot spune domn!, are o întreaga opera pe acest subiect: precaritatea a cam tot ce este românesc. Scrisa aceasta opera cu si mai mult talent, cu virtuti literare si stilistice deosebite. Dar nici lui Andrei Plesu, pentru aceleasi motive, nu-i pot recunoaste dreptul de a aborda acest subiect, caci acesta este un subiect pe care atunci când îl tratezi, volens nolens te erijezi în postura de justitiar, de judecator moral al poporului tau. Aceasta postura, de instanta morala nationala, nu i se potriveste oricui. O accepti la persoane care au facut lucruri deosebite pentru neamul lor, care au suferit, care si-au pus pielea la bataie pentru „grupul uman” din care fac parte. Avea acest drept bunaoara Petre Tutea, care facuse ani grei de temnita pentru ca vorbea slobod despre drepturile poporului sau, împotriva celor care încalcau aceste drepturi. Si deseori nea Petrache rostea vorbe aspre despre neamul românesc, dar imediat lua aminte ca nu se cade sa faca asa ceva si retracta cu umilinta, caindu-se.
În cazul lui Plesu însa sunt si mai multe motivele care îi impun sa stea decent în banca sa si sa încerce sa treaca cât mai neobservat. Instinctul de aparare ar trebui sa-i impuna acest comportament. Dar se pare ca insolenta si vedetismul îl fac sa uite de orice precautie. Nu sunt eu singurul care, când pronunta sau aude numele lui Andrei Plesu, nu poate sa nu se gândeasca la acel ministru al culturii care a abrogat în ianuarie 1990 legea patrimoniului cultural, ceea ce a declansat hemoragia de valori artistice inestimabile care au disparut din institutiile publice si au luat calea strainatatii, cele mai multe. Asadar un Andrei Plesu mai mult decât infractor, caci s-a facut astfel complice la toate furturile din patrimoniul national. Un hot oarecare fura si el un tablou, doua, câteva carti rare. Andrei Plesu poate fi considerat ca a fost si este în continuare complice la toate actele de jaf din muzee, din colectii etc., deja consumate sau viitoare. Nota bene, acea lege a patrimoniului abrogata de Plesu nu era o lege comunista, ci traducea întocmai legea franceza a patrimoniului. Acuzat pentru aceasta masura absolut nemernica, nici pâna azi acest individ subtire, cu maniere elegante si plin de umor, nu a catadicsit sa dea o explicatie pentru gestul sau de tradare a unui interes national foarte important, elementar… Mai are curajul Andrei Plesu sa bata obrazul cuiva?! Uite, domne, ca are. Are curajul sa ne tina lectii de morala sau de eleganta comportamentala. Nu mai zic si de celelalte pacate, de dinainte de 1990 sau tot de dupa 1990, nu-i fac eu inventarul complet, mi-e destul sa stiu ca dezastrul facut în materie de patrimoniu artistic national i se datoreaza aproape exclusiv numitului Andrei Plesu.
Circula pe Internet un text al dlui Plesu, despe un brancardier…
L-am citit, este grozav. Pezevenchiul stie sa scrie, i-a dat Dumnezeu multe daruri, dar nu a fost în stare sa-si dobândeasca el singur acel dar ales pe care nu-l ai din nastere, ci ti-l edifici singur, luptând si confruntându-te cu tine însuti ceas de ceas: caracterul. Obrazul… Nema!
Principiul pe care l-ati formulat se aplica si la oamenii mai de rând? Ma gândesc ca deseori aud, fel si fel de oameni, unii mai de soi, altii mai de duzina, zicând cu un total dispret „Asa-i la noi, la români” sau „treaba româneasca!”…
În general noi, românii, suntem mai auto-critici. Vezi multimea de bancuri cu trei personaje, un rus, un american si un român, sa zicem, în care românul iese mai de ocara, mai…
Dar numai aparent, la o interpretare mai atenta este pe invers. Oricum, românul stie sa faca haz de el însusi!
Pai asta este o mare calitate! Numai oamenii foarte destepti sunt capabili de auto-ironie! Deseori, la Andrei Plesu este mai degraba auto-ironie, recunosc.
În concluzie?
Postulez asadar: exista cele trei momente de istorie româneasca recenta, momente de excelenta româneasca, dar pe care niste netrebnici vor sa le înregistreze ca momente de rusine nationala: Legionarii, Salvarea evreilor si Rezistenta la bolsevizarea Tarii. Noi, ca români, avem de ce sa fim mândri si pentru ca dintre români s-a nascut Miscarea legionara, si pentru felul cum ne-am purtat cu evreii, ba chiar si pentru felul cum am trecut prin perioada de dictatura comunista. Intelectualul sau individul care a acceptat minciunile din raporul Wiesel si din raportul Tismaneanu, se descalifica în fata instantelor morale. El nu mai are dreptul sa judece poporul român, sa-l acuze de una sau de alta, atâta vreme cât s-a aratat incapabil sa apere adevarul despre poporul român, adevar ultragiat grav în cele doua documente! Partidul Anti-Românesc instalat la guvernare în 22 decembrie 1989, prin serviciile sale de propaganda prezinta deformat pâna la calomnie cele trei reusite românesti. O buna parte dintre intelectualii nostri considerati de elita au pus botul si, pentru diverse avantaje si stipendii, colaboreaza la aceasta diversiune, nu comit niciun gest de revolta sau protest ori dezicere fata de minciuna institutionalzata, fata de politica anti-românesca a guvernantilor, a cercurilor internationale interesate de compromiterea sau ocultarea momentelor de excelenta româneasca (cele amintite mai sus sau altele). Nici pe Plesu, nici pe Baconski, nici pe multi altii nu-i aud dezavuând comisia Wiesel sau raportul Tismaneanu, ori intervenind în apararea lui Mircea Eliade cu precizarea: „Da, Mircea Eliade a fost si a ramas legionar! Dar asta nu îl dezonoreaza de fel, ci dimpotriva! Caci faptul de a fi fost legionar ridica si creste valoarea operei si personalitatii lui Mircea Eliade!”
Nu ma intereseaza ce obtin acesti fini intelectuali prin acest comportament jalnic, rusinos pentru un crestin, pentru un barbat, pentru un om cu carte etc. Fiecare ins are dreptul sa se compromita si sa se prostitueze dupa voia inimii sale! Dar un astfel de ratacit, de plaisirist, de fripturist, oportunist etc., trebuie sa stie, sa aiba minimum de bun simt si sa priceapa ca daca nu este capabil sa faca nici cel mai mic sacrificiu în apararea „grupului uman” din care face parte – în cazul de fata poporul român, îsi pierde dreptul de a da lectii de conduita sau de a critica prestatia grupului respectiv, cu aerul ca el se afla deasupra pacatelor si greselilor identificate la nivelul acelui grup – în cazul de fata Neamul românesc!
Sunt multi intelectuali români care se tin departe de cele trei subiecte „fierbinti” si atât de primejdioase. Îsi vad însa cu onestitate de subiectele în care exceleaza si se fac astfel utili, si au bunul simt de a nu se apuca sa-i certe si sa-i judece pe români ca grup uman. Le strâng mâna cu prietenie. Sunt oameni care îsi cunosc limitele, îsi vad lungul nasului…
În plus, domnule Marinescu, noi, România, suntem de aproape 20 de ani o tara ocupata. Cei care ne-au ocupat au fost atât de dibaci, au fost asa de mari scamatori, încât publicul românesc nici nu si-a dat seama. Constatam doar efectele: saracia care s-a instalat, nesiguranta tot mai mare, minciuna tot mai acaparatoare la toate nivelurile societatii, inechitatile stridente. Sunt tot mai multi cei care înteleg sau stiu ca Tara se afla în aceasta situatie extrema, extrem de periculoasa, cu o economie pusa la pamânt si cu o datorie externa de 120 miliarde de euro! Un Baconski sau Plesu stiu mai bine decât mine ca suntem într-o situatie disperata. Or, în aceasta situatie nu ai voie sa vii mereu cu acelasi mesaj defetist, descurajant pentru toti românii, semanând sau strecurând în sufletele românilor neîncredere în ei însisi, lehamitea de tot si de tine însuti mai ales. Nu este acum momentul sa arati cât esti tu de destept! Dispare individul ca reper, cauza este generala, caci corabia se scufunda daca nu punem mâna cu totii sa tragem la vâsle sau sa scoatem apa din cala corabiei… Este atât de nepotrivit acest balet al cuvintelor când lumea are nevoie, de la desteptii natiei, de cuvinte clare care sa le dezvaluie prapastia în care am fost adusi! Si mai ales sa ne arate directia salvatoare, s-o identifice si s-o indice! Prestatia acestor flacai rascopti în ifose si fite, a acestor Savonarola de doi bani perechea, devine aproape comica, de n-ar fi atât de tragic contextul general, national.
Dumneavoastra va considerati îndreptatit sa faceti examenul critic si lucid al poporului român?
Oricine are dreptul sa faca acest examen, dar problema este ca, în situatia în care ne aflam, un asemenea examen trebuie sa faca parte dintr-o viziune asupra viitorului, a drumului de urmat ca sa ne salvam. Eu am facut acest examen, îl fac si-l ras-fac de ani de zile, si m-am ales din acest exercitiu cu o mare încredere în potentialul românesc, în energiile neamului nostru. Se înseala cei care cred ca vom capota. Românii au capacitatea de a transforma loviturile soartei în sanse de redresare si reînnoire. Eu de aici pornesc, de la credinta în acest potential românesc. Acest potential, în care includ si zestrea noastra genetica, poate fi pus la lucru numai de noi însine!
Altfel nu as mai candida!
A consemnat Marius Marinescu

TAROM in Guinness Book

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2009

corneliu-florea2

TAROM in Guinness Book
Zbor 7016 Q Cluj Napoca – VIENA 9.20, 7 iulie 2009

Autor: Corneliu Florea

Din 1990 revin anual in România mea, sau si a mea. La inceput cu masini inchiriate din Germania, in ultimii ani cu avionul la Timisoara sau Cluj Napoca. Daca in 1990, revenind dupa zece ani in tara, am plâns de cum am gasit-o, acum sunt doar uimit si incerc sa inteleg. Locul blocurilor este luat de cartiere intregi de vile, Trabantul si Lada au fost inlocuite de BMW si Volvo, caminele culturale de biserici si domuri neoprotestante, uzinele si fabricile românesti inlocuite de cele straine, padurile inlocuite de alunecari de teren, partidul unic de partide identice, Ceausescu de Basescu si Dumitru Dumnezeu de Patapievici. Scuza-ma Dumitre.
Anul acesta am fost bucuros sa vad data in folosinta noua aerogara clujeana. E o mare si incântatoare diferenta, e la parametri internationali fiindca si traficul este international. Când am revenit pe aeroport, ca sa ma intorc in Canada, si plecarile se faceau tot din noul aeroport spatios, luminos, curat si civilizat deservit.
La scara avionului, un avion prea mic pentru un trafic atât de mare, ca de obicei se iau bagajele de mâna si se pun in cargou fiindca spatiul pentru bagajele de mâna de deasupra scaunelor este prea mic pentru multe din ele. Este o practica ce se foloseste si pe alte aeroporturi internationale când avioanele sunt mai mici, iar aici la Cluj Napoca devenise ceva obisnuit din anii trecuti. La urcare, lasi bagajul de mâna la scara avionului, ti se da un tichet iar la sosire, la Vienna, il gasesti la scara când cobori. Simplu si sigur!
Numai ca in 7 Iulie 2009 nu a fost asa. La scara avionului cinci calatori au ramas socati: bagajele lor de mâna nu au fost la scara avionului, au ramas pe pista aeroportului din Cluj Napoca!! Nu a mai fost loc in cargoul avionului explica senin, ca fapt divers un tovaras, angajatul TAROM-ului, care intotdeauna se agita, cu tot felul de treburi, la sosirea si plecarea acestui avion. Am fost incurcati, contrariati noi cei devalizati de tantalaii aia, de ardeleni, de la Cluj si am ramas incremeniti, dar tovarasul de la TAROM ne-a repezit sa ne urcam in autobus ‘’ca nu asteapta dupa voi’’. O doamna intre doua vârste care merge in America la copii a inceput sa plânga fiindca ea avea si pasaportul si biletul de avion in bagajul de mâna, preluat la scara avionului la Cluj. De mila ei ne-a apucat si pe noi mila de noi insine, având in bagajele de mâna cele mai personale si trebuincioase obiecte de calatorie. Eu aveam in acel bagaj de mâna, portofelul cu bani, actele canadiene printre care permisul de conducere si un MC cu un credit de 25.000 dolari canadieni, cheile de la casa. Material adunat pentru articole si o carte de perspectiva, plus doua aparate de fotografiat foarte scumpe, filme, digital cards, memory sticks. Statusem peste doua luni in România si acum faceam un mic inventar si vazându-ma numai in camasa si pantaloni, m-am agatat de tovarasul de la TAROM. I-am spus ce simteam in acel moment, in care eram ca aruncat din avion fara parasuta, desi imi dadeam seama ca nu el era de vina, ci tantalaii aia ardeleni ce deservesc pasagerii la Cluj. E drept, eram mânios pe dragii mei de ardeleni, care probabil mi-ar fi spus ’’apoi lasa, draga domnule, ca no hi foc’’, dar tovarasul de la TAROM imi era foarte antipatic din trecut, când am mai avut de doua ori probleme cu bagajele mari, de data aceea ramase in urma mea la Viena din cauza lui, tot cu scuza ‘’nu a mai fost loc in cargou’’. (Cu ce se tot umple cargoul avionului de nu e loc pentru bagajele calatorilor?).
Pâna la plecarea avionului meu spre Toronto nu mai aveam timp de nimic si nici bani de un telefon (mobilul românesc il lasasem in tara, cel canadian era in preerie) trebuia deja sa ma prezint la ’’gate’’ pentru imbarcare transoceanica. A fost un zbor de noua ore in care la claustrofobia tubului in care eram inchisi ermetic si legati de scaun, acum trebuia sa adaug si acest incident socant din care se declanseaza o serie intreaga de inconviniente. Au trebuit câteva ore sa ma linistesc digerând si acest impact, autorelaxându-ma ‘’pomenindu-i de bine’’ pe dragii mei de ardeleni de pe aeroportul din Cluj, care acum se pregatesc, uitându-se de trei ore la ceas, de mars acasa, unde-i asteapta Veta sau Rozi cu palinca si varza a la Cluj cu multa smântâna iar io n-am nici chei sa intru in casa când ajung! Oare cum sa le multumesc? Stiu io: ca ardeleanu la necaz! Ei multumiti cu Veta sau cu Rozi, io inghit cu noduri lazane with tomatos (Solanum lycopersicum!!) ca au devenit si austrecii cu masinile lor zburatoare niste amarâti in plina globalizare si dau mâncare si bautura proasta pasagerilor.
La aeroportul din Toronto au inceput ‘’placerile si bucuriile‘’. Din avion, prin coridoare fara de sfârsit, scari si escalatoare ajungi intr-o sala cât Domul Vaticanului unde vreo douazeci de ofiteri de frontiera au tot timpul sa te intrebe ce vor ei si sa verifice pe computerul ’’stie tot’’ din fata lor. Bun, trec in alt dom, unde-s vreo douazeci de benzi pentru bagajele cele mari. Am doua grele, pline de carti, imi trebuie un carucior, costa doi dolari. Eu nu am nici macar un cent. Ce dracu sa fac, sa ma apuc sa cersesc, sa fur? Nu, ma duc la supervisor, in Canada peste tot e un supervisor si-i spun my problem: trebuie sa-mi iau bagajele si sa le duc in alta parte, la alta banda rulanta destinata zborurilor interne, la Winnipeg si nu am bani. Ma asculta, ma priveste, ma masoara, un supervisor canadian intotdeauna trebuie sa-si dea importanta masurându-te, si-mi rezolva problema. Ii multumesc, imi zâmbeste si nu se abtine spunându-mi ca e bine ca am avut bani sa merg in Europa. Funny! Zâmbesc si io si iar imi pomenesc in minte ardelenii mei dragi. Am depus bagajele cele mari si acum ma indrept spre telefon.
Pe ultima pagina a pasaportului am o lista cu telefoanele importante in caz de probleme in timpul calatoriilor. Prima e a ambasadei canadiene, apoi a avocatului, a familiei si-a unor colegi de nadejde. Chem ’’call colect’’ avocatul iar la intrebarea cine cheama zic Dumitru, asa ma stie si numai un Dumitru are client, restul sunt Demetrios si Dimitri. Imi raspunde prieteneste, asa-s avocatii prietenosi nevoie mare pe bani multi, ii spun toata povestea, ma intrerupe tot mirindu-se cu “Amazing, I can’t belive!’’ apoi imi explica step by step ce trebuie sa fac. La sosire, seara in Winnipeg, la Informatii, va fi un plic pentru mine cu un client card in contul sau cu care pot sa-mi platesc toate cheltuielile pâna ce imi primesc bagajul de mâna cu actele si cheile sa pot intra in casa. Mi-a explicat sa-mi iau un hotel de cinci stele, trei mese pe zi fiindca nu pot sa-mi folosesc bucataria, schimburi vestimentare necesare, sa umblu numai cu taximetre pentru ca nu ai carnet de sofer din cauza TAROM-ului, telefoane si faxuri câte sunt necesare. Trebuie sa merg neaparat la serviciul ’’lost and found’’ si sa dau toate datele despre bagajul de mâna ramas la Cluj. Urgent sa-mi anulez ‘’credit cards’’ si sa-l chem când am nevoie. Când totul se va sfârsi, notele de plata si onorarul sau are sa-l trimit la TAROM, ei stiu reglementarile internationale: doar sunt europeni acum!! Destept avocat, doar bunicii lui au plecat din Botosani.
Avionul a intârziat o ora, era deja noapte la Winnipeg, la Cluj Napoca se crapa de ziua si-i pomensec pe clujnapocenii mei cei dragi. La Informatii, dupa ce m-am prezentat pasaportul mi s-a dat, plicul de la avocat in care am gasit acel card special cu care ei, avocatii isi ajuta clientii la nevoie. Costa dar e salvator in asemenea situatii. Serviiciul ‘’lost and found’’ mai nou se numeste de bagaje intârziate, sa-si arate eficienta, functionarul era jovial, ce sa faca si el nu poate sa plânga pentru fiecare pasager sosit fara bagaj, bagaje. Incurajeaza pe toti, dar in cazul meu a fost cu adevarat surprins: Niciodata pâna acum, imi spune si tot repeta in timpul conversatiei, nu am avut un asemenea caz si sunt aici de aproape zece ani. Asta-i unic, poate fi trecut in Guinness Book! Funny!!
Dupa aproape douazeci de ore de aeroporturi si avioane, ajunsasem si eu o umbra de pus in Guinness Book alaturi de dragii mei ardeleni, care dorm zâmbind satisfacuti alaturi de Veta sau Rozi. Imi iau bagajele cele mari, la Winnipeg carucioarele de bagaje sunt inca ‘’free’’ asa erau pe vremuri in toate aeroporturile internationale. Iau un taxi si cad in patul unui hotel de cinci stele pe care le vad când verzi când rosii, ii mai pomenesc inca odata pe dragii mei ardeleni si adorm nelinistit, visând bagaje zburând peste ocean si il caut cu privirea printre ele pe al meu. Nevazându-l devin agitat in somn. Ma trezesc brusc, când mi-am vazut si bagajul meu zburând, cazând in ocean si rechinii repezindu-se la el!! Un cosmar care mi-a declansat o insomnie pe tot restul noptii…
A doua zi, ziua telefoanelor. Vorbesc cu Florin care-i si el in Ardealul lui natal, el vorbeste la Cluj cu domnul Octavian Fodor – ardelean de doua ori; odata pentru Octavian si odata pentru Fodor – care ii prezinta scuzele si ii da toate asigurarile. Dupa 48 de ore de neliniste, grija si cosmare dat de iubitii mei ardeleni imi primesc bagajul de mâna. Desi nu era incuiat nu s-a miscat nimic din el, nu a cazut in ocean la rechini. Un prieten, care stie multe despre mine, mi-a spus in jargonul lui de universitar esti un atom marcat au vrut sa-ti controleze amanuntit bagajul! Hei, las-o-n balta, moarta. Doar am fost cinci in aceiasi situatie! El insista ca sunt naiv: ceilalti patru au fost de acoperire!! Lasa fitelele, mi-a fost destul, hai sa bem o palinca de pe Somes, superioara tuturor bauturilor concentrate din lume. Fiind bucurestean imi zice: De gustibus non disputandum, in timp ce deschidem sticla cu palinca…
Sanatate si noroc! Intâi bem pentru noi, ardelenii, in frunte cu Domnul Octavian Fodor de la aeroportul international Cluj Napoca!
(Iulie 2009, Winnipeg – Canada)

Emil Cioran si Holocaustul din Romania

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

ion-coja
Emil Cioran şi  Holocaustul din România

Autor: Ion Coja

„E timpul să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi! Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem decât să recunoască adevărul!”

        În revista „Cadran politic”, anul VII, nr. 65-66 din aprilie-martie 2009, sunt publicate câteva fragmente din interviul dat de Emil Cioran în 1988, la Paris, dlui Ion Deaconescu. Inutil să mai spunem ceva despre valoarea acestui document, mai degrabă l-aş felicita pe autor pentru reuşita de a-i lua un interviu marelui însingurat de la Paris. Adevărul este că Cioran face figura schimnicului din inima Parisului, mulţi aşa îl văd, iar această imagine a unui Cioran greu de abordat pentru un interviu pare să fie imaginea curentă aflată în circulaţie. În realitate, cel puţin din partea subsemnatului vorbind, e de revăzut şi de retuşat această poză. Am stat de trei ori de vorbă cu Emil Cioran, în fiecare dintre vacanţele mele pariziene de dinainte de 1990, şi nu mi-a fost deloc greu să obţin întrevederea solicitată. E drept că am uzat de un passepartout care mi-a deschis la Paris multe uşi: eram un fel de mesager al lui Petre Ţuţea. Cred că am povestit ce era mai interesant despre aceste discuţii în cartea Marele Manipulator şi asasinarea lui Nicolae Iorga, Nicolae Ceauşescu şi Ioan Petru Culianu. Textul publicat de dl Ioan Deaconescu îmi oferă acum posibilitatea de a reveni, cu precizări şi comentarii mai apăsate. Mă invită la acest remember îndeosebi fragmentul următor din acest interviu care, sunt convins, va face istorie:

„Ion Deaconescu: Şi totuşi ce ar trebui făcut ca România să nu cadă din timp, acum, la întretăierea dintre milenii?

Emil Cioran: Să nu mai fim paraziţii unor glorii desuete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identităţi. (…) Şi încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de al doilea război mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi. Trebuie să scriem cărţi, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect. Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar adevărul. Dacă se va înţelege exact poziţia României în anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizaţi mereu, cu efecte îngrozitoare.”
        
            Aşadar, zice Emil Cioran, e timpul să spunem răspicat adevărul, adevărul că nu am fost barbari şi nu am participat la exterminarea evreilor, la care ne invitase insistent Hitler, ci dimpotrivă, i-am ajutat pe evrei să se salveze, pe acei evrei a căror soartă a depins cât de cât de noi! Drept care, consideră Emil Cioran, în acord cu bunul simţ cel mai comun, evreii ar trebui să se simtă datori faţă de români! Iar nu să ne defăimeze pe toate drumurile!
             Iată însă că evreii nu se simt datori! Iată-i că nu sunt în stare să trăiască starea de normalitate a fiinţei umane! Recunoştinţa este o povară prea grea pentru evrei! E mult mai profitabil ca din debitor să te transformi în creditor! De ce să fie dumnealor datori la români, când i-ar putea scoate pe români datori şi vinovaţi faţă de evrei?! Aşa se vor fi gândit acei evrei despre care Cioran spune că „ne defăimează în legătură cu acest subiect”, subiectul fiind holocaustul din România. N-a fost holocaust în România? Să fie ei sănătoşi românii, că le inventăm noi un holocaust să nu-l poată duce! Căci doar asta este menirea presei libere, a mass mediei internaţionale!…
         Cioran, care a scris o mulţime de lucruri deosebit de interesante şi de „pozitive” despre evrei, care, deci, îi cunoaşte bine pe evrei, nu se miră şi nici indignat nu pare de această manevră mizerabilă, ci ne îndeamnă pe noi, românii, „să luăm legătura cu cei care ne defăimează”, nu este clar în ce scop! Noi însă, adică românii care ştim că în România nu a fost nici urmă de holocaust, chiar aşa am făcut: am luat legătura „cu cei care ne defăimează” şi am încercat să angajăm un dialog, o confruntare senină a argumentelor. Din păcate nu am putut menţine „legătura”, căci nici unul dintre preopinenţii defăimători nu a vrut să răspundă la dovezile noastre, considerând că simplul fapt de a nu le accepta acuzaţiile îi jigneşte pe ei, pe acuzatori, după o logică imposibil de împăcat cu un comportament raţional şi onest…
        Oare la fel vor proceda şi cu declaraţia lui Cioran, declaraţie atât de netă, de neechivocă, a marelui Cioran?! Nu le va fi uşor celor „care ne defăimează” să se facă din nou că plouă!      

        …Da, sunt convins că ne aflăm în faţa unei declaraţii decisive pentru discuţia care se poartă pe tema holocaustului din România. Nu este prima oară când trăiesc acest sentiment, ceea ce dovedeşte cât de mult m-am înşelat de fiecare dată când am crezut că evidenţa ar avea vreo forţă de convingere, ar clinti pe cineva din ceea ce crede sau crede că ştie. Dar cred, simt că picătura adăugată de Cioran face să se reverse paharul răbdării noastre. Desfid pe omul onest care, convins până acum de teza holocaustului din România şi luând acum cunoştinţă de declaraţia lui Emil Cioran, nu va cere sau măcar nu va accepta reexaminarea probelor invocate în această dispută. Căci nu cerem mai mult decât atât: un examen corect şi cinstit al argumentelor. Când spun „corect” am în vedere regulile cercetării ştiinţifice, ale raţionamentului deductiv, iar când spun „cinstit” mă gândesc la capacitatea de a recunoaşte că ai greşit atunci când sensul evident al faptelor şi al argumentelor te contrazice. Cine nu va purcede nici măcar acum la revizuirea condamnării noastre pentru un genocid atât de contestat şi imposibil de dovedit în faţa justiţiei şi a istoriei, contestat, iată, şi de Emil Cioran, nu merită să-şi mai zică intelectual, om cu idei şi convingeri judicios edificate, nu merită să-şi mai zică om – evreu sau român etc.!

           …Să revenim la text! Nu cunosc interviul în întregime ca să-mi dau seama de eventuale conexiuni cu alte declaraţii ale lui Cioran. Avem tot timpul s-o facem mai târziu, căci este vorba – cum spuneam, de un text care va stârni nenumărate comentarii. Rândurile de faţă nu urmăresc decât să lanseze aceste discuţii şi să constate, cu o satisfacţie deplină, imposibil de ascuns, o satisfacţie pe care o fac publică, satisfacţia că la lista nesfârşită de negaţionişti ai holocaustului din România se adaugă acum numele unui mare şi deosebit reprezentant al speciei om, care el singur este mai convingător, mai impozant, decât laolaltă toţi cei care intră în corul detractorilor neamului românesc, acuzându-ne pe noi, „blândul popor român”, de crima cea mai nemernică: genocidul. Nu numai că nu l-am comis, că nu am ucis evrei, dar atât cât ne-am implicat în istoria evreimii am făcut-o mereu ca binefăcători, iar în anii „patruzeci” ca salvatori ai evreilor. Evreii – au mai spus-o şi alţii, dar acum o spune şi marele Cioran, evreii ne sunt datori cu recunoştinţa lor şi nu sunt puţini evreii care au recunoscut această datorie de onoare şi de omenie.
         Numai că dinspre evrei se aude cel mai tare corul „jidanilor”, adică al evreilor ne-evrei, care au inventat stratagema, atât de ticăloasă, că este mult mai profitabil să-l acuzi în primul rând pe cel care te-a ajutat şi chiar te-a salvat, că în loc de recompensa pe care ar putea să ţi-o ceară, e mai cusher să i-o iei înainte şi să-l acuzi tu pe binefăcător că a făcut echipă cu cel, cei care te-au chiar belit! Te-au genocis şi holocaustizat! Astfel că la ceasul aritmeticii finale tu, evreu şmecher foc, nu vei avea nimic de dat, ci vei putea cere şi obţine despăgubiri încă şi mai mari, nu numai de la prigonitorii ucigaşi, ci şi de la cei care ţi-au sărit în ajutor! Treaba lor dacă au fost proşti şi nu s-au îngrijit să se acopere cu toate actele doveditoare posibile! Cu toate certificatele de bună purtare! E riscul lor dacă nu dau multe parale pe justiţia omenească, palpabilă, şi se lasă pe mâna justiţiei divine, atât de ipotetică! Să-şi ceară dreptatea la Judecata de Apoi, adică, în termeni precreştini, la calendele greceşti! Cine-i pune pe românii ăştia imbecili să creadă în viaţa de apoi, în justiţia şi dreptatea lui Dumnezeu?! Dumnezeu? Care Dumnezeu? Ăla inventat de noi? Să fim serioşi şi să nu ne furăm singuri căciula!… Nu există plată şi răsplată decât aici, pe pământ!… Iar cine-i prost şi crede altfel, să plătească!… Că are cui! Taxa pe prostie noi am inventat-o! La noi ajunge!…

         …Pun aici capăt, deocamdată, altor comentarii care bântuie prin creieraşii mei. Deocamdată cred că este mult mai …productiv – horribile dictu, să fac câteva conexiuni, conexiuni între acest magnific interviu si ce am scris eu sau îmi mai aduc amine despre discuţiile cu Cioran, purtate în vara lui 1984 la telefon, iar în 1986 şi 1988 faţă către faţă. La prima discuţie nu s-a spus nimic despre evrei. Mai mult de o jumătate de ceas Cioran mi-a vorbit numai despre Petre Ţuţea… Regret şi azi că nu m-am priceput să pun în funcţiune instalaţia gazdei mele, Victor Smatoc, de înregistrare a convorbirilor telefonice purtate de la acel aparat. Doamne, ce l-a mai lăudat Cioran pe Ţuţea, pe ideea că era altceva decât toţi ceilalţi, că le era ca un fel de cenzor suprem din interiorul generaţiei, Nae Ionescu fiind din altă generaţie, a dascălilor, mentor necontestat! Ţineau cu toţii să-i ştie părerea şi îşi validau ideile numai după ce le discutau cu „Petrache”. Căci Petrache avea un ascendent asupra celorlalţi: nu scria! (sic!) Nu sacrificase actul gândirii pentru actul consemnării prin cuvinte a gândului oprit din zborul său lin, planat… Cât s-a mai necăjit Cioran când a aflat că i-am adus un text semnat de Ţuţea (cu pseudonimul Boteanu), publicat într-un almanah literar… Deci cedase! Se apucase de scris!…
         La a doua întâlnire, în Jardin de Luxembourg, a trebuit să-l aştept până a încheiat discuţia pe care o purta la câteva bănci distanţă. Pasămite, cu un evreu, din America, pictor cu procupări metafizice. Cioran mi-a relatat, pe scurt, ca o scuză a întârzierii, că a trebuit să-i dea amănunte în legătură cu ideea care i-a venit atunci când interlocutorul i s-a plâns că se înmulţesc dovezile unui antisemitism american în creştere… „Aveţi grijă, ce se va întâmpla când (sau dacă – nu mai ţin bine minte) americanii îşi iau mâna de pe evrei? Mâna azi atât de protectoare!” Mai mult nu am discutat despre evrei în 1986.
       Am făcut-o în 1988, iată, anul când Noica i-a dat şi dlui Ion Deaconescu istoricul interviu. Eu am purtat discuţia mea în august, poate început de septembrie. Discuţia a pornit de la situaţia din ţară. Am încercat să retuşez tabloul sumbru al României care circula în toată mass media apuseană, să-i prezint lucrurile dintr-o perspectivă mai optimistă. De ce am făcut asta? Mai întâi pentru că asta era perspectiva lui Petre Ţuţea asupra României. Şi am considerat că asta îl va interesa de fapt pe Cioran: ce crede Petrache despre lumea în care trăim? Mai apoi, eu însumi împărtăşeam acest optimism. Am constatat că Cioran primea cu bucurie veştile bune din ţară, dovezile că dracul nu-i chiar aşa negru. Absolut memorabilă satisfacţia cu care a luat cunoştinţă de calitatea tineretului din România. În mod deosebit a fost impresionat să afle că un mare număr de tineri roiau în jurul lui Ţuţea, îl „ţuţăreau” cu devotament şi cu mare interes pentru ideile lui nea Petrache. Iar când a aflat că tinerii aceştia, de capul lor, organizaseră un servicu ad hoc de asistenţă la domiciliu a lui Petre Ţuţea, că în fiecare zi doi dintre ei veneau şi-l ajutau să se scoale, să se îmbrace, să iasă la plimbare, să mergă la masă etc., dar mai ales ca să aibă un conlocutor interesat de cee ce avea de spus nea Petrache,  Emil Cioran a exclamat: „Aşa ceva este de neimaginat la Paris!”  Şi a continuat spunând că aceste informaţii, primite de la mine, confirmau optimismul lui Mircea Eliade cu privire la rolul pe care curând îl va juca tineretul din Europa de Răsărit! Mult mai apt să facă istorie decât tineretul dezabuzat din Occident… La acest punct al discuţiei eu am avut de răspuns la întrebarea lui Cioran, o întrebare pe care şi-o pun astăzi mulţi români: de ce mass media din toată lumea este preocupată să răspândească în lume despre România o imagine denigratoare, deformată cu intenţia de a ne calomnia în toate felurile posibile şi la fiecare prilej?
         Răspunsul meu – valabil şi azi, a sunat cam aşa: Pentru că antiromânismul nu mai este o atitudine ocazională şi personală, a unor indivizi care, din varii motive, nu mai încap de răul românilor. Anti-românismul nu este antipatia viscerală a unui individ, provocată de anumite accidente biografice, ci antiromânismul a devenit o instituţie, creatoare de locuri de muncă, cu buget şi sedii în mai multe ţări, inclusiv în România, cu angajaţi care ies la pensie după ce o viaţă întreagă au  petrecut-o plănuind şi acţionând împotriva românilor, a intereselor României.     
         Ideea mea, discutată şi la Bucureşti cu Petre Ţuţea, aşadar ideea noastră era că anticeauşismul atât de vizibil în presa mondială şi în declaraţiile unor cancelarii apusene era de fapt expresia unui anti-românism debordant, care s-a vădit din plin după 1990, cu consecinţe tragice pentru români. Căci cei care i-au luat viaţa lui Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989 nu s-au mulţumit cu atât, ci abia după moartea „cizmarului” au declanşat vasta şi criminala acţiune de distrugere a României pe toate planurile, inclusiv pe plan biologic, atentând la integritatea zestrei noastre genetice. Acţiunea continuă şi azi, urmărind „de-românizarea României” – formulă propusă de Adrian Păunescu, de un tragism cutremurător: de-românizarea României, acesta este numele epocii istorice în care trăim de 20 de ani…        

emil-cioran

Foto.Emil Cioran
          Dacă, prin  mecanica relaţiilor paradigmatice, cuvîntul anti-românism te duce vrând-nevrând la anti-semitism, trebuie spus din capul locului că antisemitismul în România, condamnat prin lege, este practic inexistent, nu cunoaşte forme instituţionalizate şi, dacă se manifestă când şi când, asta se întâmplă sporadic şi neorganizat, în forme le-aş numi spontane, chiar naive prin sinceritate şi directitate, minore în orice caz. Asta în timp ce anti-românismul din România se manifestă în mod subtil, apelând la tehnici de manipulare ori de sabotaj dintre cele mai sofisticate şi mai eficiente, antrenând efective umane numeroase, abil disimulate îndeosebi în structurile de stat menite prin statut să apere şi să promoveze componenta românească a planetei noastre. În România de azi anti-românismul este practic subvenţionat de statul român şi nu este condamnat prin lege, ci este ignorat şi trecut sub tăcere, pentru a nu deveni subiect de discuţii publice, pentru ca nu cumva românii să se dumirească de caracterul anti-românesc al multor legi şi evenimente, de caracterul anti-românesc al guvernării. Introducerea conceptului de anti-românism în conştiinţa publică ar fi să-i ajute pe români să priceapă esenţa răului de care au parte ca societate, ca neam, ca ţară…
         Atunci, în 1988, câte i-oi mai fi spus eu lui Cioran au fost deajuns că el să-mi dea dreptate şi să „cadă pe gânduri”, declarându-mi că acum pricepe ce şi de ce i s-a întâmplat acelei ziariste americance care, ştiindu-l român, îl vizitase cu puţină vreme în urmă spre a-i cere lămuriri într-o poveste de neînţeles pentru ea. Povestea era cam următoarea: ziarista, al cărei nume nu-l mai ştia Cioran, ştia doar că era una dintre cele mai importante din Statele Unite cu Israelul, a aflat că există în Europa o ţară şi un popor care, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, deşi aflaţi în mare prietenie cu Germania hitleristă, în alianţă militară cu aceasta, nu au acceptat să i se alăture Germaniei în politica nazistă faţă de evrei. Nu numai că nu a desfăşurat programul de exterminare a evreilor, dar au iniţiat şi desfăşurat un program de salvare a evreilor. Ziaristă autentică, evreica, autentică şi ca evreică, a priceput valoarea umană excepţională a basmului despre omenia românească, aşa că a trecut imediat la verificarea informaţiei: a luat avionul şi a aterizat la Bucureşti, unde s-a interesat în stânga şi în dreapta, a cerut detalii, s-a întâlnit cu liderii evrei din Bucureşti, cu evreii cei mai în vârstă etc. Pe scurt, s-a edificat, bucuroasă că i se confirmă povestea atât de frumoasă despre o ţară şi ea atât de frumoasă, despre care până atunci, frumoasă şi ea, evreica lui Cioran nu ştiuse mai nimic! („O femeie foarte frumoasă”, a precizat cu o lucire ştrengară în ochi răşinăreanul…)
           Surpriză mare însă pentru ziarista noastră la întoarcerea în America: nici o publicaţie nu a vrut să publice reportajul ei despre România! Despre ciudaţii ăia de români care s-au purtat atât de îngereşte – cuvîntul îmi aparţine, nu numai cu evreii ajunşi la necaz, dar şi cu prizonierii de război, ruşi sau anglo-americani! Nici măcar revista pe a cărei cheltuială făcuse deplasarea în România, nu i-a acceptat textul care vorbea atât de frumos despre români. Alte reviste, care mereu până atunci îi ceruseră o colaborare cât de neînsemnată, au refuzat-o şi ele, fără nicio explicaţie. Ajunsă la Paris, americanca s-a gândit că explicaţia acestui ciudat refuz i-ar putea-o oferi românul cel mai important din Occident: De ce, domnule Cioran, nimeni nu au vrut să-mi publice în Occident mărturia mea despre omenia aproape neomenească a românilor?, va fi sunat întrebarea angelicei ovreice.
          Cioran mi-a declarat că nu a avut răspuns la întrebarea ziaristei de la New York. Regreta că nu a ştiut să i-l dea pe cel potrivit, invocând argumentul de care aflase abia acum, de la emisarul lui nea Petrache: realitatea dureroasă şi absurdă a unui anti-românism instituţionalizat la scară planetară. Halal planetă…
          Probabil că de la discuţia cu Cioran a plecat scrierea romanului Vin Americanii, început şi aproape încheiat înainte de 1990. Personajul feminin Svetlana – deloc episodic, este aşa cum mi-am imaginat-o eu pe acea femeie atât de deosebită prin pasiunea ei pentru adevăr. Ceea ce, indirect, ar fi o confirmare a discuţiei purtate cu Cioran. Este nevoie de vreo confirmare? Neapărat, căci ne vom trezi mâine-poimâine cu cine ştie ce haimana jidănească cerând să fie verificată şi autenticitatea interviului, a spuselor lui Cioran. Sper că dl Ion Deaconescu va avea cu ce să-l obrăznicească pe neobrăzat! (Nota bene: am spus jidănească, nu evreiască!… Iată dar că cedez, împotriva voinţei mele, cedez evidenţei, şi mă alătur celor care fac distincţie sistematică, între evrei, ovrei, jidovi etc., pe de o parte, şi, de partea cealaltă a baricadei, jidanii!…)
          Aşadar, un Cioran preocupat de problema Holocaustului din România? De ce ar fi fost preocupat Cioran de acest subiect? Din n motive putea să fie, dar mai ales pentru că îşi dădea bine seama de „efectele îngrozitoare” pe care le are faptul că „vom fi culpabilizaţi mereu” pentru o barbarie pe care nu am comis-o. De aceste efecte nu le pasă belferilor din clasa politică românească, în frunte cu însuşi preşedintele Ţării, incapabili să îngăime măcar o şoaptă neauzită în apărarea demnităţii noastre de români, pusă în balanţă cu acuzaţia cea mai gravă: genocid. Se grăbesc, nemernicii, să şi-o însuşească, cu capul plecat şi gândul la funcţia în care s-au cocoţat, nu cumva să şi-o piardă, odata cu sprijinul atotputernic al lobyului jidănesc!…
          …Cu aceste rânduri – dreptul meu la replică, mă adresez revistei „Contemporanul”, în ale cărei pagini (vezi nr.5 din anul curent) a apărut un articol de incriminare a mea pentru negarea Holocaustului din România. Articol binevenit pentru mine, căci autorul articolului, m-a ajutat, prin calitatea scriiturii, stil şi argumentaţie deopotrivă, să-mi dau seama de un mare şi semnificativ adevăr: ce mare diferenţă este între calitatea intelectuală a evreilor care au recunoscut cu seninătate datoriile de recunoştinţă pe care evreii le au faţă de români pentru cele întâmplate în anii 1940-1944 în România, şi „jidanii” care, în frunte cu Elie Wiesel, proclamă vinovăţia criminală a poporului român. Se numără printre cei dintâi, printre evreii evrei aşadar, un Alexandru Şafran, un Wilhelm Filderman, un Moshe Carmilly Weinberger, un Alexandru Graur, un Nandold Gingold, un Oliver Lustig, un Marius Mircu, un Minei Grunberg, un Sigfried Jagendorf, precum şi buna, serafica şi necunoscuta noastră colegă Leone Blum, autoarea unor memorii despre petrecerea bucolică a familiei sale în Transnistria, memorii pentru care a fost capital sancţionată de nişte jidani netrebnici!… Fie-i ţărâna uşoară!
           Pe ceilalţi nu-i mai pomenesc, pe evreii neevrei specialişti în minciuna numită Holocaustul din România, nişte rebuturi umane nefericite, în frunte cu Ellie Wiesel, pe care bunul Dumnezeu, spre a feri lumea de el, l-a însemnat cu înfăţişarea fizică cea mai dezgustătoare, deplin potrivită cu uriciunea din sufletul său. Dacă va fi având asa ceva…
           Iată, aşadar, că un român de talia lui Emil Cioran se pronunţă clar şi inechivoc: „Să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi!… Evreii ne sunt datori! Dar nu le cerem nimic, ci numai atât: să spună, să recunoască adevărul!… Dacă se va înţelege exact poziţia noastră din anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus…” Aştept să văd evreul de talia lui Emil Cioran care să ne acuze de holocaust! M-am săturat de acuzatorii agramaţi şi certaţi cu logica, cu onestitatea cercetării istorice.
          Mă uit la lista neînduraţilor noştri acuzatori şi deopotrivă judecători şi văd o adunătură de semimediocri, divorţaţi de profesie, îndoielnică şi nesigură la fiecare! Indivizi fără vreun rost pe lumea asta, incapabili să poarte răspunderea opiniilor exprimate, incapabili să răspundă la obiecţiile cu care le-au fost întâmpinate acuzaţiile bezmetice. Au o singură şi aparentă calitate: tenacitatea cu care se neruşinează în public. Aproape că-i admir, ca pentru un număr de circ, de măsluire a cărţilor de joc de care nu m-aş simţi, tehnic vorbind, în stare. Deh, popor vechi!… Cu cinci mii de ani de exerciţiu în spate!

Dezmembrarea Romaniei?

Posted by Stefan Strajer On June - 25 - 2009

 

Dezmembrarea Romaniei?

Autor: Gheorghe Tanasescu (Maryland)

Inauntru, sfada si incrancenarea,
Afara se canta “dezmembrarea”

Refrenul “dezmembrarea Romaniei” are o vechime de peste 80 de ani si s’a cantat, cu voci impunatoare, de catre un grup de romani tradatori in frunte cu secretarul C.C al PCdR, Alexandru Iliescu, tatal vanzatorului de tara, Ion Iliescu, azi presedinte de onoare al celui mai mare partid din Romania, PSD. Cum acest refren a inceput sa fie din nou fredonat consider ca nu sunt de prisos cateva precizari, macar pentru blogul domnului Iliescu unde se minte 24 de ore pe zi. In 1931, la Gorikovo, langa Moscova, la Congresul al V-lea al P.C.d.R. (sectia romana a Kominternului), s’a adoptat urmatoarea rezolutie, redactata de Bela Kuhn si semnata de Alexandru Iliescu in calitate de secretar al CC al P.C.d.R.: “Romania contemporana nu reprezinta prin sine o unire a tuturor romanilor, ci un stat tipic cu multe natiuni, creat pe baza sistemului pradalnic de la Versailles, pe baza ocuparii unor teritorii straine si pe baza inrobirii unor popoare straine. Burghezia si mosierimea din Romania, infaptuind propriile lor planuri imperialiste si indeplinind, totodata, insarcinarea puterilor imperialiste din Europa de a crea la Nistru un avanpost contra URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina si Banatul si supun unei asupriri nationale nemaipomenite si unei exploatari semicoloniale pe cei 8 milioane de moldoveni, unguri, rusi-ucraineni, bulgari, nemti, turci si altii.” (Biblioteca Academiei Romane, Arhiva Istorica, Cota Ab XIII-3).
Asasinandu-l pe Ceausescu, Ion Iliescu a distrus singura forta de aparare si sustinere a integritatii teritoriale si unitatii nationale a Romaniei.

iliescu7

Este dovedit faptul ca dictatorul Nicolae Ceausescu, a platit cu viata impotrivirea sa la politica de sovietizare a tarii si integrare politico-economica in colosul sovietic. Nu e nici un dubiu ca Ion Iliescu si agentura pregatita, din timp, la Moscova, au constituit falanga cu care URSS – Gorbaciov au realizat asasinarea dictatorului si mentinerea Romaniei in sfera de influenta sovietica. In zadar urla Ion Iliescu, la 22 dec.2003, la solemnitatea de aniversare a crimelor din decembrie ’89: “Sa pui pe seama KGB desfasurarea si realizarea revolutiei este o prostie si o ticalosie”, intrucat Virgil Magureanu, participant activ la ,,lucrarile’’ din dec. ’89 si fost conspirator in echipa lui Iliescu, intr’un interviu la BBC, spunea: “A fost evident ca in Romania KGB-ul a organizat diversiunea impotriva fostului regim”. {i pentru a demonstra capacitatea revolutionara, de basm, a sefului de echipa, dl Magureanu continua, la BBC: “Au existat teroristi straini, care au actionat cu complicitati din interior”. “Desigur scopul lor era de a crea deruta si de a duce la o deteriorare a situatiei si a echilibrului nostru intern de atunci. Dupa care, tot la comanda, ei au fost de fiecare data retrasi, in asa fel incat urme palpabile despre acest episod nu au ramas. Sau aceste urme au fost sterse de catre anumiti complici din interior. Dar, repet, cred ca acest lucru nu s’ar fi putut face fara complicitati din interior”. (Romania Libera – 22 decembrie 2003). Mai vreti dovezi privind aportul lui Ion Iliescu, ca sa-l numesc numai pe el, la distrugerea Romaniei?
Vladimir Bucovski: “In decembrie 1989, in Romania s-a derulat o lovitura de stat regizata de KGB”. Istoricul militar Alexandru Mihai Stoenescu a demonstrat, in cadrul dezbateri “Adevarul despre Decembrie 1989”, ca “Creierul operatiunii din decembrie 1989 a fost serviciul secret rusesc KGB”. Romania ante-decembrista a cunoscut mai multe conspiratii care au actionat operational pe teren, in decembrie 1989, toate incurajate de seviciile secrete rusesti, KGB si GRU, dar – atentie- aflate sub stricta supraveghere a securitatii. Ceausescu a fost informat personal asupra acestora de catre seful Securitatii, generalul Iulian Vlad, pana in ultima sa zi de presedinte al RSR. Ion Iliescu ii facea, in 1989, vizite la Tescani lui Andrei Plesu, viitorul sau ministru al Culturii in primul guvern FSN. Despre Raportul Tismaneanu, Alex Mihai Stoenescu spune: “Acestea sunt legendele lui Tismaneanu care a omis nepermis implicarea structurilor fostei URSS in evenimentele din Romania. Lovitura de stat a fost realizata de KGB si GRU cu sprijinul tacit al unei parti a Securitatii romane, antrenand insa mase de revolutionari autentici doar pentru a se masca activitatile grupurilor conspirative cat si pentru motivul ca Moscova se temea de rezistenta fortelor loiale lui Ceausescu”.
Cunoscand toate astea te cuprinde mila de bietul popor roman care de 20 de ani inghite odioasa minciuna a asasinului, precum ca “In Decembrie ’89, oamenii s’au inarmat ca sa apere revolutia si s’au impuscat intre ei”. Aceasta imbecilitate a fost posibila numai pentru ca romanii nu au avut reprezentanti sau conducatori, dupa decembrie ’89, altii decat agentii sovietici despre care “Romania Libera” din 14 iunie 2007, sub titlul “Sfarsitul continuu” ne spune ca la inceputul anilor ’80 Romania devenise, in viziunea Kremlinului, un caz critic de stat comunist in stare de implozie (vraji gorbacioviste – n.m.). Cultul personalitatii, indepartarea de dogmele Moscovei si apropierea de exceptia chineza si ideile ciuce nord-coreene, mizeria materiala si morala a populatiei creau spectrul unei prabusiri iminente a regimului de la Bucuresti. Angoasa sovieticilor era ca Romania se va indrepta, dupa un astfel de esec, in tabara capitalista occidentala. ({tefan Andrei stie multe pe aceasta tema – n.m). Un raport al colonelului Gordievski (inainte de a fi arestat, ca spion englez, de KGB) recomanda, printre altele, reactivarea agentilor mai vechi si mai noi ai Moscovei din Romania. Urma ca ei sa pregateasca o succesiune de coloratura sovietica, in urma unei revolte populare sau a unui complot anti-Ceausescu, dirijat de sovietici. Se pare ca recomandarea colonelului Gordievski privind activarea retelelor KGB din Romania a reusit. In timpul revolutiei, ele au jucat un rol important, dat fiind ca Romania postcomunista a fost impiedicata sa se indrepte spre tabara occidentala. Petre Roman, prim-ministrul acelor ani, a recunoscut ca in octombrie 1990 i-a cerut sefului SIE, generalul Caraman, sa dispuna retragerea celor 26.000 de agenti sovietici sub acoperire, aflati in Romania din 1989, gazduiti si protejati de autoritatile romane. E de presupus ca 26.000 de agenti sovietici, printre care si basarabeni, vorbind perfect romaneste, au jucat timp de un an rolul unei imense armate secrete, de consolidare, prin toate metodele cunoscute din arsenalul clasic al KGB, a primului regim postcomunist din fostul Pact de la Varsovia readus pe orbita Moscovei. Cheia de bolta a acestei realinieri a fost Tratatul romano-sovietic, in primavara anului 1990, semnat de Iliescu si Gorbaciov, prin care partea romana accepta – singura din Europa Rasariteana – ca eventualele aliante prooccidentale de securitate ale tarii sa fie aprobate de Moscova. Doar prabusirea URSS, in dec. ’91, a dus la schimbari si in Romania. Ar fi fascinant sa aflam cu ce s’au ocupat, de fapt, cei 26.000 de agenti sovietici acoperiti, intre 25 decembrie 1989 si oct.1990?!, se intreaba dl Emil Hurezeanu, autorul articolului “Sfarsitul continuu”. (Romania Libera/ 14 iunie 2007).
Singura din Europa Rasariteana, Romania, care nu a avut parte de multumirile cancelarului Germaniei cu ocazia implinirii a 20 de ani de la caderea zidului Berlinului, cand a spus: “Le multumim popoarelor din Europa de est care s’au eliberat pasnic de jugul dictaturii sovietice si au ridicat Cortina de fier”. E trist ca in timp ce germanii “sarbatoresc o bucurie istorica”, dupa cum a spus Doamna Angela Merkel, romanii, desi parte din aceeasi societate europeana, traiesc zile de cosmar, nesiguranta, somaj, saracie, aniverseaza, la infinit, atacul terorist din decembrie, drept revolutie si inghite regurcitatiile spionului-asasin care a distrus Romania, devenita, gratie lui, oaia neagra a Europei. Romania e singura tara din estul Europei careia, tot mai multe puteri occidentale, precum Germania, Austria cer cu insistenta “stoparea banilor pentru Romania corupta”. Singura in care, acum, la ceas de alegeri europene si prezidentiale, cei 26.000 de dusmani ai Romaniei, guvernanti si opozitie, striga: “Jos Basescu”. De ce?. Pentru ca, dupa parerea mea, presedintele Basescu a inceput, in politica externa, sa semene cu Ceausescu. Il rog sa nu se supere, daca nu-i convine comparatia, dar nu pot sa nu-mi amintesc ca la fatidicul Congres al V-lea de la Gorikovo-Moscova, problema dezmembrarii Romaniei era sustinuta alaturi de romanul Alexandru Iliescu, de bulgarul Gheorghi Dimitrov si ungurul Bela Kuhn (Schlosser), fostul secretar al lui Lenin, conducatorul revolutiei bolsevice din Ungaria (1919), inabusita de Armata Romana. Aviz Europei. Nu intamplator, jurnalistul Ziua si mai mult istoricul, Vladimir Alexe a fost agresat de indivzi necunoscuti dar stiuti. Nu intamplator, dupa incendiarele declaratii ale politologului transnistrean, Andrei Safonov, “Dezmembrarea Romaniei, asa cum s’a intamplat cu Iugoslavia, Cehoslovacia sau URSS, nu ar face lumea sa sufere. S’ar rezolva multe probleme financiare. Iar daca dispare pentru totdeauna speranta reconstituirii Romaniei Mari, atunci opozitia pro-romana de la Chisinau nu mai rezista”, citat de ziarul Cotidinul, sustinatorul din tata’n fiu al dezmembrarii Romaniei, Ion Iliescu, a suflat in carbuni ca sa faca jaratec: “Din 1990 incoace, Basescu a demolat toate constructiile politice din care a facut parte”. Traian Basescu, poate, a facut gafe politice, dar nu pot sa nu constat ca in politica externa se dovedeste un bun patriot si un luptator pentru reconstituirea Romaniei Mari. Daca este adevarat ce mi-a spus un fost colonel de securitate, ca la ultimul Congres al PCR Ceausescu ar fi pus problema anularii efectelor pactului Ribbentrop-Molotov, ceea ce, foarte posibil, i-a adus asasinarea, trebuie avut in vedere ca presedintele Basescu are o sarcina mult mai grea si mai periculoasa, avand ca oponenti de disputa, trei state si nu unul. Oricum, dupa 11 ani de guvernare iliesciana in conditii de anarhie nici Winston Churchill nu ar fi facut mai mult decat au facut Emil Constantinescu si Traian Basescu. Din ’89,. Romania a ramas dominata de structurile sovietice, iar romanii s’au lasat antrenati de Iliescu care a lansat cel mai periculos joc politic, goana dupa securisti, colaboratori ai securitatii, turnatori, politie politica etc, lasand, astfel, agentura sovietica sa lucreze in voie. Nu Securitatea a distrus Romania ci cei 26.000 infiltrati in toate structurile politice, administrative si de aparare. CNSAS-ul si Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, dupa acestia ar trebui sa umble si sa-i deconspire. Dar daca si ei sunt tot dintre Ei???.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors